Drepturile Succesoarale ale Sotului Supravietuitor
=== 814b41cf649c64fed20ef5e217e4a5e426550d50_89260_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA
1.1. Noțiune
1.2. Deschiderea moștenirii
1.3. Felurile moștenirii
1.4. Actele juridice asupra moștenirii nedeschise
1.5. Condițiile generale ale dreptului de a moștenii
1.5.1. Capacitatea de a moștenii
1.5.2. Nedemnitatea succesorală
Vocația la moștenire
1.6. Principiile moștenirii legale
CAPITOLUL II DREPTUL LA MOȘTENIRE AL SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR
Condiții speciale cerute soțului supraviețuitor pentru a putea moșteni
Regimul matrimonial
Drepturile soțului supraviețuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali
Dreptul special al soțului supraviețuitor asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic
Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor
CAPITOLUL III REZERVA SUCCESORALĂ, COTITATEA DISPONIBILĂ ȘI REDUCȚIUNEA LIBERALITĂȚILOR EXCESIVE
Scurt istoric. Noțiuni introductive. Caracterele juridice ale rezervei succesorale.Moștenitorii rezervatari. Întinderea rezervei. Calculul rezervei
Rezerva soțului supraviețuitor. Cotitatea disponibilă a soțului supraviețuitor în concurs cu copii dintr-o altî căsătorie a defunctulu
Cuantumul rezervei soțului supraviețuitor
Reglementarea și justificarea cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor
Dreptul special la moștenire al soțului supraviețuitor asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice și asupra darurilor de nuntă
CAPITOLUL IV SEZINA SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR
4.1. Noțiunea de sezină
Sezina soțului supravițuitor
CAPITOLUL V RAPORTAREA DONAȚIILOR DE CĂTRE SOȚUL SUPRAVIEȚUITOR
5.1. Definirea noțiunii de raport succesoral
5.2. Condițiile obligației legale de raport
5.3. Persoanele care pot cere raportul donațiilor
5.4. Excepțiile de la obligația de raport
CAPITOLUL VI PRACTICĂ JUDICIARĂ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
NCC – noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
S.D.R. – Studii de drept românesc
vol. – volumul
INTRODUCERE
Prin complexitatea problematicii abordate, materia dreptului succesoral a reprezentat dintotdeauna o atracție pentru orice absolvent de științe juridice.
Datorită noilor realități, respectiv a integrării țării noastre în Uniunea Eurpeană, materia succesiunilor a suferit ample reconsiderări.
Pe fondul noilor realități modificările intervenite în 2011, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil au fost oportune și binevenite.
Prezenta lucrare analizează, cu precădere, noua configurație a instituțiilor materiei succesiunilor, având ca principal fundament doctrina și practica juridiciară.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA
Noțiune
Precum orice transmisiune, și moștenirea stabilește legături între două entități: cea ale cărei drepturi și obligații se transmit (defunctul de cuius, autorul), respectiv cea care primește (avândul-cauză). În timp ce autorul este întotdeauna o persoană fizică avându-cauză poate fi o persoană fizică, o persoană juridică, inclusiv statul sau unitățile administrative-teritoriale .
În materie succesorală, aceștia sunt desemnați însă prin termeni specifici: moștenitorii legali sau testamentari, desemnați de lege sau prin testament, sunt cei care primesc bunurile defunctului, numit în mod tradițional de cuius prin abrevierea formulei is de cuius successionis agitur-cel despre a cărui moștenire este vorba.
Astfel definită, moștenirea constituie una dintre modalitățile de dobândire a proprietății, alături de altele, cum ar fi convențiile sau prescripția achizitivă.
Trebuie menționat faptul că nu doar cauza declanșatoare a transmisiunii, și anume moartea unei persoane, face diferența între moștenire și celelalte moduri de dobândire a proprietății.
Distincția fundamentală constă în aceea că transmisiunea patrimoniului succesoral este o transmisiune universală-cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor aparținând lui de cuius, care au valoare economică, pe când transmisiunile inter vivos nu pot opera, în principiu, decât cu titlu particular. În mod evident, nu se transmit mortis causa drepturile și obligațiile nepatrimoniale, drepturile cu caracter viager-dreptul de uzufruct, uz sau abitație, o creanță de rentă viageră sau de întreținere-dreptul la pensie, obligații legate de calitatea personală a defunctului, cum ar fi obligația legală de întreținere etc.
Determinarea consecințelor morții asupra patrimoniului defunctului și, în special, identificarea persoanelor care sunt beneficiarele transmisiunii mortis causa fac obiectul devoluțiunii moștenirii.
Conturarea efectelor acestei instituții a dreptului civil a reprezentat, de-a lungul timpului, o sarcină deosebit de dificilă. Dreptul succesoral nu a fost, la originea sa, legat de dreptul de proprietate, așa cum este astăzi.
De fapt, acesta este anterior raporturilor de proprietate, întrucât apariția sa se circumscrie cultului strămoșilor. Prima sursă a dreptului succesoral a fost una religioasă. Transmiterea bunurilor lăsate de către cei decedați a dobândit conotații juridice doar după dezvoltarea proprietății, mai întâi familiale și mai apoi individuale. Mai precis, este vorba despre momentul în care fiecare familie ce aparținea aceluiași clan sau aceluiași trib începe să posede un patrimoniu distinct de cel al altor familii. Astfel, principiul care a animat în mod constant de-a lungul istoriei regimul juridic al succesiunilor este cel al unității patrimoniului familiei.
Alături de succesio in bonis, trebuie avut în vedere că există și o succesio in dignitatibus, o succesiune a drepturilor extrapatrimoniale, a reputației, a prestigiului, a avantajelor de altă natură decât a bunurilor și a creanțelor. Acest complex al consecințelor inerente dispariției fizice a unei persoane leagă fundamental ideea de succesiune de cea de ereditate biologică și, deci, de prevalență a rudelor în alegerea moștenitorilor. Totodată, rămâne deschisă și calea unei așezări a fundamentelor succesiunii exclusiv pe referințele sale economice, cu consecința firească a îndepărtării justificărilor și ordinii morale a familiei.
Articolul 46 din Constituția României dispune că „Dreptul la moștenire este garantat”; lipsa detaliilor referitoare la titularii dreptului, la obiectul său și la modul de funcționare a protecției creează însă incertitudine în legătură cu efectele juridice concrete ale dispoziției citate.
Deschiderea moștenirii
Patrimoniul, atribut al personalității și al forței juridice cu care o persoană este învestită, rămâne atașat acesteia până la decesul său.
Transmisiunea patrimoniului persoanei fizice în ansamblul său nu poate avea loc, în principiu, decât odată cu decesul. Moartea, indiferent de cauza sa, atrage procedura constatării și declarării sale, iar, în final, a redactării unui act de stare civilă.
Orice persoană interesată poate face dovada decesului prin certificatul de deces, în cazul morții constatate fizic prin examinarea cadavrului, sau prin hotărâre judecătorească de declarare a morții, în ipoteza dispariției persoanei fizice, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 49 sau art. 50 NCC. Atât certificatul de deces, cât și hotărârea judecătorească conțin, în plus, constatări privind momentul decesului, locul și ultimul domiciliu al defunctului.
Având în vedere că emitentul acestor acte, respectiv ofițerul de stare civilă sau respectiv judecătorul, nu ia la cunoștință personal nici de deces și nici de circumstanțele acestuia, atât declararea decesului, cât și mențiunile corespunzătoare referitoare la data exactă a decesului, locul și ultimul domiciliu fac dovada până la proba contrarie, probă ce poate fi administrată prin orice mijloc.
Succesiunea se deschide în momentul morții lui de cuius, așa cum acesta este precizat în actul de deces. În cazul morții constatate prin certificat de deces, acesta atestă ziua, luna și anul producerii decesului; în cazul lipsei mențiunii orei exacte a decesului, aceasta poate fi stabilită pe baza actelor medicale constatatoare ale morții.
În cazul dispariției, instanța judecătorească fixează data decesului prin aplicarea prezumțiilor instituite prin art. 52 NCC, iar dacă hotărârea nu arată și ora morții, aceasta va fi stabilită în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții. Stabilirea orei exacte-chiar a minutului și a secundei-a decesului se poate învedera ca dificilă, dar foarte utilă în cazul morții mai multor persoane cu vocație succesorală reciprocă sau unilaterală care au murit în același eveniment și/sau în același timp.
În funcție de data deschiderii succesiunii se determină:
sfera moștenitorilor legali și testamentari, capacitatea lor succesorală,precum și drepturile lor asupra moștenirii;
compunerea și valoarea masei succesorale;
data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală;
momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la succesiune;
validitatea actelor juridice asupra moștenirii;
începutul indiviziunii succesorale și data până la care va retroactiva actul de partaj succesoral (în caz de pluralitate de moștenitori);
legea aplicabilă devoluțiunii succesorale în cazul conflictului în timp de legi succesorale succesive.
Raportat de locul dechiderii moștenirii aceasta se deschide la ultimul domiciliu al lui de cuius și nu la locul decesului. Alegerea este justificată prin aceea că moartea lui de cuius poate surveni într-un loc unde acesta se afla accidental și se impune și din considerentul că, de obicei, la ultimul domiciliu al defunctului pot fi soluționate mai ușor problemele ce privesc moștenirea, de aici culegându-se mai lesne informații în legătură cu prezumtivii moștenitori și conținutul masei succesorale.
Prin alin. 3 și 4, art. 954 NCC stabilește o serie de reguli necesare fixării locului deschiderii succesiunii pentru ipoteza în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau se află în străinătate. În acest sens, este introdusă, cu titlu de noutate, în legislația noastră relația dintre un element fix-bunuri patrimoniale imobile sau mobile-și un elemenbt mobil, primul organ sesizat-notar public sau instanță de judecată-de succesibili.
Deși norma legală nu identifică obiectul sesizării, este evident că acesta trebuie să vizeze dezbaterea succesiunii și emiterea certificatului de moștenitor sau eventuale aspecte premergătoare, cum ar fi inventarul bunurilor succesorale și măsurile speciale de conservare a acestora.
Astfel, locul deschiderii moștenirii este ales de către succesibili prin sesizarea notarului public sau a instanței de judecată, fiind identic cu circumscripția organului sesizat, dar cu respectarea următoarelor condiții:
dacă în masa succesorală se găsesc și bunuri imobile, în această circumscripție trebuie să se afle unul dintre bunurile imobile (dacă suntem în prezența unui singur bun imobil, moștenitorii nu vor mai avea drept de opțiune);
dacă în masa succesorală se găsesc numai bunuri mobile, în această circumscripție trebuie să se găsească unele dintre acestea.
Conform noilor dispoziții legale, valoarea bunurilor imobile sau mobile succesorale nu are nicio relevanță în determinarea locului deschiderii moștenirii. Alegerea succesibililor este în totalitate liberă în ipoteza în care în patrimoniul succesoral nu se găsesc bunuri sau acestea sunt situate în totalitate în afara teritoriului României.
Se impune a mențion că pentru sesizarea notarului public sau a instanței de judecată nu este necesar consensul succesibililor, oricare dintre aceștia putând exercita acest drept.
Analiza excepțiilor de la regula deschiderii moștenirii la ultimul domiciliu al defunctului indică excluderea aplicării în materie succesorală a prezumțiilor domiciliului, instituite prin art. 90 NCC, întrucât acestea conduc întotdeauna la determinarea unui domiciliu închipuit atunci când cel real nu este cunoscut, ceea ce ar provoca aplicarea dispozițiilor alin. 3 și 4 ale art. 954 NCC doar atunci când ultimul domiciliu al defunctului s-ar afla în străinătate.
Prin urmare, în privința locului deschiderii moștenirii nu prezintă relevanță locul unde a intervenit decesul și nici reședința defunctului sau domiciliul curatorului, în ipoteza în care de cuius ar fi fost pus sub curatelă.
Locul deschiderii moștenirii prezintă interes practic pentru stabilirea organelor competente teritorial să soluționeze diferitele probleme legate de atribuirea patrimoniului succesoral.
Clauza testamentară sau convențională prin care de cuius ar dispune instituirea unor alte cauze, a unei alte date sau a unui alt loc de deschidere a moștenirii care s-ar plasa în afara dispozițiilor art. 954 NCC sunt nule de drept.
Felurile moștenirii
Dispozițiile art. 955 alin. 1 NCC consacră existența în dreptul nostru a moștenirii legale și a celei testamentare.
Din exprimarea noului Cod civil rezultă preeminența moștenirii legale: aceasta constituie regula, pe când moștenirea testamentară reprezintă excepția. Această viziune este una de tradiție în dreptul nostru, preferința pentru moștenirea legală fiind fundamentată pe concepția existenței unei obligații a defunctului față de familia sa și pe imperativul respectării rezervei succesorale chiar împotriva voinței lui de cuius.
Moștenirea este legală dacă și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite persoanelor prevăzute de lege, în ordinea și în cotele determinate de lege. Denumită și moștenire ab intestat, regulile ei se aplică în următoarele cazuri:
De cuius nu a lăsat testament sau, deși a lăsat testament, acesta nu conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, însă acestea nu produc efecte, în tot sau în parte;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea numai a unei părți din patrimoniul succesoral;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea întregului patrimoniului succesoral, însă există moștenitori rezervatari care vor și pot să vină la moștenire.
Moștenirea este testamentară atunci când și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite potrivit dispozițiilor testamentare ale celui despre a cărui moștenire este vorba.
Devoluțiunea succesorală rămâne una testamentară și atunci când succesiunea este culeasă de către persoanele care ar fi venit la moștenirea lui de cuius și dacă s-ar fi aplicat regulile devoluțiunii legale, însă cotele ce le culeg acestea sunt altele decât cele prevăzute de lege. De exemplu, testatorul dispune ca patrimoniul succesoral să se transmită către cei trei descendenți de gradul întâi, dar nu în mod egal, însă cu respectarea rezervei succesorale a fiecăruia dintre ei.
Preferința legiuitorului pentru una dintre cele două moșteniri nu se manifestă însă prin excluderea, de plano, a celeilalte.
Alineatul 2 al art. 955 NCC confirmă în mod expres ipoteza coexistenței moștenirii legale cu cea testamentară.
Iată câteva cazuri în care moștenirea legală coexistă cu cea testamentară:
dacă de cuius a instituit unul sau mai multe legate universale, dar acestea afectează drepturile moștenitorilor rezervatari care vor și pot să vină la moștenire;
dacă de cuius a instituit doar legate cu titlu universal ce nu epuizează întreg patrimoniul succesoral (transmisiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatelor și legală pentru rest);
dacă de cuius a instituit legate cu titlu particular care au ca obiect un drept real asupra unui bun individual determinat.
Moștenirea testamentară va înlătura succesiunea legală dacă nu există moștenitori rezervatari, iar testatorul a instituit unul sau mai multe legate care epuizează întregul patrimoniu succesoral.
Actele juridice asupra moștenirii nedeschise
Prohibiția istorică, având ca subiect în denumire tradițională pactul asupra unei moșteniri nedeschise, își găsește numeroase justificări: apărarea circuitului civil de astfel de drepturi eventuale; îndepărtarea dorinței morții eventualului de cuius-votum mortis captandea; protejarea moștenitorilor de influențele terților speculanți sau a propriilor autori.
Însă, art. 956 NCC propune o viziune pur tehnică și rigidă a acestei interdicții, prin preferarea unei metode de control a validității actului juridic, specifică obiectului său și nu cauzei.
Sancțiunea este determinată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor elemente:
existența unui act juridic
Este cazul oricărui act juridic, fiind indiferentă natura sa unilaterală sau bilaterală, oneroasă sau gratuită. Textul noului Cod civil vizează, în egală măsură, contractele, cum sunt: vânzarea, donația, renunțarea cu titlu oneros etc, promisiunile de înstrăinare-vânzare, donație și actele juridice unilateral cum sunt renunțarea sau acceptarea.
Act juridic având ca opbiect drepturi eventuale
Obiectul actului juridic îl constituie drepturile susceptibile de a face parte din dreptul de moștenire al unuia dintre contractanți, fiind indiferent dacă poartă asupra unei universalități-vocația asupra întregii moșteniri.asupra unei cotități- vocația asupra unei fracțiuni din moștenire. sau asupra unor drepturi privite ut singuli-dreptul de moștenire a unor bunuri privite individual, dreptul de rezervă sau la raport, dreptul de a invoca prescripția sau de a intenta acțiunea în răspundere civilă delictuală. Nu are importanță dacă prin actul juridic aceste drepturi sunt alienate sau se renunță la ele;
Act asupra unei moșteniri nedeschise încă
Noțiunea de moștenire nedeschisă încă, adică viitoare, se definește prin raportare la instituția juridică a deschiderii succesiunii, ca fiind succesiunea unei persoane care încă nu a decedat. Acesta este criteriul esențial al interdicției, întrucât o succesiune viitoare nu poate fi formată, în tot sau în parte, decât din drepturi eventuale, drepturi care există sub forma unei simple expectative, sunt în suspans. Pentru îndeplinirea acestei condiții, este indiferent dacă actul juridic se încheie în considerarea morții unei persoane determinate sau nedeterminate. De asemenea, participarea prezumtivului de cuius la încheierea actului juridic sau acordul său expres exprimat nu înlătură sancțiunea nulității absolute;
Actul să nu fie permis expres de lege
Având în vedere interese superioare, textul admite posibilitatea legiuitorului de a legifera acte juridice care se constituie în excepții de la interdicția pactelor asupra unei moșteniri nedeschise.
Cu titlu de exemplu, putem aminti posibilitatea descendenților, a ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor de a renunța la dreptul de invoca prezumția de donație, ceea ce echivalează cu renunțarea la dreptul de a cere reducțiunea și/sau raportul.
Plasarea textului art. 956 în Capitolul I, Titlul I, al Cărții a IV-a referitor la dispozițiile generale ale moștenirii, ne indică statuarea, cu titlu de principiu, a regulii conform căreia în dreptul român nu este permisă organizarea transmisiunii succesorale pe cale convențională.
Norma legală nu identifică însă persoanele asupra cărora se răsfrânge interdicția. Deși actele unilaterale de acceptare sau renunțare la succesiune nu ar putea fi îndeplinite decât de prezumtivi moștenitori legali sau testamentari, actele ce promit sau transferă drepturi pot aparține și unor terțe persoane sau pot avea ca parte contractantă inclusiv pe viitorul de cuius.
În această ultimă ipoteză suntem în prezența unui pact asupra propriei succesiuni care ridică dificultăți de calificare, putând exista riscul confuziunii cu pactul post mortem, atunci când obiectul dreptului eventual este privit ut singuli.
Astfel, vom fi în prezența nulității absolute dacă dispunătorul transmite asupra succesiunii sale o obligație la care el nu este ținut în timpul vieții sale și, dimpotrivă, actul va fi valabil dacă obligația ia naștere în timpul vieții dispunătorului, chiar dacă, pentru fixarea exigibilității, decesul joacă rolul unui termen suspensiv sau predecesul, pe cel al unei condiții suspensive
Condițiile generale ale dreptului de a moștenii
Capacitatea de a moștenii
Capacitatea de a moșteni reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al drepturilor și al obligațiilor pe care le presupune calitatea de succesor legal sau testamentar, fiind distinctă atât de capacitatea de folosință, cât și de capacitatea de exercițiu.
Potrivit art. 957 alin. 1 NCC, are capacitate succesorală orice persoană care se află în viață în momentul deschiderii moștenirii și nu are capacitate succesorală persoana care nu mai există sau care nu există încă la acea dată.
Regulile generale în materie de probațiune stabilesc sarcina probei capacității succesorale aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii (moștenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi, după caz). Dovada se face cu actele de stare civilă.
Beneficiază de capacitate succesorală:
Persoanele fizice aflate în viață la data deschiderii moștenirii (indiferent de durata vieții);
Persoanele dispărute ;
Persoanele fizice concepute, dar nenăscute la data deschiderii moștenirii moștenirii;
Persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii și, respectiv, de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal
Este necesar a menționăm că persoanele juridice au doar capacitatea succesorală testamentară, nu și legală.
Nu au capacitate succesorală:
Personele fizice care nu sunt în viață (includem în această categorie copilul născut mort, predecedații, copilul nenăscut la data deschiderii succesiunii, care nu beneficiază de prezumția instituită de art. 412 NCC) și perosnale juridice care nu au un act de înființare și nici nu se dispune asupra înființării lor prin testament;
Comorienții-astfel, conform alin. 2 al art. 957 NCC, două sau mai multe persoane care au decedat în același timp, fără a se putea stabili ordinea deceselor, sunt lipsite de capacitate succesorală.
Noul text integrează propunerea doctrinei referitoare la codecedați și, spre deosebire de dispozițiile art. 21 ale Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, circumstanțele morții nu mai prezintă nicio relevanță, putând fi vorba despre aceeași împrejurare (accident auto, incendiu, catastrofă aeriană, naufragiu etc.) sau despre situații diferite, iar consecința juridică a lipsei capacității succesorale atrasă de imposibilitatea stabilirii momentului exact al morții (oră, minut) este direct dedusă prin textul de lege, nemaiinstituindu-se prezumția morții concomitente.
Din punct de vedere practic, situația comorienților interesează atât moștenirea legală, cât și cea testamentară, nu numai în situația în care defuncții au vocație succesorală reciprocă, ci și în cazul vocației succesorale unilaterale .
Nedemnitatea succesorală
1.5.2.1. Nedemnitatea de drept
Prin dispozițiile alin. 1 al art. 958 NCC sunt reglementate două situații în care nedemnitatea este atrasă de plin drept.
Astfel, faptele trebuie să fie prevăzute de legea penală, adică să fim în prezența unei acțiuni sau inacțiuni prevăzute de lege ca element material al unei anumite infracțiuni și, în plus, conținutul constitutiv al infracțiunii să cuprindă, ca element subiectiv, intenția de a unice.
Întrucât ceea ce se sancționează este atitudinea morală a făptuitorului, tentativa va fi în această materie asimilată infracțiunii consumate, însă trebuie menționat că textul legal vizează infracțiuni ca: omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei,, uciderea noului născut de către mamă, dar exclude infracțiunile săvârșite din culpă sau praeterintenționate.
Pentru a exista nedemnitatea, obiectul material al infracțiunii trebuie să îl constituie corpul lui de cuius sau al unui alt succesibil.
În această ultimă ipoteză, care trebuie să se producă în timpul vieții lui de cuius, prin noțiunea de „alt succesibil” vom înțelege o persoană care se bucură de vocație generală la aceeași succesiune ca și subiectul infracțiunii și care, din punct de vedere strict ipotetic, ar fi putut să-1 înlăture de la moștenire sau să-i micșoreze acestuia emolumentul moștenirii, dacă data deschiderii acesteia ar fi fost anterioară momentului uciderii sale.
Mobilul urmărit prin infracțiunea comisă împotriva unui alt succesibil este indiferent pentru incidența nedemnității, netrebuind să se demonstreze că acesta ar avea legătură cu mărirea drepturilor sale succesorale. Sub aspectul participației penale complexela care contribuțiile participanților sunt diferite (autori, instigatori sau complici), textul art. 958 NCC ridică problema suportării sancțiunii nedemnității și de către complici sau instigatori, cu atât mai mult cu cât toate normele ce conțin pedepse sau sancțiuni sunt de strictă interpretare, iar asimilarea tratamentului participanților cu cel al autorilor infracțiunilor nu este prevăzută decât în materie penală.
În acest sens, în cadrul literaturii de specialitate s-a apreciat că textul art. 726 pct. 1 și 2 C. civ. francez care, spre deosebire de textul român, face referire în mod expres la extinderea efectelor nedemnității și în persoana complicilor dar, cu toate acestea, suntem se consideră că este de dorit ca și textul art. 958 NCC să fie interpretat în conformitate cu ratio legis, astfel încât toți participanții să fie nedemni.
Pe lângă condițiile referitoare la domeniu și cazuistică, existența nedemnității presupune și o hotărâre care să constate comiterea cu vinovăție a uneia dintre faptele descrise anterior.
În primul rând, este vorba despre o hotărâre penală de condamnare. În cazul în care sunt îndeplinite toate condițiile existenței infracțiunii și totuși hotărârea penală de condamnare nu mai poate fi pronunțată din cauza împiedicării exercitării acțiunii penale-intervenția morții făptuitorului-sau datorită prezenței unei cauze care înlăturară răspunderea penală – intervenția amnistiei antecondamnatorii sau a prescripției răspunderii penale – atunci existența faptei și atitudinea conștiinței și voinței autorului în raport cu fapta comisă va putea fi stabilită și prin intermediul unei hotărâri pronunțate de instanța civilă, prin această reglementare realizându-se și acordarea instituției nedemnității la exigențele CEDO.
Regimul juridic al acțiunii civile aste același cu cel al acțiunii în constatarea existenței nedemnității. Indubitabil, ambele hotărâri trebuie să fie definitive pentru a cunoaște efecte în materia dreptului de moștenire.
Deoarece acest tip de nedemnitate operează de drept, nu este necesară și o altă hotărâre judecătorească care să constate intervenirea nedemnității. În cadrul unei proceduri de dezbatere succesorală, atât instanța de judecată, cât și notarul public iau la cunoștință despre incidența nedemnității din oficiu sau la cererea unei persoane interesate, în baza hotărârii judiciare ce atestă existența elementelor constitutive ale nedemnității, urmând a dispune aplicarea efectelor acestei sancțiuni.
Totuși, există posibilitatea ivirii unui litigiu în legătură cu îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru intervenirea unei asemenea sancțiuni civile. Într-o atare situație, instanța, ca singur organ competent, este chemată să se pronunțe cu privire la îndeplinirea acestor cerințe și, dacă este cazul, să constate nedemnitatea ce a operat ope legis din momentul deschiderii succesiunii.
În ceea ce privește momentul în care ar putea fi promovată o astfel de acțiune, acesta este situat în mod obligatoriu după deschiderea succesiunii. Întrucât o astfel de acțiune are ca finalitate îndepărtarea nedemnului de la moștenirea celui față de care s-a făcut vinovat de faptul de nedemnitate, acțiunea în constatarea nedemnității poate fi primită numai dacă nedemnul are vocație succesorală legală concretă la moștenirea în cauză, în caz contrar acțiunea urmând a fi respinsă ca lipsită de interes.
În ceea ce privește sfera persoanelor care ar avea capacitate procesuală activă într-o acțiune în constatarea nedemnității, includem în această categorie: comoștenitorii legali sau testamentari (ale căror drepturi succesorale ar fi fost restrânse de venirea nedemnului la moștenire); moștenitorii legali subsecvenți (pe care prezența nedemnului i-ar fi înlăturat de la moștenire); donatarii sau legatarii (ale căror liberalități ar fi putut fi reduse în cazul în care ar fi adus atingere cotei de rezervă succesorală a nedemnului); creditorii comoștenitorilor legali, ai moștenitorilor legali subsecvenți, ai donatarilor sau legatarilor, moștenitorul nedemn.
Vor avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în constatarea nedemnității: moștenitorul nedemn; succesorii nedemnului ce stăpânesc prin retransmitere bunurile succesorale dobândite de nedemn (este ipoteza în care nedemnul care a intrat în posesia bunurilor moștenirii decedează înainte de constatarea nedemnității, iar acestea se transmit, în cadrul propriului său patrimoniu succesoral, la proprii săi moștenitori).
1.5.2.2. Nedemnitatea judiciară
În cuprinsul art. 959 alin 1 NCC sunt reglementate următoarele 3 situații care atrag nedemnitatea judiciară:
Comiterea împotriva lui de cuius a unor fapte de violență sau a unor fapte care au ca urmare moartea sa.
Ambele categorii de fapte trebuie comise cu intenție și trebuie să îndeplinească totalitatea elementelor constitutive ale unei infracțiuni, întrucât pentru existența acestui caz de nedemnitate se cere existența unei hotărâri de condamnare pronunțate de instanța penală sau a unei hotărâri de constatare a comiterii faptelor și a poziției psihice a autorului de către instanța civilă.
Prima categorie de fapte sunt cele de violență, care poate fi fizică sau morală, dar trebuie să îndeplinească condiția gravității. S-a apreciat că este cazul unei analize în fapt a intensității cu care a fost lezată integritatea corporală, sănătatea, viața sexuală, libertatea sau demnitatea lui de cuius, analiză care va fi efectuată de către instanța civilă sesizată cu pronunțarea nedemnității, în baza aspectelor reținute de hotărârea penală de condamnare, care are autoritate de lucru judecat în privința acestor aspecte.
Calificarea gravității nu poate consta nici în identificarea unor criterii obiective de drept penal care să permită caracterizarea infracțiunii în funcție de modalitățile sale și nici în aprecierea in abstracto a amplorii pedepsei, întrucât ambele indicații se îndepărtează de imperativul aprecierii pericolului concret al faptelor și a urmărilor lor asupra lui de cuius.
Cea de-a doua categorie de fapte comise de succesibili trebuie să înregistreze un raport de cauzalitate între acțiune și moartea lui de cuius, însă autorul nu acționează cu intenția de a ucide, ca în cazul nedemnității de drept.
Prin urmare, putem distinge între două categorii de infracțiuni: unele comise cu intenție directă sau indirectă și altele în care moartea este rezultatul praeterintenționat al altei acțiuni-lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, încăierarea care a avut ca urmare moartea unei persoan etc.
Modificarea sau înlăturarea ultimei voințe a lui de cuius prin intervenții asupra formei testamentare
În cazul existenței unui testament, modificarea acestuia se poate produce prin alterare-denaturarea conținutului prin adăugare, ștergere, transformare) și distrugere parțială, iar înlăturarea sa se poate produce prin ascundere și distrugere totală; în acest ultim caz, se poate alcătui prin falsificare un nou testament al lui de cuius.
Sancțiunea nedemnității va fi incidentă însă și în cazul confecționării prin falsificare a unui testament al lui de cuius, în condițiile în care acesta nu a intenționat niciodată să modifice regulile devoluțiunii legale a moștenirii. Faptele menționate se pot produce fie înainte de data deschiderii succesiunii, fie după aceasta, fiind de asemenea indiferentă atât forma cât și validitatea testamentului supus unei astfel de operațiuni, întrucât nedemnitatea sancționează în acest caz încercarea de aduce atingere libertății de a testa și caracterului personal al testamentului.
Textul noului Cod civil condiționează existența nedemnității de reaua- credință în executarea acestor acte, ceea ce echivalează cu intenția făptuitorului de a crea efecte juridice prin manoperele sale și atrage obligația probării sale de cel care o invocă.
Zădărnicirea/anihilarea voinței lui de cuius de a dispune pentru momentul când nu va mai fi în viață.
Această împiedicare se referă la alcătuirea unui testament, modificarew acestuia sau revocarea.
Sub aspect obiectiv, existența nedemnității presupune raportul de cauzalitate dintre rezultatul împiedicării și utilizarea de mijloace dolosive dolosive sau inducerea fără drept a unei temeri.
Nedemnitatea judiciară este condiționată de intervenirea unei hotărâri a instanței de judectă civile care să pronunțe îndeplinirea elementelor constitutive a unuia dintre cele trei cazuri analizate.
În situația în care declararea judiciară a nedemnității reprezintă singura piedică în constatarea vacanței succesora, alin. 6 al art. 959 NCC prevede, în mod expres, calitatea procesuală activă a comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile lui de cuius la data deschiderii moștenirii, în condiții asemănătoare cu a celorlalți moștenitori; condiția inexistenței altor succesibili la care se face referire trebuie înțeleasă în sens strict juridic, ca făcând referire la absența unor moștenitori cu vocație utilă epuizării întregii succesiuni.
Interesul promovării acțiunii care rezidă în concretizarea sau lărgirea emolumentului vocației succesorale îndreptățește calificarea actului procesual ca act de acceptare tacită a moștenirii, indiferent de soluția pronunțată.
Succesibilii care doresc înlăturarea de la moștenire a eredelui care se face vinovat de una dintre faptele nedemnității judiciare dispun de un termen de decădere decădere de 1 an de la data deschiderii moștenirii.
Însă, cu titlu de excepție, termenul își poate începe curgerea și de la un alt moment în timp.
Astfel, pentru cazul nedemnității constând în fapte de violență împotriva lui de cuius, termenul de un an poate curge fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare penală, dacă acest moment se situează după data deschiderii moștenirii, fie de la momentul apariției unui caz care înlătură răspunderea penală (amnistie antecondamnatorie, prescripția răspunderii penale, decesul făptuitorului), împrejurare care împiedică pronunțarea hotărârii penale și necesită pronunțarea unei hotărâri civile de constatare a existenței faptei de nedemnitate; pentru această ipoteză, deși alin. (4) face referire la succesiunea a două hotărâri civile, prima, definitivă, pentru constatarea existenței faptei de nedemnitate, iar cea de a doua pentru declararea nedemnității, se susține că incidența a două cicluri procesuale nu servește interesele moștenirii, succesorii putând introduce o singură acțiune conținând cele două capete de cerere.
Pentru cele două cazuri de nedemnitate ce implică ingerința succesibilului în ceea ce privește ultima voință a lui de cuius, curgerea termenului acțiunii în declararea nedemnității va fi amânată, în cazul în care succesibilii nu au cunoscut în timpul vieții lui de cuius faptele nedemnității, până la aflarea lor, situație de fapt ce poate fi probată cu orice mijloc de probă.
Efectele nedemnității
Așa cum am precizat anterior nedemnitatea este o decădere din dreptul de a moșteni, o penalizare a succesibilului care a avut un comportament abuziv față de de cuius.
Nedemnul pierde calitatea de moștenitor, fiind considerat că nu a avut-o niciodată, eventualul caracter retroacvtiv fiind atras ori de câte ori condițiile nedemnității nu sunt reunite decât posterior momentului deschiderii succesiunii.
Nedemnitatea de drept, operând în temeiul legii, are caracterul unei sancțiuni civile, iar nedemnitatea judiciară a unei pedepse civile întrucât necesită o hotărâre constitutivă a instanței civile .
Nedemnitatea, indiferent de factura sa, de drept sau judiciară, este incidență atât în ceea ce îi privește pe moștenitorii legali, cât și testamentari având un regim juridic identic pentru ambele categorii.
Decăderea nu privește decât relația succesoralădintre nedemn și de cuius-ul față de care au fost comise faptele nedemnității, astfel încât nu sunt afectate și drepturile de moștenire din alte succesiuni la care acesta ar putea fi chemat.
În cazul în care nedemnul nu intră, după data deschiderii succesiunii, în posesia bunurilor succesorale, intervenirea efectelor nedemnității nu ridică probleme juridice sau practice.
Însă, dacă nedemnul are posesia totală sau parțială a bunurilor succesorale, se naște în sarcina sa o obligația de restuiure a acestora împreună cu fructele percepute, precum și contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă, întrucât el este un posesor de rea- credință.
Nedemnitatea are caracterul unei sancțiuni strict personale a eredelui pentru faptele sale de nedemnitate și, de aceea, în principiu, nu trebuie să producă efecte în persoana descendenților, indiferent de gradul lor.
Spre deosebire de dispozițiile art. 658 vechiul C.civ., noul Cod civil face într-adevăr aplicarea acestui caracter, permițând reprezentarea indiferent de gradul în care se găsesc descendenții nedemnului, chiar și în ipoteza în care acesta este în viață, însă impune o obligație specială de raport pentru copiii nedemnului, concepuți înainte de data deschiderii succesiunii la care aceștia vin prin reprezentare.
Obligația de restituire poate să incumbe nu numai nedemnului, ci și avânzilor săi cauză care au contractat cu un non domino și trebuie să suporte consecințele principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet.
Alineatul 3 al art. 960 NCC limitează însă drastic incidența acestor reguli prin statuarea regulii valabilității actelor de conservare, administrare și a actelor de dispoziție cu titlu oneros.
Aceste acte vor putea fi desființate de către moștenitorii interesați doar dacă vor face dovada că prima categorie de acte aduc pierderi succesiunii, iar, în cazul actelor de dispoziție, că terții sunt de rea-credință sau că nu au fost respectate regulile publicității imobiliare când obiectul juridic derivat îl constituie un drept real imobiliar.
Noua reglementare renunță la două dintre condițiile teoriei moștenitorului aparent, și anume actul cu titlu particular și eroarea comună și invincibilă invincibilă, interpretarea per a contrario a textului indicând desființarea doar a actelor de dispoziție cu titlu gratuit, indiferent de obiectul lor, de respectarea regulilor publicității imobiliare și de posibilitatea terților de a-și dovedi credința comună și invincibilă, în această situație singura posibilitate de apărare a terților fiind uzucapiunea.
În cazul menținerii actului juridic, restituirea nu va fi efectuată în natură de către terți, ci în echivalent, de către nedemn, conform regulilor posesiei de rea-credință.
Înlăturarea efectelor nedemnității
Nedemnitatea are caracterul unei sancțiunii, respectiv unei pedepse private prin aceea că efectele sale slujesc evitării conflictului moral dintre conduita reprobabilă a autorul faptei de nedemnitate și persoana lui de cuius și nu beneficiază comunității.
Acesta este moptivul pentru care noul Cod civil acordă semnificații juridice iertării nedemnului de către de cuius, în sensul înlăturării efectelor nedemnității.
În privința domeniului de aplicare al iertării, sunt cuprinse atât cazurile nedemnității de drept, cât și ale nedemnității judiciare, deși este evident, pe de o parte, că anumite fapte ale nedemnității nu vor putea fi subiectul acestei instituții, întrucât de cuius poate să nu le supraviețuiască (este cazul faptelor nedemnității care au drept rezultat moartea sa), iar, pe de altă parte, acțiunea în declararea nedemnității judiciare este lipsită de interes în prezența unei iertări.
Pentru a produce efecte juridice, iertarea trebuie să se exteriorizeze în mod expres după momentul producerii faptei de nedemnitate și să conțină suficiente elemente de identificare a autorului și a faptei de nedemnitate.
Este exclusă deducerea voinței lui de cuius de a înlătura efectele nedemnității din fapte sau acte juridice, chiar dacă acestea atestă o atitudine psihică favorabilă nedemnului, cum ar fi actele dezinteresate sau liberalitățile (donație, legat).
Totodată, iertarea reprezintă un act strict personal al lui de cuius, neputând fi asimilat niciunui alt act emis de o altă persoană sau autoritate și nici cauzelor care înlătură răspunderea penală și urmările acesteia (amnistia postcondamnatorie), executarea pedepsei (grațierea sau prescripția executării pedepsei penale) sau consecințele condamnării penale (reabilitarea) incidente în anumite fapte de nedemnitate ca element constitutiv al acesteia.
Ad validitatem, iertarea trebuie să îmbrace forma solemnă a unuia dintre testamentele ordinare sau privilegiate sau a unei declarații notariale autentificate, în ambele cazuri aceasta putând fi doar unul dintre conținuturile lor.
Publicitatea iertării va fi asigurată în cazul utilizării testamentului autentic sau a declarației notariale în condițiile art. 1046 NCC.
Vocația la moștenire
Ultima condiție generală a dreptului de a moșteni constă în îndreptățirea unei persoane de a veni la o succesiune legală, în temeiul calității de rudă, soț sau stat-în cazul vacanței succesorale, sau testamentară, în temeiul calității de legatar.
Ca și în cazul capacității succesorale, este vorba despre o aptitudine, doar că în cazul vocației la moștenire determinarea conținutului acesteia se obține prin aplicarea regulilor devoluțiunii legale sau testamentare.
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că vocația succesorală poate fi generală- atunci când se desemnează chemarea potențială a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană și concretă- atunci când, dintre persoanele cu vocație generală, se selectează, cu ajutorul instituției devoluțiunii, persoaneșle care vor culege efectiv moștenirea.
Principiile moștenirii legale
Determinarea regulilor devoluțiunii legale a moștenirii impune, mai întâi, analiza sferei persoanelor din rândul cărora vor fi desemnați moștenitorii, precum și a criteriilor stabilite de legiuitor pentru identificarea acestora. Plecând de la faptul că moștenirea legală este concepută ca o moștenire de familie, bazată pe legăturile de sânge între membrii aceleiași familii, prin dispozițiile alin. 1 al art. 963 NCC se conferă vocație legală generală soțului supraviețuitor și rudelor defunctului, adică descendenților, ascendenților și colateralilor acestuia, elementul de noutate fiind dat de menționarea expresă a soțului supraviețuitor în noul Cod civil.
Vocația succesorală a rudelor defunctului care sunt chemate la moștenire alături de soțul supraviețuitor nu înseamnă că ele toate, împreună și deodată, vor culege moștenirea, deoarece vocația lor la moștenire este numai generală, potențială, vizând posibilitatea de principiu de a moșteni, prin efectul legii, patrimoniul persoanei decedate.
Vocația concretă va fi determinată pentru a evita fărâmițarea excesivă a patrimoniului succesoral în ipoteza în care toate rudele defunctului ar fi chemate la moștenire prin devoluțiunea succesorală legală și presupune determinarea, prin stabilirea ordinii de preferință după anumite criterii tehnico-juridice, a moștenitorilor efectivi ai lui de cuius.
Temeiul vocației succesorale legale îl constituie căsătoria și rudenia, atât rudenia firească, concepută ca legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, cât și rudenia civilă, concepută ca legătură rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.
Noul Cod civil a preluat dispozițiile din vechiul art. 45 C.fam. și definește rudenia în linie dreaptă ca fiind legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană, iar rudenia în linie colaterală ca rezultând din faptul că mai multe persoane au un ascendant comun. Afinitatea prevăzută de art. 407 NCC sau concubinajul nu creează drepturi succesorale.
Un criteriu important în stabilirea sferei rudelor chemate de lege la moștenire îl reprezintă gradul de rudenie, această noțiune fiind folosită pentru a stabili distanța între rude, legăturile de rudenie putând fi mai apropiate sau mai depărtate
Gradul de rudenie se stabilește în linie dreaptă, după numărul nașterilor (copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea), iar în linie colaterală după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă (frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătușa și nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea).
Potrivit dispozițiilor alin. 2 al art. 963 NCC, în cazul rudeniei în linie dreaptă (descendenți și ascendenți), vocația succesorală legală este nelimitată, în timp ce, în cazul rudeniei în linie colaterală, legiuitorul a limitat vocația la moștenire până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv, acesta fiind, practic, primul instrument tehnico-juridic de restrângere a cercului rudelor chemate la moștenire.
Principul reciprocității vocației succesorale legale generale se aplică în materia moștenirii legale și vizează numai vocația succesorală generală, deci numai posibilitatea abstractă ca o persoană să o moștenească pe alta.
În sens pozitiv, principiul exprimă regula de drept conform căreia dacă o persoană are vocație succesorală legală generală la moștenirea lăsată de o altă persoană, atunci și aceasta din urmă are vocație succesorală la moștenirea celei dintâi, pe când sensul negativ ne indică că dacă o persoană nu are vocație succesorală la moștenirea alteia, nici aceasta nu are vocație succesorală în raport cu prima persoană.
Ca excepție de la acest principiu, precizăm cazul în care nulitatea căsătoriei putative intervine după decesul unuia dintre soți adică, în ipoteza în care soțul care a fost de
bună-credință supraviețuiește celuilalt soț, atunci el va putea veni la moștenirea soțului decedat.
În absența fizică sau juridică a moștenitorilor legali, dar și a legatarilor care să aibă vocație la întreaga moștenire, adică în ipoteza unei moșteniri vacante alin. 3 al art. 963 NCC stabilește vocația dobândirii bunurilor de către stat, patrimoniul fiind transmis comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii.
Principiile generale al devoluțiunii legale
Sfera destul de largă a persoanelor cărora legiuitorul le recunoaște o vocație succesorală generală la moștenire determină instituirea unei ordini de chemare la moștenire, pentru stabilirea vocației succesorale efective.
Această ordine este guvernată de trei principii:
principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori,
principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă;
principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad.
Elementul de noutate este dat de opțiunea legiuitorului de a introduce aceste principii, create de literatura de specialitate, în mod expres în NCC, pe această cale fiind recunoscută valoarea de principii de bază ale devoluțiunii legale.
Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali
Cunoscut și sub denumirea de principiul priorității claselor, acest principiu exprimă regula de drept conform căreia clasele de moștenitori sunt chemate să culeagă patrimoniul succesoral într-o anumită ordine instituită de Codul civil.
Prin conceptul de clasă de moștenitori înțelege o categorie de rude cu vocație succesorală legală generală care, în mod colectiv, exclude sau este exclusă de o altă categorie, chiar dacă rudele din categoria exclusă ar fi în grad de rudenie mai apropiat față de defunct decât rudele din categoria chemată (de ex., nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul II, exclude de la moștenire pe părinții defunctului, rude de gradul I).
Astfel, alin 1 al art. 964 NCC introduce implicit un nou mijloc tehnico-juridic de stabilire a ordinii de preferință între diferitele categorii de rude (după cel al gradului de rudenie); de altfel, se mențin cele patru clase de moștenitori reglementate în codul civil anterior, stabilindu-se și ordinea în care acestea vin la succesiune: clasa I, numită și clasa descendenților, formată din toți descendenții defunctului, fără limită în grad (copii, nepoți, strănepoți etc); clasa a II-a, numită și clasa ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați, formată din părinții defunctului, frații și surorile acestuia, împreună cu descendenții lor până la gradul al IV-lea inclusiv (nepoți de frate, strănepoți de frate); clasa a III-a, numită și clasa ascendenților ordinari, formată din bunicii, străbunicii ș.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad; clasa a IV-a numită și clasa colateralilor ordinari, formată din unchii și mătușile defunctului, verii primari ai acestuia, frații și surorile bunicilor defunctului.
De exemplu, rudele din clasa I, care vor și pot să vină la moștenire, înlătură pe cei din celelalte clase; rudele din clasa a Il-a vin la moștenire numai dacă nu există rude din clasa I sau acestea nu vor (sunt renunțători) sau nu pot (sunt nedemni) veni la moștenire.
În principiu, o rudă face parte dintr-o singură clasă, însă, ca excepție, este posibil ca legătura de rudenie să fie dublă și persoana să facă parte din două clase, cum ar fi de exemplu, situația copilului născut din căsătoria încheiată între nepotul defunctului și nepotul de frate al defunctului, care va face parte din clasa I ca strănepot al defunctului și din clasa a Il-a în calitate de strănepot de frate , și care, în acest caz, va putea opta pentru una dintre cele două calități
În cazul soțului supraviețuitor al defunctului acesta nu face parte din nicio clasă de moștenitori legali, el neavând calitatea de rudă cu defunctul. Legiuitorul i-a recunoscut soțului supraviețuitor un drept de moștenire legală, indiferent de clasa de moștenitori legali cu care vine în concurs; prin urmare, acesta nu exclude și nu este exclus de nicio clasă de moștenitori
În cazul chemării la moștenire a două clase de moștenitori în același timp ipoteza presupune dezmoștenirea unei întregi clase de moștenitori legali, care însă, având calitatea de moștenitori rezervatari, vor culege totuși, cu titlu de rezervă, o parte din patrimoniul succesoral, chiar împotriva voinței lui de cuius. Spre exemplu, dacă toți descendenții defunctului sunt dezmoșteniți prin testamentul lăsat de către de cuius, atunci ei vor culege doar rezerva legală, cotitatea disponibilă revenind rudelor din clasa a II-a de moștenitori legali.
Până la consacrarea expresă în art. 964 alin. 2 NCC, această soluție a rezultat din interpretarea logică a legislației.
Totuși, formularea din alin. 2 al art. 964 NCC este neclară, întrucât, având în vedere că a avut loc o dezmoștenire, nu se poate ajunge la situația în care moștenitorul exheredat să culeagă întreaga moștenire: fie va avea dreptul la rezervă, dacă este moștenitor rezervatar, fie va fi exheredat total dacă nu este moștenitor rezervatar. Iar singura situație în care putem vorbi de venirea concomitentă la moștenire a două clase de moștenitori este atunci când au fost dezmoșteniți moștenitori rezervatari, care vor culege rezerva legală și vor veni la moștenire alături de clasa subsecventă.
Principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă
Alineatul 3 al art. 964 NCC exprimă regula de drept conform căreia în cadrul aceleiași clase de moștenitori legali, rudele de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire pe rudele de grad mai depărtat. Spre exemplu, copiii defunctului, ca rude de gradul I, înlătură de la moștenire pe nepoții defunctului, care sunt rude de gradul al II-lea. Astfel, vocația concretă la moștenire depinde de apropierea gradului de rudenie față de cel care lasă moștenirea.
Prin axcepție clasa ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați, respectiv clasa a II-a de moștenitori, părinții defunctului, deși sunt rude de gradul I, nu înlătură de la moștenire pe frații sau surorile defunctului, care sunt rude de gradul al II-lea, și nici pe descendenții din frați și surori (nepoți de frate, strănepoți de frate), care sunt rude de gradul al III-lea sau al IV-lea; legiuitorul a dispus ca aceste rude să vină împreună la moștenire, primind anumite cote prestabilite, după cum rezultă din art. 978 NCC care reglementează împărțirea moștenirii în ipoteza venirii concomitente la moștenire a ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați.
Atunci când devin incidente regulile privitoare la reprezentarea succesorală, există posibilitatea ca în cadrul aceleiași clase rudele de grad mai apropiat cu defunctul să vină la moștenire împreună cu rudele de grad mai depărtat; acestea din urmă, având calitatea de reprezentanți, vor urca în gradul celor pe care îi reprezintă.
Principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire
Alineatul 4 al art. 964 NCC exprimă regula de drept potrivit căreia rudele din aceeași clasă de moștenitori legali și cu același grad de rudenie în raport cu defunctul împart moștenirea în mod egal, pe capete. Spre exemplu, dacă la moștenire vin trei descendenți de gradul I, moștenirea se împarte în trei părți egale sau, în cazul în care la moștenire vin doi frați buni, fiecare va culege jumătate. Această egalitate nu suportă excepții individuale sub aspectul sexului, vârstei, ordinii nașterilor, adopției etc.
Prin excepție împărțirea pe tulpin operează în cazul în care rude de același grad vin la moștenire prin intermediul reprezentării succesorale, împărțirea nu se face pe capete, în mod egal, ci în funcție de numărul tulpinilor..
În cazul în care la moștenire vin mai mulți colaterali privilegiați care provin din părinți diferiți (frați buni, frați uterini sau frați consangvini), împărțirea nu se face pe capete, în mod egal, ci se face mai întâi pe linii: linia paternă va lua jumătate din cota parte care se cuvine colateralilor privilegiați, iar linia maternă va culege cealaltă jumătate. Jumătatea corespunzătoare liniei paterne va fi împărțită în mod egal între frații consangvini, iar jumătatea care corespunde liniei materne va fi împărțită în mod egal între frații uterini. Frații buni (cei care sunt frate cu defunctul atât după tată, cât și după mamă) beneficiază de cotă-parte pe ambele linii (beneficiul dublei legături).
Dacă sunt îndeplinite condițiile reprezentării succesorale, liniile vor fi împărțite pe tulpini, iar apoi cota corespunzătoare fiecărei tulpini va fi împărțită pe capete.
CAPITOLUL II
DREPTUL LA MOȘTENIRE AL SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR
2.1. Condiții speciale cerute soțului supraviețuitor pentru a putea moșteni
Pe lângă condițiile generale cerute de lege pentru a putea moșteni, soțul supraviețuitor trebuie să mai îndeplinească o condiție specială: aceea de a avea calitatea de soț al defunctului la data deschiderii. Calitatea de soț se dobândește prin încheierea căsătoriei, adică din momentul în care delegatul de stare civilă constată existența consimțământului viitorilor soți și îi declară căsătoriți. Astfel, concubinajul, adică conviețuirea a două peroane, oricât de îndelungat ar fi nu conferă vocație succesorală legală la moștenirea defunctului .
Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă, iar în cazul divorțului prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț, calitatea de soț încetând de la acest moment, spre deosebire de reglementarea anterioară în care se cerea o hotărâre irevocabilă. Dacă decesul soțului s-a produs în timpul procesului, înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă, efectele acesteia nu se mai produc, deoarece căsătoria încetează de drept prin moarte, iar soțul supraviețuitor păstrează calitatea de soț, având vocație la moștenirea soțului decedat.
Căsătoria se desființează cu efect retroactiv atunci când nu au fost respectate cerințele prevăzute de lege la încheierea căsătoriei. Indiferent că este vorba despre o nulitate absolută sau relativă, întrucât calitatea de soț se consideră că nu a existat niciodată, dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor nu poate opera.
În cazul căsătoriei putative, soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă. Dacă ambii soți au fost în eroare cu privire la cauza nulității căsătoriei, oricare dintre ei beneficiază de dreptul de moștenire în cazul în care decesul celuilalt soț s-a produs anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de desființare a căsătoriei.
Dacă numai unul dintre soți a fost de bună-credință, atunci dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor va exista numai dacă el a fost cel de bună-credință și decesul celuilalt soț intervine până la desființarea căsătoriei; în cazul în care de cuius este cel care nu a cunoscut cauza nulității căsătoriei, soțului supraviețuitor nu va avea vocație succesorală legală. Evident, dacă decesul lui de cuius intervine după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a pronunțat nulitatea căsătoriei, caracterul putativ al acesteia rămâne fără relevanță sub aspectul dreptului de moștenire al soțului supraviețuitor
În cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință, iar prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. În consecință, soțul supraviețuitor pierde calitatea de soț, vocația sa succesorală desființându-se retroactiv, ceea ce înseamnă că soțul recăsătorit nu-1 va putea moșteni pe soțul din prima căsătorie, ci numai pe cel din a doua căsătorie.
2.2. Regimul matrimonial
Regimul matrimonial ales de soți este de două feluri:
Comunitatea legală de bunuri;
Comunitatea convențională de bunuri;
În regimul comunității legale, bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei, sunt considerate bunuri comune de la data dobândirii lor. De aceste bunuri se va putea dispune prin legat de oricare dintre soți, la încetarea căsătoriei. Comunitatea legală poate fi modificată, potrivit dispozițiilor art. 369 din Noul Cod Civil în termen de un an de la încheierea căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soți, respectându-se condițiile încheierii convențiilor matrimoniale.
Soții pot însă să aleagă, în condițiile art. 312 alin 1 Noul Cod Civil, regimul comunității convenționale, putând încheia o convenție matrimonială, înaintea sau în timpul căsătoriei, în acest din urmă caz doar după trecerea unui an de la încheierea ei, în forma unui act autentic sau prin mandat cu procură specială și conținut predeterminat. Se derogă astfel de la principul comunității legale de bunuri prin introducerea în comunitate a unor bunuri dobândite cu caracter de bun propriu, înaintea sau în timpul căsătoriei, restrângerea comunității la anumite bunuri specificate în convenția matrimonială, introducerea clauzei de preciput.
Regimul comunității convenționale nu afectează dreptul succesoral al soțului supraviețuitor în concurs cu celălalte clase de moștenitori, însă masa succesorală va cuprinde în acest caz și unele bunuri proprii dobândite de soți înainte sau după căsătorie, ori va fi după caz lipsită de anumite bunuri de care soțul defunct a dispus în timpul vieții potrivit convenției.
Soțul supraviețuitor va fi codevălmaș cu privire la partea sa din comunitatea de bunuri, prezumându-se că a contribuit în mod egal la dobândirea bunurilor. Astfel, el va împărți bunurile comune și proprii care alcătuiesc masa succesorală cu ceilalți moștenitori.
2.3. Drepturile soțului supraviețuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali
Soțul supraviețuitor beneficiază de o cotă parte din masa succesorală ce variază în funcție de clasa cu care vine în concurs: un sfert din masa succesorală, dacă vine în concurs cu clasa întâi de moștenitori (clasa descendenților); o treime din masa succesorală, dacă vine în concurs cu ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați; o jumătate din masa succesorală, dacă vine în concurs numai cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați; trei sferturi din masa succesorală, dacă vine în concurs cu clasa a treia de moștenitori (clasa ascendenților ordinari) sau cu clasa a patra de moștenitori (clasa colateralilor ordinari); întreaga masă succesorală, dacă nu există rude în grad succesibil sau dacă, deși există, ele nu pot-datorită nedemnității-ori nu vor -atorită renunțării-să vină la moștenire.
Pentru stabilirea părții succesorale a soțului supraviețuitor, se ține seama numai de rudele care vin efectiv la moștenire, adică nu sunt nedemni, renunțători sau dezmoșteniți
Modul de stabilire a cotei soțului supraviețuitor.
Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire împreună cu vreuna din clasele de moștenitori legali, cota ce i se cuvine cu titlu de moștenitor legal se va stabili cu întâietate față de cotele legale ale clasei de moștenitori concurente.
Imputarea cotei succesorale legale a soțului supraviețuitor asupra întregii mase succesorale va avea ca efect micșorarea corespunzătoare a cotelor succesorale legale ale moștenitorilor cu care concurează.
Concursul cu două clase de moștenitori legali.
Soțul supraviețuitor concurează cu două clase de moștenitori atunci când de cuius a dezmoștenit toți moștenitorii legali rezervatari din clasa chemată preferențial de lege la moștenire, putând fi vorba numai de exheredarea descendenților și a ascendenților privilegiați.
Ca element de noutate adus de NCC, dispozițiile alin. 2 a art. 972 NCC prevăd în mod expres soluția la o problemă controversată în doctrină, și anume, cea a stabilirii cotei soțului supraviețuitor atunci când vine în concurs cu două clase diferite de moștenitori, prin raportare numai la moștenitorii din clasa cea mai apropiată, moștenitori care au fost exheredați dar care au dreptul la rezerva legală.
De exemplu, atunci când soțul supraviețuitor vine în concurs cu un descendent (clasa I) exheredat, care are dreptul la rezerva legală, și cu moștenitori din clasa a Il-a, care au dreptul la restul moștenirii, cota succesorală a soțului va fi de 1/4, adică va fi calculată numai în raport de clasa I de moștenitori, ca și cum soțul ar veni în concurs numai cu această clasă.
Deși expresia alin. 2 al art. 972 NCC, „în concurs cu moștenitori legali aparținând unor clase diferite”, ar putea fi interpretată în sensul că soțul supraviețuitor vine în concurs atât cu două, cât și cu mai multe clase de moștenitori legali, opinăm că cea de-a doua ipoteză nu este posibilă deoarece atunci când de cuius îi exheredează pe toți moștenitorii legali rezervatari din clasa preferențială, restul moștenirii va fi deferit de lege moștenitorilor din clasa subsecventă, astfel încât există doar două clase de moștenitori alături de care soțul ar putea veni la moștenire.
În cuprinsul art. 972 alineatul 3 se reglementează ipoteza bigamiei ori poligamiei, când două sau mai multe persoane vin la moștenire în calitate de soț supraviețuitor.
Ca noutate, dispozițiile alin. 3 prevăd în mod expres soluția consacrată pe cale doctrinară pentru cazul existenței a două sau mai multe persoane care pretind drepturi succesorale în calitate de soț supraviețuitor, în sensul că existența mai multor persoane care se pot prevala de calitatea de soț supraviețuitor nu influențează în nici un fel câtimea dreptului de moștenire al soțului supraviețuitor. Astfel, în urma căsătoriei putative, moștenirea lăsată sau cota parte de moștenire prevăzută în favoarea soțului supraviețuitor, în concurs cu diferite clase de moștenitori legali, se împarte în mod egal între soțul din căsătoria valabilă și soțul inocent din căsătoria nulă, ambii fiind de bună-credință.
2.3. Dreptul special al soțului supraviețuitor asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic
În cazul în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu altă clasă de moștenitori decât clasa I, el va dobândi, peste partea sa succesorală, un drept de moștenire special asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic, indiferent de întinderea lor. Scopul acestui drept special este de a se asigura soțului supraviețuitor o continuitate a condițiilor de viață de care s-a bucurat alături de defunct.
În categoria mobilierului și obiectelor de uz casnic intră bunurile folosite la mobilarea locuinței soților precum și bunurile care prin natura și prin afectațiunealor concretă au fost destinate folosirii în gospodăria casnică, ținându-se însă cont de condițiile și nivelul de trai al soților (mobilierul, covoarele, echipamentele electrocasnice și electronice, obiectele de menaj. Spre deosebire de reglementarea anterioară, a fost eliminat dreptul special al soțului supraviețuitor asupra darurilor de nuntă.
Denumirea marginală corespunde conținutului normativ al textului și elimină controversa existentă în doctrină cu privire la natura juridică a acestui drept special, legat prezumat sau drept special de moștenire legală.
Dreptul special al soțului supraviețuitor există numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: soțul supraviețuitor să nu vină la moștenire în concurs cu descendenții lui de cuius, iar soțul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin
donații sau legate, adică soțul supraviețuitor să nu fi fost dezmoștenit de către defunct cu privire la acest drept, nefiind rezervatar cu privire la aceste bunuri.
Înlăturarea dreptului special al soțului supraviețuitor de către de cuius se poate face fie prin instituirea de legate care să aibă ca obiect partea sa din mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice (exheredare indirectă), fie prin înlăturarea de la moștenire a soțului supraviețuitor.
2.4. Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor
Soțul supraviețuitor poate deveni titularul unui drept succesoral temporar având ca obiect abitația asupra casei în care a locuit cu de cuius, indiferent de moștenitorii cu care vine în concurs și în afara celorlalte drepturi succesorale, dar numai în contextul îndeplinirii anumitor condiții prestabilite de lege. Noțiunea de „locuință corespunzătoare” este o noțiune-cadru, care va permite aprecierea în funcție de circumstanțe, esențial fiind ca decesul lui de cuius să nu determine pentru soțul supraviețuitor o schimbare brutală a condițiilor de locuit.
Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor se naște numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
la data deschiderii moștenirii, soțul supraviețuitor să fi locuit în casa care formează obiectul dreptului de abitație, în doctrină arătându-se că nu este necesar ca la deschiderea moștenirii soțul supraviețuitor să fi conviețuit cu defunctul în acea locuință
casa în care a locuit soțul supraviețuitor să facă parte, în tot sau în parte, din succesiune;
soțul supraviețuitor să nu fie titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuință corespunzătoare nevoilor sale;
la data deschiderii succesiunii, soțul supraviețuitor să nu devină proprietarul exclusiv al locuinței;
defunctul să nu fi dispus prin testament de casa care constituie obiectul dreptului de abitație, deoarece soțul supraviețuitor nu este rezervatar asupra acestuia.
Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor prezintă următoarele caractere juridice: este un drept real principal; este un drept temporar, deoarece durează până când încetează starea de indiviziune a moștenitorilor defunctului, dar nu mai puțin de un an de la data deschiderii succesiunii; este un drept strict personal, neputând fi cedat sau închiriat, care încetează în caz de recăsătorire a soțului supraviețuitor; este un drept gratuit, soțul nefiind obligat să plătească folosința locuinței; este un drept inalienabil și insesizabil, înstrăinarea dreptului nefiind posibilă nici voluntar, nici silit, iar creditorii soțului supraviețuitor neputând să urmărească silit acest drept pentru satisfacerea creanțelor lor; este un drept legal, întrucât are ca izvor legea; este un drept succesoral, deoarece, deși se naște direct în persoana soțului supraviețuitor la data deschiderii succesiunii, legea i-1 recunoaște acestuia numai în considerarea calității lui de moștenitor legal.
Până la consacrarea expresă în alin. 2 al art. 973 NCC a caracterului gratuit, pentru a se răspunde astfel unei probleme controversate care s-a ridicat în practică și în literatura de specialitate, în doctrină s-a afirmat că, întrucât are loc o restrângere a drepturilor comoștenitorilor, pentru a menține echilibrul patrimonial între moștenitorii defunctului, soțul supraviețuitor ar trebui sa-i indemnizeze pe ceilalți comoștenitori cu echivalentul folosinței, la cererea acestora.
Potrivit alin. 3 al art. 973 NCC, dreptul de abitație al soțului supraviețuitor poate fi modificat în două situații: a) dacă locuința ce formează obiectul dreptului special de abitație nu îi este necesară în întregime; b) dacă comoștenitorii soțului supraviețuitor îi procură acestuia o altă locuiță în schimbul celei în care locuia la data deschiderii succesiunii, care să satisfacă cerințele de locuit ale soțului supraviețuitor.
Modificarea se poate realiza pe cale amiabilă sau prin cerere adresată instanței competente să judece partajul moștenirii, care va hotărî de urgență, în camera de consiliu.
La alineatul 3 al art. 973 NCC s-a introdus conceptul de schimbare a obiectului abitației, nefiind suficient ca moștenitorii să pună la dispoziția soțului, spre folosință, o altă locuință, cu orice titlu precar (spre exemplu, închiriere sau comodat), ci este necesar ca moștenitorii să confere dreptul de abitație asupra locuinței corespunzătoare, existând astfel o protecție suplimentară pentru soțul supraviețuitor.
Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor cunoaște următoarele cauze de încetare:
efectuarea partajului succesoral (în proprietate), dar numai dacă acesta intervine la cel puțin un an de la moartea defunctului;
recăsătorirea soțului supraviețuitor, dacă se realizează mai înainte de efectuarea partajului sau chiar împlinirii termenului de un an;
dobândirea de către soțul supraviețuitor a dreptului exclusiv de proprietate asupra locuinței înainte de împlinirea unui an de la moartea defunctului;
decăderea soțului supraviețuitor din dreptul de abitație, în cazul în care soțul supraviețuitor abuzează de folosința locuinței, aduce stricăciuni bunului ori îl lasă să se degradeze.
CAPITOLUL III
REZERVA SUCCESORALĂ, COTITATEA DISPONIBILĂ ȘI REDUCȚIUNEA LIBERALITĂȚILOR EXCESIVE
Scurt istoric. Noțiuni introductive. Caracterele juridice ale rezervei succesorale.
Rezerva succesorală se definește ca acea parte a patrimoniului unei persoane care nu poate face obiectul actelor de dispoziție cu titlu gratuit sau dezmoștenirii și care este rezervată anumitor moștenitori ai săi, numiți, în consecință, rezervatari.
Diferența până la totalul bunurilor succesiunii se constituie în cotitate disponibilă, de care de cuius poate dispune în mod liber.
Dacă de cuius depășește cotitatea disponibilă prin liberalități sau încalcă rezerva prin dezmoșteniri, moștenitorii rezervatari pot cere, la data deschiderii succesiunii, respectarea cotelor rezervate lor din succesiune.
Prin urmare, rezerva succesorală se prezintă ca o instituție de ordine publică care limitează caracterul absolut al proprietății unei persoane și libertatea sa contractuală în favoarea menținerii solidarității familiei, a egalității moștenitorilor (în special a descendenților) și, nu mai puțin important, a protejării moștenitorilor împotriva eventualelor abuzuri ale lui de cuius.
Încă din start trebuie menționat faptul că rezerva este o parte a moștenirii, deci are caracter succesoral, ce se atribuie moștenitorilor rezervatari împotriva voinței defunctului.
C moștenire, a cărei parte este, se are în vedere nu numai patrimoniul defunctului la data morții, dar și donațiile pe care le-a făcut în timpul vieții și care se adaugă la activul net al patrimoniului succesoral pentru calcularea rezervei.
Rezerva succesorală este individualizată în mod direct prin aplicarea art. 1088 NCC. De asemenea rezerva are menirea de a conserva, pentru moștenitorii îndreptățiți, o parte din valoarea moștenirii și nu anumite bunuri sau o parte din fiecare categorie de bunuri. Pentru a putea beneficia de rezervă, rezervatarii trebuie să vină efectiv la moștenire, întrunind toate condițiile cerute de lege.
Ținând cont de faptul că rezerva este o parte a moștenirii care se atribuie rezervatarilor în calitate de moștenitori legali, ea poate fi pretinsă numai de cei care vin efectiv la moștenire, deci îndeplinesc condițiile necesare pentru aceasta, adică au capacitate succesorală, vocație concretă la moștenire și nu sunt nedemni și acceptă moștenirea.
Conferind calitatea de moștenitor rezervatar descendenților, ascendenților privilegiați și soțului supraviețuitor al defunctului, legea condiționează dreptul la rezervă de chemarea efectivă la moștenire și de acceptarea ei.
Cu titlul de exemplu, părinții nu au dreptul la rezervă în prezența descendenților deoarece fac parte din clasa a II-a de moștenitori legali, iar nepoții în prezența copiilor defunctului, dat fiind că sunt rude de gradul II-nu au vocație concretă.
De asemenea, nedemnitatea sau renunțarea la moștenire-desființând cu efect retroactiv vocația succesorală-desființează și dreptul la rezervă..
Fiind o parte a moștenirii, atribuirea rezervei implică și obligația de plată a datoriilor (ar trebui la un moment dat comunitatea sanctionata pentru cel care ascunde bunuri/donații în cazul în care este rezervatar)
Cercul moștenitorilor rezervatari și cuantumul rezervei sunt stabilite imperativ de lege, neputând fi modificate prin voința celui care lasă moștenirea, nici chiar cu acordul viitorilor moștenitori rezervatari care ar consimți la micșorarea cuantumului rezervei.
De altfel, un asemenea act ar fi un pact asupra unei moșteniri viitoare interzis.
Însă el ar fi nul absolut chiar dacă ar îmbrăca forma unei dispoziții testamentare, făcută de testator.
Așa cum am afirmat deja rezerva succesorală este stabilită imperativ de lege, dar legea stabilește numai dreptul la rezervă, nu și obligativitatea acceptării ei. Mai mult, menționăm că dreptul la rezervă e un drept propriu, născut în persoana moștenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii, iar nu dobândit de la defunct. (deși are ca obiect patrimoniul defunctului).
Actele încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la rezervă sunt sancționate cu nulitatea absolută întrucât dezmoștenirea rezervatarilor contravine celor mai elementare norme de morală, echitate, rezerva succesorală având, în ultimă instanță, și caracter social, familia-cea mai importantă formă de comunitate umană.
Cum spuneam anterior dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana moștenitorilor rezervatari la data deschiderii moștenirii, iar nu dobândit de la defunct.
În privința dreptului la rezervă descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor-nu sunt succesori în drepturi față de actele încheiate de defunct și prin care se aduce atingere acestui drept, ci au calitatea ce terți și, astfel, aceste acte nu le sunt opozabile. Celelalte acte încheiate de cel care lasă moștenirea, produc efecte față de moștenitorii rezervatari, ca și față de orice alt moștenitor.
Având în vedere că atât cotitatea disponibilă și, indirect, rezerva succesorală sunt determinate ca părți din moștenire, ca fracțiuni din “bunurile defunctului”, în principiu, moștenitorii rezervatari au dreptul la rezervă, în natură, iar nu sub forma echivalentului în bani.
Moștenitorii rezervatari își valorifică dreptul la rezervă nu în calitate de creditori ai unei creanțe, ci în calitate de proprietari (coproprietari în indiviziune) de bunuri.
Dacă prin actele liberale ale defunctului s-a adus atingere rezervei, ea trebuie să fie reîntregită în natură, iar nu prin echivalent. De exemplu, donatarul sau legatarul nu ar putea obliga pe rezervatar să accepte contravaloarea rezervei; în limita rezervei donația urmează să fie rezolvită, respectiv legatul devine ineficace, moștenitorul rezervatar dobândind proprietatea bunului în limita rezervei. Nici defunctul nu poate nesocoti dreptul la rezervă în natură, de exemplu, să dispună vânzarea prin licitație a imobilului și atribuirea sau reîntregirea rezervei din prețul obținut.
Doar în mod excepțional, rezerva poate fi atribuită/întregită sub forma unui echivalent în bani.
Moștenitorul rezervatar poate accepta atribuirea/întregirea rezervei sub forma unui echivalent bănesc. Însă el are dreptul, iar nu și obligația de a pretinde rezerva în natură.
În final se impune a menționa că dreptul la rezervă în natură nu vizează totalitatea bunurilor din patrimoniul defunctului (cotă-parte din toate bonurile).
Dacă valoarea obiectului liberalității (de exemplu, a bunului donat sau lăsat legat) se încadrează în limitele cotității disponibile, beneficiarul liberalității îl poate păstra, rezerva fiind satisfăcută în natură din alte bunuri, inclusiv sume de bani, existente în patrimoniului defunctului.
Prin urmare, dispunătorul are o facultate de alegere; poate hotărî bunurile (de exemplu, anumite lucruri mobile sau imobile) care vor alcătui obiectul liberalității în limita cotității disponibile și, implicit rezerva în natură.
Un alt caracter al rezervei îl reprezintă individualitatea ei.
Astfel, deși se atribuie în indiviziune rezervatarilor, se calculează în funcție de fiecare moștenitor rezervatar care vine efectiv la moștenire.
În literatura de specialitate se amintește caracterul indisponibil al rezervei, indisponibilitate care este relativă, operează numai dacă există moștenitori rezervatari și parțială-vizează numai o fracțiune din moștenire și numai acele acte ale defunctului care sunt liberalități. În practica instanței supreme rezerva a fost declarată chiar și inalienabilă și insesizabilă.
În prezența moștenitorilor rezervatari la data deschiderii moștenirii, actele liberale ale defunctului prin care se aduce atingere rezervei moștenitorilor rezervatari sunt supuse reducțiunii până la limita cotității disponibile.
Moștenitorii rezervatari
Potrivit art. 1087 NCC. calitatea de moștenitor rezervatar aparține:
soțului supraviețuitor – adică persoanei care îndeplinește calitatea de soț al defunctului la data deschiderii succesiunii
descendenților-prin descendenți se înțeleg copiii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă la infinit, din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție;
ascendenților privilegiați – prin ascendenți privilegiați se înțeleg tatăl și mama defunctului din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție
Având în vedere că rezerva succesorală se atribuie moștenitorilor cu titlu de moștenire legală, pentru stabilirea vocației concrete a oricărui moștenitor rezervatar se utilizează regulile moștenirii legale.
Cu titlu de noutate față de vechile dispoziții în materie, noul Cod civil reglementează în mod expres noțiunea de rezervă. și stabilește totodată, cuantumul acesteia, prin referire la fiecare rezervatar în parte și nu prin determinarea valorii cotității disponibile în cazul existenței moștenitorilor rezervatari.
Astfel, valoarea rezervei este stabilită ca o cotă fixă (jumătate) dintr-o cotă variabilă, aceasta din urmă urmând a fi stabilită art. 1088 NCC. teza finală..
3.3. Rezerva soțului supraviețuitor. Cotitatea disponibilă a soțului supraviețuitor în concurs cu copii dintr-o alttî căsătorie a defunctului
3.3.1. Cuantumul rezervei soțului supraviețuitor;
Rezerva soțului supraviețuitor este de jumătate din cota sa de moștenire legală ce i cuvine în funcție de clasa de moștenitori cu care vine în concurs .
Pe cale de consecință, rezultă următoarele cote de rezervă ale soțului supraviețuitor:
optime din masa succesorală, dacă vine în concurs cu clasa întâi de moștenitori-clasa desendenților;
o șesime din masa succesorală, dacă vine în concurs cu ascendenții privilegiați și
colateralii privilegiați;
o pătrime din masa succesorală, dacă vine în concurs numai cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați;
trei optimi din masa succesorală, dacă vine în concurs cu clasa a treia de moștenitori clasa ascendenților ordinari sau cu clasa a patra de moștenitori-clasa colateralilor ordinari;
jumătate din masa succesorală, dacă nu există rude în grad succesibil sau dacă, deși există, ele nu pot, datorită nedemnității ori nu doresc (datorită renunțării) să vină la moștenire
Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire împreună cu vreuna din clasele de moștenitori legali, cota ce i se cuvine cu titlu de moștenitor rezervatar se va stabili cu precădere față de cotele legale sau de rezervă ale clasei de moștenitori concurente.
Raportat la Codul de la 1864, art.1088 din NCC. impunând o nouă soluție potrivit căreia imputarea cotei de rezervă a soțului supraviețuitor asupra întregii mase succesorale va avea ca efect modificarea corespunzătoare a cotelor succesorale legale sau de rezervă ale moștenitorilor cu care concurează.
Așadar, atât întâietatea cât și modificarea corespunzătoare a cotelor celorlalte clase și-au pierdut din relevanța juridică în condițiile noilor reglementări ale moștenirii legale, deoarece cotele de moștenire sunt determinate pentru fiecare clasă în parte și pentru soțul supraviețuitor.
Trebuie menționat că soțul supraviețuitor este rezervatar numai în ceea ce privește dreptul de moștenire legală, nu și în ceea ce privește dreptul său de abitație sau dreptul special asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic, de cuius putând dispune de aceste bunuri în mod liber.
Față de dispozițiile Legii nr. 319/1944, art. 1088 NCC. nu aduce modificări în privința cuantumului rezervei soțului supraviețuitor, dar înlătură orice nelămuriri în privința modului de imputare a cotei de rezervă a acestuia asupra masei succesorale.
3.3.2. Reglementarea și justificarea cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor
Regula statuată de art. 1090 NCC. dispune că atunci când soțul supraviețuitor vine la moștenire cu copii care sunt numai ai lui de cuius, acesta nu poate beneficia de liberalitățile/exheredările făcute de soțul decedat în limita cotității disponibile ordinare-reglementate de art. 1089 NCC.-cumulate rezervei sale, ci numai în limita unei cotități disponibile speciale, egală cu partea copilului care a luat mai puțin (limită variabilă), cel mult un sfert din moștenire (limită fixă maximă).
Scopul acestei reguli este ocrotirea copiilor lui de cuius împotriva influențelor și presiunilor pe care soțul din ultima căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui unui/unor copii care nu sunt și ai săi.
În principiu, dezbaterea succesiunii de către soțul supraviețuitor în concurs cu copiii vitregi se poate dovedi mai problematică pentru acesta, de unde și interesul protejării și al menținerii situației sale materiale din timpul căsătoriei.
Noțiunea de liberalități făcute de soțul decedat soțului supraviețuitor necesită câteva explicații.Astfel, alineatul (1) al art. 1090 NCC. utilizează termenul de “liberalități neraportabile” pentru a defini cotitatea disponibilă specială ca acea parte a moștenirii, care nu se confundă cu cotitatea disponibilă ordinară, dar se cumulează cu cota de rezervă care îi revine soțului supraviețuitor.
Prin urmare, orice donație neraportabilă sau legat dispuse în timpul ultimei căsătorii (sau înaintea acesteia, dacă perspectiva acestei căsătorii a fost cauza impulsivă și determinantă a liberalității) care depășește rezerva atribuită soțului supraviețuitor va necesita efectuarea controlului limitelor de valoare acceptată, impus de art. 1090 NCC., dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții ale textului legal.
Interpretarea ad litteram a textului ar reduce câmpul de aplicare al art. 1090 NCC. doar la donațiile scutite de raport, ceea ce nu mai realizează scopul avut în vedere de legiuitor.
Trebuie menționat că donațiile raportabile nu sunt avute în vedere de textul analizat întrucât ele nu determină modificarea atribuirii cotității disponibile către succesori.
Desigur, soțul supraviețuitor poate fi avantajat și în mod indirect, prin exheredarea descendenților sau doar a unora dintre ei, de aceea art. 1090 NCC. rămâne aplicabil și în această ipoteză, conform alin. (3).
Totuși, în această ultimă ipoteză, câteva precizări sunt necesare: alin. (3) al art. 1090 NCC. are rolul a întări aplicarea regulii conform căreia soțul supraviețuitor nu poate primi, în nicio situație, mai mult decât este stabilit în alin. (1); însă, dacă aplicăm în mod corespunzător și dispozițiile alin. (2), acordând descendenților diferența dintre cotitatea disponibilă, stabilită potrivit art. 1089 NCC, și cotitatea disponibilă specială, se încălcă în mod flagrant voința exheredării, exprimată de testator în privința acestor moștenitori.
De aceea, în literatura de specialitate se considerăm că, în lipsa altor liberalități care să epuizeze cotitatea disponibilă ordinară, aceasta urmează a fi împărțită conform regulilor moștenirii legale unei clase subsecvente, fără ca soțul supraviețuitor sau descendenții exheredați să poată beneficia de aceasta
Noțiunea de „alți descendenți decât cei comuni lor” este utilizată pentru a numi descendenții dintr-o căsătorie anterioară a soțului decedat, descendenții din afara ultimei căsătorii a soțului decedat sau descendenții adoptați înaintea ultimei căsătorii a soțului decedat.
Este indiferent dacă acești descendenți sunt de gradul I sau mai îndepărtați în grad de autorul lor, ori dacă că vin în nume propriu sau prin reprezentare la moștenirea acestuia.
Noțiunea de “partea descendentului care a primit cel mai puțin” numește rezerva succesorală a fiecărui descendent, calculată conform dispozițiilor art. 1088 NCC.
În conformitate cu dispozițiile alin. (2) al art. 1090 NCC, dacă, după stabilirea cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor, rămâne și o cotitate disponibilă ordinară, iar aceasta nu este destinată achitării altor liberalități dispuse de de cuius, atunci ea va fi acordată doar descendenților, conform regulilor moștenirii legale.
Soluția noului Cod civil este nouă, prin raportare la poziția doctrinei referitoare la aplicarea art. 939 C.civ.
Să presupunem că de cuius are un copil dintr-o căsătorie anterioară și îi lasă prin legat întreaga moștenire soției supraviețuitoare.
Într-o astfel de situație, calculăm mai întâi rezervele moștenitorilor (soțul 1/8, copilul are o rezervă de 3/8, rezerva totală este de 1/2 din moștenire), deducem că ne rămâne 1/2 de acordat soțului supraviețuitor, comparăm această valoare cu 1/4 (limita fixă) și cu 3/8 rezerva fiecărui copil și decidem că îi mai putem acorda soțului, cu titlu de cotitate disponibilă specială, încă 2/8 din succesiune. Deci, soțul va putea încasa 3/8 din succesiune, iar restul de cotitate disponibilă ordinară de 2/8 va fi luat de descendent, în plus față de cota sa de rezervă.
De asemenea, să presupunem că de cuius are doi copii, dintre care unul dintr-o căsătorie anterioară, și îi lasă prin legat întreaga moștenire soției supraviețuitoare.
Într-o astfel de situație, calculăm mai întâi rezervele moștenitorilor (soțul 1/8, fiecare copil are o rezervă de 3/16, rezerva totală este de 1/2 din moștenire), deducem că ne rămâne 1/2 de acordat soțului supraviețuitor, comparăm această valoare cu 1/4 (limita fixă) și cu 3/16 rezerva fiecărui copil și decidem că se mai poate acorda soțului, cu titlu de cotitate disponibilă specială, încă 3/16 din succesiune. Așadar, soțul va putea încasa 5/16 din succesiune, iar restul de cotitate disponibilă ordinară de 5/16 va fi împărțită în mod egal de descendenți.
Să presupunem că de cuius are trei copii, dintre care unul dintr-o căsătorie anterioară, și îi lasă prin legat întreaga moștenire soției supraviețuitoare. Într-o astfel de situație, calculăm mai întâi rezervele moștenitorilor (soțul 1/8, fiecare copil are o rezervă de 1/8, rezerva totală estede 1/2 din moștenire), deducem că ne rămâne 1/2 de acordat soțului supraviețuitor, comparăm această valoare cu 1/4 (limita fixă) și cu 1/8 rezerva fiecărui copil și se poate stabili că I se mai poate acorda soțului, cu titlu de cotitate disponibilă specială, încă 1/8 din succesiune.
Deci, soțul va putea încasa 2/8 din succesiune, iar restul de cotitate disponibilă ordinară de 3/8 va fi împărți: în mod egal de descendenți. În acest caz, soțul nu poate fi gratificat cu mai mult decât ar primi prin moștenirea legală, iar în cazul a mai mult de patru copii, soțul ar putea fi gratificat cu o valoare inferioară cotei sale de moștenire legală.
Dreptul special la moștenire al soțului supraviețuitor asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice și asupra darurilor de nuntă
În cuprinsul art. 974 NCC se stauează dreptul special la moștenire al soțului supraviețuitor. Astfel, potrivit acestui text al NCC „când nu vine în concurs cu descendenții defunctului, soțul supraviețuitor moștenește, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul și obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților”.
Așadar, în cazul în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu altă clasă de moștenitori decât clasa I, el va dobândi, peste partea sa succesorală, un drept de moștenire special asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic, indiferent de întinderea lor.
Scopul acestui drept special este de a se asigura soțului supraviețuitor o continuitate a condițiilor de viață de care s-a bucurat alături de defunct. în categoria mobilierului și obiectelor de uz casnic intră bunurile folosite la mobilarea locuinței soților precum și bunurile care prin natura și prin afectațiunea lor concretă au fost destinate folosirii în gospodăria casnică, ținându-se însă cont de condițiile și nivelul de trai al soților.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, a fost eliminat dreptul special al soțului supraviețuitor asupra darurilor de nuntă.
Denumirea marginală corespunde conținutului normativ al textului și elimină controversa existentă în doctrină cu privire la natura juridică a acestui drept special, legat prezumat sau drept special de moștenire legală.
Dreptul special al soțului supraviețuitor există numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: soțul supraviețuitor să nu vină la moștenire în concurs cu descendenții lui de cuius, iar soțul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin donații sau legate, adică soțul supraviețuitor să nu fi fost dezmoștenit de către defunct cu privire la acest drept, nefiind rezervatar cu privire la aceste bunuri.
Înlăturarea dreptului special al soțului supraviețuitor de către de cuius se poate face fie prin instituirea de legate care să aibă ca obiect partea sa din mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice (exheredare indirectă), fie prin înlăturarea de la moștenire a soțului supraviețuitor.
3.5. Stabilirea rezervei soțului supraviețuitor în concurs cu colateralii privilegiați și cu ascendenții privilegiați
Rezerva fiecărui ascendent privilegiat este jumătate din cota sa de moștenire legală.
Dacă la data decesului lui de cuius nu există descendenți sau aceștia nu vor sau nu pot să vină la moștenire, legea recunoaște părinților dreptul la rezervă.
Rezultă, astfel, că un singur părinte va avea o cotă de rezervă de:
o doisprezecime din moștenire dacă vine în concurs atât cu soțul supraviețuitor, cât și cu colateralii privilegiați; pentru doi părinți cota de rezervă a fiecăruia ar fi tot de o doisprezecime;
o pătrime din moștenire dacă vine în concurs numai cu soțul supraviețuitor; pentru doi părinți cota de rezervă a fiecăruia ar fi de o optime;
o optime din moștenire dacă vine în concurs numai cu colateralii privilegiați; pentru doi părinți cota de rezervă a fiecăruia ar fi tot de o optime;
o jumătate din moștenire dacă vine singur la moștenire; pentru doi părinți cota de rezervă a fiecăruia ar fi de o pătrime.
Trebuie menționat că, în cazul în care la moștenirea lui de cuius au vocație succesorală mai mulți părinți (maximum patru), cotele indicate se vor modifica în mod corespunzător, cu respectarea dispozițiilor art. 976-980 NCC
De asemenea, subliniem că, deși art. 978 lit. b) NCC face trimitere la o cotă de moștenire care se cuvine ambilor părinți, rezerva acordată acestora trebuie să fie întotdeauna individuală.
În comparație cu dispozițiile art. 843 C.civ., art. 1088 NCC dispune o diminuare semnificativă a rezervei ascendenților privilegiați
3.6. Calculul rezervei și a cotității disponibile
După prezentarea dispozițiilor privind cunatumul rezervei succesorale și a cotității disponiblie în cele ce urmează voi prezenta cum se stabilește, în concret, în raport de fiecare moștenire în parte, masa de calcul.
Pentru a determina dacă a fost depășită cotitatea disponibilă și dacă rezerva este amenințată, valorile calculate, sub formă de fracții, ale rezervei și ale cotității trebuie suprapuse peste o valoare de referință, cea definită de art. 1091 NCC și cunoscută în mod tradițional sub denumirea de masă de calcul.
Dispozițiile imperative ale art. 1091 NCC reglementează într-o manieră logică procesul de determinare a masei de calcul prin organizarea calculului compunerii masei de calcul, evaluarea bunurilor ce compun această masă și calculul efectiv al valorii masei.
Utilizând un procedeu abstract, art. 1091 NCC recompune patrimoniul lui de cuius ca și cum acesta nu ar fi făcut nici o donație, iar datoriile sunt scăzute din bunurile existente.
Asupra acestei valori determinate teoretic se observă dacă și în ce măsură intenția liberală a lui de cuius, exprimată prin legate sau donații, încalcă rezerva succesorală.
De asemenea, alin. (5) menționează, cu titlu de noutate față de reglementarea anterioară, că la calculul rezervei succesorale pot fi luați în considerare, pe lângă moștenitorii acceptanți, și moștenitorii renunțători, dar numai dacă aceștia au calitatea de donatari ai lui de cuius, iar prin contractul de donație au fost obligați expres la raport, chiar și în condițiile renunțării la moștenire. .
Noțiunea de masă de calcul nu se confundă nici cu noțiunea de masă succesorală-aceasta se referă doar la bunurile care se transmit prin succesiune-și nici cu noțiunea de masă partajabilă-aceasta se referă doar la bunurile ce se transmit în cadrul devoluțiunii universale și cu titlu universal.
Masa de calcul a succesiunii este formată, conform art. 1091 NCC., din bunurile existente din care scădem datoriile și apoi adăugăm în mod fictiv valoarea donațiilor consimțite de de cuius în timpul vieții.
Bunurile existente.
Stabilirea activului brut a succesiunii, realizată prin determinarea bunurilor lăsate de defunct și a valorii acestora, reprezintă o operațiune strict contabilă. „Bunurile existente” sunt toate bunurile care figurează în mod concret în activul patrimoniului lui de cuius: imobile, mobile, creanțe, drepturi de proprietate intelectuală.
Se impun câteva remarci:
bunurile lăsate legat sunt considerate ca existente în activul patrimonial;
nu sunt luate în considerare drepturile care se sting la data morții lui de cuius (uzufructul, renta viageră etc.) sau drepturile sub condiție suspensivă care nu s-a îndeplinit la data deschiderii succesiunii;
drepturile provenind din asigurările de viață ale lui de cuius nu se iau în considerare, întrucât fac obiectul unei stipulații pentru altul;
dacă de cuius era căsătorit sub regimul comunității de bunuri trebuie mai întâi lichidat acest regim, pentru a stabili partea și bunurile care îi revin din această comunitate.
Bunurile identificate în patrimoniul defunctului urmează apoi să fie evaluate, întrucât masa de calcul se stabilește valoric, iar rezerva și cotitatea disponibilă se stabilesc în mod asemănător și nu individualizat asupra unor bunuri.
În principiu, succesorii se pun de acord asupra valorii acestor bunuri, din punct de vedere juridic neexistând nicio ambiguitate în privința datei ce trebuie reținută ca reper în acest sens: este vorba despre data deschiderii succesiunii.
În cazul eventualelor neînțelegeri între moștenitori, aceștia pot apela la efectuarea unei expertize de specialitate (judiciare sau nejudiciare) pentru determinarea obiectivă a valorii de circulație a bunurilor.
Scăderea datoriilor
Stabilirea activului net al succesiunii se realizează prin scăderea pasivului succesoral din activul brut. Pentru stabilirea pasivului se ia în considerare ansamblul datoriilor (datorii nerestituite de de cuius etc.) și al sarcinilor (cheltuieli de înmormântare, cheltuieli cu administrarea și conservarea patrimoniului succesoral etc.) aferente patrimoniului succesoral și care nu se sting ca urmare a morții titularului său.
Este preferată această ordine de efectuare a operațiilor întrucât drepturile creditorilor trebuie satisfăcute cu prioritate față de drepturile legatarilor.
În ipoteza în care soldul este negativ, adică există mai multe datorii decât bunuri în succesiune, el nu va fi reținut în vederea stabilirii unui activ negativ, ci va fi considerat a fi egal cu zero. Soluția este susținută cu necesitate întrucât, altfel, ar însemna crearea pentru creditori a dreptului de a se îndestula din rezultatul etapei următoare de determinare a masei de calcul, și anume reunirea fictivă a donațiilor, ceea ce este imposibil juridic datorită principiului relativității efectelor actului juridic civil.
Reunirea fictivă a bunurilor de care s-a dispus prin donație.
Și această operațiune este una contabilă, ce ține cont de scopul instituției rezervei succesorale de a proteja pe moștenitorii săi atât împotriva liberalităților mortis causa (legate), cât și a celor infer vivos (donații). Toate donațiile, indiferent de forma, vechimea sau denumirea lor, sunt incluse de această reunire dacă se califică drept un act juridic de dispoziție cu titlu gratuit, existând, totuși, și unele limite:
obiectul donației trebuie să existe la data efectuării reunirii fictive; dacă bunul a pierit fortuit, donația nu mai este reținută în vederea reunirii fictive;
fructele și veniturile produse ie bunurile donate nu sunt incluse în câmpul reunirii;
operațiunile cu caracter gratuit, care r.u sunt în fond liberalități, nu sunt incluse în câmpul reunirii: darurile obișnuite, donațiile remuneratorii și, în măsura în care nu sunt excesive, nici sumele cheltuite pentru întreținerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenților, a părinților sau a soțului și nici de cheltuielile de nuntă – alin. (3);
primele achitate în contul unei asigurări de viață nu sunt incluse în câmpul reunirii în măsura în care nu sunt excesive prin raportare la patrimoniul iui de cuius.
Evaluarea bunurilor care fac obiectul donațiilor supuse reunirii fictive se face în funcție 8 de data deschiderii succesiunii, dar avându-se în vedere starea lor de la momentul când a avut loc donația.
Eventual, dacă bunul a suferit transformări, trebuie efectuat și un efort de abstractizare, pentru a stabili care este valoarea bunului fără îmbunătățiri sau fără pagubele imputabile donatarului.
Dacă, însă, ulterior încheierii donației, bunul a făcut obiectul unei înstrăinări,
alin. (3) al art. 1091 NCC. oferă două soluții.
Astfel, în principiu, în situația în care bunul este înstrăinat, se ține cont de valoarea bunului din momentul încheierii actului juridic.
În cazul în care există subrogație, soluția este de a păstra drept reper valoarea noilor bunuri la data deschiderii succesiunii; totuși, și în această situație, se va reveni la prima regulă dacă bunul nou intrat în patrimoniul donatarului este unul de depreciere inevitabilă (de exemplu, se schimbă apartamentul primit donație pentru o motocicletă).
Sumele de bani care fac obiectul reunirii fictive nu sunt supuse principiului nominalismului, ci vor fi indexate cu indicele inflației pentru perioada scursă de la data donației și până la data deschiderii succesiunii.
Punerea în operă a acestor reguli imperative nu este întotdeauna atât de mecanică și cere totuși înțelepciune din partea interpretului legii, scopul legii fiind acela de a căuta avantajul real pe care donația 1-a adus donatarului – tocmai de aceea, în cazul donațiilor cu sarcină, se scade valoarea lor, raportată, apreciem noi, la data achitării lor.
Proba elementelor care fac obiectul determinării masei de calcul.
În practică, în majoritatea cazurilor, părțile sunt de acord în legătură cu identificarea bunurilor, cuantificarea și scăderea pasivului succesoral și reunirea valorii donațiilor, înțelegerea lor fiind adeseori facilitată de consilierea juridică a notarului public. Totuși, dacă între părți apar tensiuni în legătură cu proba elementelor care fac obiectul determinării masei de calcul, trebuie subliniate următoarele reguli de probă:
pentru bunurile existente în patrimoniul succesoral și pentru elementele pasivului, se vor utiliza regulile dreptului comun: regulile de probă aplicabile actelor juridice, pentru sarcini și datorii; regulile de probă pentru dovedirea proprietății asupra bunurilor mobile și imobile, pentru celelalte bunuri;
existența și dovada donațiilor sunt supuse regulilor de formă proprii pentru acest contract; totuși, se aprecieză că, în caz de contestație asupra existenței donației, moștenitorul care solicită reunirea fictivă poate apela la orice mijloc de probă fiindcă nu are calitatea de având-cauza al lui de cuius ci de terț – calitatea de moștenitor rezervatar este proprie moștenitorului (acordată de lege) și nu dobândită de la defunct.
alin. (4) al art. 1091 NCC. oferă un instrument probatoriu special care are drept scop să 13 îi scutească pe moștenitori de proba, efectuată chiar cu orice mijloc, că anumite acte juridice cu titlu oneros sunt, de fapt, liberalități. Proba calificării fiind facilitată, observăm că se instituie un anumit regim particular pentru unele acte juridice în vederea reunirii fictive necesare pentru determinarea masei de calcul incidente în materie succesorală
Domeniul prezumției cu caracter excepțional, stipulată de alin. (4), nu îl constituie toate actele de dispoziție consimțite unui succesibil, ci doar actele impregnate de posibilitatea existenței unei suspiciuni de deghizare a operațiunii de dispoziție cu titlu gratuit, într-un act cu titlu oneros.
Practic, alin. (4) suspectează sinceritatea actelor de dispoziție făcute cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere, fiindcă existența prestațiilor din aceste acte este greu de dovedit, iar păstrarea unui element esențial al dreptului de proprietate indică intenția amânării efectelor actului juridic până la o dată ulterioară (observăm, însă, că textul de lege nu reclamă ca dezmembrămintele să fie constituite viager, aspect care ar putea fi privit inițial ca o eroare de redactare a normei legale, dar apreciem că, în fapt, învestește instanța cu o putere mai largă de apreciere).
Cel de-al doilea criteriu care trebuie îndeplinit pentru existența prezumției este unul personal: actul trebuie încheiat cu un descendent, ascendent privilegiat sau cu soțul supraviețuitor; nu are importanță dacă aceste persoane au sau nu calitatea de moștenitori ai lui de cuius. Neîndeplinirea celor două criterii conduce la inexistența facilității probatorii oferte de alin. (4) și la reînvierea principiilor generale de probațiune.
Regimul prezumției astfel instituite este unul relativ, care vizează gratuitatea actului juridic și valoarea sa în plină proprietate (nu dezmembrământul, valoarea rentei sau a întreținerii). Alineatul (4) oferă posibilitatea înlăturării prezumției de donație dacă cei îndreptățiți să o invoce, adică moștenitorii rezervatari, consimt la înstrăinare.
Se apreciează că acest acord poate fi consemnat chiar în cuprinsul actului juridic de dispoziție sau poate fi dat și ulterior, prin declarație expresă. în ipoteza în care cel interesat nu reușește, prin utilizarea oricărui mijloc probatoriu, să răstoarne această prezumție, atunci donația primită de acesta va fi apreciată ca fiind scutită de raport, în temeiul art. 1150 alin. (1) lit. b) NCC.
Noua instituție a prezumției de donație cunoaște o reglementare în mod sensibil mai amplă sub aspectul actelor juridice și al persoanelor care intră sub incidența sa, în comparație cu dispozițiile art. 845 C.civ.
CAPITOLUL IV
SEZINA SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR
4.1. Noțiunea de sezină
Spre deosebire de dobândirea drepturilor succesorale de către moștenitori-succesibilii au acceptat moștenirea-de la data deschiderii moștenirii, care se realizează indiferent dacă aceștia au sau nu sezină, se pune problema dobândirii exercițiului acestor drepturi, respectiv a transmisiunii posesiunii moștenirii.
Dobândirea exercițiului drepturilor succesorale, adică a posesiunii moștenirii, se face în mod deosebit, în funcție de trei categorii de moștenitori: moștenitorii sezinari care au posesiunea de drept a moștenirii; moștenitorii legali nesezinari care nu au sezină și în consecință trebuie să ceară trimiterea în posesie prin eliberarea certificatului de moștenitor; legatarii care trebuie să ceară predarea sau plata legatului.
În cadrul literaturii de specialitate s- a subliniat faptul că utilizarea noțiunii de „posesiune a moștenirii” în sintagma „transmisiunea posesiunii moștenirii” este problematică, deoarece poate fi confundată cu noțiunea de posesie, deși nu presupune existența celor două elemente constitutive ale posesiei cerute de lege pentru a uzucapa, adică stăpânirea de fapt și intenția de a stăpâni bunurile pentru sine, conferind noțiunii de posesiune o accepțiune specială, deoarece aici nu este vorba de stăpânirea în fapt a bunurilor succesorale, ci de exercițiul drepturilor succesorale care le privesc.
Acesta este motivul pentru care, spre deosebire de reglementarea anterioară, care părea a limita sfera noțiunii de sezină la posesiunea moștenirii, noul Cod civil a preferat să folosească în Secțiunea a 4-a termenul de „sezină”, considerat a corespunde realității juridice.
Astfel, în baza art. 1125 NCC, noțiunea de sezină presupune atât stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, cât și dreptul conferit moștenitorilor de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului.
Sezina este concepută ca un beneficiu conferit de lege unor moștenitori legali ai defunctului care au, astfel, posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea bunurilor succesorale de la deschiderea moștenirii, de a le administra și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului, fără a avea nevoie de atestarea prealabilă a calității de moștenitor, pe cale notarială sau judecătorească.
4.2. Sezina soțului supravițuitor
Spre deosebire de reglementarea anterioară potrivit căreia se bucurau de beneficiul sezinei descendenții și ascendenții defunctului, prin art. 1126 NCC sunt stabiliți ca moștenitori sezinari soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții privilegiați, operând astfel o modificare a sferei persoanelor care beneficiază de sezină, cu mențiunea că enumerarea făcută de legiuitor este limitativă.
Calitatea de moștenitor sezinar este condiționată de vocația concretă la moștenire, în sensul că vor beneficia de sezină numai acei moștenitori care doresc-nu sunt renunțători-și pot să vină la moștenire-nu sunt nedemni-și care nu sunt înlăturați de la moștenire prin prezența unor moștenitori dintr-o clasă mai apropiată sau de un grad mai apropiat de defunct.
Astfel, sezina are caracter individual deoarece este conferită moștenitorilor conform ordinii în care sunt chemați de lege la moștenire și caracter succesiv deoarece în cazul în care succesorul în rang preferat renunță, sezina trece la următorul chemat de lege la moștenire, iar regulile referitoare la sezină au caracter imperativ și nu pot fi modificate prin voința defunctului.
Până la atestarea calității de moștenitor prin certificatul de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească, moștenitorii sezinari dobândesc de drept stăpânirea de fapt a moștenirii.
Astfel, de la data deschiderii succesiunii, chiar dacă nu au fost trimiși în posesie, moștenitorii sezinari sunt îndreptățiți să ia în stăpânire de fapt-stăpânire materială-și să administreze-de exemplu, să perceapă fructe, să încaseze creanțe etc.-bunurile succesorale mobile și imobile, fără a avea dreptul de dispoziție asupra acestora, deoarece bunurile au fost preluate în interesul succesiunii, precum și să exercite drepturile și acțiunile patrimoniale dobândite prin moștenire, fără a avea nevoie de atestarea prealabilă a calității de moștenitor.
CAPIZOLUL V
RAPORTAREA DONAȚIILOR DE CĂTRE SOȚUL SUPRAVIEȚUITOR
5.1. Definirea noțiunii de raport succesoral
Prin raport succesoral se înțelege acea operațiune prealabilă împărțelii moștenirii, care constă în readucerea de către anumiți moștenitori la masa succesorală a acelor bunuri și valori pe care le-au primit cu titlu gratuit de la cel despre a cărui moștenire este vorba.
Instituția raportului este cunoscută sub două aspecte: raportul donațiilor, reglementat de art. 1146 și urm. NCC și raportul datoriilor, ca instituții separate.
Raportul donațiilor este definit de art. 1146 alin. 1 NCC ca fiind „obligația pe care o au între ei soțul supraviețuitor și descendenții defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală de a readuce la moștenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel care lasă moștenirea”.
Având în vedere afecțiunea care există între de cuius și acești moștenitori, se prezumă că, prin donația făcută, defunctul nu a dorit să avantajeze pe donatar în detrimentul celorlalți moștenitori legali, ci a dorit să ofere donatarului doar un avans din moștenirea la care ar avea vocație, potrivit legii, la data deschiderii moștenirii, și nu o liberalitate făcută unuia în detrimentul celorlalți.
Această egalitate prezumată între moștenitori vizează stabilirea unui echilibru legal, deci nu o egalitate matematică între aceștia, ci o egalitate juridică, conform cotelor legale ale acestora, deoarece moștenirea se împarte între moștenitori potrivit acestor cote care pot fi egale sau nu, după cum dacă este vorba doar de descendenți sau de descendenți și soț supraviețuitor
Conform art. 1146 alin. 1 NCC, persoanele care au obligația de a raporta donațiile primite sunt: pe de o parte, soțul supraviețuitor, atunci când vine la moștenire alături de descendenții defunctului, iar o altă categorie este reprezentată de descendenții defunctului, care vin efectiv și împreună la moștenirea legală.
5.2. Condițiile obligației legale de raport
Pentru a exista obligația de raport al donațiilor, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții.
În primul rând, trebuie să existe doi sau mai mulți moștenitori cu vocație succesorală legală la moștenire fie în calitate de descendenți ai defunctului, fără a se face distincție după cum provin din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, în funcție de gradul de rudenie cu defunctul sau după cum vin la moștenire prin reprezentare sau în nume propriu, fie de soț supraviețuitor care vine la moștenire în concurs cu descendenții.
Nu se poate admite extinderea obligației de raport și la alți moștenitori legali, textul fiind de strictă interpretare.
A doua condiție vizează faptul că, pentru a fi obligat la raportul donației, moștenitorul trebuie să fi acceptat moștenirea legală, deoarece dacă renunță la moștenire, descendentul și soțul supraviețuitor nu mai au obligația de raport, iar, dacă avem în vedere modurile în care se realizează imputarea liberalităților, aceștia pot păstra liberalitatea primită în limitele cotității disponibile.
Faptul că vor fi obligați la raportul donațiilor doar soțul supraviețuitor și descendenții defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală, indică opțiunea legiuitoruluide a numi, în mod expres, calitatea de moștenitor legal, motivat de faptul că raportul donațiilor trebuie limitat la restabilirea cotelor din moștenire atribuite potrivit regulilor moștenirii legale.
În strânsă legătură cu a doua condiție, a treia condiție care trebuie îndeplinită presupune ca persoana care are obligația de a raporta donația primită să întrunească dubla calitate de moștenitor legal și de donator, condiție pentru care trebuie făcute precizări legate de momentul la care trebuie să coexiste cele două calități.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde era necesar ca donatarul să fie moștenitor legal al defunctului la data deschiderii moștenirii, fără a conta dacă la data donației avea sau nu vocație legală la moștenire, art. 1146 alin. 2 NCC prevede, ca element de noutate, o soluție diferită, care are la bază ideea că se poate prezuma că donatorul a dorit să facă un avans asupra moștenirii doar dacă, la data donației, donatarul ar fi avut calitatea de moștenitor prezumtiv.
În acest sens, obligația la raport există numai pentru persoanele care ar fi avut vocație concretă la moștenirea defunctului, în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donației, iar formularea “în lipsă de stipulație contrară din partea donatorului” indică faptul că, pentru a opera o excepție de la această regulă este necesară o manifestare expresă de voință a dispunătorului.
Astfel, spre deosebire de soluția consacrată în reglementarea anterioară-unde exista obligația de raport chiar dacă donatarul nu avea calitatea de moștenitor prezumtiv în momentul încheierii contractului de donație, fiind suficient să aibă această calitate la data deschiderii moștenirii-potrivit art. 1146 alin. 2 NCC, este necesar ca donatarul să aibă calitatea de moștenitor prezumtiv al donatorului la momentul încheierii contractului de donație.
A patra condiție necesară pentru existența obligației de raport al donației se referă la faptul că donația făcută descendentului sau soțului supraviețuitor, care vine în concurs cu descendenții, trebuie să nu fi fost scutită de raport.
5.3. Persoanele care pot cere raportul donațiilor
Raportul donațiilor poate fi cerut de către persoanele enumerate în mod limitativ de
art. 1148 NCC, respectiv descendenții, soțul supraviețuitor atunci când vine în concurs cu descendenții, obligația de raport fiind reciprocă între aceștia, și creditorii personali ai acestora, pe cale oblică, nefiind vorba de o acțiune strict personală.
Elementul de noutate este dat de consacrarea expresă a posibilității recunoscute unanim în doctrină ca raportul să poată fi cerut și de creditorii personali ai descendenților și soțului supraviețuitor pe calea acțiunii oblice, dreptul de a cere raportul având caracter patrimonial, fără a fi însă un drept exclusiv personal.
Creditorii succesiunii și legatarii nu pot cere raportul și nici nu profită de raportul cerut de către persoanele îndreptățite deoarece pentru creditori bunurile donate au ieșit definitiv și irevocabil din patrimonial defunctului, sub rezerva unei eventuale nulități pentru fraudă, iar dreptul legatarilor se naște numai la data deschiderii moștenirii și numai asupra bunurilor care se află în patrimonial succesoral la această dată (o raportare a donațiilor la cererea legatarilor ar contraveni principiului irevocabilității donațiilor).
Dreptul la raport este un drept individual, astfel încât dacă, după deschiderea succesiunii, o persoană, îndreptățită la acesta, renunță la drept, donația se raportează numai în măsura dreptului comoștenitorilor solicitanți.
Dacă titularul dreptului la raport decedează înainte de a-l exercita, acesta se transmite moștenitorilor proprii, având caracter patrimonial, iar aceștia trebuie să-1 exercite în mod unitar. Cel care solicită raportul trebuie să dovedească donația, ceea ce se poate realiza prin orice mijloc de probă.
Articolul 1149 NCC prevede caracterul personal al obligației de raport, regula fiind aceea că moștenitorul datorează raportul numai pentru donațiile primite personal de la donator, el neputând fi obligat pentru altul.
Pentru ipoteza în care descendentul donatarului vine în nume propriu la moștenirea donatorului, art. 1149 alin. 3 NCC, adaptat după modelul art. 848 teza I Codul civil francez prevede că se aplică regula caracterului personal al obligației de raport, adică, în acest caz, nu va exista pentru descendent obligația de a raporta donația făcută ascendentului său, chiar dacă a acceptat moștenirea acestuia din urmă și a ajuns să se bucure de bunul respectiv.
Justificarea este dată de faptul că bunurile ajung să fie culese nu cu titlu de donație, ci cu titlu de moștenire, astfel încât condiția coexistenței celor două calități, de donatar și de moștenitor din art. 1146 NCC, nu este îndeplinită în acest caz, fiind vorba de două moșteniri diferite. , aceeași soluție urmând a fi aplicată și în cazul moștenirii prin retransmitere.
De la această regulă există o excepție prevăzută în mod expres în alin. 3 al art. 1148 NCC, dispoziție care are ca model art. 848 teza a II-a Codul civil francez: descendentul care vine la moștenirea lui de cuius prin reprezentare, ascendentul fiind decedat la data deschiderii moștenirii, este obligat la raport pentru donația primită de ascendentul său de la de cuius, chiar dacă a renunțat la moștenirea ascendentului reprezentat.
Textil este criticat în doctrină în sesnul că, deși descendentul reprezentant a renunțat la moștenirea ascendentului reprezentat și nu a mai beneficiat de bunul donat, totuși, el este obligat la raport.
Explicația constă în aceea că reprezentantul dobândește nu numai drepturile, ci și obligațiile celui reprezentat.
În același timp, este adevărat că descendentul vine la moștenire în locul și gradul celui reprezentat, dar o face în temeiul propriei vocații succesorale, întrunind dubla calitate de donatar și de moștenitor, motiv pentru care trebuie să raporteze și donațiile pe care le-a primit de la de cuius.
Astfel, conform soluției din art. 1149 alin. 3 NCC, se ajunge ca descendentul de grad mai îndepărtat, care vine la moștenire prin reprezentare, să fie obligat să raporteze atât donațiile primite personal de la cel care lasă moștenirea, cât și donațiile primite de cel reprezentat (ascendentul reprezentat), în acest ultim caz fiind indiferent dacă a acceptat sau nu moștenirea ascendentului reprezentat.
5.4. Excepțiile de la obligația de raport
Regula este că sunt supuse raportului toate donațiile, cu prezumția că acestea reprezintă un avans asupra moștenirii, intenția defunctului nefiind de a avantaja pe unii dintre moștenitori.
Articolul 1151 alin. 1 NCC prevede o serie de excepții de la obligația de raport impusă de art. 1146 NCC:
Scutirea de raport. Caracterul supletiv al dispozițiilor privind obligația de 2 raport al donațiilor.
Având în vedere dispozițiile art. 1150 alin. 1 lit. a) NCC, care consacră posibilitatea ca de cuius să facă donații cu scutire de raport, care conferă donației caracter definitiv, înseamnă că obligația de raport al donațiilor nu are caracter imperativ; normele care reglementează obligația de raport al donațiilor sunt supletive deoarece donatorul poate scuti donatarul de raport, în acest caz donația urmând a fi redusă numai dacă este excesivă.
Conform art. 1150 alin. 1 lit. a), teza a II-a NCC, scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donație sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalități.
Astfel, scutirea de raport trebuie făcută în mod expres, fie prin actul de donație, fie printr-un act ulterior donației, care trebuie întocmit în forma prevăzută pentru liberalități deoarece scutirea de raport reprezintă, ea însăși o liberalitate pe care o desăvârșește (după cum rezultă din formularea utilizată în text „întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalități”) și de aceea trebuie respectate anumite cerințe de formă: fie întocmirea în forma prevăzută pentru liberalități între vii, deci forma autentică cerută pentru donații, fie în forma prevăzută de lege pentru liberalități mortis causa, adică în una din formele testamentare.
Trebuie menționat că scutirea de raport nu influențează reducțiunea donațiilor dacă donația e excesivă, dispozițiile cu privire la reducțiunea liberalităților excesive aplicându-se în mod corespunzător.
Donațiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse
Conform art. 1150 alin. 1 lit. b) NCC, a doua excepție de la obligația de raport vizează donațiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse care nu sunt supuse obligației de raport al donațiilor deoarece se consideră că voința defunctului, în acest caz, a fost de a opera scutirea de raport.
Astfel, aceste donații au caracter definitiv, fiind consacrată expres o prezumție relativă de scutire de raport. Deși regula de la lit. a) este că scutirea de raport se realizează în mod expres, textul de lege de la lit. b) permite ca scutirea de raport să fie făcută în formă tacită prin deghizarea donației sub forma unei înstrăinări cu titlu oneros sau prin efectuarea prin persoane interpuse; în plus, se permite ca intenția scutirii de raport să poată fi dovedită și în absența unui act autentic în cazul donației indirecte sau a donației sub forma darului manual.
Totuși, este posibil să se dovedească faptul că prin interpunerea de persoane cel care a lăsat moștenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport, caz în care se revine la obligația de raport al donației.
Corelații între obligația de raport, scutirea de raport și prezumția de donație din art. 1091 alin. 4 NCC.
Conform art. 1091 alin. 4 NCC, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soțul supraviețuitor este prezumată a fi donație dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere, prezumție care operează numai în favoarea descendenților, ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor ai defunctului, dacă aceștia nu au consimțit la înstrăinare, prezumția putând fi răsturnată prin dovada contrară.
În baza reglementării anterioare, în doctrină s-a apreciat că această formă de înstrăinare este prezumată ca fiind făcută cu scutire de raport, efectuarea unei donații deghizate echivalând cu scutirea de raport, totuși, din modul în care este redactat art. 1091 alin. 4 NCC nu rezultă această prezumție a scutirii de raport, iar, din corelarea art. 1091 alin. 4 NCC cu prevederea din art. 1150 alin. 1 lit. b) teza finală NCC, rezultă că există posibilitatea să se dovedească faptul că prin interpunerea de persoane cel care a lăsat moștenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport.
Astfel, dacă este răsturnată prezumția de donație din art. 1091 alin. 4 NCC, nu se mai pune problema raportului donațiilor deoarece există un act cu titlu oneros, iar dacă operează prezumția de donație, înseamnă că donația va fi scutită de raport în baza art. 1150 alin. 1 lit. b) teza I NCC (ca regulă), cu posibilitatea dovedirii, în baza alin. 1 lit. b) teza a II-a, a faptului că de cuius a urmărit un alt scop decât scutirea de raport (ca excepție).
Gratuități nesupuse raportului
Darurile obișnuite, donațiile remuneratorii, cheltuielile de întreținere și educație, cheltuielile de nuntă
Conform art. 1150 alin. 1 lit. c) NCC, o altă excepție de la obligația de raport se referă la darurile obișnuite, donațiile remuneratorii și, în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreținerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenților, a părinților sau a soțului și nici cheltuielile de nuntă, motivat de faptul că acestea nu pot fi considerate liberalități.
Prin folosirea expresiei “în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel”, care este în acord cu soluția art. 852 alin. (1) C.civ. fr., legiuitorul a urmărit conferirea posibilității donatorului de a supune raportului și donațiile din această categorie.
Fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moștenirii și echivalentul bănesc al folosinței exercitate de donatar asupra bunului donat.
Articolul 1150 alin. 1 lit. b) NCC prevede exceptarea de la obligația de raport a fructelor culese, a veniturilor scadente până în ziua deschiderii moștenirii și a echivalentului bănesc al folosinței exercitate de donatar asupra bunului donat, soluția fiind aceea de a se raporta fructele și veniturile ulterioare deschiderii moștenirii.
Justificarea pentru această excepție constă în faptul că donatarul a devenit proprietar de la data încheierii contractului și datorează raportul numai de la data deschiderii moștenirii, iar în acest interval de timp el se bucură de foloasele bunurilor care formează obiectul donației
Se consideră că donatorul a dorit să procure donatarului folosința anticipată a bunurilor
care fac obiectul darului.
Clauza contractuală prin care donatorul și donatarul ar stabili că fructele și veniturile bunului donat sunt raportabile este nulă deoarece reprezintă un pact asupra unei moșteniri viitoare interzis de lege, însă este valabilă clauza prin care donatarul este scutit de raport pentru fructele și veniturile produse de bun după deschiderea moștenirii, acesta fiind o liberalitate definitivă.
Cazul în care bunul donat a pierit fără culpa donatarului.
Conform art. 1150 alin. (2) teza I NCC, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără culpa donatarului. Astfel, în situația în care bunul a pierit în mod fortuit, total sau parțial, înainte sau după deschiderea moștenirii, în măsura pieirii nu este supus raportului, prin derogare de la regula suportării riscului de către proprietarul sub condiție rezolutorie și debitor al obligației restituirii, riscul fiind suportat de moștenire, și, prin urmare, numai în parte de către donatar, proporțional cotei sale de moștenire.
Dacă bunul a pierit din culpa donatarului, raportul se va efectua prin echivalent, după cum prevede regula din art. 1151 NCC. Faptul că raportul nu este datorat în cazul în care bunul donat a pierit se justifică pe motivul că, în acest caz, moștenitorul beneficiar nu mai poate fi avantajat, iar egalitatea dintre el și ceilalți moștenitori nu mai este încălcată.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde nu exista un text de lege care să permită raportul indemnizației de asigurare încasate de către donatar în ipoteza în care bunul pierit era asigurat, cu titlu de noutate, după modelul art. 855 Codul civil francez, art. 1150 alin. (2) teza a II-a NCC prevede că, în situația în care bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizații încasate ca urmare a pieirii sale, donatarul este ținut să facă raportul bunului în măsura în care indemnizația a servit la reconstituirea acelui bun, iar dacă indemnizația nu a fost utilizată în acest scop, ea însăși este supusă raportului; astfel, există obligația de raport fie pentru bunul reconstituit prin folosirea indemnizației încasate ca urmare a pieirii sale, fie pentru însăși indemnizația primită.
Teza finală a alin. 2, prevede raportarea indemnizației care rezultă dintr-un contract de asigurare numai în măsura în care depășește cuantumul total al primelor plătite de donatar.
CAPITOLUL VI
PRACTICĂ JUDICIARĂ
Sumele neîncasate de către pensionarul decedat reprezintă drepturi restante de pensie cuvenite și neîncasate până la deces. Acestea se plătesc soțului supraviețuitor, copiilor, părinților sau, în lipsa acestora, celorlalți moștenitori în condițiile dreptului comun. Aceste sume pot fi solicitate în cadrul termenului general de prescripție.
Acordarea acestor drepturi către moștenitorul legal nu reprezintă o aplicare retroactivă a legii a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului 17/ 2012, iar sumele datorate reprezintă dreptul restante ce au fost reținute din pensie prin aplicarea greșită a procentului de contribuție de asigurări sociale de sănătate până la momentul decesului.
Decizia civilă nr. 624/04.10.2016 a Curții de Apel Galați
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brăila contestatoarea … a contestat Decizia nr.3/06.01.2016, emisă de către intimata C.J.P., solicitând anularea acestei decizii și cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că, în calitate de moștenitor al defunctului … (alături de mama sa, …), a solicitat C.J.P. restituirea asigurării de sănătate reținută în perioada 01.01.2011-30.04.2012 și neîncasată, potrivit OUG 17/2012. In anul 2013 i-a fost restituită asigurarea de sănătate aferentă perioadei 01.01.2011-30.04.2012, perioadă în care titularul pensiei, respectiv …, era în viață. Această sumă fiind reținută pe perioada în care defunctul era în viață, a considerat că trebuia făcută restituirea ei.
A menționat că a intrat în posesia deciziei pe 15.01.2016 (conform copiei plicului, anexată) și se încadrează termenul în care poate contesta această decizie.
În drept, a invocat prevederile OUG 17/2012, ale Codului Civil precum și a celorlalte dispoziții legale în materie.
Intimata CJP, a depus întâmpinare prin care a arătat că, în fapt, …, tatăl contestatoarei a beneficiat de pensie de limită de vârstă în dosar nr. …, până la data decesului, respectiv 16.05.2012. Prin cererea înregistrată la instituția intimată sub nr. …/02.09.2013, contestatoarea …, în calitate de moștenitor, a solicitat restituirea diferențelor de asigurare de sănătate care i s-ar fi cuvenit lui ….
În baza acestei cereri, CJP a plătit contestatoarei, în luna septembrie 2013, suma de 560 lei, reprezentând asigurare de sănătate aferentă perioadei 01.01.2011 – 30.04.2012 reținută din pensia tatălui decedat. În urma verificării ulterioare, s-a constatat faptul că în mod eronat s-a făcut plata sumei mai sus arătate motivat de faptul că la data intrării in vigoare a OUG nr. 17/2012 … era decedat.
În drept, intimata și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile OUG nr.17/2012 și Legii nr. 263/2010.
Prin sentința civilă nr. 292/13.04.2016 pronunțată de Tribunalul Brăila a fost respinsă ca nefondată contestația formulată de contestatoarea …, în contradictoriu cu intimata C.J.P.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Contestatoarea … este fiica defunctului …, decedat la data de 16.05.2012, și unul dintre moștenitorii legali ai acestuia, așa cum reiese din certificatul de moștenitor nr. …/28.06.2012 eliberat de notarul public …
Prin cererea înregistrată la intimata C.J.P. sub nr. …../02.09.2013, contestatoarea, în calitate de moștenitoare, a solicitat restituirea CASS reținută din pensia tatălui său și care i s-ar fi cuvenit acestuia. În baza acestei cereri intimata i-a plătit în luna septembrie 2013 suma de 560 lei, reprezentând asigurare de sănătate aferentă perioadei 01.01.2011 – 30.04.2012.
Ulterior, prin decizia nr. 3/06.01.2016 privind recuperarea sumei încasate necuvenit, intimata a stabilit în sarcina contestatoarei un debit total de 560 lei reprezentând suma astfel plătită.
În motivarea deciziei s-a arătat că restituirea sumelor vizează doar titularii de drepturi aflați în plată la data intrării în vigoare a OUG nr. 17/2012, iar la acea dată tatăl contestatoarei era decedat.
Instanța a reținut că prin art. 1 alin. 1 din OUG nr. 17/2012 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuții de asigurări de sănătate s-a stabilit că „Sumele reținute de la data de 1 ianuarie 2011 până la data de 30 aprilie 2012, reprezentând diferența dintre pensiile nete rezultate prin aplicarea procentului de contribuție de asigurări sociale de sănătate asupra întregului cuantum al pensiei și pensiile nete rezultate prin aplicarea procentului de contribuție de asigurări sociale de sănătate asupra părții din pensie care depășește nivelul de 740 lei, se restituie astfel: a) pentru sumele reținute în perioada ianuarie – martie 2011, restituirea se realizează în tranșe lunare egale în perioada iunie – august 2012; b) pentru sumele reținute în perioada aprilie 2011 – aprilie 2012, restituirea se realizează până la data de 31 decembrie 2013.”
Conform art. 2 alin. 4 din acest act normativ, plata către titularii drepturilor de pensii a sumelor care se restituie în condițiile art. 1 se efectuează împreună cu drepturile de pensii aferente fiecărei luni.
Din textele de lege citate reiese că beneficiarul restituirii sumelor este titularul drepturilor de pensie.
Întrucât drepturile de pensie sunt personale, ele încetând la momentul decesului titularului lor, instanța reține că pentru a beneficia de restituire, pensionarul trebuia să fie în viață la data de 18.05.2012, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 17/2012, pentru că abia atunci i s-a născut dreptul de a solicita restituirea sumelor reținute nelegal.
Or, în speță, tatăl contestatoarei decedase anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat, astfel că succesorii săi nu puteau moșteni un drept care nu se afla în patrimoniul autorului la data deschiderii succesiunii.
Față de cele arătate, nu are relevanță faptul că perioadele pentru care O.U.G. nr. 17/2012 prevede restituirea sumelor reținute sunt anterioare decesului tatălui contestatoarei.
Pentru considerentele expuse, instanța a apreciat că în mod corect intimata a constatat că suma plătită contestatoarei cu titlu de asigurare de sănătate aferenta perioadei 01.01.2011 – 30.04.2012, reținută din pensia tatălui decedat, reprezintă sumă încasată necuvenit și a dispus recuperarea ei.
Împotriva sentinței civile a declarat apel contestatoarea …, criticând-o pentru următoarele motive:
În mod eronat, instanța de fond a reținut că pentru a beneficia de restituire, pensionarul trebuia să fie în viață la data de 18.05.2012, când a intrat în vigoare OUG nr.17/2012, pentru că atunci i s-a născut dreptul de a solicita restituirea sumelor reținute ilegal.
Acest drept s-a născut din momentul reținerii ilegale, iar temeiul de drept care dă naștere îl constituie Codul civil.
În concluzie, a solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat.
În drept, și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 466 și următoarele din Codul de procedură civilă.
Intimata CJP a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică, reiterând aspectele invocate la fond.
Examinând hotărârea apelată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă Curtea apreciază că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Obiectul judecății îl constituie anularea deciziei nr…/06.01.2016 emisă de CJP.
Prin decizia nr. 3/06.01.2016, intimata a dispus constituirea în sarcina apelantei-contestatoare a unui debit în sumă de 560lei, reprezentând asigurare de sănătate aferentă perioadei 01.01.2011-30.04.2012.
De menționat faptul că apelanta-contestatoare … are calitatea de moștenitor legal al defunctului …decedat la data de16.05.2012, potrivit certificatului de moștenitor nr. …/28.05.2012.
Prin dispozițiile art. 1 al. 1 din OUG nr. 17/2012, s-a stabilit restituirea eșalonată a sumelor reținute de la data de 1 ianuarie 2011 până la data de 30 aprilie 2012 reprezentând diferența dintre pensiile nete rezultate prin aplicarea procentului de contribuție la asigurările sociale de sănătate asupra întregului cuantum al pensiei și pensiile nete rezultate prin aplicarea procentului de contribuție de asigurări sociale de sănătate asupra părții din pensie care depășește criteriul de 740 lei, astfel:
pentru sumele reținute în perioada ianuarie – martie 2011, restituirea se realizează în tranșe lunare egale în perioada iunie – august 2012;
pentru sumele reținute în perioada aprilie 2011 – aprilie 2012, restituirea se realizează până la data de 31 decembrie 2013.
Deși prin dispozițiile art. 2 al. 4 din OUG nr. 17/2012 s-a prevăzut plata către titularii drepturilor de pensie a sumelor care se restituie în condițiile art. 1 împreună cu drepturile de pensie aferente fiecărei luni, nefiind prevăzută în mod expres modalitatea de plată a acestor drepturi către moștenitorii legali ai titularilor decedați, devin incidente prevederile art. 120 alin. 1 și 2 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora sumele neîncasate de către pensionar reprezentând drepturi restante de pensie, cuvenite și neîncasate până la deces, se plătesc soțului supraviețuitor, copiilor, părinților sau, în lipsa acestora, celorlalți moștenitori, în condițiile dreptului comun. Sumele prevăzute la al. 1 pot fi solicitate în cadrul termenului general de prescripție.
Curtea reține că acordarea acestor drepturi către apelantă având calitatea de moștenitor legal nu reprezintă o aplicare retroactivă a legii prevederile OUG nr. 17/2012 vizând și perioada anterioară decesului titularului pensiei, 01.01.2011 – 30.04.2012, iar sumele datorate reprezintă drepturi restante ce au fost reținute din pensie prin aplicarea greșită a procentului de contribuție de asigurări sociale de sănătate până la momentul decesului.
Însă, în ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate de către contestatoare în apel și fond Curtea va face aplicarea prevederilor art. 451 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, ținând seama de obligația ce revine intimatei de a suporta cheltuielile efectuate în proces, de munca îndeplinită de avocat și de natura litigiului dintre părți.
Cu împuternicirile avocațiale seria … nr. ….. s-a făcut dovada mandatării în apel și fond de către apelantă a apărătorului ales, fiind emise chitanțele din 29.03.2016 și din 03.10.2016 pentru suma de 1700 lei reprezentând contravaloare onorariu avocat.
Prin raportarea la prevederile art. 451 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, munca îndeplinită de avocat cu ocazia reprezentării contestatoarei în fața instanței de apel și fond a constat în formularea contestației și a cererii de apel, reprezentarea la două termene de judecată și susținerea de concluzii, împrejurări considerate relevante pentru reducerea onorariului avocatului la un nivel de 700 lei, apreciat ca rezonabil și suficient.
În consecință, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, va fi admis apelul declarat de contestatoare și va fi schimbată în tot sentința civilă apelată, iar în rejudecare va fi admisă contestația formulată de contestatoarea …, va fi anulată decizia nr. …/06.01.2016 emisă de intimata CJP și va fi obligată intimata să plătească apelantei-contestatoare suma de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și fond, reduse.
Moștenire lăsată de un defunct decedat fără copii, unica succesoare fiind soția supraviețuitoare. Renunțare la moștenire că către frații și surorile defunctului. Vocația descendentei surorii renunțătoare la moștenirea unchiului ei
Curtea de Apel Cluj,
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, decizia nr. 1912 din 27 mai 2011
Prin sentința civilă nr. 264 din 16 martie 2011 a Tribunalului Cluj s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Cluj-NapocA invocată de acesta și s-a respins acțiunea civilă extinsă, formulată de reclamanta C.L.L., în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca și Primarul Municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect Legea 10/2001.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin dispoziția 5187/18.12.2009 emisă de Primarul Mun Cluj-Napoca s-a respins notificarea 2180/2001 formulată de reclamantă pentru imobilul înscris inițial în CF 9589 nr.top 1662 situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35.
Pentru a pronunța această dispoziție s-a motivat că reclamanta nu face dovada calității de moștenitoare a foștilor proprietari tabulari ai imobilului revendicat.
Potrivit extrasului CF nr.9589 Cluj asupra imobilului teren și construcție înscris pe parcela cu nr. top 1662 proprietari tabulari sub B 1 și 2 au fost înscriși S.T. și soția născută B.S..
Imobilul a fost preluat in baza Decretului 32/1950 cu titlu de naționalizare in favoarea Statului Român
Din actele de stare civilă depuse de reclamantă rezultă că S.T. a decedat la data de 4.06.1969. La data decesului acestuia a rămas în viață S.L., soție, decedată la rândul său la data de 13.09.1970.
S.T. a avut ca soră pe S.E., căsătorită C., decedată în anul 1980. C.E. a avut o singură fiică, reclamanta.
Reclamanta justifica calitatea de moștenitor doar a unchiului său S.T., nu și a soției acestuia S.S., având în vedere regulile devoluțiunii legale reglementate de Codul Civil.
Instanța de fond a pus în discuția părților și a dispus efectuarea uneia drese către Camera Notarilor Publici Cluj, care a comunicat copiile certificatelor de moștenitor 867/1969 prin care s-a dezbătut masa succesorală după S.T. și certificat de moștenitor 819/1971, prin care s-a dezbătut masa succesorală după S.S.A. soția lui S.T. .
Prin certificatul de moștenitor 867/1969 s-a stabilit calitatea de unic moștenitor a defunctului S.T. a soției S.S.A. soție supraviețuitoare și moștenitoare testamentară reținându-se că prin declarații autentice notariale, inclusiv a lui C.E., frați și surorile defunctului au renunțat la moștenire.
Tribunalul a constatat că reclamanta nu justifică calitatea de moștenitoare după mătușa sa S.S.A., prin certificatul de moștenitor 819/1971, stabilindu-se calitatea de moștenitor a acesteia în favoarea altor persoane.
Susținerile reclamantei că în cuprinsul certificatului de moștenitor nu s-a avut în vedere imobilul, obiect al notificării sale, au fost apreciate de tribunal ca neavând relevanță.
Tribunalul a apreciat însă relevant faptul că prin declarație autentică cuprinsă în certificatul de moștenitor antecesoarea sa, a pierdut calitatea de moștenitoare a fratelui său și nu mai justifică calitatea de persoană îndreptățită în condițiile legii 10/2001
Faptul că mama sa a renunțat la succesiunea fratelui său, nu justifică admiterea cererii chiar dacă dezbaterea succesiunii nu a avut loc și cu privire al imobilul în litigiu
În acest sens, sunt și interpretările Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Decizia RIL 11/2008, tot cu privire la aplicarea unei legi de retrocedare a bunurilor confiscate de regimul anterior, care a stabilit că potrivit dispozițiilor art. 696 din Codul civil, eredele care renunță la succesiune este considerat că nu a avut niciodată această calitate, titlul de moștenitor fiind desființat cu efect retroactiv, moștenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moștenire.
De aceea, cel care renunță la succesiune nu intră în categoria persoanelor care sunt moștenitori, el neputând dovedi această calitate întrucât, în acest caz, nu este vorba de neacceptarea succesiunii în condițiile art. 700 din Codul civil și care este doar prezumat de lege ca renunțător, ci, dimpotrivă, se dovedește cu certitudine (declarație notarială) că nu este moștenitor, dat fiind faptul că a renunțat expres la succesiune.
Prin efectul renunțării, moștenitorul este socotit că nu a fost niciodată moștenitor, iar vocația sa succesorală este retroactiv desființată.
Regula indivizibilității patrimoniului succesoral conferă același caracter indivizibil și opțiunii succesorale care nu poate fi condiționată de aspectul cantitativ al patrimoniului succesoral. Renunțarea vizează atât bunurile existente în succesiune la data decesului, cât și cele care, eventual, ar intra în succesiunea respectivă.
Raportat la această constatare, tribunalul a apreciat că nu mai există nici un interes din partea reclamantei în a se analiza și pronunța asupra cererii formulată de reclamantă, având ca obiect constatarea preluării imobilului de către Statul Român fără titlu.
Pentru aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, apreciind că reclamanta nu a făcut dovada calității sale cerută de dispozițiile Legii nr.10/2001, a respins acțiunea civilă extinsă, formulată de reclamanta C.L.L., în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca și Primarul Municipiului Cluj-Napoca având ca obiect Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta C.L.L. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, precum și obligarea pârâtului intimat la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, reclamanta a învederat instanței că hotărârea criticată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În opinia reclamantei recurente, obiect al acceptării sau renunțării îl reprezintă doar drepturile și bunurile care se află legal în patrimoniul defunctului la data exprimării opțiunii succesorale.
În speță, în anul 1969, la data întocmirii certificatului de moștenitor nr. 867/1969 când defuncta C.E. și-a exprimat opțiunea de renunțarea la succesiunea după defunctul S.T., imobilul în litigiu nu se găsea în patrimoniul defunctului deoarece era întabulat ca proprietar Statul Român, astfel încât antecesoarea reclamantei nu a renunțat la succesiune.
Instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, deoarece prevederile conținute în art. 696 și art. 700 C.civ., cu caracter general, nu își găsesc aplicarea conform principiului de drept specialia generalibus derogant. Prin notificarea nr. 2180/09.11.2001 prin care reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, reclamanta a înțeles să accepte succesiunea celor doi defuncți.
În mod greșit instanța de fond a reținut că reclamanta nu justifică calitatea de moștenitor după defuncta S.S.A. deoarece descendenții renunțătorului pot veni la moștenire în nume propriu în condițiile art. 698 C.civ., astfel încât în virtutea dreptului de acrescământ, partea renunțătorului profită coerezilor care au acceptat succesiunea.
Pârâtul intimat Municipiul Cluj-Napoca, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și, în consecință, menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
În susținerea poziției procesuale, pârâtul intimat a arătat că în mod corect și cu respectarea dispozițiilor legale, tribunalul a reținut că reclamanta nu justifică calitatea de moștenitoare, având în vedere principiul indivizibilității patrimoniului succesoral.
Pârâtul intimat, Primarul Mun.Cluj-Napoca, deși legal citat, nu și-a delegat reprezentant în instanță și nu a depus întâmpinare prin care să-și exprime poziția procesuală.
Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate Curtea, în temeiul art. 3041 C.pr.civ., reține următoarele:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 2180/09.11. reclamanta C.L.L. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris în CF nr. 9589, nr. top. 1662 constând din casă și teren, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de despăgubiri bănești conform Legii nr. 10/2001. În cuprinsul notificării, reclamanta a arătat că este moștenitoare legală a proprietarilor tabulară S.T. și S. care au decedat, în calitate de nepoată de frate.
Prin Dispoziția nr. 5187/18.12.2009 emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca s-a respins notificarea nr. 2180/09.11.2001 formulată de reclamantă pentru imobilul înscris inițial în CF nr. 9589, nr.top. 1662, situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, deoarece revendicatoarea nu a făcut dovada calități de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nefăcând dovada calități de moștenitoare după foștii proprietari tabulari ai imobilului.
Conform C.F. nr. 9589 Cluj, A+1, nr. top. 1662 constând din casă, curte și grădină în situat în str. A., nr. 55, în suprafață de 252 stjp. a fost întabulat dreptul de proprietate, în părți egale, în favoarea lui S.T. și soția născută B.S. prin încheierea de C.F. nr. 3649/08.03.1938.
În baza Decretului nr. 92/1950 privitor la naționalizarea unor imobile și a extrasului din tabelul anexă, asupra imobilul mai sus arătat, s-a întabulat dreptul de proprietate, cu titlu de drept naționalizare, în favoarea Statului Român, în administrarea Sfatului Popular al orașului Cluj.
Ulterior, prin încheierea de CF nr. 98/06.01.1976, în baza planurilor de împărțire pe apartamente, imobilul mai sus menționat s-as dezlipit din C.F. nr. 9589 și s-a împărțit în: imobilul cu nr.top.nou 1662/1 constând în casă și teren în suprafață de 157 mp. transcris în CF col.nr. 127112 și imobilul cu nr.top. nou 1662/2, teren în str. B., nr. 35, în suprafață de 750 mp., transcris în CF nr. 127114, în favoarea Statului Român și în administrarea operativă a mun.Cluj-Napoca.
În consecință, imobilul mai sus descris a fost preluat în mod abuziv de Statul Român și face obiectul Legii nr.10/2001, conform prevederilor art.2 lit.a din acest act normativ.
S.T. a decedat la data de 04.06.1969, așa cum rezultă din certificatul de deces.
Conform certificatului de moștenitor nr. 867/24.10.1969 emis de Notariatul de Stat Județean Cluj, moștenitoarea defunctului S.T. este S.S.A., în calitate de soție supraviețuitoare și moștenitoare testamentară. În cuprinsul acestui act se menționează că au renunțat la succesiune – sunt decăzuți din succesiune conform art. 700 C.civ.-, numiții: S.N., S.I., C.E., M.M., H.M. și S.S., toți frați și surori ai defunctului.
S.S.A. a decedat la data de 13.09.1970..
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 819/15.10.1971 emis de Notariatul de Stat Județean Cluj, moștenitorii defunctei S.S.A. sunt: M.L., B.M. și O.M.L., în calitate de legatari.
S.T. a fost fratele numitei S.E., căsătorită C., care a fost mama reclamantei și care a decedat la data de 22.10.1980, așa cum reiese din actele de stare civilă.
Art. 696 C.civ. prevede că eredele ce renunță este considerat că nu a fost niciodată moștenitor.
Așadar, titlul de moștenitor al renunțătorului este desființat cu efect retroactiv, moștenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moștenire.
Potrivit art. 698 C,.civ., eredele renunțător nu poate fi reprezentat niciodată. Dacă renunțătorul este singur în gradul său, sau dacă coerezii săi renunță, copii lor vin la succesiune în virtutea propriului lor drept, pentru părți egale.
În consecință, partea renunțătorului profită coerezilor săi, fără voia lor, indiferent dacă acceptarea coerezilor s-a făcut înainte sau după renunțarea comoștenitorului, deoarece acceptarea succesiunii este indivizibilă. Dacă renunțătorul este singur în grad succesibil, moștenirea trece în cadrul devoluțiunii legale la moștenitorii subsecvenți.
În speță, așa cum s-a arătat, toți frații și toate surorile defunctului S.T., în calitate de colaterali privilegiați, au renunțat la succesiunea acestuia, prin declarații autentice date în fața fostului notariat de stat, astfel încât la succesiunea acestuia pe lângă soția supraviețuitoare S.S.A. are vocație concretă și reclamanta, descendenta renunțătoarei C.E., în calitate de nepoată de soră a defunctului, care vine în concurs cu soția supraviețuitoare.
Critica recurentei referitoare la faptul că obiect al renunțării îl reprezintă doar drepturile și bunurile care se află legal în patrimoniul defunctului la data exprimării opțiunii succesorale astfel încât antecesoarea sa nu a renunțat la succesiune cu privire la imobilul în litigiu, nu poate fi primită deoarece regula indivizibilității patrimoniului succesoral conferă același caracter indivizibil și actului juridic de opțiune succesorală care nu poate fi condiționat de aspectul cantitativ al patrimoniului succesoral. Renunțarea la moștenire reprezintă manifestarea de voință a moștenitorului prin care acesta declară că înțelege a nu se folosi de drepturile succesorale pe care vocația sa i le conferă astfel încât renunțarea vizează atât bunurile existente în patrimoniul lui de cujus la data decesului, cât și cele care eventual ar intra în viitor în patrimoniul defunctului. În acest sens actul de opțiune succesorală este indivizibil deoarece succesibilul are dreptul să opteze între a renunța sau accepta moștenirea, dar în întregul ei, astfel încât nu are posibilitatea de a accepta o anumită parte a moștenirii și de a renunța la o altă parte.
Potrivit art. 4 alin. 3 și alin. 4 din Legea nr. 10/2001, succesibili care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.
Prin urmare, reclamanta care nu a acceptat moștenirea defunctului S.T., dar nici nu a renunțat la ea, prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, în temeiul textului legal mai sus citat, a fost de drept repusă în termenul de acceptare a succesiunii acestui defunct pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris inițial în CF nr. 9589 Cluj, nr.top.1662, astfel încât în mod greșit tribunalul a făcut aplicarea prevederilor legale mai sus citate.
Așa cum s-a arătat, soția defunctului S.T. a decedat la data de 13.09.1970, ulterior decesului defunctului ei soț, iar potrivit regulilor devoluțiunii legale a moștenirii, reclamanta nu justifică calitatea de moștenitoare a defunctei S.S.A. întrucât nu are vocație succesorală legală concretă și mai mult decât atât, conform certificatului de moștenitor, moștenitorii acesteia sunt alte persoane fizice decât reclamanta în calitate de legatari, astfel că soluția tribunalului este legală și corectă din acest punct de vedere.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 și alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va admite în parte recursul declarat de reclamanta C.L.L. împotriva sentinței civile nr. 264 din 16 martie 2011 a Tribunalului Cluj, pe care o va casa în parte cu privire la soluția dată plângerii reclamantei având ca obiect calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2011 pentru cota de proprietate a defunctului S.T., din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris inițial în CF nr. 9589 Cluj, nr. top. 1662 și, în aceste limite va dispune trimiterea cauzei pentru rejudecare pe fond la Tribunalul Cluj, menținând restul dispozițiilor din sentință în ceea ce privește respingerea plângerii reclamantei având ca obiect constatarea calității de persoană îndreptățită după defuncta S.S.A..
În rejudecare, tribunalul va soluționa plângerea reclamantei ținând seama de calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr.10/2011 pentru cota de proprietate a defunctului S.T., din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris inițial în CF nr. 9589 Cluj, nr. top. 1662 și va decide dacă este posibilă restituirea în natură a imobilului litigios, iar în caz contrar, se va pronunța asupra măsurilor reparatorii solicitate de reclamantă.
CONCLUZII
Materia moștenirilor este legată de cea a proprietății private, căci a apărut și s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producție și a produselor de către majoritatea dominată, constituind principalul instrument prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste.
Așa cum se poate remarca din analiza exhaustivă realizată cu privire la materia drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor, rațiunea consacrării acesteia o reprezintă, cu precădere, protejarea moștenitorului fie el legal sau testamentar.
În sistemul Codului civil francez, ca și al Codului civil român, spre deosebire de sistemele de drept anglo-saxone, care conferă libertate deplină de a dispune mortis causa, se consideră că datoria socială și familială de a transmite rudelor apropiate o parte a bunurilor ce fac parte din patrimoniul succesoral prevalează asupra libertății de a dispune după bunul plac de propriile bunuri.
Este important a preciza faptul că legea limitează dreptul de a dispune prin liberalități (acte cu titlul gratuit) iar nu și prin acte cu titlul oneros.
Este și firesc să fie așa, deoarece numai liberalitățile sunt periculoase pentru moștenitori putând vida patrimoniul succesoral, iar nu și actele cu titlu oneros, care întotdeauna aduc ceva în schimbul bunului înstrăinat.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Chirică, D. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București 2003;
Deak, Fr. Tratat de drept succesoral, ediția a II-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2002;
H. Decugis, Les etapes du droit: des origines a nos jours, Editura Librairie du Recueil Sirey, Paris;
Dogaru, I., V. Stănescu, M-M Soreță, Bazele dreptului civil, vol. 5: Succesiuni. Editura C.H. Beck, București 2009;
Dogaru I., Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck, București, 2005;
Eliescu, M. Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republici Socialiste România, București 1966;
Eliescu M., Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucuresti , 1997;
M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ed. A VI-a, Editura Litec Paris;
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Macovei, D.,.I Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea Iași 2005;
Macovei, C. Drept succesoral. Moștenirea legală, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2006;
Malaurie Ph., Cours de droit civile. Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989 ;
Oprescu, M Contractul de donație, Editura Hamangiu, București 2010;
Stănciulescu, L. Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, București 2012
Articole din reviste de specialitate
I. Lulă, Unele probleme privind noțiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998;
Legislație
*** Constituția României
*** Noul Cod civil;
*** Codul civil de la 1864;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Succesoarale ale Sotului Supravietuitor (ID: 114452)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.