Drogurile Si Societatea

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ, CLUJ-NAPOCA

Drogurile și societatea

-abordare istorică și transculturală-

-referat științific-

Sub ȋndrumarea:

Lect. Univ. Dr. Eugen Băican

Student:

Brezeștean Gheorghe

Anul II, Asistență Socială

Încă din cele mai vechi timpuri noțiunea de „drog” a fost învăluită de mister și a atras mereu prin efectele presupuse ale acesteia. O primă definiție a drogului, ce se regăsește și în Dicționarul Explicativ al Limbii Române este: „drogul reprezintă acea substanță de origine vegetală, animală sau minerală, care se întrebuințează la prepararea unor medicamente și ca stupefiante.”

Sensul clasic al termenului este considerat a fi ,,acea substanță care, odată absorbită de un organism viu, poate modifica una sau mai multe funcții ale acestuia” . Unele lucrări precizează că ,,acest concept este folosit în special pentru a desemna substanțe de tipul narcoticelor, opiaceelor, halucinogenelor, etc.”

Drogul a fost definit de către Jenică Drăgan ca fiind ,,orice substanță utilizată în terapeutică, datorită unor proprietăți curative, dar al cărei efect este câteodată, incert și nociv pentru organismul uman”. Totuși această definiție este mult prea vagă, generalizând medicamentele.

În fabricarea anumitor droguri sunt folosite unele substanțe chimice, denumite precursori, ce sunt prevăzute în Tabelul IV din Legea nr. 143/ 2000. Precursorii sunt substanțe chimice folosite în fabricarea ilicită a drogurilor, sărurile acestora precum și amestecurile ce conțin astfel de substanțe. Regimul juridic al acestor substanțe este reglementat de Legea nr. 300/ 2002.

Datorită varietății de droguri pe care acestea le produc s-a procedat la împărțirea lor în două categorii: în droguri de mare risc și droguri de risc. O bună cunoaștere a principalelor droguri fabricate și consumate în lume necesită și o clasificare a acestora. Clasificarea adoptată de O.N.U și de către O.I.P.C este cea mai utilizară astăzi.

Drogurile se clasează în trei grupe, în funcție de efectele lor:

depresive- sunt acele substanțe care încetinesc activitatea sistemului nervos central, au efect sedativ, analgezic; (opiul, morfina, heroina);

stimulente- sunt substanțe care accelerează activitatea sistemului nervos central (cocaine)

perturbatori- care perturbă activitatea sistemului nervos central și provoacă alterări ale percepției vizuale, temporale și spațiale ale consumatorului (cannabis mescalină).

Consumul de droguri a apărut odată cu existența omului ca ființă rațională. Încă din cele mai vechi timpuri, se știe că oamenii au cunoscut acțiunea farmaceutică toxică și curativă a anumitor plante care conțin stupefiante și pe care le-au folosit în scop terapeutic sau în activitatea mistico-religioasă.

La început a fost magia , care s-a constituit dintr-un ansamblu de tehnici prin care omul primitiv spera să înțeleagă, să-și explice și să stăpânească realitatea înconjurătoare și să și-o facă nepotrivnică. Altfel spus, ea apare ca o modalitate de dialogare primitivă a omului cu mediul înconjurător, în scopul soluționării unor probleme dificile. Trebuie remarcat faptul că apelarea la forțele supranaturale -la magie- nu avea neapărat semnificația unei credințe religioase, ci mai degrabă o cale comodă de a ieși din impasul dilemelor cotidiene. Magia avea un rol consolator, în sensul că cel care apela la ea nu dorea nicidecum să transforme lumea în care trăia în alta mai bună, ci doar solicita ori „obliga” forțele supranaturale să-l ajute în acțiunile sale.

Cele mai vechi informații scrise despre magie datează de mai bine de 6000 de ani și provin din Mesopotamia și Egipt. Dezvoltarea societății, face posibilă preluarea practicilor de natură magică de către religie. Ceea ce caracterizează întreaga lume antică este faptul că preoții, casta sacerdotală în general, nu vor pierde nici un prilej pentru a justifica preluarea practicilor magice de către religie. La vechi greci, de exemplu, fondator al magiei va fi decretat zeul Hermes, vechii perși îl considerau pe profetul Zarathustra creator al magiei, în timp ce primele texte creștine vor atribui acest rol lui Set, al treilea fiu a lui Adam și Eva, și lui Ham al doilea fiu a lui Noe.

Tipul evoluat de magia-religie a apărut inițial în India, iar apoi a fost preluat de caldeeni și de egipteni. In Babilon, sub domnia regelui Nabucodonosor al II-lea existau patru categorii de magicieni.

Cu timpul s-a produs fenomenul de alterare a magiei, noii „magii” renunțând la vechile ritualuri și dedicându-se, aproape în exclusivitate, trucurilor facile, în care stupefiantele și toxicele vor juca un rol important în crearea aurei de „stăpânitori ai miracolelor” sau „cunoscători ai ascunzișusilor destinului”. Pierzându-și caracterul inițial, arta magiei s-a transformat, încetul cu încetul, înt-o adunătură grosolană de manopere iluzioniste, formule bizare, gesturi și tertipuri create artificial, de cele mai multe ori cu ajutorul drogurilor. Primul loc printre mijloacele utilizate de vrăjitori erau băuturile magice, folosite cu precădere în cazul așa-zisei „magii-negre”.

Otrăvurile vrăjitorilor erau cele mai temute, cunoașterea substanțelor cu efect toxic fiind unul dintre marile mijloace ale magiei. Toxicomanogenia a cunoscut un progres imens la vechii greci, „arta” lor atingând culmile rafinamentului în materia suprimării rivalilor ori a celor deveniți indezirabili.

Întregul ev mediu vorbește despre faptul că drogurile erau consumate atât în scop medical cât și pentru obținerea unor stări euforice. Încă din antichitate se atrăgea atenția asupra dependenței pe care o dădea opiumul era preferat în continuare în scopuri medicale.

In China în timpul dinastiei Ming consumul de opiu devine foarte mare, acest lucru este favorizat și de către prezența portughezilor în portul Canton. Tot în China era întâlnit și canabisul care era folosit numai pentru tratamentele medicale. Indienii spre deosebire de chinezi au început să considere consumul de canabis o plăcere foarte mare, aproape un dar divin.

Un decret din 1799 a lui Napoleon Bonaparte, considerat istoric a interzis pe întreg teritoriul Egiptului consumul de lichior din florile plantei denumită hașiș. Și pe continentul European drogurile și efectele sale și-au făcut simțită prezența. Acestea au fost folosite atât ca medicamente, cât și ca afrodisiace, dar și ca o modalitate de a înlătura adversarii. Cel mai folosit drog a fost opiul care a fost utilizat, de exemplu, pentru suprimarea unor adversari politici.

Continentul Sud- American a cunoscut numai consumul de frunze ale arborelui de coca pe care băștinașii le mestecau.

Strămoșii noștrii, geto-dacii, fiind o națiune înfloritoare și participând la schimburile culturale și comerciale ale timpului au cunoscut drogurile acestea făcând parte integrantă din viața lor. Ele au fost folosite în special în cadrul ritualurilor religioase și la vindecarea bolilor. Cunoștințele despre proprietățile plantelor, precum și anumite practici erau transmise din generație în generație, unele dintre ele regăsindu-se și astăzi în medicina populară sau în tradițiile folclorice. Populația carpato-danubiano-pontică, cunoștea magia și o practica sub numele de «farmece », probabil de la cuvântul de origine latină « pharmacum ». La fel ca și civilizația greco-romană, care prin Hipocrat (460-375 î.e.n) și Galenus (130-210 e.n.) au făcut trecerea de la magie la știință, și la daco-geți se întâlnește această trăsătură raționalistă.

Sursele istorice scrise, precum și descoperirile arheologice atestă faptul că geto-dacii aveau preoți terapeuți, dar și vraci. Diosocride, Clement din Alexandria, Iordanes și Platon au consemnat în scrierile lor denumirile dacice ale ”buruienilor ”de leac. Erau cunoscute de asemenea efectele mătrăgunei, această plantă era imaginea unor credințe și obiceiuri vechi românești a cărui înțeles nu a fost încă elucidat.

Platon marele filozof grec în lucrarea sa ”Banchetul” spunea că marele Socrate învățase de la un medic, ucenic a lui Zamolxe, tainele tămăduirii oamenilor, în sensul că ”precum nu trebuie să încercăm să tămăduim ochii fără să vindecăm întâi corpul și capul fără trup, tot așa nu se poate să încercăm a vindeca trupul, fără să îngrijim și de suflet”.

Literatura de specialitate evidențiază faptul că între Carpați, Dunăre și Marea Neagră se practica frecvent trepanația craniană, operație deosebit de dificilă și pentru efectuarea căreia chirurgul anonim apela fie la drogurile „soporifice”- pentru a-l ferii pe pacient de durerile insuportabile-, fie la fumigații cu substanțe narcotice.

Sucul de mandragora, amestecat cu vin era cel mai des utilizat anestezic. Astfel prin cunoașterea proprie sau prin schimbul de informații cu alte civilizații, strămoșii noștri au aflat proprietățile unor plante, cărora le-au dat și denumiri pe măsură, cum ar fi: iarba bună, macul bun, (din care se puteau extrage opiu, morfină și heroină), cânepă sălbatică (canabis), bureții veninoși, buretele șerpilor (denumire dată pentru o specie de ciuperci bine cunoscute cu proprietăți halucinogene care induc o stare de transă și de furie deosebită, urmată de un somn profund).

După retragerea aureliană (271-275), folosirea drogurilor în diverse scopuri, cu predilecție în cel terapeutic, a continuat. Practica medicală cuprindea o serie de leacuri, obținute din plante cu proprietăți toxice și narcotice: somnifere, analgezice, stimulente și halucinogene. Întreg Evul Mediu românesc abundă în date privind folosirea drogurilor.

Sunt cunoscute mai multe exemple printre care ultima parte a domniei lui Ștefan cel Mare, care bolnav fiind, a fost vegheat de vindecători buni cunoscători ai proprietăților cânepei indiene și ale macului opiaceu. În timpul domniilor fanariote se remarcă scrisoarea domnului Țării Românești și ulterior al Moldovei, Nicolae Mavrocordat, către Patriarhul Hrisant Notara la Constantinopol, prin care îl înștiințează despre trimiterea a „două tenzuhuri-pastile-gătite cu mult penzehr-antidot” și „un magiun de opiu ales”.

Cum era de așteptat, folosirea acestor substanțe a început să creeze dependență, fiind cunoscute câteva cazuri celebre, cum ar fi Constantin Racoviță Cehan, domn al Moldovei și al Țării Românești, care „de atâta era strașnic că mânca afion-opiu- dimineața și la vreme de chindii bea pelin cu ulciorul” sau cel al Mariei Calimachi, soția domnului Moldovei Scarlat Vodă Callimachi solicita „picături de licfor anodin”- opiu preparat și exemplele ar putea continua. Cu toate aceste drogurile pe teritoriul țării noastre au fost utilizate mai ales pentru scopurile terapeutice.

Secolul XX nu cunoaște schimbări radicale cu privire la atitudinea populației față de droguri. În continuare acestea sunt folosite în scopuri medicale, fiind rare ocaziile în care erau utilizate de către toxicomani prin înșelarea unor farmaciști.

În prezent, producția și consumul de droguri au cunoscut o explozie extraordinară, explozie ce a decurs din beneficiile obținute în urma traficului ilicit de către organizații bine puse la punct.

Traficul de droguri furnizează anual venituri de miliarde de dolari și continuă să fie prosper în ciuda numeroaselor capturi efectuate de organele specializate ale statelor. Vechile locuri geografice unde se cultivau plante din care se obțineau droguri, au atras atenția traficanților care au preluat acest obicei, transformȃndu-l într-o activitate organizată. Astfel „Triunghiul de Aur”, cum este cunoscută regiunea muntoasă situată la nordul frontierei dintre Thailanda, Birmania și Laos, a fost acaparată de traficanții de droguri.

Altă țară puternic afectată de invazia drogurilor și creștera numărului de consumatori a devenit India. Suprafața vastă a Indiei nu a permis autorităților să facă un control mai amănunțit asupra circulației. Acest lucru a fost imediat observat de către traficanții de droguri care la început au folosit India ca țară de tranzit pentru drogurile aduse din „Triunghiul de Aur”, după care s-au orientat către populație, numărul consumatorilor crescȃnd continuu.

Zona cunoscută sub denumirea de „Semiluna de Aur” ce cuprinde Afganistanul, Pachistanul și Iranul a fost stăpânită de traficanții de droguri aceștia profitând de sărăcia și instabilitatea politică și militară. Populația seminomadă, se bucură de obținerea unor venituri sigure din traficul ilicit de droguri, cultivă pe suprafețele mari macul poiaceu și canabisul pe care traficanții le transformă în numita „heroină persană”.

„Există o mulțime de teorii explicative ale acestui fenomen social. Spre exemplu, perspectiva funcționalistă consideră că, de vreme ce drogurile continuă să fie consumate, înseamnă că satisfac anumită nevoi sociale. Teoria schimbului social consideră că ceea ce este profitabil din punct de vedere psihologic va fi repetat. Cum consumul de droguri produce modificări ale senzațiilor, percepțiilor, imaginației și comportamentului, persoana va tinde ca în situații similare de discomfort psihologic să apeleze din nou la drog. Interacționismul simbolic consideră consumul de droguri un rezultat al reacțiilor publice negative repetate, atitudine ce îl legitimează.”

La noi în țară s-a considerat până nu de mult că fenomenul drogurilor nu a fost cunoscut niciodată, iar drogurile reprezentau ceva cunoscut numai de către occidentul decăzut, această idee fiind indusă de către regimul comunist. Acest fenomen, ca și în alte părți ale lumii, a cunoscut o evoluție în timp, efectele lui fiind conștientizate abia în prezent.

România se confruntă la ora actuală cu un număr relativ mare de persoane dependente de droguri, înregistrate medical, dar numărul real al consumatorilor este cu mult mai mare, în special în zonele defavorizate ale marilor orașe. Consumul și dependența de droguri reprezintă una dintre problemele sociale ce nu au dispărut niciodată de-a lungul vremii, dar prin extindere și magnitudine poate fi considerată un produs al secolului XX. Dezvoltarea turismului, posibilitatea de a ajunge rapid dintr-o zonă în alta a lumii, globalizarea și alți asemenea factori contrbuie la amploarea fenomenului.

După revoluția din 1989, în bogata paleta de infracțiuni ce s-au săvârșit și săvârșesc în țara noastră s-a observat că procentul pe care îl ocupă infracțiunile de trafic de droguri este în continuă creștere până la cote foarte alarmante. România s-a tranformat într-o placă turnantă în traficul cu droguri cu o semnificație aparte în contextul balcanic, fapt confirmat și de cazurile descoperite în perioada 1990-2001 de către statele din Europa Occidentală, în care s-a stabilit că țara noastră a fost tranzitată de mari cantități de droguri. De exemplu, peste 9 tone de hașiș capturat în portul Constanța.

Așadar, cunoașterea drogurilor și consumul acestora nu sunt probleme apărute în contemporaneitate, fenomene recente, care s-au născut brusc și au cunoscut evoluție explozivă, ci au fost cunoscute și utilizate încă din Antichitate existând mici diferențe între utilizările de atunci și cele de azi ale drogurilor. Acestea țin mai mult de felul în care acestea erau întrebuințate și de faptul că azi asistăm la o utilizare a drogurilor pe scară mult mai largă, astfel apărând și traficul de droguri.

Bibliografie:

1) Vasile Bercheșan, Constantin Pletea, Drogurile și traficanții de droguri, Paralela 45, Pitești, 1998.

2) Gh. V. Brătescu, Vrăjitoria de-a lungul timpului, Ed. Politică, București, 1985.

3) Doru Buzducea, Aspecte contemporane în asistența socială, Polirom, Iași, 2005.

4) J. Drăgan, Aproape totul despre…droguri, Editura Militară, București, 1994.

5) J. Drăgan, Drogurile în viața românilor-vol. I, Magicart Design, București, 1996.

6) George Neamțu și Dumitru Stan, Asistență socială-studii și aplicații, Polirom, Iași, 2005.

7) Octavian Pop, Drogurile. Un Flagel al lumii contemporane, Mirton, Timișoara, 2002.

8) http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=DROG descărcat la data de 21.03.2016.