Droguri din Plante Mescalina , Psilocina , Psilocibina , Salvinorina

=== Droguri din Plante ===

Introducere

Substanțele halucinogene au jucat un rol fundamental pentru majoritatea civilizațiilor cunoscute. Cercetările arheologice au evidențiat universalitatea utilizării acestora de către oamenii preistorici în scop religios (de către șamani), inițiatic (rituri inițiatice sau rituri de pasaj) și terapeutic. Cercetările istorice raportează utilizarea substanțelor halucinogene în Mesopotamia, India, Persia, Africa, China, Japonia, Europa și America precolumbiană. Anumiți antropologi sunt de părere că aceste substanțe au ocupat un rol social central și au contribuit chiar la dezvoltarea „culturii” anumitor civilizații.

La sfârșitul secolului al XIX lea s-a evocat problema unor complicații sociale produse de către aceste substanțe. În secolulul al XX lea, dezvoltarea medicinei științifice și descoperirea mecanismului de acțiune a substanțelor psihotrope au avut ca rezultat lărgirea listei sustanțelor prohibite. La jumătatea anilor 90 oamenii de știință au reluat cercetările examinând bazele fiziologice și efectele halucinogenelor asupra sistemului nervos central în scopul unei posibile utilizări terapeutice.

Cele patru substanțe tratate în lucrarea de față- mescalina, psilocina, psilocibina și salvinorina A reprezintă o categorie de substanțe halucinogene care cunosc o utilizare tot mai largă în contextul unei proliferări exponențiale a drogurilor „ecologice”. Prin prisma utilizării tot mai frecvente a acestor substanțe se poate remarca rolul important pe care l-au obținut acești compuși în decursul ultimilor ani, fiind implicați într-un număr tot mai crescut de toxicomanii.

Scopul lucrării este de a caracteriza aceste substanțe, referindu-ne în special la mecanismul de acțiune toxică, efectele toxice, simptomatologia intoxicației și la metodele de analiză. Este subliniat de asemenea potențialul toxic al unor substanțe puțin cunoscute, precum salvinorina A, cel mai puternic agonist natural pe receptorii opioizi k, substanță care este utilizată în prezent ca drog legal.

În scopul elaborării acestei lucrări, ajutorul oferit de D-na Prof. Dr. Felicia Loghin mi-a fost de un real folos și țin să îi mulțumesc pe această cale.

CAPITOLUL I

Considerații generale

1.1. Definiții

Drogurile reprezintă un ansamblu de substanțe (produse) toxice ilegale, care sunt capabile să inducă toxicomanie.[1 În accepția clasică, drogul este substanța care, fiind absorbită de un organism viu, îi modifică una sau mai multe funcții (OMS); în sens farmacologic, drogul este o substanță utilizată sau nu în medicină, a cărei folosire abuzivă poate crea dependență fizică si psihică sau tulburări grave ale activității mentale, ale percepției si ale comportamentului.[2]

Abuzul de droguri: Organizația Mondială a Sănătății (OMS) definește abuzul de droguri ca fiind orice utilizare excesivă, continuă ori sporadică, incompatibilă sau în relație cu practica medicală, a unui drog. Consumul poate fi excepțional, în scopul de a încerca odată sau de mai multe ori un drog, fară a continua însă; ocazional, sub forma intermitentă, fara a ajunge la dependență; episodic, într-o circumstanță determinată; sistematic, caracterizându-se prin dependență. [2]

Toxicomania poate fi definită ca fiind o intoxicație voluntară de tip cronic sau o stare psihică, uneori și fizică ce rezultă din interacțiunea unui organism și a unui medicament și care se caracterizează prin modificări de comportament și alte reacții care includ întotdeauna necesitatea de a- și administra substanța în mod continuu sau periodic în scopul de a resimți efectele acesteia sau pentru a evita suferințele privațiunii. Caracteristicile toxicomaniei sunt: dependența psihică, dependența fizică, toleranța și sindromul de abstinență. Aceste caracteristici nu se întâlnesc neapărat la toate toxicomaniile, sigura caracteristică comună fiind dependența psihică. [1

Dependența psihică reprezintă o modificare de comportament și o stare mentală particulară care conduce la necesitatea psihică imperioasă de a administra periodic sau continuu o anumită substanță pentru a produce o stare de bine sau pentru a înlătura disconfortul psihic. [1

Dependența fizică este o stare patologică ce constă în necesitatea organică de a utiliza drogul în vederea evitării tulburărilor ce apar la întreruperea administrării. [1

Toleranța constă în dispariția treptată a efectelor unei substanțe ce este administrată repetat, pe o anumită perioadă de timp, încât pentru a obține același efect se impune creșterea progresivă a dozei. Se caracterizează prin reversibilitate (după un timp de la întreruperea consumului se restabilește sensibilitatea inițială), specificitate (toleranța nu este o proprietate generală pentru toate substanțele, ci numai pentru unele dintre acestea) și selectivitate (toleranța nu se instalează pentru toate efectele pe care le exercită o substanță asupra unui organism). De menționat că obișnuința nu creeaza însă “imunitate” totală și nelimitată în timp la organismul care s-a obișnuit cu toxicul. Efectul pe termen relativ lung este instalarea unei intoxicații cronice, cu consecințe grave asupra stării de sănătate. [2

Sindromul de abstinență reprezintă totalitatea simptomelor caracteristice ce apar în urma întreruperii administrării drogurilor sau în urma scăderii dozei. Apar manifestări la nivel somatic, vegetativ și psihic și sunt opuse celor pe care le produce administrarea drogurilor. [1

1.2. Clasificarea drogurilor

În funcție de efectele la nivel SNC drogurile se clasifică în:

STUPEFIANTE: derivați de opiu, opiu, morfină, codeină, heroină, derivați morfinici de sinteză;

EXCITANTE – majore: cocaina, amfetamina și derivați;

– minore: nicotina, cafea, ceai, ciocolată, vasoconstrictoare nazale;

SEDATIVE: benzodiazepine, derivați barbiturici, fenacetina;

SOLVENȚI: alcool, eter etilic, solvenți de uz casnic, adezivi care conțin diferiți solvenți;

HALUCINOGENE: LSD, cannabis, mescalina, psilocina, psilocibina, amfetamine metoxilate;

1.3. Substanțele halucinogene reprezintă o clasă compusă din Cannabis, produși semisintetici sau sintetici precum LSD și fenciclidina și produși naturali precum mescalina, psilocibina, salvinorina și produși derivați din solanacee.

1.3.1. Terminologie

Utilizarea termenului de substanțe halucinogene nu este suficient de precisă întrucât halucinațiile pot fi efecte rare sau constituie numai o parte din ansamblul de efecte ale acestor produse. Termenul „psihomimetic” este deseori utilizat pentru a evidenția că aceste droguri pot mima psihoze ce survin spontan. Termenul „psihodisleptic” pune de asemenea accentul pe pe efectele de alterare a gândirii și percepțiilor. Termenul „psihedelic” a fost creat pentru a indica un efect presupus de „reevaluare a gândirii”, datorată unui asemenea drog. [3

Drogurile halucinogene sunt utilizate din mai multe motive, cel mai frecvent invocat fiind acela că aceste produse induc un nou mod de a vedea lumea, de a considera problemele personale. Prima revendicare implică diferite grade de distorsiune a percepției, în timp ce a doua implică schimbări ale stării sufletești și creșterea capacității de introspecție. [3

1.3.2. Clasificarea se face în funcție de:

A. Structură:

a) lisergidamide- dietilamida acidului lisergic (LSD), hidroxietilamida acidului lisergic;

b) indolalchilamine- psilocibina, psilocina, bufotenina, dimetiltriptamina (DMT), 5-metoxi-N,N-dimetiltriptamina (5-MeO-DMT);

c) feniletilamine- mescalina, metamfetamine, 3,4-metilen-dioxi-metamfetamina (MDMA), 3,4-metilen-dioxi-etamfetamina (MDEA), 3-metoxi-4,5-metilen-dioxi-amfetamina (MMDA), 4-metil2,5dimetoxi-metamfetamia (DOM);

d) piperidine- ketamina, fenciclidina;

f) cannabinoli- tetra-hidro-cannabinol (THC);

B. Origine:

a) halucinogene naturale- fără N în moleculă: tetrahidrocanabinol, salvinorina A;

– cu N în moleculă: mescalina, psilocina, psilocibina, harmina, harmalina;

b) halucinogene de sinteză- LSD, amfetamine metoxilate (Ecstasy), fenciclidina;

1.3.3. Chimia și farmacologia substanțelor halucinogene

Grupul drogurilor de tip LSD includ lisergida (LSD), mescalina, psilocibina și produșii derivați ai acestora. Cu toate că aceste substanțe diferă semnificativ din punct de vedere structural, ele prezintă anumite caracteristici chimice comune și chiar mai multe proprietăți farmacologice similare. În timp ce lisergida este un derivat semisintetic, obținut din cornul secarei, monoetil și dietilamida sunt produși naturali prezenți în Atropa belladonna; mescalina este un derivat natural de feniletilamină iar psilocibina un derivat de indoletilamină. Aceste substanțe prezintă în egală masură asemănări chimice cu trei neuromediatori: noradrenalina, dopamina și serotonina. [3

Modul de acțiune a halucinogenelor de tipul lisergidei este neclar, în pofida numeroaselor studii experimentale efectuate. Pe plan electroencefalografic efectul lor constă în producerea unei stări de „trezire” exagerată a SNC. Lisergida acționează asupra unor subtipuri de receptori serotoninergici (5-HT) din creier. Până de curând s-a crezut că această substanță este un antagonist puternic pe receptorii 5-HT2, aceasta însemnând că modifică reînnoirea serotoninei, efect tradus prin creșterea concentrației cerebrale a acesteia și diminuarea concentrației metabolitului său major- acidul 5 hidroxi-indolacetic. În plus, LSD prezintă o activitate agonistă la nivelul receptorilor serotoninergici 5-HT1A și 5-HT1C. Aceste efecte pot explica mai bine acțiunea halucinogenă a acestor substanțe , întrucât un număr mare de substanțe care sunt antagoniști importanți pe receptorii 5-HT2 nu sunt halucinogene. [3

Substanțele halucinogene care provoacă stări de delir , printre care se numără scopolamina și anumiți agenți sintetici care blochează receptorii colinergici sunt diferite atât în plan chimic cât și farmacologic de grupul lisergidei. În practica medicală s-au putut observa efecte psihice similare datorate supradozărilor terapeutice sau voluntare de medicamente care prezintă o acțiune antimuscarinică, precum medicamentele antiparkinsoniene anticolinergice, antidepresivele imipraminice și medicamentele antispastice. [3

Fenciclidina (PCP, praful îngerilor) este un derivat sintetic de fenilciclohexilamină. Încadrarea într-o anumită clasă este dificil de realizat întrucât aceasta substanță diferă din numeroase puncte de vedere de celelalte substanțe din această clasă, dar este utilizată în mod esențial pentru a produce efecte halucinogene. Studii efectuate pe această substanță au relevat că există receptori specifici pentru fenciclidină, la nivel cerebral. Aceștia sunt strâns legați, poate chiar identici cu receptorii opioizi sigma. Un alt studiu sugerează de asemenea că fenciclidina blochează captarea dopaminei. Produsul a fost introdus în terapie în 1957 ca „anestezic disociativ”, fiind interzis ulterior uzul în terapia umană, dar rămânând în cea veterinară. Fenciclidina a fost substituită cu un omolog al acesteia, ketamina. Din fericire, în prezent se remarcă o utilizare din ce în ce mai rară a fenciclidinei. [3

1.3.4. Etiologia intoxicației

Substanțele halucinogene sunt utilizate în scop recreativ sau experimental, efectele fiind modulate de doză, de starea psihică bazală, de dispoziția în momentul utilizării și de loc. [4

Halucinațiile sunt percepute ca viziuni de forme geometrice, dar cel mai frecvent apar tulburări de percepție precum: intensificări ale culorilor, flash-uri colorate, mișcări la periferia câmpului vizual, halouri în jurul obiectelor, urme ce apar în spatele obiectelor în mișcare, modificări ale geometriei formelor, impresia de încetinire a timpului, creșterea acuității auditive, sinestezii (sunete care sunt văzute, imagini care sunt auzite sau simțite), alterarea percepției asupra propriei imagini. [4

1.3.5. Potențial de dependență

Dependența fizică la halucinogene este variabilă, dar de obicei nu este importantă. Nu există dovezi ale unei dependențe fizice după oprirea administrării acestor substanțe. [5 Dependența psihică este slabă, cu excepția fenciclidinei. [4

Toleranța la halucinogene este importantă , se instalează și dispare rapid. O toleranță încrucișată poate aparea la administrarea concomitentă de LSD, mescalină, psilocibină și DOM, dar nu s-a observat o toleranță încrucișată cu amfetaminele, fenciclidina sau THC. [4

Întrucât după administrarea de doze repetate nu apare un sindrom de abstinență , nu este necesară o cură de dezintoxicare pentru efectele cronice ci doar o farmacoterapie pe termen scurt a efectelor toxice. [6

1.3.6. Simptomele intoxicației acute

Intensitatea tulburărilor neurovegetative ce apar în intoxicația acută este dependentă de natura produsului utilizat și de stadiul de toleranță. Printre simptomele cele mai frecvente se numără grețuri, vărsături, midriaza, hipertensiune moderată, tahicardie, hipertermie, vertij, incoordonare, hiperreflexie, tremurături, excitație (cu excepția fenciclidinei, anticolinergicelor și cannabisului care au un efect sedativ). [4

Consecințele psihologice indezirabile sunt frecvente. Apar fenomene de tipul „bad trip”: anxietate marcată, atacuri de panică ca rezultat al pierderii controlului după disoluția ego-ului;au în general o durată scurtă și se rezolvă spontan înaintea unei intevenții medicale; survin în mod imprevizibil, chiar și la utilizatorul experimentat. [4

Un alt efect psihologic constă în apariția unei psihoze acute care se manifestă prin paranoia, delir de persecuție, idei de grandoare, sentimente de omnipotență care pot conduce la aruncarea de pe imobile înalte sau la dorința de a opri autoturisme. Psihozele sunt puțin frecvente, deseori acompaniate de halucinații, de confuzie sau de un comportament hetero sau auto- agresiv și dispar în câteva zile, câteodată în câteva luni. Decesele accidentale semnalate sunt datorate consumului de fenciclidină și LSD, substanțele cele mai frecvent consumate. [4

Stările paranoide, dificultatea de exprimare a gândurilor, confuzia, tulburările de judecată, depresia prelungită cu o durată de câteva săptămâni și sindromul amotivațional se numără de asemenea printre tulburările psihiatrice datorate consumului acut de substanțe halucinogene. [4

1.3.7. Simptomele intoxicației cronice

Tulburările cronice de personalitate survin, în general, ca urmare a unei utilizări îndelungate, mai puțin pentru LSD și fenciclidină , unde este necesară o doză unică pentru a determina stări de anxietate, depresie cronică și precipitarea unei schizofrenii.

Flashback-urile apar la aproximativ 25 % dintre subiecți, într-un mod imprevizibil, pe o perioadă de 1- 2 ani după ultima priză de halucinogen. Pot fi precipitate de oboseală, stres, utilizarea unui alt halucinogen și au o durată de câteva secunde sau minute. [6

1.3.8. Diagnosticul intoxicației

Stabilirea diagnosticului de intoxicație cu substanțe halucinogene se bazează pe următoarele observații:

utilizarea recentă a unei substanțe halucinogene;

tulburările psihologice și comportamentale (anxietate, depresie, tulburări de judecată) apar la puțin timp după administare;

tulburările de percepție, care nu asociază și pierderea cunoștinței (intensificarea percepțiilor, depersonalizare, iluzii, halucinații, sinestezii) se dezvoltă în timpul, sau la puțin timp după administrarea drogului.

dezvoltarea a 2 sau mai multe dintre semnele următoare în timpul, sau după administrarea prizei: midriază, vedere dublă, tahicardie, palpitații, transpirații, tremurături, necoordonare;

după excluderea unei patologii generale sau psihiatrice;

În majoritatea cazurilor subiectul este capabil să aibă o privire critică asupra halucinațiilor sale. [4

1.3.9. Tratamentul intoxicației

Atitudinea cea mai eficientă este aceea de a liniști pacientul explicându-i că tulburările prezente se datorează efectelor indezirabile acute ale halucinogenelor și nu unei „depresii nervoase”. Fenotiazinele trebuie administrate cu prudență datorită riscului apariției unei hipotensiuni arteriale, mai ales după utilizarea de fenciclidină. Barbituricele cu durată de acțiune scurtă și anxioliticele minore precum clordiazepoxid și diazepam pot diminua starea de anxietate accentuată.

În cazul utilizatorilor cronici sevrajul constituie partea cea mai simplă a tratamentului; unele persoane necesită tratament psihiatric pentru problemele asociate. Abstinența totală și menținerea vieții sociale a subiectului sunt obiective care trebuie îndeplinite.

Stările psihotice persistente precum și alte tulburări psihologice necesită un tratament psihiatric. Reviviscențele halucinatorii sunt tranzitorii, nu trebuie să neliniștească pacientul și nu necesită un tratament particular. Aceste stări pot fi asociate unei depresii sau anxietăți care pot necesita un tratament similar celui pentru efectele indezirabile acute. [5

1.3.10. Dozarea

Dozajul substanțelor halucinogene nu se efectuează în practica medicală cotidiană, cu excepția derivaților de metamfetamină. Un rezultat negativ al dozării nu exclude responsabilitatea produsului, în acest caz fiind vorba de fenomene flash back. În practică se preferă dozarea din urină deoarece pentru determinările cantitative din sânge este necesar să se țină cont de apariția fenomenului de toleranță la aceste substanțe. [4

1.3.11. Utilizarea terapeutică

Până în prezent nu a fost acceptată nici o indicație terapeutică pentru substanțele halucinogene. Lisergida a fost propusă pentru tratamentul alcoolismului dar lipsește în totalitate dovada obiectivă a acestui tratament. Facilitarea psihoterapiei a fost o altă utilizare propusă recent, dar lipsesc datele relevante și comparațiile cu alte medicamente. Administrată experimental la subiecți depresivi sau schizofrenici, lisergida a precipitat sau a agravat aceste maladii. Unii cercetători susțin că utilizarea acestor produse la bolnavii canceroși cronici poate diminua nevoia de opiacee, dar această afirmație nu a fost confirmată. [3

CAPITOLUL II

Mescalina

2.1. Introducere

Mescalina sau 3,4,5-trimetoxi–fenetilamina este un alcaloid halucinogen, izolat pentru prima dată în 1896 (de către Hefter) din peyote sau peyotl (Lophophora williamsii sau Anhalonium lewinii), un cactus care crește în sud-vestul Statelor Unite și în Mexic, în zone deșertice sau în regiuni de munte. [7 Mescalina se regăsește de asemenea și în alți cactuși, cel mai celebru fiind cactusul de San Pedro sau Trichocereus pachanoi. Un alt cactus, aparținând aceluiași gen – Fig. 1. Lophophora williamsii

Trichocereus peruvianus conține de asemenea mescalină. [8 În Fig. 1. este prezentată imaginea cactusului Lophophora williamsii.

2.1.1. Descriere botanică

Planta, de culoare bleu- verde, are 2-7 cm înălțime și un diametru de 4-12 cm. Crește singură sau grupată. Vârful plantei, numit de asemenea „coroană” este vândut sub denumirea de butoni de peyotl (peyotl buttons- Fig. 2.). În practică, butonii sunt tăiați în rondele și apoi uscați. [7

2.1.2. Etimologia speciei

Denumirea științifică a acestei plante a cunoscut

Fig. 2. Peyotl buttons numeroase transformări și a fost îndelung controversată.

Rezultatul a fost un număr impresionant de sinonime. Prima denumire, Peyote zacatecensis a fost imaginată de către un botanist spaniol în 1615. La mijlocul secolului al XIX-lea botanistul francez Antoine Charles Lemaire (1800-1871) îl numea Echinocactus wiliamsii. Botanistul german Paul Cristoph Hennings (1841-1908) îl numea Anhalonium lewinii. În final, în 1894 taxonomistul american John Merle Coulter (1851-1928) îl plasează în genul Lophophora și denumirea științifică general admisă a devenit Lophophora wiliamsii. [8

2.1.3. Istoric

Cuceritorii spanioli ai Americii de Sud sunt cei care au observat că Indienii din zonele deșertice ale Mexicului consumau părțile aeriene ale unui cactus în diferite moduri. Prima menționare scrisă este aceea a unui călugăr franciscan care relata în 1560 tradițiile ancestrale din Mexic și utilizarea unui catus numit peyotl care provoca o „beție” comparabilă celei cauzate de un exces de vin. Mai târziu, conquistadorii au experimentat ei înșiși efectele provocate de cactus. Mestecarea acestuia provoca viziuni colorate, ceea ce a făcut ca peyotl să fie calificat drept planta „care face ochi minunați”.

Numeroasele descoperiri arheologice au evidențiat că peyote juca un rol important în ritualurile religioase ale populațiilor indiene din Mexic și extremitatea sudică a Statelor Unite (Texas). Săpăturile recente au permis descoperirea unor bucăți de peyotl în peșterile și grotele din Texas, în apropierea frontierei mexicane. Datarea acestor resturi de plante cu izotopi radioactivi C14 a arătat că au o vechime de aproximativ 6000 ani. În nord-estul Mexicului au fost descoperite într-un mormânt, resturi de peyotl cu o vechime de aproximativ 4000 ani. Tot în Mexic au fost descoperite resturi de cactus într-un mormânt mai recent (900 D.H.). Analiza fitochimică a acestor probe a evidențiat că acestea din urmă conțineau încă mescalină, precum și alți alcaloizi. Descoperirea acestor vestigii arheologice nu a permis elaborarea unei concluzii privind scopul în care era utilizat cactusul. Mai multe informații putem afla din scrierile datând din 1560 ale călugărului franciscan Bernadino de Saghaun, însărcinat de clerul spaniol, imediat după cucerirea Mexicului, să observe modul de viață al indigenilor. După Delaveau (1982), care citează o traducere în limba franceză a textului lui Saghaun, efectele cactusului sunt „viziuni înspăimântătoare sau comice și această beție durează 2-3 zile înainte de a se disipa. Această plantă servește drept hrană Indienilor Chichimeques, îi susține și le dă curaj pentru a nu se teme de lupte, sete sau foame și ei spun că îi apără de pericole”. Chichimeques este numele dat triburilor nomade care trăiesc în nordul Mexicului, de către Azteci. Aztecii cunoșteau bine această plantă, al cărei nume derivă din limba lor. Etimologia provine din cuvântul peyona- nic, ceea ce înseamnă a stimula. Peyotl era planta sacră a Aztecilor, iar culegerea ei făcea obiectul unei celebrări rituale. În timpul sărbătorii rituale dedicate cactusului peyote, toți membriii tribului consumau planta- copii și femei, inclusiv femei însărcinate. Se rosteau incantații, în jurul unui foc, de către șamanii care comunicau cu zeii prin intermediul cactusului. Peyote nu era numai o plantă sacră, ci și o plantă medicinală. Consumul de peyote dezinhibă și poate conduce uneori la comportamente sexuale considerate anormale. Misionarii spanioli, ajunși aici puțin după conquistadori, au remarcat obiceiurile indigenilor consumatori de peyote și au fost frapați. Aceșia au informat imediat clerul, care a ordonat Sfintei Inchiziții să îi facă să renunțe cât mai repede posibil la aceste practici demoniace. Represiunea a fost dură și a durat 4 secole, până la sfârșitul dominației spaniole. Dar indienii au rezistat și și-au continuat practicile. Utilizarea de peyote a traversat frontiera și de-a lungul secolelor a proliferat din ce în ce mai mult pe continentul nord-american. În plus, indienii din Texas, populațiile autohtone din New-Mexico, Arizona, Oklahoma și Utah au devenit adepte ale celebrului cactus, în special Indienii Apache, Comanche, Cheyenne și Kiowas. Acest lucru a displăcut puternic bisericilor protestante ale Albilor care au făcut presiuni asupra Guvernului Statelor Unite. La începutul secolului XX mai multe state au luat măsuri draconice pentru a interzice importul cactusului de către Azteci. Din această cauză s-a instalat un imens trafic de contrabandă. Trebuie menționat că peyote și creștinismul nu sunt incompatibile. O sectă de inspirație creștină a fost fondată la mijlocul secolului al XIX-lea. Este cunoscută sub denumirea de Native American Church și numără astăzi mai multe milioane de adepți, în sudul Statelor Unite.

În 1995 Președintele Bill Clinton a emis un decret care autorizează consumul de peyote de către membrii acestei Biserici (Schultes și Hoffmann, 1998). Trebuie menționat că în afara ritualurilor religioase, peyote a jucat de-a lungul timpului un rol important în medicina tradițională a Indienilor din Mexic și Statele Unite. Pentru uz intern era utilizat în stări febrile și dureri articulare. Extern, se aplicau bucăți de cactus, proapăt taiate, pe tâmple pentru durerile de cap și pe piele pentru arsurile provocate de soare.[8]

Într-o manieră generală, se poate spune că peyote- cactusul sacru al Aztecilor și principiul său activ-mescalina nu sunt droguri foarte utilizate în Europa. Eficacitatea mescalinei este slabă, în raport cu LSD. În literatura științifică , anumite publicații menționează că LSD este de 4000 ori mai activ decât mescalina. Cu toate acestea, nu trebuie neglijate efectele produse de peyote și de mescalină. Printre marii adepți ai mescalinei se numără scriitorul britanic Aldous Huxley (1894-1963) devenit celebru prin romanul science-fiction „Brave new world”, publicat în 1932. Aflat sub influența mescalinei, Huxley descrie aventurile sale vizionare în două cărți apărute între 1950 și 1960 –„The doors of perception” și „Heaven and Hell”. Poetul și pictorul francez de origine belgiană Henry Michaux (1899-1984) consuma mescalină pentru a experimenta efectele acesteia asupra creativității. În acest fel au rezultat desene curioase și opere precum „Miserable miracle” și „Connaissance par les gouffres”. [8

Romancierul elvețian, de origine germană, Herman Hesse (1877-1962), premiul Nobel pentru literatură, a scris romanul său „Steppenwolf” aflându-se sub influența mescalinei. [8

2.2. Compoziția chimică. Obținere

Mescalina reprezintă aproximativ 6% din plantă. Extracția mescalinei, plecând de la peyote este facilă: partea superioară a plantei este uscată la soare (mescalina este stabilă în prezența căldurii, a radiațiilor UV, nevolatilă), pulverizată, amestecată cu metanol pe durata unei zile, filtrată și în final extrasă în cloroform.[8]

Sinteza chimică este lungă și dificilă. Mescalina a fost sintetizată pentru prima dată în 1919. Multe dintre experimentele efectuate au avut ca bază mescalina sintetizată, în detrimentul celei naturale.[8]

Cel puțin 60 de alcaloizi au fost identificați în peyote, făcând parte în mod esențial din 2 grupe: -fenetilamine (mescalina) și tretrahidroizochinoline. Toți acești compuși diferă de LSD și de principalele halucinogene prin absența unei structuri indolice. Alți omologi ai mescalinei au fost identificați în peyotl: N-acetil-mescalina și N-metil-mescalina. Activitatea halucinogenă a acestor substanțe pare a fi foarte slabă.[8]

În Fig. 3. este prezentată structura chimică spațială a mescalinei.

Fig. 3. Structura chimică spațială a mescalinei

2.3. Forme sub care se utilizează ca drog

Bucățile de cactus sunt utilizate uscate, în infuzie sau fumate. Mescalina sintetică este comercializată sub formă de pudră albă sau colorată, comprimate, capsule sau lichid. Mescalina organică sau naturală poartă numele de mescal și este vândută în mod obișnuit sub formă de capsule (Fig. 4.). Poate fi, de asemenea mestecată sau mărunțită și fumată. Aproape 90% din eșantioanele de mescalină, prelevate și analizate în laboratoarele de toxicologie sunt impurificate cu fenciclidină și LSD.[10] Fig. 4. Forme de prezentare pe

piața ilicită a drogurilor

2.4. Metabolizarea mescalinei

Doza halucinogenă de mescalină este de 200-500 mg, iar activitatea sa este de 4000 de ori mai slabă decât cea a compusului de referință, LSD. Efectele sunt rapide, apar în ora care urmează administrării și persistă aproximativ 12 ore. [7]

După administarea de mescalină marcată, un procent de 87% se regăsește în urină în 24 de ore (55-60 % sub formă netransformată). Restul este eliminat sub formă de metaboliți inactivi: acid trimetoxi-fenil-acetic (27-30 %), acid trimetoxi-benzoic, N-acetil-mescalina (0,1%), N-acetil-3,4-dimetxi-5-hidroxi-feniletilamina (5%). Concentrațiile măsurate la 12 subiecți după ce au absorbit 500 mg mescalină marcată au fost de aproximativ 3,8 mg/l după 2 ore și au scăzut la 1,5 mg/l după 7 ore. Timpul de înjumătățire este de aproximativ 6 ore. După absorbție, se regăsesc concentrații importante la nivelul rinichiului, ficatului și splinei. Efectul psihodisleptic maximal apare dupa 3-4 ore, iar metabolizarea se realizează la nivel hepatic.[10]

2.4.1. 3,4,5-trimetoxi-fenil-acetaldehida , metabolit intermediar al mescalinei- substrat pentu aldehidoxigenaza de la nivelul microzomilor hepatici

Studiile experimentale efectuate pe șoareci de laborator au relevat că 3,4,5-tri-metoxi-fenil-acetaldehida a fost oxidată la acidul 3,4,5-trimetoxi-fenil-acetic de către microzomii hepatici. Reacția este NADPH-dependentă și este inhibată de către SKF 525-A, metiraponă și disulfiram. Reacția este catalizată de către o izoenzimă a citocromului P450 (CYP2C29) de la nivelul microzomilor hepatici și este confirmată prin gaz cromatografie cuplată cu spectrometrie de masă. Experimentele farmacologice efectuate asupra mescalinei și derivaților săi dezaminați au indicat că acești metaboliți sunt mai puțin activi sau chiar inactivi, comparativ cu produsul părinte.[15]

2.5. Mecanismul de acțiune toxică

Mescalina prezintă acțiune agonistă pe receptorii serotoninergici și dopaminergici. Mescalina este psiho-activă datorită asemănării structurale cu neuromediatorii serotonină și noradrenalină.

Fig. 5. Serotonina Fig. 6. Mescalina

Substanțele halucinogene se fixează pe aceiași receptori ca și neuromediatorii și îi stimulează, producând semnale false. Aceste substanțe prezintă în structură un inel indolic, la fel ca și serotonina (Fig. 5.). Mescalina nu are o structură de indol, dar poate fi reprezentată sugerându-se relația cu clasa indolilor (Fig. 6.). [11]

Trulson confirmă ipoteza unei acțiuni simultane a mescalinei pe receptorii serotoninergici și dopaminergici, suprimând efectele observate la pisică după adiministrarea de mescalină, prin tratarea prealabilă cu doze mici de metilsergidă (antagonist specific al serotoninei) și haloperidol (antagonist specific al dopaminei).[12]

Relația între substanțele halucinogene și serotonină a dat naștere unei ipoteze conform căreia schozofrenia este cauzată de un dezechilibru în metabolismul serotoninei , iar starea de agitație și halucinațiile se datorează unui exces de serotonină în anumite zone ale creierului în timp ce depresia și stările catatonice sunt rezultatul unui deficit de serotonină. [11] Administrarea de 0,5 g de sulfat de mescalină la voluntari sănătoși induce în câteva ore apariția unei stări psihotice acute , comparabilă cu un delir schizofrenic. Diagnosticul diferențial față de o psihoză endogenă se bazează pe multitudinea de halucinații vizuale colorate și pe numărul mic de halucinații auditive. Această stare nu durează decât câteva ore (aproximativ 12), în timp ce patologiile endogene evoluează pe durata a mai multor zile, uneori săptămâni sau luni. [10]

Structura chimică a mescalinei poate fi modificată pentru a conduce la alți compuși cu o lipofilie mai ridicată, capabili să traverseze mai ușor bariera hemato-encefalică și deci să aibă un efect mai putenic. Dintre modulările chimice care se pot realiza, numai adiția unei grupări metil pe atomul de C din poziția conservă activitatea psiho-activă. Compusul care se obține este TMA ( 2,4,5-tri-metoxi-amfetamina) .[7]

2.6. Efecte toxice

Toxicitatea somatică a mescalinei este slabă, fără a putea fi comparată cu cea a compușilor de sinteză de tip Ecstasy. Ca toate stimulantele sistemului nervos simpatic, mescalina crește presiunea arterială, frecvența cardiacă și temperatura corporală. Aceste efecte sunt însoțite de crize de angoasă, tremurături, vomismente.

Efectul major al mescalinei este inducerea de halucinații vizuale, auditive și tactile, cu distorsionare a timpului și spațiului. Se observă de asemenea o distorsiune a imaginii corporale (percepție eronată a corpului), ceea ce face ca această substanță să fie testată în psihiatrie și sexologie. Tulburări ale vigilenței și o alterare a memoriei imediate au fost de asemenea raportate. [7]

2.6.1. Activarea receptorilor 5-HT2 din creierul de șobolan induce glicogenoliză

Glicogenul reprezintă unica rezervă de energie a creierului, iar concentrațiile de glicogen din creier sunt strâns legate de activitatea neuronală. Concentrația de glicogen din creier poate fi afectată prin manipulări farmacologice și fizice. O scădere majoră a concentrației de glicogen din creier se observă după administrarea de amfetamine, precum și după expunerea șobolanilor la temperaturi scăzute (10C) sau ridicate (32C). Administrarea de mescalină (10mg/kg, intraperitoneal), la o temperatură ambiantă de 29C produce scădere a glicogenului cerebral cu 35-40%, pe o perioadă de cel puțin 2 ore. Această substanță produce o creștere a concentrației extracelulare de glucoză din striat cu un procent de 60%. Menținerea animalelor la o temperatură de 22C reduce semnificativ glicogenoliza, precum și hipertermia indusă de mescalină, iar concentrația extracelulară de glucoză din striat scade. Aceste efecte au fost atenuate vizibil dacă animalele au fost tratate în prealabil cu un antagonist al receptorilor 5-HT2 : acidul 6-metil-1-(metiletil)-ergolina-8carboxilic-2-hidroxi-1-metilpropil-ester-maleat (3mg/kg, intraperitoneal). Aceste rezultate evidențiază faptul că activarea receptorilor 5-HT2 promovează glicogenoliza. [14]

2.6.2. Inducerea de afecțiuni motorii la șobolani, analizată prin 2 metode diferite

Tulburările motorii, în special ataxia sunt des menționate ca făcând parte din efectele secundare ale substanțelor halucinogene. Scăderea acurateței comportamentale este dificil de determinat prin observație vizuală, dar relativ puține încercări au fost efectuate pentru a o măsura obiectiv și cantitativ. Mescalina, administrată în doze crescătoare poate induce efecte bifazice (efecte stimulante, urmate de efecte deprimante) asupra rozătoarelor de laborator. După administarea a trei doze de mescalină au fost măsurate tulburările motorii prin două metode. Primul test a constat în analiza urmelor lăsate de animalul de laborator, evidențiindu-se că drogul reduce lungimea pașilor într-o relație proporțională cu doza administrată. Al doilea test a pus în evidență faptul că abilitatea subiecților de a coborî un plan înclinat scade după administarea de 25mg/kg mescalină, la 30-40 minute după administrare. Testele de acest tip sunt relevante pentru a interpreta implicațiile asupra comportamentului și a motilității pe care le are consumul de mescalină. [14]

2.6.3. Stimularea secreției de prolactină

După administrarea de 5 mg/kg de mescalină (3,4,5-trimetoxi-beta-feniletilamină) și de 2,3,4-trimetoxi-beta-feniletilamina (2,3,4-TMPEA) au fost măsurate concentrațiile serice ale prolactinei (PRL) și ale hormonului de creștere (GH). Mescalina stimulează secreția de prolactină și concentrațiile maxime se obțin după 90-120 de minute de la administarea drogului. Concentrația serică a prolactinei rămâne crescută și după 5 ore de la administrarea drogului. Mescalina declanșează de asemenea și secreția de hormon de creștere. Comparativ cu mescalina, nu se înregistrează variații ale concentrațiilor acestor doi hormoni, după administarea de 2,3,4-TMPEA, substanță care nu posedă activitate halucinogenă.[15]

2.6.4. Efectele teratogene la hamster

Doze de mescalină cuprinse între 16 și 32 mg/kg au fost administate la hamsteri, între a șaptea și a zecea zi de gestație. Efectul asupra succesului reproductiv (scăderea numărului de urmași) și asupra osificării scheletului este dependent de doza administată. O doză de 32mg/kg de mescalină a cauzat un procent de 48,8% resorbții, în timp ce o doză de 16mg/kg a produs 12% resorbții. Numărul descendenților a scăzut de la 12 în grupul de control, la 10.3 (16mg/kg), repectiv 6,5 (32 mg/kg) descendenți în grupurile tratate. La efectuarea necropsiei nu s-au observat malformații majore; totuși , s-a remarcat o creștere (direct proporțională cu doza administată) a intervalului de osificare a craniului, sternului și metatarsienelor.[16]

2.6.5. Efectele mescalinei și ale unor analogi asupra transmisiei colinergice neuromusculare

Mescalina și analogii acesteia-anhalinina (ANH) și metilen-mescalina-trimer (MMT) au fost analizate, utilizând preparate sciatic-sartorius obținute din broască și țesut cortical obținut din șobolan. Rezultatele au arătat că mescalina și analogii acesteia inhibă transmisia colinergică neuromusculară, prin blocarea eliberării de acetilcolină; este de asemenea afectată conductanța ionului de K. [17]

2.7. Simptomatologia intoxicației

Intoxicația acută se manifestă prin tulburări neurovegetative legate de acțiunea simpatomimetică la nivel central: grețuri și vomismente care precedă halucinațiile, hipertermie, transpirații, tahicardie, anorexie, vedere dublă, hipersialoree, poliurie, flush. Aceste simptome sunt însoțite de tulburări neurologice: cefalee, parestezii, vasospasm cerebral, hiperreflexie, hiper sau hipotonie musculară, tremurături, necoordonare a mișcărilor. Doze crescute de mescalină pot provoca uscăciunea pielii, scăderea tensiunii arteriale, încetinirea ritmului cardiac și repirator. [17]

Utilizată în mod cronic poate precipita o psihoză la pacienții predispuși.

Mescalina nu provoacă o dependență fizică, dar provoacă o dependență psihică reală. Toleranța este slabă, poate exista o toleranță încrucișată cu LSD și dimetiltriptamina. [7]

Nu se cunosc interacțiuni între alte substanțe și mescalină iar referitor la administarea în timpul sarcinii nu există date despre riscul administrării la om. [19]

2.8. Analiza toxicologică

2.8.1. Proprietăți fizico-chimice

Proprietățile fizico- chimice ale mescalinei sunt ilustrate în Tabelul 1., iar solubilitatea în diferiți solvenți este evidențiată în Tabelul 2.

Tabelul 1. Proprietățile fizico-chimice ale mescalinei

Tabelul 2. Solubilitatea în diferiți solvenți

2.8.2. Colectarea probelor

Principalul scop al unei proceduri de analiză este de a produce o analiză chimică corectă și utilă. Întrucât majoritatea metodelor , calitative și cantitative, folosite în laboratoarele de analiză la examinarea drogurilor necesită cantități mici de material este esențial ca aceste probe să fie reprezentative pentru întreaga cantitate. Procesul de analiză și recoltare a probelor trebuie să se conformeze principiilor chimiei analitice așa cum sunt expuse în farmacopeile naționale.

Pot exista situații în care, din motive legale, regulile normale de recoltare și omogenizare nu pot fi urmate, ca de exemplu atunci când se dorește să se conserve anumite părți ale probei pentru examinare vizuală.

Pentru a conserva resurse și timp, analistul trebuie să folosească, în toate situațiile posibile, un sistem de recoltare și analiză aprobat și astfel să reducă numărul determinărilor cantitative necesare.

Probele de Peyote pot fi constituite din una sau mai multe specimene vii de cactus sau părți proaspete sau uscate. Probele de mescalină, majoritatea sub formă de sulfat sau clorhidrat, se întâlnesc predominant sub formă de pudră, tablete sau capsule, ambalate într-un singur container sau pachet, sau în mai multe pachete. [20]

Probe de cactus Peyote sau butoni de Mescal (Mescal Buttons)

a. Analiza probelor singulare

Cea mai simplă situație ce poate fi întâlnită este cea în care proba de analizat constă într-un singur exemplar de cactus sau de butoni de Mescal. Materialul de analizat trebuie extras din container sau ambalaj și cântărit. Exemplarele vii, întregi de cactus trebuie uscate la 40C și după aceea tăiate în două bucăți egale, dintre care una se păstrează. Înainte de începerea analizei toxicologice, materialul uscat trebuie omogenizat prin triturare în mojar. Datorită umidității variabile a probelor este esențial pentru analiza cantitativă ca o porțiune din proba reprezentativă să fie uscată la 110C, până la greutate constantă, așa cum este descris în numeroase famacopei, pentru a determina conținutul de apă. La cuantificarea conținutului de mescalină este necesară atenție pentru a raporta conținutul de mescalină la cantitatea inițială dinaintea uscării. [20]

b. Analiza probelor multiple

Analistul trebuie să examineze vizual conținutul tuturor pachetelor pentru a determina dacă: toate pachetele conțin același material sau dacă unul sau mai multe specimene diferă de majoritate. Cel mai simplu indicator este aspectul fizic al materialului. Dacă unul sau mai multe pachete diferă în mod evident , acestea trebuie retrase și fac obiectul unei analize separate.

Influența asupra analizei cantitative a erorilor de colectare a probelor poate fi redusă dacă mai multe părți de material vegetativ sunt supuse unei diluții secvențiale, urmată de extracția solventului. [20]

Probe de mescalină pudră

a. Analiza probelor singulare

Cea mai simplă situație este atunci când materialul este constituit dintr- un singur pachet. Înainte de analizarea oricăror probe materialul trebuie cântărit și omogenizat, cu toate că unele teste pot fi aplicate și înainte de omogenizare dacă se consideră că procesul de omogenizare va fi lent și există unele dubii cu privire la material. Cea mai simplă metodă de a omogeniza o pudră este de a o agita în recipientul în care a fost transferată pentru analiză. Dacă pudra conține agregate, acestea pot fi distruse prin cernere prin site succesive cu dimensiunea ochiurilor descrescătoare, prin triturarea în mojar sau mixare. După această operație proba se împarte în patru părți egale, iar două dintre acestea se prelevează pentru analiză. [20]

b. Analiza probelor multiple

Analistul examinează probele vizual, prin teste de culoare sau prin tehnici cromatografice și dacă se concluzionează că probele sunt identice se combină conținutul mai multor pachete și se omogenizează.

Atunci când în diferite pachete au fost identificate diferite tipuri de material, cu fiecare grup se procedează în modul descris mai sus.

Influența asupra analizei cantitative, a erorilor de colectare a probelor poate fi

redusă dacă mai multe părți de material vegetativ sunt supuse unei diluții secvențiale,

urmată de extracția solventului. [20]

Tablete sau capsule de mescalină

a. Container singular

1-50 unități- se selectează aleator jumătate din numărul unităților, maxim 20. Se determină greutatea medie, pudra se cerne și se omogenizează.

51-100 unități- se selectează aleator 20 de unități și se procedează ca mai înainte.

101-1000 unități- se selectează aleator 30 de unități și se procedează ca mai înainte.

mai mult de1000 unități- se selectează aleator un număr de unități egal cu radicalul din numărul total și se procedează ca mai înainte.

b. Container multiplu

Containerele se împart în funcție de numărul lotului și fiecare grup se tratează așa cum a fost descris în capitolul 2.8.2.A.b. Rezultatele se tratează separat.

Se determină radicalul din numărul total de pachete din fiecare grup, se selectează aleator un număr de pachete egal cu radicalul rotunjit în plus.

Din fiecare pachet selectat se alege un număr de capsule sau tablete egal cu radicalul din numărul total de unități împărțit la radicalul numărului total de pachete rotunjit în plus.

Se formează un amestec prin cernerea printr-o sită cu dimensiunea ochiurilor de 20 mesh și mixare. Amestecul se analizează. [20]

2.8.3. Tehnici de extracție

A. Cactus Peyote sau Butoni de Mescal

Mescalina este extrasă cantitativ din materialul vegetal, uscat și pulverizat, utilizând o soluție metanol: amoniac concentrat 99:1 (40,5ml/10 mg material vegetal).

Pentru CSS nu este necesar să se efectueze o purificare a extractelor. Pentru GC și HPLC este recomandat să se elimine, pe cât posibil, lipidele care interferă în analiză, printr-o pre-extracție cu dietileter (40,5ml/10 mg material vegetal).

Pentru spectroscopia în IR trebuie izolată mescalina din materialul vegetal într-o formă cât mai pură prin CSS și HPLC. [20]

B. Mescalina sub formă de pudră

Atât mescalina, cât și sărurile acesteia (sulfat sau clorhidrat) sunt solubile în metanol și acesta este solventul de elecție pentru analiza calitativă și cantitativă a probelor și a standardelor.

O probă reprezentativă de mescalină este dizolvată în cantitatea corespunzătoare de metanol pentru a obține o soluție cu o concentrație 1mg/ml. [20]

C. Tablete și capsule de mescalină

O probă , obținută din tabletele pulverizate sau din conținutul capsulelor este extrasă în metanol, pentru a obține , după filtrare, o soluție cu o concentrație de 1mg/ml. [20]

2.8.4. Examinare fizică

2.8.4.1. Caracteristici macroscopice

A se vedea Capitolul 2.1.1.

2.8.4.2. Caracteristici microscopice

Examinarea microscopică a probelor de cactus nu oferă suficiente date pentru identificarea plantei în investigațiile de medicină legală.

2.8.5. Teste preliminarii

2.8.5.1. Reacții colorimetrice

De notat că rezultatele pozitive ale reacțiilor colorimetrice sunt doar indicatori prezumtivi pentru prezența mescalinei. Multe alte substanțe ca feniletilamine și amfetamine, alături de acelea care sunt inofensive și nu sunt controlate legislativ, pot da reacții pozitive cu reactivul test. Deoarece reacția de culoare poate fi mascată de materia vegetală, testele de culoare nu sunt recomandate pentru materialul recoltat din plante. [20]

Reactivul Marquis:

A1: 8-10 picături de formaldehidă 40%în 10 ml acid acetic glacial

A2: H2SO4 concentrat

Metoda: Reacția se efectuează pe o sticlă de ceas pe care se plasează o probă de mescalină (pudră, tablete pulverizate sau conținutul capsulelor). Se adaugă o picatură de reactiv A1 și două picături de reactiv A2. O colorație portocalie sau roșu-portocalie indică prezența posibilă a mescalinei. Limita de detecție a acestei metode este de 10 g. [20]

2.8.6. Cromatografia pe strat subțire

Faza staționară:

Silicagel G activat, așternut pe suport de sticlă în strat de 0,25 mm, conține un aditiv flourescent care prezintă fluorescență la 254 nm.

Solvenții de developare:

Sistemul A: Cloroform 82

Metanol 17

Soluție concentrată de amoniac 1

Sistemul B: Metanol 100

Soluție concentrată de amoniac 1,5

Prepararea soluțiilor de probă și a soluțiilor standard

a. Cactus Peyote :

Aproximativ 10 mg dintr-o probă reprezentativă de material vegetal suspect se usucă, se pulverizează și se efectuează extracția mescalinei conform tehnicilor descrise în Capitolul 2.8.3. Dacă se folosește ca agent de vizualizare o soluție de ninhidrină, extractul trebuie concentrat pană la 200 l, din care se iau 10 l pentru aplicare pe placa cromatografică.

b. Mescalina pudră:

Se prepară o soluție în metanol, cu o concentrație de 1mg/ml din care se ia o probă de 1l pentru aplicarea pe placa cromatografică.

c. Mescalina capsule sau tablete

Din soluția metanolică obținută în urma extracției se aplică pe placa cromatografică aproximativ 10 l.

d. Soluția standard:

Se prepară o soluție 1 mg/ml sulfat sau clorhidrat de mescalină în metanol și se aplică pe placă 1 l din soluția standard.

Vizualizare:

Plăcile cromatografice trebuie să fie uscate înainte de vizualizare.

Metode de vizualizare:

1. Radiații UV, 254 nm

2. Reactiv Fluram- se prepară o soluție de 10 mg fluorescamină în 50 ml acetonă anhidră și se pulverizează pe placa cromatografică

3. Ninhidrina- se prepară o soluție 10% ninhidrină în etanol și se pulverizează pe placă.

Tehnica de revelare:

Inițial se observă placa cromatografică în lumină UV la 254 nm. Mescalina va absorbi radiația luminoasă și va apărea ca o pată închisă la culoare, pe un fond fluorescent. Ulterior se pulverizează R. Fluram sau ninhidrină și se usucă placa. Se observă placa cromatografică în lumină UV la 365 nm. Mescalina apare ca un spot galben fluorescent. Limita de detecție este de aproximativ 10 ng mescalină. Fluorescența poate fi intensificată prin expunerea plăcii în vapori de NH3. Dacă se folosește ca reactiv de revelare ninhidrina, placa cromatografică trebuie menținută minim 15 minute la 120C. Apariția unui spot violet indică prezența mescalinei. Limita de detecție este de 1g mescalină. [20]

Rezultate:

Valorile Rf100 obținute cu sistemele de developare A și B sunt 36 și respectiv 24.

2.8.7. Cromatografie gaz-lichid

2.8.7.1. Gazcromatografie

2.8.7.1.1. Metoda 1

Condiții de operare:

Detector: detector de ionizare în flacără

Coloana: tuburi de sticlă cu lungime de 2 m, diametru 2-4 mm

Gazul purtător: Azot, 30 ml/min

Temperatura coloanei: 150C

Standard intern: n-alcani

Metoda:

Prepararea soluției de standard intern- se dizolvă un n-alcan în metanol pentru a obține o soluție cu o concentrație de 1mg/ml.

Prepararea soluției standard- se adaugă la a anumită cantitate de standard intern, cantitatea adecvată de mescalină (sulfat sau clorhidrat), pentru a obține o concentrațiede 1mg/ml.

Prepararea soluției probă- se adaugă soluția de standard intern la o cantitate precisă de extract din proba de analizat (Peyote, pudră, tablete sau capsule).

Se injectează căte 1l din fiecare soluție, în gazcromatograf.

Conținutul de mescalină se calculeză utilizând formula:

Cx%

Unde:

Cx% conținutul de component X al probei (m/m %);

Cr.std. concentrația substanței X în soluția standard (m/v %);

Csam. concentrația probei (m/v %);

Ax aria picului substanței X;

Ar.std. aria picului soluției standard ;

Aint.std. in sam. chr aria picului standardului intern;

Cantitatea de mescalină trebuie exprimată în procente de mescalină bază și raportată la materia vegetală proaspătă sau uscată. [20]

2.8.7.1.2. Metoda 2:

Condiții de operare:

Detector:detector de ionizare în flacără

Coloana: tuburi de oțel inoxidabil cu lungime de 1,5 m, diametru 3,2 mm

Gazul purtător: Azot, 30 ml/min

Temperatura coloanei:150C

Standard intern: n-alcani

Metoda:

Prepararea soluțiilor standard intern, standard și probă se face în maniera descrisă la Metoda 1. Se injectează câte 1l din fiecare soluție în gazcromatograf.

Rezultate

Mescalina are un factor de retenție (rapotul dintre viteza de migrare a substanței și viteza de migrare a fazei mobile) de 1688. [20]

A. Gazcromatografie cu coloane capilare

Condiții de operare:

Detector:detector de ionizare în flacără

Coloana: coloana cu o lungime de 20 m și diametru 0,174 mm.

Gazul purtător: Heliu

Temperatura coloanei: de la 150C (1,5 min) la 280C, 10C/min

Standard intern: n-alcani

Metoda:

Prepararea soluțiilor standard intern, standard și probă se face în maniera descrisă la Metoda 1. Se injectează câte 1l din fiecare soluție în gazcromatograf.

Rezultate:

Timpul de retenție al mescalinei este 7,5 min. [20]

2.8.8. HPLC

Condiții de operare:

Coloana: coloana cu o lungime de 150 mm și diametru 4,6 mm.

Faza staționară: Spherisorb ODS-1 cu dimensiunea particulelor de 3 m.

Faza mobilă: Apă 892 ml (892 g)

Acetonitril 108 ml (84 g)

Acid fosforic 5,0 ml (8,5 g)

Hexilamina 280 l (0,22 g)

Viteza de curgere:1,0 ml/min

Detecție:UV la 250 nm

Volumul injectat: 5l cu ajutorul unei seringi.

Determinarea cantitativă: măsurarea ariei picului.

Soluția de standard inetrn:

Se dizolvă hidroclorhidrat de metoxamină în metanol-amoniac concentrat 99:1 pentru a obține o concentrație de 150 mg/l.

Soluția standard:

Se dizolvă mescalina standard (sulfat sau clorhidrat) în soluția de standard intern pentru a obține o concentrație de 1mg/10ml.

Soluția de probă:

Soluția de probă se prepară în modul descris în Metoda 1.

Rezultate:

Factorul de capacitate k’ (raportul cantitativ în care substanța de analizat se repartizează între faza staționară și faza mobilă) al mescalinei și al metoxaminei este 2,54 respectiv 3,16. [20]

2.8.9. Metode spectroscopice

În anumite țări este obligatorie confirmarea identității mescalinei prin metode spectroscopice. Teoretic fiecare substanță are un spectru IR și un spectru de masă unic și acest lucru permite identificarea irevocabilă mescalinei izolate sau sintetizate, sub formă de bază sau sare. În funcție de puritatea mescalinei, se poate efectua o extracție înaintea efectuării analizei spectroscopice. [20]

2.8.9.1. Spectrofotometrie în UV

Spectru UV: maximum de absorbție la 268 nm, în soluție acidă.

Deoarece și alte fenilamine dau rezultate similare, metoda nu este specifică pentru analiza mescalinei și deci, nu este recomandată.

2.8.9.2. Spectrofotometrie în IR

Spectru în IR: în bromură de potasiu-maxime la 1127, 1242, 1592, 996, 1513, 834 nm.

2.8.9.3. Spectroscopia de masă

Spectru de masă: principalele picuri la m/z: 182, 30, 181, 167, 211, 183, 151, 148. [10]

2.8.10. Detecția mescalinei în urină

Laboratorul de toxicologie al Institutului de Medicină Legală din Strasbourg a perfecționat o procedură analitică, aplicabilă pe urină. După optimizare, această metodă poate fi utilizată și pentru sânge sau păr, întrucât mescalina este stabilă în mediu alcalin.

Metoda este următoarea:

-1 ml urină

-200 ng mescalină

-1 ml NaOH 1N

-5 ml acetat de etil

Agitare 10 min, centrifugare, separare și evaporarea fazei organice

-derivatizare cu 50 l HFBA + 100 l acetat de etil, la 65C timp de 20 de minute

-evaporare și reluare în 50 l acetat de etil

-injectatea (1 l) într-un sistem cromatografic în fază gazoasă cuplat cu spectrometrie de masă.

Mescalina derivatizată este caracterizată prin raportul dintre masă și sarcină m/z = 181, 194, 226 și 407.

Mescaina este eluată după toți derivații de tip metiledioxiamfetamină și deci, este separată mulțumitor după stimulantele uzuale.

Metoda este liniară pentru concentrații de 0,1- 50 ml/l, cu r = 0.998. Limita de detecție este 10 g/l.[7]

2.9.Aspecte medico-legale

Până în prezent nici o utilizare a mescalinei în scop medical nu a fost comun acceptată.

Literatura nu menționează cazuri de deces direct imputabile consumului de mescalină. Conducerea automobilelor sub influența mescalinei poate provoca accidente mortale. Este menționat în literatură cazul unui conducător auto decedat în urma multiplelor traumatisme. Analizele toxicologice au relevat prezența mescalinei în sânge (9,7 mg/l), urină (1163 mg/l), lichid gastric (167 mg/l), ficat și bilă. Dozările au fost efectuate prin cromatografie în fază gazoasă dupa o extracție triplă lichid/lichid la pH alcalin, în prezența lidocainei ca standard intern. Spre deosebire de LSD, potențialul neurotoxic nu a fost evocat. [10]

De asemenea, literatura de specialitate raportează cazuri de omucidere sub influența mescalinei. Un articol recent relatează omuciderea unui Indian american consumator de Peyote din motive religioase. Concentrațiile mescalinei erau 2,95 mg/l (sânge), 2,36 mg/l (umoarea vitroasă), 8,2 mg/kg (ficat) și 2,2 mg/kg (encefal). [22] Până în prezent, nici un caz de deces nu a fost direct imputat unei supradoze de mescalină. [10]

2.10. Concluzii

Utilizarea mescalinei atât sub formă cristalină cât și plecând de la peyote pare a fi rară în Europa. Explozia pieței drogurilor și utilizarea exponențială a unor droguri precum designer drugs (Ecstasy) și rave drugs (LSD) trebuie să atagă atenția toxicologului asupra acestor produse și să conducă la introducerea mescalinei în protocolurile analitice de screening.

CAPITOLUL III

Psilocina și psilocibina

3.1. Introducere

Nu numai plantele superioare pot poseda proprietăți psihotrope, dar și o întreagă serie de ciuperci diverse. În America Centrală, în particular în Mexic crește o ciupercă, venerată de către azteci, și cunoscută sub numele de teonanacatl. Este vorba de Psilocybe mexicana (Strophariaceae) și de alte specii aparținând genurilor Conocybe, Panaeolus, Stropharia și Psilocybe. De remarcat că se pot găsi și în Europa specii din genul Psilocybe, în special Psilocybe semilanceata (Fig. 7.).[8] Fig. 7. Psilocybe semilanceata Ingredienții psihoactivi ai acestor ciuperci halucinogene sunt psilocina și psilocibina. Psilocina (4-fosforil-N,N-dimetiltriptamina) este esterul fosforic al 3-[2-(dimetilamino)etil]-1H-indol-4-ol. Psilocina, analogul 4-hidroxil al psilocibinei, este obținut prin defosforilare metabolică. Este prezentă în cantități mici în ciupercile halucinogene. Psilocina este forma activă la nivelul sistemului nervos central și la doze egale este mult mai potentă decât psilocibina. [24]

3.1.1. Istoric

Ciupercile care conțin psilocibină au fost folosite de către azteci dar până în anii 60 ai secolului trecut acestea nu au trezit interes în afara Mexicului. Numele de psilocibină este derivat de la rădacina grecească „psilo” însemnând „chel” și „cybe”care înseamnă „cap”, probabil datorită formei ciupercii din care sunt extrași compușii. [24]

Înainte de cucerirea spaniolă aceste substanțe erau utilizate pe scară largă de către majoritatea populațiilor din America Centrală, dar și de către cele din America de Sud. Ele au fost ulterior interzise de către autoritățile ecleziastice spaniole, fiind implicate în ceremonii rituale păgâne. Timp de peste două secole utilizarea acestor ciuperci halucinogene a fost uitată, până la începutul anilor 1950, când a fost redescoperită de către soții Wasson. Aceștia, împreună cu alți cercetători – R. Heim, R. Cailleux și A. Hoffman au fondat o nouă ramură științifică: etnomicologia. [25]

Utilizarea ciupercilor halucinogene s-a dezvoltat ulterior în America de Nord pe durata mai multor zeci de ani, sub influența scriitorilor din beat generation. Ulterior, consumul a cunoscut un interes crescut în Europa, ajungându-se la vânzări prin corespondență sau pe Internet. [25]

În 1977 Wasson a emis o ipoteză potrivit căreia cultul zeiței Demeter, zeița fertilității și a recoltelor, care era celebră în Eleusis, oraș din Attica unde aveau loc manifestări religioase, implica utilizarea ciupercilor halucinogene. În urma săpăturilor arheologice, au fost descoperite basoreliefuri datând din anul 400 Î.C, care o înfățișează pe Demeter înmânând o ciupercă, asemănătoare cu o psilocibă, fiicei sale Persephona. [8]

Theonanacatl a devenit încetul cu încetul o afacere comercială pentru turiștii iubitori de aventuri exotice. Trebuie subliniat faptul că studii recente , efectuate în Statele Unite, arată o revenire a interesului pentru ciuperci halucinogene. Aceste studii compară rezultatele unei anchete efectuate în 1990 de către studenții universității din Louisiana cu cele furnizate de o anchetă similară din 1986: în 4 ani prevalența cocainei a scăzut de la 39% la 21%, amfetamina de la 22% la 12%, cannabis de la 68% la 64%, LSD de la 14% la 17%. Din contră consumul de mescalină și de psilocibină a crescut de la 8% la 24%.[10]

În Franța au fost semnalate o serie de accidente în anii 1980, datorate consumului de psilocibină. Numărul cazurilor judiciare a crescut rapid, dar în prezent situația este stabilă. Ancheta ESCAPAD 2000 nota că în Franța, în jurul vârstei de 17 ani, aproximativ 5% dintre băieții interogați consumaseră cel puțin o dată ciuperci halucinogene. Trebuie știut faptul că psilocina și psilocibina figurează pe lista substanțelor stupefiante în majoritatea statelor Europei. Putem remarca ca utilizarea ciupercilor halucinogene nu este menționată în raporturile observatorului european de droguri și toxicomanii (O.E.D.T.), cu toate că folosirea halucinogenelor nu este neglijabilă și intră, cel mai probabil, în cadrul unor politoxicomanii.[10]

3.1.2. Speciile halucinogene din Europa și America

În prezent se spune că repartiția ciupercilor halucinogene se întinde pe toată suprafața globului. În Europa sunt de asemenea numeroase. Se întâlnesc specii din genurile Inocybe (Cortinariaceae), Panaeolus (Coprinaceae), Stropharia (Strophariaceae) și Psilocybe (Strophariaceae). După Guzman (1983), există în lume 144 specii din genul Psilocybe, dintre care 81 sunt halucinogene. Șase dintre acestea se găsesc în Europa. Specia cea mai comună și cea mai căutată de amatorii de senzații tari este Psilocybe semilanceata. Este o ciupercă de talie mică iar pălăria, de culoare brună are un diametru de 0,5- 2,5 cm. Are mici lamele de culoare brun-olive. Piciorul este foarte fin și are un diametru de 0,75- 2,5 mm și o înălțime de 4-10 cm. Sporii sunt de culoare brun întunecat până la roșu și pot fi ușor observați la microscop, având o formă eliptică (12-14 mm x 7-8 mm). Psilocybe semilanceata este asemănătoare cu o altă specie Psilocybe strictipes, iar amatorii nu reușesc să le diferențieze. Cele două specii devin albastre în locul în care sunt atinse. Este un indicator al prezenței psilocinei și psilocibinei. Psilocybe semilanceata prezintă o concentrație de psilocibină de ordinul 0,1-2 %, în timp ce psilocina nu se găsește decât în urme. Conține de asemenea și baeocistină. Această ciupercă este frecventă în regiuni alpine, până la 1500 m altitudine. Ciuperca poate fi consumată proaspătă, în cantități de 30-40 g, sau uscată, când se consumă 2-3 g, împreună cu multă apă. Câteodată, ciuperca uscată este pulverizată și amestecată cu diverse băuturi. Trebuie luate precauții în cazul uscării deoarece psilocibina este distrusă la temperaturi mai mari de 50 C. Această mică ciupercă a devenit în mai puțin de 20 de ani drogul de origine micologică cel mai cosumat în Europa. În cazuri rare și în timpul unui suprdozaj, consumatorii au arătat tendințe suicidare. Accidentele grave sunt mai degrabă datorate confuziei cu alte ciuperci, cum ar fi Inocybe geophylla, care conține muscarină.[8]

Alte specii din genul Psilocybe sunt de asemenea utilizate frecvent în Europa, în particular Psilocybe cubensis, Psilocybe cyanescens, Psilocybe coprophila, și Psilocybe rhombspora. Există de asemenea și alte ciuperci care conțin psilocină și psilocibină, iar printre acestea se găsesc Stropharia caerulea, Panaeolus papilionaceus și Inocybe haemacta. Aceasta din urmă conține psilocibină și baeocistină cu proprietăți halucinogene și poate fi ușor confundată cu alte specii din genul Inocybe, care sunt foarte toxice și complet lipsite de constituenți psihotropi. [8]

Identificarea speciilor de Psilocybe este dificilă și periculoasă. Ciupercile halucinogene care conțin psilocibină cresc în apropierea ciupercilor otrăvitoare din specia Galerina autumnalis. Anumite specii pot fi diferențiate de cele otrăvitoare prin acțiunea în prezența aerului;când se efectuează o secțiune, speciile de Psilocybe își modifică culoarea la albastru în 30-60 de minute. [24]

În literatură nu există o listă clar delimitată a ciupercilor halucinogene. Motivele absenței unei asemenea liste se referă la:

a.caracterul capricios al apariției sporilor; sporoforii, singurele dovezi ale prezenței unei ciuperci nu apar decât în anumite condiții de climă; eclipse foarte lungi pot surveni în viața ciupercilor, iar în acest timp nu este posibil să se deceleze prezența acestora.

b. dificultăți de identificare ; o identificare fiabilă a speciei presupune un examen meticulos al sporoforilor, o solidă experiență în domeniu, prezența unui microscop și cunoașterea bună a tehnicilor de observare a structurilor. [25]

c. probleme de nomenclatură; pentru atribuirea unui nume corect este necesar să se înțeleagă și să se interpreteze corect regulile codului internațional de nomenclatură botanică pentru a evita ambiguități în înțelegerea și compararea rezultatelor științifice din domeniul chimiei sau toxicologiei.

d. caracterul fragmentar al cunoștințelor; specii noi sunt descoperite în mod regulat de către cercetători; de exmplu, în anul 2003 au fost descrise 3 noi specii de Psilocybe: Psilocybe moravica în Republica Cehă, Psilocybe galleciae în Spania și Psilocybe atlantis în Statele Unite; după descrierea inițială unele specii sunt regăsite abia după mulți ani.

e. criteriile de definire a unei specii halucinogene; această problemă a fost abordată de către Guzman care subliniază că unii autori consideră anumite ciuperci care conțin hordenină, N-metiltiramină sau tiramină drept ciuperci cu proprietăți neurotrope. Dar aceste ciuperci sunt anodine și provoacă numai o stare de „beție” ușoară ca urmare a metabolizării acestor substanțe în organism fiind considerate și utilizate ca ciuperci comestibile în anumite țări. În categoria speciilor halucinogene se încadrează și ciupercile care conțin alcaloizi din grupul acidului lisergic (cornul secarei și alte specii) sau acid ibotenic (anumite specii de Amanita), precum și alte specii utilizate în ritualuri religioase în diferite părți ale lumii (Boletus și Russula). În sens strict, speciile responsabile de sindromul halucinogen sunt cele care conțin derivați indolici:psilocina, psilocibina și pentru unele dintre ele baeocystina și norbaeocistina, precursori ai psilocibinei.

f. fiabilitatea determinărilor pe materialul studiat; mulți cercetători și-au centrat atenția asupra celor două molecule; literatura de specialitate menționează că eșantioanele care fuseseră analizate în scopul izolării psilocibinei, au fost conservate într-un ierbar și ulterior supuse unei expertize taxonomice care a relevat că aceste eșantioane conțineau un amestec de specii. În altă ordine de idei, cercetătorii de pe cele două continente lucrează cu determinatoare identice și pot denumi în aceeași manieră două specii vicariante, care sunt din punct de vedere chimic complet diferite.

g. variabilitatea metabolică intraspecifică; o analiză punctuală nu are o foarte mare importanță științifică. În funcție de vârsta, de substrat, de climat și de condițiile de mediu pot fi puse în evidență variații ale compoziției chimice. Au fost demonstrate variații de la un continent la altul. Acesta este motivul pentru care anumite specii considerate halucinogene, pe baza compoziției chimice sunt disculpate ulterior de alți cercetători. Este cazul a două specii de Panaeolus analizate din recoltele europene, inactive, în timp ce speciile sud-americane sunt psihoactive. De asemenea variațiile chimice care apar după desicare (si care pot influența așteptările consumatorilor) pot conduce la dispariția substanțelor psihoactive, dispariție care pare a fi aproape totală după un an de conservare. Cu toate acestea, Christiansen a indicat că a regăsit cantități importante de substanțe active în specimene vechi, uscate, de Psilocybe semilanceata. Cât despre procesul de dispariție a acestor substanțe, ele par a fi volatile și în sprijinul acestei afirmații vin mărturiile lui Guzman, care a resimțit personal efectele halucinogene ale speciilor de Psilocybe în timp ce petrecea o noapte într-un loc în care fuseseră depuse mari cantități de specimene recoltate în timpul zilei. [25]

Acestea sunt deci problemele legate de dificultățile de determinare, de variațiile chimice intraspecifice, de necunoașterea particularităților micologice care coduc la dificultatea stabilirii unei liste a speciilor halucinogene. [25]

3.2. Compoziția chimică. Obținere.

Structura moleculei nu a fost stabilită până în 1958, când au fost izolate principiile active ale acestor ciuperci, de către Albert Hoffman la Sandoz Pharmaceuticals. Cu câțiva ani înainte, Hoffman sintetizase cu succes LSD. Pentru o anumită perioadă Hoffman a identificat psilocibina pură sub brand name-ul de Indocybin. În Fig. 8. este ilustrată structura chimică spațială a psilocibinei. [24]

Fig. 8. Structura chimică spațială a psilocibinei

Cele două substanțe fac parte din clasa derivaților de triptofan. Psilocibina (4-fosforil-N,N-dimetiltriptamina) este compusă din 50,7% carbon, 6% hidrogen, 9,9% azot, 22,5% oxigen și 10,9% fosfor; formula moleculară este C12H17N2O4P. Psilocina (4-hidroxil-N,N-dimetiltriptamina) are formula moleculară C11H16N2O. [2]

Psilocibina este cea mai abundentă triptamină în ciupercile halucinogene, fiind prezentă în concentrații de 0,36% în Psilocybe stuntzii până la 0,98% în Psilocybe semilanceata. Psilocina (Fig.9.) este următorul compus halucinogen, ca și abundență, având o concentrație de 0,12% în Psilocybe stuntzii și 0,60% în Psilocybe semilanceata. Baeocistina este prezentă în concentrații mai mici de 0,1%. Totuși, unele specii, precum Psilocybe semilanceata pot avea un conținut chiar și de 0,36%. Potența relativă a baeocistinei, fata de psilocină este necunoscută, din lipsa existenței unor studii farmacologice. [3]

Psilocybe cubensis este specia cea mai comună în Statele Unite iar cultivarea acestei specii este preferată de către utilizatori, întrucât are un conținut mediu de 10 mg psilocibină/g în ciupercile proaspete , ceea ce reprezintă o doză medie. Psilocina este de 1,5 ori mai potentă decât psilocibina, însă , pentru că psilocibina se oxidează

mai lent , cele două substanțe contribuie în mod egal la efectul creat. [24]

Puterea halucinogenă a psilocibinei este de 50 ori mai ridicată decât cea a mescalinei, dar de 100 ori mai scăzută decât cea a LSD. [10]

Fig. 9 Structura chimică spațială a psilocinei

3.3. Forme sub care se utilizează ca drog

Ciupercile halucinogene sunt consumate proaspete sau uscate, sub formă de bucăți mărunțite, pudră sau amestecate cu diverse băuturi. Sunt comercializate pe piața ilicită a drogurilor sub denumirea de psilocibină și se pot prezenta de asemenea sub formă de comprimate sau capsule care conțin o pudră de culoare galben-brună. Psilocibina poate fi prizată sau fumată. [10]

Piața drogurilor oferă nenumărate alternative , de la comercializarea unor kituri care conțin spori pentru cultivarea ciupercilor halucinogene și informațiile necesarea cultivării, până la vinderea unor ciuperci nehalucinogene amestecate cu mici cantități de LSD sau PCP. [27]

Mierea și ciocolata sunt folosite de către utilizatori pentru transportul și exportul ciupercilor halucinogene. Conservarea acestora în miere oferă o mai bună păstrare a principiilor active decât uscarea sau conservarea prin îngheț. [28]

3.4. Principiile active halucinogene și biosinteza acestora în ciuperci

Aproximativ 100 de plante și ciuperci halucinogene au fost identificate până în prezent, dar, în mod curios, principiile active nu aparțin decât câtorva familii chimice. Din clasa canabinoidelor fac parte alcaloizi cu una din grupările următoare: fenilpropenă, dibenzopiran, isoxazol, tropan, chinolizidină, feniletilamină, triptamină și ergolină. Biosinteza în miceliu a celor două substanțe este următoarea: triptamina este în primul rând metilată, după aceea forforilată la baeocistină. O a doua metilare conduce la psilocibină, iar o demetilare produce norbaeocistină. Psilocina este produsă prin defosforilare. [25]

3.5. Toxicocinetica

Studii efectuate pe șobolani relevă că numai 50% din cantitatea de psilocibină administrată oral ajunge în circulația sanguină, iar 65% din ceea ce s-a absorbit este excretată în urină, 20 % se concentrează în bilă și în materiile fecale. Cea mai mare cantitate este prezentă în urină în următoarele 8 ore, dar s-a observat că la șobolan psilocibina se poate excreta urinar pe durata unei săptămâni. Decesele înregistrate sunt rare iar concentrațiile în diferite țesuturi nu a fost studiate până în prezent. [24]

Psilocina are o biodisponibilitate de 50% la șoarece. Ea se distribuie uniform în toate țesuturile, dar se concentreză în ficat la concentrații mai mari. La șobolan, psilocina se concentrează în arii specifice din creier: neocortex, hipocampus (implicat în procesul de învățare și memorie) și talamus (procesarea senzorială). La șobolani aproximativ 20% din psilocină este excretată în urină sub formă nemodificată iar restul este excretat sub formă de metaboliți conjugați polari precum glucuronidele. S-a estimat că mai puțin de 4% din psilocină este degradată de către monoaminoxidază, enzima care degradează monoaminele endogene, precum serotonina. [30]

3.5.1. Metabolizarea psilocibinei în organism

După consumarea a 1-5 g de ciuperci uscate sau administrarea de 20-60 mg de psilocibină sintetică, debutul efectului se înregistrează la 30 minute după administrare, efectul maxim la 1,5 ore și durează aproximativ 6 ore. Administarea injectabilă va grăbi apariția efectelor. [32]

Psilocibina este rapid defosforilată la psilocină de către enzimele din mucoasa intestinală, fosfataza alcalină și esteraze nespecifice: psilocina este agentul farmacologic activ. Aceasta este transformată în 4-hidroxiindol-acetaldehida (4-HIA) și ulterior în acid 4-hidroxiindol-3-acetic (4-HIAA) și în 4-hidroxitriptofol. Derivatul glucuronoconjugat al psilocinei predomină în urină, cu toate că acesta nu este pus în evidența întotdeauna. Această metabolizare este prezentată în Fig. 10. Hasler și colab. [26] au comparat parametrii farmacocinetici din plasmă, după administrarea pe cale orală și pe cale intravenoasă a 15 mg sau 0,224 mg/kg psilocibină. Lindenblatt și colab. au stabilit acești parametri după administrarea a 15 mg de psilocină, pe cale orală. Experimentele efectuate au relevat că numai aproximativ jumătate din doza ingerată (52 20 %) este transformată în psilocină, plecând de la prodrogul psilocibină. Clearence-ul plasmatic al psilocinei este de 3,1 0,7 l/min, volumul de distribuție 277 92 l și timpul mediu de tranzit 90,9 28,2 min. Psilocina este prezentă în urină la 36-48 ore după consum. [25]

Triptamină

metilare

fosforilare

CIUPERCĂ

Baeocistină

metilare demetilare

Psilocibină Psilocibină Norbaeocistină

Psilocibină

defosforilare

Psilocină

ORGANISMUL UMAN

dezaminare glucuronoconjugare

4-Hidroxiindol-3-il-acetaldehida Psilocin-O-glucuronida

oxidare

Acid 4-hidroxiindol-3-il-acetic 4-Hidroxitriptofol

Fig. 10. Biosinteza psilocibinei în micelium și metabolizarea în organismul uman

Tabelul 3. Parametrii farmacocinetici ai psilocinei și al metabolitului acesteia 4-HIAA după administarea pe cale orală psilocibinei. Valori medii și abaterile standard (între paranteze).

3.6. Mecanismul de acțiune toxică

Psilocibina prezintă acțiune agonistă pe receptorii serotoninergici și dopaminergici. Psilocina și psilocibina sunt agoniști serotoninergici 5HT2 și 5HT1. Psilocibina este psiho-activă datorită asemănării structurale cu neuromediatorii serotonină și noradrenalină. În Fig. 11. și Fig. 12. sunt evidențiate asemănările structurale ale serotoninei și psilocibinei.

Fig. 11. Serotonina Fig. 12. Psilocibina

Blocarea receptorilor 5-HT2A cu un antagonist preferențial- ketanserina, a suprimat efectele psihotrope ale psilocibinei, ceea ce demonstrează că efectele induse sunt datorate activării subtipului 5-HT2A. Totuși, unele dintre efectele psihotropice ale psilocibinei pot fi datorate efectelor în cascadă asupra sistemului de neuromediatori. De exemplu, un studiu care a utilizat un ligand al receptorilor D2- racloprida, a demonstrat că psilocibina crește cantitatea de dopamină din striat. Creșterea activității dopaminergice este corelată cu fenomene de depersonalizare și euforie. [31]

Substanțele halucinogene se plasează în aceiași receptori ca și neuromediatorii și îi stimulează, producând semnale false. Aceste substanțe prezintă în structură un inel indolic, la fel ca și serotonina. [11]

Psilocibina poate servi ca unealtă experimentală în neurologie pentru a studia bazele neurobiologice ale stărilor de alterare a cogniției. Investigații recente au relevat că sistemul de receptori serotoninergici este implicat în modularea unor funcții cognitive precum memoria și atenția. Activarea sau inhibarea receptorilor 5-HT2A se reflectă în îmbunătățirea sau slăbirea memoriei. Psilocina, metabolitul psilocibinei, poate fi utilizată pentru studierea funcțiilor cerebrale. În vederea acestor studii trebuie investigate proprietățile farmacologice și toxicologice, pentru stabilirea siguranței consumului de psilocibină. [31]

3.7. Efecte toxice

Efectele halucinogene ale ciupercilor mexicane (teonanacatl) au fost descrise de către călugării spanioli Bernadino de Sahagun și Torribio de Benavente, în 1569, cu o tendință evidentă de a prezenta numai efectele nedorite ale acestor ciuperci, nefiind prezentată nici o halucinație agreabilă. Prima observație a unui sindrom halucinator, publicată într-o revistă medicală științifică prezenta un caz de intoxicație accidentală, în 1799. [11]

În secolul XX efectele psilocibinei au fost descrise amănunțit de către consumatori. Efectele ciupercilor halucinogene nu sunt foarte diferite de cele produse de LSD, dar literatura este săracă în observații științifice. Cu toate acestea, acțiunea psilocibinei pure a fost descrisă într-o manieră foarte precisă de către Shulgin în timpul experientelor asupra propriei persoane, când a constatat că amploarea fenomenelor halucinatorii era dependentă de doză. Efectele clinice sunt de trei feluri: somatice, senzoriale și emoționale. [25]

Efectele somatice apar primele: creșterea frecvenței cardiace, modificări (creșteri sau scăderi) ale presiunii arteriale, midriază, erecție piloasă, creșterea ușoară a temperaturii corporale, congestie facială. Prezența feniletilaminei se pare că se află la originea tahicardiilor. [29] Se pot observa de asemenea grețurile și uscăciunea gurii. Astenia și somnolența sunt prezente în majoritatea cazurilor și pot persista 24 de ore sau mai mult. Diureza este crescută. Nu au fost puse în evidență efecte biologice caracteristice cu excepția unei creșteri a transaminazelor. Consumarea repetată a ciupercilor halucinogene poate avea consecințe grave: un caz de infarct miocardic grav a fost descris în Polonia precum și multe cazuri de insuficiență renală și efecte neurotoxice. [25]

Efectele senzoriale și emoționale depind de diferiți factori: doza ingerată, starea psihologică a subiectului, așteptările subiectului. Acestea pot fi diferite de la o priză la alta. Reflexele osteotendinoase sunt de cele mai multe ori exagerate.Echilibrul și coordonarea motrică sunt perturbate. Tulburările de sensibilitate obiectivă se traduc în primul rând prin tulburări hiperestezice. [25]

Modificările dispoziției sunt atât euforice cât și disforice, fazele depresive alternând cu fazele de euforie. [25]

Efectele căutate de către consumator sunt: halucinațiile, euforia și experiențele mistice. Efectele variază în funcție de individ. Anumite persoane pot prezenta halucinații după ingestia a numai 12 ciuperci în timp ce altele nu resimt decât dureri abdominale după ce au consumat o cantitate mult mai mare. [10]

Halucinațiile raportate sunt de obicei vizuale și foarte elaborate (fosfene, caleidoscoape, mozaicuri), uneori auditive (acufene), tactile sau somestezice. Percepția culorilor, timpului și spațiului este perturbată. Fenomene de sintestezie sau de culori care par a avea miros, au fost des raportate. De asemenea s-au semnalat frecvent senzații de transformare corporală. [25]

Complicațiile psihiatrice pot fi grave; au fost studiate minuțios de către Abraham și Halpern. Simptomele psihiatrice observate în timpul utilizării substanțelor halucinogene sunt descrise într-o manieră precisă într-un capitol al Clasificării Internaționale a Maladiilor (CIM-10), intitulat „Tulburări mentale și de comportament legate de utilizarea substanțelor psihoactive” . [25]

Halucinațiile survin după ingestia a 5-15 g ciuperci (sau 10-20 sporofori seci), ceea ce corespunde unei cantități de 4-25 mg de psilocibină. Gerault și colab. au propus o scară a toxicității în funcție de doza ingerată (Tabelul 4). Este necesar 1 mg de psilocibină administrat pe cale intravenoasă pentru a obține aceleași efecte. Intoxicațiile mortale datorate direct ingestiei de ciuperci halucinogene sunt foarte rare: în ultima sa lucrare, din 2002, Karch estimează că mai puțin de 5 cazuri au fost publicate în ultimii 50 de ani. În 2004, Moffat și colab. nu semnalează nici un caz de deces. Decese indirecte (traumatisme mortale în timpul halucinațiilor) există, dar nu au fost investigate cu toate că consumul de ciuperci era cunoscut. [25]

Tabelul 4. Scara toxicității ciupercilor halucinogene

3.7.1. Efectele fiziologice și psihologice acute la indivizi sănătoși: studiu doză-efect de tip dublu-orb

Obiectivul acestui studiu a fost acela de a explora relația doză-efect a psilocinei, la mai multe nivele cuprinzând parametri neuropsihologici și fiziologici. Al doilea obiectiv a fost acela de a studia siguranța administrării psilocibinei în vederea includerii acesteia în studii clinice.

Rezultatele studiului au demonstrat că psilocibina se poate administra la subiecți sănătoși. Întrucât psilocibina are ca efect creșterea tensiunii arteriale, este contraindicată utilizarea de către subiecți care suferă de boli cardiovasculare, în special de hipertensiune netratată. Concluzia studiului este aceea că psilocibina alterează starea de cunoștință și parametrii fiziologici într-o relație cauzală doză- efect. Acest studiu a demonstrat că această substanță se poate utiliza în studii experimentale fără a afecta starea de sănătate fizică a subiecților. [11]

3.8. Simptomatologia intoxicației

3.8.1 Intoxicația acută

Psilocibina nu este calificată drept o substanță cu potențial toxic ridicat privind prin prisma unor măsurători tradiționale ale toxicității acute precum DL50. Psilocibina prezintă DL50- 280 mg/kg. În comparație, DL50 ale LSD, THC și mescalinei sunt: 30 mg/kg, 42mg/kg și respectiv 370mg/kg. Astfel psilocibina este una dintre cele mai puțin toxice halucinogene. [30]

Cele mai importante aspecte al intoxicației acute cu psilocibină sunt imprevizibilitatea evoluției și intensitatea simptomelor. Simptomele halucinogene, post ingestie debutează cel mai devreme la 10 minute și durează 4-12 ore, în unele cazuri înregistrate chiar mai mult.Variabilitatea efectelor a fost atribuită mai multor factori care includ: caracteristicile psihologice ale utilizatorului, gradul de instruire al acestuia, starea spirituală și expectativele utilizatorului cu privire la ingestie, mediul utilizatorului, conținutul de psilocibină, consumul prealabil de halucinogene și asocierea cu alte droguri sau alcool. De altfel este posibil ca percepțiile senzoriale să fie influențate de diferențele metabolice moștenite. Simptomele comune unei intoxicații tipice sunt : amețeală, grețuri, slăbiciune, dureri musculare, tremurături, anxietate, oboseală, dureri abdominale. [30]

Efectele vizuale includ distorsiuni și accentuarea percepției culorilor, modele vizuale, mișcări de tip val ale suprafețelor, alterarea fețelor. Printre efectele psihologice se numără depersonalizare, atacuri de panică, apreciere greșită a distanțelor, necoordonare, apreciere greșită a timpului,de asemenea poate apare și o stare schizofrenoidă caracterizată printr-o dublă percepție atât a unui univers real ușor alterat cât și a altuia apărut în urma efectelor halucinatorii. [30]

3.8.2 Intoxicația cronică

Supradozele letale de halocinogene în general și de psilocibină în particular sunt rare, dar s-au înregistrat tulburări psihice și neurologice atribuite abuzului de lungă durată de halucinogene. LSD care are o structură similară cu a psilocibinei a cauzat palinopsie (flashback-uri) persistentă la anumiți indivizi pe o durată de până la 5 ani după ce au încetat administrarea acestei substanțe. Aparent acest fenomen este suficient de frecvent astfel încât a primit o denumire medicală: Hallucinogen Persisting Perceptual Disorder (HPPD). HPPD pare a fi cauzată de alterarea de către LSD a centrilor vizuali din creier. Nu s-a stabilit încă dacă și psilocibina cauzează HPPD. Ciupercile din genul Psilocybe au fost incriminate în psihoze determinate de utilizarea recreațională de scurtă durată. [30]

Consumul de psilocibină induce o stare de dependență fizică de intensitate slabă. Toleranța se instalează rapid, dar este considerată scăzută, fapt demonstrat de utilizarea sporadică a acestor droguri. Toleranța se poate instala în câteva zile, dar poate dispărea la fel de rapid. Între LSD, mescalină și psilocibină există o toleranță încrucișată. Dependența fizică este considerată nulă. [10]

3.9. Tratamentul intoxicației

Recuperarea subiectului include un declin gradual al efectelor descrise anterior, migrene, oboseală extremă (10-15 ore de somn necesare), depresie mentală profundă și scăderea apetitului. Efectele acute sunt mai grave atunci când se administrează psilocibină pe cale intravenoasă. S-au raportat vomismente persistente, dureri musculare, febră, scăderea concentrației de oxigen în sânge, creșterea enzimelor hepatice și methemoglobinemie. Copiii sunt mai susceptibili la intoxicația cu ciuperci psilocibe. [30]

Nu există un antidot specific al intoxicației cu Psilocybe, cu toate că un raport clinic indică fizostigmina ca posibil antidot. Managementul intoxicației constă, în cea mai mare parte, în suportul emoțional și în monitorizarea funcțiilor vitale. [30]

În cazul unei spitalizări, cel mai frecvent justificată printr-o criză de panică, măsurile terapeutice instituite sunt lavajul gastric sau tratamentul cu cărbune activat și administarea unui sedativ de tip benzodiazepinic. [10]

3.10. Analiza toxicologică

3.10.1. Proprietăți fizico-chimice

Tabelul 5. și Tabelul 6. prezintă proprietățile fizico-chimice ale psilocinei și psilocibinei, iar în Tabelul 7. este prezentată solubilitatea acestor două substanțe în diferiți solvenți.

Tabelul 5. Proprietățile fizico-chimice ale psilocibinei

Tabelul 6. Proprietățile fizico-chimice ale psilocinei

Tabelul 7. Solubilitatea psilocinei și psilocibinei în diferiți solvenți

3.10.2. Colectarea probelor

Principalul scop al unei proceduri de analiză este de a produce o analiză chimică corectă și utilă. Întrucât majoritatea metodelor , calitative și cantitative, folosite în laboratoarele de analiză la examinarea drogurilor necesită cantități mici de material este esențial ca aceste probe să fie reprezentative pentru întreaga cantitate. Procesul de analiză și recoltare a probelor trebuie să se conformeze principiilor chimiei analitice așa cum sunt expuse în farmacopeile naționale.

Pot exista situații în care, din motive legale, regulile normale de recoltare și omogenizare nu pot fi urmate, ca de exemplu atunci când dorește să conserve anumite părți ale probei pentru examinare vizuală.

Pentru a conserva resurse și timp, analistul trebuie să folosească, în toate situațiile posibile, un sistem de recoltare și analiză aprobat și astfel să reducă numărul determinărilor cantitative necesare.

Probele de ciuperci Psilocybe pot fi constituie din bucăți de ciuperci proaspete, uscate sau pulverizate. Acestea au o culoare galben-maronie și sunt întâlnite sub formă de pudră, tablete, capsule ambalate într-un singur container sau pachet, sau în mai multe pachete. [20]

A. Ciuperci Psilocybe

a. Analiza probelor singulare

Cea mai simplă situație ce poate fi întâlnită este cea în care proba de analizat constă într-un singur container de ciuperci Psilocybe. Materialul de analizat trebuie extras din container, ambalaj și cântărit. Exemplarele vii de ciuperci trebuie uscate la 40C. Înainte de începerea analizei toxicologice, materialul uscat trebuie omogenizat prin triturare în mojar. Datorită umiditații variabile a probelor este esențial pentru analiza cantitativă ca o porțiune din proba reprezentativă să fie uscată la 110C, până la greutate constantă, așa cum este descris în numeroase famacopei, pentru a determina conținutul de apă. La cuantificarea conținutului de psilocibină este necesară atenție pentru a raporta conținutul de psilocibină la cantitatea inițială dinaintea uscării.[20]

b. Analiza probelor multiple

Analistul trebuie să examineze vizual conținutul tuturor pachetelor pentru a determina dacă: toate pachetele conțin același material sau dacă unul sau mai multe specimene diferă de majoritate. Cel mai simplu indicator este aspectul fizic al materialului. Dacă unul sau mai multe pachete diferă în mod evident , acestea trebuie retrase și fac obiectul unei analize separate.

Influența asupra analizei cantitative, a erorilor de colectare a probelor poate fi redusă dacă mai multe părți de material vegetativ sunt supuse unei diluții secvențiale, urmată de extracția solventului. [20]

B. Probe de psilocibină pudră

a. Analiza probelor singulare

Cea mai simplă situație este atunci când materialul este constituit dintr-un singur pachet. Înainte de analizarea oricăror probe materialul trebuie cântărit și omogenizat, cu toate că unele teste pot fi aplicate și înainte de omogenizare dacă se consideră că procesul de omogenizare va fi lent și există unele dubii cu privire la material. Cea mai simplă metodă de a omogeniza o pudră este de a o agita în recipientul în care a fost transferată pentru analiză. Dacă pudra conține agregate, acestea pot fi distruse prin cernere prin site succesive cu dimensiunea ochiurilor tot mai redusă, prin triturarea în mojar sau mixare. După această operație, proba se împarte în patru părți egale, iar două dintre acestea se prelevează pentru analiză. [20]

b. Analiza probelor multiple

Analistul examinează probele vizual, prin teste de culoare sau prin tehnici cromatografice și dacă se concluzionează că probele sunt identice se combină conținutul mai multor pachete și se omogenizează.

Atunci când în diferite pachete au fost identificate diferite tipuri de material, cu fiecare grup se procedează în modul descris mai sus.

Influența asupra analizei cantitative a erorilor de colectare a probelor poate fi

redusă dacă mai multe părți de material vegetativ sunt supuse unei diluții secvențiale,

urmată de extracția solventului. [20]

C. Tablete sau capsule de psilocibină

a. Container singular

1-50 unități- se selectează aleator jumătate din numărul unităților, maxim 20. Se determină greutatea medie, pudra se cerne și se omogenizează.

51-100 unități- se selectează aleator 20 de unități și se procedează ca mai înainte

101-1000 unități- se selectează aleator 30 de unități și se procedează ca mai înainte

mai mult de1000 unități- se selectează aleator un număr de unități egal cu radicalul din numărul total și se procedează ca mai înainte. [20]

b. Container multiplu

Containerele se împart în funcție de numărul lotului și fiecare grup se tratează așa cum a fost descris în capitolul 3.9.2.A.b. Rezultatele se tratează separat.

Se determină radicalul din numărul total de pachete din fiecare grup, se selectează aleator un număr de pachete egal cu radicalul rotunjit în plus.

Din fiecare pachet selectat se alege un număr de capsule sau tablete egal cu radicalul din numărul total de unități împărțit la radicalul numărului total de pachete rotunjit în plus.

Se formează un amestec prin cernerea printr-o sită cu dimensiunea ochiurilor de 20 mesh și mixare. Amestecul se analizează. [20]

3.10.3. Tehnici de extracție

A. Ciuperci Psilocybe

Psilocibina este extrasă cantitativ din materialul uscat și pulverizat, utilizând o soluție metanol.

Pentru testarea ciupercilor Psilocybe este necesar să se efectueze o etapă de pre-extracție, deoarece materia vegetală inteferează cu reacția colorimetrică. Un exemplar de ciupercă este triturat la mojar până la stadiul de pudră și transferat într-o eprubetă. Peste pudră se adaugă 1-2 ml metanol și se agită 5 minute. După filtrare se prelevează o cantitate mică de soluție, care va fi utilizată pentru reacția colorimetrică.

Pentru spectroscopia în IR trebuie izolată psilocibina din materialul micologic într-o formă cât mai pură prin CSS. [20]

B. Psilocibina sub formă de pudră

Psilocibina sub formă de bază este suficient de solubilă în metanol, acesta fiind solventul de elecție pentru prepararea soluțiilor standard și martor în vederea realizării analizei cantitative și calitative. Trebuie menționat că stabilitatea psilocinei în metanol este moderată, în special în prezența aerului și luminii.

O probă reprezentativă de psilocibină este dizolvată în cantitatea corespunzătoare de metanol pentru a obține o soluție cu o concentrație 1mg/ml.

C. Tablete și capsule de psilocibină

O probă , obținută din tabletele pulverizate sau din conținutul capsulelor este extrasă în metanol, pentru a obține , după filtrare, o soluție cu o concentrație de 1mg/ml. [20]

3.10.4. Examinare fizică

3.10.4.1. Caracteristici macroscopice

Ciupercile Agaricus au fost identificate în mod tradițional cu ajutorul înregistrării caracterelor ciupercii, cum ar fi textura și culoarea, metodă care se bazează în foarte mare măsură pe disponibilitatea de material proaspăt și pe prezența ciupercii întregi. Multe din caracteristicile folosite în identificare sunt subiective și variabile. În concluzie, identificarea ciupercilor Psilocybe pe baza examinării macroscopice necesită experiență și ar trebui efectuată doar de către specialiști.

Psilocybe semilanceata. Carpozomul speciei este diferențiat în pălărie și picior. Pălăria poate ajunge la dimensiuni de 10-20 mm diametru și 0,5-25mm înălțime; inițial are formă conică, după aceea formă de clopot cu striațiuni când este umedă, opac când este uscat, brun-roșcat la început până la gri-brun, pe măsura avansării în vârstă ajungând la ocru-pal sau galben-brun. Lamelele sunt de culoare gri-violaceu până la brun violaceu. Piciorul este alb-gălbui cu dimensiuni de 40-702-3 mm. Bazidiosporii sunt elipsoidali, de culoare maronie și dimensiuni de 12-146-85 m. [33]

Psilocybe cubensis. Carpozomul este compus din piciorul cu dimensiuni de 40-704-20 mm, de culoare albă și pălăria cu un diametru de 25-70 mm, conică sau convexă. Lamelele au inițial o culoare gri și se modifică ulterior la gri-violet sau maron închis. Sporii prezintă dimensiuni de 11-137-96,5-7 m. [33]

Psilocybe mexicana. Dimensiunile piciorului sunt 20-60 1-2mm iar culoarea variază de la ocru la galben auriu. Pălaria are un diametru de 10-15 mm de formă conică sau campanulată și culoare ocru-închis sau gri-gălbui. Lamelele sunt gri pal sau maron violet. Sporii au dimensiuni de 9-106,5-7,56-7 m și o formă elipsoidală. [33]

3.10.4.2. Caracteristici microscopice

Examinarea microscopică a fragmentelor de Psilocybe trebuie efectuată numai de către micologi experimentați. Elementele specifice urmărite sunt sporii (mărime și culoare), cistidia (celulele sterile din porțiunea fertilă a carpozomului), structura de bază a stratului exterior al pălăriei și structura de bază a stratului dintre stratul exterior al pălăriei și lamele. Carpozomul uscat poate oferi informații utile, atunci când este disponibil. [20]

3.10.5. Teste preliminarii

3.10.5.1. Reacții colorimetrice

De notat că rezultatele pozitive ale reacțiilor colorimetrice sunt doar indicatori prezumtivi pentru prezența psilocinei și psilocibinei. Și alți indoli nesubstituiți la C2, de exemplu DMT și LSD alături de acele substanțe care sunt inofensive și nu sunt controlate legislativ, pot da reacții pozitive cu reactivul test. Confirmarea rezultatelor prin tehnici alternative este obligatorie.

Reactivul Ehrlich:

Se dizolvă 1 g de p-dimetilaminobenzaldehidă în 10 ml metanol și se adaugă 10 ml acid fosforic concentrat.

Metoda: Reacția se efectuează pe o sticlă de ceas pe care se plasează o probă din materialul suspect (pudră, tablete pulverizate sau conținutul capsulelor). Se adaugă două picături de reactiv Ehrlich. O colorație violetă sau gri-violetă indică prezența posibilă a psilocinei și psilocibinei. Limita de detecție a acestei metode este de 1 g.

Reactivul Ehrlich modificat

Întrucât pozitivitatea reacției cu reactiv Ehrlich poate fi mascată de materialul vegetal, este necesar să se efectueze o modificare a procedurii standard.

Metoda: După extracția unui specimen de ciupercă Psilocybe se transferă două picături din extractul metanolic pe o sticlă de ceas. Se evaporă la sec iar reziduul se reia cu două picături de reactiv Ehrlich. Apariția unei culori violet sau gri-violet după câteva minute, indică prezența posibilă a psilocibinei.

Reactivul Keller:

Metoda: Reacția se efectuează pe o sticlă de ceas pe care se plasează o probă din materialul suspect (pudră, tablete pulverizate sau conținutul capsulelor). Se adaugă două picături de reactiv Keller (acid sulfuric, acid acetic glacial, clorură ferică). O colorație albastră indică prezența psilocinei iar o colorație violetă- prezența psilocibinei.[10]

Reactivul Marquis:

A1: 8-10 picături de formaldehidă 40%în 10 ml acid acetic glacial

A2: H2SO4 concentrat

Metoda: Reacția se efectuează pe o sticlă de ceas pe care se plasează o probă de psilocibină (pudră, tablete pulverizate sau conținutul capsulelor). Se adaugă o picatură de reactiv A1 și două picături de reactiv A2. O colorație portocalie indică prezența posibilă a psilocibinei iar o culoare verde maronie – prezența psilocinei. Limita de detecție a acestei metode este de 10 g. [20]

Testele colorimetrice nu sunt recomandate în cazul materialului micologic, deoarece reacția cu reactivul Marquis, efectuată pentru punerea în evidență a psilocibinei, este mascată de materia vegetală; de asemenea, o serie de alți produși naturali dezvoltă o culoare galbenă în prezența acidului sulfuric concentrat. [20]

3.10.6. Cromatografia pe strat subțire

Faza staționară:

Silicagel G activat, așternut pe suport de sticlă în strat de 0,25 mm; conține un aditiv fluorescent care prezintă fluorescență la 254 nm.

Solvenții de developare:

Sistemul A: n- Butanol 20

Acid acetic 10

Apă 10

Sistemul B: Metanol 100

Soluție concentrată de amoniac 1,5

Prepararea soluțiilor de probă și a soluțiilor standard:

a. Ciuperci Psilocybe :

Aproximativ 20 mg dintr-o probă reprezentativă de material suspect se usucă, se pulverizează și se efectuează extracția conform tehnicilor descrise în Cap. 3.10.3.

Extractul trebuie concentrat pană la 0,5 ml, din care se iau 2 l pentru aplicare pe placa cromatografică.

b. Psilocibina pudră:

Se prepară o soluție în metanol, cu o concentrație de 1mg/ml din care se ia o probă de 2 l pentru aplicarea pe placa cromatografică.

c. Psilocibina capsule sau tablete

Din soluția metanolică obținută în urma extracției se aplică pe placa cromatografică aproximativ 2 l.

d. Soluția standard:

Se prepară o soluție 1 mg/ml psilocibină sau psilocină în metanol și se aplică pe placă 2 l din soluția standard. Trebuie menționat că stabilitatea psilocinei în metanol este scăzută mai ales în condițiile expunerii la lumină și aer.

Vizualizare:

Plăcile cromatografice trebuie să fie uscate înainte de vizualizare.

Metode de vizualizare:

1. Radiații UV, 254 nm și 365 nm

2. Reactiv Ehrlich- se prepară o soluție după metoda descrisă în Cap. 3.9.5.1.

3. p- Dimetilaminocinamaldehidă- se dizolvă 0,5 g p-dimetilaminocinamaldehidă în 50 ml metanol și se adaugă 10 ml acid clorhidric concentrat.

Tehnica de revelare:

Inițial se observă placa cromatografică în lumină UV la 254 nm și 365 nm. La 254 nm se observă până la 7 spoturi de culoare albastru închis pe fond fluorescent iar două dintre aceste spoturi sunt fluorescente la 365 nm. Ulterior se pulverizează R. Ehrlich sau p- dimetilaminocinamaldehidă și se usucă placa. Psilocibina și baeocistina vor da spoturi gri-violet sau violet în timp ce psilocina va apărea sub forma unui spot albastru. R. Ehrlich este mai sensibil decât p- dimetilaminocinamaldehida iar stabilitatea culorilor obținute este mai ridicată. Limita de detecție este de aproximativ 10 ng mescalină. Limita de detecție este de 20 ng pentru psilocibină și 10 ng pentru psilocină. [20]

Rezultate:

Valorile Rf100 obținute cu sistemele de developare A și B sunt prezentate în Tabelul 8. :

Tabelul 8. Valorile Rf 100 ale psilocibinei, baeocistinei și psilocinei

3.10.7. Cromatografie gaz-lichid

3.10.7.1. Gazcromatografie

3.10.7.1.1. Metoda 1: fără derivatizare

Condiții de operare:

Detector:detector de ionizare în flacără

Coloana cromatografică: tuburi de sticlă cu lungime de 2 m, diametru 4 mm

Gazul purtător: Azot, 45 ml/min

Temperatura coloanei:200C

Standard intern: n-alcani

Metoda:

Prepararea soluției de standard intern- se dizolvă un n-alcan în metanol pentru a obține o soluție cu o concentrație de 1mg/ml.

Prepararea soluției standard- se adaugă la a anumită cantitate de standard intern, cantitatea adecvată de psilocină pentru a obține o soluție de concentrație 1mg/ml.

Prepararea soluției probă- se adaugă soluția de standard intern la o cantitate precisă de extract din proba de analizat (aproximativ 20 mg).

Se injectează căte 1l din fiecare soluție în gazcromatograf.

Conținutul de mescalină se calculeză utilizând formula:

Cx%

Unde:

Cx% conținutul de component X al probei (m/m %);

Cr.std. concentrația substanței X în soluția standard (m/v %);

Csam. concentrația probei (m/v %);

Ax aria picului substanței X;

Ar.std. aria picului soluției standard ;

Aint.std. in sam. chr aria picului standardului intern;

Cantitatea de psilocină din ciupercile Psilocybe trebuie exprimată în procente de psilocină raportată la materialul micologic proaspăt sau uscat.

Rezultate

Factorul de retenție al psilocinei este 1980. [20]

3.10.7.1.2. Metoda 2: cu derivatizare

Condiții de operare:

Detector:detector de ionizare în flacără

Coloana cromatografică: tuburi de sticlă cu lungime de 1,6 m, diametru 2,8 mm

Gazul purtător: Heliu, 50 ml/min

Temperatura coloanei:150-250C, 7,5C/min

Standard intern: n-alcani

Agent de derivatizare: bis(trimetilsilil)trifluoroacetamid (BSTFA)

și trimetilclorosilan (TMCS)

Metoda:

Prepararea soluțiilor standard intern, standard și probă se face în maniera descrisă în Cap. 3.10.7.1.1., cu următoarele modificări:

Pentru a elimina glucidele care pot interfera cu derivatizarea este necesar să se adauge 1 ml acetonă la soluția metanolică. Se păstrează amestecul 30 de minute la temperatura ambientală sau 10 minute la frigider, se centrifughează și se filtrează precipitatul. Soluția se evaporă până la volumul de 0,5 ml. [20]

Pentru derivatizare, soluția este transferată într-o fiolă de derivatizare și uscată complet. Se adaugă 15 l piridină anhidră, 15l de TMCS și 15 l de BSTFA. Fiola este încălzita timp de 30 de minute la 100C și se agită periodic în primele 10 minute de încălzire.

Se injectează câte 1-2 l din fiecare soluție în gazcromatograf. [20]

Rezultate

Psilocibin tri-TMS și psilocin di-TMS au timpii de retenție 13,1 repectiv 8,5 minute. [20]

3.10.7.2. Gazcromatografie cu coloane capilare

3.10.7.2.1. Metoda 1: fără derivatizare

Injectarea în gazcromatograf a extractului de ciuperci Psilocybe sau a soluțiilor probă de psilocibină va converti psilocibina la psilocină, prin deforforilare termică și deci, numai psilocina va fi detectată. Dacă este necesar să se analizeze psilocibina, atunci se va efectua o derivatizare.

Condiții de operare:

Detector:detector de ionizare în flacără

Coloana cromatografică: coloana cu o lungime de 20 m și diametru 0,174 mm.

Gazul purtător: Heliu

Temperatura coloanei: de la 150C (1,5 min) la 280C, 10C/min

Standard intern: n-alcani

Metoda:

Prepararea soluțiilor standard intern, standard și probă se face în maniera descrisă în Cap. 3.10.7.1.1.Se injectează câte 1 l din fiecare soluție în gazcromatograf.

Rezultate:

Timpul de retenție al psilocinei este 11,2 min. [20]

3.10.7.2.2. Metoda 2: cu derivatizare

Condiții de operare:

Condițiile de operare sunt identice cu cele descrise în Cap. 3.9.7.1.1.

Metoda:

Prepararea soluțiilor standard intern, standard și probă se face în maniera descrisă în Cap. 3.10.7.1.1.

Se injectează câte 1-2 l din fiecare soluție în gazcromatograf.

Rezultate:

Tabelul 9. Timpii de retenție ai psilocinei, psilocibinei și baeocistinei[20]

3.10.8. HPLC

3.10.8.1. Metoda 1: fază directă

Condiții de operare:

Coloana cromatografică: 250 mm 4,6 mm (d.i.), particule de 5 m

Faza mobilă: Metanol 220

Apă 70

Azotat de amoniu 1M adus la pH=9,6 cu

amoniac 2M care conține EDTA sodic(1mM) 10

Faza mobilă este filtrată la vid.

Viteza de curgere:1,0 ml/min

Detecție:(a) Detector de absorbanță UV- 254 nm (limita de detecție pentru psilocibină

și psilocină:10 și 7,5 ng).

(b) Detector de fluorescență, excitație=267 nm, emisie=320 nm (limita de detecție pentru psilocibină și psilocină: 5 și 20 ng). [34]

(c) Detector electrochimic la un potențial de 0.65 V, cu un electrod de referință Ag/AgCl (limita de detecție pentru psilocibină și psilocină: 5 ng și 75 pg). [34]

Volum injectat: 10 l

Metoda:

Prepararea soluțiilor standard și probă se face în maniera descrisă în Cap. 3.10.7.1.1, fără a utiliza un standard intern.

Rezultate:

Tabelul 10 Factorii de retenție (raportul dintre cantitatea de analit din faza staționară și cantitatea de analit din faza mobilă) ai baeocistinei, psilocibinei și psilocinei[20]

3.10.8.2. Metoda 2: fază inversă

Condiții de operare:

Coloana cromatografică: 250 mm 4,6 mm (d.i.), particule de 5 m.

Faza mobilă: (a) Soluție apoasă de acetat de amoniu 0,3 M adusă la pH=8 cu amoniac.

(b) Soluție metanolică de acetat de amoniu 0,3 M.

Faza mobilă este filtrată la vid.

Viteza de curgere:2,0 ml/min.

Detecție: Detector de absorbanță UV- 269 nm (limita de detecție pentru psilocibină

și psilocină:10 ng).

Volum injectat: 10 l

Metoda:

Prepararea soluțiilor standard și probă se face în maniera descrisă în Cap. 3.10.7.1.1, cu adăugarea de bufotenină ca standard intern (concentrație 80 g/ml, în metanol).

Rezultate:

Tabelul 11. Factorii de retenție ai baeocistinei, psilocibinei, bufoteninei și psilocinei.[20]

În Fig. 13. este prezentată separarea HPLC a psilocibinei și psilocinei.

Fig. 13. Separarea HPLC a psilocibinei (0,31%) și psilocinei (0,23%)

3.10.9. Metode spectroscopice

În anumite țări este obligatorie confirmarea identității psilocibinei prin metode spectroscopice. Teoretic fiecare substanță are un spectru IR și un spectru de masă unic și acest lucru permite identificarea irevocabilă a psilocibinei izolate sau sintetizate, sub formă de bază sau sare. În funcție de puritatea psilocibinei, se poate efectua o extracție înaintea efectuării analizei spectroscopice. [20]

3.10.9.1. Spectrofotometrie în UV

Spectru UV:- psilocina- maxim de absorbție la 222, 267, 284 și 293 nm, în soluție

metanolică.

– psilocibina- maxim de absorbție la 220, 267 și 290 nm, în soluție

metanolică.

Deoarece și alte (dimetil)triptamine dau rezultate similare, metoda nu este specifică pentru analiza psilocinei și psilocibinei și deci, nu este recomandată. [20]

3.10.9.2. Spectrofotometrie în IR

Spectru în IR:- psilocibina- benzi caracteristice la 3300 (N-H), 2700-3100 (C-H),

1625 (C:C-N), 1590 (C:C) și 1360 (P:O) cm-1, în bromură de potasiu

3.10.9.3. Spectroscopie de masă

Spectru de masă: – psilocina (nederivatizată) principalele picuri la m/z: 204, 146, 130,

77, 58 (pic de bază), 42.

– psilocina 2TMS: m/z: 348, 290, 73, 58 (pic de bază).

– psilocibina 3TMS: m/z: 500,485, 455,442, 73, 58 (pic de bază). [10]

3.10.10. Analiza psilocibinei și psilocinei prin spectometrie de mobilitate ionică și gazcromatografie-spectrometrie de masă

Pentru analiza rapidă a psilocinei și psilocibinei din ciuperci a fost dezvoltată o metodă ce utilizează spectrometria de mobilitate ionică. Limita de detecție pentru psilocibină este de 40 ng. Analiza cantitativă a fost realizată prin cuplajul GC-MS, după derivatizare. Rezultatele obținute au evidențiat că psilocibina este prezentă în concentrație mai mică în picior și miceliu comparativ cu pălăria ciupercilor halucinogene. Spectrometria de mobilitate ionică este o metodă rapidă, simplă și foarte sensibilă ce poate fi introdusă de laboratoarele de toxicologie în analiza de rutină a drogurilor. [35]

3.11. Dozarea psilocinei în medii biologice

În plasmă se regăsește numai psilocibină, sub formă liberă sau conjugată și uneori 4-HIAA. În urină se pot pune în evidență următorii metaboliți: 4-HIA, 4-HIAA și 4-hidroxi-triptofol. Sângele trebuie prelevat fără anticoagulant și plasma trebuie separată rapid. Imediat după efectuarea prelevării trebuie împiedicată oxidarea prin adiție de 5% (v: v) acid ascorbic (94 g/ml), congelare imediată la –80 C și liofilizare. Hidroliza derivaților conjugați se face la pH=5 de către glucuronidază, timp de 5 ore la 40C.

Metodele utilizate sunt HPLC – detector electochimic sau GC- SM. Cuplajul gazcromatografie- spectrometrie de masă este performant , după derivatizare Fig. 14. Psilocibina, psilocina, și utilizând ca standard intern proadifen sau psilocin glucuronida

morfină deuterată. [38]

Limitele de detecție pentru psilocină sunt de 10 ng/ml în urină și de 0,8 ng/ml în plasmă. [25]

3.11.1. Analiza psilocinei din lichide biologice prin tehnici imunoenzimatice

În analizele toxicologice uzuale, tehnicile imunoenzimatice sunt utilizate frecvent întrucât oferă posibilitatea analizei fără o tratare prealabilă a probelor. Lehr a descris pentru prima dată în literatura de specialitate sinteza haptenei de psilocină și cuplarea sa cu proteina purtătoare.

Pentru dezvoltarea unei tehnici imunoenzimatice este necesară prezența unui anticorp specific. Trebuie precizat că moleculele mici nu pot induce formarea de anticorpi (ex. psilocina, M= 204). [34] Producerea de anticorpi poate fi stimulată prin sinteza unui conjugat compus din haptena psilocinei și o proteină purtătoare, cel mai frecvent utilizată fiind albumina din serul de bovine (BSA). Haptena psilocinei trebuie să aibă o foarte mare similaritate cu psilocina, iar grupările chimice caracteristice din structura psilocinei (hidroxifenil din poziția 4 și lanțul dietilamino-etil) trebuie să rămână accesibile legării de anticorp. Haptena a fost preparată prin introducerea unei catene laterale în poziția 1 a nucleului indolic, următoarea etapă fiind cuplarea haptenei cu proteina purtătoare.

Prepararea imunogenului psilocină- BSA poate fi utilizată pentru dezvoltarea unei tehnici imunoenzimatice de dozare a psilocinei în plasmă. [36]

3.12. Aspecte medico-legale

Intoxicațiile mortale datorate direct ingestiei de ciuperci halucinogene sunt foarte rare: în ultima sa lucrare, din 2002, Karch estimează că mai puțin de 5 cazuri au fost publicate în ultimii 50 de ani. În 2004, Moffat și colab. nu semnalează nici un caz de deces. Decese indirecte (traumatisme mortale în timpul halucinațiilor) există, dar nu au fost investigate cu toate că consumul de ciuperci era cunoscut. [25]

3.13. Concluzii

Din punct de vedere al conținutului de psilocibină și psilocină și al frecvenței, principalele ciuperci halucinogene din Europa sunt Psilocybe semilanceata și Paneolus cinctulus. În schimb, este dificil de precizat care sunt speciile cel mai frecvent incriminate în America de Nord și în America Centrală. Dacă în Europa aceste ciuperci sunt consumate numai în scop recreativ, în America intervine și factorul etnologic. Conform datelor existente, se poate aprecia că există maxim 150 de specii de ciuperci halucinogene în Europa și America de Nord. La nivel mondial, această cifră se situează în jurul cifrei de 180 de specii.

Principala problemă toxicologică pusă de ciupercile halucinogene se referă la posibilele confuzii cu ciupercile otrăvitoare: sindromul faloidian după ingerarea de Galerina autumnalis și de alte specii din genul Galerina, sindromul muscarinic după ingerarea de Inocybe. Trebuie adăugată cardiotoxicitatea feniletilaminei care este prezentă uneori în Psilocybe semilanceata. [25]

CAPITOLUL IV

Salvinorina A

4.1. Introducere

Flora Globului abundă în specii cu proprietăți psihoactive. Un studiu recent grupează 250 de plante care produc substanțe psihoactive, dar numărul real al acestora este mult mai mare. Una dintre cel mai puțin cunoscute plante psihoactive este Salvia divinorum, originară din Sierra Mazateca- Mexic, Salvia divinorum (Fig.15.) a fost introdusă în comunitatea științifică în 1950 și de atunci a devenit subiectul unor cercetări botanice, biochimice și toxicologice. [39]

Principiul activ din Salvia divinorum este salvinorina A, o substanță cu structură diterpenică, fiind Fig. 15. Salvia divinorum

cel mai puternic halucinogen natural cunoscut. Salvinorina A induce o stare halucinogenă de scurtă durată, diferită din punct de vedere calitativ de starea indusă de halucinogenele clasice- LSD, psilocibina sau mescalina. Atât S. divinorum cât și salvinorina A sunt utilizate în scop recreațional datorită proprietăților halucinogene.[40]

4.1.1. Descriere botanică

Salvia divinorum este o plantă perenă care aparține familiei Labiatae; reprezintă una dintre cele aproximativ 1000 de specii de Salvia și încă de la început a atras atenția botaniștilor, fiind studiată pentru caracteristicile botanice neobișnuite: distribuție antropogenică și reproducere sexuală limitată. [41]

Salvia divinorum este o plantă de 1- 1,5 m, având capacitatea de a se reproduce vegetativ. Caracteristicile comune cu alte specii de Salvia sunt: tulpini tetramuchiate, frunze serate, opuse, flori dispuse în inflorescențe cimoase. [42]

Salvia divinorum înflorește rar, floarea având corola albă și caliciul violet. Producția de semințe este și mai rară, specia nu a produs niciodată semințe în habitatul natural din Sierra Mazateca. Se reproduce în principal vegetativ și poate fi foarte ușor cultivată plecând de la fragmente de tulpină. Se crede că toate exemplarele de Salvia divinorum aflate pe teritoriul SUA provin din 7 exemplare originare din Sierra Mazateca. Majoritatea exemplarelor derivă din clona originală identificată de Wasson în 1962. [43]

Arealul este limitat la înălțimile din Sierra Mazateca, planta crescând la latitudinea de 300- 1800, în păduri tropicale umede, primare sau secundare. Deseori se poate întâlni în plantațiile de arbori de cafea- menite a procura umiditatea necesară, dar în general se poate afirma că această plantă este distribuită în populații cultivate sau semicultivate. Planta nu a putut fi identificată o perioadă îndelungată întrucât populația băștinasă nu a permis accesul oamenilor de știință la siturile de cultură. [42]

4.1.2. Etimologia speciei

Salvia divinorum își datorează numele efectelor pe care le generează. Așa cum o arată și numele, această plantă este utilizată în cursul unor ceremonii religioase și medicale. Are numeroase aplicații terapeutice, fiind folosită sub formă de infuzie și administrată în timpul unei procesiuni religioase ca remediu pentru diferite afecțiuni precum diaree, migrene, reumatism și anemie. Este numită de către Indienii Mazatec din Statul Oaxaca, Mexic- Ska Pastora sau Ska Maria Pastora . În spaniolă denumirea utilizată este la Hembra sau Hojas de Pastora, în timp ce în limba engleză denumirile cel mai frecvent întâlnite sunt Magic Mint, Diviner’s Sage și Seer’s Sage.[42]

4.1.3. Istoric

Prima lucrare în care se face referire la Hierba Maria este publicația antropologului Jean B. Johnson, în care sunt descrise obiceiurile șamanilor Mazatec. În 1945, Blas P. Reko scrie despre „frunzele profeției”, dar nu a putut identifica planta numai pe baza frunzelor colectate. În ciuda eforturilor depuse de către cercetători, planta nu a putut fi identificată până în 1957, când Arturo Gomez- Pompa a colectat planta în timp ce colecta ciuperci halucinogene pentru concernul CIBA. Acesta a obținut o cantitate suficientă de material biologic pentru a putea încadra planta în genul Salvia. În 1962, Gordon Wasson și Albert Hoffman au intreprins cercetări pentru a identifica această plantă „magică”. Hoffman descoperise anterior LSD și izolase psilocibina și amidele acidului lisergic. Specimenele colectate de cei doi cercetători au fost identificate de către Institutul Botanic al Universității Harvard, drept o nouă specie de Salvia. [42]

Compusul halucinogen din Salvia divinorum a fost izolat și identificat în 1982 de către un grup de cercetători condus de Alfredo Ortega. În 1984 L. J. Valdes a izolat același compus ca și Ortega și testat efectele biologice ale salvinorinei A , notând că prezintă aceleași efecte ca și mescalina, o reducere marcată a activității animalului într-o manieră asemănătoare cu sedarea, alternând cu perioade în care animalul este capabil să se miște rapid pentru o perioadă scurtă de timp. Stereochimia moleculei a fost determinată în 1990 de către Koreeda și colab. [42]

În ciuda faptului ca această plantă a fost identificată acum câteva decenii, literatura de specialitate este săracă în articole științifice referitoare la activitatea psihoactivă a Salviei divinorum. [42]

Sunt câteva motive prin care se poate justifica lipsa de informație medicală despre Salvia divinorum și salvinorina A. În primul rând, până în august 2002 când o echipă de cercetători a descoperit că salvinorina A se leagă de receptorii opioizi kappa, nu au fost cunoscuți receptorii care prezintă afinitate pentru salvinorina A. În al doilea rând, cultivarea plantei necesită condiții speciale și în concluzie comerțul este limitat. În ultimul rând, planta prezintă o toxicitate nativă scăzută, iar administrarea salvinorinei A la animalele de laborator produce o încetinire marcată a mișcărilor, fără sedare și fără efecte comportamentale.[42]

4.2. Compoziția chimică. Obținere.

Ingredientul principal din Salvia divinorum- salvinorina A a fost identificat pentru prima dată de Alfredo Ortega în 1982 și izolat la puțin timp după aceea de Leander Valdes. Salvinorina A prezintă structură diterpenică care a fost elucidată prin studii de rezonanță magnetică nucleară. În Fig. 16. este prezentată structura chimică spațială a salvinorinei A.

Salvinorina A este singurul terpenoid psihoactiv, fiind considerat cel mai potent halucinogen natural- doza eficientă la om fiind de 200-1000 g. Are o potență similară cu LSD (50-250 g) și 4-bromo-2,5-dimetoxifenilizopropilamina [DOB (500-1000g)]. [43]

Fig. 16. Structura chimică spațială a salvinorinei A

Concentrația în frunze a salvinorinei A variază în funcție de stadiul de dezvoltare. Frunzele colectate de la diferiți indivizi pot avea, de asemenea, un conținut variat de principiu activ, chiar dacă plantele sunt identice din punct de vedere genetic. Un studiu efectuat pe 20 de probe de frunze uscate, colectate de la plante diferite, a evidențiat prezența salvinorinei A în concentrații de 0,089-0,37%, majoritatea probelor situându-se în jurul concentrației de 0,245%. A fost analizată de asemenea, concentrația salvinorinei A în tulpină dar cantitatea de produs activ a fost detectată în concentrații prea mici pentru a putea fi dozată (aproximativ 4% din cantitatea regăsită în frunze). Acest compus este relativ stabil la condițiile de mediu, planta putând fi păstrată o perioadă îndelungată fără deteriorarea principiilor active. [41]

Compușii asemănător structural, salvinorina B, salvinorina C, salvinorina D, salvinorina E, salvinorina F, divinatorina A, divinatorina B, divinatorina C și acidul (-) hardwickiic sunt prezenți de asemenea în plantă, dar în concentrații mai mici decât salvinorina A. Salvinorina B, salvinorina C și salvinorina D sunt cei mai abundenți compuși, în timp ce salvinorina E, salvinorina F, divinatorina A, divinatorina B, divinatorina C și acidul (-) hardwickiic se regăsesc în concentrații mult mai mici. Salvinorinele și divinatorinele sunt compuși care au fost identificați numai în Salvia divinorum. Nici o altă sursă naturală nu a fost identificată. Acidul (-) hardwickiic, care este similar structural cu divinatorinele, a fost identificat în o serie de alte specii. Alți terpenoizi au fost identificați în această plantă, iar unii dintre aceștia au fost izolați și caracterizați structural. Studii farmacologice au demonstrat că salvinorina B, salvinorina D și salvinorina E sunt inactive pe receptorii opiozi k. Studii cu salvinorina B, efectuate pe animale de laborator au indicat că aceasta este inactivă farmacologic. În Fig. 17. sunt prezentate formulele structurale ale salvinorinelor A-F, divinatorinelor A-C și acidului harwickiic [41]

Fig. 17. Formulele structurale ale salvinorinelor A-F

divinatorinelor A-C și acidului harwickiic

4.3. Forme sub care se utilizează ca drog

În 1996 D. Siebert a testat pe voluntari sănătoși metode variate de administrare a drogului, în scopul determinării locului de absorbție, efectelor și dozajului. Astfel a determinat că o expunere prelungită (10 minute) la nivelul mucoasei orale determină efecte psihoactive, în timp ce mestecarea și înghițirea rapidă a frunzelor nu produce aceste efecte, întrucât salvinorina A este inactivată în timpul absorbției gastrointestinale. Inhalarea vaporilor de salvinorină A s-a dovedit a fi cea mai rapidă și eficientă metodă de inducere a halucinațiilor. Întrucât salvinorina A nu este solubilă în apă, calea injectabilă nu a fost testată. [42]

Salvia divinorum se prezintă, în general sub formă de pudră vegetală uscată, de culoare verde sau negru- cenușiu, numită câteodată „extract de salvia”. Se consumă de asemenea frunzele proaspete sau uscate precum și extracte diluate. Salvia este fumată în joint, la fel ca și cannabisul sau poate fi ingerată sub formă de infuzie. Preparatele din frunze de Salvia divinorum sunt accesibile în Europa de Vest și SUA, în special pe site-urile Internet. [44]

În mod tradițional, frunzele proaspăt recoltate sunt mestecate sau zdrobite pentru a extrage substanța activă. Salvinorina A este absorbită în circulația sangvină la nivelul mucoasei bucale. Când este consumată în cantități mici (8-10 frunze proaspăt recoltate sau uscate), planta acționează ca tonic sau panaceu. Consumul de doze mari (40-120 frunze) generează halucinații vizuale și tactile. [44]

4.4. Mecanismul de acțiune toxică

Cercetările anterioare care au avut ca scop determinarea țintei moleculare a salvinorinei A, s-au sondat fără rezultate. La scurt timp după recunoașterea proprietăților psihoactive ale salvinorinei A (de către Daniel Siebert în 1994), această substanță a fost supusă unui screening pentru descoperirea țintei moleculare. S- a descoperit că salvinorina A este un agonist puternic și selectiv al receptorilor opioizi kappa (KOR) (Fig.18.). Alte 48 ținte moleculare [printre care și receptorii opioizi (MOR) și (DOR)] au fost testate, dar salvinorina A nu a prezentat afinitate pentru nici una dintre aceste ținte, ceea ce demonstrează că salvinorina A este selectivă pe KOR. [43]

Receptorii opiozi sunt receptori cuplați cu proteina G și prezintă un N terminal extracelular și un C terminal intracelular. Acești receptori sunt divizați în subtipurile KORs, MORs și DORs, fiecare prezentând de asemenea subtipuri. KORs, MORs și DORs sunt cuplați cu subfamilia Gi/Go a proteinei G. Activarea receptorilor opiozi DORs, MORs și KORs determină efecte analgezice, iar activarea receptorilor KORs determină și efecte psihotomimetice. Aceste efecte sunt rezultatul inhibării adenilatciclazei, deschiderii canalelor de K+ și închiderii canalelor de Ca2+.[43]

Trebuie specificat că salvinorina nu prezintă afinitate pentru receptorii 5-HT2A – ținta primară a halucinogenelor clasice. Studii in vitro au demonstrat că salvinorina A este un agonist puternic pe receptorii opiozi K din celulele rinichiului embrionar uman, cu o valoare CE50=1,05 nM (CE50- concentrația molară a unui agonist care produce 50% din răspunsul maxim posibil al aceluiași agonist), comparativ cu a agoistului k-opioid standard- U 69593 [(+)-(5,7,8)-N-metil-N-[7-(1-pirolidinil)-1-oxaspiro4,5dec-8-il]benzenacetamida] a cărei valoare CE50=1,20 nM. Rezultatele unui studiu structură-efect arată că substituentul din poziția 2 a moleculei de salvinorină A deține un rol important în legarea de receptori și activarea acestora. [46]

Fig.18. Screening al unor receptori cuplați cu proteina G

Se observă afinitatea crescută și selectivitatea salvinorinei A pe receptorii opioizi k.

De asemenea se poate remarca faptul că salvinorina A nu se leagă de receptorii 5HT2A- situl care se bănuiește că mediază efectele halucinogene ale LSD și mescalinei.

De notat numărul mare de situri pentru care prezintă afinitate LSD.

Unicitatea salvinorinei A rezidă din următoarele caracteristici:

(1) este primul agonist selectiv KOR, de origine naturală și care nu conține N în moleculă.

(2) este primul ligand selectiv KOR , neazotat.

(3) este singurul halucinogen cunoscut care nu este alcaloid.

Din aceste motive, salvinorina A face parte dintr-o clasă structurală distinctă, cea a compușilor cu selectivitate pe receptorii opiozi k. Modelarea structurală a salvinorinei A și dezvoltarea unor studii referitoare la mecanismul de legare a salvinorinei A de KOR va furniza informații pentru crearea unei clase noi de medicamente KOR-selective. [43]

Un raport științific atestă că efectele halucinogene ale salvinorinei A pot fi blocate printr-un pretratament cu naloxonă, un antagonist nespecific al receptorilor opioizi. Astfel, intoxicațiile cu salvinorina A pot fi tratate cu un antidot precum naloxona sau naltrexona. Numeroase maladii precum schizofrenia, anumite tipuri de depresie, boala Alzheimer, Huntington sau Pick se caracterizează prin prezența halucinațiilor. Apariția acestor maladii este rezultatul unor alterări ale numărului de receptori opioizi; astfel, antagoniști receptorilor opioizi k pot reprezenta ținte terapeutice noi pentru maladiile care implică apariția unor halucinații. [43]

Salvinorina A reprezintă o clasă nouă de agoniști selectivi KOR, cu un rol important în modularea proceselor cognitive și percepției. Întrucât salvinorina A, agonist selectiv KOR prezintă proprietăți psihoactive, antagoniștii KOR ar putea consitui un tratament în anumite maladii psihiatrice. Cercetările anterioare au fost îndreptate asupra receptorilor 5-HT2A și D2. Descoperirea faptului că receptorii opioizi k mediază efecte halucinogene, fac din salvinorina A un potențial candidat pentru dezvoltarea unor medicamente antipsihotice. [43]

4.5. Efecte toxice

Intensitatea și cinetica efectelor psihice sunt dependente de modul de preparare, de calea de administrare și de cantitatea de substanță consumată. Efectele produsului fumat survin după 20-60 de secunde, cu un efect maxim la 1-2 minute după administrarea drogului; dispar după 20-40 minute. Doza de 200 g administrată pe cale respiratorie este considerată doză prag pentru declanșarea efectelor.

Efectele produc o călătorie („trip”) care evoluează gradual în 6 etape, în funcție de cantitatea de substanță absorbită. Se poate descrie o scară SALVIA a efectelor în care fiecare literă marchează o etapă a efectului instaurat:

S: „efect subtil”- este prima fază a tulburărilor ce apar și se manifestă printr-o stare de relaxare, efecte lejere comparabile cu cele produse de doze scăzute de marijuana.

A: „percepție alterată”- faza în care apar modificării ale procesului de gândire, în timpul careia este descrisă o apreciere intensă a muzicii și modificarea discretă a spațiului.

L: „stare vizionară lejeră”- efecte psihedelice, pecepția unor imagini bidimensionale, cu ochii închiși. Este vorba de o stare asemănătoare hipnozei dar cu menținerea unei percepții intacte a realității.

V: „stare vizuală”- stare cu halucinații vizuale, imagini tridimensionale.

I: „identitate alterată”- pierderea identității proprii, experiențe mistice și fuziunea cu anumite obiecte.

A: „anestezie”- aceasta etapă se observă în urma consumării unor doze ridicate. Se manifestă prin pierderea cunoștinței pe durata a câteva minute. Se observă o amnezie secundară. [47]

În mod general, efectele produse de Salvia divinorum se pot clasifica în :

■ efecte pozitive:- creșterea aprecierii senzoriale și estetice

– experiență creativă

– creșterea capacității de introspecție

– durată scurtă

■ efecte neutre:- halucinații puternice

– alterarea percepțiilor

– scăderea temperaturii corporale

– senzație de presiune sau vânt

– senzație de pătrudere în alte dimensiuni, realități alternative

■ efecte negative și riscuri:- iritația gâtului și plămânilor

– posibilă hiperventilație

– migrene, iritabilitate

– pierderi ale echilibrului

– experiențe intense

– risc de halucuinații „bad trip”- risc de comportament periculos

– „horrortrip” (angoasă, panică)

– pierderea identității, experiențe mistice, distorsiuni ale spațiului și timpului, anestezie cu pierderea cunoștinței pe durata a câtorva minute

– agravarea sau provocarea unei detrese psihologice

– risc de psihoză toxică, la fel ca toate halucinogenele pot declanșa efecte psihologice durabile

Unii specialiști susțin că salvinorina A ar putea reduce efectele substanțelor stimulante și în special a auto-administrării de cocaină. Dozele ridicate pot produce pierderi de memorie și pierderea cunoștinței.

Un articol din „Journal of Clinical Psychopharmacology” relatează un caz de remisie a unei depresii ca urmare a unui consum regulat de Salvia divinorum. [53]

Efectele observate și gravitatea acestora sunt dependente de doza administrată:de la efecte lejere, asemănătoare cu cele provocate de doze scăzute de marijuana, la efecte psihedelice de tip LSD, la doze importante.

Tabelul 12. Studiu statistic efectuat asupra unui grup de 500 de utilizatori de Salvia divinorum [50]

4.5.1. Toxicitate cronică

Literatura de specialitate este săracă în date despre efectele toxice ale salvinorinei A, de aceea s-au intreprins o serie de studii pe animale de laborator care au avut ca scop explorarea toxicității cronice a salvinorinei A.

Metoda: Șoarecii au fost expuși pe o perioadă de 2 săptămâni la doze de 400, 800, 1600, 3200 și 6400 mcg/kg salvinorină A. După expunere animalele au fost sacrificate iar creierul, inima, rinichii, măduva osoasă, sângele și splina au fost examinate microscopic. Studiile histologice nu au evidențiat schimbări histologice semnificative la oricare din dozele administrate.

Concluzia: Aceste date sugerează că toxicitatea salvinorinei A este relativ scăzută, chiar și la doze de căteva ori mai ridicate decât doza la care este expus organismul uman. [51]

4.5.2. Potențialul de dependență și toleranță

Până în prezent nu au fost raportate cazuri de dependență fizică. Cu excepția unor efecte psihice secundare (anxietate), nu au fost raportate cazuri de deteriorare a stării psihice. În unele cazuri a fost evocat un fenomen de toleranță.

Principalele riscuri sunt legate de posibilitatea unor accidente și de existența unor reacții anxioase. Aceste reacții sunt în general de scurtă durată și sunt însoțite uneori de grețuri. [39]

4.5.3. Tratamentul intoxicației

Nu au fost semnalate cazuri de deces datorate consumului de salvinorină A. Descoperirea mecanismului de acțiune a Salviei divinorum deschide posibilitatea unor viitoare cercetări asupra unor antagoniști opioizi (naltrexona) care ar putea reduce sau elimina efectele salvinorinei A și ar putea constitui un antidot al intoxicației. [42]

4.6. Analiza toxicologică

4.6.1 Extracția salvinorinei A

4.6.1.1. Material vegetal proaspăt

100 mg frunze proaspete se triturează cu 2 ml amoniac concentrat. Se adaugă 2 ml amestec cloroform/izopropanol (9:1, v/v) și se agită timp de 30 de minute. Se realizează separarea fazelor prin centrifugare. Faza organică este colectată și evaporată la o temperatură de 40 ºC. Reziduul uscat se acetilează cu 100 µl anhidridă acetică/piridină (3:2, v/v), timp de 30 de minute la 60ºC. Amestecul se evaporă la sec iaiar extractul de salvia se dizolvă în 100 µl acetat de etil.

4.6.1.2. Material vegetal uscat

100 mg frunze uscate se triturează cu 3 ml metanol. Se efectuează o filtrare și reziduul se spală cu 2 ml metanol. Soluția extractivă este evaporată la sec și ulterior se dizolvă în 100 µl acetonitril.

4.6.2. Gazcromatografie

Condiții de operare:

Detector: spectrometru de masă

Coloana: 25m×0,2 mm D. I.

Gazul purtător: Heliu, 1,2 ml/min

Temperatura coloanei: 70ºC (3 minute), 190ºC (20ºC/min), 305ºC (10ºC/min)

Metoda:

Se injectează căte 1l din soluția extractivă, în gazcromatograf.

Rezultate:

În extractul vegetal proaspăt s-au identificat glucide, acizi grași, vitamine și steroli, salvinorină A și salvinorină B.

În extractul vegetal uscat au fost identificate neofitadiena, alcani, tocoferol, acizi grași și salvinorina A. [45]

4.6.3. HPLC

Avantajele acestei metode constau în posibilitatea unei analize directe a unei infuzii apoase sau hidroalcolice, fără a necesita extracția sau derivatizarea principiului activ. Cuplajul HPLC-SM oferă cele mai bune condiții de determinare cantitativă și calitativă a salvinorinei A. [51]

În Fig. 19. este prezentată analiza prin cuplaj LC-MS a unui extract hidroalcoolic de Salvia divinorum.

Fig. 19. Analiza LC- SM a unui extract hidroalcoolic de Salvia divinorum

4.6.4. Cromatografie pe strat subțire

Faza staționară:

Plăci de silicagel de tip Whatman.

Solvent de developare:

Acetat de etil 50 ml

Hexan 50 ml

Prepararea soluțiilor de probă și a soluțiilor standard

Tehnica de extracție selectivă:

Frunzele au fost expuse succesiv, timp de 30 secunde în 3 bacuri cu cloroform. Această tehnică oferă un timp suficient pentru extracția salvinorinelor și evită extracția clorofilei și a altor compuși. Efectuarea unei cromatograme după fiecare extracție a evidențiat că extractul din primul bac este cel mai concentrat, concentrațiile fiind mai diminuate în cazul celei de a doua și a treia extracții ( Fig. 20. A). Această metodă este eficientă întrucât doar o cantitate mică de salvinorine a rămas în extractul- reziduu (linia 4). [41]

Pentru cromatograma B s-a efectuat extracția în cloroform a salvinorinelor din diferite părți ale plantei (100 mg materie vegetală/1 ml cloroform timp de 30 minute).

Cromatograma C evidențiază concentrația salvinorinelor în frunze aflate în 6 stadii de dezvoltatare diferite. Șase perechi de frunze, aflate în stadii de dezvoltare diferite au fost uscate și triturate. 20 mg din fiecare probă a fost menținute într-un ml de cloroform timp de 30 minute. [41]

Vizualizare:

Agent de vizualizare: Vanilina (50 ml etanol, 0-3 ml acid sulfuric, 1ml vanilină)

Tehnica de revelare:

Se pulverizează reactivul de vizualizare și se încălzesc plăcile cromatografice la 110ºC. Apariția unor spoturi de culoare roz-violet indică prezența salvinorinei A. Metoda este foarte sensibilă, salvinorinna A putând fi detectată în soluții de concentație 0,002%.

Rezultate:

Fig. 20 Cromatograme în strat subțire. A=salvinorina A, B/D=salvinorina B și salvinorina D separate într-un singur spot, C=salvinorina C. (A) Cromatogramă a unui extract secvențial din material vegetal proaspăt. Linia 1- primul extract, 30 sec; linia 2- al doilea extract, 30 sec; linia 3-al treilea extract, 30 sec; linia 4- extractul preparat din reziduul vegetal rămas în extracțiilor anterioare. (B) Cromatogramă a unor extracte cloroformice din 6 organe de Salvia divinorum. (C) Analiza a unor frunze aflate în stadii diferite de dezvoltare. Concentrația substanțelor cercetate este mai ridicată în frunzele mature și scade progresiv o dată cu vârsta materalului vegetal.

Discuție:

O extracție simplă în cloroform timp de 30 de secunde s-a dovedit a fi o metodă simplă, eficientă și selectivă pentru extracția compușilor terpenoizi, fără a contamina soluția cu ceilalți compuși ai frunzelor. Creșterea duratei imersiei în cloroform a avut ca rezultat o extracție a unei cantități mai mari de salvinorine dar și a altor compuși din țesutul foliar. Faptul că salvinorina este extrasă fără ca solventul să penetreze epiderma, demonstrează că acești compuși sunt secretați la suprafața externă a epidermei. [41]

Concentrația salvinorinelor variază la nivelul diferitelor organe și în funcție de stadiul de dezvoltare al plantei. Aceste substanțe sunt prezente în țesutul tulpinii, frunze, bractee, pediculi și caliciu, dar lipsesc în rădăcini, țesutul intern al tulpinii, țesutul intern al pețiolului, cotiledoane și corolă. Concentrația substanțelor cercetate este mai ridicată în frunzele mature și scade progresiv o dată cu vârsta materalului vegetal. [41]

4.7. Statutul legal

În iunie 2002 Australia a fost primul stat care a interzis consumul de Salvia divinorum și salvinorină A.Ulterior consumul a fost interzis și în Finlanda (2002), Danemarca (2003), Italia (2004) iar în prezent se fac demersuri pentru interzicerea substanței într-o serie de alte țări precum Elveția și Franța.

Structura chimică a salvinorinei A pare a fi unică printre celelalte molecule psihoactive. Pentru a fi introduse pe lista substanțelor interzise, salvinorina A și planta- părinte trebuie sa îndeplinească următoarele criterii: să prezinte un potențial de abuz ridicat, să nu aibă o utilizare medicală și să nu prezinte siguranță în utilizarea sub supraveghere medicală. Până în prezent atât planta, cât și substanța chimică nu au prezentat un potențial de abuz și nici potențial de toleranță, iar cercetările privind posibilitatea utilizării salvinorinei A în practica medicală sunt în fază incipientă. [39]

4.8. Concluzii

De la introducerea în comunitatea științifică Salvia divinorum a atras atenția oamenilor de știință prin mecanismul de acțiune și potențialul ridicat de a deveni o substanță de abuz. Mai multe surse converg pentru a semnala utlizarea tot mai răspândită a Salviei divinorum. Răspândirea consumului acestei plante, în special în Europa, prin intermediul site-urilor Internet fac din Salvia divinorum halucinogenul de elecție al celor care sunt în căutarea unor experiențe spiritual-mistice. În concluzie, Salvia divinorum este percepută de societatea nord-americană și cea europeană ca drogul viitorului apropiat („Hip New Drug”, „The New LSD”). [45]

Concluzii

În ultimii ani asistăm la o creștere a difuziei produșilor halucinogeni naturali sau de origine naturală, „droguri ecologice”, în detrimentul drogurilor sintetice. Creșterea utilizării drogurilor halucinogene „naturale” poate fi interpretată pe de o parte ca o reacție la difuzia masivă din ultimul deceniu, a drogurilor de sinteză (ecstasy, ketamină, LSD) iar pe de altă parte ca o reacție a utilizatorilor la riscurile pe care le prezintă aceste droguri ca urmare a utilizării pe termen scurt sau lung.

Cu toate că este cunoscută de foarte mult timp mescalina este încă utilizată pe scară largă. Toxicitatea acesteia nu poate fi comparată cu cea a produșilor de sinteză de tip Ecstasy. Efectul major al mescalinei este inducerea de halucinații vizuale, auditive și tactile, cu distorsionare a timpului și spațiului. Mescalina nu provoacă o dependență fizică dar provoacă o dependență psihică reală. Toleranța este slabă, poate exista o toleranță încrucișată cu LSD și dimetiltriptamina. Literatura nu menționează cazuri de deces direct imputabile consumului de mescalină.

Psilocina și psilocibina sunt prezente în aproximativ 180 de specii de ciuperci halucinogene. Psilocibina este defosforilată în organism la psilocină, aceasta fiind agentul farmacologic activ. Psilocibina nu este calificată drept o substanță cu potențial toxic ridicat. Principala problemă toxicologică pusă de ciupercile halucinogene se referă la posibilele confuzii cu ciuperci otrăvitoare.

Salvinorina A este o substanță cu structură diterpenică, fiind cel mai puternic halucinogen natural cunoscut. Salvinorina A este primul agonist selectiv al receptorilor opioizi k de origine naturală și care nu conține N în moleculă. Consumul de salvinorină A este legal în majoritatea statelor.

În contextul unei utilizări exponențiale a acestor droguri, este oportună înființarea unor centre de studiu și de informare asupra farmacodependenței care, alături de unitățile sanitare deja existente (spitale și farmacii), să contribuie la o mai bună identificare a produșilor circulanți și a compoziției acestora, o mai bună cunoaștere a utilizatorilor, a contextului de utilizare și a modalităților de consum, a impactului medical și social și nu în ultimul rând să contribuie la identificarea tendințelor recente.

Bibliografie

[1]. LOGHIN F.: Toxicologie generală, Editura Medicală Universitară „Iuliu Hațieganu ” Cluj-Napoca, 2002, p.8-18.

[2]. http://www.saratoga.ro/pages/armonia/generalitati.html.

[3]. KARTZUNG B.G.: Pharmacologie fondamentale et clinique, Septieme edition, Appleton&Lange, Stamford, 1998, p. 542-544.

[4]. Hallucinogennes, http://www.centrespharmacodependence.net/grenoble/ ORITHYE/Monograph/hallucin.htm.

[5]. XXX: Manuel Merck de diagnostic et therapeutique, Deuxieme edition, Edition d` Apres, 1994, p. 1476-1477

[6]. GALANTER M., KLEBER H. D.: Textbook of substance abuse treatment, The American Psychiatric Press, 1994, p. 141-147.

[7]. KINTZ P.: Mescaline: la religion du peyotl, Annales de toxicologie analytique, 2004, 16 (1): 18-21.

[8]. HOSTETTMANN K.: Les plantes qui deviennent des drogues, Editions Favre, 2002, p. 55-79.

[9]. CAMERON S., RICHARDS M.: Hallucinogenes, 2004, http://www.emedicine.com/med/topic3407.htm.

[10]. KINTZ P.: Toxicologie et pharmacologie medicolegales, Edition scientifiques et medicales Elsevier, 1998, p. 569-581.

[11]. http://www.chm.bris.ac.uk/motm/psilocybin/psilocybink.htm.

[12]. TRULSON M. E., CRISP T., HENDERSON L J.: Mescaline elicits behavioral effects in cats by action at both serotonin and dopamine receptors, Eur J Pharmacol. 1983, 96 (1-2): 151-4.

[13]. HERMLE L., FUNFGELD M.: Mescaline-induced psychopathological, neuropsychological and neurometabolic effects in normal subjects: experimental psychosis as a tool for psychiatric research, Biol psychiatry,1992, 32 (11): 976-91.

[14]. SYKES E. A.: Mescaline-induced motor impairement in rats, assesed by two different methods, Psychopharmacology 1989, 66 (3): 275–80.

[15]. DEMISCH L., NEUBAUER M.: Stimulation of human prolactin secretion by mescaline, Psychopharmacology, 1989, 64(3): 361.

[16]. HIRSCH K. S., FRITZ H.I.: Teratogenic effects of mescaline, epinephrine, and norepinephrine in hamster, Teratology, 1991, 23 (3): 287-91.

[17]. GHANSAH E., KOPSOMBUT P., MALLEQUE M. A., BROSSI A.: Effects of mescaline and some of its analogs on cholinergic neuromuscular transmission, S D J Med. 2001, 54 (1): 27-9.

[18]. DARVESH A., GUDELSKY G.: Activation of 5-HT2 receptors induces glycogenolysis in the rat brain, European Journal of Pharmacology,2003, 464: 135-140.

[19]. Mescaline, http://www.centrespharmacodependence.net/grenoble/ORITHYE/

Monograph/Mescalin.htm.

[20]. XXX: Recommended methods for testing peyote cactus (mescal buttons)/ escaline and psilocybe mushrooms/ psilocybin- Manual for use by national narcotics laboratoires, United Nations, New York, 1989.

[21]. ROMAN L., SĂNDULESCU R.: Chimie analitică, Metode de separare și analiză instrumentală, Editura Didactică și Pedagogică București, 1999, p.186.

[22]. HENRY J., EPLEY J., ROHRIG T.: The analysis and distribution of mescaline in postmortem tissues, Journal of Analytical Toxicology, 2003, 27, p. 381-382.

[23]. XXX: The Merck index- an encyclopedia of chemicals, drugs and biologicals, Thirteenth Edition, Merck&Co., Inc., Whitehouse Station, NJ, 2001.

[24]. KARCH S.: Karch`s pathology of drug abuse, CRC Press, 2002, p. 302-304.

[25]. COURTECUISSE R., DEVEAUX M.: Champignons hallucinogenes d`Europe et des Ameriques: mise au point mycologique et toxicologique, Annales de Toxicologie Analytique, 2004, 16 (1): 36-46.

[26]. HASLER F., BOURQUIN D., BRENNEISEN R., VOLLENWEIDER F.: Renal excretion profiles following oral administration of psilocybin: a controlled study in man, Journal of Pharmaceutical and Biomedical Analysis, 2002, 30: 331–339.

[27]. INABA D.S., COHEN W.E.: Excitants, calmants, hallucinogenes- Effets psychique et mentaux des drogues et autres produits actifs sur le psychisme, Piccini Nuova Libraria Padova, 1997, p.160-162.

[28]. MUSSHOFF F., MADEA B., BEIKE J.: Hallucinogenic mushrooms on the German market- simple instructions for examination and identification, Forensic Science International, 2000, 113: 389-395.

[29]. Psilocyne et psilocybine, http://www.centrespharmacodependence.net/ grenoble/ORITHYE/Monograph/Psilocyb.htm.

[30]. Psilocybe Toxicity Information, http://www.ansci.cornell.edu/1997term/Nolan/ psilocybes.htm.

[31]. HASLER F., GRIMBERG U., BENZ M., HUBER T., VOLLENWEIDER F.: Acute psychological and physiological effects of psilocibin in healthy humans: a double-blind, placebo-controlled dose effect study, Psychopharmacology, 2004, 172: 145-146.

[32]. CAROLL C.:  Drugs in Modern Society, 5th edition, William C. Brown Publishers, Dubuque Iowa, 2000, p. 312-313.

[33]. PÂRVU M.: Atlas micologic, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999, p. 225-226.

[34]. BOJIȚĂ M., ROMAN L., SĂNDULESCU R., OPREAN R.: Analiza și controlul medicamentelor, Volumul 2, Editura Intelcredo Deva, 2002, p.76, 614.

[35]. KELLER T., SCHNEIDER A., REGENSCHEIT P., DIRNHOFER R., RUCKER T., JASPERS J., KISSER W.: Analysis of psilocybin and psilocin in Psilocybe subcubensis GUZMAN by ion mobility spectrometry and gas chromatography-mass spectrometry, Forensic Science International, 1999, 99: 93-105.

[36]. ALBERS C., LEHR M., BIEKE J., KOHLER H., BRINKMANN B.: Synthesis of a psilocin hapten and a protein-hapten conjugate, Journal of Pharmacy and Pharmacology,2002, 54:1265-1270.

[37]. STICHT G., KAFERSTEIN H.: Detection of psilocin in body fluids, Forensic Science International, 113 (2000) 403-407

[38]. GRIESHABER A., MOORE K., LEVINE B.: The detection of psilocin in human urine, Forensic Science International, 233 (2002) 157-161.

[39]. XXX: Salvia divinorum- Information concerning the plant and its active principle, http://www.cognitiveliberty.org/dll/salvia_divinorum_action_centre.htm

[40]. CHAVKIN C., SUD S., JIN W., STEWART J., ZJAWIONY J., SIEBERT D., TOTH B., HUFEISEN S., ROTH B.: Salvinorin A, an active component of the hallucinogenic sage Salvia divinorum is a highly efficacious k-opioid receptor agonist: structural and functional considerations, Journal of Pharmacology and Experimental Therapeutics,2004, 308: 1197-1203.

[41]. SIEBERT D.: Localisation of Salvinorin A and related compounds in glandular trichomes of the psychoactive sage Salvia divinorum, Annals of Botany, 2004, 43: 53-56.

[42]. MARUSHIA R.: Salvia divinorum: the botany, ethnobotany, biochemistry and future of a Mexican Mint, Ethnobotany, 2002, 170: 135-147.

[43]. SHEFFLER D., ROTH B.: Salvinorin A: the „magic mint” hallucinogen finds a molecular target in the kappa opioid receptor, Journal of Psychoactive Drugs, 2003, 26: 283-291.

[44]. XXX: Premiere identification du principe actif de la Salvia divinorum dans SINTES, Note d`information du 19 juilllet 2002, http://www.drogues.gouv.fr/fr/ professionnels/info_rapides_trend/infos_rapides.html.

[45]. GIROUD C., FELBER F., AUGSBURGER M., HORISBERGER B., RIVIER L., MANGIN P.: Salvia divinorum: an hallucinogenic mint which might become a new recreational drug in Switzerland, Forensic Science Intenational, 2000, 112:2-3.

[46]. BUTELMAN E., HARRIS T., KREEK M.: The plant-derived hallucinogen, salvinorin, produces k-opioid agonist-like discriminative effects in rhesus monkeys, Psychopharmacology (2003), http://www.springerlink.com/media/3pyxie0uyr1irirk narar / Contributions/X/L/1/L/XL1L.

[47]. VALDES L.: Salvia divinorum and the unique diterpene hallucinogen, Salvinorin A, Journal of Psychoactive Drugs,1994, 26: 277-283.

[48]. Salvia divinorum, http://www.leda.lycaeum.org/Taxonomy/ Salvia_ divinorum .269.shtml.

[49]. Salvia divinorum, http://www.erwoid.org/plants/salvia/salvia.shtml.

[50]. BAGGOTT M., ERWOID E., ERWOID F., MENDELSON E.: Use of Salvia divinorum, an unscheduled hallucinogenic plant: a web-based survey of 500 users, http://www.sagewisdom.org/baggottetal.html.

[51]. MOWRY M., MOSHER M., BRINER W.: Acute psyologic and chronic histologic changes in rats and mice exposed to the unique hallucinogen salvinorin A, Journal of Psychoactive Drugs,2003, 35(3): 379–382.

[52]. MEDANA C., MASSOLINO C., PAZZI M., AIGOTTI R., BAIOCCHI C.: Analisi LC-MS di diterpeni in foglie di Salvia divinorum, www.chim.unipr.it/analitica2004/abstract04/103.pdf.

[53]. HANES K.: Antidepressant effects of the herb Salvia divinorum: a case report, Journal of Clinical Psychopharmacoloy, 2001, 21(6): 634-635.