Drepturile Social Economice In Reglementarea Constitutiei Romaniei
Drepturile social – economice în reglementarea Constituției României
CUPRINS
Caracterul protector al dreptului constituțional în materia drepturilor fundamentale
Locul dreptului constituțional în sistemul de drept
Dreptul constituțional contemporan, un drept dinamic
Controlul de constituționalitate și Avocatul Poporului
Drepturi care au ca obiect asigurarea dezvoltării materiale
Munca și protecția socială a muncii
Interzicerea muncii forțate
Dreptul la grevă
Dreptul de proprietate privată
Libertatea economică
Dreptul la moștenire
Nivelul de trai
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
Drepturi care au ca obiect asigurarea dezvoltării culturale
Dreptul la invățătură
Accesul la cultură
Drepturi care au ca obiect protecția sănătății
Dreptul la ocrotirea sănătății
Dreptul la mediu sănătos
Concluzii
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
ANEXĂ cuprinzând jurisprudența Curții Constituționale a României
utilizată în lucrare
1. Caracterul protector al dreptului constituțional în materia drepturilor fundamentale
Locul dreptului constituțional în sistemul de drept
Locul dreptului constituțional în sistemul de drept al unui stat este dat de valoarea relațiilor sociale reglementate de normele dreptului constituțional și de forța juridică a normelor juridice ale acestei ramuri de drept.
Dreptul constituțional conține norme elaborate în cadrul activității de realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere la nivel superior celorlalte activități de conducere. Constituția, ca izvor principal al dreptului constituțional, este în același timp izvorul principal pentru întregul drept. Orice ramură de drept își găsește fundamentul juridic în normele din constituție. O modificare intervenită în dreptul constituțional impune modificări corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept care conțin reglementări ale acelorași relații sociale.
Normele dreptului constituțional reglementează relațiile sociale privind exercitarea puterii în stat, relațiile dintre instituțiile statului și modul de funcționare al acestora, având forță juridică supremă, astfel că, orice încălcare a normelor de drept constituțional are drept sancțiune declanșarea controlului de constituționalitate de către Curtea Constituțională și constatarea neconstituționalității acelor norme.
Conformitatea normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu reglementările cuprinse în constituție prezintă importanță deosebită pentru stabilirea locului dreptului constituțional, astfel că, o modificare intervenită în această ramură de drept impune modificări corespunzătoare ale normelor subiacente celorlalte ramuri de drept ce conțin reglementări detaliate ale acelor relații sociale prevăzute cu valoare de principii în dreptul constituțional.
Dreptul constituțional apare în cadrul sistemului de drept într-o dublă ipostază: pe de o parte, ca ramură de drept; pe de altă parte, ca factor structurant al întregului sistem, ca un cosistem. In opinia unui doctrinar francez, dreptul constituțional este o „mărturie a civilizației occidentale", iar trei dintre temele lui sunt fundamentale: încrederea în individ; credința în virtuțile dialogului; organizarea rațională, concretizată prin regimul reprezentativ, funcția reprezentaților și organizarea alegerilor disputate.
Ca ramură de drept dreptul constituțional reprezintă o totalitate – în accepțiunea de ansamblu al unor elemente aflate în raporturi de intercondiționare, de sistem – a normelor și instituțiilor juridice care au ca obiect reglementarea acelor raporturi sociale care iau naștere în procesul exercitării puterii publice. Ca factor structurant în sistemul de drept, dreptul constituțional guvernează și orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului, îi imprimă un anume conținut și o anume direcție. Acest fapt rezultă din natura intrinsecă a sistemului de drept, care, așa cum s-a putut deja reține, dezvăluie alături de celelalte trăsături și pe aceea de a reprezenta o realitate ierarhizată, corespunzătoare forței juridice pe care o au normele ce alcătuiesc ramurile dreptului. Cum izvorul formal principal al dreptului constituțional este Constituția, actul politic și juridic fundamental al țării, iar Constituția se află la vârful arhitecturii sistemului actelor juridice din țara noastră, aceasta implică stricta și necondiționata conformitate a tuturor normelor dreptului cu dispozițiile ei.
Dreptul constituțional se constituie ca factor structurant al întregului sistem de drept, reclamând, la rândul său, stricta și necondiționata conformitate a tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituțional.
Dreptul constituțional apare ca factor structuram al întregului sistem de drept prin aceea că normele ce alcătuiesc celelalte ramuri ale dreptului trebuie să fie conforme celor cuprinse în dreptul constituțional și, mai presus de toate, să fie conforme normelor cuprinse în Constituție.
Dreptul constituțional are trei mari componente:
a) Dreptul constituțional instituțional, care are ca obiect – tradițional – instituțiile politice, precum și fundamentele instituțiilor administrative și jurisdicționale;
b) Dreptul constituțional normativ sau fundamental, care are ca obiect sistemul surselor dreptului sau sistemul normativ;
c) Dreptul constituțional substanțial sau relațional, care are ca obiect drepturile și libertățile fundamentale. Toate aceste componente sunt indisolubile și constituie un ansamblu unitar și coerent.
1.2. Dreptul constituțional contemporan, un drept dinamic
Legea fundamentală a oricărui stat, constituția, este actul politico-juridic suprem, inspirat de o anumită filozofie politică și socială, care este adoptat de o națiune sau în numele ei, de către un organism învestit cu putere constituantă originară, pentru a stabili forma de stat, caracterul regimului politic, modalitățile de formare, organizare și de funcționare ale structurilor de putere și raporturile între acestea, principiile esențiale ale ordinii juridice, precum și drepturile și îndatoririle cetățenilor.
Dinamica dreptului constituțional este dată de adaptarea lui la realitățile vieții social-economice la un moment dat, adaptare ce are loc prin procesul de revizuire a constituției. Constituția României actuală a fost adoptată în 2003 reprezentând revizuirea constituției din 1991.
Conform art. 150 din Constituția României, revizuirea Constituției poate fi inițiată de Președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.
În baza art. 151 din Constituția României , proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, hotărăsc cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor. Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Limitele revizuirii sunt prevăzute în art. 152 din Constituția României unde se menționează faptul că dispozițiile privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora. Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență și nici în timp de război.
În privința drepturilor fundamentale ale omului, veritabile garanții ale democrației și limite pentru exercitarea puterii de stat, puterea constituantă originară nu a interzis decât o modificare a regimului lor juridic ce ar conduce la dispariția unora dintre cele deja menționate, dar a lăsat liberă posibilitatea adăugării de noi drepturi fundamentale la catalogul deja existent, precum și posibilitatea unei mai bune și eficiente protecții juridice a celor deja consacrate. Astfel, nu se interzice restrângerea exercitării unor drepturi fundamentale, ci se consacră, la nivel constituțional, un principiu general în materie de protecție a drepturilor omului, anume acela al permanentei evoluții a regimului lor de protecție juridică și a imposibilității revenirii la un regim juridic mai puțin favorabil decât cel deja consacrat la un moment dat.
Jurisprudențial, Curtea Constituțională a menționat faptul că dispozițiile art.150 din Constituția României, care reglementează titularii dreptului de inițiere a revizuirii Constituției (Președintele României, deputați și senatori, respectiv cetățeni), instituie și o serie de condiții cu privire la exercitarea acestui drept. În cazul Președintelui României, dispozițiile menționate condiționează exercitarea dreptului în cauză doar de formularea unei propuneri în acest sens din partea Guvernului. Stabilind că revizuirea "poate fi inițiată de Președintele României", textul constituțional nu distinge referitor la competențele Președintelui României în calitate de titular al dreptului de inițiativă a revizuirii Constituției și nici nu instituie vreo obligație sau interdicție în ceea ce îl privește. Prin urmare, Președintele României, primind propunerea Guvernului de revizuire a Constituției, are deplina libertate de a decide să inițieze revizuirea Constituției sau să nu o inițieze, iar, în cazul în care decide inițierea acesteia, să își însușească întocmai, numai în parte sau să completeze propunerea Guvernului. O altă interpretare a textului constituțional, în sensul atribuirii unui rol pur formal Președintelui României în cadrul acestei proceduri, respectiv acela de a transmite Parlamentului un proiect de lege privind revizuirea Constituției astfel cum a fost propus de Guvern, ar fi de natură să golească de conținut dreptul său de inițiativă. Or, acest drept i-a fost conferit de legiuitorul constituant tocmai în considerarea rolului și a poziției pe care Președintele României o ocupă în cadrul sistemului politic al societății, care îi permite să cunoască evoluția acesteia și perspectivele sale de dezvoltare și să valorifice aceste constatări, inclusiv pe calea inițierii unui proces de modificare a Legii fundamentale a statului, atunci când, prin propunerea Guvernului în acest sens, se realizează un acord al celor 2 reprezentanți ai puterii executive cu privire la inițierea unui astfel de proces.
2. Controlul de constituționalitate și Avocatul Poporului
Controlul de constituționalitate se realizează de către Curtea Constituțională care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, numai la sesizarea președintelui României, a unuia din președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție (potrivit art. 25 lit."c" din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare), a Avocatului Poporului (acesta a devenit titular al dreptului de a sesiza Curtea Constituțională cu controlul constituționalității legilor înainte de promulgare în urma revizuirii Constituției din anul 2003), a unui număr de cel puțin 50 de deputați, a unui număr de a unui astfel de proces.
2. Controlul de constituționalitate și Avocatul Poporului
Controlul de constituționalitate se realizează de către Curtea Constituțională care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, numai la sesizarea președintelui României, a unuia din președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție (potrivit art. 25 lit."c" din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare), a Avocatului Poporului (acesta a devenit titular al dreptului de a sesiza Curtea Constituțională cu controlul constituționalității legilor înainte de promulgare în urma revizuirii Constituției din anul 2003), a unui număr de cel puțin 50 de deputați, a unui număr de cel puțin 25 de senatori.
Obiect al controlului de constituționalitate a priori îl pot constitui legile ordinare și legile organice, înainte de a fi promulgate.
Nu pot face obiect al controlului de constituționalitate reglementat de dispozițiile art. 146 lit."a" teza întâi din Constituția României legile în vigoare, proiectele sau propunerile legislative și nici amendamentele.
Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curții Constituționale în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective.
În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Avocatului Poporului și se depune la secretarul general al Camerei Deputaților și la cel al Senatului, iar în cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgență, termenul este de 2 zile.
Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoștință în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen.
După primirea actului de sesizare, președintele Curții desemnează, printr-o rezoluție datată, judecătorul – raportor și magistratul – asistent și stabilește data la care vor avea loc dezbaterile.
În cazul sesizării Curții Constituționale de unul dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Înalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatul Poporului, Curtea va comunica Președintelui României sesizarea primită, în ziua înregistrării.
Dacă sesizarea s-a făcut de Președintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, precizând și data când vor avea loc dezbaterile.
Dacă sesizarea s-a făcut de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica președintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea Constituțională o va comunica președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Avocatului Poporului, precizând și data când vor avea loc dezbaterile.
Până la data dezbaterilor, președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctele lor de vedere. Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului-ministru.
Dezbaterea are loc în plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite și se poartă atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate. În cadrul acestei atribuții, Curtea Constituțională pronunță, în conformitate cu prevederile art.11 alin.1 lit. "A. a" din Legea nr.47/1992, o decizie. Aceasta se ia cu votul majorității judecătorilor Curții.
Decizia prin care se constată neconstituționalitatea legii se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului și primului-ministru.
Decizia pronunțată de către Curtea Constituțională se comunică în mod obligatoriu Președintelui României pentru a se evita promulgarea unei legi declarate neconstituționale, iar în cazul în care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor legale criticate, pentru ca Președintele să poată promulga legea în termen de 10 zile de la data la care i-a fost comunicată decizia Curții Constituționale.
În caz de constatare a neconstituționalității legii, potrivit a României, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.
Instituția Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică și are drept scop apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile publice.
Principalele atribuții ale Avocatului Poporului:
1. activitatea de soluționare a petițiilor;
2. activitatea privind contenciosul constituțional:
a. formulează puncte de vedere, la cererea Curții Constituționale;
b. poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora;
c. poate sesiza direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor;
3. activitatea privind contenciosul administrativ: poate sesiza instanța de contencios administrativ, în condițiile legii contenciosului administrativ;
4. promovarea recursului în interesul legii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la problemele de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, prin hotărâri judecătorești irevocabile;
5. prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora; rapoartele pot conține recomandări privind modificarea legislației sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor;
6. prezintă rapoarte președinților celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului – ministru, în cazurile în care constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legii;
7. Avocatul Poporului poate fi consultat de inițiatorii proiectelor de legi și ordonanțe, care, prin conținutul reglementărilor, privesc drepturile și libertățile cetățenilor, prevăzute de Constituția României, de pactele și celelalte tratate internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
Instituția Avocatul Poporului își exercită atribuțiile conform art. nr. 59 din Constituția României din oficiu, la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, în limitele stabilite de lege.
Conform art. 6 alin 1 din Legea nr. 35/1997 republicată, Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună iar mandatul Avocatului Poporului poate fi reînnoit o singură dată.
3. Drepturi care au ca obiect asigurarea dezvoltării materiale
3.1. Munca și protecția socială a muncii
Dreptul la muncă reprezintă este reglementat de art. 41 din Constituția României și are ca obiect asigurarea dezvoltării materiale. Dreptul la muncă nu poate fi îngradit, reprezentând dreptul ființei umane de a trăi, asigurându-și resursele necesare vieții prin munca sa.
Protecția socială a muncii privește securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, protecția maternității la locul de muncă, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională precum și alte situații specifice, stabilite prin lege, respectiv Codul muncii – Legea nr. 53/2003, republicată, Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă, O.U.G. nr. 96/2003 privind protecția maternității la locul de muncă, Titlul VII din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată precum și art. 15, art. 23 și Titlul IV din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Egalitatea salarizării femeilor și bărbaților, pentru muncă egală, exprimă în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu barbații. Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colectice sunt garantate.
Prin prisma jurisprudenței Curții Constituționale, dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu. Astfel, salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă iar diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă.
Convențiile colective sunt izvor de drept dar forța lor juridică nu poate fi superioară legii, astfel că, ele sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie, în vigoare la data încheierii lor.
În vederea exercitării efective a dreptului la muncă, legislația muncii trebuie să prevadă garanții și răspunderi corespunzătoare, atât prin norme de drept substanțial, cât și prin norme de drept procesual. Raporturile juridice sunt reglementate de Codul Muncii, alte acte normative cu obiect de reglementare ce vizează relațiile sociale de muncă, precum și de contrectele colective de muncă. Aceste acte normative stabilesc drepturile și îndatoririle minimale ale părților raporturilor juridice de muncă pe care trebuie să le respecte atât angajatorul cât și angajatul, condițiile de fond și de formă ale încheierii, executării și încetării contractelor individuale de muncă, precum și regulile de soluționare a litigiilor ce s-ar ivi în legătură cu desfășurarea raporturilor juridice de muncă. Reglementările legale care urmăresc asigurarea stabilității raporturilor juridice de muncă apără interesele legitime atât ale anjatorului cât și ale salariatului. Stabilirea limitativă a cazurilor și motivelor pentru care încetarea raporturilor juridice de muncă poate avea loc din inițiativa și din voința unilaterală a angajatorului reprezintă o importantă garanție pentru dreptul la muncă. Condițiile de formă și de conținut ale actului prin care angajatorul dispune încetarea contractului individual de muncă sunt impuse de lege pentru a preveni eventualele abuzuri din partea angajatorilor, precum și pentru a avea suficiente elemente de verificare a legalității și temeiniciei măsurii dispuse. Aceste exigențe sunt justificate, în mod special, în cazurile în care încetarea raportului juridic de muncă se dispune ca o măsură de sancționare disciplinară.
Principiul libertății profesiei nu se referă la obligația statului de a garanta accesul tuturor cetățenilor la toate profesiile ci la posibilitatea concretă de alegere pe care o are fiecare cetățean, în condiții identice cu ale oricărei persoane; alegerea profesiei este liberă din momentul în care condițiile solicitate pentru respectiva profesie sunt îndeplinite.
Libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă intră în conținutul dreptului la muncă, Constituția României dând fiecărei persoane posibilitatea de a-și alege profesia, meseria sau ocupația, respectiv locul de muncă. Dispozițiile constituționale nu pot fi însă interpretate în sensul că orice persoană, oricând, poate opta pentru exercitarea unei profesii sau a unei meserii ori pentru alegerea oricărui loc de muncă fără a avea pregătirea și calificarea corespunzătoare ori fără a face dovada că a obținut avizul, autorizația sau atestatul, în cazul în care pentru exercitarea unei profesii sau meserii se cere, pe lângă absolvirea studiilor ori calificarea necesară, și acest lucru. Obținerea acestor avize, autorizații sau atestări este motivată de specificul fiecărei profesii sau meserii, care presupune o calificare corespunzătoare, precum și anumite aptitudini pe care cel ce dorește să exercite acea meserie sau profesie trebuie să le aibă, tocmai pentru îndeplinirea sarcinilor de la locul de muncă ales. Retragerea avizului, autorizației sau atestatului de către autoritatea sau organismul competent se face numai atunci când nu mai sunt îndeplinite condițiile din momentul acordării acestora.
Pentru asigurarea desfășurării în condiții optime și uniforme a raporturilor de muncă, actele normative în materie prevăd drepturi și obligații minimale, respectiv maximale, care vor trebui respectate la încheierea atât a contractelor colective de muncă dar și a celor individuale. Dând expresie recunoașterii dreptului părților raporturilor de muncă la negocierea colectivă a drepturilor și îndatoririlor izvorâte din aceste raporturi, legislația reglementează și condițiile de negociere și de încheiere a contractelor colective de muncă, a clauzelor oblogatorii ale acestor contracte, la nivel de unitate, la nivel de ramură și la nivel național. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Părțile raporturilor de muncă au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.
În concepția legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat și funcționează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat și funcționând după reguli stabilite de lege. Asigurarea unei asistențe juridice calificate este un deziderat al legii speciale, iar normele în baza cărora funcționează nu contravin principiilor constituționale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea și să accepte regulile impuse de aceasta. Profesia de avocat, ca de altfel și alte profesii reglementate de norme speciale, se poate exercita numai cu respectarea legii, și nu împotriva ei .
Unul dintre principiile care stau la baza dreptului la muncă este stabilitatea raporturilor juridice care iau naștere odată cu încheierea contractului individual de muncă, acest principiu decurgând din obligația statului de a crea cadrul legislativ menit să asigure salariaților siguranța și garanția păstrării locului de muncă. Mai mult, Constituția prevede expres dreptul persoanei de a-și alege în mod liber locul de muncă, ceea ce implică obligația corelativă a statului de a reglementa condiții obiective și nediscriminatorii de natură a garanta accesul la un loc de muncă.
Libertatea contractuală poate fi valorificată numai în cadrul legal, cu respectarea unor limite rezonabile impuse de rațiuni de ocrotire a unor interese publice și private legitime; exercitată în afara acestui cadru, fără opreliști, orice libertate își pierde legitimitatea și tinde să se convertească în anarhie. Neîndoielnic, și contractul de muncă dă expresie libertății contractuale, dar o face într-o manieră specifică, determinată de obiectul său propriu și esențial diferit de acela al altor contracte, constând în prestarea unei anumite activități, a unei munci, în schimbul unei remunerații. Întrucât munca constituie un factor esențial pentru existența și propășirea societății umane, iar remunerația aferentă muncii prestate reprezintă pentru cea mai mare parte a membrilor acestei societăți principala, dacă nu chiar unica sursă de subzistență, dreptul la muncă este inclus în categoria drepturilor fundamentale ale omului, fiind consacrat, ca atare, de Constituția României, iar contractul de muncă, ca instituție juridică prin care este valorificat în principal, beneficiază de o atenție prioritară din partea legiuitorului, materializată în adoptarea unei legislații complexe și unitare, constituind o ramură distinctă de drept, destinată reglementării multitudinii de drepturi și obligații pe care, direct sau mediat, cu titlu principal ori în subsidiar, le generează. În condițiile în care, de regulă, între părțile contractului de muncă – angajator și salariat – există o discrepanță vădită din punct de vedere al potențialului economic și financiar în favoarea celui dintâi, de natură să-i permită a-și impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului, statul – și anume statul de drept, democratic și social, așa cum este definită România în termenii art. 1 alin. 3 din Constituția României, – este ținut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziție de inferioritate economică. Pentru ca aceste măsuri de protecție socială să își găsească efectiv aplicare, în mod necesar ele trebuie să fie instituite pe calea unor norme imperative, în caz contrar, deci în situația în care ar fi prevăzute de norme supletive, respectarea lor ar deveni facultativă, părțile având posibilitatea să deroge de la ele prin acordul lor de voință, ceea ce ar permite angajatorului să-și impună punctul de vedere. Ca atare, protecția socială a muncii, deși consacrată cu titlu de obligație în sarcina statului, prin Constituție, ar deveni, astfel, pur formală și iluzorie. Interdicția de a renunța, în tot sau în parte, la aceste drepturi, precum și nulitatea actelor de acceptare tacită a unor drepturi salariale diminuate sunt măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor. O astfel de măsură de protecție a salariaților nu poate fi considerată un privilegiu și, deci, contrară prevederilor art.16 alin.1 din Constituția României, atât timp cât ea se justifică în considerarea situației unei anume categorii sociale care reclamă o astfel de protecție.
Printre măsurile de protecție socială de care beneficiază salariații, art. 41 alin. 2 din Constituția României prevede "instituirea unui salariu minim brut pe țară". În afară de această obligație constituțională, este dreptul legiuitorului să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază. Astfel, numai legiuitorul poate aprecia și stabili dacă și ce anume sporuri sau adaosuri acordă anumitor categorii de salariați, cu singura condiție ca de sporurile sau adaosurile prevăzute să beneficieze toți salariații care se află în situații identice sub toate aspectele funcțiilor în care sunt încadrați, ale naturii și volumului activității pe care o desfășoară, ale importanței și riscurilor muncii lor și în privința oricăror alte elemente specifice.
Dispozițiile art. 41 alin. 5 din Constituția României, privind caracterul obligatoriu al convențiilor colective, nu exclud "posibilitatea legiuitorului de a interveni, din rațiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziții din contractele colective de muncă, reglementând soluții care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat". Contractele colective de muncă sunt garantate și se execută întocmai de către părțile sale, eventualele litigii născute în temeiul acestora urmând să fie soluționate de către instanțele judecătorești.
3.2. Interzicerea muncii forțate
Interzicerea muncii forțate este prevăzută în art. 42 din Constituția României.
Munca forțată este definită în actele internaționale ca fiind acea muncă sau serviciu care sunt cerute unei persoane sub amenințarea unei pedepse și pentru care persoana respectivă nu s-a oferit voluntar.
Interzicerea muncii forțate este o exigență corelativă dreptului la muncă și a libertății alegerii profesiei și a locului de muncă, de care beneficiază persoanele fizice.
Curtea Constituțională, în jurisprudența sa privind interzicerea muncii forțate, a observat că dispozițiile Constituției României nu definesc sintagma "muncă forțată". Astfel fiind și făcând aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. 1 din Constituția României, potrivit cărora "dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte", Curtea Constituțională a procedat la interpretarea acestei sintagme în concordanță cu pactele și tratatele internaționale de referință în materie la care România este parte, respectiv Convenția nr. 29 din 18 iunie 1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, ratificată de România prin Decretul nr. 213/1957, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974. Astfel că, art. 2 pct. 1 din Convenția nr. 29 din 18 iunie 1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, prevede că "termenul «muncă forțată sau obligatorie» va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie". În sfera acestui concept nu sunt cuprinse, potrivit art. 2 pct. 2 lit. "b" din Convenția nr. 29 din 18 iunie 1930, "orice muncă sau serviciu făcând parte din obligațiile civice normale ale cetățenilor unei țări pe deplin independentă" și nici "muncile mărunte de la sat, adică muncile executate în interesul direct al colectivității de către membrii acesteia, munci care, deci pot fi considerate ca obligații civice normale ce revin membrilor colectivității, cu condiția ca populația însăși sau reprezentanții săi direcți să aibă dreptul să se pronunțe asupra justeței acestor munci", potrivit art. 2 pct. 2 lit. "e" din Convenția nr. 29 din 18 iunie 1930. Art. 8 paragraful 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr.212/1974, stabilind la alin. "a" că "nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie", precizează la alin. "c" următoarele: "nu se consideră muncă forțată sau obligatorie" în sensul prezentului paragraf: "(…) (IV) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligațiile cetățenești normale".
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu definește munca forțată sau obligatorie, precizând la art. 4 paragraful 3 lit. "d" că nu poate fi considerată muncă forțată sau obligatorie munca sau serviciul care face parte din "obligațiile civile normale". Cu toate acestea, jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului evidențiază faptul că, în discuție, este vorba de obligații de ordin financiar, fiscal, de securitate socială, iar adjectivul "normal" atașat la "obligațiile civile" semnifică faptul că munca impusă de această situație trebuie să aibă un caracter tradițional sau uzual în societatea dată. În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adăugat că toate cele patru alineate ale paragrafului 3 din art. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dincolo de diversitatea lor, pun în evidență ideea fundamentală a existenței unui interes social în desfășurarea anumitor activități de solidaritate socială și de normalitate (Hotărârea din 15 mai 1996, pronunțată în cauza Spoltl contra Austriei). De asemenea, art. 5 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabilește că "nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forțată sau obligatorie". Stabilirea cuantumului contribuției lunare a părinților la întreținerea copilului aflat în plasament este lăsată la aprecierea instanței judecătorești, art. 67 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 utilizând în acest sens sintagma "dacă este cazul". O dată stabilită această obligație, dacă plata contribuției la întreținerea copilului nu este posibilă, instanța judecătorească obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 și 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acțiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecție specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reședința. Obligarea părintelui de a presta acțiuni sau lucrări de interes local are loc în condițiile în care acesta este "apt de muncă", instanța judecătorească având, evident, posibilitatea de a aprecia asupra capacității părintelui de a presta activitățile stabilite de lege. Având în vedere scopul legii de protejare a interesului superior al copilului și creșterea responsabilității părinților, obligarea la prestarea unor lucrări sau acțiuni de interes local pe o durată între 20 și 40 de ore lunar de către părintele apt de muncă, pentru copilul cu privire la care s-a dispus măsura plasamentului, prin scopul și natura sa, nu poate fi considerată opresivă sau cauzatoare de prejudicii nerezonabile. Astfel că obligarea părintelui la prestarea unor activități sau lucrări de interes local, potrivit normelor de lege supuse controlului de constituționalitate, nu se încadrează în sfera sintagmei "muncă forțată" și nu încalcă art. 42 din Constituția României.
3.3. Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este reglementat de art. 43 din Constituția României. Salariații au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale.
Codul Muncii – Legea nr. 53/2003, republicată, prin art. 233-236, coroborat cu Legea nr. 62/2011 a dialogului social, Titlul VIII, stabilește condițiile și limitările exercitării dreptului la grevă, precum și garanțiile necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate.
Greva reprezintă încetarea voluntară și colectivă a lucrului de către salariați.
Participarea salariaților la grevă este liberă. Niciun salariat nu poate fi constrâns să participe sau să nu participe la o grevă. Limitarea sau interzicerea dreptului la grevă poate interveni numai în cazurile și pentru categoriile de salariați prevăzute expres de lege, în scopul asigurării bunului mers al activității economico-sociale și al garantării intereselor de ordin general.
Jurisprudențial, Curtea Constituțională a statuat faptul că, în situația în care o grevă a fost declanșată ori continuată ilegal și prin aceasta au fost cauzate prejudicii materiale altor persoane, nu este contrar dispozițiilor și principiilor Constituției dacă instanța judecătorească, la cererea celor păgubiți, obligă la despăgubiri persoanele vinovate de încălcarea legii. Declanșarea și continuarea grevei într-o unitate și, cu atât mai mult, într-un întreg sector de activitate, pot aduce atingere drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale terțelor persoane. Fără a nega dreptul salariaților la grevă, trebuie reținut că și acest drept poate fi exercitat, în spiritul prevederilor art. 57 din Constituția României, "cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți".
Prevederea unor condiții pentru exercitarea dreptului la grevă nu poate fi privită ca fiind contrară dispozițiilor constituționale care consacră acest drept ori celor care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor civile. Dreptul la grevă nu este unul absolut, astfel că exercitarea sa poate fi supusă unor condiții pe care legiuitorul le consideră necesare pentru a asigura deopotrivă valorificarea atât a drepturilor salariaților cât și a drepturilor angajatorului, ca părți ale conflictului de muncă.
În toate etapele conflictului de interese salariații trebuie să fie reprezentați de sindicate reprezentative ori de reprezentanți aleși. Pentru ca o organizație sindicală să-i poată reprezenta pe toți salariații, aceasta trebuie să fie reprezentativă. În consecință, Curtea Constituțională a României constată că, în temeiul art. 43 alin. 2 din Constituția României, legiuitorul, în mod justificat, a impus cerința ca în unitățile în care nu este organizat nici un sindicat reprezentativ salariații să-și aleagă reprezentanții care să negocieze cu angajatorul și să îndeplinească celelalte atribuții pe perioada desfășurării conflictului de interese.
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 (ratificat de România prin Decretul nr.212/1974) reglementează, în art.8 alin.1 lit.d, dreptul la grevă, exercitat în conformitate cu legile fiecărei țări. Potrivit alin. 2 al aceluiași text, recunoașterea dreptului la grevă nu împiedică stabilirea unor restricții legale în exercitarea acestui drept de către membrii forțelor armate, ai poliției sau de către funcționarii publici.
Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 87/1948 privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical (ratificată de România prin Decretul nr.213/1957) prevede în art.9 pct.1: "măsura în care garanțiile prevăzute de prezenta convenție se vor aplica forțelor armate și poliției va fi determinată de legislația națională."
Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996 (ratificată de România prin Legea nr.74/1999), la art.5 teza a doua, dispune: "măsura în care garanțiile prevăzute în prezentul articol se vor aplica poliției va fi determinată prin legislația sau prin reglementarea națională. Principiul aplicării acestor garanții membrilor forțelor armate și măsura în care ele se vor aplica acestei categorii de persoane sunt, de asemenea, determinate prin legislația sau prin reglementarea națională."
Curtea Constituțională a României reține că niciunul dintre instrumentele internaționale prezentate mai sus nu consacră expres interdicția dreptului la grevă pentru polițiști, oferind statelor posibilitatea ca, prin legislația națională, să stabilească în ce măsură garanțiile prevăzute de respectivele documente se vor aplica polițiștilor.
Legiuitorul constituant a recunoscut dreptul la grevă, în mod expres, numai salariaților. Regula este, deci, că dreptul la grevă aparține salariaților. De la această regulă există o serie de excepții, concretizate în dispoziții legale prin care dreptul salariaților de a declanșa grevă este limitat. Exercitarea dreptului la grevă se realizează, așa cum prevede art. 43 alin. 2 din Constituția României, în condițiile legii. Or, legiuitorul a instituit anumite interdicții și restrângeri ale dreptului la grevă, în scopul asigurării bunului mers al activității economico-sociale și al garantării intereselor de ordin general. În acest spirit, apar ca firești și pe deplin justificate interdicțiile instituite de legiuitorul român, atât prin art. 45 alin.1 lit."e" din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, supus controlului de constituționalitate, cât și prin art. 63 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 261/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.493 din 24 iulie 2007, care prevede că "nu pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul Ministerului Apărării și al instituțiilor și structurilor din subordinea sau coordonarea acestuia, personalul angajat de forțele armate străine staționate pe teritoriul României, personalul militar și funcționarii publici cu statut special din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative și din instituțiile și structurile din subordinea sau coordonarea acestuia, (…)". O asemenea reglementare este justificată de faptul că polițiștii sunt funcționari publici cu statut special, care își desfășoară activitatea profesională în interesul și în sprijinul persoanelor, al comunității și al instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii, astfel că încetarea activității acestora afectează un serviciu esențial pentru societate, respectiv asigurarea ordinii publice. Interdicția exercitării dreptului la grevă nu pune această categorie socio-profesională în imposibilitatea de a-și apăra interesele profesionale și sociale, precum și drepturile legitime. Astfel, polițiștii au posibilitatea ca, prin intermediul Corpului Național al Polițiștilor, să recurgă, pentru satisfacerea acestor interese, la mijloace amiabile de soluționare a conflictelor de muncă în raporturile cu administrația centrală, constând în conciliere, mediere și arbitraj, fără însă a apela la grevă. De asemenea, în aceeași categorie intră și personalul medico-sanitar care asigură urgențele. Polițiștii beneficiază de un statut special în comparație cu alte categorii de salariați, astfel că, în considerarea importanței activității acestora în ansamblul societății, este justificată instituirea unui regim special în ceea ce privește exercitarea dreptului la grevă. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat, în mod constant, că egalitatea nu înseamnă uniformitate, fiind permisă instituirea unor tratamente juridice distincte pentru anumite categorii de persoane, dacă există o justificare obiectivă și rezonabilă.
3.4. Dreptul de PROPRIETATE PRIVATĂ
Conform art. 44 din Constituția României, dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității. Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție. Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.
Jurisprudența Curții Constituționale a arătat faptul că prezumția dobândirii licite a averii constituie una din garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate și se întemeiază pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate. În absența ei, deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue, întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a bunului respectiv, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația ci celui ce deține bunul. Reglementarea acestei prezumții nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probeirevenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, legiuitorul poate aprecia, în funcție de nevoia reală a comunității, măsurile de limitarea a exercițiului dreptului de proprietate. În cauza James și alții c. Regatului Unit, 1986, Curtea Europeană a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei "utilități publice", așa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aparținând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane, deci și în situația în care colectivitatea în ansamblul ei nu utilizează sau nu profită ea însăși de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunitîții și apărarea drepturilor fundamentale ale individului.
Despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale iar neexecutarea plății într-un termen rezonabil constituie o atingere a dreptului la respectarea bunurilor conform Hotărârii din 19.10.2000 pronunțată în cauza Ambruosi c.Italiei și Hotărârilor din 07.05.2002 și 15.01.2009 pronunțate în cauzele Burdov c. Rusiei și Burdov (nr. 2) c. Rusiei .
Salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate. dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 31.05.2011, pronunțată în cauza Maggio și alții c. Italiei, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății.
Certificatul de moștenitor prin care se atestă calitatea de moștenitor legal sau testamentar al unei persoane nu constituie titlu de proprietate și nu înlătură posibilitatea persoanelor străine de moștenire de a emite pretenții asupra bunurilor cuprinse în masa succesorală, de a face dovada drepturilor lor asupra acestor bunuri și de a-și apăra drepturile și interesele în justiție.
Dispozițiile referitoare la modul în care se asigură plata despăgubirilor foștilor proprietari în cazul în care imobilele nu pot fi restituite în natură, precum și actualizarea acestor despăgubiri sunt consecințe ale dreptului la despăgubire, având semnificația unor garanții pentru realizarea efectivă a acestui drept, astfel încât nu pot fi considerate ca încălcând garanția constituțională a dreptului de proprietate și caracterul inviolabil al acestui drept. Referitor la reparația în ipoteza privării de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, pe de o parte, că dreptul la indemnizare trebuie să aibă un cuantum rezonabil, iar, pe de altă parte, că metoda de evaluare a bunului trebuie să fie, la rândul ei, în mod manifest rezonabilă. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că procedura instituită prin Legea nr.10/2001 republicată privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, inclusiv cu privire la valoarea imobilelor restituite prin echivalent, este una specială, derogatorie de la dreptul comun, prin care statul înțelege să repare prejudiciile suferite ca urmare a preluării unor imobile în mod abuziv cu titlu sau fără titlu. Prin urmare, inclusiv modul de reparare a prejudiciilor derogă de la regulile dreptului comun. Limitarea întinderii reparațiilor are în vedere posibilitățile economice și financiare existente, în raport cu alte necesități și priorități economice și sociale, în ale căror evaluare și satisfacere legiuitorul este suveran. Așa fiind, este de competența legiuitorului să stabilească valoarea acestor despăgubiri în acord cu prevederile art.44 alin.(1) teza a doua din Constituție, republicată, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate și creanțele asupra statului sunt stabilite de lege.
Anularea actului juridic constatat a fi fost încheiat în mod fraudulos și restituirea de către terțul dobânditor a bunurilor care au constituit obiectul actului juridic anulat ori a contravalorii acestora nu încalcă dispozițiile constituționale privind protecția proprietății private și interdicția confiscării acesteia ci au ca scop restabilirea situației anterioare încheierii actului juridic fraudulos.
Principiul constituțional al garantării și ocrotirii proprietății private operează în condițiile dobândirii legale a dreptului de proprietate, nu și în cazul în care dreptul este dobândit prin încălcarea normelor imperative ale legilor în vigoare la data încheierii actelor juridice de înstrăinare, soluția judicioasă pentru această situație fiind cea a aplicării sancțiunii nulității actului juridic civil.
Jurisprudența Curții Constituționale a României a statuat faptul că legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Dacia S.R.L. contra Moldovei, 2008, cauza James și alții contra Regatului Unit, 1986, cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei, 1982, a precizat că art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cuprinde trei reguli distincte: prima, stabilită în prima teză din primul alineat, este de natură generală și enunță principiul respectării proprietății; a doua regulă, cuprinsă în teza a doua a aceluiași alineat, se referă la privațiunea de proprietate și o supune anumitor condiții; regula a treia, consemnată în al doilea alineat, recunoaște statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general. Între aceste reguli există o interdependență. De asemenea, în cauza Ponomaryov contra Ucrainei, 2008, Curtea europeană a statuat că existența unei datorii confirmate printr-o hotărâre definitivă și executorie furnizează beneficiarului hotărârii o "speranță legitimă" că datoria va fi plătită și constituie un "bun" în sensul art.1 din Primul Protocol adițional. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Vontas și alții contra Greciei, 2009, a considerat că statele au obligația pozitivă de a stabili proceduri judiciare, care oferă garanțiile procedurale necesare instanțelor judecătorești naționale să se pronunțe în mod eficient și corect în cazurile referitoare la chestiuni de proprietate. Aceasta înseamnă, în special, că art.1 din Primul Protocol implică faptul că orice interferență în respectarea bunurilor trebuie să fie însoțită de garanții procedurale, care oferă persoanei sau entității vizate o ocazie adecvată de a prezenta cazul în fața autorităților competente. Totodată, referitor la art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza Scordino contra Italiei, 2006, că o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să asigure un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. Astfel că, declanșarea procedurii executării silite prin poprire asupra sumelor necesare plății drepturilor salariale, după expirarea termenului de cel mult 6 luni, relevă o deplină conformitate cu normele constituționale și convenționale menționate mai sus, deoarece această procedură, având ca scop aducerea la îndeplinire a unei obligații certe, lichide și exigibile, constatată prin titlu executoriu, este instituită pentru a nu leza dreptul legal recunoscut al titularului creanței. Se asigură, astfel, un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, proprietatea este analizată în lumina principiului de "respect" pentru proprietate (primul alineat, prima frază din art.1 din Protocolul nr.1), respectiv se subliniază necesitatea unui echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Se constată, totodată, că, în numeroase cauze, de exemplu, cauza Păduraru contra României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat faptul că prin Convenție "nu se impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului. De asemenea, art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice această convenție. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă. Astfel se dă expresie ideii de just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, în sensul că, pe de o parte, reprezintă o măsură de protecție a patrimoniului cultural național, iar pe de altă parte, oferă posibilitatea proprietarilor în drept de a obține, în condițiile legii, restituirea bunurilor culturale mobile preluate de stat.
Prin consacrarea bunei-credințe ca o cauză de asanare a nulității absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, legiuitorul a înțeles ca în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului său imobil să fie preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalentei interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă de rațiuni care vizează asigurarea securității circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluția se fundamentează pe principiul validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată prin adagiul error communis facit jus.
Reglementarea retrocedării către foștii proprietari sau moștenitorii acestora a dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate de cooperativele agricole de producție sau de către stat, reglementarea condițiilor în care operează această retrocedare, inclusiv sub aspectul persoanelor îndreptățite, constituie opțiunea legiuitorului, astfel încât este pe deplin constituțională condiționarea exercitării dreptului de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor de calitatea de cetățean român. Astfel că, prevederile art. 44 alin. 2 din Constituția României, deși nu mai prevăd in terminis interdicția dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, nu o înlătură, ci doar precizează cazurile și condițiile în care aceștia pot dobândi un asemenea drept, restrângând astfel sfera de aplicare a acestei incapacități speciale. Potrivit Constituției României, una dintre modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor este și moștenirea legală, ceea ce presupune că moștenitorii pot dobândi după anul 2003 terenuri în condițiile dreptului comun.
Trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii lor, precum și de a stabili modul în care – prin restituire în natură, prin plata unor despăgubiri sau în orice altă modalitate – foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor beneficia de reparații pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. În consecință, chiar dacă naționalizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naștere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituției, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei Legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietății. Dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naște în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care îi reconstituie acest drept. Prevederile privind garantarea și ocrotirea proprietății, potrivit art.44 din Constituția României, se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate.
Potrivit art. 44 alin. 1 din Constituția României, dreptul de proprietate este garantat, iar conținutul și limitele acestui drept sunt stabilite de lege. Aceste dispoziții constituționale, în deplin acord cu cele ale art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, permit posibilitatea instituirii unor limite legale de exercitare a dreptului de proprietate, pentru protejarea unor interese publice: în interes economic general sau fiscal, în interes edilitar, în interes de salubritate și sănătate publică, în interes social, cultural istoric, urbanistic și arhitectural, în interesul siguranței și apărării naționale etc., cu condiția ca aceste limitări legale să nu atingă însăși substanța dreptului de proprietate.
Curtea Constituțională a României a stabilit că înființarea instalațiilor și executarea lucrărilor la capacitățile energetice pentru buna funcționare a acestora reprezintă un interes general major și, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească condițiile exercitării dreptului de proprietate. În acest context, Curtea Constituțională apreciază că nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu, în urma operațiunilor de realizare și retehnologizare a capacităților energetice care se execută asupra terenurilor proprietate privată, de a solicita statului repararea pagubei produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun. Totodată, analizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională observă că se lasă statului o marjă de apreciere, în funcție de nevoia reală a comunității în adoptarea măsurii de privare de proprietate. În Hotărârea din data de 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Mirela Cernea și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, "într-un domeniu atât de complex și de delicat ca cel al strategiei naționale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politicile sale de interes general." Prin decizia pronunțată în această cauză, instanța europeană a reținut că unul dintre principalele argumente prezentate de către toți reclamanții în sprijinul tezei conform căreia restricțiile aduse exercitării dreptului lor de proprietate ar fi disproporționate se bazează pe faptul că nu au primit nicio despăgubire care să compenseze drepturile de uz și de servitute concesionate titularei autorizației de exploatare a capacității energetice amplasate pe terenul lor.
Caracterul proporțional al unei atingeri aduse dreptului la respectarea bunurilor poate să depindă de existența unor garanții de procedură, care să asigure că punerea în aplicare a sistemului și impactul său asupra proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile; or, legile naționale adoptate succesiv în domeniul energetic conțin, într-adevăr, asemenea garanții. În ceea ce privește accesul titularilor de licențe la terenul persoanelor pe care au fost înființate capacități energetice, în vederea efectuării unor operațiuni de revizie, de întreținere și de reparație, exercitarea dreptului de uz și de servitute a fost condiționată de respectarea principiilor echității și minimei afectări a dreptului de proprietate. În plus, aceste legi definesc în mod clar drepturile și obligațiile care le revin titularilor de licențe de funcționare a capacităților energetice și, respectiv, proprietarilor terenurilor pe care se află aceste capacități. De altfel, și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a reținut că "drepturile fundamentale, în special dreptul de proprietate, nu apărea prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportare la funcția lor în societate. Aceasta înseamnă că restricțiile ce răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție nemăsurată și intolerabilă care ar aduce atingere însăși substanței dreptului garantat".
Posibilitatea recunoscută părților interesate, ca în anumite condiții, expres și limitativ prevăzute de lege, să poată acționa pentru a-și apăra drepturile și interesele legitime, solicitând luarea unor măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, nu aduce atingere dreptului la garantarea proprietății private, așa cum consideră autorul excepției, ci reprezintă exclusiv o garanție a asigurării echilibrului între persoane cu interese contrare, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.
Prin exceptarea de la executarea silită prin poprire a sumelor de bani reprezentând credite nerambursabile sau finanțări primite de la instituții sau organizații internaționale, nu poate avea ca efect încălcarea dreptului de proprietate al creditorului, deoarece acesta poate cere înființarea popririi asupra altor sume de bani sau poate urmări silit bunurile mobile sau imobile, pentru recuperarea sumelor datorate de debitor.
3.5. LIBERTATEA ECONOMICĂ
Art. 45 din Constituția României prevede faptul că "accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii sunt garantate". Aceste prevederi se coroborează cu prevederile art. 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene unde se menționează faptul că "libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale". Libertatea economică reprezintă condiția realizării celorlalte drepturi fundamentale precum dreptul la viață, la un nivel de trai decent, dreptul la sănătate, educație și cultură.
Curtea Constituțională a statuat prin jurisprudența sa faptul că principiul libertății economice nu este un drept absolut al unei persoane ci este condiționat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum și asigurarea respectării drepturilor și intereselor legitime ale tuturor. De asemenea, obligația statului este să respecte dreptul de acces la activitatea economică ci nu obligația de a menține în viața economică o societate comercială prin eforturi publice. De altfel, dreptul oricărei persoane de a desfășura o activitate economică este liber, statul garantând doar accesul neîngrădit la libera inițiativă, precum și exercitarea acesteia.
Accesul liber al persoanei la o activitate economică nu înlătură obligația comerciantului de a se conforma regulilor de comerț și, de asemenea, nu exclude instituirea, prin lege, a sancțiunii confiscării mărfurilor, produselor sau sumelor de bani destinate desfășurării unor activități comerciale ilicite. Sunt sancționate astfel încălcarea de către comercianți, persoane fizice sau juridice, a unor norme de comerț menite să consolideze economia de piață și interesele cetățenilor în activitatea economic.
Accesul liber al persoanei la o activitate economică și libera inițiativă sunt garantate în condițiile în care sunt exercitate potrivit prevederilor legale în materie, iar agentul economic care își desfășoară activitatea în afara acestor reglementări nu poate invoca încălcarea principiului constituțional conținut de art. 45 din Constituția României. Pe de altă parte, impunerea prin lege a anumitor condiții unui cetățean străin care solicită prelungirea dreptului de ședere temporară, invocând motive ce țin de desfășurarea unei activități economice în țară, această activitate trebuie să aibă o anumită amploare, importanță ce se demonstrează și se verifică prin raportarea la o anumită sumă investită sau la un anumit număr de angajați.
3.6. dreptul la moștenire
Dreptul la moștenire este consfințit prin Constituția României la art. 46 , fiind garantat.
Potrivit art. 953 Cod Civil, prin moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă care pot fi persoane fizice, persoane juridice, unități administrativ-teritoriale sau statul. Astfel că regulile care guvernează moștenirea se aplică doar în cazul morții unei persoane fizice, neavând aplicare în cazul încetării existenței unei persoane juridice. Conform prevedrilor art. 557 alin. 1 Cod Civil, moștenirea sub cele două forme ale ei, legală sau testamentară, reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Conform art. 1106 Cod Civil, nimeni nu poate fi obligat la acceptarea moștenirii astfel că, succesibilul are drept de opțiune succesorală între a accepta moștenirea și de a renunța la moștenire.
Jurisprudențial, printr-o decizie a Curții Constituționale s-a arătat faptul că, în legislația română, instituția moștenirii este concepută, în cadrul devoluțiunii legale, ca o moștenire de familie. În unele cazuri însă, legăturile de rudenie pot fi foarte îndepărtate, ceea ce ar înlătura caracterul de succesiune de familie recunoscut instituției moștenirii, astfel încât, în mod corect legiuitorul a limitat, pe linie colaterală, vocația succesorală legală la gradul al patrulea inclusiv, cu respectarea proximității gradelor de rudenie.
Dreptul de opțiune al pacientului privind păstrarea confidențialității cu privire la starea de sănătate nu este transmisibil mortis causa, păstrându-se astfel opțiunea exprimată până la momentul morții titularului dreptului. Dreptul la moștenire nu presupune dreptul moștenitorilor de a obține informații cu privire la starea pacientului.
Principiul constituțional al garantării dreptului la moștenire consacră intangibilitatea dreptului la moștenire și prohibește lipsirea de plano de un atare drept, dar nu interzice diminuarea emolumentului de care poate beneficia succesibilul prin valorificarea dreptului său la moștenire.
Dreptul la moștenire, constituind o entitate juridică distinctă de dreptul de proprietate, astfel încât nu se poate susține că anihilarea acestuia, prin nedemnitatea prevăzută de art. 958 – art. 961 Cod Civil, ar constitui o încălcare a prevederilor constituționale deoarece dreptul la moștenire implică îndeplinirea a trei condiții, și anume: capacitate succesorală, vocație succesorală și pe aceea de a nu fi nedemn, astfel încât existența unei cauze de nedemnitate in personam antrenează pierderea dreptului la moștenire. Dimpotrivă profund imoral ca legea să recunoască autorului infracțiunii de omor dreptul de moștenire asupra masei succesorale a propriei sale victime.
Dreptul de proprietate presupune și dreptul de moștenire, drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condițiile legii, orice bun.
Obiectul transmisiunii succesorale îl reprezintă patrimoniul, reprezentat de totalitatea drepturilor și obligațiilor evaluabile în bani pe care le are o persoană fizică. În cursul vieții unei persoane, patrimoniul acesteia poate să cunoască o dinamică diferită a fluxurilor patrimoniale, fără să fie atinsă de fapt existența patrimoniului ca atare.
3.7. nivelul de trai
Nivelul de trai este reglementat de Constituția României în art. 47 și prevede obligația statului de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent. Dreptul la un nivel de trai decent reprezintă dreptul cetățenilor la pensie, concediu de maternitate sau paternitate plătit, asistență medicală în unitățile sanitare de stat inclusiv asigurarea accesului la rezolvarea urgențelor medico-chirurgicale amenințătoare de viață chiar dacă pacientul nu este asigurat în sistemul public de asigurări sociale de sănătate, dreptul la ajutor de șomaj și la alte forme de asigurări sociale publice sau private, inclusiv la măsuri de asistență socială prevăzute de lege.
Curtea Constituțională a statuat jurisprudențial faptul că protecția socială reprezintă un ansamblu de acțiuni, decizii și măsuri întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale asupra condițiilor de viață ale populației. O strategie care s-ar limita la a ușura situația celor mai vulnerabile și afectate persoane ar risca să nu primească suportul necesar al restului populației, care se simte ea însăși a fi într-o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viață considerat decent, accentul fiind pus pe lipsa resurselor economice.
Stabilirea acelui standard al nivelului de trai care poate fi considerat ca fiind decent trebuie apreciată de la caz la caz, în funcție de o serie de factori conjuncturali. Situația economică a țării, resursele de care dispune statul în vederea atingerii acestui obiectiv, dar și nivelul de dezvoltare a societății, gradul de cultură și civilizație la un anumit moment și modul de organizare a societății reprezintă deopotrivă coordonate care trebuie luate în considerare atunci când se evaluează nivelul "decent" al vieții. În concluzie, aprecierea modului și a măsurii în care statul reușește să ducă la îndeplinire obligația de a asigura un nivel de trai decent trebuie să fie raportată la acești factori, nefiind posibilă stabilirea unui standard fix, imuabil.
Prevederile art. 25 și art. 34 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează dreptul cetățenilor Uniunii Europene la un nivel de trai decent sub forma drepturilor persoanelor în vârstă de a duce o viață demnă și independentă, de a participa la viața socială și culturală, precum și dreptul la securitate și asistență socială constând în respectarea dreptului de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale care asigură protecție în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependență dalte persoane sau bătrânețe, ajutor de șomaj și de integrare profesională în cazul pierderii locului de muncă, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii Europene și de legislațiile și practicile naționale. Pentru a combate marginalizarea socială și sărăcia, Uniunea Europeană recunoaște și respectă dreptul la asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure o viață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente.
3.8. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
În reglementarea Constituției României, art. 52 prevede faptul că, o persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. Condițiile și limitele exercitării acestui drept sunt stabilite prin Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 1, astfel că, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consider vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrative sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Se consider refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege și faptul de a nu se răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.
Condițiile și limitele exercitării dreptului recunoscut persoanei vătămate în dreptul său ori într-un interes legitim se stabilesc prin lege organică. Sub acest aspect, Curtea Constituțională a României a statuat că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și modalitățile instituite prin lege. Nici o dispoziție constituțională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicțional, cum este, de exemplu, procedura recursului administrativ grațios sau a celui ierarhic.
Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii (art. 538-542 Cod de procedură penală) și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Aceasta presupune un drept de regres pe care statul îl are față de magistrații care au săvârșit erori judiciare. Reaua-credință sau grava neglijență trebuie probată de către autoritățile statului atunci când exercită dreptul de regres. Toate aceste prevederi se coroborează cu prevederile Conventiei europene a drepturilor omului, art. 34, Protocolul nr. 7 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, art. 3, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 41.
Jurisprudențial s-a stabilit faptul că dispozițiile art. 52 alin. 3 din Constituția României sau alte norme cuprinse în Constituția României, în pacte ori tratate internaționale la care România este parte, nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin condamnarea pe nedrept sau prin privarea de libertate ori restrângerea de libertate în mod nelegal de a porni acțiune în repararea pagubei și nici un termen limită în care acest drept poate fi exercitat. Astfel, stabilirea de către legiutor a unui termen special de prescripție în ceea ce privește acțiunea pentru repararea de către stat a pagubei suferite în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal constituie expresia rolului constituțional al acestuia, consfințit și de prevederile art. 126 alin. 2 din Constituția României, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". De altfel, Curtea europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudența sa faptul că derptul la un proces echitabil nu este un drept absolut și că acesta "poate fi supus la restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni iudicatum solvi" – cauza Z și alții c. Regatului Unit, 2001.
4. Drepturi care au ca obiect asigurarea dezvoltării culturale
4.1. dreptul la învățătură
Art. 32 din Constituția României prevede faptul că dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, învățământul liceal, învățământul profesional, învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare. Învățământul de toate gradele se desfășoară în limbe română iar, în condițiile legii, învățământul se poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională. Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate.
Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii sociale copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați.
Învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale.
Autonomia universitară este garantată.
Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, invățământul religios este organizat și garantat prin lege.
Aceste prevederi se coroborează cu Legea nr. 1/2001 a educației naționale , art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului care menționează faptul că nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire iar statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filozofice iar art. 14 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene arată faptul că, orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare continuă, incluzând posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu iar libertatea de a înființa instituții de învățământ cu respectarea principiilor democratice, precum și dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice și pedagogice, sunt respectate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestora.
Prin jurisprudența Curții Constituționale s-a arătat faptul că norma constituțională care prevede gratuitatea învățământului trebuie înțeleasă în sensul necondiționării de nici un fel de taxe de școlarizare a procesului de învățământ în unitățile de învățământ de stat. Stabilirea unui semn care să individualizeze și să diferențieze elevii diverselor unități de învățământ nu afectează caracterul gratuit al învățământului, deoarece sumele necesare pentru aceasta nu au o asemenea destinație ci au ca finalitate creșterea siguranței în unitățile de învățământ.
Prevederile constituționale consacră și garantează o singură formă de autonomie, respectiv cea universitară, atât pentru învățământul superior de stat cât și pentru învățământul superior particular, autonomie al cărei conținut trebuie să fie identic în ambele cazuri. În aceste condiții și având în vedere faptul că aceste instituții fac parte din sistemul național de învățământ, principiul constutțional al autonomiei universitare trebuie să se reflecte, în egală măsură, în organizarea și funcționarea procesului de învățământ, în statutul cadrelor didactice, în promovarea în funcție a acestora precum și în norma didactică. Fără a nega fundamentul economic al universităților particulare, proprietatea privată a acestora, înființate prin lege, fără scop patrimonial și cu afectațiune specială, acest fundament nu poate constitui și fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferită de cea consacrată de art. 32 alin. 6 din Constituția României.
Principiul autonomiei universitare este garantat, legiutorul constituant consacrându-l ca o componentă a dreptului la învățătură. Acest principiu presupune un conținut vast, ce include normele, procedurile și standardele interne ale fiecărei universități, cu respectarea limitelor impuse de legislația în vigoare, prin care acestea tind să definească și să individualizeze rolul lor în cadrul comunității. Autonomia universitară presupune respectarea standardelor legale de calitate ci nu a standardelor proprii. Se poate exercita doar cu condiția asumării răspunderii publice care obligă orice instituție de învățământ superior să asigure eficiență managerială.
O componentă a dreptului la educație și învățământ este învățământul religios. În acest domeniu, în afara menționării posibilității de a organiza instituții de învățământ de stat cu specific confesional, Constituția României stabilește două reguli, una privind învățământul religios organizat de culte și a doua privind învățământul religios în școlile de stat. Prima regulă asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. Este o regulă ce transpune în domeniul învățământului exigențele juridice ale libertății conștiinței. Cât privește învățământul religios în școlile de stat, textul prevede că este organizat și garantat prin lege. Deosebirea de regim juridic constă în faptul că, prin lege se va organiza și se va garanta astfel încât să nu contravină marilor principii ce rezultă din art. 29 din Constituția României. Într-o asemenea viziune trebuie prevăzut explicit faptul că, învățământul religios în școlile de stat este facultativ; numai o asemenea prevedere dând satisfacție deplină libertății conștiinței și mai ales dreptului părinților sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine. Sub acest context privind vidul legislativ, Curtea Constituțională a României constată că, Legea fundamentală garantează părinților dreptul la îngrijirea și educarea copiilor lor și cuprinde dreptul la educarea religioasă. De aceea, este primordial dreptul acestora de a transmite copiilor convingerile proprii legate de probleme religioase. De asemenea, părinții au dreptul de a-și ține departe copii de convingeri religioase dar acest drept de educare nu aparține exclusiv părinților, statul, căruia i s-a încredințat controlul asupra întregului sistem școlar, asumându-și în mod autonom și concurent o misiune proprie de educare, corelativă cu cea a părinților. Rezultă că, pe de o parte, există o obligație negativă a statului de a nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau credință religioasă, iar, pe de altă parte, există și obligația pozitivă potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării învățăturilor unui anumit cult sau credință religioasă, să creeze cadrul legislativ și instituțional necesar exercitării drepturilor prevăzute de art.29 și art.32 din Constituție. Însă, în niciun caz o persoană nu poate fi pusă ab initio în situația de a-și apăra sau proteja libertatea conștiinței, pentru că o asemenea abordare ar contraveni obligației negative a statului, care, în virtutea acestei obligații, nu poate impune studierea religiei. Așa fiind, numai după exprimarea dorinței elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, de a-și însuși prin studiu preceptele specifice unui anumit cult religios intervine obligația pozitivă a statului de a asigura cadrul necesar menționat. În adoptarea reglementărilor sale în domeniul învățământului, legiuitorul trebuie să țină seama de faptul că art. 29 alin. 6 din Constituție garantează dreptul la învățământul religios și nu obligația de a frecventa cursuri de religie. Sub acest aspect, manifestarea liberă a opțiunilor implică în mod necesar inițiativa proprie a persoanei în sensul frecventării disciplinei Religie, iar nu consimțirea tacită sau refuzul expres. Exprimarea unei opinii din perspectiva prevederilor constituționale referitoare la libertatea conștiinței și a religiei aplicabile în domeniul învățământului religios trebuie să aibă întotdeauna un sens pozitiv (persoana alege să studieze religia), iar nu un sens negativ (persoana alege să nu studieze religia), întrucât în cea de-a doua ipoteză persoana este prezumată ca manifestând deja opțiunea de a studia, fiind nevoită să acționeze ulterior pentru excluderea sa din grupul de studiu. Or, o atare reglementare nu reprezintă altceva decât o constrângere a persoanei în manifestarea unei opțiuni, ceea ce de plano, contravine libertății conștiinței consacrată de Constituție. Școala trebuie să fie deschisă pentru idei și valori religioase, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. 2 din Constituția României, statul garantează libertatea conștiinței, care trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. De aceea, statului îi este interzis să adopte soluții legislative care pot fi interpretate ca fiind lipsite de respect față de convingerile religioase sau filozofice ale părinților, motiv pentru care organizarea activității școlare trebuie să se subordoneze atingerii unui scop de conciliere în exercitarea funcțiilor pe care și le asumă în procesul de educație și de predare a religiei cu respectarea dreptului părinților de a asigura educația în conformitate cu propriile convingeri religioase. Ca parte a sistemului constituțional de valori, libertății de conștiință religioase îi este atribuit imperativul toleranței, în special în relație cu demnitatea umană garantată de art.1 alin. 3 din Legea fundamentală, ce domină ca valoare supremă întregul sistem de valori. Acest motiv exclude, de principiu, ca activitățile și comportamentele ce izvorăsc dintr-o anumită atitudine de credință ori de convingeri filozofice non-religioase să fie supuse sancțiunilor pe care statul le prevede pentru un asemenea comportament, indiferent de motivațiile de credință ale persoanei în cauză. Pentru a fi deplin respectată libertatea de conștiință și religie, care implică libertatea de a aparține sau nu vreunei religii, consacrate de art. 29 alin. 1, 2 și 6 din Constituție, legiuitorul este ținut de o obligație de neutralitate și imparțialitate. Această obligație este realizată în situația în care statul veghează la respectarea acestor libertăți, consacrând posibilitatea părinților, reprezentanților legali ai elevilor minori, respectiv posibilitatea elevilor majori, de a solicita participarea la orele de religie.
4.2. accesul la cultură
Prin reglementarea art. 33 din Constituția României, accesul la cultură este garantat, în condițiile legii. Libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale nu poate fi îngrădită. Statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede la art. 13 faptul că artele și cercetarea științifică sunt libere iar libertatea universitară este respectată.
Legislația implementată în România pentru garantarea accesului la cultură este:
Legea nr. 334/2002 privind bibliotecile, republicată;
Legea nr. 311/2003 a muzeelor și a colecțiilor publice, republicată;
Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată;
Ordonanța Guvernului României nr. 51/1998 privind îmbunătățirea sistemului de finanțare a programelor, proiectelor și acțiunilor culturale.
Accesul liber la cultură se realizează în condițiile legii, și aceasta înseamnă, în primul rând, respectarea prevederilor privind protecția dreptului de proprietate intelectuală. El presupune de asemenea și conservarea patrimoniului cultural, o serie de obligații fiind înscrise în acest sens prin legi speciale în sarcina statului.
Pentru garantarea accesului la cultură, statului îi revine și obligația asigurării unei baze material adecvate. Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 118/2006 privind înființarea, organizarea și desfășurarea activității așezămintelor culturale, cu modificările și completările ulterioare, așezămintele culturale sunt definite ca fiind instituții publice sau personae juridice de drept privat, indifferent de forma de organizare și finanțare, care desfășoară activități în domeniul cultural, de informare și de educație permanentă, reprezentând servicii culturale, de utilitate public, cu rol în asigurarea coeziunii sociale și a accesului comunitar la informație. Activitatea acestora se adresează tuturor cetățenilor, indifferent de rasă, naționalitate, vârstă, sex, etnie sau religie, în vederea dezvoltării libere și a adaptării lor la evoluțiile majore din cadrul societății și la normele generale de moralitate.
O reglementare specială a fost rezervată Institutului Cultural Român care operează în cadrul legal existent asigurat de Legea nr. 356/2003, Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 27/2012 și de reglementările ulterioare. Misiunea sa constă în promovarea culturii și civilizației naționale în țară și în străinătate. Institutul are ca scop major sporirea vizibilității, cunoașterii și prestigiului valorilor românești în lumea de astăzi. Obiectivele strategice ale României se ating prin acțiuni de dezvoltare internă, inițiative de politică externă și programe de afirmare culturală. Ceea ce întreprinde Institutul Cultural Român reprezintă o componentă complementară, de importanță majoră, pentru atingerea acestor obiective.
Prin Hotărârea Guvernului României nr. 492/2004, s-au organizat institute culturale române în diferite capitale sau metropole ale lumii (Paris, New York, Viena, Londra etc.), astfel încât Institutul Cultural Român s-a transformat, treptat, într-un actor internațional. Institutul actual păstrează această statură, precum și preocupările din anii anteriori de promovare a artiștilor emergenți, de colaborare cu presa culturală influentă, din diferite țări, de asigurare a prezenței românești la mari evenimente internaționale (târguri de carte, festivaluri, conferințe, expoziții etc.).
Cultura trebuie promovată drept un întreg complex incluzând cunoaștere, convingeri, artă, morală, legi, obiceiuri, tehnici dobândite de o comunitate, care îi organizează viața și aspirațiile.
5. Drepturi care au ca obiect protecția sănătății
5.1. Dreptul la ocrotirea sănătății
Conform art. 34 din Constituția României, dreptul la ocrotirea sănătății este garantat iar statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii. Aceste prevederi constituționale se coroborează cu prevederile Legii nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sănătății și cu prevederile art. 35 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene unde se precizează faptul că "orice persoană are dreptul de acces la asistența medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale. În definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat de protecție a sănătății umane".
Instanța de contencios constituțional a stabilit jurisprudențial faptul că art.34 din a Constituția României consacră un drept complex – dreptul la ocrotirea sănătății -, ambivalent, cu două componente, una substanțială și alta procedurală. În cauza de față, se contestă latura procedurală a acestui drept și modul în care statul înțelege să organizeze sistemul de asigurări de sănătate. Potrivit art. 34 alin. 3 din Constituția României, organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale se stabilește prin lege, ceea ce înseamnă că legiuitorul este îndreptățit să impună reguli pentru crearea, menținerea și dezvoltarea unui sistem de asigurări sociale cu respectarea principiilor constituționale. În condițiile în care Curtea Constituțională a României, prin deciziile menționate mai sus, a constatat că sistemul implementat de legiuitorul român este o expresie a principiilor enunțate în Constituția României la art.1 alin. 3 referitor la caracterul de stat social al României și art. 4 alin.1 privind solidaritatea cetățenilor țării, latura procedurală a dreptului la ocrotirea sănătății, sub aspectul obligativității plății contribuțiilor la sistemul de asigurări de sănătate, este organizată în conformitate și cu respectarea Constituției României. Curtea Constituțională a României a menționat faptul că dreptul persoanei de a dispune de ea însăși prevăzută de art. 26 alin. 2 din Constituția României în privința asigurărilor de sănătate trebuie interpretat în concordanță cu principiile constituționale mai sus enunțate, întrucât persoana fizică nu are dreptul să dispună de ea însăși în mod absolut, ci cu condiția de a nu încălca drepturile și libertățile altora; cu alte cuvinte, persoana în cauză, prin conduita sa, nu poate afecta nici latura procedurală a dreptului său la ocrotirea sănătății și nici latura substanțială a acestui drept de care beneficiază celelalte persoane fizice.
Curtea Constituțională a stabilit prin jurisprudența sa faptul că legiuitorul are opțiunea liberă în a stabili condițiile în care excepțiile de la plata contribuției la asigurările de sănătate pot fi aplicate, cum ar fi condiția potrivit căreia persoanele exceptate de la plata contribuției de asigurări sociale nu pot beneficia de această facilitate dacă realizează și alte venituri în afară de cele provenite din ajutoarele bănești acordate, precum și de cele provenite din pensii. Astfel, este evident că persoanele care realizează venituri din alte surse suplimentare, cum ar fi veniturile obținute din activitatea de întreprinzător, asociați sau acționari la societăți comerciale, salariul obținut pentru munca depusă și altele similare, se află într-o situație diferită față de persoanele ale căror venituri provin doar din ajutoarele bănești acordate de legile speciale și, eventual, din pensii, persoane față de care se justifică în mod obiectiv și rațional aplicarea unui tratament juridic diferit, și anume scutirea de la plata contribuției la asigurările sociale de sănătate.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cazul "Marckx împotriva Belgiei", 1979), situația obiectiv și rezonabil diferită în care se află anumite categorii de persoane justifică tratamentul juridic diferențiat, fără a leza principiul egalității în drepturi, consacrat de art.16 alin.1 din Constituție, republicată, și de art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Pe de altă parte, Curtea constată că garantarea dreptului la ocrotirea sănătății, prevăzută pentru toate categoriile de persoane la art.34 alin.1 din Constituție, republicată, nu înseamnă scutire de la plata contribuției la asigurările de sănătate, sistem care trebuie susținut cu mijloace financiare corespunzătoare.
Datorită solidarității celor care contribuie, sistemul asigurărilor sociale de sănătate își poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minimum de asistență medicală pentru populație, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate, reprezentând o expresie a prevederilor constituționale care reglementează ocrotirea sănătății și a celor care consacră obligația statului de a asigura protecția socială a cetățenilor. Obligația contribuției la sistemul de asigurări sociale de sănătate nu poate dobândi semnificația unei așezări injuste a sarcinilor fiscale atât timp cât, pe de o parte, instituirea acestei obligații are o justificare constituțională, iar, pe de altă parte, ea se aplică tuturor persoanelor prevăzute de norma de lege, fără privilegii ori discriminări.
Persoanele exceptate de la plata contribuției la fondul național de asigurări sociale de sănătate sunt prevăzute în art. 213 din Legea nr.95/2006, astfel că, în afara acestora, tuturor celorlalți cetățeni le revine obligația plății contribuției. Din momentul în care se naște această obligație, iar asiguratul plătește contribuția, legea îi dă acestuia dreptul de a beneficia de pachetul de servicii medicale în sistemul public de sănătate. Astfel, în condițiile în care persoana obligată să contribuie la sistemul de asigurări de sănătate ignoră această obligație, este firesc ca accesul la serviciile sistemului public de asigurări de sănătate să fie diferit. O asemenea soluție nu este, prin urmare, discriminatorie, nu afectează integritatea fizică sau psihică a persoanei și nici nu îngrădește dreptul la ocrotirea sănătății, ci îl reglementează diferit, având în vedere situația deosebită în care se găsește persoana care nu a respectat obligația legală de a contribui la fondul național de asigurări sociale de sănătate.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătății, art. 34 din Constituția României stabilește obligația statului de luare a măsurilor pentru asigurarea igienei și a sănătății publice, ceea ce implică și crearea condițiilor care să asigure prestarea de servicii medicale, inclusiv sub aspectul asigurării bazei materiale necesare. Or, în măsura în care se reglementează vânzarea spațiilor care au destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor în care se desfășoară activități conexe actului medical, cu riscul schimbării, pe viitor, a destinației acestora, statul nu va mai dispune de baza materială care să asigure îndeplinirea obligației constituționale menționate și, ca urmare, nu va mai putea garanta dreptul cetățenilor la ocrotirea sănătății.
Educația fizică și sportul reprezintă activități de interes național, pe care statul trebuie să le susțină și să le încurajeze în cadrul obligației sale de a asigura dreptul la ocrotirea sănătății, prevăzut de art. 34 din Constituție.
Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață a fost instituită de legiuitor în vederea garantării dreptului la ocrotirea sănătății și la integritatea fizică și psihică.
Asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale în cadrul sistemului public de asigurări sociale este caracterizată de o serie de particularități determinate de contextul raporturilor juridice în care se naște dreptul de a obține asigurarea, respectiv raporturi de muncă, de modalitățile specifice necesare pentru a diminua și compensa consecințele accidentelor de muncă și ale bolilor profesionale, cât și de statutul pe care îl are Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale în calitate de asigurător, respectiv de instituție publică autonomă de interes național, supusă unor reglementări speciale, deosebite de cele aplicabile societăților comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare și de reasigurare ori societăților mutuale. Așa cum reiese din conținutul art.34 alin. 3 din Constituția României, legiuitorul este liber să stabilească modul de organizare a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei.
5.2. Dreptul la mediu sănătos
Dreptul la mediu sănătos este reglementat de art. 35 din Constituția României și prevede faptul că statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic, asigurând cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 152/2005 privind prevenirea și controlul integrat al poluării, Legea nr. 101/2011 pentru prevenirea și sancționarea unor fapte privind degradarea mediului, Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător, precum și faptul că, persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător. Aceste prevederi se coroborează cu prevederile art. 34 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene unde se menționează faptul că " politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile".
Jurisprudențial, Curtea Constituțională a României a statuat faptul că, limitarea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, prin incriminarea tăierii, fără drept, de către proprietari sau de către alte persoane, a arborilor, puieților sau lăstarilor, este în acord și cu prevederile constituționale ale art. 35, referitoare la dreptul la un mediu sănătos.
Salubrizarea localităților fiind un serviciu de interes public, ar fi inadmisibil ca acesta să fie lăsat la libera apreciere a individului, care, pot fi de acord sau nu ca prestarea acestui serviciu să fie realizată de un anumit operator, punând astfel în pericol sănătatea publică.
Desfășurarea activităților cu posibil impact semnificativ asupra mediului poate avea loc doar în baza autorizației integrate de mediu, referindu-se atât la activitățile deja existente, aflate în curs de desfășurare, cât și la cele ce urmează să înceapă. Impunând obligația autorizării inclusiv a activităților în curs de desfășurare, legiuitorul nu a făcut altceva decât să asigure cadrul normativ adecvat pentru ca toate activitățile "cu posibil impact semnificativ asupra mediului" să fie evaluate din punctul de vedere al potențialului pericol pe care l-ar putea prezenta pentru igiena și sănătatea publică ori pentru mediul înconjurător, transpunând astfel la nivel legislativ exigențele Constituției României prevăzute de art.34 și art.35. Există și o serie de norme referitoare la procedura emiterii autorizației de mediu, care, în ceea ce privește activitățile existente, presupune realizarea unui "bilanț de mediu" al cărui scop îl reprezintă formularea unor recomandări ce vor fi avute în vedere la stabilirea unui "program de conformare", astfel încât și aceste activități să se poată încadra în standardele specifice necesare menținerii unui mediu înconjurător "sănătos și echilibrat ecologic".
Normele juridice de mediu sunt norme imperative, onerative sau prohibitive care stabilesc termene și condiții stricte de realizare a unor obiective precise de mediu. Subiectele raportului juridic de dreptul mediului sunt statul, organele și instituțiile statale, persoane fizice și persoane juridice de drept privat.
6. Concluzii
Prin drepturile social economice prevăzute în Constituția României se reglementează o serie de drepturi ale cetățenilor pentru care garantul direct este statul. Acestea se raportează ori de câte ori este cazul la drepturile social economice reglementate prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, tratatele și reglementările internaționale la care România este parte.
Dreptul constituțional a cunoscut o spectaculoasă evoluție în ultimii ani, determinată de schimbările social economice și politice intervenite în societatea românească. La aceasta se adaugă jurisprudența Curții Constituționale a României și a Curții Europene a Drepturilor Omului, îmbogățită în ultimii ani în special cu interpretări date unor pretinse încălcări ale drepturilor social economice sau cu lămurirea unor termeni la care o contribuție aparte o are și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin soluționarea recursurilor preliminare. Astfel că, în mod inevitabil, dreptul constituțional a devenit un drept jurisprudențial și un drept dinamic care trebuie în permanență să se adapteze schimbărilor din viața social economică și politică, climatului macroeconomic și geopolitic la un moment dat.
Drepturile social economice în reglementarea Constituției României sunt:
Drepturi care au ca obiect asigurarea dezvoltării materiale:
Munca și protecția socială a muncii – art. 41 din Constituția României – are ca obiect asigurarea dezvoltării materiale. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reprezentând dreptul ființei umane de a trăi, asigurându-și resursele necesare vieții prin munca sa.
Interzicerea muncii forțate – art. 42 din Constituția României – munca forțată este definită în actele internaționale ca fiind acea muncă sau serviciu care sunt cerute unei persoane sub amenințarea unei pedepse și pentru care persoana respectivă nu s-a oferit voluntar. Interzicerea muncii forțate este o exigență corelativă dreptului la muncă și a libertății alegerii profesiei și a locului de muncă, de care beneficiază persoanele fizice.
Dreptul la grevă – art. 43 din Constituția României – salariații au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale. Limitarea sau interzicerea dreptului la grevă poate interveni numai în cazurile și pentru categoriile de salariați prevăzute expres de lege, în scopul asigurării bunului mers al activității economico-sociale și al garantării intereselor de ordin general.
Dreptul de proprietate privată – art. 44 din Constituția României – dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator – noțiunea de bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Libertatea economică – art. 45 din Constituția României – accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii sunt garantate. Libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.
Dreptul la moștenire – art. 46 din Constituția României – este garantat. Dreptul de opțiune al pacientului privind păstrarea confidențialității cu privire la starea de sănătate nu este transmisibil mortis causa, păstrându-se astfel opțiunea exprimată până la momentul morții titularului dreptului. Dreptul la moștenire nu presupune dreptul moștenitorilor de a obține informații cu privire la starea pacientului.
Nivelul de trai – art. 47 din Constituția României – statul este obligat măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent. Dreptul la un nivel de trai decent reprezintă dreptul cetățenilor la pensie, concediu de maternitate sau paternitate plătit, asistență medicală în unitățile sanitare de stat inclusiv asigurarea accesului la rezolvarea urgențelor medico-chirurgicale amenințătoare de viață chiar dacă pacientul nu este asigurat în sistemul public de asigurări sociale de sănătate, dreptul la ajutor de șomaj și la alte forme de asigurări sociale publice sau private, inclusiv la măsuri de asistență socială prevăzute de lege.
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică – art. 52 din Constituția României – o persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.
Drepturi care au ca obiect asigurarea dezvoltării culturale:
Dreptul la invățătură – art. 32 din Constituția României – este asigurat prin învățământul general obligatoriu, învățământul liceal, învățământul profesional, învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare. Religia – disciplină opțională în sistemul educațional.
Accesul la cultură – art. 33 din Constituția României – libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale nu poate fi îngrădită. Statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume.
Drepturi care au ca obiect protecția sănătății:
Dreptul la ocrotirea sănătății – art. 34 din Constituția României – statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii. Orice persoană are dreptul de acces la asistența medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale. În definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat de protecție a sănătății umane.
Dreptul la mediu sănătos – art. 35 din Constituția României – statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. Normele juridice de mediu sunt norme imperative, onerative sau prohibitive care stabilesc termene și condiții stricte de realizare a unor obiective precise de mediu. Subiectele raportului juridic de dreptul mediului sunt statul, organele și instituțiile statale, persoane fizice și persoane juridice de drept privat.
Deciziile de neconstituționalitate pronunțate în cadrul controlului a priori previn promulgarea și intrarea în vigoare a unor legi neconstituționale, în fiecare caz concret, Parlamentul fiind obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea în accord cu decizia Curții Constituționale.
Deciziile de neconstituționalitate pronunțate în cadrul controlului a posteriori au ca efect suspendarea de drept a normelor juridice declarate neconstituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial, după care încetarea efectelor juridice la 45 zile, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul. după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției României.
În stiința dreptului conceptul de izvor de drept este folosit într-un sens specific, și anume acela de formă de exprimare a normei juridice, adică de forma sub care trebuie să se prezinte o regulă de comportament pentru a fi instituită sau recunoscută ca normă juridică, deci o regulă cu un caracter obligatoriu asigurat, la nevoie, prin constrângere exercitată de forța publică.
Teoria dreptului recunoaște trei categorii importante de izvoare de drept:
a) legea, în sensul generic de act juridic normativ al Parlamentului, exprimat în scris și adoptat după o anumită procedură;
b) obiceiul juridic sau cutuma, care este regula spontană ce devine obligatorie prin uz îndelungat, putând fi consfințită prin actul scris al puterii publice sau recunoscută de autorități și respectată pur și simplu, fără a fi formulată ca act juridic scris;
c) practica judiciară sau jurisprudența, care reprezintă activitatea de precizare și dezvoltare a principiilor și prevederilor legii sau cutumei, exprimată prin hotărârile judecătorești, ca urmare a soluționării litigiilor supuse judecății.
În ceea ce privește Dreptul constituțional, se admite cvasiunanim calitatea de izvor de drept constituțional a Constituției, scrise sau cutumiare, a legii, ca act juridic al Parlamentului și a tratatelor internaționale.
Referitor la regimul constituțional din România, există cel puțin două criterii care permit identificarea izvoarelor dreptului constituțional: autoritatea publică emitentă și conținutul normativ. In principiu, sunt izvoare ale Dreptului constituțional român numai actele normative ce conțin norme care reglementează relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii statale.
Jurisprudența Curții Constituționale creează anumite reguli care vor reprezenta nu numai o clarificare a principiilor sau textelor constituționale, dar și o dezvoltare a acestora, dezvoltare reclamată de evoluția societății, a democrației constituționale. În acest fel, practica Curții Constituționale dobândește calitatea de izvor de drept constituțional întrucât deciziile interpretative ale Curții ocupă un loc important în cadrul dreptului constituțional și un loc aparte în cadrul izvoarelor acestui drept. Dinamica dreptului face ca aceste decizii să fie respectate și să se țină cont de ele ca izvoare ale dreptului constituțional.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Mircea Criste – "Instituții constituționale contemporane" , Editura de Vest, Timișoara, 2012, pag. 19 – 21, pag.196 – 211, pag. 216 – 221, pag. 305 – 316;
Dan Claudiu Dănișor – "Drept constituțional și instituții politice", vol. I, Editura "C.H. Beck", București, 2007, pag. 96 – 102, 215 – 239, 512 – 533;
Ștefan Deaconu – "Drept constituțional" , Editura "C.H. Beck", București, 2013, pag. 9 – 11, 208 – 236;
Francisc Deak, Romeo Popescu – "Tratat de drept succesoral – vol. I" , Editura "Universul Juridic", București, 2013, pag.18, 19;
Victor Duculescu, “Drept constituțional comparat”, Editura “Lumina Lex”, București 1996, pag. 153;
Mihail Constantin Eremia, Dănilă Mihai Dragnea – "Introducere în drept constituțional", ediția 2, Editura "Hamangiu", București, 2007, pag. 12 – 32, 186 – 251, 342 – 360;
Jean Gicquel, “Droit constitutionnel et institutions politiques”, Paris, Montchrestien, 2001, pag. 27;
Gheorghe Iancu – "Drept constituțional și instituții politice", ediția 3, Editura "C.H. Beck", București, 2014, pag. 10 – 12, 250 – 279, 294 – 297, 583 – 606;
Cristian Ionescu – "Drept constituțional și instituții politice" , Editura "Hamangiu", București, 2012, pag. 111 – 126, 327 – 339;
Cristian Ionescu – "Drept constituțional comparat" , Editura "C.H. Beck", București, 2008, pag. 3 – 5;
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – "Drept constituțional și instituții politice", ediția 14, vol. II, Editura "C.H. Beck", București, 2013, pag. 268 – 283;
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – "Drept constituțional și instituții politice", ediția 14, vol. I, Editura "C.H. Beck", București, 2011, pag. 172 – 180, 188 – 190;
Bianca Selejan – Guțan – "Drept constituțional și instituții politice", ediția 2, Editura "Hamangiu", București, 2008, pag. 143 – 169;
Elena Simina Tănăsescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Mihai Constantinescu – "Constituția României revizuită. Comentarii și explicații", Editura "C.H. Beck", București, 2007, pag. 66 – 108, 115 – 119;
Genoveva Vrabie, Marius Bălan – "Drept constituțional și instituții politice", Editura "Institutul European", Iași, 2004, pag. 116 – 144;
Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958;
Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974;
Constituția Românei actualizată și republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003;
Legea 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 807 din 03/12/2010;
Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 844 din 15/09/2004;
Legea nr.168/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 29/11/1999;
Legea nr.74/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.193 din 04/05/1999;
Legea nr. 182/2000 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 828 din 09/12/2008;
Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.440 din 24/06/2002;
Legea nr. 334/2002 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 132 din 11/02/2005;
Codul Muncii – Legea 53/2003 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 18/05/2011;
Legea nr. 311/2003 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 927 din 15/11/2006;
Legea nr. 356/2003 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 555 din 02/09/2013;
Lege nr. 304 din 28/06/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 827 din 13/09/2005;
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 159 din 05/03/2014;
Legea 554/2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1154 din 07/12/2004;
Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 646 din 26/07/2006;
Legea nr. 95/2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 28/04/2006;
Legea nr.261/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 24/07/2007;
Codul Civil – Legea 287/2009 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 505 din 15/07/2011;
Codul de procedură penală – Legea 135/2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 486 din 15/07/2010;
Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 25 din 31/08/2012;
Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 25 din 31/08/2012;
Legea 10/2011 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 798 din 02/09/2005;
Legea nr. 1/2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 18 din 10/01/2011;
Legea nr. 101/2011 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 223 din 28/03/2014;
Legea nr. 104/2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 452 din 28/06/2011;
H. G. nr. 492/2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 348 din 21/04/2004;
O.U.G. nr. 96/2003 privind protecția maternității la locul de muncă publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 750 din 27/10/2003;
O. U. G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1196 din 30/12/2005;
O. U. G. nr. 152/2005 privind protecția mediului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1098 din 30/11/2005;
O. U. G. nr. 118/2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1038 din 28/12/2006;
O. U. G. nr. 27/2012 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 400 din 14/06/2012;
http://www.ccr.ro/ccrSearch/MainSearch/SearchForm.aspx – ANEXĂ;
http://www.avp.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=81&Itemid=66&lang=ro ;
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:RO:PDF ;
http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventie-nr-29-din-28-iunie-1930-privind-munca-fortata-sau-obligatorie-emitent-organizatia-internationala-a-muncii-publicat-n-42366.html ;
http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf ;
http://old.eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2012:326:0391:0407:RO:PDF ;
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:RO:PDF ;
http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf ;
http://www.hotararicedo.ro/files/files/PACTUL%20INTERNATIONAL%20CU%20PRIVIRE%20LA%20DREPTURILE%20CIVILE%20SI%20POLITICE.pdf .
ANEXĂ
cuprinzând jurisprudența Curții Constituționale a României utilizată în lucrare:
Decizia Curții Constituționale nr. 669 din 12.11.2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 59 din 23/01/2015;
Decizia Curții Constituționale nr. 29 din 18.01.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 115 din 15/02/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 370 din 22.03.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 364 din 25/05/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 641 din 17.05.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 575 din 12/08/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 799 din 17.06.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 440 din 23/06/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 432 din 07.04.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 358 din 23/05/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 1155 din 13.09.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 27/10/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 655 din 17.05.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 517 din 22/07/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 59 din 27.01.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 194 din 21/03/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 469 din 12.04.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 473 din 06/07/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 1256 din 22.09.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 777 din 03/11/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 162 din 08.02.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 272 din 19/04/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 841 din 23.06.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 630 din 05/09/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 799 din 17.06.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 440 din 23/06/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 765 din 15.06.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 476 din 06/07/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 1657 din 28.12.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 33 din 13/01/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 872 din 25.06.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 433 din 28/06/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 852 din 24.06.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 551 din 05/08/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 422 din 15.04.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 349 din 27/05/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 629 din 11.05.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 460 din 06/07/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 554 din 29.04.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 394 din 15/06/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 1429 din 02.11.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 16 din 07/01/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 1646 din 16.12.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 16/02/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 1252 din 07.10.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 759 din 19/11/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 1240 din 07.10.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 824 din 09/12/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 328 din 23.03.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 338 din 21/05/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 1039 din 09.07.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 582 din 21/08/2009;
Decizia Curții Constituționale nr. 89 din 20.01.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 240 din 10/04/2009;
Decizia Curții Constituționale nr. 731 din 07.05.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 395 din 11/06/2009;
Decizia Curții Constituționale nr. 775 din 12.05.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 459 din 02/07/2009;
Decizia Curții Constituționale nr. 612 din 28.04.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 391 din 10/06/2009;
Decizia Curții Constituționale nr. 514 din 08.05.2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 495 din 02/07/2008;
Decizia Curții Constituționale nr. 161 din 26.02.2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 263 din 03/04/2008;
Decizia Curții Constituționale nr. 548 din 15.05.2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 495 din 02/07/2008;
Decizia Curții Constituționale nr. 92 din 13.02.2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 149 din 01/03/2007;
Decizia Curții Constituționale nr. 1225 din 20.12.2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 100 din 08/02/2008;
Decizia Curții Constituționale nr. 871 din 09.10.2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 701 din 17/10/2007;
Decizia Curții Constituționale nr. 557 din 06.07.2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 668 din 03/08/2006;
Decizia Curții Constituționale nr. 542 din 27.06.2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 661 din 01/08/2006;
Decizia Curții Constituționale nr. 569 din 19.09.2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 884 din 30/10/2006;
Decizia Curții Constituționale nr. 528 din 27.06.2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 669 din 03/08/2006;
Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 16.11.2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 6 din 04/01/2006;
Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 07.07.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 792 din 31/08/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 356 din 05.07.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 825 din 13/09/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 619 din 17.11.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1122 din 13/12/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 200 din 14.04.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 403 din 12/05/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 608 din 15.11.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 62 din 24/01/2006;
Decizia Curții Constituționale nr. 467 din 20.09.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 913 din 12/10/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 84 din 10.02.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 274 din 01/04/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 530 din 13.10.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1040 din 23/11/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 28 din 25.01.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 158 din 22/02/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 364 din 28.09.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1011 din 02/11/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 444 din 26.10.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 15 din 05/01/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 545 din 07.12.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 85 din 25/01/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 380 din 30.04.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1015 din 03/11/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 32 din 29.01.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 131 din 13.02.2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 236 din 27.05.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 682 din 29/07/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 27.01.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 233 din 27/01/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 30.09.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1026 din 05/11/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 431 din 21.10.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1140 din 02/12/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 472 din 04.11.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 52 din 17/01/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 164 din 01.04.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 433 din 14/05/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 114 din 11.03.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 276 din 30/03/2004.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Mircea Criste – "Instituții constituționale contemporane" , Editura de Vest, Timișoara, 2012, pag. 19 – 21, pag.196 – 211, pag. 216 – 221, pag. 305 – 316;
Dan Claudiu Dănișor – "Drept constituțional și instituții politice", vol. I, Editura "C.H. Beck", București, 2007, pag. 96 – 102, 215 – 239, 512 – 533;
Ștefan Deaconu – "Drept constituțional" , Editura "C.H. Beck", București, 2013, pag. 9 – 11, 208 – 236;
Francisc Deak, Romeo Popescu – "Tratat de drept succesoral – vol. I" , Editura "Universul Juridic", București, 2013, pag.18, 19;
Victor Duculescu, “Drept constituțional comparat”, Editura “Lumina Lex”, București 1996, pag. 153;
Mihail Constantin Eremia, Dănilă Mihai Dragnea – "Introducere în drept constituțional", ediția 2, Editura "Hamangiu", București, 2007, pag. 12 – 32, 186 – 251, 342 – 360;
Jean Gicquel, “Droit constitutionnel et institutions politiques”, Paris, Montchrestien, 2001, pag. 27;
Gheorghe Iancu – "Drept constituțional și instituții politice", ediția 3, Editura "C.H. Beck", București, 2014, pag. 10 – 12, 250 – 279, 294 – 297, 583 – 606;
Cristian Ionescu – "Drept constituțional și instituții politice" , Editura "Hamangiu", București, 2012, pag. 111 – 126, 327 – 339;
Cristian Ionescu – "Drept constituțional comparat" , Editura "C.H. Beck", București, 2008, pag. 3 – 5;
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – "Drept constituțional și instituții politice", ediția 14, vol. II, Editura "C.H. Beck", București, 2013, pag. 268 – 283;
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – "Drept constituțional și instituții politice", ediția 14, vol. I, Editura "C.H. Beck", București, 2011, pag. 172 – 180, 188 – 190;
Bianca Selejan – Guțan – "Drept constituțional și instituții politice", ediția 2, Editura "Hamangiu", București, 2008, pag. 143 – 169;
Elena Simina Tănăsescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Mihai Constantinescu – "Constituția României revizuită. Comentarii și explicații", Editura "C.H. Beck", București, 2007, pag. 66 – 108, 115 – 119;
Genoveva Vrabie, Marius Bălan – "Drept constituțional și instituții politice", Editura "Institutul European", Iași, 2004, pag. 116 – 144;
Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958;
Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974;
Constituția Românei actualizată și republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003;
Legea 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 807 din 03/12/2010;
Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 844 din 15/09/2004;
Legea nr.168/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 29/11/1999;
Legea nr.74/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.193 din 04/05/1999;
Legea nr. 182/2000 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 828 din 09/12/2008;
Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.440 din 24/06/2002;
Legea nr. 334/2002 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 132 din 11/02/2005;
Codul Muncii – Legea 53/2003 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 18/05/2011;
Legea nr. 311/2003 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 927 din 15/11/2006;
Legea nr. 356/2003 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 555 din 02/09/2013;
Lege nr. 304 din 28/06/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 827 din 13/09/2005;
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 159 din 05/03/2014;
Legea 554/2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1154 din 07/12/2004;
Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 646 din 26/07/2006;
Legea nr. 95/2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 28/04/2006;
Legea nr.261/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 24/07/2007;
Codul Civil – Legea 287/2009 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 505 din 15/07/2011;
Codul de procedură penală – Legea 135/2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 486 din 15/07/2010;
Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 25 din 31/08/2012;
Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 25 din 31/08/2012;
Legea 10/2011 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 798 din 02/09/2005;
Legea nr. 1/2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 18 din 10/01/2011;
Legea nr. 101/2011 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 223 din 28/03/2014;
Legea nr. 104/2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 452 din 28/06/2011;
H. G. nr. 492/2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 348 din 21/04/2004;
O.U.G. nr. 96/2003 privind protecția maternității la locul de muncă publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 750 din 27/10/2003;
O. U. G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1196 din 30/12/2005;
O. U. G. nr. 152/2005 privind protecția mediului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1098 din 30/11/2005;
O. U. G. nr. 118/2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1038 din 28/12/2006;
O. U. G. nr. 27/2012 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 400 din 14/06/2012;
http://www.ccr.ro/ccrSearch/MainSearch/SearchForm.aspx – ANEXĂ;
http://www.avp.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=81&Itemid=66&lang=ro ;
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:RO:PDF ;
http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventie-nr-29-din-28-iunie-1930-privind-munca-fortata-sau-obligatorie-emitent-organizatia-internationala-a-muncii-publicat-n-42366.html ;
http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf ;
http://old.eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2012:326:0391:0407:RO:PDF ;
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:RO:PDF ;
http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf ;
http://www.hotararicedo.ro/files/files/PACTUL%20INTERNATIONAL%20CU%20PRIVIRE%20LA%20DREPTURILE%20CIVILE%20SI%20POLITICE.pdf .
ANEXĂ
cuprinzând jurisprudența Curții Constituționale a României utilizată în lucrare:
Decizia Curții Constituționale nr. 669 din 12.11.2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 59 din 23/01/2015;
Decizia Curții Constituționale nr. 29 din 18.01.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 115 din 15/02/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 370 din 22.03.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 364 din 25/05/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 641 din 17.05.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 575 din 12/08/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 799 din 17.06.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 440 din 23/06/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 432 din 07.04.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 358 din 23/05/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 1155 din 13.09.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 27/10/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 655 din 17.05.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 517 din 22/07/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 59 din 27.01.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 194 din 21/03/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 469 din 12.04.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 473 din 06/07/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 1256 din 22.09.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 777 din 03/11/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 162 din 08.02.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 272 din 19/04/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 841 din 23.06.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 630 din 05/09/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 799 din 17.06.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 440 din 23/06/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 765 din 15.06.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 476 din 06/07/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 1657 din 28.12.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 33 din 13/01/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 872 din 25.06.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 433 din 28/06/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 852 din 24.06.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 551 din 05/08/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 422 din 15.04.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 349 din 27/05/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 629 din 11.05.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 460 din 06/07/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 554 din 29.04.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 394 din 15/06/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 1429 din 02.11.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 16 din 07/01/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 1646 din 16.12.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 16/02/2011;
Decizia Curții Constituționale nr. 1252 din 07.10.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 759 din 19/11/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 1240 din 07.10.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 824 din 09/12/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 328 din 23.03.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 338 din 21/05/2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 1039 din 09.07.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 582 din 21/08/2009;
Decizia Curții Constituționale nr. 89 din 20.01.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 240 din 10/04/2009;
Decizia Curții Constituționale nr. 731 din 07.05.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 395 din 11/06/2009;
Decizia Curții Constituționale nr. 775 din 12.05.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 459 din 02/07/2009;
Decizia Curții Constituționale nr. 612 din 28.04.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 391 din 10/06/2009;
Decizia Curții Constituționale nr. 514 din 08.05.2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 495 din 02/07/2008;
Decizia Curții Constituționale nr. 161 din 26.02.2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 263 din 03/04/2008;
Decizia Curții Constituționale nr. 548 din 15.05.2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 495 din 02/07/2008;
Decizia Curții Constituționale nr. 92 din 13.02.2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 149 din 01/03/2007;
Decizia Curții Constituționale nr. 1225 din 20.12.2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 100 din 08/02/2008;
Decizia Curții Constituționale nr. 871 din 09.10.2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 701 din 17/10/2007;
Decizia Curții Constituționale nr. 557 din 06.07.2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 668 din 03/08/2006;
Decizia Curții Constituționale nr. 542 din 27.06.2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 661 din 01/08/2006;
Decizia Curții Constituționale nr. 569 din 19.09.2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 884 din 30/10/2006;
Decizia Curții Constituționale nr. 528 din 27.06.2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 669 din 03/08/2006;
Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 16.11.2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 6 din 04/01/2006;
Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 07.07.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 792 din 31/08/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 356 din 05.07.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 825 din 13/09/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 619 din 17.11.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1122 din 13/12/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 200 din 14.04.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 403 din 12/05/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 608 din 15.11.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 62 din 24/01/2006;
Decizia Curții Constituționale nr. 467 din 20.09.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 913 din 12/10/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 84 din 10.02.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 274 din 01/04/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 530 din 13.10.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1040 din 23/11/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 28 din 25.01.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 158 din 22/02/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 364 din 28.09.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1011 din 02/11/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 444 din 26.10.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 15 din 05/01/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 545 din 07.12.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 85 din 25/01/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 380 din 30.04.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1015 din 03/11/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 32 din 29.01.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 131 din 13.02.2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 236 din 27.05.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 682 din 29/07/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 27.01.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 233 din 27/01/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 30.09.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1026 din 05/11/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 431 din 21.10.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1140 din 02/12/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 472 din 04.11.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 52 din 17/01/2005;
Decizia Curții Constituționale nr. 164 din 01.04.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 433 din 14/05/2004;
Decizia Curții Constituționale nr. 114 din 11.03.2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 276 din 30/03/2004.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Social Economice In Reglementarea Constitutiei Romaniei (ID: 127647)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.