Drumul Biruintei

Cuprins

Cuprins

introducere

1. Scurtă biografie a vieții lui Marc Boegner

2. FAPTE APARENTE ALE CRUCIFICĂRII și demolarea lor

2.1. Un semn de împotrivire, Luca 2:34

2.2. Schimbarea legii mozaice, Matei 5-7

2.3. Din cauza agitației mesianice, Ioan 10:24

2.4. Acuzat de păcat, Ioan 18:30

3. drumul crucii

3.1. Semnificația morții lui Cristos în învățăturile Sale

3.2. Suferința răscumpărătoare a lui Isus

3.3. Starea omului păcătos

3.4. Valoarea răscumpărării lui Isus Cristos.

3.5. Realizarea crucii în viața credinciosului

4. drumul biruinței

4.1. Învierea ca biruința asupra morții

4.2. Autenticitatea învierii prin credința martorilor

4.3. Autenticitatea învierii prin mesajul martorilor

4.3.1. Mesajul Apostolului Pavel

4.3.2. Mesajul apostolului Ioan

4.4. La ce folos este învierea lui Cristos?

concluzie

bibliografie

Cărți

Articole

Capitole în cărți

Surse internet

introducere

Într-o lume întunecată, fără speranță, Isus Cristos a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut, spune Scriptura. Evenimentul venirii Lui este crucial pentru soarta omenirii. Niciodată, în istoria omenirii, nu s-a născut o persoană mai importantă ca El. Secolul XIX este cunoscut ca un secol al sângelui, datorită izbucnirii celor Două Războaie Mondiale. Un secol al întunericului: atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual. Creștinismul își pierdea tot mai mult valoarea. Franța a căzut într-o stare de dezorientare și adormire spirituală. În această perioadă s-a născut și destinsul, Marc Boegner. Un om cu inimă largă pentru salvarea oamenilor și reforma trăirii creștine. A fost unul dintre cei mai influenți păstori din vremea sa. A fost preocupat să-și hrănească turma cu multă dragoste și răbdare. A luptat pentru unitatea bisericii și împotriva discriminării între frați. Fiind, în mare parte din viața sa, păstor la biserica de la Passy, Paris (1918-1953 d.Cr.) a ținut multe conferințe și predici pentru încurajarea și creșterea credincioșilor.

În anul 1930 d.Cr., Boegner a ținut o serie de conferințe despre moartea și învierea lui Cristos, pe care le-a tipărit într-o carte. În lucrarea lui, el imbină teologia dogmatică cu teologia practică. Această lucrare este axată pe aceste conferințe, fiind numită: „De la crucificare la biruință: o analiză a morții și învierii lui Cristos în teologia lui Boegner”, pentru că se va face o analiză asupra evenimentelor crucificări lui Cristos și efectele ei în viața creștină.

Moartea și învierea lui Cristos este un răspuns la tuturor problemelor omenirii. Evanghelia este un mesaj comprimat al morții și învierii Lui, ce a însoțit pe martori lui Isus. Ea este un mesaj de viață și moarte. Cristos cel mort este pârga celor adormiți. Cei care nu acceptă mesajul vieții, vor fi răsplătiți cu despărțire vesnică de prezența Lui. Crucea lui Cristos a avut un rol crucial pentru speranța omenirii. Moartea răscumpărătoare a lui Cristos este evenimentul fundamental al Noului Testament. Învierea nu se bazează pe povești, fantezii, ci pe fapte istorice și adevăr teologic. Cine este acest „Isus” care este ținta multor dispute, generație de generație, până în zilele noastre? Ce a făcut și ce a zis în timpul existenței Sale umane a reușit să-și înfluențeze urmașii până în secolul XXI? Pavel a făcut o mărturisire vitală, atunci când a zis: „Am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine (Galateni 2:20). Un singur lucru doresc, zicea Pavel: Pe Isus Cristos și pe El răstignit. Subiectul crucificăriii a fost esența creștinismului din primul secol. Cristos ocupa un loc premordial în teologia lui Pavel. Nicio altă ființă n-a fost în stare să schimbe lume atât de radical. Cristos a fost motivul credinței care s-a opus iudaismului. Creștinismul s-a născut ca un grăunte de muștar care, la început era foarte mic, însă a crescut depășind orice limite. Nicio persecuție n-a putut s-o împedice, pentru că în spatele ei, era unul mai puternic, Creatorul universului.

În cele ce urmează se propune studierea acestui subiect după o metodă descriptiv-analitică asupra lucrării lui Marc Boegner. Conferințele de la Biserica Reformată din Passy, ținute de păstorul Marc aduce o perspectivă vie și deosebit de fascinată. Se menționează că studiul acestei lucrări se bazează pe aproximativ 80 % din lucrarea sa.

Aceste conferințe s-au desfășurat în perioada interbelică din secolul XIX. În cartea „Jésus Christ, conférences données à l’Église Réformée de Passy”, Marc Boegner prezintă, după cum e și numele, o serie de conferințe, prin care dezvoltă câteva aspect asupra vieții, răstignirii, morții și învierii lui Isus Cristos. Suferința omenirii pe de o parte, și revelația lui Dumnezeu prin Cristos pe de altă parte a fost motivul principal al acestor conferințe. Faptul că Dumnezeu a venit, în persoana lui Cristos, pe pământ să facă cunoscut omului că-I pasă de el, de salvarea sa, a inspirat congregația din Passy să meargă în cunoașterea acestei revelații perfecte a unui Dumnezeu adevărat și viu. În anul 1930 d.Cr., într-o perioadă de sărăcie spirituală, Boegner a fost asaltat de insuficiența poporului, de caracterele lor fragmentate, ca să abordeze acest subiect care necesita o anumită pregătire spirituală. În același timp, recunoaște că a avut și ezitările sale ca să decidă să publice aceste conferințe, datorită unui sentiment de smerenie menționând cuvintele lui Pavel: „Cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” Aceste conferințe au fost difuzate la „Radio-Paris”, prin care a fost o mărturie pentru auditoriul catolic și protestant. Cartea a fost redactată în ziua de „Vendredi-Saint, 18 avril 1930”, în ajunul Paștelui. Mesajul crucii a fost un foc aprins în inimile ucenicilor care au răspândit creștinismul cu toată forța Duhului Sfânt. Același mesaj ar trebui să însoțească pe fiecare om care se declară creștin. Mesajul viu al lui Cristos a însoțit pe Boegner în lucrarea sa, prin care a încercat să-l trasmită următoarelor generații.

În urma analizei cărții lui Boegner am îndetificat trei idei centrale pe baza cărora autorul își construiește conferințele sale. Prima idee principală este cauzele aparente ale crucificării. Dumnezeu a plănuit încă înainte de întemeierea lumii zdrobirea și suferința prin cruce a Fiului Său. Însă, din perspectiva iudaizatorilor, condamnarea și răstignirea Lui a fost plănuită de ei. Preoții, cărturarii și fariseii au căutat un prilej, prin care să-L dea la moarte. În acest capitol este prezentat, cum persoana și lucrarea lui Isus a adus multă împotrivire. Cristos a predicat și a vețuit, de cele mai multe ori, împotriva tradiției și practicilor din vremea Sa. A început cu înverșunare să critice și să mustre fariseismul și religiunea aparent neprihănită. Aceste fapte, precum și invidia că este mai înțelept ca ei au fost interpretate ca fapte păcătoase. De multe ori, a fost criticat că schimbă legea mozaică, care era considerată legea lui Dumnezeu. Faptele Sale au stârnit multă agitație și scandal. Toate aceste numite „fapte aparente” vor fi tratate în acest capitol.

Drumul suferinței la grădina „Ghețimani”și la „Golgota” reprezintă a doua idee centrală a acestei lucrări. Pentru Marc, moartea lui Cristos nu poate fi separată de starea omului mort în păcat. El afirmă că toate suferințele omenirii au fost ca o povară grea asupra umerilor Săi. Nici o altă făptură n-a purtat atâta povară cât a purtat El în momentul crucificării. Fiecare om are povara păcatelor sale, însă Cristos a fost nevoit să i-a asupra Sa toate păcatele întregei lumi. Păcatul omului a fost motivul principal al suferințelor Lui. Crucea Sa are o valoare semnificativă de răscumpărare. Toate evenimentele finale poartă o semnificație aparte în învățăturile Sale. În timp ce-și făcea lucrarea, Isus era preocupat de momentul final al lucrării Lui care avea să se termine cu crucificarea.

Ultima ideea principală este, desigur, drumul biruinței de la crucificare. Dacă lucrarea s-ar încheia în capitolul doi, ar trebui, cu singuranță, să se încheie cu o notă tristă și, de asemenea, ar dispărea orice urmă de speranță. Însă, Cristos a înviat aducând biruință și mângâiere veșnică. Boegner aduce dovezi că învierea este autentică. Ea a fost validată prin credința martorilor oculari, care n-au putut să fie opriți de nicio putere omenească. Învierea a fost validată și prin mesajul lor plin de curaj și îndrăzneală sfântă. În acest capitol se va prezenta două mărturii de ale apostolilor, și anume Pavel și Ioan. Boegner a analizat aceste persoane, datorită impactului avut în creștinism și a spațiului pe care îl ocupă în Noul Testament. Scrierile lor ocupă 19 cărți din 27. După cum moartea are o legătură strânsă cu viața omului, tot așa și învierea Sa. Biruința de la Ghețimani, Golgota și de la mormântul gol au adus o soluție vitală pentru omenire. Învierea Sa a fost necesară și folositoare pentru om. Nu există grad de comparație pentru faptele de la Golgota, nici pentru biruința de la mormânt. Aceasta este marea Evanghelie propovăduită de apostoli, trasmisă ucenicilor și trăită până în zilele noastre.

Scopul lucrării lui Boegner este de a-L prezenta pe Cristos și lucrarea Lui de mântuire adusă prin suferința răscumpărătoare de la cruce cât și implicațiile sale asupra omenirii. Contextul social și politic atât de întunecat, confuz și degradat l-a împins pe Boegner să prezinte mesajul lui Dumnezeu ca răspuns pentru dificultățile sociale ale omenirii.

Scurtă biografie a vieții lui Marc Boegner

Famila lui. Tatăl lui Marc Boegner, Paul-Henri Gustave Boegner, s-a născut în Alsace, Franța, în 1845 d.Cr. A avut mai multe ocupații: avocat, secretar și prefect de poliție. În 1871 d.Cr., s-a căsătorit cu Fouday Jenny Fallot, născută în 1848 d.Cr. Ei au avut trei copiii: Renée (1878), André (1879) și Marc (1881). Marc s-a căsătorit cu Jeanne, născută la Bargeton, în 1905d.Cr., fiică de prefect. A avut 4 copiii: Denyse (1906), Étienne (1908), Philippe (1910) născuți la Aouste-sur-Sye și Jean-Marc (1913) la Paris.

Anii săi de formare. Născut într-o familie de protestanți, Marc și-a petrecut, primii ani de viață, la Épinal. Fiind pasionat de sport s-a înscris într-o clasă pregătitoare de navigație, din liceul Lakanal, unde a fondat primul club de hochei. Și-a dorit să ajungă mărinar, însă, un început de miopie l-a obligat să-și șchimbe orientarea și s-a înscris la facultatea de drept din Paris. În anul 1898 d.Cr., la vârsta de 17 ani, el a fost atras de viața religioasă, având un interes profund să-l caute pe Dumnezeu. Având ca mentor pe unchiul său, Tommy Fallot, și-a continuat studiile în teologie. Sfaturile și învățăturile lui Fallot, la care a meditat toată viața sa, i-a trasat câteva principii vitale: valoarea meditației Scripturii; valoarea predicării; valoarea misiunii și valoarea crucii lui Cristos. Astfel, în anul 1901 d.Cr, la vârsta de 20 de ani luându-și licența în drept, se hotărăște să se înscrie la facultatea de teologie protestantă din Paris. În 1905 d.Cr. susține teza sa de doctorat cu titlul „Les Catéchismes de Calvin, étude d’histoire et de catéchétique.” Preocuparea sa majoră a fost să realizeze o unitate între credincioșii protestanți. Astfel, în 1929 d.Cr. a reușit să adune mai multe grupuri de biserici și asociații protestante și a creat Federația Protestantă din Franța (FPF), unde a fost primul președinte până în anul 1961 d.Cr.

Lucrarea și activitatea lui. Unchiul său, Tommy Fallot (1844-1904 d.Cr.), a avut o influență majoră în viața lui. După susținerea tezei de doctorat, anul 1905 d.Cr., a fost numit păstor în Aouste-sur-Sye, în locul lui Fallot, care a fost păstor timp de 9 ani. În 1918 d.Cr., a fost numit păstor la parohia de la Passy, Paris (astăzi numită „Biserica unită protestantă Buna Vestire din Passy”), loc în care a păstorit biserica până în 1953 d.Cr., doar cu o întrerupere din 1940-1943 d.Cr. În urma morții soției sale, anul 1933 d.Cr., Marc se recăsătorește cu Mary Thurneysen, născută în 1892 d.Cr. Maria a slujit ca asistentăea sa majoră a fost să realizeze o unitate între credincioșii protestanți. Astfel, în 1929 d.Cr. a reușit să adune mai multe grupuri de biserici și asociații protestante și a creat Federația Protestantă din Franța (FPF), unde a fost primul președinte până în anul 1961 d.Cr.

Lucrarea și activitatea lui. Unchiul său, Tommy Fallot (1844-1904 d.Cr.), a avut o influență majoră în viața lui. După susținerea tezei de doctorat, anul 1905 d.Cr., a fost numit păstor în Aouste-sur-Sye, în locul lui Fallot, care a fost păstor timp de 9 ani. În 1918 d.Cr., a fost numit păstor la parohia de la Passy, Paris (astăzi numită „Biserica unită protestantă Buna Vestire din Passy”), loc în care a păstorit biserica până în 1953 d.Cr., doar cu o întrerupere din 1940-1943 d.Cr. În urma morții soției sale, anul 1933 d.Cr., Marc se recăsătorește cu Mary Thurneysen, născută în 1892 d.Cr. Maria a slujit ca asistentă medicală la Crucea Roșie în Primul Război Mondial, apoi în direcția Fundației Curie. În 1938 d.Cr., Marc a devenit primul președinte al Consiliului Național al Bisericii reformată din Franța. Pe lângă acțiunile sale sociale, Marc Boegner este renumit prin mai multe scrieri. Printre cele mai remarcabile se numără: „Le Christianisme et le monde moderne (1928), Dieu, l’éternel tourment des hommes (1929), Jésus-Christ (1930), Qu’est-ce que l’Église ? (1931), La vie chrétienne (1933). Le Problème de l’unité chrétienne (1946), Les Sept Paroles de la Croix (1957), etc.”

Marc Boegner a avut un rol important ca lider în evoluția și organizarea protestantismului, atât la nivel național, cât și internațional. Motivat de situația socială a poporului francez, a slujit în mai multe organizații ca președinte, precum: Federației Franceze Creștine a Studenților (1923-1935), Federația protestantă a Franței (1929-1961), Consiliul Național al Bisericii Reformate Franceze (1938-1950), Societatea Evanghelică Misionară a Franței (1945-1968) și Mișcare Bisericii Ecumenice Creștine.

Este, de asemenea, recunoscut ca luptător împotriva antisemitismului, care aveau o atitudine ostilă față de evrei. Marc a condamnat deschis legislația antisemită a regimului de la Vichy, care lua drepturile evreilor la o serii de profesii (Statutul evreilor din 3 octombrie 1940 d.Cr.). În 1940 d.Cr., Boegner i-a sub conducerea sa organizația protestantă Cimade, care se ocupă cu ajutarea evreilor internați în lagărele din Franța. El a căutat să încurajeze păstorii ca să salveze evreii. Datorită lui, multe comunități protestante au ascuns mii de evrei, peste tot în Lyon, în Chambon-sur-Lignon și în alte departamente. Mulți alți evrei au reușit să fie introduși ilegal în Elveția, cu ajutorul păstorilor protestanți care locuiau în zonele de frontieră. Mulți slujitori, datorită motivației primite de Marc Boegner, au lucrat cu pasiune pentru cei căutați de autorități. Începând din vara anului 1941 d.Cr., Marc a luat contact cu conducătorii din Vichy, pentru a opri acțiunile inumane asupra evreilor. Acest păstor s-a opus cu vehemență împotriva deciziei de a deporta copiii evrei spre lagărele de Est. Aceste atitudini curajoase i-a produs mulți dușmani. În favoarea evreilor, Boegner și-a riscat libertatea și viața sa, după cum alți păstori protestanți au fost arestați și deportați. El s-a ocupat personal de a salva sute de copiii evrei germani internați în tabăra din Gurs. Ei au fost ascunți de ochii jandarmilor, care i-a căutat ca să-i trimată spre destinația finală, Auschwitz. Biserica, zicea el, trebuie să fie alături de cei oprimați și săraci.

El a fost declarat ca unul dintre cei mai ascultați păstori din Franța. A fost, de asemenea unul din principalii inițiatori ai miscării ecumenice și a lucrat mult pentru unitatea protestanților din Franța. Cu o carismă excepțională, Boegner este, printre cei mai remarcabile persoane a protestanismului francez contemporan. În anii 1940-1945 d.Cr., în numele Federației Protestante a Franței, a luptat împotriva măsurilor de discriminare a evreilor. În multe rânduri, Marc a vizitat seminarul teologic unde încuraja studenții să meargă să slujească în bisericile fără păstori sau cele cu păstori bolnavi și obosiți. Îi îndemna să rămână loiali lui Dumnezeu printr-o credință și curaj ca niște oameni chemați să-L urmeze pe Cristos. Pasionat de Cristos, Marc a făcut următoarea mărturisire:

Mi s-a părut totuși, ca după ce-am oferit publicului ultimele două serii de conferințe, eu trebuie să-I aduc lui Dumnezeu mărturia pe care am încercat-o s-o fac lui Isus Cristos și sper ca să pot, prin harul lui Dumnezeu, să-I aduc totdeauna credincioșie, aici jos, până la ultima mea suflare. … Mi-a fost acordat o ocazie de a-mi exprima gândurile personale – dacă nu-i prea orgolios de vorbit astfel – înaintea câtorva probleme esențiale.

În jurnalul „L’Impartial, anul 1952”, este subliniat importanța și influența lui Boegner atât în rândurile naționale, cât și internaționale. Este declarat ca și „papa protestanților.” În acțiunile sale era dinamic și fără frică. Cu părul și mustața bălaie, o înălțime de 1,80 m., dădea o impresie de un „bunătate” rară. Prin stilul lui, impunea o apropiere și comunicare liberă. Considerat ca un mare orator, prezenta adevărul cu mare elocvență și simplitate. Cei mai apropiați îl numeau „omul-cronometru”, pentru că făcea toate lucrurile cu reguriozitate și punctualitate. Pentru mulți, Boegner a rămas o amintire frumoasă. Între aceștea se poate menționa pe Wladimir Lefévre d’Ormesson, un catolic convins, care a făcut o declarație uimitoare despre Boegner:

Voi sunteți, domnule păstor, un om perfect echilibrat. Meditația va captivat o parte din viața voastră. Activitățiile cealălaltă. Aceasta de aici va fi totdeauna la dispoziția celelalte. Voi știți să atingeți sufletul în intimitatea lui sensibilă și legați toate lucrurile până la punctul infinit, de la care oamenii nu sunt doar o creatură vie, pentru că există și altele, ci ca o ființă priveligiată la care Dumnezeu a deschis eternitatea.

Marc Boegner a rămas în mintea multora ca un om echilibrat și cu coloana vertebrală dreaptă. Unul care și-a știut scopul său în viață și chemarea divină. În final, Boegner a murit la 18 decembrie 1970 d.Cr. Datorită influenței sale în viața socială a Franței, două străzi îi poartă numele său: „Pasteur-Marc-Boegner”, în Paris și „Marc-Boegner” în Lyon. În anul 1988 d.Cr., datorită acțiunilor sale de generozitate față de evrei în timpul războiului, a fost numit „Drept între popoare.”

FAPTE APARENTE ALE CRUCIFICĂRII și demolarea lor

Momentul crucificării poate fi privit din două perspective: (1) Perspectiva lui Dumnezeu, și anume că Isus Cristos a murit pentru păcatele omenirii, datorită dragostei, milei și îndurării Sale, un sacrificiu plănuit de Tatăl înainte de întemeierea lumii, înfăptuit de Cristos și prin puterea Duhului Sfânt. Această perspectivă mai este numită „legământul răscumpărării.” El prezintă o înțelegere între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Acest plan a fost aprobat de sfânta treime pentru a câștiga răscumpărarea omului pierdut. (2) Perspectiva umană, și anume că moartea Lui a fost necesară, datorită încălcării legii mozaice și a tradiților iudaice.

Marc Boegner se concentrează asurpa unora din motivele umane. În cele ce urmează se vor prezenta câteva din aceste motive omenești ale morții lui. Aici este subliniat faptul că Cristos a fost, întotdeauna, împotriva tradiției și practicilor iudaice și a neprihănirii inventate de ei. Viața sa neprihănită, lucrarea Sa plină de miracole și învățăturile Sale au stârnit tot mai multă valvă, până acolo încât au hotărât să-L șteargă de pe fața pământului. Hotărârea de moarte a fost invocată de cei mai religioși iudei ai vremii Sale; semnată de cel mai păgân om: Pilat și executată prin cele mai violente mâini: ostașii romani.

Un semn de împotrivire, Luca 2:34

De-a lungul istoriei, creștinismul a fost criticat și catalogat ca o formă de împotrivire față de mersul întregii lumi. Au existat multe conflicte pe seama religiei creștine. Isus Cristos a apărut ca o valoare esențială a creștinismului. Soluția problemelor omenirii este revelația lui Dumnezeu, descoperită prin Cristos – revelația perfectă și definitivă a lui Dumnezeu. După ce a vorbit în vechime, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, „la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile” (Evrei 1:2). Nu poate fi pus la îndoială revelația lui Cristos, atâta timp cât Evanghelia este acceptată ca fiind niște scrieri istorice, bazate pe adevărul teologic și inspirate de Duhul Sfânt. Însă, nu toți au credința, spune Pavel tesalonicenilor.

Dumnezeu a prevestit că Cristos va fi „un semn de împotrivire.” Încă de la nașterea lui Isus, părinții Săi au fost întâmpinați cu mesajul Domnului, trasmis de Simeon, care zicea: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbușirea și ridicarea multora din Israel și să fie un semn de împotrivire” (Luca 2:34). Chiar acum, în secolul XXI, toată istoria confirmă acest adevăr. Încă de la începutul lucrării Domnului Isus, iudeii se separau în două tabere: unii primeau adevărul, iar alții îl respingeau. Dintre cei care au auzit predica de pe munte sau diversele pilde: oare, câți și-au deschis inimile lor, prin care Cristos încerca cu ardoare să le descopere pe Dumnezeu ca, Tată! Mesajul era trasmis tuturor, însă, mulți rămâneau cu inima împetrită și închisă față de apelul lui Cristos. Dintre cei care erau vindecați, eliberați și curățiți, câți au fost gata să-L urmeze și să se lase de trecutul lor? Din contra, mulți dintre ei, uitând că au fost eliberați, plecau în drumul lor cotidian, ocupându-se doar de viața lor pământească. Marea dezamăgire a lui Cristos a fost, atunci când, dintre cei zece leproși, doar unul a venit să-I mulțumească (Luca 17:11-19). Unii, în adevăr, erau înfometați după cuvintele lui Isus. Ei erau lacomi să primească ceva care i-ar putea ajuta să înțeleagă sensul vieții lor. Însă, alții protestau împotriva afirmațiilor Lui care se făcea una cu Dumnezeu. Împotrivirea oamenilor religioși, a fost până acolo, încât i-au dorit moartea. Au cerut fulgerător lui Pilat moartea, ca să scape de El.

După moartea și învierea lui Cristos, ucenicii Săi au început să predice Evanghelia. Mulți au crezut în El. Mesajul – că Isus este singura Cale, singurul Adevăr și singura Viață – era tot mai credibil. Ei l-au recunoscut ca Mântuitorul lumii. Alții însă, din contra, în urma auzirii vestii bune, rămâneau îndiferenți, ba mai mult, se opuneau și deveneau adversarii lui Cristos. Marele apostol Pavel s-a împotrivit necruțător împotriva lui Isus, prin care a devenit o amenințare și frică pentru creștinii primului secol. Așa se explică că, pentru mulți, convertirea sa părea de necrezut. Urmașii lui Cristos, începând cu apostolii, au stârnit mărturii împotrivitoare. Semnul împotrivirii, afirmat peste viața lui Isus, a fost trasmis urmașilor Lui. Generație după generație au demostrat împlinirea cuvintelor rostite de Simeon în Luca 2. Crucea a fost mereu o pricină de poticnire. A fost pricină de potictinre pentru evrei – pentru cei care L-au căutat prin fapte bune; pentru greci – pentru toți acei care L-au căutat prin eforturi intelectuale și raționale și pentru neamuri – a fost o nebunie (1 Corinteni 1:23-24). După părerea lui Luther, crucea lui Cristos, descoperă în egală măsură, atât dragostea Lui, cât și judecata Lui.

Acest semn de împotrivire a fost ca un fir roșu de-a lungul istoriei, prin care separa omenirea în două grupuri: martorii lui Isus și opozanții Lui. După optsprezece secole, persoana lui Cristos a devenit tot mai împotrivitoare. Acum în secolul XIX se poate vedea același înpotrivire, chiar dacă sunt sub altă formă. În acest secol, evanghelizarea lumii a căpătat tot mai multă amploare. Dimesiunea propovăduirii s-a lărgit tot mai mult. Tot mai mult efort s-a făcut ca Evanghelia să ajungă până la marginile pământului. În același timp, filosofia și știința s-a împotrivit pe măsură. Odată cu perioada Renașterii au înflorit tot mai multe inveții stiințifice și filosofice care au schimbat gândirea lumii occindentale. Odată cu ea, s-au născut curente precum: iluminismul, raționalismul, relativimsul, care au dezvoltat o gândire tot mai îngâfată, ceea ce a adus neîncredere față de autoritatea tradițională. Tot mai multe concepte eretice și-au făcut prezența. Ostilitatea scepticismului și relativismului au stârnit tot mai mare îndoială între rândurile creștinismului. Și astfel, nu de puține ori, creștinismul a fost defăimat și atacat.

Criticii creștinismului s-au focalizat, tot mai mult, asupra fondatorului și scriitorilor Noului Testament. Ei au încercat să distrugă orice credință în adevărul Scripturii. Unii au mers chiar mai departe, spunând că toată povestea despre „un Isus”, Cel crucificat și înviat este o fantezie și, nici de cum, o realitate. Între cei mai de seamă este Voltaire. După concepția lui Voltaire, evangheliile sunt scrise de oameni fără pricepere care au adunat niște informații pline de contradicții și mincinoase. Astfel, evangheliștii nu sunt vrednici de crezare. În notițele sale, Oeuvre completes de Voltaire, avec des notes et une notice…, Voltaire îndrăznește să spună că:

Noi nu găsim nici o înregistrare a romanilor, care să ateste că Isus a fost crucificat – trebuie, deci, în așteptarea credinței, să se limiteze la această concluzie: a fost un Evreu obscur de la marginea mulțimii, numit Isus, crucificat ca hulitor, în timpul domniei lui Tiberiu Cezar, fără să putem ști în ce an.

Ca contraargument asupra celor de sus, Josh McDowell îl citează pe F. F. Bruce afirmând: „Istoricitatea lui Cristos este tot așa de axiomatică pentru un istoric ca și istoricitatea lui Iulius Cezar. Nu istoricii sunt aceia care propagă teoria cum că Cristos a fost doar un mit.” În cartea sa „El a umblat printre noi”, Josh McDowell și Bill Wilson aduc dovezi despre existența istorică a lui Isus, atât surse creștine, cât și necreștine. Din cele necreștine, ei menționează pe un istoric roman și guvernator al Asiei, numit Cornelius Tacitus (n.52-54 d.Cr). Tacitus face referire la creștinism și scrie: „Cristos, cel de la care și-au luat numele, suferise pedeapsa cu moartea în timpul domniei lui Tiberiu, prin sentința procuratorului Pilat din Pont.” Iosefus Flavius, născut la câțiva ani după moartea lui Cristos, renumit ca scriitor al antichităților iudaice, deși fiind neprieten al creștinismului, face următoarea mărturisire: „Chiar dacă Pilatus, datorită acuzațiilor aduse de funtașii poporului nostru, l-a țintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi viu, … De atunci și până astăzi dăinuie poporul creștinilor, care își trage numele de la dânsul.” Suetoniu, Pliniu cel Tânăr, Tertulian, Flegon, Iustin Martirul, Talmudul babilonian și mulți alții din primul secol afirmă evident existența reală a lui Isus, cel atârnat pe lemn, în seara Paștelor evreilor. Se poate remarca faptul că, chiar și oponeții lui Cristos din secolul I n-au avut îndoieli cu privire la istoricitatea lui Isus. Însă, după mai multe secole, unii au obraznicia să conteste acest adevăr.

Nimic în Evanghelii n-ar avea legătură, nimic original n-ar fi rămas în viața, în învățăturile și acțiunile lui Isus, dacă crucificarea lui Isus n-ar fi fost reală. Cum ar putea fi explicată nașterea Bisericii creștine și proclamarea plină de râvnă a persoanei lui Cristos cel mort și înviat? Doctrina răscumpărării ar fi neînțeleasă dacă ea n-a fost fondată pe niște fapte reale, prin care Cristos a murit și a înviat din morți odată pentru totdeauna. Însă, mulți au încercat să distrugă credința în chiar niște atestări istorice. Mulți dintre ei au creat propriile lor teorii și păreri subiective. Fiecare și-au creat punctele lor de vedere bazate, fie pe surse eretice, fie pe raționamente personale. Pentru alții, viața lui Cristos este studiată din perspectiva unor legente și surse evreești sau chiar păgâne. Cercetarea nu poate fi rezumată doar la niște surse romane și legende, care pot duce în eroare toată credibilitatea.

Pe lângă atacul direct la persoana Domnului Isus, unii au criticat evangheliile care scriu despre El. S-au ridicat împotriviri și asupra martorilor oculari din vremea Sa. Totuși, armonia se face progresiv asupra caracterului valabil pe care trebuie să-l aibă Evangheliile. Cu privire la diferențele și posibilele contradicții, trebuie să se țină cont de următoarele lucruri: a) Ele nu sunt niște cărți de istorie; b) Nu sunt cărți biografice cu sens riguros ca cele numite astăzi; c) Ele sunt, mai degrabă, niște rezumate ale predicilor misionare, făcute de apostoli acolo unde au vestit Evanghelia și d) Sunt niște manuale de instruire religioasă, folosite de primii creștini.

Evangheliile nu au fost scrise doar pentru a comunica niște informații și fapte despre Isus și nici nu au avut interesul să aducă detalii istorice și culturale potrivit metodelor istoriografiei moderne. Evangheliștii au selectat materialul care au decis să-l introducă și, mai ales, l-au prezentat într-un mod care reflectă propriile lor interpretări (sigur, sub inspirația Duhului Sfânt) și aplicații pentru destinatarii săi. Ei au ținut cont de destinatarii la care s-au adresat, și astfel și-au aranjat materialul rând pe rând într-o formă clară și relevantă contemporanilor săi. Evengheliștii au luat informațiile primite de Domnul Isus și fie le-au interpretat, fie le-au citat „ad litteram” și au scris Evangheliile lor. De exemplu, Matei, scriind unor evrei, le-a prezentat o serie de citate din Vechiul Testament, care arată clar că Isus le-a împlinit ca Mesia.

Critica istorică s-a dezvoltat ca opoziție a interpretării biblice a lui Cristos, a apostolilor și a reformaților. Socinienii au format prima grupare majoră protestantă care a așezat rațiunea și Biblia pe același nivel și afirmau ca normă ultimă rațiunea sănătoasă. Cel mai dominant raționalism a fost Descartes, care poziționa „eul uman” ca centrul universului. Sunt niște inovații ale spiritului autonom al timpului prezent. „Până în sec.XIX-lea se considera că este posibil ca documente ale trecutului, cum ar fi și Scriptura, să poată fi înțelese <<obiectiv>> în ființa și particularitatea lor.” De-atunci încolo, această teorie a început să-și piardă puterea. Scepticismul și îndoiala au împânzit rândurile creștinismului. Dacă, de exemplu, un enunț biblic nu se poate proba, atunci el își pierde rezonanța. Anularea inspirației Scripturii a deschis orizontul spre găsirea erorilor din Scriptură și mai apoi, în a le interpreta în funcție de acestea. Critica istorică are intenția de a ancora credința creștină de partea cealaltă a stiinței. În relație cu Scriptura, Dumnezeu vorbește în așa fel încât, întreaga Sa carte să devină adevăr credibil. Critica, însă, contrazice această mărturie și neagă realitatea că Dumnezeu Însuși vorbește prin ea. Așadar, conform Scripturii, nu mai există o altă revelație în afara ei. Ea este adevărul absolut pentru creștinism. Dumnezeu se poate descoperi prin această revelație. Fără ea, omul este total debusolat: nu cunoaște pe Dumnezeu, cine este omul și ce este credința. Critica istorică a cultivat religia rațională, care anulează neagă înspirația Scripturii.

Toate lucrările realizate de criticii istorici, începând din momentul când au tratat Evangheliile ca niște documente doar istorice și nu ca niște texte inspirate și infailibile, au alunecat spre o pistă falsă și s-au bazat pe o nouă interpretare a rațiunii. Spiritul multor critici împotrivitori adevărului, sunt de-a dreptul obraznice. Dacă s-ar rămâne doar pe terenul istoriei, fără a ține cont de inspirația Scripturii, de lucrarea divină și de credință, atunci problema lui Cristos va rămâne o chestiune insolubilă.

Schimbarea legii mozaice, Matei 5-7

O altă acuzare adusă de farisei și cărturari, a fost că El nu ținea legea lui Moise; că nu ținea Sabatul și că încerca să aducă o nouă lege. Ei căutau să-L ațâțe pe Isus, prin tot felul de întrebări, ca să găsească cu ce să-L învinuiască (Luca 20:1, 20, 27). Isus n-a neglijat niciodată legea mosaică, ci, din contra, El a venit s-o împlinească (Matei 5:17). El a acordat legii lui Moise o autoritate superioară, însă, în același timp, a pus în lumină o nouă lege, pe care a venit s-o descopere oamenilor, din partea lui Dumnezeu.

Învățătorii legii mozaice au avut obrăznicia să-și atribuie autoritatea (ce nu-i aparținea) să adopte o tradiție bazată pe cazuistica teologică a iudaismului posterior exilului. Înainte de toate, Isus a trebuit să respingă această tradiție din jurul legii, care amenința s-o sufoce. „Voi ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră”, le-a zis Isus (Marcu 7:9). Într-adevăr, era nevoie de o întoarcere radicală, de la datinile omenești, la legea lui Dumnezeu cea măreață și simplistă. Însă, ei au fost preocupați exclusiv pentru puritate rituală care îi determina evlaviei lor: un caracter legalist la unii, formalist la alții, transformându-i inima întunecată și murdară. Pe lângă aceasta, toate învățăturile lor, care n-au atins decât viața exterioară, erau înaintea lui Isus ca o cicăleală neîncetată față de ascultarea datorată lui Dumnezeu. Evreii, prin faptul că au dat interpretări succesive legii, au deviat de la adevăr și au denaturat Cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru o înțelegere mai profundă a schimbării legii mozaice, este necesară perspectiva lui Pavel asupra acestui aspect. El vine să clarifice, odată pentru totdeauna, relația dintre legea lui Moise și legea lui Cristos. Legea lui Moise este un îndrumător (pedagog) spre Cristos, spune Pavel în Galateni 3:24. Odată cu venirea lui Cristos, credinciosul este eliberat de sub îndrumătorul acesta. Astfel, legământul mozaic a fost temporar, până la Cristos. Într-un anume sens, se poate spune că legământul lui Moise a fost abolit în Cristos. Poruncile Vechiului Testament au fost împlinite în Cristos. Toate legile vechi testamentale sunt ca o umbră pentru cele ce aveau să vină prin Cristos. Tăierea împrejur anticipa circumcizia inimii (Romani 2:28-29), care este lucrarea lui Cristos de la cruce. Legile curăției arăta către curăția trupului și sfințirea pentru El (2 Corinteni 6:17-7:1). Paștele anticipa jertfa Mielului pe cruce (1 Corinteni 5:7). Templul literal arată spre faptul că credinciosul este noul templu a Duhului Sfânt (1 Corinteni 3:16). De fapt, în scrierile lui Pavel, legea este împlinită în termenii dragostei (Romani 13:8-10). Dragostea, spunea el, este împlinirea legii. Toată legea mozaică se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Apostolul sugerează, în același timp, că unele din poruncile Vechiului Testament continuă să fie autoritative. Pavel afirmă că schimbarea legii, prin Cristos, nu înseamnă că normele morale din Vechiul Testament s-au anulat. Dragostea acoperă toate, adică, va fi împotriva adulterului, poftei, crimei, minciunei, etc. Ghidul credinciosului rămâne legea lui Cristos. Jertfa de Sine a lui Cristos prin moartea pe cruce rămâne paradigma credinciosului.

Isus, după cum s-a zis mai sus, n-a desființat legea veche, ci a împlinit-o. El a dat o altă aplicație principiilor Legii, care era explicată greșit de farisei. Isus a propus o deontologie prin care legea să fie aplicată corect și care să îmbine credincioșia față de principii cu mila față de semeni. Acest lucru, n-a fost o desființare a legii mosaice, ci o reinterpretare a ei. În „Predica de pe Munte (Matei 5-7), de exemplu, Isus nu anulează Legea, ci îi critică pe învățătorii care o abuzau și aplicau greșit. Isus luminează aceste abateri și prezintă poporului o deontologie care se referă atât la intenție, cât și la acțiune. El a declarat că nici o iotă nu este lipsită de valoare, afirmând că orice abatere, cât de mică, va fi judecată (Matei 5:19). În timp ce a împlinit Legea, Isus a venit să substituiască o lege nouă a lui Însuși.

În Matei 5-7, Isus are un discurs, prin care reinterpretează legea mozaică. De exemplu, în versetele 21-22, Legea zice: „Să nu ucizi.” Asta vrea să zică, în termenii noii legi, că aceste agitații de mânii, de cruzime care duce la o violență brutală, trebuie să fie indetificate, prevenite sau eliminate, atunci când apar în sentimentele rele care nasc dorința de răzbunare. Începutul actului exterior al uciderii este o sămânță a urii interioare. Dragostea frățească trebuie să primeze, față de răutatea din inimă. Dacă Dumnezeu este răbdător și inima omului trebuie să fructifice această răbdare. Un alt exemplu este cel din versetele 27-28: „Să nu preacurvești. Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui.” legea promovată de Cristos trece dincolo de un „fapt” ce deja a fost săvârșit. Dacă legea veche zice: „Să nu ucizi; să nu preacurvești”, Isus zice: „dacă doar ai gânduri de mânie pentru fratele tău, ură; dacă ai dorit-o pe o femeie în inima ta”, este deja un păcat. Legea, pentru farisei și cărturari, numea păcat ceea ce deja s-a comis; Isus numește păcat chiar ceea ce e doar în gând, în plan de înfăptuire. De la „fapt” la chiar „intenție.”

Cu privire la unele aspecte cheie, Isus, prin propria inițiativă, își permite să transforme legislația, chiar dacă a provocat mânia contemporanilor săi. Prin cuvintele „Dar Eu vă spun…” anunță că are autoritatea să producă schimbări în legea denaturată de învățătorii ei până atunci. Accentul „Dar Eu vă spun (᾿Εγὼ δὲ λέγω ὑμῖν)”, anunță un nou început. Cuvintele lui Isus sunt în opoziție cu interpretarea tradițională. Acest început este numit de Hendriksen, în comentariul său după Matei „Principiis obsta”, adică, „Curmarea începutului.” Cu ce ușurință își permite să desființeze datina bătrânilor, când zice: „Nu înțelegeți că nimic din ce intră în om de afară, nu-l poate spurca?” (Marcu 7:18). Cuvinte care depășesc încă, cu și mai mare putere mintea lor, sunt acele care Isus le-a zis despre Sabat: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (Marcu 2:27). Toată problema fariseismului iudaic a fost că ei au desființat porunca divină, în favoarea prentențiilor și interpretărilor lor egoiste (Marcu 7:9).

A împlini Legea, pentru Isus, este de a dezvolta niște principii înțelepte și a le pune în mod practic în viața cotidiană. A împlini Legea înseamă, a trăi conform intenției lui Dumnezeu revelate în această Lege. Cei care încearcă să iasă du sub autoritatea Legii, devin nestăpâniți. În acest set de porinci divine, Isus surprinde principiul etern și-l revelează oamenilor. Acest principiu spune că omul este chemat de Dumnezeu să se supună Legii – o legii a vieții – pentru care a fost creat. Omul, nu poate să devină ce trebuie să fie, decât dacă nu realizează că destinul său constă în ascultare de voia lui Dumnezeu. El vrea să implementeze în om dorința Sa, și anume ca omul să devină ceea ce a fost creat inițial. Cristos a venit să lege omul de originea sa divină, descoperindu-i fundamentul natural și divin a vieții morale umane și chemându-l la o relație personală cu Dumnezeul harului. Da, Domnul este un Dumnezeu sfânt și drept și Cristos este Fiul Său. Dumnezeu, prin Cristos revelează modul apropierii de El, prin care îl cheamă într-un mod benevol să vină la El. Însă, a pus în om și un sentiment al responsabilității personale, prin care este chemat să se angajeze liber la o cale a ascultării de voia lui Dumnezeu. Legea vieții înseamnă atunci când omul ajunge să dorească cu dragoste să-L urmeze și să ajungă la ce vrea Tatăl său, aceasta este secretul destinului său.

Cristos a împlinit Legea în locul omului pe deplin, ceea ce era imposibil ca un om s-o împlinească, ca să-l izbăvească de sub Lege și a făcut cunoscut o nouă Lege, în care omul să ajungă la o relație strânsă cu Creatorul său. Astfel, omul a fost unit, în dreagoste Lui, cu Cristos. În modul acesta, sunt valabile cuvintele celor două porunci: „(1) Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. (2) Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:37, 39). Aici apare semnificația Evanghelii. Noua Lege, proclamată de Cristos, este o Lege cu două fațade: una îndreptată spre Tatăl și cealalaltă îndreptată spre frați. Prin această Lege, Cristos cheamă la o dragoste filială față de cei apropiați. Omul nu este un „Robinson Crusoé” singuratic de pe o insulă, în care Dumnezeu nu-i adresează nici un cuvânt și nu-i lasă alt destin decât să-și trăiască singurătatea în deșert. Nu! Omul este creat ca să fie într-o comunitate și să relaționeze cu ceilalți.

Începând cu secolul III, au existat mulți, care din dorința de a se apropia mai mult de Dumnezeu, se retrăgeau de influența lumii. Viața monastică a apărut din mai multe motive, dintre care se enumără: (1) Bazat pe Scriptură „să nu iubești lumea, 1 Ioan 2:15”; (2) Influența filosofiei grecești „renunțarea la dorințele cărnii”; (3) Ascetismul „martirajul alb (demostrarea credinței, dacă nu altora, măcar lor înșiși); și (4) Scăderea calității spirituale din biserici. Se poate menționa câteva exemple mai de seamă: Antoniu (251-356 d.Cr) și-a vândut totul și a devenit pustnic. Pacomie (290-346 d.Cr.) a fost pustnic doisprezece ani. Simeon Stâlpnicul (390-459 d.Cr.) a stat pe un stâlp cam 36 de ani.

Omul, acel pe care îl vrea Isus, nu poate iubi cu adevărat pe Tatăl, dacă se depărtează într-un mod egoist de ceilalți, nu simte nevoile lor și nu se apleacă să dea o mână de ajutor. Însă, de asemenea, nu va iubi oamenii, dacă, mai întâi, nu-L va iubi pe Dumnezeu, prin care va putea să se apropie și de aproapele său. În realitate, afirma Fallot că omul nu poate să se apropie de ceilalți dacă înainte nu s-a apropiat de Dumnezeu. El este punctul de întâlnire dintre suflete. El este singurul „ciment social” prin care se țin relațiile interumane. Este nevoie de Dumnezeu care dă putere pentru o dragoste perseverentă și eficace. Isus, pentru aceasta a venit să refacă relația omului cu Dumnezeu, ca mai apoi să se atingă și de rețația cu semenii. Peste orice percepție particulară, oamenii sunt chemați să i-a, ca respect pentru Dumnezeu, o atitudine de ascultare filială, prin care atitudinea față de oameni să devină frățească. Această Lege îmbrățișează viața umană în totalitatea sa și pătrunde până în adâncul sufletului.

Pe de altă parte, această Lege nouă, transcede orice limite naționale și etnice. Legea nouă se adresează la toți oamenii și toate națiunile. Această Lege schimbă destinele oamenilor spre o restaurare glorioasă, prin care omul ajunge să asculte de Dumnezeu. Dacă Cristos a descoperit această Lege, doar pentru a fi analizată ca o lucrare de cercetare, probabil că ar fi apreciată sau ar fi fost zădarnică. Însă, El a făcut mai mult decât ar da o sugestie sau un sfat; El a trăit-o, mai întâi, ca s-o prezinte ca o Lege activă și reală (Fapte Apostolilor 1:1). În Isus Cristos, noua Lege a devenit o Lege plină de viață. El nu este Cel care doar zice altora ce trebuie să facă, ci El este! ceea ce zice.

Moralitatea evanghelică, proclamată de Cristos, depășește toate caracteristicile iudaice. Cristos a fost modelul incomparabil al moralei lui Dumnezeu. Cristos a descoperit acea morală, care aduce o armonie perfectă între ascultare și libertate, slujire și cinste. Această nouă Lege aduce o schimbare radicală asupra gândirii, nu doar a acțiunilor exterioare. Omul are toată libertatea să-L adore și să-L slujească pe Dumnezeu; fără obligație și constrângere, ci dintr-o dragoste familială. Toți cei ce intră sub ascultarea noii Legi, întră, de fapt sub autoritatea unei familii divine – familia lui Dumnezeu.

Aici apare o întrebare. Dacă Cristos a promovat o nouă Lege, pe care a practicat-o fără eșec apoi a oferit-o oamenilor ca s-o mențină, atunci în care perioadă și care loc se poate urmări, fără reproș, că a fost practicată în forma ei fundamentală? Unii reproșază creștinilor că nu împlinesc idealul Legii revelate de Cristos. Dacă este atât de bună această Lege, de ce nu se prea aplică la viața cotidiană a creștinismului? Cum se regăsește în ucenicii Săi, această Lege vie, despre care se spune că este o Lege definitivă a umanității.Acest lucru este un obstacol pentru cei care ar vrea să adere la creștinism. Ca pretext ei acuză creștinismul, că nu trăiesc această Lege cristică, prin urmare, înseamnă că nu este validă. Își pierde puterea de transformare. Creștinismul mort este un impact negativ asupra societății. Însă pentru aceasta a venit Cristos ca, făcându-se asemenea oamenilor, să împlinească pentru ei Legea divină și să răscumpere generațiile de oameni păcătoși de sub robia păcatului. Asta nu înseamnă, că omul, încă fiind pe pământ: nu va mai eșua și nu va mai păcătui. Totuși, chiar dacă omul a fost izbăvit de puterea păcatului (Romani 6:6), chiar dacă a fost declarat sfânt, totuși va avea și căderi, sunt doar căderi, nu este o trăire în păcat. Soluția la căterea păcătosului, este harul lui Dumnezeu adus prin mântuire. Acest har se regăsește la picioarele crucii – la locul crucificării și zdrobirii celui Sfânt pentru cei păcătoși.

Din cauza agitației mesianice, Ioan 10:24

Isus a fost acuzat de păcat și de posedări demonice (Ioan 8:48; 9:24). Isus a fost acuzat de o „mesianitate” falsă. Într-o zi de iarnă, când Isus se plimba prin Templu, iudeii l-au încojurat și i-au zis: „Până când ne tot ții sufletele în încordare? Dacă ești Hristosul, spune-ne-o deslușit. <<V-am spus>>, le-a răspuns Isus, <<și nu credeți. Lucrările pe care le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine>>” (Ioan 10:24-25). În perioada răstignirii lui Isus, s-a creat un scandal între iudei, numit „scandalul crucii.” Ei au refuzat să-L creadă, prin urmare împotrivirile lor au fost pe măsură. Împotrivirile lor au înfuriat mulțimea iudeilor, care au strigat într-un cor: Răstignește-L, răstignește-L” (Luca 23:21). Nimic în evanghelii, n-ar avea vreo legătură dacă crucificarea lui Cristos n-ar fi fost pe motiv de agitație mesianică. Toate coflictele și revoltele rabinilor au fost stârnite pe motiv că Isus, care era un om ca toți ceilalți se autoproclama ca fiind Fiul lui Dumnezeu, pentru că se făcea deopotrivă cu Dumnezeu (Ioan 5:18).

Fariseii și cărturarii n-au putut să-L accepte pe Isus ca Mesia, pentru că aveau așteptări diferite de modul în care trebuia să vină El. Ei s-au scandalizat de activitățile Sale mesianice. Isus a fost primul care a răspândit ideea mesianică între ei. Primul care a declarat sincer că toate concepțiile rabinilor și așteptările mesianice au fost absolut false. El a venit să-și demostreze mesianitatea Sa, spunând norodului să studieze Scripturile, care vorbesc despre El (Ioan 5:39). Venirea Sa a fost în armonie perfectă cu prorociile Vechiului Testament. N-a fost simplu, nici natural ca toate profețiile mesianice să se împlinească la o singură persoană, în cele mai mici detalii. Într-o sinteză perfectă și armonioasă, Isus a unit toate acestea în persoana și lucrarea Sa.

S-a născut scandalul, nu datorită faptului că El este Dumnezeu, ci din faptul că Dumnezeu este „Acest” om. Cum ar putea Dumnezeu să fie un asemenea om: un om mărunt, sărac, neputincios și plin de slăbiciune? Nu este o contrazicere? Cei din satul Său natal, Nazaret, cei ce l-au văzut printre ei și-au pus semne de întrebare cu privire la El. Cum poate „Acesta” să aibă o astfel de înțelepciune și putere, se întrebau ei; și găseau o pricină de poticnire în El (Marcu 6:1-6).

Acuzat de păcat, Ioan 18:30

Isus a fost adus în odaia de judecată înaintea lui Pilat. El i-a întrebat: „Ce pâră aduceți împotriva omului acestuia? Drept răspuns, ei i-au zis: <<Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale>>” (Ioan 18:29-30).

În fața marelui preot Caiafa, Isus a fost întrebat: „… ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu?Da, sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului (Matei 26:63-64; Marcu 14:61; Luca 22:70). Răspunsul lui Isus a înfuriat ceata preoților și bătrânilor. Ei au interpretat acest lucru ca „o hulă”, care îl făcea vinovat să fie pedepsit cu moartea. În urma acestui fapt, Cristos a fost dus înaintea lui Pilat. Ei i-au cerut să-L răstignească, pentru că, au zis ei: „Noi avem o lege și după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 19:7). La auzul acestor vorbe, Pilat i-a fost mare frică. S-a văzut vinovat, el, un om dintre toți oamenii judeca pe cel ce nu este dintre oameni. Cum e posibil așa ceva? Una din cele mai puternice motive ale morții lui Isus a fost unul religios, scrie Ernest Renan. Dușmanii Săi au reușit să-l convingă pe Pilat că Cristos este vinovat de o deviere de la Legea lor și l-au condamnat pentru o cauză heterodoxă. Ca consecință a acestei acuzări, preoții au cerut lui Pilat să-l răstignească pe o cruce. Această tortură n-a fost de origine evreiască, întrucât pedeapsa evreiască se aplica prin lapidare. Crucea a fost o pedeapsă romană, prin care se pedepseau sclavii sau pentru o faptă ticăloasă.

Acestea au fost niște dovezi aparente ale crucificării. Însă, realitatea din spatele crucii este cu totul alta. De fapt, Cristos a murit: ca să împlinească Scripturile, ca să ridice păcatul lumii și să împace lumea cu Dumnezeu. Cauza reală este dragostea pentru lume, Ioan 3:16. Eșecul primului Adam L-a pironit pe cruce. Adam și Cristos sunt două personaje centrale ale istoriei omenirii. Păcatul a venit prin Adam, premergătorul rasei umane, iar viața a venit prin al doilea Adam (Cristos), premergătorul dreptății perfecte.

Posibilitatea poticnirii exista datorită faptului că există o prăpastie tot mai mare între Dumnezeul revelat prin Cristos și omul. Păcatul a creat această prăpastie. Doar credința poate da la o parte orice pedică. Legea lui Cristos a venit ca să dea o perspectivă nouă asupra Legii mozaice și asupra interpretărilor greșite și inventărilor omenești. Toate motivele crucificări, prezentate aici, sunt greșite și fără sens. Scriptura are o altă pespectivă asupra morții și învierii lui Cristos. În următoarea secțiune va fi prezentată esența crucificării și semnificația ei în viața credinciosului.

drumul crucii

Crucea este locul central al universului, un loc premordial în istoria omenirii. În cartea sa The mediator: a study of the central doctrine of the christian faith, Emil Brunner vorbește în termeni elogioși despre modul în care Martin Luther înțelege teologia crucii. Luther, scrie Brunner, că lovește direct la țintă atunci când descrie teologia creștină, deosebind-o de toate celelalte teologii din vremea sa. El continuă:

Crucea este simbolul credinței creștine, al Bisericii creștine, al revelației lui Dumnezeu în Isus Cristos… Toată lupta reformei pentru „sola fide (o singură credință)”, pentru „soli deo gloria (slavă numai lui Dumnezeu)”, a fost pur și simplu lupta pentru interpretarea corectă a crucii. Cel care înțelege corect crucea – aceasta este opinia reformatorilor – înțelege Biblia și Îl înțelege pe Isus Cristos.

Crucea duce la adevărata glorie. Fără ea nimeni, niciodată, n-ar fi fost în stare să ajungă la biruința și viață veșnică împreună cu Cristos. Crucea a descoperit, mai bine ca niciodată, gloria lui Cristos. Creștinismul este religia crucii: răstignirea ca esență a credinței creștinului și învierea ca speranță asupra viitorului. Momentul crucificării a sosit la orizont. În lucrarea lui Boegner, drumul crucii este prezentat mai multe aspecte ale acestui demers al crucificări, după cum urmează: semnificația morții lui Isus în învățăturile Sale, povara crucii, starea omenirii, valoarea răscumpărării și semnificația ei în viața creștinismului.

Semnificația morții lui Cristos în învățăturile Sale

Ce semnificație a avut moartea lui Cristos în învățăturile Sale? Momentul final al lucrării Lui și respectiv moartea prin crucificare a fost anunțat mult mai târziu (Matei 16:21; 17:22; 20:18). Acest lucru duce la următoarea întrebare: „Isus a știut despre finalul Său la început, sau nu? Boegner crede că planul Său a fost descoperit pas cu pas. Dacă s-ar nega acest lucru, atunci umanitatea lui Isus ar fi minimalizată. Așa cum s-a prezentat mai sus, Marc Boegner a fost influențat puternic de unchiul său, Tommy Fallot. După cum afirmă Fallot, Cristos nu și-a cunoscut planul Tatălui deodată, ci I s-a revelat în mod progresiv. În aceeași idee merge și Erickson, spunând că „psihicul Său uman și limitat a devenit doar progresiv conștient de cine era El și de ceea ce venise să realizeze.” Atunci, cum se poate împăca necunoașterea sfârșitului Său și cunoașterea Sa asupra gândurilor oamenilor. Există câteva locuri în Ioan unde se vorbește despre faptul că Cristos știa ce este în om (Ioan 1:48; 4:17-18; 6:15, 64). Prin aceste texte se poate observa că Cristos și-a exercitat omniștiența divină. Dacă cunoștea gândurile oamenilor, dacă știa acțiunile trecute ale oamenilor fără să-i fi văzut, cu siguranță că Își putea cunoaște bine și planul Său până la sfârșit. Poate fi un pic exagerată ideea că El a primit programul lucrării Sale în mai multe etape; sau că a fost luat prin surprindere faptul că trebuie să moară pentru păcatele omenirii pe o cruce. Se pare că Cristos știa exact când îi va veni sfârșitul, însă la descoperit mai târziu doar la cei mai apropiați. Oricum a fost, Cristos a avut grijă să-și învețe ucenicii, că moartea Sa poartă un caracter mesianic. Isus și-a asigurat ucenicii că singurul motiv al venirii Sale a fost ca să salveze oamenii din robia păcatului lor și, în schimb, să slujească ca răscumpărare pentru ei. Așadar, moartea Lui nu poate avea alceva decât o semnificație răscumpărătoare. Chiar dacă ucenicii nu înțelegeau motivul morții Sale prin faptul că refuzau să accepte învățătura Sa, Isus a continuat să-I învețe că moartea Lui este necesară și inevitabilă. Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoșilor, să fie badjocorit și răstignit, îi învăța Cristos (Marcu 9:31).

Puțin câte puțin, învățăturile Sale progresau spre punctul răscumpărării: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10:45). Astfel, moartea Sa n-a fost un martiraj, ci un sacrificiu dat de bună voie. Este un volontariat ca Cristos să slujească omenirea și să moară pentru ea. El n-a suferit pe cruce, pentru că așa I-a fost soarta, ci a fost o lucrare planificată de Tatăl și realizată, într-un mod ascultător de Fiul. Învățăturile lui Cristos cu privire la moartea Sa culminează în cuvintele de la Cină. Esența principală a Cinei cea de taină este că sacrificul Său este sfârșitul vechiului legământ (fondat pe Lege între Dumnezeu și Israel) și instituirea unui nou legământ (bazat pe jertfa Sa de la Golgota). Este începutul unui noi relații între Dumnezeu și om. Acest nou legământ este sigilat cu propriul Său sânge vărsat ca răscumpărare pentru mulți. După cum pâinea și vinul material dă viață zilnică omului, tot așa trupul și sângele Său aduce viață – viață veșnică. Aceasta a fost ultimul moment al revelației lui Cristos asupra morții Lui.

La începutul lucrării, Isus Și-a învățat oamenii că adevărata fericire este strâns legat de dorința lui Dumnezeu ca ei să-L cunoască ca Tată. Singurul care-L cunoștea cel mai bine era Isus Cristos. El a venit de sus și „a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1.14). Cristos, locuind între oameni, a făcut cunoscut contemporanilor săi gândurile lui Dumnezeu față de oameni, atât prin viața Sa, cât și prin învățăturile Sale. Astfel, El i-a chemat să-L urmeze pe calea Împărăției – o cale a ascultării și supuneri totală față de Rege și față de Fiul întrupat. În Cristos, este descoperit într-un mod unic, marea îndurare pe care și-a arătat-o Dumnezeu oamenilor în istoria omenirii. O astfel de învățătură a trezit speranța multor inimi care au fost schimbate de dreptatea și dragostea lui Cristos. Ba mai mult, strălucirea unui suflet sfânt și iubitor a sensibilizat o mare mulțime de oameni. Ei l-au însoțit pe Isus nu doar în prima parte a lucrării Sale, ci l-au urmat până la Ierusalim și unii dintre ei chiar până la Calvar. Legea dragostei, descoperită și trăită de Cristos, era o lege a sfințeniei. De ce? Pentru că prin ea omul este chemat să fie predat în totalitate lui Dumnezeu. Însă omul, de multe ori ezită, chiar renunță până când este furat de propria lui iubire. Aceste ezitări, eșecuri și chiar renunțări au caracterizat pe mulți care au primit învățătura Domnului.

Da, se poate spune că, pentru mulți, învățăturile lui Cristos despre sfârșitul Său erau foarte neînțelese. Cristos a fost întâlnit de oameni care așteptau cu totul alceva decât ceea ce le-a adus El. Într-o oarecare măsură, este adevărat că în multe privințe Isus era confuz. Avea o învățătură dighizată; o învățătură spusă în pilde care nici chiar ucenicii Săi cei mai apropiați nu le înțelegea. De exemplu, vestea că El avea să fie tăgăduit de bătrâni, să fie răstignit și să învieze, era un lucru de neînțeles pentru ucenici. În timp ce Isus se pregătea de moarte, ucenicii discutau și se certau cine va fi cel mai mare între ei în Împărăția Lui (Marcu 9:33-35). Într-un limbaj actual, s-ar putea spune: între uncenici a intervenit un derajament de comunicare. În timp ce Isus era preocupat de soarta omeniri, ei se pregăteau să stăpânească în Împărăția lui Cristos. Ei erau preocupați de gloria umană și puterea politică. În zadar, se pare că Isus căuta să-i facă să înțeleagă adevărata semnificație a crucificării Sale. Cu toate că dragostea Sa a fost simpatizată de mulți, chemarea la sfințenia divină a fost, atât o provocare, cât și un obstacol. Cei care au răspuns cu bucurie la chemarea Sa, au început să fie îngrijorați și supărați. Gândirea lui Cristos i-a făcut să se simtă incomod. Cum puteau să se supună la cerințele date de El, precum: „Dacă ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l și leapădă-l de la tine… Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o și leapădă-o de la tine” (Matei 5:29-30).

Astfel, prin aceste învățături, Cristos a început să creeze rezistență. Oamenii au început să organizeze opoziții care arătau clar că Isus era un semn de împotrivire. Un demonizat a început să strige: „Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te știu cine ești: Ești Sfântul lui Dumnezeu” (Marcu 1:24). Încă de la începutul lucrării, demonii au recunoscut că au de a face cu Cineva care este împotriva lor; Cineva opus lor, și anume, Cel ce este „Sfântul lui Dumnezeu”. Se pare că sfințenia Lui, doar prin simplu fapt că era afirmată, a determinat afirmația împotriva păcatului.

Suferința răscumpărătoare a lui Isus

Un om a suferit pe această cruce. Cine este El? Care este durerea Lui? Acest om care, prin exemplul său, a trăit o viață sfântă, generoasă, smerită; acest om s-a plecat spre suferința oamenilor, care a atins rănile muribunzilor cu o dragoste plină de milă, care a vindecat și a dat speranță de viață; acest om a plâns și s-a rugat pentru păcătoși; care a revelat planul divin de mântuire și care a fost instumentul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Însă este de asemenea omul sfânt, dar care a ridicat și a luat asupra lui toată povara minciunii, egoismului și mândriei care înrobea inimile oamenilor. Acesta este omul care a murit pe o cruce. Suferința lui Cristos este diferită de orice altă suferință indurată de oameni. Dietrich Bonhoeffer face diferență între suferința „pur și simplu” și suferința „lui Isus.” Aceasta din urmă a fost dublată de tăgăduire, ceea ce subliniază efectiv diferența. Suferința lui Cristos a fost lipsită de onoare. Pe cruce, Cristos a suferit prin tăgăduire, respingere și în cele din urmă izgonit.

Suferința Sa, în cele mai întunecate ore din viață, au fost datorită contactului oribil cu cele mai grele păcate. Durerea care apăsa peste El a fost, și din pricina poporului Său care l-a respins cu mânie și l-a crucificat. Ei nu-și dădeau seama că, respigându-L pe El, de fapt îl respingeau pe Dumnezeu Însuși. Și totuși, Isus, fiind respins și badjocorit de ei, a continuat să se roage pentru ei. De dragul lumii, Cristos a acceptat să primească toată greutatea păcatelor să-și manifeste puterea sa dăunătoare. Încet, încet întunericul și-a făcut loc în sufletul Său. A sosit ceasul ca să bea paharul, pe care dorea cu ardoare în Ghețimani să-l evite. Asta, pentru că puterea dragostei a fost mai mare decât suferința crucii. El, pentru a asculta de voia divină, s-a indetificat cu umanitatea vinovată de păcat, ca să primească pedeapsa pentru el. La cruce, păcatul lumii și pedeapsa lui Dumnezeu pentru acest păcat s-au întâlnit peste umerii lui Cristos. El a fost nevoit să coboare în cele mai mari adâncimi ale păcatului comis de om, ca să-l ridice de acolo. El s-a indetificat cu profunzimile condamnării, a mers până acolo încât să simtă adevărata părăsire a lui Dumnezeu. Acolo la cruce, când s-a rezolvat problema păcatului, Cristos a trăit cele mai întunecoase momente din istoria universului.

Romani 6:23 spune că: „Plata păcatului este – moartea.” În Legea mosaică, Dumnezeu a stabilit ca ispășire pentru păcat moartea și cererea vieții prin jertfirea sângelui (Leveticul 17:11). Era necesar ca Mântuitorul să moară la fel ca să facă ispășire pentru păcat. Când Adam și Eva a păcătuit, ei imediat au murit spiritual (Geneza 2:17) și mai târziu au murit și fizic (Geneza 5.5). De fapt, cei nemântuiți vor experimenta moartea în iadul veșnic, adică separați de Dumnezeu. Cristos a trăit, asemenea momente ale morții, fiind pe cruce. Mai întâi, a avut parte de moarte spirituală, adică a experimentat, pentru câteva clipe, abandonarea lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că a fost respins de lume, El s-a simțit abandonat de Dumnezeu, atunci când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” El a luat păcatul omenirii (1 Petru 2:24) și a fost făcut păcat (2 Corinteni 5:21). Prin aceste cuvinte, Isus a trăit moartea spirituală. Tatăl l-a lăsat pe El, pentru că, în locul omenirii, era plin de păcate și merita să primească osânda divină. Apoi, după câteva clipe, Isus a cunoscut și moartea fizică. Ultimul strigăt a fost „S-a isprăvit” și și-a dat duhul. Toată mânia lui Dumnezeu care trebuia să cadă asupra lumii, a căzut asupra Lui și l-a zdrobit (Isaia 53:10). Sfințenia divină, care nu putea să admită ca natura unană să-și bată joc de cuvântul Lui, prin care păcatul trebuia să fie pedepsit, s-a revărsat asupra lui Cristos printr-o izolare totală față de cer. A fost lipsit de părtășia cu Tatăl, cea care era sursa puterii Sale lăuntrice și elementul bucuriei depline. Moartea lui Cristos a descoperit caracterul Său plin de sfințenie și dragoste. La cruce, dragostea Sa a fost răsplătită cu dispreț, cu respingere și deifămare. Însă, de dragul lumii, nici un obstacol nu l-a oprit din lucrarea Sa de mântuire. El a acceptat tot planul lui Dumnezeu. Etapă după etapă, suferința a fost inseparabilă de dragoste.

Agonia din grădina Ghețimani anticipa durerea și povarea suferinței de la cruce. El s-a rugat, dacă este cu putință, să fie îndepărtat paharul acesta. Cumplita durere, nu însemna neaparat durerea fizică, nici deprimarea psihică – prin faptul că a fost părăsit de toți, respins și badjocorit – ci mai degrabă însemna o agonie spirituală de a purta păcatele lumii: de a îndura pedeapsa divină pe care o meritau cei ce au păcătuit. La cruce, când l-a părăsit Dumnezeu, Isus a scos un strigăt de singurătate. Isus a experimentat groaza acestui întuneric: a faptului că, după ce a fost părăsit chiar și de prietenii săi, să fie părăsit de Însuși Tatăl Său-Dumnezeu. Cristos știa că, Dumnezeu l-a dat în mâinile păcătoșilor, că a venit să facă voia Tatălui. El n-a încercat s-o schimbe, ci în supunere totală, a mers la cruce de bună voie. El știa că la cârma dorinței Tatălui stătea o mulțime de oameni pierduți, care aveau nevoie de mântuire. De aceea, pentru a-și demostra dragostea Sa, El a acceptat cele mai mari insulte, cea mai violentă pedeapsă, doar ca să salveze o lume disperată.

În spatele suferinței lui Cristos, poate fi zărită suferința lui Dumnezeu. Suferina Tatălui, prin care a acceptat să-și dea Fiul să moară pentru omenire. Mânia Tatălui a căzut peste Fiul, nu într-o formă echivalentă cu ofensa provocată de păcat, ci pentru a-i permite să proclame gândul Său cu privire la păcat și să arate că sfințenia divină cere ca păcatul să fie condamnat. Doar așa era posibilă mântuirea ființei umane de sub amorțeala păcatului. Însă suferința Tatălui care a acceptat ca Fiul să sufere a fost, de asemenea, pentru ca să-și descopere dragostea Sa infinită care permite să condamne păcatul și să comunice omului disperat speranța că păcatul său poate fi iertat și apoi, să fie acceptat înaintea lui Dumnezeu. Suferința Tatălui a fost atunci când, Cristos, care este una cu Tatăl, s-a făcut una cu omenirea într-o fire asemănătoare cu a păcatului, a fost abandonat, după cum spune Pavel: „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3). Tatăl a trebuit să accepte ca Fiul Său să meargă la cruce, să i-a toate consecințele păcatului omenirii și pe cruce, ca Omul-omenirii să fie crucificat ca ispășire pentru păcat. Chiar dacă Cristos a suferit pedeapsa pentru păcat, același lucru nu poate fi spus și despre Tatăl. Boegner crede că la suferința Fiului a participat și Tatăl. Însă, Scriptura nu lasă o astfel de interpretare. Un contraargument este faptul că Dumnezeu Tatăl n-a purtat natura umană, pe care a purtat-o Fiul. Dacă Fiul a suferit pedeapsa, rezultă din faptul că a trăit și a murit în natura umană. Or, nu este la fel și cu Tatăl. Mai degrabă, poate fi spus, că Tatăl a știut bine că Fiul Său va suporta durerea încredibilă a crucii; că știa că va trebui să-I pricinuiască respectiva durere Fiului Său, dar motivat de dragostea Sa față de lume a acceptat ca propriul și unicul Său Fiu să moară pentru păcatele celor pierduți.

Fără dragoste, n-ar fi posibilă această suferință. Pe Golgota această dragoste a fost poruncită de Tatăl și de Fiul ascultată. Aparent, Isus n-a avut de ales, ci a fost obligat să moară. Însă, această obligație este rezultatul supunerii Lui față de Tatăl de a asculta în totul de cuvântul Său. La cruce, Dumnezeu a substituit sfințenia și dreptatea prin păcatul omenirii. Cristos a știut exact ce trebuie să facă, a luat asupra lui omenirea cu toate mizeria ei ca s-o înlocuiască cu neprihănirea Sa – aceasta a fost agonia patimii Sale. Acesta a fost motivul prin care El a împlinit sacrificiul Său care este esențial un act de dragoste. Răscumpărarea omenirii a fost realizată la cruce, un loc de blestem și rușine, un loc de suferință, dar care a schimbat, în final, starea oribilă a omenirii într-o stare după voia lui Dumnezeu.

Starea omului păcătos

Dacă Cristos a venit să moară pentru păcat, atunci cum sunt văzuți păcătoșii în ochii Lui? Pentru Cristos, omul, care a primit chipul lui Dumnezeu, a fost afectat profund de păcatul adamic. Thomas Schreiner referindu-se la păcat, a subliniat următorul lucru: „păcatul fundamental – cel care este rădăcina tuturor celorlalte – este eșecul în a-l onora, lăuda și glorifica pe singurul și adevăratul Dumnezeu.”

De fapt, ce este păcat în ochii lui Isus, doar o încălcare a legii stabilită de Moise? Cu siguranță că nu, ci însemnă mai mult de-atât. Marc Boegner afirmă: „Acțiunile exterioare și înterioare de neascultare față de voia lui Dumnezeu sunt, sub o anumită formă, manifestări ale păcatului. Păcatul, pentru Cristos, este mai întâi, acțiunea prin care omul se închide față de Dumnezeu pentru a fi și a trăi pentru el însuși.” Păcatul este, de fapt, o negare a legii vieții „a fi ceea ce Dumnezeu l-a chemat să fie”, chiar dacă este într-o legătură strânsă cu sursa vieii, care este Dumnezeu. Păcatul a întrerupt legătura necesară cu Dumnezeu (Isaia 59:2) și a produs o mare izolare – care separă tot ce a vrut Dumnezeu să unească și unește ceea ce Dumnezeu a intenționat să fie despărțit. Păcatul stă în fața fiecăruia. păcatul este o problemă de cădere continuă în întuneric. Este ceva mai mult decât o problemă morală de caracter. Este o problemă de viață și moarte. Cuvântul „păcat” nu are o semnificație reală pentru om până când omul nu-și dă seamă că este păcătos. Pentru omul, care nu se vede păcătos, păcatul nu prea are importanță, el refuză să numească o faptă păcătoasă, el face păcatul zâmbind. Păcatul este o faptă apreciată și eroică și nu ajunge niciodată să-l urască. Păcatul are menirea să se manifeste în viața omului prin toate aspectele vieții. Zi după zi, păcatul îl trage pe om să calce legea morală și poruncile divine; păcatul atinge cele mai sensibile rădăcini ale personalității: voința, gândurile și impulsurile păcătoase. Stăpânitorul lumii acestea este sursa tuturor păcatelor omeniri. El este șeful păcățelelor oamenilor. Mântuirea, este în primul rând, iertarea trecutului. De asemenea, este eliberarea de sub puterea care acoperea adevărul divin, paralizând și împedicând omul să răspundă la chemarea lui Dumnezeu. Mântuirea înseamnă restaurarea omului într-o părtășie cu Tatăl și cu semenii săi; este reabilitarea relației; este viața veșnică. Acesta este mântuirea pe care a plănuit-o Dumnezeu pentru om, și anume, să-l izbăvească de sub robia păcatului (Romani 6:6).

Datorită păcatului, oamenii au ajuns niște victime ale păcatului. După căderea în păcat, omul a evadat de la chemarea lui Dumnezeu și a respins ofertele Sale, și într-o lăcomie nebună a căutat propria sa dorință păcătoasă. Provocările generațiilor trecute fixează în om, niște obiceiuri rele, care îi paralizează toate acțiunile sale. Omul suferă mult, pentru că ascultă de solicitările unei puteri exterioare, o putere dăunătoare. Domnul Isus îl numește – Prințul acestei lumi – o putere satanică ce conduce o bătălie împotriva lui Dumnezeu. Așa se explică că acele suflete care erau stăpânite de aceste puteri demonice, atunci când îl întâlneau pe Cristos, începeau să tremure și să se îngrozească de puterea Dumnezeului Celui viu. Cristos, la venirea Sa, a avut de înfruntat puteri mult mai mari decât cele vizibile, puteri satanice, care sunt într-o continuă revoltă împotriva voii lui Dumnezeu. Când Isus a declarat: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10:18), s-a auzit ecoul speranței și bucuriei că Dumnezeu are ultimul cuvânt și că secretul victoriei este descoperit.

Oamenii sunt, de asemenea, niște sclavi. Omenirea a ajuns robită de propriul ei păcat. Sclavia păcatului a împis omenirea la o dragoste personală și egoistă, ceea ce nu l-a făcut liber, ci din contra a ajuns o victimă a sinelui. În fața robiei păcatului era nevoie de un eliberator. Păcatul l-a făcut pe om sclav fără vreo șansă de scăpare. Era nevoie de cineva din exteriorul omenirii. Cristos a venit cu o viziune de libertate celor care nu erau în stare niciodată să se elibereze. Realizarea mântuirii omului de sub păcat era în persoana lui Isus. Păcatul este o putere tiranică, prin care își exercită controlul asupra omenirii

Oamenii nu sunt doar victime și sclavi ai păcatului, ci chiar vinovați: vinovați de alegerile făcute în diferite circumstanțe: în faptele secrete, prin care voința lor umană acceptă solicitările răutății, sub niște neascultări conștiente. Pilda fiului risipitor redă acest aspect. El și-a venit în fire și a recunoscut că dorințele lui păcătoase l-a făcut vinovat și i-a stricat viitorul său. Omul se face vinovat înaintea lui Dumnezeu, datorită faptului că refuză să se închine înaintea Lui și să-I dea locul suprem în viața sa (Romani 1:21).

În final, omul este văzut ca o ființă pierdută. Acesta este cuvântul care exprimă starea omului. Acest lucru l-a determinat pe Cristos să renunțe la slava de sus și să vină pe pământ ca să mântuiască ce era pierdut. Omul, mai întainte de toate, are nevoie să audă chemarea la pocăință. Păcătoșii, în ochii lui Cristos, sunt pierduți, da, pierduți atât față de Dumnezeu, cât și față de ceilalți. Față de Dumnezeu, pentru că păcatul își exercită puterea sa într-un mod dominant, prin care îi forțează să-și întoarcă spatele destinații lor și să meargă spre moartea spirituală. Față de oameni, pentru că concentrarea spre sine, a distrus relațiile interumane și a creat o societate egoistă și răutăcioasă.

Valoarea răscumpărării lui Isus Cristos.

Istoria creștinismului afirmă, din secol în secol, valoarea răscumpărării morții lui Cristos. Crucea a pus capăt, peste tot unde Evanghelia a fost predicată, sacrificiului din Legea trecută, prin care creștinii sunt asigurați de iertarea lui Dumnezeu și eliberarea păcatului. Înainte de cruce, s-a demostrat că toate sacrificiile mosaice n-au fost suficiente să aducă sfințenie și dreptate. Toate jertfele destinate să restabilească părtășia omului cu Dumnezeu erau ineficiente și goale. La Golgota s-a descoperit, prin dragostea lui Dumnezeu, că Cristos s-a dat pentru răscumpărarea omului. Mielul Pascal și-a vărsat sângele Său pentru lume. Astfel, ca un ecou răsună în sufletele oamenilor, de-a lungul secolelor, că El „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre.” Iată aici este revelat transformarea decisivă a existenței umane care se lasă învățată prin mesajul crucii. Păcatul a devenit o realitate tragică, care înrobea ființa umană și o ținea departe de fața lui Dumnezeu. Datorită harului lui Dumnezeu și dragostei Sale, la cruce s-a realizat iertarea reală și, din acest moment, oamenii au început să discearnă, în toată profunzimea, semnificația cuvintelor Evangheliei predicată de Cristos, și anume, „El s-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, și să-Și curățească un norod care să fie al Lui…” (Tit 2:14). Faptul că Cristos a murit în trup uman demonstrează valoarea omului înaintea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a fost gata să-și dea Fiul Său să moară, ca preț de răscumpărare pentru cei păcătoși, atunci sângele Său are o valoare scumpă și neprețuită. Nu cu lucruri peritoare „ați fost răscumpărați…, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur și fără prihană”, scrie Petru (1 Petru 1:18-19).

Omul, însă, cum va ajunge să accepte și să creadă în oferta lui Dumnezeu? Poate să-l salveze fără grija omului, fără consimțământul lui, fără participarea lui, doar prin simpla sa acceptare? Cu adevărat, Dumnezeu dorește să salveze omul păcătos. El poate să transforme și să aducă mântuire, adică viață veșnică. Dumenzeu oferă tuturor posibilitatea să fie salvați de tirania și sclavia păcatului. Însă, cum vor accepta? Mântuirea oferită de Dumnezeu trebuie să fie în așa măsură încât omul să-i vadă necesitatea și să dorească s-o accepte.

De fapt, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt, El nu dorește o mântuire care să pună la îndoială gândurile Sale cu privire la păcat. Sfințenia lui Dumnezeu cere ca mântuirea omului să risipească toate ambiguitățile, să pună în lumină gravitatea păcatului și consecințele lui, și să proclame că, dacă Dumnezeu dorește mântuirea păcătosului, El va condamna păcatul din toată puterea și sfințenia Sa. John Stott citează pe Forsyth, care folosește expresia dragoste sfântă spunând că: „Fără un Dumnezeu sfânt nu ar exista o problemă a reconcilierii. Sfințenia dragosteai lui Dumnezeu este aceea care face ca crucea reconcilierii să fie necesară.”

Da, Dumnezeu iartă păcătosul, dar, în același timp, își revelează puterea Sa de a-l face pe om să vadă păcatul cum îl vede El, prin a-i inspira groaza păcatului și să recunoască că este legitim să primească pedeapsa prin condamnare. O altă cale de mântuire ar demoraliza omul, în loc să-l salveze, ar submina sfințenia lui Dumnezeu și, sub pretextul de a înălța dragostea divină, ar deturna ordinea morală pe care Dumnezeu Înșuși a creat-o și a garantat-o. Singura soluție pentru mântuire a fost Cristos. El prin dragostea Sa, a plătit cu sângele Său ca preț de răscumpărare pentru omenire.

Cristos, de bună voie a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. În Cristos, este descoperită mântuirea lui Dumnezeu cu multă precizie, fără să lase loc de obscuritate. El este martorul; El este interpretul; în El mântuirea ea chip, în El și prin El ea se realizează. Moartea lui Cristos n-ar trebui privită ca un martiraj. Oswald Chambers atenționează asupra acestui pericol când spune:

Astăzi, El este adesea privit ca martir. Se recunoaște faptul că viața Lui a fost foarte frumoasă, dar nu se acordă locul corespunzător ispășirii și crucii, Biblia fiind astfel păgubită de grandoarea și virilitatea ei. Moartea Domnului nostru n-a fost moartea unui martir, ci descoperirea inimii lui Dumnezeu și poarta prin care orice membru al rasei umane poate intra în unitatea cu El. Crucea este centrul timpului și al eternității, este răspunsul enigmelor acestora.

Unii Îl văd pe Cristos, doar un om bun, un proroc bine văzut între contemporanii Săi, însă, pierd din vedere esența Sa asupra omenirii. Ghetsimani și Golgota sunt unice și ele sunt „ușa vieții” pentru om. Agonia Sa, a făcut posibil răscumpărarea păcătosului, pentru că în această agonie, Cristos a fost devotat scopului lui Dumnezeu.

Realizarea crucii în viața credinciosului

În secolul XVI, Martin Luther a marcat o nouă evoluție asupra teologiei. Convertirea sa a adus schimbări majore în înțelegerea teologiei și practicilor catolice. În vreamea aceea, teologia catolică era în cădere dezastruoasă. Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu se poate face doar prin întermediul crucii. Pentru a înțelege puterea lui Dumnezeu, care a făcut cerurile și pământul, trebuie să se cunoască slăbiciunea ce atârna pe o cruce romană, adică pe Cristos. Trebuie să se înțeleagă rușinea, durerea și ticăloșia unei execuții prin crucificare. Prin urmare, pentru a-L vedea pe Dumnezeu în toată puterea și slava Sa, trebuie să se ajungă la cruce.

Pentru Luther, teologia crucii înseamnă o viața de pocăință și purtarea zilnică a crucii lui Cristos. După cum, pentru Cristos, crucea a însemnat sfârșitul, tot așa și pentru creștin, crucea trebuie purtată până la sfârșit. Luther a făcut o diferență între teologia slavei și teologia crucii. Ideea „crucii” aduce lumină aspura faptului că Dumnezeu poate fi cunoscut de om doar la cruce. Diferența dintre teologia crucii și teologia slavei constă în faptul că teologia slavei consideră că Dumnezeu poate fi cunoscut prin puterea Sa, înțelepciunea și gloria Sa; în timp ce teologia crucii este înțeleasă prin cunoașterea lui Dumnezeu prin intermediul crucii, suferinței – lucruri considerate a fi slăbiciune și nebunie de poziția teologiei slavei.

Taina crucii a fost o axiomă esențială pentru Luther. La cruce, Cristosul – Creatorul universului și omului – a fost lăsat în mâna creației Sale: creația Sa l-a badjocorit, l-a răstignit, l-a omorât, l-a îngropat: aceasta este taina crucii.

Întunericul de la cruce n-a rămas fără speranță. S-a prezentat toate implicațiile crucificării: cum Cristos a prevestit moartea Sa și cum povara crucii a fost reală pentru El; cum la cruce, Cristos și-a arătat dragostea față de omul păcătos și suferința Lui a schimbat destinul întunecat al omenirii. După toate acestea, vine următorul capitol cu o notă pozitivă. Drumul biruinței este drumul speranței pentru păcătoși. El este o lumină pe cărarea istoriei universului.

drumul biruinței

Crucea și învierea sunt mesajul central al apostolului Pavel. Moartea semnalează îngroparea a tot ce este vechi, iar învierea duce la o viață nouă în Cristos. Moartea și învierea nu pot să fie separate. O posibilă referire la înviere este subliniată în Isaia 53:11, pentru că atât Septuaginta, cât și ediția de la Qumran spun că robul credincios, după ce va suferi, va vedea „lumina”, însă acest lucru dă de înțeles că se referă la o înviere. Moartea și învierea lui Isus, scrie Thomas, „constituie inima evangheliei, ele îi duc pe credincioși în veacul nou și constituie baza pentru îndreptățirea lor.”

Crucea, deși este subiectul central al creștinismului, nu acoperă toată istoria mântuirii. Totul ar fi rămas fără speranță, dacă Cristos ar fi rămas în mormânt. Însă, „Învierea” este cuvântul care schimbă lumea pentru eternitate. Este un cuvânt grandios și important în doctrina mântuirii. Odată cu evenimentul „învierii lui Isus”, a dispărut orice confuzie, tristețe, sentimente de regret, etc.

Din perspectiva lui Boegner, drumul biruinței a început în dimineața învierii. Odată cu rostogolirea pietrii de la mormânt au fost ridicate toate frământările și dezorientările de pe fața omului. Învierea a adus noi perspective asupra vieții și viitorului. Cum s-a manifestat în viața ucenicilor, cum a fost atestată și mărturisită? Cum s-a răspândit mesajul și care au fost implicațiile ei în viața bisericii? La ce folos este „învierea” pentru ei (atunci) – pentru istoria omenirii – și pentru lume (acum)? Întrebările acestea necesită un răspuns. Pentru aceste întrebări este capitolul de față.

Învierea ca biruința asupra morții

Învierea a adus semnificație morții lui Cristos. Învierea explică esența morții. Moartea pe cruce ar fi fost un faliment pentru ucenici și lumea întreagă, dacă Isus n-ar fi înviat din morți. Moartea ar fi fost sfârșitul speranței. De-a lungul lucrării, Isus a încercat să câștige încrederea ucenicilor în persoana Sa. Crucea a născut însufletele ucenicilor o îndoială a calității Celui care a fost recunoscut ca Mesia. Însă această îndoială, care a fost mai întâi în Cristos, s-a îndreptat și spre Dumnezeu. Cum ar fi permis ca cel care se numea Fiul lui Dumnezeu să sfârșească prin crucificare între doi tâlhari? Chiar Dumnezeu va lăsa ca dușmanii lui Cristos să-și exprime bucuria lor obraznică să câștige? După calvarul de la Golgota, viziunea ucenicilor a fost întunecată și bulversată. Care a fost câștigul? Unde este triumful mult așteptat? Cum se va împlini promisiunile Lui? De ce l-ar fi urmat, dacă totul s-a încheiat la cruce? – Au fost frământările ucenicilor destul de îngrozitoare asupra acestui fapt. Nici o lumină, nici o adiere de speranță n-a mai rămas în inimile lor. Totul s-a spulberat.

La învierea lui Cristos printr-un act suveran, Dumnezeu revelează motivul crucificării. El a pus sigiliu perfecțiunii pe lucrarea răscumpărării isprăvită de Cristos. Isus afirmă că moartea n-a fost un eșec, ci că: „Așa este scris și așa trebuia să pătimească Cristos și să învieze a treia zi dintre cei morți. Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim” (Luca 24:46-47). Începând de la zilele ispitirii Sale până la cruce și după, n-a fost nici o greșeală în lucrarea Sa, pentru că El s-a angajat să asculte pe deplin de Tatăl Său. Chiar dacă, la Ghețimani, avea de băut un pahar care inspira o agonie profundă, n-a respins, ci a acceptat de bună voie acest drum. Da, crucea n-a fost un accident istoric. Dăruirea Lui Însuși pentru lume a marcat un lucru etern. Apoi, la înviere, crucea a apărut deja ca o manifestare a vieții definitive dând esență – o viață veșnică.

În meditație asupra crucii, se descoperă dragostea Sa, prin faptul că și-a dat viața ca să dea viață. Însă, Cristos n-a putut realiza nimic, dacă n-ar fi acceptat să moară. Moartea a fost o condiție de a-și trasmite viața Sa pentru viața omenirii. A iubi înseamnă a muri pentru a retrăi prin dăruire. Numai așa a putut să pătrundă în sufletele celor pierduți adevărata semnificație. Acest eveniment al morții, a fost, de fapt, adevărata victorie. Acest lucru a adus o valoare mondială.

Prin înviere, Dumnezeu a inaugurat o nouă lume cu lucruri noi. Învierea a marcat sfârșitul unei lumi unde păcatul trăiește la el acasă și începutul unei lumi unde harul este din belșug. Ea semnifică crearea unei făpturi noi, unde va locui dumnezeirea din plin. Omenirea va experimenta o Împărăție plină de glorie. Acum este momentul ca Cristos să exclame următoarele cuvinte: „Toată puterea Mi-a fost dat în cer și pe pământ… Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:19-20).

Autenticitatea învierii prin credința martorilor

Cartea Fapte subliniază că, în timp ce Pavel era închis la Cezarea, dregătorul Festul a sensizat în acuzațiile dușmanilor lui niște neînțelegeri cu privire la „un oarecare Isus, care a murit și despre care Pavel spunea că este viu” (Fapte Apostolilor 25:19). Aceste cuvinte ale unui funcționar roman duce spre afirmația esențială a Evangheliei, și anume, că Cristos a adus biruință asupra vieții. Isus, care a fost mort, acum este viu.

Pe ce este fondată această afirmație? Întradevăr, așa cum este afirmat mai sus, moartea și învierea lui Cristos n-a fost un mit sau o inovație omenească, ci o realitate istorică. Evangheliile nu s-au oprit la răstignirea și moartea lui Cristos. Ele au continuat să dovedească că Cristos n-a rămas în mormânt. Cristos s-a arătat în mai multe feluri apostolilor și tuturor ucenicilor. Învierea Sa nu poate fi contestată, nici evitată. Istoria confirmă ceea ce au trăit apostolii. Alături de mărturiile evangheliștilor poate fi pusă și mărturia lui Pavel pe care o face creștinilor din Corint: „Vă fac cunoscut, fraților, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o, în care ați rămas și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba ați crezut. V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, și a înviat a treia zi, după Scripturi; și că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care cei mai mulți sunt încă în viață, iar unii au adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toți, ca unei stârpituri, mi S-a arătat și mie” (1 Corinteni 15:1-8). Acestă mărturie atestă cu precizie că Evanghelia predicată de apostoli pe cale orală și apoi de apostolul Pavel este puterea reală a lui Dumnezeu pentru credincioși. Cu smerenie, Pavel enumeră câteva arătări ale lui Cristos, după înviere, prin care Cristos și-a manifestat victoria Sa asupra morții. Nu sunt doar vorbe, ci Pavel le scrie corintenilor niște mărturii vii, care erau atestate în vremea lor.

Mai târziu, narațiunea Evangheliilor și mărturiile apostolului Pavel au adus criticilor și istoricilor o mulțime de probleme. Este considerată învierea lui Cristos un fapt real? Da, pentru că, în primul rând au fost niște martori oculari care au răspândit vestea învierii fără frică. Apoi, pentru că aceștia au scris mărturiile lor în Sfintele Scripturi. Viața lui Cristos, pentru unii istorici, s-a terminat cu ultimul Său suspin: „S-a isprăvit!” Însă, acesta a fost semnul unei lucrări încheiate și începutul creștninismului începând de la ucenicii Săi. Entuziasmul și curajul a început să i-a amploare între ucenici. Credința ucenicilor în înviere Domnului lor n-a fost o pasiune halucinată, ci o realitate bazată pe fapte. De exemplu, pentru Iacov, fratele lui Isus, mesianitatea lui Cristos era fără sens înainte de înviere. Cristos, după ce s-a arătat la mai mulți ucenici, apostolul Pavel specifică că în urmă s-a arătat și lui Iacov (1 Corinteni 15:7). Chiar și pentru Pavel, Isus n-a fost recunoscut ca Mesia, înainte întâlnirii lui pe drumul Damascului. Așadar, pentru ca credința în învierea lui Cristos să fie validată, este necesar de luat în seamă trei factori:

Moartea lui Isus. Acest eveniment a creat confuzii mari între ucenici. Arestarea lui Isus a trasmis un mesaj de slăbiciune și a stârnit multe gânduri și sentimente de îndoială în cuvintele lui Cristos. Atunci când îi învăța, ucenicii au fost ambițioși și perseverenți în al urma pe Învățătorul lor. Speranța mesianității a început să i-a amploare și în inimile lor s-a aprins fiorul triumfului. Până în ultimile zile ei așteptau ca El, prin puteri suverane, să i-a în mâini nevoile poporului Său și să-și anunțe poporul și lumea întreagă că, El este Mesia care a venit să restaureze, în toată splendoarea, împărăția lui David. Însă, iată în grădina Ghețimani, trădat de unul dintre ei, Isus este arestat. Ei, văzând că viața lor este în pericol, au dat bir cu fugiții. Petru, deși la început a rămas fidel Domnului, mai târziu se leapădă de El și își ascunde umilința și durerea într-un plâns amarnic. Singurul Ioan, se pare că l-a urmat până la Calvar. Pentru ucenici, moartea lui Isus a marcat cel mai mare faliment al speranței lor – toate s-au prăbușit.

Învierea Sa. Cel de-a doilea factor este un contrast cu primul. După trei zile, aceiași oameni apar la orizont transformați. Iepurii din grădina Ghețimani au devenit niște lei. O revoluție s-a produs în inimile lor. Da, acum nu se mai gândesc să fugă sau să se ascundă. Ei au cunoscut că toate promisiunile și învățăturile de mai înainte sunt adevărate. Ei, acum știau, că o putere le-a fost promisă, prin care vor putea câștiga prin cele mai aprige lupte demonice. Au cunoscut că Stăpânul lor este Mântuitorul lumii. Toate acesta s-au materializat, atunci când Cristos a învins moartea prin puterea Sa. Această faptă, pentru început, părea ceva absurd și fără sens (Luca 24:11). Le-a fost greu să creadă o asemenea înviere. Însă, ce fapt putea să alunge îndoielile și fricile lor? A fost o halucinație sau o invenție că Cristos a înviat? Cei care neagă învierea Sa, chiar nu-și dau seama că nici ucenicii n-ar fi acceptat, dacă n-ar fi ceva real. Cristos Însuși, prin harul lui Dumnezeu, le-a demostrat realitatea învierii, prin arătarea Sa, într-o persoană nemuritoare. Ucenicii au crezut și au răspândit adevărul, că „Cristos a înviat.”

Existența Bisericii creștine. Este considerat că în istoria umanității, Biserica creștină s-a născut prin mărturiile apostolilor despre victoria Stăpânului lor asupra morții: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus și noi toți suntem martori ai lui” (Fapte Apostolilor 2:32; 3:15; 5:31-32). Aceasta a fost tema esențială a predicării creștine: „Nu este mort, ci este viu.” Acest mesaj le-a dat mult entuziasm și îndrăzneală în răspândirea Evanghelii prin care Biserica creștină a avut o creștere inemaginabilă. Aceasta a fost lucrarea lui Cristos care a triumfat asupra vieții lor.

Credința în înviere, ca geneza creștinismului a apărut ca un fapt decisiv. Însă, de unde vine această credință? Credința lor s-a bazat pe esența a ceea ce era Isus. El nu era un om obișnuit, ci l-au recunoscut ca – Mesia. Cu siguranță, moartea Lui, i-a derutat și i-a tulburat mult pe ucenicii Săi. Totuși, acest lucru n-a durat mai mult de trei zile. După ce a înviat, norul de ceață a dispărut din sufletele lor. Ei și-au adus aminte de cuvintele lui, că a treia zi va învia. Cel în care stătea mântuirea lor, acum s-au dovedit cuvintele Lui în mod practic. Scriptura care anunța subiectul mesianic a fost împlinită. Toată speranța spulberată la cruce, a luat viață. Acum au putut rosti cu toții: „Cristos e viu, trăiește – iată siguranța care, puțin câte puțin, s-a instalat în sufletele ucenicilor. Această siguranța a început să ardă în interiorul lor, a luat ființă în gândurile lor și s-a materalizat în viziunile lor care au devenit niște martori cu convingeri puternice. Credința în învierea lui Cristos, concluzionând un istorician, a fost, la originea sa, o afirmație și o convingere de ordine religioasă și nu o constatare experimentală.

Istoricii, de cele mai multe ori, încearcă să interpreteze faptele istorice fără să țină cont de inspirația divină. Este posibil să fie condamnați, prin definiție, să n-ajungă la înțelesul real, descoperit prin revelația Scripturii. Însă, pentru cei care văd în Dumnezeu un mare actor al istoriei mondiale, pentru cei care recunosc în crucea de la Calvar o acțiune divină – învierea lui Cristos rămâne o mare acțiune a lui Dumnezeu.

Autenticitatea învierii prin mesajul martorilor

Mirosul crucificării a fost răspândit acolo unde erau urmașii lui Cristos. Crucea a apărut, ca mesaj principal al predicării lor și ca fundament al credinței. Generație după generație au găsit la piciorul crucii schimbarea radicală a vieții lor. Ei au primit iertarea, au experimentat biruința asupra păcatului și au găsit o semnificație și o valoare.

Crestinismul a cunoscut o creștere fulgerătoare de la începutul lui. Apostolii au prins curaj să mărturisească ceea ce au văzut și auzit. Nimic n-a putut să-i împedice predicarea lor. Moartea lui Cristos a avut impact asupra multor oameni. Printre aceștia, cei mai remarcabili se numără – Pavel și Ioan, care sunt autorii a celei mai mari părți ai Noului Testament. Prin ei, Dumnezeu a pus bazele doctrinelor și învățăturilor nou-testamentale. Impactul lor a răsunat până la marginile pământului. Se merită o mică zăbovire asupra lor.

Mesajul Apostolului Pavel

Înainte de convertire, Saul din Tars avea o răzvrătire față de jertfa lui Cristos. Pentru el, era legal să persecute pe cei ce îl urmau pe Isus cel răstignit. Luptând să nimicească creștinismul, Saul privea la cruce ca la un semn al blestemului divin, care a lovit pe Isus; și numai gândul că oamenii își pusese încrederea lor într-un om crucificat pe un lemn, îi aducea groază. Momentul întâlnirii lui Pavel cu Cristos i-a schimbat viața atât de radical, încât a renunțat să mai lupte împotriva creștinismului și în schimb, a început să-L propovăduiască pe Cristos, pe care-L prigonea. Ce l-a făcut pe Pavel, numit Saul, să fie atât de legat de crucea lui Cristos? Răspunsul se găsește pe drumul Damascului. Prin întrebarea: „Doamne, ce vrei să fac?”, Pavel a realizat că trebuie să renunțe la trecutul său. La întâlnirea sa cu Cristos, viața sa trecută: credința și pasiunile lui s-au prăbușit într-un faliment ireparabil. Din ziua aceea, viața lui s-a schimbat dramatic. A fost născut din nou. Viața lui s-a legat strâns de acțiunile lui Cristos cel glorificat. Lucrarea lui Cristos a început să lucreze în persoana lui Pavel, până când viața sa interioară a fost invadată de o credință unită cu Cristos cel crucificat și înviat.

Acesta a fost momentul, când Pavel a putut să spună, cu toată îndrăzneala: „Am fost împreună cu Cristos și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Galateni 2:20). Nimic mai mult nu mai contează. Nu există mai frumoasă declarație decât ceea ce a afirmat Pavel, și anume, că viața sa a fost unită cu Cristos în moarte și în înviere. Scopul meu, zicea Pavel filipenilor este „să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințșelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți” (Filipeni 3:10-11). De fapt, spunea Pavel corintenilor că „El a murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5:15). În Fapte, convertirea lui Saul are o importanță deosebită, prin faptul că menționează de trei ori despre ea (Fapte Apostolilor 9:1-22; 22:1-21; 26:1-29). Comportamentul său înrăit împotriva lui Cristos, ajunge să fie dedicat cu râvnă pentru El. Acest lucru s-a întâmplat, datorită întâlnirii sale personal cu cel pe care-L prigonea. Esența creștinismului este, nu să trăiască pentru ei, ci pentru Cel ce le-a dat viață. Pentru Pavel, un lucru era clar, că nu mai trăia el, ci Cristos trăia. Asta înseamnă că nu mai avea scopurile lui, nu mai avea gândurile lui, nu mai avea vorbirea lui, ci toate le făcea Cristos prin el și pentru Dumnezeu. O, copilașii mei, suspina Pavel pentru galateni, oare când va lua Cristos chip în voi! (Galateni 4:19), adică, când veți lăsa ca Cristos să trăiască în voi? Acesta a fost mesajul lui Pavel: un mesaj care îl avea pe Cristos în centru vieții și trăirii lui.

Secretul lui Pavel era în faptul că s-a declarat mort față de păcat și viu pentru Dumnezeu. În Romani 6:5, 11 afirmă că: „Dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. … Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru.” Oamenii au două stări: fie sunt morți în păcat, fie sunt morți față de păcat – și paralela – fie sunt departe de Cristos, fie sunt în Cristos. Apostolul Pavel era mort față de păcat și trăia în Cristos. Aceasta este expresia pe care a repetat-o în epistolele sale. El s-a angajat să aibă o atitudine de ascultarea totală de cel pe care-L prigonea și a început să-L slujească cu dragoste și ardoare. Chiar dacă a avut mult de suferit pentru Numele Său, viața sa s-a înrădăcinat adânc în viața lui Cristos. El trăia în Cristos și Cristos trăia în el; ba mai mult, el îi aparținea lui Isus și trăia pentru slava Lui. Pavel a înțeles expresia din Matei 16:25: „oricine își va pierde viața pentru Mine, o va câștiga” și a trăit-o. El a murit într-o unire cu Cristos ca să trăiască în Cristos și pentru Cristos. Iată aici este minunea renunțării, umilinței, morții și învierii lui Cristos, prin care a adus o nouă dimensiune asupra vieții pământești.

După convertire sa, crucea lui Cristos a devenit o onoare și o laudă. El zicea corintenilor că: „Noi propovăduim pe Cristos cel răstignit” – un scandal pentru iudei și o nebunie pentru greci (1 Corinteni 1:23). Și iarăși: „Eu n-am de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Cristos și pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2). Pavel nu dorea să se laude cu nimic altceva, decât cu crucea lui Cristos, instrumentul mântuirii lui; toată gloria și-a îndreptat-o spre Cristos. De ce? Pentru că prin crucea lui Cristos, Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine și prin cruce a triumfat puterea blestemului care a ținut umanitatea în sclavia păcatului. Prin cruce, Cristos a ieșit biruitor asupra tuturor lucrurilor (Coloseni 2:15).

Crucea a devenit un loc atât de important că totul gravita în jurul ei: toate gândurile lui, toate cuvintele lui, toate scopurile lui, chiar toată viața lui. Dacă crucea a ocupat un loc atât de important în gândirea apostolului, învierea lui Cristos este de nedespărțit de evenimentul morții, chiar și în teologia lui Pavel. Aceste evenimente – crucificarea și învierea – au fost esența mesajului lui Pavel. În toate epistolele sale, Pavel insistă asupra jertfei lui Cristos și a rezultatul învierii Lui. Dumnezeu și-a arătat puterea Sa prin faptul că l-a înviat din morți (Efeseni 1:20), pentru justificarea omenirii. Cristos a fost „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților…” (Romani 1:4). Crucea și învierea sunt ca doi poli ai gândirii lui Pavel, ca două centre de învățătură pentru el, pentru că moartea lui Cristos și victoria Sa apare ca două evenimente legate organic unul de altul în lucrarea răscumpărării.

Scrisorile scrise de-a lungul carierei sale de misiune au avut o influență majoră pentru Bisericile fondate sau vizitate de el. Ele poartă un mesaj, uneori puțin dificil de înțeles, prin expresii de teologie rabinică, prin argumente subtile, însă cu o greutate plină de valoare. Bogăția lor nu poate fi comparată cu multe scrieri renumite. Secretul său a fost – întâlnirea cu Mântuitorul. Cel răstignit i-a ieșit în cale, pentru că era prigonit. Da, chiar dacă stătea la dreapta Tatălui, prin urmașii Săi, Cristos se simțea prigonit. Cristos – cel răstignit i-a dat sens vieții sale. De atunci încolo, pentru Pavel, crucea de la Calvar a ocupat un loc esențial. De-a lungul călătoriilor misionare, apostolul a inființa un lanț puternic de biserici, care au început să colaboreze între ele și să fie răspândite în toată lumea. Pavel si-a pregătit mai mulți colaboratori, cu care a putut să facă lucrarea și să continue și atunci când a fost intemnițat. Scrisorile sale au devenit un standard pentru credința creștină. Prin propovăduirea sa, a pus bazele teologiei creștine pe o temelie solidă așa cum i-a descoperit-o Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

Mesajul apostolului Ioan

Al doilea martor al învierii lui Cristos este Ioan, ucenicul iubirii și autorul Evanghelii și scrisorilor care poartă numele său, cât și Apocalipsa. Lucrările sale sunt unice prin simplitate, dar care revelează clar lucrările lui Dumnezeu. Evanghelia lui Ioan, mai mult ca celelalte, accentuează umanitatea dureroasă a lui Isus. El îl descrie pe Cristos ca Cel care este de la început și prin care au fost făcute toate lucrurile. El mai spune că Cristos a dat ocazia ca oricine să creadă în El. A crede în Cristos înseamnă să-L urmezi, să te asemeni cu El și să te unești cu El. Omul devine ceea ce mânâncă. Însă, ca Cristos să devină un aliment asimiabil, El trebuia să accepte să moară. În evenghelia sa, Ioan se concentrează, într-un mod unic, asupra cristologiei. El îl prezintă ca Singurul Fiu al Tatălui, o ființă necreeată, care există înaintea de intemeierea pământului, care a fost trimis de Tatăl să aducă viața veșnică. Ioan îl prezintă ca și Mântuitorul lumii. Nici un evanghelist nu L-a descris pe Cristos, atât divin, cât și uman, ca și Ioan.

Ioan este singurul care subliniază atât de profund semnificația expresiei: „Eu sunt.” O mare parte din Evanghelia sa, conține discursuri și dealoguri. Una din expresiile lui a fost: „Eu sunt Pâinea vieții” (Ioan 6:48). Cel care îl va mânca va trăi prin El. De fapt, apelul la viața veșnică s-a născut dintr-o unire intimă între Cristos și credincioși. Prin această unire, se ruga Isus, trebuie toți să fie una, cum Tatăl este în Fiul și viceversa; apoi, ca toți să fie una cu trinitatea (Ioan 17:21). Apelul la viața veșnică este o chemare la o viață perfectă. O viață în armonie și părtășie perfectă. O viață socială excelentă în toată splendoarea. Scopul principal urmărit de Ioan a fost ca să-i convingă pe cititori să creadă că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, și crezând să aibă viață veșnică. Un scop și o țintă sunt termenii care conduc spre adevărata cale, care este în persoana lui Cristos. Credința în Fiul duce la viață, iar necredința în El duce la moarte. Un mesaj simplu, însă cu semnificație veșnică.

La ce folos este învierea lui Cristos?

Istoria creștinismului a cunoscut, pe lângă succesul ei, și multe eșecuri și falimente. Dacă Cristos este totul pentru omenire, de ce au existat atâta mediocritate, compromisuri și confuzie în jurul creștinismului? De ce urmașii lui Cristos au fost, de atâtea ori dezorientați și descurajați? Întrebări care au frământat și frământă pe mulți oameni din toate generațiile.

Sunt cel puțin două categorii de oameni. (1) Există o mare parte dintre cei care se numesc creștini, însă nu sunt. În gândirea lor, Isus Cristos este ca unul care a trăit în secolul I și acțiunile lui au luat sfârșit la moartea lui, sau în cel mai bun caz, în ziua când a plecat în gloria Sa. De atunci, nici urmă de prezența și implicarea Sa. Pentru ei, Cristos este un domeniu trecut. Astăzi lumea se descurcă și fără El. Cei drept, pe fața unor creștini, asta se vede. (2) Însă, sunt alți creștini care, de când au fost atrași de mesajul Evanghelii lui Cristos, în ei a început o trasfmormare majoră; Cuvântul lui Dumnezeu a determinat o orientare nouă în viața lor interioară și prin care, Cristos trăiește în fiecare aspect al vieții lor. Ei au murit, însă Cristos trăiește în ei și prin ei. Ei sunt morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu. Centru de gravitate al credinței lor, al speranței lor și a vieții lor întregi, nu este din lumea pământească cu lucruri vizibile, ci dintr-o lume invizibilă, dintr-o Împărăție veșnică. Pentru ei, Cristos este o sursă inepuizabilă și o putere ce trece orice imaginație. Viața lui Cristos în ei se dezvoltă, crește și se îmbogățește din zi în zi, până va ajunge la desăvârșire. Un creștin, prin expresia feței și acțiunile sale, fie prezintă un Cristos viu, fie unul mort și fără putere.

Cristos a venit ca să restabilească relația omului cu Dumnezeu. O relație care este născută dintr-o dragoste care-l caută și se dăruește. Cristos a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. În sufletele pierdute s-a născut o rază de speranța care aduce bucurie părtășiei intime cu Cristos. Acei oameni, care sunt ignorați de toată lumea, în Cristos, au găsit o speranță și o nouă perspectivă asupra vieții. Mulți oameni au lăsat, în istorie, o brazdă de lumină, care mărturisesc că secretul vieții lor schimbate este în Cristos.

Dacă s-ar putea întreba pe François d'Assise, Tommy Fallot, Thomas a Kempis, John Wesley, etc. următoarea întrebare: „Care lucru le-a marcat viața cel mai mult?” Probabil că toți, într-un cor, ar zice că viața lui Cristos. Cristos, care a biruit puterea morții a fost revelat pentru ei în așa măsură încât l-au acceptat ca să locuiască în viața lor. Pentru Boegner, precum și pentru mulți alții, mărturiile celor schimbați de Cristos au avut un impact major în curajul propovăduirii lui Cristos. De exemplu, rugăciunea lui David Brainerd a aprins inimile multor credincioși. William Carey a citit istoria lui Brainerd și de atunci în inima sa s-a aprins un foc ce n-a avut astâmpăr până când n-a ajuns misionar în India. Edward Payson, Robert Murray McCheyne și marele Jonathan Edwards au fost cuceriți de pasiunea lui David pentru rugăciune. Ei și alții au fost inspirați de exemplul său plin de viață. Chiar dacă era cuprins de slăbiciune fizică, Brainerd a ars pentru Dumnezeu, ceea ce a fost o adevărată schinteie pentru alții creștini.

Pavel face o afirmație formidabilă în Romani 6:6, când spune: „Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Într-o unirea cu Cristos în moarte și înviere, păcătosul a fost eliberat de sub robia păcatului, în schimb, a primit o victorie care caracterizează o consacrare totală a inimii, a voinței și a gândurilor lui. Această izbăvire a fost posibilă doar în Cristos, fără El omul ar fi fost incapabil să se elibereze și să experimenteze biruința asupra păcatului.

Mărturiile celor care l-au cunoscut pe Cristos sunt, de-a dreptul, impresionate. Experiențele convertirii lor sunt, încă o dovadă, că Cristos a înviat și lucrează la transformarea umanității.

Marc Boegner îl menționează pe Sadhou Sundar Singh, care mărturisea că nu dorește nici bogăție, niți poziție, nici onoare, nici chiar cerul, ci, zicea el, „am nevoie de Cel care a inființat cerul în inima mea.” Mulți creștini nu realizează prezența Sa reală în inima lor, pentru că, pentru ei, Cristos trăiește în înțelepciunea lor și în Scriptură, și nu în inima lor. Este nevoie ca omul să-și dea inima lui ca să-L găsească pe Cristos. Inima trebuie să devină tronul Regelui. Capitala cerului este inima unde împărățește Regele regilor. Așadar, cei care sunt în Cristos, într-o ascultare totală și prin credință, vor experimenta adevărata victorie asupra tuturor slăbiciunilor vieții și păcatului. Tot Sadhou, fiind considerat prea mistic, călătorind prin lume, a făcut următoarea mărturisire:

A zice că Creștinismul este un eșec în Europa și în America este o gravă eroare și nu se bazează pe experiență. Cu toate acestea, în călătoriile mele în Occident, am găsit oameni atât de ocupați prin munca lor, afacerile lor, birourile lor, comerțurile lor, încât ei nu mai au timp pentru rugăciune ca să primească binecuvântările Evangheliei. Unii mi-au mărturisit că viața lor a devenit atât de ocupată și plină, încât sunt foarte obosiți. Dacă un om slăbește pentru că n-a mâncat sau n-a băut, putem să spunem că problema îi este atribuită alimentelor? Desigur că nu. Neglijența acestor oameni este singura cauză a slăbiciuni lor.

Greșeala omenirii constă, nu în faptul că Scriptura este veche și Cristos este de domeniul trecutului, ci că căile creștinismului, de cele mai multe ori, nu se intersectează niciodată cu căile lui Dumnezeu. Oamenii, deși se numesc creștini, trăiesc cu Dumnezeu doar la nivel teoretic și nicidecum o experiență zilnică. Acești creștini se întreabă: – de ce prezența lui Cristos este atât de departe? – ignorând faptul că ei sunt departe de El. Viața creștină, numită cu Dumnezeu în fiecare zi, este o experiență tristă și falimentară.

Ora crucificării este văzută ca o imagine a suferinței și furtunoasă în viața lui Isus. În discursurile sale, Boegner îl citează pe Henri Perreyve. În cartea sa La journée des malades, preotul Henri încearcă să se indetifice momentele crucificării spunând:

Iată a venit, Doamne, ora suferinței și sufletul meu nu poate să îndure greutatea ei. … Deci, eu am întrezărit imaginea Ta, Isuse; instinctul mântuirii m-a aruncat spre ea … Ne face să plângem pe fața Ta, o divine Crucificat! … Există o potrivire eternă între crucea Ta și durerile umane. Prin lacrimile mele, am văzut mâinile tale străpunse pentru dragostea oamenilor; buzele mele au întâlnit cuiele care au prins picioarele și mâinile mele, ce a apăsat asupra feței Tale și au fost puse pe rana inimii Tale. … O mângâiere ciudată și neașteptată pe care am simțit-o ce, nu venea din mine însumi, a intrat ușor în inima mea și, în timp ce, am fost surprins de schimbarea bruscă, m-a năpădit cu bucurie. Eu plândeam încă, însă era mai mult de fericire … A venit o forță calmă. Am simțit că am fost reînoit pentru luptă și că voința mea a fost imbibată de șapte ori în sângele Mielului.

Aceasta a fost experiența simțită de Perreyve. Mulți au trecut prin asemenea trăiri care le-a schimbat radical viața lor. Credința în Cristos a transformat în pace și liniște toate lacrimile fierbinți. Puterea lui Cristos aduce eliberare și speranță de viitor. Această victorie asupra păcatului este în Cristos. Mulți mărturisesc amintirile lor care, uneori sunt pline de neputință, că jertfa lui Cristos a schimbat viața lor. În urma Sa, Cristos a trasat o dâră de lumină, care schimbă permanent vieți pierdute și fără viață.

De la apostoli până astăzi este proclamată o Evanghelie vie, și anume: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca și Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El”, spuneau apostolii (Fapte Apostolilor 5:31-32). Același mesaj ar trebui să-L poarte și cei cei ce au Duh Sfânt. De la venirea lui Cristos, a fost declarat, într-un mod deschis, un război între împărăția întunericului și Împărăția Luminii; între Cristos și Diavol; între cer și iad. Prin venirea Sa, Dumnezeu S-a revelat pe Sine prin pantru lucruri: (1) întruparea divină, (2) ispășirea păcatului, (3) învierea Fiului și (4) coborârea Duhului Sfânt. Aceste lucruri sunt ca patru colțuri ale unei cetăți după modelul Ierusalimului ceresc din Apocalipsa. Oricine se poate refugia în această cetate, dacă acceptă pe Cristos și mântuirea Sa. Astfel, poate găsi refugiu, și anume, biruință pentru prezent și asigurarea unei vieți veșnice.

N-ar fi existat niciodată biruință, dacă, mai întâi, n-ar fi fost crucificare Fiului. Moartea și învierea lui Cristos este un model perfect pentru o viața creștinului. În una din cântările evanghelice, ideea principală spune: „Drumul slavei trece și pe la cruce, credincioșii știu în genunchi să-l urce.” Mesajul morții și învierii lui Cristos rămâne o realitate definitivă.

concluzie

Moartea și învierea lui Cristos au adus o mulțime de schimbări în universul păcătos. De la venirea Sa în lume, a fost proclamată o Împărătie, care nu este din lumea aceasta; o Împărăție, care intră în conflict cu toate împărățiile lumii acesteia; o Împărăție diferită de tot ce e pământesc. Cei care intră în această Împărăție sunt caracterizați de o trecere: de la moarte la viață; de la judecată la justfificare; de la păcat la neprihănire; de la înstrăinare la împăcare; și de la iad la rai. Toate acestea sunt strâns legate de învierea lui Cristos. Victoria Sa asupra păcatului omenesc și a consecințelor lui a adus victorie în viața creștinului. Orice om salvat ar trebui să realizeze cu bucurie acest adevăr în viața sa. Aceste adevăruri au fost descrise în această lucrare, numită De la crucificare la biruință: o analiză a morții și învierii lui Cristos în teologia lui Marc Boegner.

În lucrarea lui Boegner am indetificat trei idei centrale pe care își dezvoltă cele șase conferințe, ținute în Biserica Reformată din Passy. Prima idee principală este legată de câteva motive aparente ale răstignirii Mântuitorului. În acest capitol este subliniat faptul că, dincolo de planul lui Dumnezeu de mântuire asupra venirii lui Cristos pe pământ, au existat câteva acțiuni care au dus la crucificare. Din perspectiva umană (a preoților și cărturarilor), moartea lui Cristos a fost plănuită de dușmanii săi pe baza încălcării legii și tradițiilor iudaice.

Crucificarea lui Cristos este a doua idee principală. În această secțiune este subliniată agonia și povara morții lui Cristos. În învățăturile Sale, crucificarea a avut un rol esențial. Drumul crucii a însemnat mult în istoria universului, tocmai prin faptul că fără el, totul ar fi fost în haos și întuneric. Crucea a deschis ușa spre drumul biruinței, care este tratat în capitolul trei. Creștinismul a cunoscut o semnificație majoră în răstignirea lui Cristos. La cruce, a fost posibil spargerea zidului dintre Dumnezeu și om, răscumpărarea lui și împăcarea omenirii cu Dumnezeu.

Ultima idee centrală este drumul biruinței de la înviere. Cristos a fost cheia pentru rezolvarea conflictului dintre om și Dumnezeu. Însă, accesul la drumul biruinței a fost drumul crucii. Învierea a adus biruință asupra morții și asupra păcatului. Învierea a fost atestată prin credința martorilor primari ai învierii și în același timp, a întărit mesajul lor în răspândirea creștinismului. Atât apostolul Pavel, cât și Ioan au fost premordial în răspândirea creștinismului din primul secol. Moartea și învierea lui Cristos au adus, pentru creștinism, multe benificii și binecuvântări.

În urma analizei lucrării lui Boegner, s-ar putea aduce două posibile „devieri” în prezentarea lucrării lui Cristos. (1) O primă idee vorbește despre faptul că Cristos, nu și-a cunoscut sfârșitul Său de la început, ci a primit revelația de la Tatăl pas cu pas. Făcând un studiu asupra acestui lucru, am observat că este un subiect contraversat. Se poate spune că El și-a cunoscut clar modul morții și învierii Sale, încă de la început, datorită faptului că cunoștea trecutul oamenilor și gândurilor lor. Că a primit revelația de la Tatăl pas cu pas, nu poate fi exclus, datorită faptului că și-a asumat întruparea într-o ființă umană cu toate slăbiciunile ei. În acest punct, părerea lui Boegner nu poate fi pusă în categoria devierilor grave. Nu schimbă lucrurile cu nimic, dacă se credă că Cristos a cunoscut sau nu. (2) O altă posibilă deviere se referă la suferința lui Dumnezeu Tatăl. Boegner susține că suferința Fiului a provocat și suferința Tatălui. Și această afirmație este putin contraversată. A zice că Tatăl a suferit, ne duce la gândul că Dumnezeu în perfecțiunea Sa are loc și de suferință. Suferința, conform Scripturilor, este doar pe pământ. Cerul este protejat de suferință. Însă a nega suferința Tatălui, ar însemna să-L considerăm ca „impasibil”. Bineînțeles că Dumnezeu nu are pasiuni sau emoții păcătoase. John Stott îl citează pe Jurgen Moltmann, spunând că: dacă Dumnezeu n-ar fi capabil de a suferi, atunci n-ar fi capabil și de a iubi. Suferința are o unitate strânsă cu dragostea Sa. Într-adevăr, zice Stott, că „există dovezi biblice solide că Dumnezeu nu numai că a suferit în Cristos, ci că Dumnezeu în Cristos continuă să sufere cu poporul Său.” Ca exemplu sunt cuvintele lui Isus, când i-a zis lui Saul: „Pentru ce mă prigonești?”, arătând solidaritate dintre El și Biserica Sa. Ca concluzie, Boegner are o gândire moderată. Punctul său de vedere nu aduce erezii nici devieri vrednice de condamnat. Sunt doar niște păreri asupra unor lucruri putin contraversate. În primul rând, cred că Cristos își știa planul, lucrarea și moartea pe cruce, încă de la început. El știa exact ce trebuia să facă. A hotărât să le vorbească ucenicilor despre moartea Sa, mult mai târziu, atunci când a considerat că este timpul potrivit. În al doilea rând, se poate spune că Dumnezeu n-a fost insensibil la evenimentele de la cruce. El este originea emoțiilor și sentimentelor. Dacă, Dumnezeu manifestă bucurie (Isaia 62:5); întristare (Efeseni 4:30); mânie (Exod 32:10; Romani 1:18); îndurare (Psalmul 103:13); dragoste (Isaia 54:8), etc., cu siguranță își manifestă intristarea și suferința față de Fiul Său pe cruce și față de copiii Săi.

În final, aș vrea să tragem câteva concluzii aplicative. Crucea a schimbat radical destinul universului. Drumul crucii exprimă o realitate a experiențelor oamenilor păcătoși. Păcatul atrage mânia lui Dumnezeu. Crucea, de asemenea, a atras mânia lui Dumnezeu. La cruce, păcatul a fost ispășit și mânia lui Dumnezeu a fost ridicată. Dreptatea Sa a fost satisfăcută. Moartea lui Cristos a realizat împăcarea divinității. Problema crucială a păcatului a fost rezolvată. Domnul Isus a purtat păcatul omenirii pe crucea de la Golgota. El a făcut apel, zicând: „Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:38). Ucenicul este chemat să-și poarte crucea lui și așa să-L urmeze. Ce înseamnă acest lucru? Ce au înțeles ucenicii? Unii înțeleg, că purtarea crucii se referă la situații dificile, boli cronice sau o soție cicălitoare. Însă, în contextul vorbirii, Isus i-a îndreptat privirea lor spre instrumentul crud de tortură și moarte. Ucenicii s-au gândit imediat la moartea chinuitoare a celor condamnați prin crucificare. Fără îndoială că văzuseră oameni executați în acest mod. Ei au înțeles că Isus îi cheamă la sacrificiu. Ei au înțeles că, a-L accepta pe El, înseamnă să renunți la tot ce este al tău.

Am fost răstignit împreună cu Cristos, zice Pavel, și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine (Galateni 2:20). Prin această afirmație, se înțelege că moartea și învierea lui Cristos este strâns legată de moartea și învierea mea față de păcat. Crucea a pus capăt agoiniei și robiei aduse de păcat. Odată cu intrarea păcatului în lume, omul a experimentat frustrarea și deznădejea înstrăinării față de Dumnezeu. După cum Cristos a trăit momente de agonie și durere produse de nelegiuirile omenirii și apoi s-a bucurat de biruința adusă prin înviere, tot așa păcătosul a trăit aceste momente de suferință și biruință. Cred că în și prin Cristos cel crucificat Dumnezeu S-a pus pe Sine, luând povara păcatelor, murind în locul nostru, cu scopul ca noi să putem fi împăcați și înfiați în familia Lui.

Lucrarea învierii ne duce la gândul victoriei. La înviere, Cristos a triumfat asupra morții, păcatului și marelui dușman. La înviere a fost realizată cea mai mare biruință din istoria omenirii. Învierea Sa a schimbat și transformat îndoiala și confuzia ucenicilor atunci și până astăzi se repetă acest lucru în viața celor ce vin la El. Prin învierea lui Isus, cei ce-L acceptă sunt înviați din moartea spirituală. Puterea păcatului își pierde influența asupra celor câștigați de Cristos. Poporul Lui triumfează asupra tuturor puterilor întunericului și asupra robiei. Învierea lui Cristos va realiza învierea noastră fizică. Ea aduce bucurii și desfătări cerești.

Crucea lui Cristos a despărțit lumea în două. De asemenea, a rupt viața creștinului de lumea trecătoare pregătindu-l pentru lumea viitoare și eternă. La cruce s-a întâmplat cel mai neînțeles și formidabil paradox. Cel ce a creat toate lucrurile s-a lăsat în mâna celor creați să fie badjocorit, pălmuit, scuipat și răstignit. Dar toată suferința, pe care a purtat-o, le-a adus multă fericire și victorie. Păcatul a trimis pe Fiul lui Dumnezeu să moară pe o cruce. Dar, El a înviat și a adus speranță pentru viitor. Moartea și învierea Sa trimite omul mântuit în gloria cerească. Omul l-a crucificat pe Creatorul Său, dar Cristos i-a dat în schimb viață eternă cu El.

bibliografie

Cărți

Alexander, Hugh E. Le Chemin de La Croix et de La Couronne. Paris: La maison de la Bible, f.a.

Bénédicte, Wallut, and Civet-Lobstein Bénédicte. Voix de Chevaliers de la Lumiere. Paris: Société des Ecrivains, 2007.

Boegner, Marc. Jésus Christ, conférences données à l’Église Réformée de Passy. Paris: Je sers, 1930.

Bonhoeffer, Dietrich. The Cost of Discipleship. New York: Collier Books : Macmillan, 1963.

Boyer, Charles. Le mouvement oecuménique: les faits, le dialogue. Rome: Gregorian Biblical BookShop, 1976.

Brunner, Emil. The Mediator: A Study of the Central Doctrine of the Christian Faith. New York: The Macmillan Company, 1942.

Баракман, Флойд X. Практическая нристианская теологя: всестороннее исследование основ христианского вероучения. Москва: Ассоциация “Духовное возрождение,” 2002.

Chambers, Oswald. Ducerea multor fii la slava & Innoirea tuturor lucrurilor. Oradea: Cartea Creștină, 1997.

Daireaux, Luc. Les temples normands au XVIIè siècle: essai de typologie. Paris: Droz, 2006.

Drummond, Lewis A. Mesajul crucii: o teologie contemporana a evanghelizarii. Oradea: Editura Institutului Biblic “Emanuel,” 2001.

Erickson, Millard J. Teologie creștină. Oradea: Cartea Creștină, 2004.

Felder, Hilarin. Jésus de Nazareth. Paris: Oeuvre Saint Augustin, 1938.

Forsyth, Peter Taylor. The Work of Christ. Blackwood: New Creation Publications, 1994.

George, Timoty. Teologia reformatorilor. Oradea: Institutul Biblic Emanuel, 1998.

Goguel, Maurice. Jésus de Nazareth. Paris: Payot, 1925.

Grudem, Wayne. Teologie sistematică: introducere în doctrinele biblice. Oradea: Universitatea Emanuel, 2004.

Hendriksen, William. Comentariu la Noul Testament: Evanghelia după Matei. Oradea: Reformatio, 2006.

Josephus, Flavius. Antichitǎți Iudaice. Vol. II. București: Hasefer, 2001.

Kierkegaard, Søren. Școala creștinismului. București: Adonai, 1995.

Kruse, Colin G. Ioan: introducere și comentariu. Oradea: Scriptum, 2010.

Maier, Gerhard. Comentariu biblic: Evanghelia după Ioan. Vol. 6–7. Korntal: Lumina Lumii, 1999.

———. Comentariu biblic: Evanghelia după Marcu. Vol. 3. Korntal: Lumina Lumii, 1999.

———. Hermeneutică biblică. Sibiu: Lumina Lumii, 2008.

McDovell, Josh. Mărturii care cer un verdict. f.l.: f.e., f.a.

McDowell, Josh, and Bill Wilson. El a umblat printre noi. Oradea: Here’s Life, 1994.

Mehl, Roger. Le protestantisme français dans la société actuelle, 1945-1980. Genève: Labor et Fides, 1982.

Moltmann, Jurgen. The Crucified God: The Cross of Christ as the Foundation and Criticism of Christian Theology. SCM, 1974.

Neudorfer, Heinz-Werner. Comentariu biblic: Faptele Apostolilor. Vol. 8–9. Korntal: Lumina Lumii, 2000.

Noll, Mark A. Momente cruciale în istoria Bisericii. Cluj-Napoca: Logos, 2008.

North, James. Istoria Bisericii: de la Rusalii până în prezent. Oradea: Făclia, 2008.

Perreyve, Henri. La journee des malades. 12 vols. Paris: Téqui, 1905.

Rae, Scott B. Alegeri morale: o introducere în etică. Oradea: Făclia, 2009.

Ravenhill, Leonard. De ce întârzie trezirea?. Suceava: Perla Suferinței, 2009.

Renan, Ernest. Vie de Jésus. Paris: Calmann-Lévy, 1860.

Ridenour, Fritz. De fapt, care este diferența?. Dillenburg: Gute Botschaft Verlag, 1991.

Schreiner, Thomas R. Pavel apostolul gloriei lui Dumnezeu în Cristos: o teologie paulină. Brașov: Ema, 2006.

———. Teologia Noului Testament: măreția lui Dumnezeu în Cristos. Oradea: Făclia, 2011.

Silva, Moisés, and Walter Christian Kaiser. Introducere în hermeneutică: în căutarea înțelesului. Cluj-Napoca: Logos, 2006.

Simpson, Patrick Carnegie. The Fact of Christ : A Series of Lectures. London: Hodder and Stoughton, 1906.

Simuț, Ciprian. Doctrina necesității morții lui Cristos în teologia lui Stephen Charnock. Oradea: Universitatea Emanuel, 2011.

Stott, John R. W. Crucea lui Cristos. Wheaton, Illinois: Societatea Misionară Română, 1992.

Tenney, Merrill C. Privire de ansamblu asupra Noului Testament. Cluj-Napoca: Europontic, 1998.

Voltaire, (François-Marie Arouet). Oeuvres completes de Voltaire, avec des notes et une notice historique sur la vie de Voltaire. Vol. 6. Paris: Furne, 1837.

Articole

“L’extraordinaire rayonnement de la personnalité d’un pasteur français: Le président Marc Boegner qui représente dans le monde le protestantisme français et le mouvement oecuménique.” L’impartial, Noiembrie 1952.

Capitole în cărți

Goguel, Maurice. “Jésus et Le Messianisme Politique. Examen de La Théorie de M. Robert Eisler.” În Revue Historique 162 (1929): 217–67.

Harm, F. R. “Theologia Crucis & Theologia Gloriae.” Edited by Walter A. Elwell. Dicționar evanghelic de teologie. Oradea: Cartea Creștină, 2012.

Harnack, Adolf von. “The Old Testament in the Pauline Letters and in the Pauline Churches.” In Understanding Paul’s Ethics: Twentieth Century Approaches, edited by Brian S. Rosner. Grand Rapids, Michigan: Eerdmans, 1995.

Surse internet

Berchem, Alice Van. Le Sadhou Sundar Singh. Un témoin du Christ, n.d. http://livres-mystiques.com/partieTEXTES/SundarSing/Biographie/retouren.html.

“Boegner Marc.” Accessed May 4, 2015. http://www.yadvashem-france.org/les-justes-parmi-les-nations/les-justes-de-france/dossier-2698/.

Boulet, François. Pasteur Marc Boegner, 1939-1945, Saint-Germain-en-Laye 2010. http://lesamitiesdelaresistance.fr/lien26/pasteur_boegner.pdf.

“Marc Bœgner (1881-1970). Musée Virtuel Du Protestantisme.” Accessed May 4, 2015. http://www.museeprotestant.org/notice/marc-boegner-1881-1970/.

“Marc Boegner. Grand Officier de La Légion D’honneur. Homme d’Église.” Accessed January 5, 2015. http://www.academie-francaise.fr/les-immortels/marc-boegner.

“Pasteur Marc Boegner.” Accessed May 1, 2015. http://www.ajpn.org/juste-Marc-Boegner-301.html.

Wikipédia. Marc Boegner. Accessed May 4, 2015. http://fr.wikipedia.org/w/index.php?title=Marc_Boegner&oldid=114483964.

———. Robinson Crusoé, n.d. http://fr.wikipedia.org/w/index.php?title=Robinson_Cruso%C3%A9&oldid=113785723.

———. Tommy Fallot, n.d. http://fr.wikipedia.org/wiki/Tommy_Fallot.

———. Sadhou Sundar Singh, n.d. http://fr.wikipedia.org/wiki/Sadhou_Sundar_Singh.

bibliografie

Cărți

Alexander, Hugh E. Le Chemin de La Croix et de La Couronne. Paris: La maison de la Bible, f.a.

Bénédicte, Wallut, and Civet-Lobstein Bénédicte. Voix de Chevaliers de la Lumiere. Paris: Société des Ecrivains, 2007.

Boegner, Marc. Jésus Christ, conférences données à l’Église Réformée de Passy. Paris: Je sers, 1930.

Bonhoeffer, Dietrich. The Cost of Discipleship. New York: Collier Books : Macmillan, 1963.

Boyer, Charles. Le mouvement oecuménique: les faits, le dialogue. Rome: Gregorian Biblical BookShop, 1976.

Brunner, Emil. The Mediator: A Study of the Central Doctrine of the Christian Faith. New York: The Macmillan Company, 1942.

Баракман, Флойд X. Практическая нристианская теологя: всестороннее исследование основ христианского вероучения. Москва: Ассоциация “Духовное возрождение,” 2002.

Chambers, Oswald. Ducerea multor fii la slava & Innoirea tuturor lucrurilor. Oradea: Cartea Creștină, 1997.

Daireaux, Luc. Les temples normands au XVIIè siècle: essai de typologie. Paris: Droz, 2006.

Drummond, Lewis A. Mesajul crucii: o teologie contemporana a evanghelizarii. Oradea: Editura Institutului Biblic “Emanuel,” 2001.

Erickson, Millard J. Teologie creștină. Oradea: Cartea Creștină, 2004.

Felder, Hilarin. Jésus de Nazareth. Paris: Oeuvre Saint Augustin, 1938.

Forsyth, Peter Taylor. The Work of Christ. Blackwood: New Creation Publications, 1994.

George, Timoty. Teologia reformatorilor. Oradea: Institutul Biblic Emanuel, 1998.

Goguel, Maurice. Jésus de Nazareth. Paris: Payot, 1925.

Grudem, Wayne. Teologie sistematică: introducere în doctrinele biblice. Oradea: Universitatea Emanuel, 2004.

Hendriksen, William. Comentariu la Noul Testament: Evanghelia după Matei. Oradea: Reformatio, 2006.

Josephus, Flavius. Antichitǎți Iudaice. Vol. II. București: Hasefer, 2001.

Kierkegaard, Søren. Școala creștinismului. București: Adonai, 1995.

Kruse, Colin G. Ioan: introducere și comentariu. Oradea: Scriptum, 2010.

Maier, Gerhard. Comentariu biblic: Evanghelia după Ioan. Vol. 6–7. Korntal: Lumina Lumii, 1999.

———. Comentariu biblic: Evanghelia după Marcu. Vol. 3. Korntal: Lumina Lumii, 1999.

———. Hermeneutică biblică. Sibiu: Lumina Lumii, 2008.

McDovell, Josh. Mărturii care cer un verdict. f.l.: f.e., f.a.

McDowell, Josh, and Bill Wilson. El a umblat printre noi. Oradea: Here’s Life, 1994.

Mehl, Roger. Le protestantisme français dans la société actuelle, 1945-1980. Genève: Labor et Fides, 1982.

Moltmann, Jurgen. The Crucified God: The Cross of Christ as the Foundation and Criticism of Christian Theology. SCM, 1974.

Neudorfer, Heinz-Werner. Comentariu biblic: Faptele Apostolilor. Vol. 8–9. Korntal: Lumina Lumii, 2000.

Noll, Mark A. Momente cruciale în istoria Bisericii. Cluj-Napoca: Logos, 2008.

North, James. Istoria Bisericii: de la Rusalii până în prezent. Oradea: Făclia, 2008.

Perreyve, Henri. La journee des malades. 12 vols. Paris: Téqui, 1905.

Rae, Scott B. Alegeri morale: o introducere în etică. Oradea: Făclia, 2009.

Ravenhill, Leonard. De ce întârzie trezirea?. Suceava: Perla Suferinței, 2009.

Renan, Ernest. Vie de Jésus. Paris: Calmann-Lévy, 1860.

Ridenour, Fritz. De fapt, care este diferența?. Dillenburg: Gute Botschaft Verlag, 1991.

Schreiner, Thomas R. Pavel apostolul gloriei lui Dumnezeu în Cristos: o teologie paulină. Brașov: Ema, 2006.

———. Teologia Noului Testament: măreția lui Dumnezeu în Cristos. Oradea: Făclia, 2011.

Silva, Moisés, and Walter Christian Kaiser. Introducere în hermeneutică: în căutarea înțelesului. Cluj-Napoca: Logos, 2006.

Simpson, Patrick Carnegie. The Fact of Christ : A Series of Lectures. London: Hodder and Stoughton, 1906.

Simuț, Ciprian. Doctrina necesității morții lui Cristos în teologia lui Stephen Charnock. Oradea: Universitatea Emanuel, 2011.

Stott, John R. W. Crucea lui Cristos. Wheaton, Illinois: Societatea Misionară Română, 1992.

Tenney, Merrill C. Privire de ansamblu asupra Noului Testament. Cluj-Napoca: Europontic, 1998.

Voltaire, (François-Marie Arouet). Oeuvres completes de Voltaire, avec des notes et une notice historique sur la vie de Voltaire. Vol. 6. Paris: Furne, 1837.

Articole

“L’extraordinaire rayonnement de la personnalité d’un pasteur français: Le président Marc Boegner qui représente dans le monde le protestantisme français et le mouvement oecuménique.” L’impartial, Noiembrie 1952.

Capitole în cărți

Goguel, Maurice. “Jésus et Le Messianisme Politique. Examen de La Théorie de M. Robert Eisler.” În Revue Historique 162 (1929): 217–67.

Harm, F. R. “Theologia Crucis & Theologia Gloriae.” Edited by Walter A. Elwell. Dicționar evanghelic de teologie. Oradea: Cartea Creștină, 2012.

Harnack, Adolf von. “The Old Testament in the Pauline Letters and in the Pauline Churches.” In Understanding Paul’s Ethics: Twentieth Century Approaches, edited by Brian S. Rosner. Grand Rapids, Michigan: Eerdmans, 1995.

Surse internet

Berchem, Alice Van. Le Sadhou Sundar Singh. Un témoin du Christ, n.d. http://livres-mystiques.com/partieTEXTES/SundarSing/Biographie/retouren.html.

“Boegner Marc.” Accessed May 4, 2015. http://www.yadvashem-france.org/les-justes-parmi-les-nations/les-justes-de-france/dossier-2698/.

Boulet, François. Pasteur Marc Boegner, 1939-1945, Saint-Germain-en-Laye 2010. http://lesamitiesdelaresistance.fr/lien26/pasteur_boegner.pdf.

“Marc Bœgner (1881-1970). Musée Virtuel Du Protestantisme.” Accessed May 4, 2015. http://www.museeprotestant.org/notice/marc-boegner-1881-1970/.

“Marc Boegner. Grand Officier de La Légion D’honneur. Homme d’Église.” Accessed January 5, 2015. http://www.academie-francaise.fr/les-immortels/marc-boegner.

“Pasteur Marc Boegner.” Accessed May 1, 2015. http://www.ajpn.org/juste-Marc-Boegner-301.html.

Wikipédia. Marc Boegner. Accessed May 4, 2015. http://fr.wikipedia.org/w/index.php?title=Marc_Boegner&oldid=114483964.

———. Robinson Crusoé, n.d. http://fr.wikipedia.org/w/index.php?title=Robinson_Cruso%C3%A9&oldid=113785723.

———. Tommy Fallot, n.d. http://fr.wikipedia.org/wiki/Tommy_Fallot.

———. Sadhou Sundar Singh, n.d. http://fr.wikipedia.org/wiki/Sadhou_Sundar_Singh.