Drumul României Spre Moneda Euro

Cuprins

Capitolul 1 Abordări conceptuale

Politica monetară și definiția euro

Zona monetară optimă

Capitolul 2

2.1 Istoria integrării monetare în Europa și etapele integrări monetare

2.2 Zona Euro

2.3 Criteriile de convergență nominală și reală

Capitolul 3 Studiu de caz privind adoptare monedei euro în România

3.1 Analiza macroeconomica a României

3.2 Criteriile de convergență nominală

3.3 Criteriile de convergență reală

Capitolul I. Abordări Conceptuale

Politica Monetară și definiția euro

Principalul obiectiv al Bănci Central Eurpene (BCE) privind politica monetară este sa mențină prețurile stabile. Acesta este ceai mai eficientă contribuție pe care politica monetară o poate face ca economia să crească și să creeze noi locuri de muncă.

Pentru a se putea concentra asupra menținerii stabilității prețurilor în zona euro, Băncii Central Europene îi este asigurată independența față de guverne prin articolul 107 al Tratatului de la Maastricht: „nici Banca Centrală Europeană, nici o bancă centrală națională, niciun membru oarecare al băncii cu putere de decizie nu poate solicita sau/nici accepta instrucțiuni de la instituții sau organe comunitare de la guvernele statelor sau de la vreun alt organism”.

Stabilitatea prețurilor contribuie la bunăstare economiei și a ocupării forței de muncă prin îmbunătățirea transparenței mecanismului prețurilor, reducerea ratei dobânzii lucru care duce la o creștere a investițiilor, reducerea deformațiunilor cauzate de inflție sau deflație care pot avea un impcat distorsionat asupra sistemului fiscal și a celui de protecție socială.

Strategia de politică monetară a BCE oferă un cadru cuprinzător în care se iau decizii cu privire la nivelul adecvat al ratelor, mai precis a dobânzilor pe termen scurt. Strategia se bazează pe câteva principii care vizează asigurarea unei politici de succes.

Strategia de politică monetară a BCE cuprinde:

definiție cantitativă a stabilității prețurilor

o abordare pe doi piloni pentru analiza riscurilor la adresa stabilității prețurilor

Comunicarea externă a strategiei reflectă abordarea diversificată a politicii monetare pe care BCE a adoptat-o pentru luarea decizilor interne.

Definiția cantitativă a stabilității prețurilor

Pentru zona euro, BCE a definit stabilitatea prețurilor ca o creștere de la an la an în indicele amoritizat a prețurilor de consum (IAPC) sub nivelul de 2%.

Indicele amortiazat a prețului de consum din zona euro a fost introdus în 1995 bazându-se pe indicii amortizați al prețurilor de consum din toate statele participante la zona euro.

Stabilitate prețurilor trebuie menținută pe termen mediu, acest lucru însemnând că politica monetară trebuie sa aibă o orientare pe termen mediu. Este familiar faptul că pe termen scurt există o volatilitate a prețurilor care nu poate fi controlată de politica monetară.

Abordarea pe 2 piloni

În scopul realizării obiectivului privind menținerea stabilității prețurilor, BCE, la fel ca oricare altă bancă centrală, trebuie să analizeze cu atenție evoluțiile economice.

Abordarea BCE privind organizarea, evaluarea și verificarea informațiilor relevante pentru evaluarea riscurilor în privința stabilității prețurilor se bazează pe două perspective analitice de unde și rezultă numele de abordare pe 2 piloni, aceste abordări sunt: analiza economică și analiza monetară. Ele formează baza pentru evaluarea generală a Consiliului Guvernatorilor privitor la riscurile stabilității prețurilor și a deciziilor de politică monetară.

Analiza economică

Analiza economică evaluează pe termen scurt și mediu factorii determinanți al evoluției prețurilor. Accentul se pune pe activitatea reală și pe condițiile financiare din economie. Analiza economică ține seamă de faptul că evoluția prețurilor pe termen scurt este influențată în mare parte de interacțiunea dintre cerere și ofertă pe piața bunurilor, serviciilor și a factorilor.

Pentru a putea face acest lucru, BCE analizează constant

evoluția producției în ansamblu

condițiile cereri și ofertei pe piața forței de muncă

o gamă largă de indicatori de preț și de cost

politica fiscală

balanța de plăti pentru zona euro

Analiza economică include, de asemenea, o analiză aprofundată a șocurilor care afectează economia zonei euro, efectele acestora asupra costurilor și comportamentului de stabilire a prețurilor și perspectivele pe termen scurt și mediu privind integrarea lor în economie.

Aceste variabile sunt de asemenea analizate pentru a obține informații cu privire la așteptările piețelor financiare, inclusiv evoluțiile preconizate ale prețurilor viitoare. De exemplu, la cumpărarea și vânzarea de obligațiuni, participanții la piețele financiare își exprimă așteptările cu privire la evoluțiile viitoare a creșteri PIB-ului real și a inflației. Folosind o multitudine de tehnici banca centrală poate analiza prețurile produselor financiare pentru a extrage așteptările implice ale piețelor privind evoluțiile viitoare.

Pentru producerea proiecțiilor macroeconomice personalul BCE/Eurosistemului utilizează un număr de modele analitice și empirice. Proiecțiile ajută la structurarea și sintetizarea unei cantități mari de date economice asigurând consecvență între diferitele surse de date economice. Acestea reprezintă un element cheie în evaluarea perspectivelor economice și fluctuațiilor pe termen scurt și mediu ale inflației în jurul valori de tendință. În general proiecțiile macroeconomice joacă un rol important pentru strategia de politică monetară a BCE.

Analiza monetară

Analiza monetară se concentrează pe un orizont de timp mai îndelungat decât analiza economică, pe semestre sau chiar ani, explorând legătura pe termen lung care există între masa monetară și nivelul prețurilor. Analiza monetară este destinată în principal ca mod de validare pe termen mediu-lung a deciziilor care au fost luate pe baza analizei economice pe termen scurt-mediu. Este o analiză detaliată prin care se încearcă cuantificarea prin diferite metode a cantități de bani aflată în circulație în economie precum și eventualele trenduri viitoare.

Instrumentele politicii monetare

Instrumentele utilizate de BCE pentru implementarea politicii sale monetare sunt:

Operațiunile de open market

Facilitățile permanente

Rezervele minime obligatorii.

În plus, începând cu anul 2009, BCE a implementa o serie de măsuri non-standard de politică monetară, cum ar fi programe de achiziționare de active, pentru a completa operațiunile standard ale Eurosistemului.

Operațiunile de open market joacă un rol important în privința orientării ratelor dobânzilor, gestionării lichidităților de pe piața monetară și semnalării orientării politicii monetare.

Cinci tipuri de instrumente financiare sunt disponibile pentru BCE privind derularea operațiunilor de open market, acestea sunt:

Tranzacțiile reversibile

Tranzacțiile ireversibile

Emiterea de certificate de depozit

Swap-uri valutare

Atragerea de depozite de la instituții bancare la termen

Operațiunile de open market se pot executa prin licitații standard, licitații rapide sau proceduri bilaterale. Ele diferă în funcție de scopul, regularitatea și procedurile desfășurării lor, operațiunile open market pot fi împărțite în patru mari grupe:

Tranzacții reversibile cu frecvență și scadență în mod normal de o săptămână; acestea sunt principalele operațiuni de open market, cu ajutorul cărora furnizează cea mai mare parte a resurselor necesare refinanțări a sectorului financiar.

Tranzacții reversibile sunt efectuate în fiecare lună și au o scadență de trei luni; aceste operațiuni sunt desfășurate de către băncile centrale naționale prin licitații curente în conformitate cu calendarul indicativ de pe site-ul BCE, având ca scop furnizarea resursleor necesare refinanțări a sectorului financiar pe termen lung, pot servi de asemenea alte obiective de politica monetară.

Operațiuni de reglaj fin- acestea pot fi executate pe baze ad-hoc pentru a gestiona situația lichidităților de pe piață și orientarea ratelor dobânzilor. Acestea vizează în special atenuarea efectelor asupra ratelor dobânzilor cauzate de fluctuațiile neașteptate ale lichiditățiilor; Operațiunile de reglaj fin sunt executate în primul rând ca tranzacții reversibile, dar pot lua și forma de swap valutar sau a depozitelor atrase de la bănci la termen. În mod normal operațiunile de reglaj fin sunt executate de către băncile centrale naționale, dar în anumite circumstanțe Consiliul Guvernatorilor poate autoriza BCE să efectueze astfel de operațiuni.

Operațiuni structurale- sunt operațiuni adiționale realizate prin emiterea de certificate de depozit, tranzacții reversibile și tranzacții definitive. Aceste operațiuni sunt efectuate atunci când BCE dorește să ajusteze poziția structurală a Eurosistemului în raport cu sectorul financiar. Operațiunile structurale sub formă de tranzacții reversibile și emisiunile de certificate de depozit sunt efectuate de Eurosistem prin licitații curente, iar tranzacțiile ireversibile se desfăsoară pe baze bilaterale.

Operațiunile de open market sunt principalul instrument de refinanțare a instituțiilorde credit din zona euro, acestea sunt derulate cu ajutorul băncilor centrale naționale pe baza decizilor Consiliului Executiv al Băncii Centrale Europene. Din cauză ca BCE deține monopolul în privința furnizării de lichidități sectorului bancar, îi conferă o influență importantă asupra condițiilor de pe piața monetă, coordonând ratele dobânzii de pe această piață. Semnalul privind orientarea ratelor dobânzilor este transmis de Consiliul Guvernatorilor în momentul în care stabilește nivelul ratei dobânzii în cadrul licitațiilor săptămânale desfășurate de Eurosistem. Deciziile în privința alocării lichiditățiilor prin licitațiile săptămânale sunt adoptate de Consiliul Executiv în urma analizei situației lichidității din sistemul bancar.

Nevoile de lichidități ale instituțiilor de credit sunt determinate, în principal de rezervele minime obligatorii care trebuie constituite la băncile centrale naționale și secundar de factori autonomi cum ar fi elemente din bilanțul bănci centrale care au un impact asupra nevoilor de lichidități dar nu sunt sub controlul direct al BCE, precum bacnotele în circulație, depozitele guvernamentale constituite la unele bănci centrale sau activele externe nete.

BCE dorește să îndeplinească nevoile de lichidități ale sistemului bancar cu ajutorul operațiunilor de open market, dar se poate apela și la facilitățile permanente.

Al doilea instrument folosit de BCE este reprezentat de facilitățile permanente. Acestea urmăresc să ofere și să absoarbă lichidități overnight, să indice orientarea politicii monetare și a ratelor dobânzilor overnight. Spre deosebire de operațiunile open market, acestea se derulează la inițiativa sectorului bancar. Băncile centrale naționale folosesc două tipuri de facilități permanente și anume:

Facilități de creditare marginală; băncile solicită facilități marginale de creditare pentru a obține lichidități overnight acestea fiind garantate cu active eligibile stabilite de banca centrală. Rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală prevede în mod normal, un plafon pentru rata dobânzii overnight pe piață.

Facilități de depozit; reprezință constituirea de depozite overnight la băncile centrale naționale. Băncile solicită facilitatea de depozit în cazul în care dispun de lichidități excedentare.

Ratele dobânzii la facilitățile permanente sunt stabilite de Consiliul Guvernatorilor. Rata dobânzi la care se obțin facilitățile de creditare marginală reprezintă limita superioară a dobânzilor overnight de pe piața monetară, iar rata dobânzii la facilitățiile de depozit reprezintă limita inferioară a dobânzilor overnight de pe piața monetară. Conform BCE la momentu actual nivelul acestor rate al dobânzilor se situează în felul următor:

Rata dobânzii la facilitățile de creditare: 0,25%

Rata dobânzii la facilitățile de depozit: -0,40%

Cel de-al treilea instrument folisit de BCE este reprezentat de mecanismul rezervelor minime obligatorii. Acesta urmărețe să stabilizeze rata dobânzii de pe piața monetară, să asigure lichidități băncilor și să contribuie la controlul expansiunii monetare. BCE obligă instituțiile de credit din zona euro să mențină rezerve minime obligatorii în conturi deschise la băncile centrale naționale din țara din care fac parte, inclusiv scursalele care nu se află în zona euro dar aparțin unor instituții din zona euro. Rata dobânzi la aceste rezerve este stabilită de BCE pentru operațiunile principale de refinanțare. Constituirea rezervelor minime obligatorii are două funcții importante, una dintre ele este că urmărește stabilizarea ratelor dobânzii de pe piața monetară, prin atenuarea efectelor fluctuațiilor de lichiditate, ce-a de a doua urmărește crearea sau accentuarea unui deficit structural de lichiditate, prin atragerea de resurse care sunt în exces pe piață.

BCE elaborează și actualizează periodic lista cu instituțiile care trebuie să constituie rezerve minime obligatorii. Pentru determinarea nivelului rezervelor minime se folosesc elemente din bilanț, care sunt raportate la banca centrală națională din țara în care entitatea are sediul. BCE utilizează o rată a rezervelor minime obligatorii ce aproximativ 2% din valoarea pasivelor pe termen scurt, iar pentru instituțiile mai mici raportările sunt efectuate trimestrial, și nu lunar pentru stabilirea nivelului rezervelor minime pe care entitatea trebuie să le constituie.

Programele de achiziție a activelor

Programul de achiziție a activelor extins (APP) adaugă programul de achiziție a titlurilor de valoare din sectorul public la programele existente de achiziție a activelor din sectorul privat, pentru a aborda riscurile unei perioade prelungite de inflație scăzută. Acesta este compus din:

program de achiziții din sectorul public (PSPP)

program de achiziții cu titluri garantate de active (ABSPP)

Achizițiile lunare în titluri de valoare din sectorul public și privat se vor ridica la 80 de miliarde € (din martie 2015 până in 2016, acest cifră a fost de 60 de miliarde €).

Acestea sunt destinate să fie efectuate până la sfârșitul lunii martie 2017 și, în orice caz, până când Consiliul guvernatorilor consideră că o ajustare susținută în traiectoria inflației, care sa fie în concordanță cu obiectivul său de a atinge rate ale inflației inferioare, dar apropiate de 2% peste termen mediu.

Achizițiile de titluri de creanță tranzacționabile cresc exploatațiile Eurosistemului și injecteaza lichidități în sistemul bancar, în scopul de a îndeplini obiectivul de achiziție lunară a Consiliului guvernatorilor de 80 de miliarde €.

La 9 martie 2015, Eurosistemul a început să cumpere valori mobiliare din sectorul public, în cadrul programului de achiziție din sectorul public (PSPP). Titlurile de valoare acoperite de PSPP includ:

titluri de stat centrale și nominale indexate la inflație

obligațiuni emise de agențiile recunoscute, organizațiile internaționale și băncile multilaterale de dezvoltare situate în zona euro

Eurosistemul intenționează să aloce 90% din totalul achizițiilor la obligațiuni și agențiile guvernamentale recunoscute, și 10% la valori mobiliare emise de organizații internaționale și bănci multilaterale de dezvoltare (din martie 2015 până la martie 2016 aceste cifre au fost de 88% și, respectiv, 12%).

Programul de cumpărare cu titlurile garantate de active (ABSPP) a început la 21 noiembrie 2014 și va dura timp de cel puțin doi ani.

ABSPP ajută băncile să diversifice sursele de finanțare și stimulează emiterea de noi titluri de valoare. Titluri de valoare garantate cu active pot ajuta băncile să-și îndeplinească rolul lor principal: acordarea de credite către economia reală. De exemplu, titlurizarea creditelor si vanzarea acestora poate oferi băncilor cu fondurile necesare oportunitatea de a acorda noi împrumuturi pentru economia reală. Acest lucru va facilita în continuare condițiile de finanțare și de credit și va ajuta la transmiterea politicii monetare.

Mecanismul de transmitere a politicii monetare

Mecanismul de transmitere a politicii monetare este procesul prin care deciziile de politica monetară afectează economia în general și nivelul prețurilor în special. Acest mecanism este descris prin existența unui decalaj în timp destul de lung, variabil și incert între momentul luării deciziilor de politică monetară și momentul apariției efectelor acestora.

Principalele căi de transmitere a decizilor privind politica monetară luate de BCE sunt următoarele:

Modificarea ratei oficiale a dobânzii, pentru că banca centrală deține monopolul în furnizarea de lichidități sistemului bancar, ea stabilește ratele dobânzii la care sunt acordate aceste lichidități instituțiilor de credit din zona euro;

Influențarea ratelor dobânzilor de pe piața monetară. Modificarea ratei oficiale a dobânzilor influențează direct ratele dobânzii de pe piața monetară și indirect ratele dobânzii practicate de bănci clienților săi.

Influențează anticipațile publicului. Anticipațiile privind modificările viitoare ale ratei oficiale a dobânzii afectează ratele dobânzii pe termen lung. Ratele dobânzii pe termen lung depind, în mare parte de anticipațiile pieței referitoare la evoluția viitoare a ratei dobânzii pe termen scurt. Politica monetară poate influența anticipațiile agenților economici privitor la evoluțiile viitoare ale inflației afectând astfel nivelul prețurilor.

Influențează prețul activelor impactul condițiilor de finanțare a economiei și anticipațiile pieței generate de acțiunile politicii monetare pot conduce la ajustarea prețului activelor pot duce la ajustarea prețului activelor sau a cursului de schimb, modificarea cursului de schimb poate afecta direct nivelul inflației dacă bunurile de import sunt destinate direct consumului.

Influențează economiile și deciziile investiționale. Modificarea ratei dobânzii afectează economiile și deciziile de investiții ale firmelor și sectorului privat deoarece o rată ridicată a dobânzii reduce interesul apelării unui credit pentru finanțarea investițiilor sau a consumului.

Influențează cererea agregată. Modificările apărute la nivelul consumului și a investițiilor vor modifica nivelul cererii interne de bunuri și servicii în raport cu oferta internă. Dacă cererea depășește oferta cel mai probabil prețurile vor crește, mai mult de atât modificarea cererii agregate pote duce la condiții mai aspre sau mai blânde pe piața forței de muncă și a producției, lucru ce poate afecte nivelul salariilor și al prețurilor pe piețele respective.

Moneda Euro Definiție

Euro este o monedă unică adoptată de 19 state membre ale Uniunii Europene. Regatul Unit și Danemarca au optat pentru clauza de neparticipare prevăzută în tratat, restul nu au îndeplinit încă criteriile stabilite în vederea adoptarii monedei euro. În anul 1999 moneda euro a fost introdusă si a reprezentat un pas important pentru integrarea europeană. În prezent aproximativ 338.6 milioane de cetățeni europeni folosesc moneda euro și se bucura de avantajele pe care aceasta le ofera, avantaje preacum eliminarea riscului cursului de schimb din întreprinderi și instituții financiare care operează într-o economie din ce în ce mai globalizată și care se vor extinde pe masură ce și alte țari vor adopta moneda euro. Pe de altă parte critici ai sitemului euro susțin că produce consecințe negative cum ar fi concentrarea puterii in Banca Centrală Europeană si abilitatea de a stabili politica monetară. Altfel, se elimină capacitatea statelor membre ale UE să pună în aplicare politici monetare specifice pentru ei înșiși, de blocare a acestora în politica monetară stabilită pentru întreaga zona euro, chair dacă condițiile monetare locale pot diferi în mod substanțial de zona euro.

La Monentul lansării, la 1 ianuarei 1999, euro a devenit moneda oficiala a 11 state membre. La început, euro a fost intorodus ca monedă virtuală pentru efectuarea de operațiuni de plată care nu includeau bancnote și monede , în timp ce vechile monede, considerate subunitați ale euro, continuau să fie folosite pentru efectuarea de plăți in numerar. După 3 ani de la momentul lansării euro a fost introdus sub forma de bancnote si monede.

Procesul pentru realizarea monedei euro a necesitat ani de planuri si pregătiri pentru a gasi o balanță între estetică, dimensiunile practice și elementele de securitate. Cele șapte bancnote si opt monede au fost rezultatul acestui proces și au fost puse în circulație la data de 1 ianuarie 2002.

Bancnotele împărtășesc accelași desing pentru toate țarile membre ale zonei euro. Monedele au un design comun pe o parte și un design specific țarii emitente.

BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emisia de bancnote euro de către băncile naționale ale țarilor membre zonei euro. În ceea ce privește producerea și punerea lor în circulație, responsabilitatea acestui lucru revine băncilor naționale. Monedele sunt emise de către statele membre zonei euro, în volumele aprobate în fiecare an de către BCE, iar monetăriile naționale sunt însărcinate cu producerea acestora.

Ca toate monedele, euro are un nume și un simbol:

Numele euro a fost ales de către Consiliul European la Madrid, în anul 1995, ca parte a pregătirilor pentru moneda unică.

Simbolul monedei euro € a fost insiprat de litera grecească epsilon (Є), fiind și prima literă a cuvântului „Europa” scris în alfabetul latin, iar cele două linii care trec paralele care trec prin simbol semnifică stabilitate. Comisia Europeană a organizat un concurs intern pentru alegerea simbolului monedei. Aproximativ 30 de schițe au fost luate în considerare din care 10 au fost supuse evualării publicului iar design-ul final a fost ales, dintre cele două propuneri ajunse în finală de către președintele Comisiei Europene de atunci, Jacques Santer și de comisarul european Yves Thibault de Silguy.

Diferitele dimensiuni, culori contrastante și elementele în relief ajută oameni inclusiv pe cei cu deficiențe de vedere să recunoască diversele tipuri de bancnote euro. Există bancnote de 5, 10, 20, 50, 100, 200 și 500 de euro. Există diverse elemente de securitate cum ar fi filigranul, firul de siguranță și folia cu hologramă care au scopul de a opri falsificarea si de a ajuta la recunoașterea bancnotelor autentice. Specificații tehnice avansate au fost de asemnea dezvoltate pentru monede, ceea ce face reproducerea ilegală, în special pentru monedele de 1 și 2 euro extrem de dificilă. Cele opt tipuri de monede variază ca dimensiune, cluoare și grosime în funcție de valorile lor, respectiv 1, 2, 5, 10, 20 și 50 de cenți, 1 și 2 euro.

Zona Monetară Optimă

Zona monetară optimă reprezintă un punct de mare interes in cadrul economiei internaționale. Implicațiile unei zone monetare optime pot fi regăsite în numeroase arii. Ca și un prim aspect problematizarea zonei monetare optime generează o dezbatere aprinsă asupra regimului de schimb ales de către o anumită economie. În plan secundar, teoria zonei monetare optime stârnește interesul asupra rolului mecanismelor de ajustare a retelor de schimb generate de dezechilibrele balanțelor de plâți. În cel de-al treilea rând teoria zonei monetare optime deține un rol definitoriu în evoluția teoriei privind integrarea monetară și a reprezentat un punct de bază in constituirea Uniunii Economice și Monetare.

Teoria referitoare la zona monetară optimă s-a dezvoltat la începutul anilor 1960 prin lucrările elaborate de către Mundell (1961), R.Mc Kinnon (1963) și P. Kenen (1969) care au evidențiat pentru prima dată intr-o formă foarte detaliată avantajele oferite de către o monedă unică.

În viziunea lui Mundell zona monetară optimă este un spațiu în care forța de muncă și factorii de producție sunt perfect mobili. Această teorie a fost contrazisă de P. Kennen care a spus că forța de muncă nu este niciodată un factor de producție atât de omogen, încât să permită această perfectă mobilitate ocupațională. În opinia lui H. Grubel definiția dată de Mundell este nepotrivită lumii reale fiindcă nu ține seama de diverse grade de mobilitate a mâinii de lucru. H. Giersch arată că, potrivit analizei lui Mundell pe termen lung întreaga lume ar trebui să devină o zonă monetară optimă, lucru greu de presupus că se va întampla vreodată deoarece mobilitatea forței de muncă se modifică ea însași în timp, deci mecanismul de ajustare respectiv diferă de la o perioadă istorică la alta. În acest sens studiile empirice în ceea ce privește migrația sunt o dovadă ca pe termen lung, migrația se îndreaptă într-o singură direcție și anume de la țările sărace spre tările bogate, în cazul acesta nu atinge gradul de revesibilitate conform definiției lui Mundell.

În urma criticilor formulate privind valabilitatea criteriului mobilității forței de muncă au fost introduse în analiză anumite criterii subsecvente sau adiționale. Flexibilitatea prețurilor și salariilor este un criteriu subsecvent al mobilității factorilor de producție. Conform teoriei lui Mundell totala flexibilitate a prețurilor și a salariilor este factorul care asigură restabilirea automată a echilibrului ințial care a fost perturbat de un șoc asimetric. Dacă o asemenea flexibilitate nu există și mobilitatea forței de muncă este insuficientă, variația cursului de schimb real este singurul mecanism de ajustare care mai rămâne dar acest lucru impune variația cursului nominal, în urma acestui caz uniunea monetară este imposibilă. Prin urmare teoria zonei monetare optime definește ca și criteriu și gradul de flexibilitate a salariilor și a prețurilor. În urma studiilor empirice efectuate de M. Bruno, J. Sachs și X. Sala-i-Martin rezultă ca nici prin aplicarea directă a criteriului flixibilității prețurilor și a salariilor nu se determină clar optimalitatea unei zone monetare. T. Scitovsky, J ingram, H. Johnson arată ca o zonă monetară cu cursuri fixe sau cu o monedă unică nu poate funcționa fară libera mișcare a capitalurilor. O zonă monetară optimă apare prin prisma acestui criteriu ca o zonă integrată total din punct de vedere financiar unde există posibilitatea finanțării deficitelor pubilice și private fară aplicarea anumitor presiuni asupra cursurilor de schimb sau asupra ratelor dobânzilor, din acest lucru reiese că un spațiu financiar integrat presupune un buget centralizat ( federal) și un sistem fiscal integrat.

P. Kennen a introdus un criteriu adițional ce definește optimalitatea unei zone monetare și anume gradul de diversificare a producției. Autorul citat mai sus a concluzionat că diversificarea structurii producției unei economii face ca șocul negativ produs de scăderea cererii față de un anumit bun sa aibă un impact redus. În economiile diversificate care au o gamă largă de bunuri destinate exoportului, scăderea cererii față de anumite bunuri fiind compensată de creșterea cererii față de alte bunuri, iar în cazut țărilor care au un grad scăzut de diversificare a producției adoptarea unui regim de cursuri de schimb flexibile este potrivit pentru eliminarea efectelor șocurilor in timp ce pentru țările cu o economie diversificată participarea la o zonă monetară este soluția cea mai avantajoasă.

Mundell a arătat însă că criteriul de diversificare a producției duce la aceiași concluzie ca și criteriul său de mobilitate a forței de muncă adică pe termen lung, zona monetară optimă este de fapt, întreaga lume. Economia mondială este ea însăși economia cu cel mai mare grad de diversificare a producției, cea mai bună soluție dacă privim din puncte de vedere al protecției împotriva riscului specific al fluctuațiilor activității economice, fiind o monedă mondială.

R. Mc Kinnon a introdus un criteriu adițional pentru definirea optimalității unei zone monetare, acesta fiind gradul de deschidere a economiei. Tot el arată că creșterea gradului de deschidere a unei econnomi duce la anularea eficacității politicii monetare autonome și reduce utilitatea modificării cursurilor valutare ca mijloc de restabilire a competivității externe, fiindcă în cazul unei economi deschise, deprecierea monedei se răsfrânge rapid asupra prețurilor interne.

Mc Kinnon facea referiri clare la Comunitatea Economică Europeană ( CEE) spre deosebire de Mundell care a analizat cazul Canadei, astfel a fost folosit cazul european ca principiu de referință în literatura problematicii zonelor monetare optime.

Mc Kinnon a fost primul care a dat o definiție clară a noțiuni de zonă monetară optimă el consideră ca o zonă monetară poate fi considerată optimă cand sunt îndeplinite în același timp trei condiții: ocuparea deplină a forței de muncă, stabilitatea prețurilor interne și o balanță externă echilibrată.

Conceptul de grad de deschidere a economiei care este măsurat in genereal prin ponderea pe care o au în PIB bunurile comerțului exterior, are avantajul că se aplică întocmai la costurile și beneficiile unei uniuni monetare, prin urmare studiul acestui criteriu a făcut ca optimalitatea unei zone monetare sa fie analizată în raport de cost-beneficiu. Este ușor de înțeles că prin adoptarea unei monede unice se determină reducerea costurilor de tranzacție efecutate între agenți economici aparținători economiilor respective. Alte avantaje precum reducerea incertitudinii pe care o implică variația cursurilor de schimb sunt mai greu de cuantificat.

P. De Grauwe a formulat regula care presupune, „cu cât o țară este mai deschisă față de tările ca îi sunt partenere, cu atât această țară obține foloase mai mari prin participarea la o uniune monetară cu țările respective”.

Din punctul lui Mc Kinnon de vedere cu cât economia este mai închisă față de restul lumi cu atât eficacitatea ancorei reprezentată de cursul de schimb fix este mai mare, deci tările al căror comerț exterior este destul de important au interesul de a avea un curs de schimb fix față de monedele tărilor cu care au o cantitate mare de schimburi în concluzie sunt interesate să participe la o uniune monetară cu țările respective.

J. Melitz în urma argumentelor pe care lea adus (cum că economiile deschise se caracterizează printr-o înclinație marginală ridicată de a importa, lucru care le facea mai puțin dependente de variația cursului valutar, și că modificarea cursurilor valutare are o capacitate redusă de a modifica raporturile de schimb reale) a concluzionat că gradul de deschidere al unei economi este un criteriu esențial pentru crearea unei zone monetare optime.

Cercetările menționate tind să supraestimeze criteriul gradului de deschidere a economiei și să le neglijeze pe celelalte, prin urmare unii economiști au încercat să țină seamă de gradul de îndeplinire nu a unui singur criteriu ci a unui ansamblu de criterii.

Îndeplinirea criteriile precum mobilitatea factorilor de producție, gradul de diversficare a producției și gradul de deschidere a economiei depind de calitatea politicilor duse în domeniile respective, deci realizarea unei uniuni monetare este rezultatul unei decizii politice.

Calitatea politicilor economice a fost reflectată de anumite criterii precum egalitatea ratei inflației, gradul de flexibilitate a prețurilor și a salariilor, gradul de integrare politică și variabilitatea cursului de schimb real.

În ziua de azi majoritatea economiștilor sunt de părere că îndeplinirea criteriilor economice ale zonei monetare nu sunt la fel de importante precum angajamentele politice asumate față de obiectivul monedei unice și calitatea politicilor promovate de autorități în acest scop. Un exemplu pentru a susține această opinie este dat de dezmembrarea Ceohoslovaciei unde uniunea monetară care a existat între Cehia și Slovacia a dispărut datorită inexistenței voinței politice de a o menține și cazul dezmembrării URSS care a condus la încetarea uniunii monetare bazate pe rubla sovietică. Autori precum N. Mintz, J. Ingram, C. Goodhart, C. Bean, F. Machlup, M. Feldstein au contribuit la argumentarea acestei poziții.

În ultimele decenii relatiile economice internaționale s-au modificat lucru carea a dus la alcătuirea a ceea ce numim astăzi noua teorie privind zona monetară optimă. Depășirea dilemei inflație-șomaj prin triumful principiului stabilității prețurilor a produs o schimbare importantă în teoria și practica economică astfel încat se ține seamă de elementele nou apărute în știința economică precum „noua macroeconomie clasică, cu nucleul său teoria anticipațiilor raționale; aplicațiile acestei teorii în studiul eficacității politicii monetare; aplicațiile acestei teorii sunt în studiul eficacității politicii monetare; teoria jocurilor, cu aportul său la fundamentarea conceptului de inconștiență temporală; noile abordari ale problemei credibilității și independeței băncii centrale.”

Aceste modificări vin să modernizeze condițiile inițiale existente utilizate în evaluarea regimurilor de schimb alternative. În aceste condiții în literatura recentă se pot distinge trei abordări.

Prima constă în constituirea și utilizarea unor modele macroeconomice care evaluează alegerea unui regim de schimb corespunzător capabil de a atenua șocurile unei economii la diverse perturbații. W.Buiter evidențiază cu ajutorul unui set de ecuații, rolul central al rigidităților nominale în cadrul regimurilor de schimb. În altă ordine de idei autorul consideră că criteriile de la Maastricht sunt foarte puțin probabil a putea împedica uniunea monetară, că nu există nici un obstacol de ordin economic pentru realizarea unei uniuni monetare în cadrul UE și că o monedă unică reprezintă o implicație logică a mobilității nerestricționate a capitalului financiar internațional.

A doua abordare se referă la problema regimului cursurilor de schimb în contextul elaborarii și aplicării unor planuri de stabilizare macroeconomică. Acest tip de abordare consideră că țările cu o inflație ridicată doresc să obțină stabilizarea situației cu un cost de ajustare cât mai mic.

A treia abordare are la bază modelele structurale de echilibru economic general dinamic, cu fundamente microeconomice. Autori precum E. Helpman, J. Kareken și N. Wallace au arătat că într-o economie în care piața financiară este dezvoltată, alegerea unui curs de schimb nu influențează bunăstarea socială. Autori ca T. Bayoumil și L. Ricci au construit modele formale care au ca și punct central elemente ca prețurile sau rigiditatea salariilor iar E. Helpman și A. Razin sau Neumeyer au elaborat modele în care fricțiunile provin din imperfecțiunile pieței financiare.

Conform modelului Helpman-Razin avantajele cursurilor flotante în comparațiecu cursurile fixe sunt cu atât mai mari cu cât numărul activelor financiare existente într-o economie este mai mic .

Bayoumi prezintă un model al unei zone monetare unde economia mondială este împarțită pe diferite regiuni care sunt specializate pe producerea unui singur bun, se presupune că salariile pot crește dar nu pot scădea. Acest model permite evidențierea unor factori specifici zonei monetare optime dintre care: costurile de tranzacționare dintre diferite monede, nivelul de mobilitate al factorilor dintre diferitele regiuni precum și relațiile dintre cererile existente pe piețele din diferitele regiuni. Acest model nu atribuie un rol explicit politicii guvernamentale sau activelor financiare.

Ricci propune un model structural de echilibru general al unei zone monetare unde se presupune că participă două țari. Acest model surprinde aspectele de natură reală și monetară cuprinse în teoria privind zona monetară optimă. În cadrul unei zone monetare optime beneficile integrări depind de elemente precum: corelarea șocurilor între țări, gradul de ajustare furnizat de instrumente de politică fiscală și de către factorul de muncă internațional, gradul de variabilitate a șocurilor monetare interne, parte din aceste șocuri propagându-se și în alte țări membre ale uniunii, cuantumul pierderilor eliminate de adoptarea unei monede unice. Beneficile unei zone monetare optime pot fi minimizate din ca cauza unor factori precum: gradul de variabilitate al șocurilor reale (șocurile sunt generatoare de costuri de ajustare în cadrul uniunii), gradul de variabilitate al șocurilor externe monetare, corelarea șocurilor monetare dintre țări. Factorul capital nu este luat în considerare în modelul Ricci fiind un model static dar furnizează un cadru conceptual foarte solid.

M. Beine și F. Docquier au dezvoltat analiza făcută de Ricci și au propus un model dinamic determinat de angrenajul modificărilor lente ale salariilor, creșterea șocurilor asimetrice cauzate de integrare monetară și migrarea treptată a forței de muncă între țări. O a doua categorie de studii cu privire la implicațiile provocate de piețele financiare incomplete completează discuțiile privitoare la zona monetară optimă. A. Razin și E. Helpman „argumentează faptul că prezența unui grad de variabilitate din partea ratei de schimb este benefică în cazul în care fluctuațiile în ceea ce privește valoarea banilor reflectă șocuri economice reale, deoarece oportunitățiile disponibile disponibile de asigurare prin intermediul comerțului cu active nominale”.

Modelul Neumeyer este un model structural de echilibru general dinamic, cu piață financiara imperfectă cu ajutorul caruia se arată că decizia participării la o uniune monetară este rezultatul unui compromis între costurile pe care le declanșează reducerea numărului de active financiare existente în economie și beneficiile aduse de reducerea volatilități excesive a cursurilor de schimb. Modelul in cauză face distingerea între șocurile economice și șocurile politice. Dacă fluctuațiile cursurilor de schimb reflectă șocuri economice, variațile respective contribuie la autoreglarea economiei și la creșterea eficienței alocării resurselor dar în cazut în care șocurile sunt de natură politică se va determina reducerea eficacității pieței financiare. În aceste condiții adoptarea unei monede unice crește bunăstarea economică numai în măsura în care câștigul cauzat de eliminarea execesului de volatilitate monetară depășește costul reducerii varietății de instrumente monetare într-o economie. Uniunile monetare încearcă să detașeze politica monetară de impactul șocurilor politice sub forma unor „reguli monetare”

Capitolul II. Istoria Integrării Monetare în Europa

2.1 Istoricul integrării monetare europene

“Uniunea economică și monetară (UEM) reprezintă un pas major în procesul de integrare a economiilor UE. UEM presupune coordonarea politicilor economice și fiscale, o politică monetară comună și o monedă comună – euro. Cu toate că toate cele 28 state membre UE participă la uniunea economică, unele țări au dus integrarea mai departe prin adoptarea monedei unice. Împreună, aceste țări formează zona euro.”

Ideea unei europe unite a existat de-a lungul secolelor și a fost susținută de împărați și intelectuali, însă doar după cel de-al doilea război mondial țările europene au instituționalizat forme de colaborare internațională.

Un punct de pornire a istoricului Uniunii Economice și Monetare l-am putea considera ca fiind în anul 1950 cand Robert Schuman (ministrul francez al afacerilor externe de atunci) a propus un proiect de cooperare mai strâns în care să fie implicate câteva state europene. Acel proiect de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizație cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Proiectul propunea integrarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații la care puteam participa și alte state europene. În 1951 după negocierile care s-au desfășurat între 6 state și anume: Franța, Germania, Belgia, Italia, Olanda și Luxemburg a fost semnat Tratatul de la Paris, care dădea naștere Comunității Europene a Cărbunei și Oțelului (CECO). Patru ani mai târziu la conferința de la Messina, miniștrii afacerilor externe ai CECO s-au pus de acord asupra fondării unei uniunii economice care să aibă la bază o piață comună și asupra înființări unei organizații pentru energia atomică. Paul-Henry Spaak (ministrul belgian al afacerilor externe de atunci) împreună cu un grup de experți au elaborat două proiecte lucru ce a dus la semnarea celor două Tratate de la Roma în anul 1957, prin care lua naștere Comunitatea Economică Europeană (CEE) și tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică (EURATOM). Tratatele de la Roma au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958 și presupunea crearea unei piețe comune, abordarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre ca mijloace de concretizare a unei extinderi continue și echilibrate, creșterea standardelor de viață și consolidarea relațiilor între statele membre. Cu toate acestea, autorii Tratatelor de la Roma nu se gândeau încă la o monedă unică, obiectivele inițiale ale tratatelor fiind mai limitate.

Constituirea unei piețe comune nu presupunea doar eliminarea barierelor existente în calea liberei circulații a bunurilor și stabilirea unei taxe vamale unice ci și libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalului; stabilirea unor politici comune în domenii precum agricultură, comerț, transport și transport, pentru crearea unor condiții uniforme în vederea sporirii performanței activităților economice. Astefel încât în anul 1968 CEE avea încheiată uniunea vamală și avea o piață agricolă comună.

Sefii de stat și de guvern s-au întâlnit la summitul de la Haga din anul 1969 în cadrul căruia au propus un nou obiectiv privind integrarea europeană si anume formarea uniunii economice și monetare UEM. Pierre Werner ( prim-ministru al Luxemburgului de atunci) împreună cu un grup de experți a elaborat un raport care presupunea realizarea unei uniunii economice și monetare complete în termen de 10 ani, potrivit unui plan cu mai multe etape. Scopul final era liberalizarea completă a mișcărilor de capital, convertibilitatea totală a statelor membre și fixarea definitivă a cursurilor de schimb. Planurile nu au fost realizate din cauza colapsului sistemului de la Bretton Woods în 1971 după ce Președintele SUA Richiard Nixon a luat decizia de a face dolarul neconvertibil în aur.

În cadrul summitului de la Paris din anul 1972 s-a încercat revitalizarea integrării monetare astfel încât a fost creat „șarpele în tunel” un mecanism pentru fluctuația controlată a monedelor, cu marje reduse de fluctuație față de dolar. Subminat de criza petrolului, slăbiciunea dolarului și diferențele de politică economică „șarpele” și-a pierdut aproape toți membri în mai puțin de 2 ani, în cele din urmă fiind redus la “ zona mărcii germane” care era formată din Germania, Danemarca și Benelux.

Odată cu înfințarea Sistemului Monetar European (SME) în cadrul summitului de la Bruxelles din anul 1978 planurile de creare a unei zone monetare au fost relansate. SME se baza pe cursuri de schimb fixe, dar ajustabile. Între timp CEE s-a mârit incluzând 9 state, multe dinte ele fiind dispuse să renunțe la propiile monede naționale. În cadrul mecanismului de schimb (MCS I) au participat monedele tuturor țărilor membre, exceptând Regatul Unit. În cadrul MCS I fluctuațiile monedelor trebuiau să se înscrie într-o marjă de ±2,25% față de cursurile bilaterale exceptând lira italiană căreia îi era permisă o marjă de 6%.

În anul 1985 devenise tot mai clar faptul că potențialul pieței interne nu putea fi fructificat la maxim atât timp cât dăinuiau costurile aproximativ ridicate ale tranzacțiilor de conversie monetară și incertitudinile în privința fluctuațiilor cursurilor de schimb indiferent cât de reduse. Mai mult de atât mulți economiști au fost de părere ca libera circulație a capitalului ,stabilitatea cursurilor de schimb și politicile monetare independente erau necompatibile pe termen lung.

În 1988, Consiliul European a creat o comisie condusă de Jaques Delors care să studieze UEM. Raportul comisiei numit raportul Delors a fost prezentat în 1989 și propunea introducerea UEM în trei etape, despre care am să vă vorbesc puțin mai jos. Raportul se baza în special pe nevoia unei coordonări mai bune a politicilor economice și a reglementării deficitelor bugetare naționale și recomanda înfințarea unei noi instituții independente, care avea responsabilitatea politicii monetare a uniunii.

Formarea Uniunii Monetare și Economice poate fi delimitată în trei etape.

Etapa I

La data de 1 iunie 1989 Consiliul European a hotărât pe baza raportului Delors, data la care să ia naștere Uniunea Economică și Monetară și anume 1 iunie 1990. La acea dată, în principiu au fost eliminate toate restricțiile privind libera circulație a capitalurilor între statele membre.

Prima etapă s-a concretizat printr-o serie de modificări atât în cadrul Comitetului guvernatorilor cât și pe parte juridică. Comitetului guvernatorilor băncilor centrale din statelor membre ale Comunității Economice Europene le-a fost conferită o serie de atribuții. Aceste atribuții au fost un punct important în cooperarea monetară de la înfințarea sa în luna mai a anului 1964. 12 martie 1960 a fost luată o decizie a Consiliului care prevedea atribuțiile suplimentare ale Comitetului guvernatorilor. Desfășurarea de consultări pe tema politicilor monetare aplicate în statele membre, promovarea coordonării acestor politici cu scopul asigurării stabilității prețurilor au fost unele dintre atribuțiile acestui comitet.

Pregătirile celei de-a treia etapă a fost demarată de către Comitetul guvernatorilor având în vedere intervalul disponibil relativ scurt și complexitatea atribuțiilor. Un prim pas a fost de a identifica toate aspectele care trebuie analizate într-o fază incipientă, pentru a stabili un program de lucru până la sfârșitul anului 1993 și să definească în mod corespunzător a mandatelor acordate subcomitetelor existente și grupurilor de lucru stabilite în acest scop.

În anul 1991 a fost convocată o conferință interguvernamentală dedicată Uniunii Economice și Monetare cu scopul de a reviziu Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, astfel încat să poată fi creată structura instituțională necesară realizării etapelor doi și trei, această conferință a avut loc în paralel cu o conferință interguvernamentală axată pe uniunea politică.

În urma negocierilor a rezultat Tratatul privind Uniunea Europeană care a fost adoptat in decembrie 1991 și a fost semnat la Masstricht la data de 7 februarie 1992. Acestea fiind spuse tratatul a intrat în vigoare abia la data 1 noiembrie 1993 din cauza întârzierilor înregistrate în procesul de ratificare. Acest tratat a dus la redenumirea Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene în „Tratatul de instituire a Comunității Europene la care s-a introdus printre altele Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Central Europene și Protocolul privind Statutul Institutului Monetar European.

Etapa II

La data de 1 ianuarie 1994 a avut loc debutul celei de-a etape a Uniunii Economice și Monetare prin înfințarea Institutului Monetar European (IME) și prin desfințarea Comitetului Guvernatorilor. Atribuțiile privind implementarea politicii monetare în Uniunea Europeană nu au fost în sarcina IME, acestea au rămas în sarcina autoritățiilor naționale și nici nu a fost abilitat să intervină pe piața valutară.

Principalele atribuții ale IME au fost: consolidarea cooperării între băncile centrale și a coordonări politicilor monetare, pregătirile necesare desfășurate în vederea instituirii Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), în vederea implementării politicii monetare unice și a introducerii monedei unice în cea de-a treia etapă.

În luna decembriea anului 1995 Consiliul European a stabilit asupra denumirii unității monetare europene și anume „Euro” care urma să fie introdusă la începutul celei de-a treia etape și a confirmat că această etapă a UEM urma să debuteze la data de 1 ianuarie 1999. În prealabil un calendar al evenimentelor priviind trecerea la euro, a fost anunțat. Acest scenariu se baza în principal pe propunerile elaborate de IME.

În luna iunie a anului 1997, Consiliul European a adoptat o rezoluție pentru a institui un mecanism de curs de schimb după crearea zonei euro în 1999. Acest mecanism, denumit MCS II deoarece a înlocuit, în esență mecanismul cursului de schimb al statelor membre, a stabilit cursul de schimb din afara zonei euro și a permis să fluctueze numai până la o limită stabilită, pentru a se asigura că fluctuațiile cursului de schimb nu ar avea impact asupra stabilității economice a pieței unice.

În luna decembrie 1996 elementele grafice selectate pentru bancnotele euro au fost prezentate de către IME Consiliului European și mai apoi publicului larg, acestea urmând să fie puse în circulație la data de 1 ianuarie 2002.

Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate și Creștere în luna iulie a anului 1997 cu scopul completării și clarificării Tratatului referiot la UEM, pact ce cuprinde două regulamente, menit să asigure disciplina bugetară în ceea ce privește UEM. Pactul a fost completat și angajamentele fiecărui stat membru reafirmate printr-o declarație a Consiliului în luna mai 1998. Acesta a suferit modificări în 2005 și 2011.

Consiliul Uniunii Europene s-a reunit având în componență sefi de stat sau de guvern a hotărât că 11 state membre îndeplinesc condițiile necesare participarii la cea de-a treia etapă a UEM și adoptarea monedei unice la 1 ianuarie 1999. Participanții inițiali au fost: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Portugalia, Spania și Țările de jos. Șefii de stat sau de guvern au ajuns la un acord politic în ceea ce privește persoanele care urmau să fie recomandate pentru numirea în calitate de membri în Comitetul executiv al BCE.

De asemenea în mai 1998 miniștrii de finanțe ai statelor membre care adoptă moneda unica au convenit, împreună cu guvernatorii băncilor centrale naționale ale acestor state membre, Comisia Europeană și IME faputl că cursurile de schimb centrale bilaterale valabile în MCS să fie utilizate la stabilirea cursurilor de schimb irevocabile pentru euro.

Președintele, vicepreședintele și ceilalți patru membri ai Comitetului executiv al BCE au fost numiți la data de 25 mai 1998 de către guvernele celor 11 state. Eurosistemul este format din BCE si băncile central naționale a statelor membre, având ca și obiectiv elaborarea și stabilirea politicii monetare unice în cadrul celei de-a treia etape a UEM.

BCE a fost înfințată la 1 iunie 1998 și odată cu aceasta, misunea IME a luat sfârșit. Conform articolului 123 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, IME a fost lichidat în momentul creării BCE. IME a finalizat toate activitățile pregătitoare la timp, iar restul anului1998 fiind alocat de către BCE testării finale a sistemelor și procedurilor.

Etapa III

La data de 1 ianuarie 1999 cea de-a treia și ultima etapă a Uniunii economice și monetare a început cu stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre participante în raport cu euro. Politicile monetare naționale au fost înlocuite cu o politică monetară comună concepută de către Banca Centrală Europeană.

La data de 1 ianuarie 2001 Grecia a intrat în a treia etapă a UEM, iar numărul statelor membre participante a ajuns la 12.

Moneda Euro a fost folosită doar ca monedă virtuală pentru cele 12 țari ale zonei euro, a fost folosită în contabilitate, toate decontările și contractele dintre statele membre au fost realizate în moneda euro. În conturile bancare valorile apăreau atât în monedele naționale cât și în euro pentru a obișnui populația cu noua monedă.

Toate statele care au adoptat moneda euro la 1 ianuarie 2002, au trebuit să îndeplinească Criiterile de Convergență stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

2.2 Zona Euro

În prezent zona euro numără 19 state membre ale Uniunii Europene. Acestea sunt :

Austria a aderat la Uniunea Europeană în anul 1995 și a devenit membră a zonei euro la 1 ianuarie 1999. Bancnotele și monedele euro au fost introduse în Austria, la data de 1 ianuarie 2002, după o perioadă de tranziție de 3 ani cand euro a fost moneda oficială dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație, atunci cand atât Schiling cât și euro au avut statut de mijloc legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Österreichische Nationalbank continuă să schimbe valuta Schiling pe o periodă nelimitată.

Belgia care este membru fondator al Uniunii Europene și una din valul de țari care a adoptat moneda euro la data de 1 ianuarei 1999. Bancnotele și monedele euro au fost introduse în Belgia, la data de 1 ianuarie 2002, după o perioadă de tranziție de 3 ani cand euro a fost moneda oficială dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Francul belgian cât și euro au avut statut legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Banque nationale de Belgique

Cipru este membră a Uniunii Europene de la 1 Mai 2004 și a devenit membră a zonei euro la data de 1 ianuarie 2008 dată la care a decis sa utilizeze bancnote și monede euro fară a mai utiliza euro ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație a fost în vigoare pana la 31 ianuarie 2008 timp în care platile se puteau face atat în lire cipriote cât si în euro.

Estonia s-a alăturat Uniuni Europene la data de 1 Mai 2004 odata cu Cipru. Coroana estoniană s-a alăturat Mecanismului European al Ratelor de Schmib (ERM II) la data de 28 Iunie 2004 și a înregistrat o rată centrală de 15.6466 la euro, cu o marjă de fluctuatie de ± 15%. Începând cu data de 1 ianuarie 2011 consiliu a dat undă verde la adoptarea monedei euro de către Estonia.

Finlanda a aderat la Uniunea Europeană în anul 1995 și a adoptat moneda euro la data de 1 ianuarei 1999. Bancnotele si monedele euro au fost introduse în Finlanda, la data de 1 ianuarei 2002, după o perioadă de tranziție de 3 ani când euro a fost moneda oficială dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Marca finlandeză cât si euro au avut statut legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Suomen Pankki a continuat sa schimbe bancnotele si monedele Mărci finlandeze până la data de 29 februarie 2012.

Franța este membru fondator al Uniunii Europene si una din valul de țari care a adoptat moneda euro la data de 1 ianuarei 1999. Bancnotele și monedele euro au fost introduse în Franța, la data de 1 ianuarie 2002, după o perioadă de tranziție de 3 ani cand euro a fost moneda oficială dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Francul francez cât și euro au avut statut legal de plată s-a încheiat la data de 17 februarie 2002. Banque de France a schimbat monedele Franculului francez până la data de 17 februrie 2005 iar bancnotele până la data de 17 februarie 2012.

Germania este membru fondator al Uniunii Europene si este una din valul de țari care a adoptat moneda euro la data de 1 ianuarei 1999. Bancnotele și monedele euro au fost introduse în Germania, la data de 1 ianuarie 2002, după o perioadă de tranziție de 3 ani cand euro a fost moneda oficială dar a existat numai ca monedă virtuală. Statutul legal de plată al bancnotelor mărcii germane și a monedelor s-a încheiat la 31 decembrie 2001, dar acestea au fost acceptate ca plată până la 28 februarie 2002 ca urmare a unei declarații comune a serviciilor bancare si a ascociațiilor.Deutsche Bundesbank v-a continua să schimbe bancnote si monede ale marci Germane pe o perioadă nelimitată.

Grecia a aderat la Uniunea Europeană în anul 1981 și a adoptat moneda euro in anul 2001 ca să fie în primul val de țari care au lansat bancnotele și monezile in ianuarie 2002. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Drahma Grecească cât și euro au avut statut legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Τράπεζα της Ελλάδος a schimbat monedele Drahmei Grecești până la 1 martei 2004 iar bancnotele până la 1 martie 2012.

Irlanda a aderat la Uniunea Europeană în anul 1973. Moneda euro a fost introdusă în Irlanda la data de 1 ianuarie 2002 după o perioadă de tranziție cand euro fost moneda oficială, dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Lira irlandeză cat si euro au avut statu legat de plată s-a încheiat la data de 9 februarie 2002. Banca centrală a Irlandei continuă sa schimbe lire Irlandeze pe o perioadă nelimitată.

Italia este membru fondator al Uniunii Europene. Moneda euro a fost introdusă în Italia la data de 1 ianuarie 2002 după o perioadă de tranziție de trei ani cand euro fost moneda oficială, dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Lira italiană cât si euro au avut statu legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Banca d'Italia a continuat sa schimbe bancnote și monede ale Lirei italienești până în data de 29 Februarie 2012.

Letonia s-a alăturat Uniunii Europene la data de 1 mai 2004. Letonia a adoptat moneda euro la data de 1 ianuarie 2014. Latsul Leton s-a alaturat Mecanismului European al Ratelor de Schmib (MRS II) la data de 02 mai 2005 și a observat o rată centrală de 0.702804 la euro, cu o marjă de fluctuație standard de ± 15%, dar Letonia a menținut în mod unilateral o rată de fluctuație de 1% în jurul ratei centrale.

Lituania s-a alăturat Uniuni Europene la data de 1 mai 2004. Lituania a adoptat moneda euro la data de 1 ianuarie 2015 dată la care euro a înlocuit litas-ul la un curs fix de 1 EUR=3,45280 LTL. Lietuvos Bankas continuă să schimbe litas-ul Lituanian pe o perioadă nelimitată.

Luxemburg este membru fondator al Uniunii Europene. Moneda euro a fost introdusă în Luxemburg la data de 1 ianuarie 2002 după o perioadă de tranziție de trei ani cand euro fost moneda oficială, dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Francul Luxemburghez cât si euro au avut statu legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Banque centrale du Luxembourg a schimbat monedele francului luxemburghez până la data de 31 decembrie 2004 și continuă să schimbe bancnotele LUF pe o perioadă nelimitată.

Malta a aderat la Uniunea Europeană în 1 mai 2004, în ceea ce privește moneda euro Malta a adopat-o la data de 1 ianuarie 2008 dată la care a decis sa utilizeze bancnote și monede fară a mai utiliza euro ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație a fost în vigoare până la 31 ianuarie 2008 timp în care platile se puteau face atat în lire malteze cât si în euro.

Portugalia a aderat la Uniunea Europeamă la data de 1 ianuarei 1986. Bancnotele și monedele euro au fost introduse în Portugalia în data de 1 ianuarei 2002 după o perioadă de 3 ani când euro a fost moneda oficială dar a existat doar ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Escudo portughez cât și euro au avut statut legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Banco de Portugal a schimbat monedele Escudo portughez până la data de 31 decembrie 2002 și v-a continua să schimbe bancnotele Escudo portughez până la data de 28 februarie 2022.

Slovenia a devenit membru al Uniunii Europene la data de 1 mai 2004. Slovenie a aderat la zona euro la data de 1 ianuarei 2007 și până la data de 14 ianuarie 2007 atât Tolarul sloven cât si euro au avut statut legal de plată. Banka Slovenije a continuat să schimbe monedele tolarului sloven până la data de 31 decembrie 2006, fără a pronunța o dată limită până la care se pot schimba bancnotele tolarului solven.

Slovacia s-a alăturat Uniunii Europene la data de 1 Mai 2004. Coroana slovacă s-a alăturat Mecanismului European al Ratelor de Schmib (MRS II) la data de 28 noiembrie 2005, pe data de 8 iulie 2008 consiliu a dat undă verde la adoptarea monedei euro de către Slovacia începând cu data de 1 ianuarie 2009.

Spania a aderat la Uniunea Europeamă la data de 1 ianuarei 1986. Bancnotele și monedele euro au fost introduse în Spania în data de 1 ianuarei 2002 după o perioadă de 3 ani când euro a fost moneda oficială dar a existat doar ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Peseta spaniolă cât și euro au avut statut legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Banco de Españacontinuă sa schimbe monedele și bancnotele Pesetei spaniole pe o perioadă nelimitată.

Țările de jos (Olanda) este stat membru fondator al Uniunii Europene. Moneda euro a fost introdusă în Olanda la data de 1 ianuarie 2002 după o perioadă de tranziție de trei ani cand euro fost moneda oficială, dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Gulden cât si euro au avut statu legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. De Nederlandsche Bank a continuat să schimbe monedele Gulden până la 1 ianuarie 2007 și v-a continua să schimbe bancnotlele Gulden până la data de 1 ianuarie 2032.

2.3 Criteriile de convergență nominală și reală

“Una dintre cele mai importante sarcini ale statelor nou integrate este găsirea unui mix optim de politici care să asigure un ritm rapid de creștere și de aliniere la standardele impuse de către Uniune. Cel de-al doilea pas extreme de important îl reprezintă aderarea la Uniunea Economică și Monetară și în final adoptarea unei monede unice. Acesta presupune o serie de etape ce trebuie îndeplinite pentru a asigura o trecere lină înspre realizarea unei convergențe depline”.

Prin Trataul de la Maastricht, validat de către toate statele membre UE în 1993 au fost stabilite criteriile de convergență nominală ce trebuie îndeplinite de către toate țările care doresc să adopte moneda euro. Acest tratat are la bază două principii: primul principiu face referire la faptul că trecerea într-o uniune monetară se realizează în mod treptat de către un anumit stat; iar cel de-al doilea scoate în evidență faptul că nu toate statele membre UE trebuie să devină membre și ale uniunii monetare simultan, integrarea lor fiind condiționată de îndeplinirea cerințelor impuse.

Conform Tratatului de la Maastricht, integrarea monetară are loc doar atunci cand țările membre UE realizează un grad ridicat de convergență în privința anumitor variabile macroeconomice. Statele pretendente la statutul de membru al UEM trebuie să dovedească un grad înalt în privința stabilității prețurilor și disciplinei fiscale.

Prin prisma obiectivelor stabilite, Tratatul de la Maastricht dorește impunerea unor standarde clare de realizare a unei uniuni economice și monetare stabile și durabile. Pentru realizarea acestor obiective de către o țară, tratatul presupune consolidarea unor elemente precum realizarea criteriilor de convergență nominală, urmărirea programelor de convergență și echilibrarea politicilor economice dezvoltate de fiecare stat în parte.

Indicatorii de bază ce exprimă nivelul unei economii sunt: inflația, nivelul ratei de schimb, rata dobânzii, deficitul bugetar și datoria publică. Acești indicatori au fost aleși deoarece pot fi cuantificați si măsurați cu ușurință la nivel național și internațional și sunt considerați complementari între ei.

Tratatul de la Maastricht se referă la

Stabilitatea prețurilor: unul dintre indicatorii de bază ai stabilității și ai bunăstării unei economii este evoluția prețurilor pe o anumită piață. În cazul în care nivelul prețurilor de pe o anumită piață nu recepționează șocuri externe și urmărește un trend constant, în acest caz economia respectivă se află în condiții bune iar resursele sale sunt alocate într-un mod eficient.

Stabilitatea prețurilor este o condiție indispensabilă în crearea unei piețe unice și în vederea unei continue integrări a piețelor europene. La baza tratatului de la Maastricht se află raportul Delors care a certificat încă odată faptul că stabilitatea prețurilor trebuie să constituie un criteriu de bază, criteriu ce trebuie evaluat înainte ca un stat să aibă acces la cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare. Există o serie de argumente care întăresc ideea conform căreia convergența ratei inflației este o condiție indispensabilă în cadrul unei uniuni economice și monetare, dintre care putem aminti dezvoltarea competivității și specializări în cadrul uniunii, reducerea prețurilor discriminatorii între piețele naționale precum și o funcționare mai bună a mecanismului prețurilor. Alegerea unui indice de preț convenabil reprezintă o dificultate dacă ne referim la conceptul de convergență a prețurilor. Definirea nivelului prețurilor are la bază trei elemente și anume: în primă fază o însemnitate deosebită o are definirea performanței sustenabilă în sfera prețurilor, determinarea unui indice al prețurilor de consum la care se are în vedere o bază comparabilă cu ajutorul căruia să poată fi cunantificată convergența și agregarea exactă a indicelui de preț a celor mai performante trei economii.

În afară de argumentele prezentate mai sus în privința adoptării criteriului stabilității prețurilor în literatura de specialitate se regăsesc și altele. În momentul fixări acestor criterii exista o temere privitor la viitorul UEM cu că acesta va fi înclinat spre inflație. Insistențele cele mai accentuate asupra intorducerii acestui criteriu le-a avut Germania cu scopul alinierii politicii monetare a Uniunii la politica dezvoltată de Bundesbank. Uniunea protejând în acest fel economiile cu rate mici ale inflației putându-se baza pe politicile țărilor cu un nivel ridicat al ratei inflației. Prin realizarea unei convergențe a ratelor inflației și păstrarea acestora la cote cât mai scazute se urmărea limitarea riscurilor cauzate de conflictele sociale care ar fi afectat în mod nefavorabil activitatea unei economii.

Pe de altă parte problema ce se dorește a fi discutată este cea legată de relația între stabilitatea prețurilor și creștrea economică. R. Barro a studiat legătura dintre rata inflației și creșterea economică pe baza unui eșantion de 100 de țări pe o perioadă de timp de 30 de ani cuprinsă între anii 1960-1990, rezultatele acestor studi au arătat că la o creștere a inflației cu 10% anual, nivelul PIB-ului scade cu 0,2-0,3%. Autori precum J. Andres, I. Hernando, A. Gosh, S. Philips și S. Fisher au obținut o relație inversă între rata inflației și creșterea economică. J. Andres și I. Hernando au utilizat un grup de state din cadrul OECD și au ajuns la concluzia că reducerea ratei inflației cu 1% anual duce la o majorare a producției cu 0,5-2,5%. De altfel A. Gosh și P. Philips au concluzionat faptul că depăsirea pragului de 2,5% în privința ratei inflației cauzează întotdeauna un raport invers între inflație și creștere economică. E. Soukiazis și V. Castro au urmărit impactul criteriilor de convergență de la Maastricht asupra convergenței reale și asupra creșterii economice și au ajuns la concluzia că inflația cauzează impactul cel mai semnificativ asupra creșterii economice, influențând-o în sens negativ.

Acest criteriu este făra doar și poate unul din cel mai important cirteriu de convergență și are în vedere armonizarea economiilor în cadrul procesului de adoptare a monedei euro.

Conform BNR criteriul de convergență privind stabilitatea prețurilor este definit astfel: „rata medie a inflației calculată prin IAPC în cursul unei perioade de un an înaintea examinarii nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5% pe cea a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune performanțe în ceea ce privește stabilitatea prețurilor; în plus, această evoluție trebuie să se dovedească a fi sustenabilă.”

Finanțele publice

Sustenabilitatea financiară rămâne în continuare un punct de interes atunci când vine vorba de politica monetară a unui stat fiindcă există un nivel foarte ridicat de interdependență între politica bugetară și politica monetară cu privire la strategia economică pe termen lung propusă de către fiecare stat în parte. Familiar ne este faptul că oricare guvern tinde spre ceea ce numim astăzi disciplină bugetară, însă acest concept este foarte greu de definit.” Disciplina bugetară este cunoscută și sub numele de condiție de sustenabilitate a traiectoriei datoriei-deficit cunoscută și ca fiind constrângerea intertemporală a bugetului.”. În cazul în care ratele dobânzilor utilizate asupra datoriei publice a guvernului depășesc rata de creștere a economiei, raportul datorie/PIB va fi într-o continua creștere, lucru care într-un final duce la nesustenabilitate în privința economiei interne și va necesita aplicarea unor măsuri urgente în vederea restabilirii echilibrului.

Ratele mărite ale deficitelor și datoriei publice sunt motive de îngrijorare deoarece acestea pot avea un efect deosebit de dăunător asupra creșterii economice în situația în care pentru a putea finanța datoria se recurge la creșterea ratelor dobânzilor, altfel spus datoria publică poate atinge niveluri ca nu mai pot fi susținute, lucru care duce la situații dezastroase pentru o economie. Un alt argument în favoarea acestei situații este acela că ratele crescute ale deficitelor și datoriilor pot duce la presiuni mari asupra băncilor centrale ale țărilor care prin încercarea de finanțare a acestora pot cauza sporirea inflației prin crearea de monedă.

Conform economistului P. De Grauwe valoarea de maxim 60% a datoriei publice din PIB a fost adoptată ca și valoare de referință deoarece în anii 1990, în țările membre UE valoarea medie a ponderii datoriei publice în PIB ar fi fost la nivelul de 60%.

Politica fiscală a fiecărui stat membru trebuie să fie una eficientă întrucât acesta să fie un instrument sigur de control al avtivității economice. Totuși există și unele limite în vederea eficientizării acesteia printre care enumerăm: barierele sociale în privința majorării impozitelor și diminuarea cheluielilor bugetare, absența unor informații complete pentru guvern în privința creșterii economice a țării, dificultatea asigurării unui consens privitor la structura bugetară și nivelul deficitului bugetar.

În opinia prim-vicelui guvernator BNR, Florin Georgescu nivelul deficitului bugetar este o măsura a gradului de sustenabilitate a finanțelor publice, fiind influențat în mare parte de evoluția raportată la cea a ciclului economic. „Traiectoria urmată de acest indicator coraborată ce cea a economiei în raport cu ciclul economic permite evaluarea măsurii în care politica fiscală acționeză ca stabilizator ori dimpotrivă în sensul exacerbării dezechilibrelor”.

sustenabilitatea financiară a guvernului va rezulta dintr-o situație bugetară care nu cunoaște deficit public excesiv și anume: deficitul bugetar al statului nu trebuie să depășească 3% din PIB. În cazul în care valoarea este depășită, deficitul bugetar trebuie să fie redus seminficativ și continuu, către o valoarea apropiată de cea de referință sau depășirea valorii de referință trebuie să fie excepțională și temporară. Datoria publică nu trebuie să depășească 60% din PIB la sfârșitul anului financiar. În cazul în care înregistrează valori mai mari trebuie să se diminueze semnificativ și să se se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător.

Ratele dobânzilor pe termen lung:

Evaluarea sustenabilități convergenței determinată de libera mișcare a pieței este punctul central al criteriului ratei dobânzilor pe termen lung. Dacă ratele atribuite acestui indicator sunt scăzute, atunci piețele etichetează economiile respective având un risc de depreciere foarte mic sau chiar inexistent. Convergența în sfera ratelor dobânzilor pe termen lung cu privire la evoluțiile viitoare ale UEM are un rol foarte important acesta fiind evidențiat prin Tratatul de la Maastricht. Acesta prevede ca rata medie nominală a dobânzii pe termen lung pe ultimele 12 luni nu trebuie să depășească cu mai mult de doua puncte procentuale pe cea a celor mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune performanțe în ceea ce privește stabilitatea prețurilor. Ratele dobânzii pot fi măsurate pe baza titlurilor de stat pe termen lung sau pe baza altor valori mobiliare comparabile. Experiența statelor membre a avut un cuvânt important de spus în privința introducerii criteriului privind rata dobânzilor pe termen lung deoarece în majoritatea statelor industrializate se constata un nivel ridicat al ratei dobânzii. Instabilitatea financiară a Statelor Unite din 1980 poate fi un exemplu deoarece a fost foarte intensă și a avut implicații clare asupra politicii privind rata dobânzilor din Europa. În 1990 statele membre ale UE au fost nevoite sa preia controlul asupra politicii privind ratele dobânzilor la nivel european și îndepărtarea oricăror presiuni venite din exterior. Un punct de legătură între politica fiscală și politica monetară în cadrul UEM este criteriul în cauză, de aceea îi este acordată o importanță ridicată. Analiștii economici au scos în evidență legătura foarte strânsă pe care o au politica monetară și cea fiscală din zona euro. O politică fiscală nepotrivită cu nevoile și cerințele unei economii poate împiedica o politică monetară eficientă. Deficitele bugetare excesive pot conduce la creșterea inflației datorită creării excesive de monedă, sau pot duce la stagnare acest lucru fiind cauzat de ratele crescute asupra datoriei publice. Evidențierea rolului extrem de important avut de criteriul de convergență privind ratele dobânzilor este acela că include și informații privitoare la așteptăriile avute. Un exemplu în acest caz poate fi atunci când rata dobânzilor dintr-o anumită țară membră este cu mult mai mare decât în cazul celorlalte țări, acest lucru datorânduse așteptărilor piețelor privind o creștere posibilă a ratelor dobânzilor pe termen scurt din cadrul tărilor membre. Altfel spus acesta poate fi un indicator al unei posibile creșteri în ceea ce privește rata inflației. Acestea fiind spuse putem face referire la criteriul ratelor dobânzilor ca și un indicator al credibilității cu privire la obligația autorităților responsabile de a menține un nivel scăzut al ratei inflației.

Stabilitatea cursurilor de schimb:

Modificarea cursului de schimb ale unei oarecare monede este un indicator foarte important în cadrul UEM. Ratele de schimb din diferite state sunt considerate un punct de legătură între nivelul microeconomic și macroeconomic al statelor respective și restul lumii cu ajutorul pieței bunurilor și a pieței de capital. Fluctuațiile care se petrec în cadrul ratelor de schimb se reflectă îndată asupra manierei cu care sunt alocate resursele în cadrul unei economii deoarece distribuția venitului sau distribuția diferitelor sectoare depinde în mod decisiv de nivelul de competivitate. Un exemplu în acest caz este atunci când un stat prezintă un nivel ridicat al exporturilor pentru anumite produse atunci o creștere a cursului de schimb va cauza ca exporturile respective să devină mult mai atractive pentru restul lumii, fapt care poate duce la creșterea profitabilității sectorului respectiv. Orice modificare privind cursurile de schimb este foarte atent urmărită de autoritățile capabile să facă acest lucru, din cauză că acestea sunt responsabile cu legătura ce se stabilește între economia internă a unui stat și restul lumii. Începând cu anul 1970 punctul de interes a fost fixat pe politicile privind rata de schimb acest lucru fiind provocat și de schimbările la nivel politic și economic care au avut loc în acea perioadă. Prăbușirea sistemului de la Bretton-Woods a fost un moment critic deorece în cadrul sistemului țările membre mențineau un sistem fix al ratelor de schimb cu mici ajustări ocazionale. Acesta a fost un moment despre care se poate spune ca a pus bazele importanței politicii privind cursul de schimb și a căpatat un rol vital în privința criteriilor de convergență.

Gradul de autonomie al unui stat privind conducerea propriei politici monetare este reflectat de relația existentă între moneda națională a statului în cauza și sistemul ratelor de schimb, aspect comentat si de Kindleberger care afirmă: Rata de schimb a unei țări înseamnă mult mai mult decât un număr. Acesta reprezintă o emblemă a importanței țării respective în contextul global și poate fi considerată un simbol internațional. Renunțând la acest simbol internațional se poate vedea nivelul de încredere pe care țările membre UE îl au în UEM. Unul dintre pilonii principali în procesul de integrare monetară este obținerea unui nivel înalt de stabilitate privitor regimului ratelor de schimb, totodată este unul dintre obiectivele principale ale Uniunii Europene. Crearea unui regim stabil al ratelor de schimb a fost o problemă de natură economică mult mai amplă decât altele care a sporit procsul de integrare economică.

Regimurile ratelor de schimb se pot clasifica în două categorii. Prima categorie regăsim regimuri flexibile în totalitate, iar în cea de-a doua categorie regăsim regimuri fixe. Înafară de aceste două categorii indicate o economie poate recurge și la combinații diferite privind ratele de schimb sau diferite acorduri.

Alegerea unui regim al ratei de schimb corespunzător economiei unui anumit stat este un factor deosebit de important. În literatura de specialitate se regăsesc cinci abordări diferite privitoare la problema alegerii unui regim de schimb potrivit fiecărei economii. Despre primele trei abordări am discutat în capitoul 1 prin urmare voi accentua celelalte două abordări.

Cea de-a patra abordare se referă la legăruta dintre credibilitate și flexibilitate în cadrul unei economii de aici se poate deduce că credibilitatea instituțiilor monetare și a băncilor centrale trebuie să fie destul de ridicată pentru a putea asigura stabilitatea prețurilor.

Cea de-a cincea abordare studiază dacă caracteristicile structurale care influențează echilibrul balanței interne sau externe sunt mai bine determinate prin intermediul cursurilor fixe sau a celor flexibile.

Autori precum D.Begg, L. Spaventa, F. Giavazi, C. Wyplosz au dezbătut criteriile de convergență de la Maastricht si au atras atenția asupra rolului foarte important pe care îl au ratele de schimb, aceștia au susținut că acest criteriu ar trebui să fie singurul criteriu de convergență evaluat în procesul de adoptare a monedei unice de către un anumit stat. De altă părere sunt unii autori printre care P. Kenen care cred că respectarea criteriilor de la Maastricht privitor la regimul ratelor de schimb înaintea aderării în cadrul UEM nu este un criteriu destul de însemnat. Un grup de oameni politici din cadrul țărilor membre s-au îndoit de faptul că un stat este nevoit să păstreze un curs de schimb stabil ca și o precondiție a integrării acestora în cadrul UEM unde nu va avea o rată de schimb proprie. Cu toate aceste lucruri spuse tot nu se poate contesta rolul acestui criteriu daca se ia în considerare ce urmărește și anume reducerea discrepanțelor din cadrul procesului de tranziție la UEM în vederea consolidării credibilității privind ratele de schimb. În acest fel uniunea monetară se protejează de crizele regimurilor de schimb. La nivelul Uniunii Europene și la nivelul fiecărui stat membru regimurile ratelor de schimb trebuie să aibă în vedere îndeplinirea anumitor obiective precum: susținerea integrării economice, menținerea unui nivel scăzut a ratei inflației, creșterea gradului de competivitate de pe piețele externe și asigurarea stabilității financiare.

Conform BCE criteriul ce convergență privind stabilitatea cursurilor de schimb este definit astfel: “respectarea limitelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de schimb din Sistemul Monetar European, timp de cel puțin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu euro” .

Criteriile de convergență reală

Criteriile de convergență reală sunt la fel de importante ca și criteriile de convergență nominală pentru adoptarea monedei euro, însă Tratatul de la Maastricht nu menionează criterii explicite în ceea ce privește convergența reală.
Prin convergența reală se înțelege convergența standardelor de viață sau a PIB real către nivelul din zona euro. Obiectiv al orcărui factor de decizie prin prisma funcției de maximizare a prosperității sociale. Relevanță specială în contextul adoptării euro un parametru important în ceea ce privește minimizarea riscurilor asociate abandonării independenței politicii monetare.

Convergența reală și convergența nominală se susțin reciproc deoarece convergența nominală asigură mediul macroeconomic stabil care facilitează convergența reală în timp ce convergența reală creează premisele sustenabilității convergenței nominale prin reducea expunerii economiei la șocuri asimetrice și prin limitarea diferențelor în procesul de transmitere a șocurilor simetrice. Chiar dacă nu sunt definite criterii clare pentru a identifica convergența reală suficientă în vederea adoptării cu succes a monedei euro, un reper în acest sens ar putea fi nivelul minim de convergență reală la care sa produs intrarea unui stat în zona euro.

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR identică o succesiune de indicatori ce trebuie luați în considerare atunci când vorbim de convergența reală, indicatori precum: gradul de deschidere al economiei (exprimat prin ponderea pe care suma exporturilor și importurilor unei țări o are în PIB); ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale UE în totalul comerțului exterior; structura economiei (exprimată prin ponderea pe care marile sectoare o a în crearea PIB: agricultura, serviciile, industria) și ultimul indicator nivelul PIB/locuitor care poate fi exprimat atât prin cursul nominal cât și prin paritatea puterii de cumpărare. Procesul de convergență reală este un proces care se concentrează pe un orizont lung de timp în timp ce criteriile de convergență nominală se focusează pe intervale scurte și medii de timp.

Capitolul III. Studiu de caz Adoptarea Monedei Euro în România

3.1 Analiza macroeconomică a României

România se numără printre țările cu cea mai mare creștere economică la nivelul Uniunii europene și se preconizează că aceasta se va menține peste potențial în anul 2016 și 2017. Cererea a fost solidă începând cu anul 2013 fiind influențată de exporturi puternice ca urmare a unei recolte bogate și a unei producții industriale puternice în 2013 și în 2014, precum si de redresarea cererii interne începând din 2014. Sa estimat că PIB-ul real a crescut în 2015 cu 3,6% grație creșterii consumului și a redresări investițiilor. În 2016 se prevede că ritumul de creștere se va accentua pentru a atinge un nivel de 4,2%, datorită stimulentelor fiscale semnificative, inclusiv reducerii fiscale, creșterea salariului minim și a salariilor din sectorul public. Se estimează o creștere economică moderată, aceasta urmând să se situeze la 3,7% în 2017, rămânând totuși peste potentialul său.

Consumul privat se va intensifica cauzând o creștere a importurilor. Sa estimat ca in anul 2015 consumul privat a crescut cu 4,8%, acest lucru fiind cauzat de creșterea veniturilor în urma reducerii taxei pe valoare adăugată (TVA) pentru produsele alimentare, creșterea salariilor și a inflației scăzute. Pentru anul 2016 creșterea consumului privat sa accelerat, după reducerea cotei standard de TVA cu 4 puncte procentuale. Creșterea consumului este reflectată într-o contribuție negativă a exporturilor nete la creștere estimată la -1,1 pentru anul 2015. Se prevede că în anu 2016 și 2017 contribuția exporturilor nete la creșterea economică să rămână negativă.

Învestițiile s-au redresat în urma scăderii din anul 2013, preconizându-se rate ridicate de creștere până în anul 2017. În anul 2015 investițiile au crescut cu 6,5%. Construcțiile de locuințe au crescut, acest lucru fiind susținut de costuri ale creditelor mai scăzute prin programul de stat intitulat „Prima Casă“ , destinat cumpărării primei locuințe dar și datorită creșterii încrederii investitorilor fapt datorat unei perspective de creștere economică solidă. Pentru perioada 2016-2017 se preconizează o creștere a investițiilor private cu un ritm mai lent față de ritmul de creștere ce a avut loc în anul 2015. Învestițiile publice au atins un nivel record în anul 2015, urmând să se diminueze în anul 2016 și 2017.

Economia românească se apropie de un moment de răscruce în ceea ce privește ciclul său economic, prevăzându-se încheierea deviației PIB-ului și înregistrarea de valori pozitive. După declanșarea crizei, creșterea potențială s-a diminuat iar deviația PIB-ului a scăzut brusc de la valoarea estimată de 7,5% în anul 2008 la -2% în anul 2009. Deviația PIB-ului a atins un nivel minim de -5% in anul 2012, în 2013 a început să scadă, deoarece creșterea efectivă a PIB-ului a depășit creșterea potențială a producției, estimările spun că deviația PIB-ului va încheia în 2016, dar va rămâne sub control, situându-se la un nivel sub 1% în 2017. Acesta se situează la un nivel inferior decalajului dinte producția efectivă și cea potențială în anii de dinaintea crizei. În orice caz politicile bugetare expansioniste prociclice, la acest punct al ciclului economic, așa cum este implementat cu modificările din Codul Fiscal, ar putea iniția acumularea excesului de cerere și riscurile de supraîncălzire a economiei dacă nu sunt însoțite de măsuri adecvate pentru a consolida productivitatea și competitivitatea.

Conform estimărilor creșterii potențiale este improbabil ca ratele de creștere să revină la nivelul celor de dinaintea crizei. Creșterea a fost estimată la 2,6% în anul 2015 comparativ cu media de 3,5% avută în perioada 1998-2008 și o medie de 6% în cei cinci ani de dinaintea crizei. Din partea creșteri potențiale se asteaptă o sporire treptată, înainte de a se stabiliza puțin peste nivelul de 3%, pe termen mediu, acest lucru fiind determinat în mare parte de investiții și productivitatea totală a factorilor. Se prevede că productivitatea totală a factorilor se va îmbunatăți încet, în timp ce contribuția investițiilor la creșterea potențială și la competivitatea globală este restrânsă în România din cauza unor ineficiențe și întârzieri în investițiile publice, din cauza că proiectele în materie de investiții nu sunt puse în prim plan și desigur și din cauza ratei scăzute de absorției a fonudurilor structurale europene. Contribuția forței de muncă este în mare parte neutră.

Balanța contului curent a cunoscut o îmbunătățire începând cu 2008. După ce în anul 2007 atingea valoare de -12% din PIB, deficitul de cont curent s-a redresat seminficativ în două etape. În 2009 a înregistrat un progres considerabil, fapt datorat în principal ratei mai scăzute a importurilor, o altă îmbunătățire în perioada 2012-2014 a fost constatată acest lucru datorându-se creșterii exporturilor, de importuri stabile și de scăderea deficitului în privința veniturilor primare. Pentru anul 2015 s-a estimat că contul curent al României a scăzut ajungând la aproximativ 1% din PIB. Se prevede că deficitul de cont va crește usor în 2016 și 2017 reflectând deteriorarea balanței comerciale cauzată de sporirea importurilor, însă se preconizează ca va rămâne sub control la un nivel de aproximativ 3% din PIB.

Se prevede că creșterea importurilor va rămâne puternica acest lucru datorându-se creșterii consumului, exporturile vor crește moderat din cauza încetinirii ritmului schimburilor comerciale mondiale și a creșterii moderate prevăzută în mai multe țări membre UE, care sunt principali parteneri comerciali ai României. Balanța comercială negativă presupune o înrăutățire a contului curent și prin urmare o nevoie mai mare de finanțare externă. http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2016/cr2016_romania_ro.pdf

Evoluțiile prețurilor

Inflația a fost în scădere în ultimii ani, atingând un nivel minim istoric în 2015. Rata medie anuală a inflației a fost pe un trend descendent, începând cu 2013, ca urmare a recoltelor bogate din 2013 și 2014, din cauza scăderii prețurilor petrolului la nivel mondial precum și a reducerilor consecutive a cotei TVA pentru diferitele categorii de servicii și produse. În anul 2015 inflația a fost negativă datorită reducerii cotei de TVA pentru toate produsele alimentare și băuturile nealcoolice de la 24% la 9%, în august 2015 rata inflației a ajuns la un minim istoric de -1,7%( calculat de la an la an) ca la sfârșitul anului să se situeze la o medie anuală de -0,4%. Simultan, indicele amortizat al prețului de consum la taxe constante, fără a ține seamă de energie și prețurile volatile ale produselor alimentare sa dublat în decursul anului 2015 semnalând o creștere a presiunii asupra prețurilor. Se prevede că inflația va reveni la nivelul țintă stabilit de banca centrală (2,5% + 1 punct procentual) până în anul 2017. Odată cu creșterea cereii interne și majorarea salariului minim este posibil ca presiunile inflaționiste să se intensifice. Reducerea cotei standard TVA de la 24% la 20% din ianuarie 2016 evoluează încă în direcția opusă și se prevede că rata medie anuală a inflației va rămâne negativă -0,2%. Totuși se prevede că deviația PIB-ului se va încheia în a doua jumătate a anului 2016, dar impactul scăderilor de TVA urmând să se atenueze până la sfârșitul anului. Așadar în ciuda reducerii cotei TVA cu un punct procentual prevăzută în ianuarie 2017, etimările arată că rata medie anuală a inflației va atinge 2,5% în 2017.

Evoluțiile de pe piața muncii

Piața muncii este stabiă și se preconizează o îmbunătățire a acesteia. Rata șomajului a rămas stabilă situându-se la 6,7% în 2015, dar se estimează o scădere a acesteia la 6,5% în 2017. Rata șomajului trebuie sa fie privită în contextul unei diminuării continue a numărului de perosoane în varstă de muncă, îmbătrânirea populației și din cauza emigrației. Se prevede că ocuparea forței de muncă se va majora în 2016 și 2017 pe fondul unei creșteri economice susținută. Pentru anul 2016 și 2017 se estimează o creștere însemnată a costurilor unitare nominale ale muncii din cauza creșterii salariilor în condițiile în care se preve o restrângere a pieței forței de muncă. Reducerea contribuției la asigurările sociale din 2014 a sprijinit limitarea costurilor unitare ale muncii, totuși creșterile salariale pot să depășească în viitor productivitatea muncii.

În pofida creșterii ocupării forței de muncă cu preponderență în sectoarele cu o mare valoare adăugată, se mențin problemele structurale pe piața forței de muncă. Rata ocupării forței de muncă s-a majorat în ultimii ani, totuși aceasta este mai mică decât mediu Uniunii Europene. Ponderea tinerilor neîncadrați profesional și care nu urmează niciun program educațional sau de formare este de 17% din populație, cu mult peste media UE care este de 12%. Se mențin dificultăți în privința creșterii nivelului mediu de calificare a forței de muncă. Piața forței de muncă și provocările sociale sunt strâns legate și există decalaje mari între zonele rurale și cele urbane. România se confrunță cu riscuri foarte ridicate de sărăcie, excludere socială și inegalități cand vine vorba de venituri. Toți acești factori încetinesc potențialul de creștere al economiei.

Finanțele publice

De la apogeul crizei economice, dezechilibrele begetare sau diminuat treptat. În anul 2009 deficitul bugetar a ating 9% din PIB. Cu ajutorul programelor de asistență financiară UE/FMI, deficitul bugetar s-a diminuat treptat, ca în anul 2014, România să își atingă obiectivul bugetar pe termen mediu, mai precis un deficit de 1% din PIB în termeni structurali. În anul 2015, o mai bună respectare a obligațiilor fiscla și o creștere economică puternică au contribuit la realizarea unor venituri mai mari. Simultan, economiile rezultate din investițiile publice diminuate și dintr-o cofinanțare mai scăzută a proiectelor finanțate de UE, comparativ cu bugetul au adus cheltuieli mai reduse. Estimările pentru deficitul bugetar pentru 2015 spun că au ajuns la 1,1% din PIB ca urmare a rămas la nivelul obiectivului bugetar pe termen mediu.

În a doua jumătate a anului 2014, semnele relaxări fiscale devin din ce in cet mai evidente, după o reducere cu 5 puncte procentuale a contribuțiilor la asigurările sociale ce a fost pusă în aplicare de la 1 octombrie 2014 iar dublarea alocațiilor pentru copii și reducerea cotei TVA au fost puse în aplicare la jumatea anului 2015. Măsuri suplimentare au fost adoptate în cea de-a doua parte a anului 2015 care să aibă un efect de creștere a deficitului, inclusiv reducerea cotei standard de TVA, în două etape, de la 24% la 19% și cheltuieli suplimentare precum creșterile salariale sectoriale și creșterea salariilor din sectorul public, ca urmare se prevede că deficitul bugetar se va majora la 3% din PIB în anul 2016 și la 3,8% din PIB în anul 2017. Deci se prevede că deficitul structural va devia de la obiectivul pe termen mediu al României cu 2% din PIB în 2016 și 3% din PIB în 2017, presupunând că nu sunt schimbări politic. Estimările arată că datoria publică se va mări treptat, ajungând la 40% din PIB în 2017 și peste 60% până în 2026.

România în 2009 a pierdut accesul la piețele financiare internaționale, solicitând asistență financiară din partea FMI/UE. România și-a recăpătat repede accesul pe piață și din 2011 a fost capabilă să-și finanțeze integral deficitul și datoria pe piețele financiare. Ajustarea fiscală a redus cerințele de finanțare, iar profilul rambursării viitoare da impresia a fi unul favorabil, cu toate că există riscuri rezultate din perspectivele bugetare.

Veniturile fiscale sunt aproximativ scăzute dar per ansambul favorabil creșterii. Dintre statele cu carcateristici asemănătoare, dar și la nivelul UE, România are cea mai scăzută pondere în PIB a veniturilor fiscale. În anul 2014 nivelul impozitării directe a fost sub nivelul mediei UE, în timp ce taxele și impozitele indirecte au fost superioare mediei UE. Totuți colectarea lor continuă să fie nesatisfăcătoare. În anul 2013 deficitul de colectare a TVA-ului a fost e 41%, cel mai ridicat din UE. Conform unor date mai recente se sugerează o îmbunătățire a colectării impozitelor, reflectând impactul măsurilor aduse în cadrul programelor de asistență financiară.

Lipsa unei planificări și a unei direcționări adecvate se răsfrânge asupra procesului bugetar. Decizile privind cheltuielile și prioritățile pot fi schimbate relativ ușor pe parcursul anului financiar. Adesea sumele alocate cheltuielilor privind cheltuielile cu investițiile publice sunt consumate doar parțial, iar fondurile UE de finanțare a investițiilor sunt prea puțin exploatate. Fondul european agricol destinat dezvoltării rurale a avut o rată de absorție de 82,3% în timp ce absorția fondurilor structurale și de coeziune în anul 2015 a fost de 63,3% . Au fost luate decizii în privința reintroducerii drepturilor speciale la pensie și de a crește salariile din sectorul public, fără progrese în direcția punerii în aplicare a unei grile salariale unificate.

Sectorul financiar

Instituțiile de credit continua să domine intermedierea financiară. Pe baza datelor obținute, pentru sfârșitul anului 2014, instituțiile de credit posedă aproximativ 78% din activele sistemului financiar depășind cu mult fondurile de investiții care dețin 3,7% iar socitățile de asigurare 3,5%. Sectorul asigurărilor s-a confruntat cu evoluții negative în timp ce fondurile de investiții și fondurile de pensii private și-au extins activitățiile. Rezistența globală a sectorului bancar a continuat să cunoască o îmbunătățire în anul 2015. Adecvarea capitalului la nivel de sistem s-a majorat la 18.7% în septembrie 2015 de la 17,6% în decembrie 2014. Rata fondurilor proprii de nivel 1 de bază s-a majorat cu 1,8 puncte procentuale până în septembrie 2015 ajungând la 16,3%. Creditele neperformante au fost în continuare pe o linie descendentă, rata de acoprire a creditelor neperformante a rămas la un nivel de aproximativ 70% la sfârșitul lunii septembrie a anului 2015.

În continuarea evoluțile indică o diminuarea a ponderii creditelor în valută străină în portofoliile băncilor. În luna iunie a anului 2014 ponderea creditelor în valută străină din totalul creditelor acordate sectorului privat era de aproximativ 58%, urmând ca în luna iunie a anului 2015 sa scadă la 52,4%. În ciuda scăderii ponderii creditelor noi acordate în valută străină, volumul restant încă prezintă provocări. Creditele în valută străină acordate gospododăriilor și corporațiilor, încă au un nivel mai ridicat de depreciere în comparație cu creditele în moneda locală. Sectorul bancar rămâne vulnerabil în privința unor inițiative legislative care au un impact negativ nejustificat. Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingeri asumate prin credite ar putea avea un impact negativ asupra stabilității financiare, mai mult punerea în aplicare a legii privind clauzele abuzive din contractele de împrumut, în cazul în care unformizarea jurispudențelor instanțelor nu este asigurată, poate constitui un alt aspect de vulnerabilitate.

Riscuri macroeconomice

Riscurile macroeconomice

Legea privind darea în plată ar putea avea un impact major asupra stabilități sectorului bancar și un impact negativ asupra cererii interne, așa cum ar putea avea un impact negativ și asupra încrederii consumatorilor și a investitorilor. Într-un mediu caracterizat de o creștere economică puternică, politicile bugetare expansioniste ar putea spori riscurile pe termen mediu aferente unei creșteri dezechilibrate și ar putea duce la noi dezechilibre externe și interne.

3.2 Criteriile de covergență nominală

Stabilitatea prețurilor

Rata inflației este definită prin indicele prețurilor de consum. Dacă analizăm evoluțiile ratei inflației în România din 2011 (5,8%) până in 2015 se poate constata o reducere a acesteia începând cu anul 2012 cand nivelul ratei inflației se situa la 3,4% continuand să scadă până în 2015 cand a ajuns la un nivel de – 0,4% încadrându-se în cerințele criteriiului de la Maastircht în această privință.

În luna aprilie 2016 potrivit raportului de convergență emis de Comisia Europeana, rata medie anuală a inflației în România a fost de -1.3%, situându-se sub nivel valorii de referință de 0,7% conform criteriului privind stabilitatea prețurilor. În ultimul deceniu acest indicator a cunoscut fluctuații destul de mari cuprinse între -1,3% și 8,5%, media acestei perioade fiind la un nivel relativ mare de 4,5%. Privind în perspectivă există îngrijorări privind sustenabilitatea convergenței inflației în România pe termen lung. Este posibil ca procesul de recuperare a decalajelor să ducă la diferențiale de inflație pozitive raportate cu zona euro. Cu scopul prevenirii acumulări unor presiuni excesive asupra prețurilor și manifestării unor dezechilibre macroeconomice, procesul de recuperare a decalajelor trebuie susținut de politici adecvate.

https://www.ecb.europa.eu/pub/convergence/html/index.en.html

Criteriile de la Maastricht: 2015 vs 2008

Criteriu neîndeplinit

Criteriu îndeplinit

*) Conform metodologiei SEC2010, cu excepția poloniei în 2008 (SEC95)

**) Excedent de 1,6% din PIB.

În anul 2015 Romnânia îndeplinea toate criteriile de la Maastricht (In 2016, the Commission concluded on 7 June that none of the countries examined (Bulgaria, the Czech Republic, Croatia, Hungary, Poland, Romania and Sweden) fulfilled all conditions for adopting the euro. http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/adoption/convergence_reports/index_en.htm)

Rata inflației calculată prin IAPC procente anuale

http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&pcode=tec00118&language=en

Deficitul bugetar și datoria publică ( finanțele publice)

În privința acestui criteriu, a deficitului bugetar și a datoriei publice, România s-a încadrat la nivelul prevăzut de criteriile de la Maastricht în anul 2015. România face obiectul componentei preventive a pactului de stabilitate și creștere încă din 2013. Conform Comisiei Europene de prognoză economică din primăvara anului 2016, România și-a îndeplinit obiectivul bugetar pe termen mediu începând cu anul 2013, dar riscă o deviere atât în anul 2016 cât și în anul 2017. Mai mult de atât, se estimează că implementarea măsurilor de relaxare fiscală anunțate, vor duce la împingerea deficitului ma sus de 3% din PIB în anul 2017 și la plasarea datoriei publice pe o traiectorie ascendentă. Comisia Europeană a publicat în anul 2015 raportul de sustenabilitate fiscală, care evidențează riscuri ridicate pe termen mediu la adresa sustenabilității cât și riscuri de intensitate medie pe termen lung, care sunt asociate într-o oarecare măsură cu creșterea chelutuielilor din domeniul sănătății și al îngrijirii pe termen lung. În continuare se impun reforme în aceste domenii și un comportament prudent al politici fiscale, care să asigure o reîndeplinire rapidă a obiecivului pe termen mediu, cu scopul asigurării sustenabilității finanțelor publice.

Stabilitatea cursului de schimb

Stabilitatea cursului de schimb este o condiție de aplicare cu succes a unei politici monetare adecvate, de realizare a unor previziuni financiare și fiscale pe termen lung și desigur asigurarea stabilității economice.

În perioada de referință de 2 ani cuprinsă între 19 mai 2014 -18 mai 2016, leul românesc nu a participat la MCS II, dar a fost tranzacționat în condițiile unui curs de schimb flexibil cu variație controlată. În medie cursul de schimb al leului românesc în raport cu euro, a dovedit un grad relativ înalt de volatilitate pe parcursul perioadei de referință. În data de 18 mai 2016, cursul valutar, respectiv a raportului leu/euro a fost de 4,4990, respectiv cu 1.7% mai depreciat față de nivelul mediu din luma mai 2014. Soldurile totale a conturilor curente și de capital din România s-au îmbunătățit substanțial în ultimul deceniu, în timp ce valoarea pasivelor externe nete, deși s-au redus treptat, rămân la un nivel înalt.

Ratele dobânzii pe termen lung

Pentru determinarea îndeplinirii criteriului privind ratele dobânzii pe termen lung, Comisia Europeană ia în calcul randamentul de pe piețele secundare a unui singur tip de titlu de stat, cu scadența la 7 ani. Acest lucru îngreunează comparația cu zona euro cauzate greutăți cauzate în special de lipsa de lichiditate a acestor titluri care pot cauza rezultate eronate.

În perioada de referință din mai 2015 până în aprilie 2016, ratele dobânzilor pe termen lung din România au fost de 3,6%, în medie, situându-se sub valoare de referință de 4,0% corespunzătoare criteriului de convergență în privința ratele dobânzilor. Ratele dobânzilor pe termen lung au scăzut în România începuând cu anul 2009, cu o medie anuală în scădere de la aproximativ 10% la un nivel de sub 4%.

Realizarea unui mediu favorabil convergenței sustenabile în România necesită politici orientate spre stabilitate și reforme structurale ample. În ceea ce privește dezechilibrele macroeconomice, CE a ales România pentru a face obiectul unei analize aprofundate în cadrul raportului privind mecanismul de alertă pentru 2016, concluzionând că România nu se confruntă cu dezechilibre macroeconomice. Totuși în multe domenii este necesar luarea anumitor măsuri care vizează îmbunătățirea mediului de afaceri și a celui instituțional, sporirea investițiilor și concurenței pe piețele de bunuri și servicii, reducerea șomajului în rândul tinerilor și a șomajului pe termen lung și îmbunătățirea calității și eficienței sistemului judiciar și a administrației publice. De asemenea, ar trebui să se facă eforturi semnificative pentru a îmbunătății absorția foarte slabă a României în privința fondurilor europene.

Legislația românească nu îndeplinește toate criteriile în privința independenței băncii centrale, intedicția de finanțare monetară și integrarea juridică a băncii centrale în Eurositem. România este stat membu al Uninuii Europene care face obiectul unei derogări și, în consecință trebuie să respecte toate cerințele de adaptare prevăzute în articolul 131 din Tratat, Se spune în raportul de convergență emis de CE la data de 06 iunie 2016.

3.3 Criteriile de convergență reală

Îndeplinirea criteriilor de convergență este foarte importantă în procesul de adoptare a monedei euro. Dacă criteriile de convergență reală nu sunt îndeplinite pot avea loc dezechilibre importante cu s-a întamplat și în cazul Portugaliei. Îndeplinirea criteriilor de convergență reală trebuie sa aibă loc odată cu îndeplinirea criteriilor de convergență nominală, înainte de adoptarea monedei unice. Există patru criterii în cea ce privește convergența reală și anume gradul de deschidere al economiei care este exprimat prin ponderea sumei importurilor și exporturilor în PIB, ponderea comerțului bilateral cu statele membre UE în totalul comerțului exterior, structura economiei care este exprimată prin ponderea pe care marile sectoare o au în crearea PIB (agricultura, serviciile, industria), nivelul PIB/locuitor care poate fi exprimat prin cursul nominal și prin partitatea puterii de cumpărare. Chiar dacă participarea la Uniunea Economică și monetară nu este condiționată de îndeplinirea criteriilor de convergență reală, adoptarea monedei euro și pierderea capacițății de a avea o politică monetară proprie va influența potențialul propriu de creștere economică, deoarece după adoptarea monedei unice singurele piețe car mai pot fi ajustate sunt piata forței de muncă, piața bunurilor și politica fiscală. În lipsa stăpâniri modificărilor a ratei dobânzi și a cursului de schimb există riscul ca să nu se poată asigura ocuparea optimă a forței de muncă și stabilitatea prețurilor.

Gradul de deschidere al economiei

Gradul de deschidere al economiei românești este la un nivel relativ scăzut făcând o comparație cu alte țări europene.

Exporturile exprimate în milioane de euro http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/refreshTableAction.do?tab=table&plugin=1&pcode=tet00055&language=en

Exporturi

http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/refreshTableAction.do?tab=table&plugin=1&pcode=tet00055&language=en

Importurile mil euro http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/refreshTableAction.do?tab=table&plugin=1&pcode=tet00055&language=en

Importuri

Balanța comercială milioane de euro

http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/refreshTableAction.do?tab=table&plugin=1&pcode=tet00055&language=en

Contributia comertului extracomunitar

În 2015 Românaia deține 0.8% din totalul valoric al exporturilor europene și tot 0.8% din totalul valoric al importurilor europene. O valoare destul de scăzută dacă ne comparăm cu ponderea pe care o au țările precum Germania sau Uk. Ne situăm puțin nivelul Ungariei dar desupra bulgariei după cum se poate vedea în tabelul …..

Nivelul PIB/locuitor

Cel mai important indicator al convergenței reale este nivelul PIB-ului/locuitor

http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/refreshTableAction.do?tab=table&plugin=1&pcode=tsdec100&language=en

Cel mai important indicator al convergenței reale este nivelul PIB-ului/locuitor. În ultimii 10 ani România a înregistrat progrese în privința acestui lucru daca ne uitam în anul 2005 cand nivelul PIB-ului/locuitor era de 5.100 iar in 2015 de 7.200 dar totuși ne aflăm la un nivel inferior țărilor precum Letonia, Lituania, țări care au adoptat deja moneda euro

Structura economiei Românești

Un alt indicator al convergenței reale este structura ramurilor economie naționale. România are o dezvoltare orientată mai mult spre agricultură dacă o comparăm cu statele zonei euro.

CONCLUZII

Adoptarea monedei euro este un pas important pentru economia unui stat membru fiindcă puterea de decizie in privința politicii monetare este transferată Băncii Central Europene, care activează prin intermediul unei politici monetare unice pentru întreaga zonă euro. Acest lucru presupune un orizont de timp îndelungat ce depinde de gradul de integrare economică cu zona euro . În curprinsul programului de convergență 2015-2018 este precizat faptul că adoptarea monedei euro în România va deveni un obiectiv realizabil la data de 1 ianuarie 2019. Această țintă nu mai este sustenabilă după cum spune si guvernatorul BNR Mugur Isărescu deoarece accederea României în cadrul MCS II trebuia să aibă loc cel târziu in iunie 2016, pentru care pregătirea este complicată. „tehnic nu mai este posibil, chiar dacă am dori politic”. Conform unui articlot publicat în 27.04.2016 (http://ziarulunirea.ro/romania-renunta-in-mod-oficial-la-anul-2019-ca-termen-pentru-adoptarea-monedei-euro-372014/) guvernul a anunțat în programul de convergență transmis Comisiei Europene ca își menține angajamentul de adoptare a monedei euro fără a precizeza o dată clară la care va adopta moneda euro, de acest lucru ocupându-se guvernul care are ca termen de finalizare a calendarului aprilie 2017.

Pentru participarea cu succes la zona euro este necesară asigurarea unui grad ridicat de convergență înainte de adoptarea monedei euro și îndeplinirea tuturol criteriilor de convergență, nu doar cele stipulate în tratatul de la Maastricht ci și cele ce privesc convergența reală unde România mai de lucrat după cum spune un raport al BNR.

În privința acestui lucru România ar putea investi în infrastructura de transport.