Drepturile Si Obligatiile Patrimoniale ale Sotiilor

CUPRINS

INTRODUCERE 2

CAPITOLUL I.

CARACTERIZAREA GENERALA A RELATIILOR DE FAMILIE 6

Considerații prealabile 6

Caracterele și funcțiile familiei 10

Încheierea căsătoriei 11

Natura juridică a căsatoriei 16

CAPITOLUL II.

DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PERSONALE ALE SOȚILOR 17

2.2 Obligațiile reciproce dintre soți 18

2.3 Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exercițiu 24

2.4 Independența personală a soților 25

2.5 Efectele divorțului asupra relațiilor personale dintre soți 25

2.6 Drepturile si îndatoririle personale ale soților in reglementarea Noului Cod Civil 26

CAPITOLUL III

DREPTURILE SI OBLIGAȚIILE PATRIMONIALE ALE SOȚILOR. EFECTE PATRIMONIALE 28

3.1 Natura juridică a comunitații de bunuri a soților 35

3.2 Bunurile soților 37

CONCLUZII 63

BIBLIOGRAFIE 64

INTRODUCERE

Într-o societate aflată în permanență transformare , instituția căsătoriei a dăinuit de-a lungul timpului păstrându-și menirea de a fi piatra de temelie a societății civile.

Căsătoria si familia pot fi privite ori cercetate de diferite discipline, cum ar fi Dreptul său Sociologia. În cadrul acestei lucrări am analizat instituția căsătoriei, doar din perspective relațiilor personale dintre soți impuse de lege prin încheierea acesteia.

Odată cu încheierea căsătoriei iau naștere, pentru cei care o încheie, o serie de raporturi complexe prin conținutul lor, de naturi diferite ,unele dintre ele fiind reglementate din punct de vedere legal . Astfel sunt reglementate raporturile patrimoniale și cele personale, nepatrimoniale dintre soți , satbilindu-se drepturi și obligații reciproce pentru aceștia . Conținutul raporturilor personale dintre soți este variat și complex legiuitorul neputând reglementa decât în linii mari și doar o parte dintre relațiile care apar între soți odată cu încheierea căsătoriei. Reglementarea din punct de vedere juridic a raporturilor dintre soți își dovedește importanța si necesitatea în special, în condițiile apariției unor neînțelegeri între soți si mai ales când relațiile dintre aceștia sunt vătămate și fac imposibilă continuarea căsătoriei

Relațiile ce se nasc între soți în urma încheierii căsătoriei au la bază principiul egalității între sexe, Codul civil stabilind ca “familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum si dreptul si îndatorirea părrinților de a asigura creșterea si educarea copiilor “ si că “soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria “ .

Codul civil reglementează drepturile și îndatoririle personale ale soților ( art.307-311) dar și drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților ( art.312 si urm. Noul Cod civil). Deși prevederile privind drepturile si îndatoririle personale ale soților par, la prima vedere , enumerate limitative, ele se întregesc cu alte prevederi ale codului civil privind obligația de întreținere, drepturile si obligațiile părinților față de copiii lor minori, etc .

Realizând o analiză comparativă a prevederilor Codului familiei cu noile prevederi cuprinse în Codul civul , înțelegem că legiuitorul a dorit să lărgească aia obligațiilor personale ale soților prevăzând expres obligația soților de a fi fideli precum si obligația soților de a coabita împreună.

Pentru elaborarea lucrării s-a avut în vedere legislația existentă, care se modifică ori se adaptează transformărilor sociale din țara noastră. Potrivit art. 311 din Codul civil, soții sunt obligați să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei. Numele soților se declară odată cu depunerea declarației de căsătorie. Potrivit reglementărilor anterioare referitoare la nume, cuprinse in art. 27 anlin 2 din Codul familiei , soții aveau posibilitatea de a alege ca nume , una dintre următoarele variante : fie sa îsi păstreze numele avut până la data încheierii căsătoriei, fie să aleagă un nume comun , numele unuia dintre soți sau numele reunite.

În literatura de specialitate s-au făcut sugestii referitor la o posibilă legiferare care ar elimina posibilitatea reunirii numelor motivând că aceasta nu ține de tradițiile poporului nostru și de asemenea că s-ar putea ajunge la combinații care ar altera rostul numelui persoanei , acela de element de identificare al ei. În legătură cu aceste prevederi s-a considerat că posibilitatea de alegere a numelui prevăzută de acest articol era limitativă, ceea ce înseamnă că erau excluse eventualele elemente combinative cum ar fi de exemplu soții să aleagă ca nume comun un al treilea nume , diferit de numele lor sau unul dintre soți să păstreze numele inițial , iar celălalt să aleagă un nume compus

Obligația de sprijin moral este reglementată în art. 309 din Codul civil , în cadrul acestei obligații, pornind de la idea că la baza relațiilor de familie stau prietenia și afecțiunea reciprocă , legea vizează toate îndatoririle reciproce de asistență afectivă și spirituală pe care soții sunt obligați să le îndeplinească pentru a conviețui in condiții normale și pentru a putea depăși momentele de nevoie, suferință fizică si morală. Sprijinul moral pe care trebuie să si-l acorde reciproc cei doi soți trebuie să aibă la bază sinceritatea, înțelegerea, toleranța si susținerea reciprocă. În realizarea acestei obligații soții trebuie să se încurajeze reciproc în activitățile profesionale și sociale pe care le desfășoară, să apere, atunci cănd situația o impune, cinstea și reputația celuilalt, să se susțină în caz de boală sau infirmitate și în orice altă situație specială .

Practic fundamental acestei obligații îl constituie solidaritatea pe care soții trebuie să o manifeste reciproc. Prin denumire această obligație pare să aibă un character moral dar, în realitate, este o îndatorire cu character juridic a cărei neîndeplinire poate constitui motiv de divorț , totodată neîndeplinirea acestei obligații poate îmbrăca forma contravenției sau chiar a infracțiunii de abandon de familie .

În strânsă legătură cu obligația de asistență morală dar și cu obligația de fidelitate este reglementată obligația de respect reciproc a soților. Pornind de la idea că baza relațiilor de familie stau sentimente de afecțiune si prietenie, respectful constituie idicatorul calitativ al echilibrului moral dintre soți. Astfel, în spiritual acestei obligații și în strânsă legătură cu aceasta, leguitorul a reglementatpbligația soților de a respecta secretul corespondenței, relațiilor sociale ale celuilalt soț, inclusiv alegerile ficăruia dintre soți legate de viața profesională niciunul dintre soți neavând dreptul de a cenzura corespondența, relațiile sociale și viața profesională a celuilalt.

Obligația conjugală

Noul Cod civil nu reglementează expres această obligație. Obligația conjugală este o obligație separată de cea privind locuința comună si există indiferent dacă soții au locuință comună sau locuiesc separat. Obligația conjugală este în strânsă legătură nu numai cu afecțiunea reciprocă între soți , dar și cu capacitatea lor sexuală , de aceasta și de dorința soților de a-și îndeplini obligațiile sexuale depinde realizarea funcției de perpetuare a speciei umane, ce consituie scopul întemeierii unei familii.

Neîndeplinirea obligației conjugale de către unul sau de către ambii soți nu înseamnă neapărat infidelitate. Neîndeplinirea culpabilă a obligației conjugale de către unul dintre soți nu-l îndreptățește pe celălalt soț să-l supună la raporturi sexuale prin constrăngere, deoarece într-un asemenea caz se săvârșește infracțiunea de viol. Neîndeplinirea acestei obligații constituie motiv temeinic de divorț pentru soțul care dorește îndeplinirea ei.

Obligația de fidelitate

Soții sunt datori, după încheierea căsătoriei să întrețină relații sexuale și în același timp să nu întrețină astfel de relații în afara căsătoriei, adică să fie fideli unul față de celălalt . Dacă in Codul familiei această obligație nu era prevăzută, fiind considerată o consecință firească a căsătoriei, leguitorul a prevăzut obligația de fidelitate expres în art.311 din Noul Cod civil. Obligația de fidelitate incumbă două aspecte : unul pozitiv- îndeplinirea de către fiecare dintre soți a îndatoririlor conjugale , altul negativ, de a nu întreține relații sexuale în afara căsătoriei. Considerăm că această obligație rezultă din principiul monogamiei și ține de moralitatea relațiilor de familie, iar îndeplinirea acestei obligații de către femeie ca și realizarea obligației de coabitare de către bărbat constituie temeiul prezumțiilor de paternitate.

Încălcarea obligației de fidelitate se sancționa, până în anul 2006, penal prin incriminarea infracțiunii de adulter, potrivit art. 340 Cod penal, însă prin Legea nrr. 278 din 2006 pentru modificarea și completarea Codului penal dispozițiile acestui articol au fost abrogate . În prezent adulterul nu mai este considerat infracțiune, dar nerespectarea obligației de fidelitate poate consitui motiv de divorț.

Obligația soților de a coabita și de a locui împreună

Spre deosebire de vechea reglementare din Codul civil care stabilea că femeia își are locuința la soțul ei, Codul familiei nu conținea dispoziții în această privință. În prezent, leguitorul a considerat oportun să prevadă în mod expres, obligația de a locui împreună având în vedere că obligația soților de a coabita este de esenșa căsătoriei. Astfel potivit art. 309 alin 2 din Codul civil, soții au îndatorirea de a locui împreună și doar în situații de excepție ei pot hotarî să locuiască separat. Refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt soț constituie motiv temeinic de divorț. Menționăm că leguitorul a stabilit ca regulă obligația soților de a locui împreună, posibilitatea acestora de a locui separat fiind acceptată doar în situații excepționale. Astfel, este posibil ca , doar pentru motive temeinice, soții să aibă, de obicei pentru perioade limitate de timp, domicilii impuse de exercitarea unei profesiuni, îngrijirea sănătății, de necesitatea pregătirii de specialitate etc.

Capacitatea deplină de exercițiu

Unul dintre cele mai importante efecte ale căsătoriei este legat de capacitatea juridică a minorului. Minorul căsătorit dobăndește capacitate deplină de exercițiu . În cazul în care căsătoria este declarată nulă sau este desfăcută prin divorț, minorul nu-și pierde capacitatea deplină de exercițiu dobăndită ca urmare a încheierii căsătoriei.

CAPITOLUI I. CARACTERIZAREA GENERALĂ A RELAȚIILOR DE FAMILIE

Considerații prealabile

Legiuitorul nu dă, în nicio reglementare , o definiție generală a noțiunii de familie. Cercetând însă , diferitele categorii de reglementări se constată că noțiunii de familie i se atribuie un dublu înțeles :

un înțeles restrâns, în sensul că familia îi cuprinde pe soți si pe copiii lor minori,

un înțeles larg , atunci când, părinților și copiilor lor minori li se alătura și alte categorii de persoane.

Cel mai adesea legiuitorul vizează înțelesul restrâns al noțiunii de familie, o asemenea accepțiune regasindu-se în dispozițiile Codului civil si ale Codului penal.

Familia-fenomen social

Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii sau alte personae între care există relații de rudenie, și soții singuri fără copii, formeaya o familie. Noțiunea sociologică și cea juridică a familiei. Definirea noțiunii de familie ridică dificultăți , putând fi privită atât din punct de vedere sociologic, cât și juridic.

În sens sociologic, familia ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de personae unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În acest înțeles se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude. În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale , psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Relațiile de familie au un caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a spus că familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat si femeie și prin procreație.

Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți . Familia tipică este aceea care este formată din părinți și copii.

În mod obișnuit familia dă naștere următoarelor raporturi :

de căsătorie, care constituie baya familiei

cele dintre soți, care constituie efectele căsătoriei

cele dintre părinți și copii ,care sunt rezultatul raporturilor dintre soți

cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie.

Sociologii disting familia simplă sau nucleară ,formată din părinți și copiii lor necăsătoriți ,și familia extinsă sau largă ,formată si din alte persoane decât în primul caz. În sens restrâns ,familia ca nucleu social elementar ,cuprinde pe soți și pe descendenții necăsătoriți ai acestora. Această familie ,structurată pe două generații, a luat locul familiei tradiționale ,structurată pe mai multe generații ,existența în societățile cu o economie nedezvoltată, rurală.

În sens juridic familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații ,care izvorăsc din căsătorie ,rudenie (inclusiv adopția) precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest înțeles ,familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.

Noțiunea sociologică și cea juridică de familie , în mod obișnuit, se suprapun. Sunt însă, situații în care această corespondență nu există. De exemplu ,În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț , relațiile de fapt ,în sens sociologic încetează între soți deoarece nu mai există între ei o comunitate de viață și de interese. Dar unele drepturi și obligații, deci relații de familie în sens juridic, continuă să existe, de exemplu cele privind întreținerea, dreptul la nume ,privind bunurile comune dacă acestea nu au fost împărțite la desfacerea căsătoriei. Tot astfel, cănd copilul este încredințat unei instituții de ocrotire încetează relațiile de fapt între acesta și părinții lui ,nu însă și relațiile juridice care se exprimă în obligația de a plăti contribuția la întreținerea copilului. De asemenea există unele raporturi de ordin personal, nepatrimonial . În unele cazuri, raporturile juridice de familie există în afara familiei considerată din punct de vedere sociologic. Astfel ,dacă frații se căsătoresc și ficare își formează propria familie ,ei continuă să fie legați prin raporturi de familie juridice ,de exemplu obligația de întreținere, deși ei aparțin unor familii, în sens sociologic, diferite. Pe de altă parte, raporturile care se stabilesc între concubini ,care în anumite limite- au o comunitate de viață și interese, nu se exprimă și în raporturi de familie juridice ,deoarece concubinajul este înafară de lege, statul sprijinind și ocrotind numai căsătoria și familia. În cazul familiei dinafara căsătoriei, tatăl și copilul pot să nu locuiască împreună ,să nu aparțină aceleiași familii în sens sociologic ,dar sunt legați prin raporturi de familie juridice.

În dreptul comparat s-au diversificat modelele familiale. Pe lângă clasică formată din tată, mamă și copii întemeiată prin căsătorie, au apărut și familia monoparentală compusă din mamă necăsătorită și copiii săi, precum și căsătoria sociologică, adică uniunea familială, alcătuită din tată, mamă si copiii lor, care nu are la bază căsătoria.

Rezultă că trebuie distinse raporturile faptice, sociologice de familie și raporturile de familie juridice. Existența acestora din urmă nu înseamnă dovadă, întotdeauna ,a primelor.Relațiile de familie prezintă aspecte personale ,nepatrimoniale și aspecte patrimoniale.

Relațiile de familie desemnează raporturile juridice care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție , precum și cele asimilate relațiilor de familie . Fiind vorba de rapoturile juridice de familie, codul se referă însă și la familia restrânsă formată numai din soți sau din acceștia și copii.

Familia formeaza obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale. Ar fi deci sensuri speciale , nu de drept comun, din punct de vedere juridic, ale familiei. Astfel potrivit legii numărul 114din 1996 modificată și completată prin Ordonanța de urgență nr. 40 din 14 iulie 1997, din aceeași familie fac parte soții, copiii lor minori și majori, precum și părinții soților care locuiesc și gospodaresc impreună ( art 17 legea nr.114 din 1996) , în sensul legii fondului funciar nr18/1991 art.8 alin final, prin familie se înțeleg soții și copiii necăsătoriți, dacă gospodăresc împreună cu părinții lor, potrivit legislației civile, cercul moștenitorilor legali este foarte mare , cuprinzând pe descendenți , ascendenți , rudele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv și soțul supraviețuitor, în sensul legii nr.67/1995 privind ajutorul social , familia desemnează soțul , soșia și copiii lor minori care au domiciliul comun, fac parte din familie și copiii necăsătoriți , care au domiciliul comun cu părinții și care urmează cursuri la zi , în instituții de învățământ care funcționează potrivit legii , până la terminarea acestora, dar fără să depășească vârsta de 25 de ani , respectiv de 26 de ani în cazul acelora care urmează studii superioare cu o durată mai mare de 5 ani (art.2 alin 1 ), după Convenția consulară dintre România și Italia (B.Of,I,nr 91 din 10 iulie 1968) prin membri de familie se înțeleg soțul și soția , ascendenții , descendenții membrului oficiului consular și ai soțului ori soției acestuia, precum și frații și surorile amândurora ,cu condiția ca aceste persoane să se afle în întreținerea membrului oficiului consular și să locuiască împreună cu el (art1 lit.k) , după Convenția consulară dintre România și Polonia( B.Of.,I, nr.3 din ianuarie 1974) , prin membri de familie se înțeleg soția ori soțul , copiii și părinții unui membru al oficiului consular, care fac parte din gospodăria acestuia (art 1 lit.i) în sensul Codului penal, pentru infracțiunea de abandon de familie , relațiile de familie cuprind , în condițiile de incriminare prevăzute de text, pe toți cei între care există obligația legală de întreținere.

Rezultă că, familia desemnează fie pe soți, fie pe aceștia și copiii lor , fie pe toți cei care se găsesc în relații de familie care izvorăsc din căsătorie ,rudenie , adopție și relațiile asimilate, din unele puncte de vedere cu cele de familie. În acest sens vorbim de raporturile de familie juridice potrivit Codului familiei. În sensul altor reglementări, persoanele care fac parte din familie diferă de la caz la caz. De aceea se poate spune că există p noțiune juridică a familiei de drept comun, în sensul Codului familiei și noțiuni speciale în diferite domenii la care se referă legile speciale. Așadar, noțiunea de membru de familie poate avea sensuri diferite, în raport de domeniul de activitate reglementat la care ne referim. În toate aceste cazuri este vorba de membru de familie, în accepțiunea juridică.

Caracterele și funcțiile familiei

Caracterele. Familia se întemeiază pe căsătoria liber cosimțită între soți pe egalitatea și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor (art. 48, pct 1 din Constituția României ). Copiii dinafara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie (art 48 pct.3 din Constituția României). Copii și tinerii se nucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor ( art 49 , pct 1 din Constit. României). Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială (art 50 din Constit României ) Părinții au dreptul de a asigura ,potrivit propriilor convingeri , educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Rezultă că familia ca celulă de bază a societății, este o institușie care se bucură de protecție constituțională . Mai multe constituții ale statelor europene au prevăzut protecția familiei că un obiectiv important al ordinii constituționale. De asemenea, diferite acte internaționale se referă la locul și ocrotirea familiei.

Funcțiile familei. Familia îndeplinește următoarele funcții :

Reproducerea populației, perpetuarea speciei umane. Avându-se în vedere mai ales , funcția biologică a familiei, s-a spus că familia este o realitate biologică ,prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procteație. Această funcție asigură reproducerea populației, deoarece fără perpetuarea speciei umane societatea este de neconceput. Atracția către sexul opus este inerența naturii umane după cum tot astfel este și nevoia de a avea și a crește copii. Dar ,condițiile naturale de dezvoltare a familiei trebuie să fie privite în strânsă legătură cu relațiile sociale, atât din cadrul familiei, cât și din societate. Copiii constituie, în cadrul familiei un puternic factor de coeziune, de echilibru moral și juridic ,de potențare a sentimentelor ,de bucurie și de încredere în viitor. În același timp, copiii reprezintă viitorul națiunii, al patriei.

Funcția biologică a familiei poate fi influențată ,într-o anumită măsură, de către societate. Creșterea populației depinde ,în mod nemijlocit de structura economică a societății, de structura diferitelor organisme sociale și de politica societății privind natalitatea. În această privință, unele țări promovează o politică de stimulare a natalității, iar altele de frânare a sporului populației. Sprijinirea și stimularea creșterii natalității se realizează , în bună măsură prin mijloace juridice.

b) Funcția economică . Această funcție a familiei își găsește expresia în ducerea în comun a gospodăriei casnice și comunitatea de bunuri a soților, precum și în ajutorul acordat membrilor ei aflați în nevoie din cauza incapacității de a munci. Funcția economică a familiei se exprimă și în caracterul de unitate de producție pe care-l are acesta, de exemplu, familia din mediul rural, familia meșteșugarilor, a întreprinzătorilor economici.

c) Funcția educativă. Familia a avut în toate timpurile un rol important în educația copiilor. Desigur ,funcția educativă a familiei a suferit schimbări determinate de evoluția societății. Educația în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și armonioasă. Părinții sunt datori să crescă copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică , de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor colectivității. Tot astfel art 48 punc.I din Constituția României arată că părinții au dreptul de a asigira, potrivit propriilor convingeri ,educația copiilor minori a căror răspundere le revine. Există o unitate între educația în familie și educația în societate. Statul edictează norme juridice și stabilește atribuții anumitor organe de stat, în vederea asigurării desfășurării corespunzătoare a procesului educativ în familie.

d) Funcția de solidaritate familială . Această solidaritate, care este de ordin afectiv, etic , se naște din legătura biologică, din comunitatea de viață a membrilor familiei, precum și din afecțiunea naturală ce există între ei. Dar dreptul, prin reglementările sale, în principiu, contribuie și el la întărirea legăturilor afective și morale dintre membrii familiei și la stabilitatea familiei. Contribuie, de asemenea , la întărirea legăturilor spirituale dintre membrii familiei umătoarele prevederi legale . Cele referitoare la egalitatea în drepturi și în obligații între soți, cele referitoare la comunitatea patrimonială de bunuri, cele referitoare la egalitatea părinților în drepturi și în obligații față de copiii lor minori și la exercitarea ocrotirii părintești numai în interesul copiilor ,.cele privitoare la obligația legală de întreținere între membrii familiei, dispozițiile Codului penal care sancționează abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorului și nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.

1.3 Încheierea căsătoriei

Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, care se încheie potriv disp legale, cu scopul de a întemeia o familie.

1. Noțiunea de căsătorie desemnează actul juridic al căsătoriei, adică acel act juridic prin care ,pe temeiul consimțământului personal și liber al viitorilor soți, constatat de ofițerul de stare civilă, aceștia întemeiază o familie.

2. Noțiunea de căsătorie desemnează starea (statutul= juridic dobândit prin încheierea actului juridic al căsătoriei, adică ansamblul drepturilor și îndatoririloe ce iau naștere în persoana fiecăruia dintre soți ca urmare a încheierii căsătoriei.

3. Sens doctrinar. Prin căsătorie se desemnează instituția căsătoriei , adică totalitatea normelor juridice referitoare la actul juridic, precum și statutul juridic al soților.

Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:

1. Caracterul laic – reiese din faptul că încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat. De asemena, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă numai după căsătoria civilă. În caz contrar, preotul sau reprezentantul oricărui cult religios, îndreptățit a oficia cununia religioasă poate fi sancționat contravențional.

2.Caracterul solemn- reiese din faptul că actul juridic al căsătoriei este valabil numai dacă viitorii soți respecta anumite cerințe de forma cum ar fi : consimțământul trebuie exprimat în fața ofițerului de stare civilă ,personal . în prezența a doi martori;

3. Caracterul bilateral- reiese din faptul că actul juridic al căsătoriei are la baza cele două voințe liber exprimate ale viitorilor soți.

Starea de persoană căsătorită are la baza actul juridic al căsătoriei care generează drepturi și îndatoriri pentru ambii soți ,expres prevăzute de lege și cârmuite de principiul egalității depline între soți.

În concluzie căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, care se încheie potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie , și reglementata de normele imperative ale legii. Astfel important ape care căsătoria a avut-o din totdeauna pentru soți și pentru societate ,a determinat că ea să constituie o instituție juridical principală ca urmare a reglementarii ei juridice. Căsătoria este o problemă – în primul rând – personală dar totodată și o problemă socială. Căsătoria bărbatului cu femeia conduce la întemeierea familiei ,care presupune comunitate de viață socială și intimă, existența unor sentimente , concepții , idealuri comune. Aspectul social al căsătoriei este dat de existența familiei care are trei funcții sociale : perpetuarea speciei umane , economică și educativă.

Condițiile de fond ale căsătoriei

În dreptul comparat ,pentru legea aplicabilă condițiilor de fond ale căsătoriei se cunosc mai multe sisteme și anume :

se aplica legea națională a viitorilor soți;

se aplica legea domiciliului viitorilor soți;

se aplica legea locului încheierii căsătoriei;

se aplica legea națională pentru cetățenii proprii care se căsătoresc în străinătate și legea domiciliului pentru străinii care se căsătoresc în țară.

În dreptul roman, condițiile de fond ale căsătoriei sunt supuse legii astfel:

-casatoria se încheie în țara noastră între cetățenii străini cu aceeași cetățenie și se aplica legea lor națională;

– căsătoria se încheie în străinătate între un cetățean străin și un cetățean roman și fiecare dintre viitorii soți este supus legii lui naționale;

– căsătoria se încheie în țara noastră între un cetățean roman și un cetățean străin caz în care se aplica legea națională a ficecarui soț;

– căsătoria se încheie între un cetățean roman și un apatrid, caz în care pentru apatrizi se aplica legea țării unde își au domiciliul iar în lipsa acestuia legea țării unde își au reședința iar cetățeanul roman este supus legii naționale;

– căsătoria se încheie în țara noastră între un cetățean roman și un apatrid, iar dacă apatridul are domiciliul sau, în lipsa acestuia , reședința în România I se aplica legea romana, iar cetățeanul roman este supus legii noastre;

– căsătoria se încheie în țara noastră între doi străini cu cetățenie diferită, fiecare apicandu-i-se legea național ;

– căsătoria se încheie în țara noastră între soții apatrizi, fiecare este supus legii țării unde își are domiciliul sau , în lipsa acestuia , reședința , iar dacă domiciliul sau reședința apatrizilor este în România , se aplica legea romană.

Cetățeanul străin care se căsătorește în țara noastră, va putea proba îndeplinirea condițiilor de fond prevăzute de legea națională , cu un act eliberat de autoritățile competente ale statului respective , iar cetățeanul roman căsătorit în străinătate beneficiază de un certificate eliberat de autoritățile competente ale statului nostru.

Alături de condițiile de fond mai sus menționate, sunt prevăzute și o serie de impiedimente la căsătorie ( condiții de fond care se prezintă sub forma negativă) și care pot fi definite ca fiind acele împrejurări de fapt și de drept în prezența cărora este interzisă căsătoria.

Impiedimente la căsătorie:

Starea de persoană căsătorită ( bigamie)

Rudenia firească ;

Rudenia civilă ( relații de familie rezultate din adopție);

Relații rezultate din tutela;

Debilitatea sau alienația mintală.

Starea de persoană căsătorită sau bigamia

Potrivit art. 273 cod civil este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită, respectându-se astfel un principiu fundamental existent în marea majoritate a legislațiilor contemporane. Nerespectarea acestui principiu atrage sancțiuni de ordin civil și penal . Interdicția de a se căsători privește acea persoană care în momentul încheierii căsătoriei subsecvente are deja calitatea de soț resultant dintr-o căsătorie anterioară în ființa în sensul că cea dintâi căsătorie nu a încetat prin moartea unuia dintre soți, nu a fost desfăcută prin divorț sau desființată pentru căușe de nulitate; altfel spus , viitorii soți trebuie să fie celibatari, văduvi sau divorțați. Nesocotirea interdicției se sancționează cu nulitatea absolută a celei de-a două căsătorii.

Căsătoria încetează prin moartea fizică sau prezumata a unuia dintre soți. În cazul declarării judecătorești a morții prezumate , dacă soțul suprevietuitor se recăsătorește , iar horararea este anulată datorită reapariției soțului ,ea rămâne valabilă cu condiția ca soții să fi fost de bună credință în momentul încheierii sale, iar prima căsătorie încetează în momentul încheierii celei de-a doua. În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț calitatea de soț se prierde la data rămânerii definitive a hotărârii de desfacere a căsătoriei, din acest moment foștii soți putându-se recăsătorii. Dacă ulterior încheierii celei de-a două căsătorii, prima căsătorie este daclarata nulă sau anulată, căsătoria subsecventa este valabilă deoarece în materie de căsătorie efectele nulității retroactiveaza.

Incheirea mai multor căsătorii successive este posibilă și admisibila numai în măsura în care aceasta nu conduce la existența concomitentă a mai multor căsătorii a aceleași persoane.

Rudenia firească și rudenia civilă

Căsătoria dintre rudele apropiate este oprită din cosiderente de natură medicală sau de ordin moral. Potrivit art 274 cod civil este în terzisa căsătoria între :

rudele în linie dreaptă

rudele în linie colaterala până la al patrulea grad inclusive

Totuși , pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în lini colaterala de gradul al patru-lea poate fi autorizată de instanță de tutela în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea. Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical special dat în acest sens. Aceste prevederi sun aplicabile și în cazul adopției. Prin urmare, conform dispozițiilor noului cod civil , este interzisă căsătoria atât între persoanele care au devenit rudep prin adopție, cât și între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopției.

Relații rezultate din tutela

Potrivit art. 275 cod civil căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră care se află sub tutela să . Tutela încetează odată cu dobândirea capacității depline de exercițiu de către persoana minoră, până în acel moment fiind oprită căsătoria cu fostul tutore.

Starea de debilitate sau alienație mintală

Art 276 cod civil interzice căsătoria alienatului sau debilului mintal. Starea de alienație sau debilitate mintală este un impiediment permanent. Cel aflat într-o asemenea sittuatie nu se poate căsători niciodată cu nimeni pe motiv de insanitate permanentă. Pe de altă parte, dat fiind handicapul lor psihic , ei nu pot îndeplini cerința consimțământului valabil .

Condițiile de forma ale căsătoriei

Scopul condițiilor de formă .Formalitățile pe care legea le impune, pentru a se putea încheia căsătoria , precum și opozițiile la căsătorie, sunt prevăzute în scopul de a se asigura încheierea unor căsătorii deplin valabile a se preîntâmpina căsătorii nesănătoase și a se asigura mijlocul de dovadă a căsătoriei.

Condițiile de forma ale căsătoriei se împart în două categorii de formalități:

premergătoare sau anterioare căsătoriei:

– privind însăși incheieerea căsătoriei.

Declarația de căsătorie prin care soții își manifesta voința de a încheia căsătoria, se face personal și în scris de viitorii soți la serviciul de stare civilă unde se va încheia căsătoria.

Când unul dintre viitorii soți nu se afla în localitatea unde urmează să se încheie căsătoria , declarația se poate face și în localitatea unde se afla , la serviciul de stare civilă care o va transmite” din oficiu și fără întârziere, serviciul de stare civilă competent să încheie căsătoria”.

Cuprinsul declarației. Potrivit legii ,declarația de căsătorie trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:

-vointa viitorilor soți de a se căsătorii;

– declarația că u luat reciproc la cunoștință starea sănătății lor ,în sensul că sunt îndeplinite condițiile de fond și că nu sunt impiedimente la căsătorie;

– declarația cu privire la numele ce îl vor purta în timpul căsătoriei.

1.4 Natura juridical a căsătoriei

În doctrina s-au exprimat numeroase opinii cu privire la natura juridical a căsătoriei, care pot fi grupate în trei teorii:

teoria contractuală ,potrivit căreia căsătoria este considerat un contract , caracteristica codului civil de la 1864 ( care a reglementat relațiile de familie până la apariția codului familiei) ;

teoria instituionala, potrivit căreia căsătoria este considerate o instituție juridică , a fost lansată la începutul secolului al XX-lea de juristul francez C.Lefebvre , considerându-se că părțile nu pot stipula ,în privința uniunii lor, întocmita că părțile unui contract;

teoria contractual-institutionala, potrivit căreia căsătoria este considerate atât un contract ,cât și o instituție juridică.

În concluzie , doctrina considera căsătoria un act juridic de dreptul familiei, nu un contract, având în vedere faptul că nu era permisă încheierea convenției matrimoniale ( acordul prenupțial) Chiar dacă codul civil reglementează convenția matrimonială în art. 329-338 , totuși căsătoria nu constituie un contract. Considerăm căsătoria o isntitutie socială care are o existență autonomă față de reglementarea juridică statala , în sensul că această uniune între sexe continua să existe indifferent de atitudinea autorității statale față de reglementarea ei. Spre exemplu , până în vremea lui Al. I.Cuza , instituția căsătoriei era una de drept canonic ortodox , adică reglementarea ei se făcea după sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe , și nu după voința domnitorilor romani. Aceasta autonomie a instituției căsătoriei a fost mai evidentă în spațial catholic, deoarece în spațiul bizantin , canoanele ortodoxe aveau și calitatea de legi ale statului din vremea împăraților Teodosie I (379-395) și mai ales a lui Marcian (392-457).

CAPITOLUL II. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PERSONALE ALE SOȚILOR

2.1 Considerații generale.

Între soți, căsătoria da naștere la efectele cu privire la relațiile personale și la capacitatea de exercițiu. De asemenea , căsătoria produce efecte cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți.

Importanta relațiilor personale dintre soți. A ceste relații constituie principalul conținut al relațiilor dintre soți. De aceea ,raporturile patrimoniale dintre soți, că de altfel toate raporturile de familie patrimonială , sunt subordonate relațiilor personale și sarcinilor principale ale familiei.

Obligații juridice și obligații morale. Relațiile personale dintre soți cuprind un domeniu foarte vast. Normele dreptului familiei relgementeaza numai o parte din aceste relații, care dobândesc astfel un caracter juridic. Celelalte relații personale că de exmeplu acelea referitoare la prietenia și afecțiunea reciprocă au un caracter moral. În acest sens codul civil prevede că relațiile de familie se bazează pe prietenia și afecțiunea reciprocă între membrii ei. Reglementarea anumitor relații personale dintre soți are o influență și asupra raporturilor morale dintre aceștia . Într-adevăr ,asemenea reglementare constituie un îndrumar în ceea ce privește comportarea soților în cadrul familiei.

Egalitatea soților în relațiile personale între soți .Potrivit art 48, pct 1 din Constituția României și art 309 alin 1 cod civil , soții au drepturi și obligații egale în ceea cepriveste relațiile dintre ei.

Consecința principiului egalității dintre soți este acea că , în tot ceea ce privește căsătoria, ei hotărăsc de comun acord ( art.308 cod civil)

Neînțelegerea dintre soți cu privire la relațiile personale. Legea nu prevede ce se întâmplă în cazul în care soții nu cad de acord asupra unui act sau asuprea unei măsuri care trebuie luată în decursul căsătoriei. În această situație, soții nu se pot adresa autorității tutelare sau instanței judecătorești pentru a decide privitor la neînțelegerea dintre ei, Așa cum pot face în privința dezacordului referitor la exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești. Ei singuri trebuie să înlăture neînțelegerea respectivă pentru a nu degenera și duce la divorț în condițiile art 373 cod civil. Astfel , de exemplu, în privința dezacordului dintre soți privind locuința comună , refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt soț poate constitui un motiv de desfacerea căsătoriei.

2.2 Obligațiile reciproce dintre soți

Enumerarea și întinderea obligațiilor personale dintre soți. Există mai multe obligații cu privire la relațiile personale dintre soți :

a. Obligația de sprijin reciproc moral. Soții își datorează unul altuia sprijin moral ( art 309 alin 1 cad civil) A ceasta este o consecință a prieteniei și a afecțiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie. Pornind de la această idee, leguitorul stabilește că soții sunt datori a-și acorda sprijin moral unul altuia .

Această obligație constă în sprijinul pe care unul dintre soți trebuie să-l acorde celuilalt. Sprijinul moral presupune totodată că relațiile dintre soți, în orice împrejurări, să se caracterizeze prin sinceritate, înțelegere, încurajare ,toleranță și susținere reciprocă.

În relizarea acestei obligații, soților le revin următoarele îndatoriri: să fie sinceri ; să fie răbdători; să promoveze bună înțelegere și comunitatea matrimonială de viață ; să se încurajeze și să se stimuleze reciproc în activitățile lor familiale, profesionale și objtesti; sa apare, la nevoie , cinstea și reputația celuilalt; să se sprijine reciproc în caz de boala , infirmitate ori alte asemenea situații speciale.

În esență , această obligație își are fundamentul în solidaritatea pe care soții trebuie să o manifeste reciproc, în toate ipostazele legale și morale ale vieții de familie. Reciprocitatea sprijinului moral rezultă atât din reciprocitatea prieteniei și afecțiunii ce stau la baza raporturilor dintre membrii familiei, cât și din principiul general al egalității în drepturi și obligații, consacrat de art 1 alin 4 și art 25 din codul familiei, precum și de art 48 alin 1 din constituție. Se impune o asemenea concluzie, întrucât sprijinul moral este o îndatorire a fiecărui soț.

Neîndeplinirea obligației de sprijin moral constituie motiv temeinic de divorț ( art 617 alin 1 din codul de procedura civilă – interpretate per a contrario) dar poate îmbrăca și formă mai gravă a contravenției prevăzută de legea nr. 61 din 1991 sau a infracțiunii de abandon de familie sancționată de art 305 cod penal .

b. Obligația de fidelitate. Deși codul civil nu o spune expres, nu există nicio îndoială asupra existenței obligației de fidelitate a ficareia dintre soți față de celălalt, a cărei încălcare constituie adulterul . Codul civil se referă launele consecințe ale acestei obligații. Astfel , prezumpția de paternitate, prevăzute de art 414 cod civil , se întemeiază pe obligația de fidelitate a soției. Dacă această obligație există pentru femeie , ea există în virtutea principiului egalității dintre sexe și pentru bărbat. Încălcarea obligației de fidelitate poate constitui un element de care să se țină seama în cadrul motivelor de divorț. Sub aspect penal , această încălcare constituie, infracțiunea de adulter . De principiu obligația de fidelitate presupune nu numai interdicția soților de a avea raporturi sexuale cu alte persoane , ci și sinceritatea , încrederea și loialitatea pe care aceștia trebuie să le așeze la baza tuturor raporturilor dintre ei . Defapt, obligația de fidelitate este direct dependenta de îndeplinirea obligației de sprijin moral . S-ar putea concluziona că fidelitatea soților este o componentă a sprijinului moral reciproc la care aceștia sunt obligați.

Noul cod civil prevede obligația de fidelitate în art. 309 alin 1 , alături de obligația de respect și de a-și acorda sprijin moral. Aceasta împrejurare ,pe lângă conotații de ordin formal , denotă și legătura de interdependentă ce există între cele trei obligații specifice raporturilor dintre soți. Se poate aprecia că aceste obligații sunt esențiale pentru realizarea și menținerea unității familiale.

c. Obligația de a locui împreună. Finalitatea relațiilor dintre soți impune obligația lor de a locui împreună. Făcând aplicarea acestei obligații, unele acte normative cuprind dispoziții care facilitează viața în comun a soților. În tot ceea ce privește căsătoria , deci și în privința locuinței, soții decid de comun accord. Ei se pot înțelege, pentru motive temeinice, că ficare să aibă domicilii separate. În cazul în care soții nu cad deaccord în privința domiciliilor separate ,deosebim două situații: a) când există motive temeinice în sensul domiciliilor separate; b) când nu există asemenea motive . În prima situație sunt posibile domicilii separate ale soților. În cea de-a doua situație neînțelegerea dintre soți poate constitui un element în cadrul motivelor de divorț. Astfel ,refuzul nejustificat al unuia din soți de a locui împreună cu celălalt soț ar putea conduce la concluzia că nua mai este cu ptuinta continuarea căsătoriei și ca urmare ar putea constitui un motiv de divorț.

Pe de altă parte, comportarea necorespunzătoare în relațiile de familie –constand în privarea de locuință, de către un soț a celuilalt, prin izgonirea din comiciliul comun ,prin refuzul de a-l reprimi sau în orice alt mod este sancționata, după caz: penal sau contravențional și civil. Astfel Tribunalul Suprem, încă prin decizia de îndrumare nr. 5 din 11 mai 1997, arătase că o asemenea comportare poate constitui infracțiunea de abandon de familie și că, odată cu pronunțarea hoț. De condamnare a acelui condamnat , instanță urmează să ia măsurile de restabilirea situației de fapt anterioară săvârșirii infracțiunii, această măsură putând fi luată în tot cursul procesului, la simplă cerere a celor interesați, dacă schimbarea situației de fapt este posibilă.

Codul penal prevede în art 305. lit a ,că săvârșește infracțiunea de abandon de familie, și acela care alungă pe o persoană față de care are obligația de întreținere , expunându-l la suferințe fizice sau morale. În art 170 cod procedura penală se arata că organul de procedura penală , cu aprobarea procurorului sau a instanței de judecată , poate lua măsură restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situații a rezultat în mod vădit din comiterea infracțiunii și restabilirea este posibilă . Noul Cod civil prevede , în art 238 alin 2, expessis verbis obligația soților de a locui împreună ( teza 1) și pentru motive temeinice ei pot hotărî să locuiască separat ( teza a 2-a) .

S-a decis că un soț nu poate cere evacuarea celuilalt soț pentru comportarea să .

d. Îndatoririle conjugale. Obligația conjugală este distinctă de cea privind locuința comună și există fie că soții au locuința comună, fie că locuiesc separat. Această obligație constă în aindatorirea soților de a avea raporturi sexuale ( numai )împreună.

Obligația conjugală este în strânsă legătură cu prietenia și afecțiunea reciprocă între soți, dar și cu capacitatea lor sexuală. De capacitatea și dorința soților de a-și îndeplini această obligație depinde realizarea funcției de perpetuare a speciei umane ,ce incumba familiei.

Neîndeplinirea obligației conjugale de către unul sau de către ambii soți nu trebuiecorelata cu infidelitatea. Dacă însă, neîndeplinirea obligației conjugale este precedată sau urmată de infidelitate, atunci putem afirma că ne aflăm în situația neîndeplinirii a doua obligații distincte, cea conjugal și cea de fidelitate.

Neîndeplinirea culpabilă a obligației conugale de către unu dintre soți nu-l îndreptățește pe celălalt soț să-l supună la raporturi sexuale prin constrângere, deoarece într-un asemenea caz se săvârșește infracțiunea de viol.

Neîndeplinirea acestei obligații constituie motiv temeinic de divorț pentru soțul care dorește îndeplinirea ei. În schimb , neîndeplinirea acestei obligații din motive obiective se constituie într-o situatiee pe care celălalt soț trebuie s-o accepte , întrucât se încadrează în prevederile articolului 2 din codul familiei referitoare la obligația de sprijin moral.

Noul Cod civil nu consacra norme exprese pentru această obligație.

e. Numele soților. Cu ocazia încheierii căsătoriei, viitorii soți trebuie să declare numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul acesteia. Potrivit principiului egalității sexelor, viitorii soți au următoarele posibilități:

– să-și păstreze diecare numele avut înainte de căsătorie

– să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun , numele unuia dintre ei

– să poarte numele lor reunite.

Dreptul recunoscut viitorilor soți de a hotărî în privința numelui comun nu este discreționar, se poate manifesta numai în limitele care au fost stabilite prin art 27 alin 2 din Codul familiei. Ei nu cor putea alege o soluție intermediară, iar ofițerul de stare civilă nu poate încuviință o altă variantă cum ar fi aceea de a purta în timpul căsătoriei numele altei persoane ori să poarte fiecare numele celuilalt.

În cazul în care soții au convenit să poarte, ca nume comun ,numele lor reunite ,ei trebuie să decidă și asupra ordinii în care acestea vor fi reunite, fiindcă este inadmisibil că unul dintre ei să le poarte într-o odrine, iar celălalt în altă ordine.

Indiferent de opțiunea aleasă , aceasta trebuie consemnată în declarația de căsătorie sau ulterior printr-un înscris separat ce se va atașa acesteia.

Ofițerul de stare civilă înainte de a lua consimțământul la căsătorie este obligat să solicite viitorilor soți să facă precizările corespunzătoare în legătură cu numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei.

Problemele apar în momentul în care soții nu ajung la o înțelegere în legătură cu acest aspect. Considerăm că soluția rațională și legală în această situație este că fiecare soț să-și păstreze numele avut anterior căsătoriei.

Soții sunt obligați să poarte pe toată durata căsătoriei numele declarat în fața ofițerului de stare civilă, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimțământul celuilalt soț. În cazul în care fiecare dintre soți și-a păstrat numele avut înainte de încheierea căsătoriei, chimbarea lui pe caale administrativă se poate face fără consimțământul celuilalt soț, cu privire la numele căruia această schimbare nu are nici un efect. Chiar dacă soții au un nume comun, schimbarea numelui de familie al unuia dintre ei nu atrage și schimbarea numelui celuilalt ( art 9 alin 2 din Ordonanța de Guvern nr.41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numei persoanelor fizice ) numai că în această ipoteză este necesar consimțământul celuilalt soț. Numele comun format prin reunirea numelor de familie poate fi schimbat la cererea ambilor soți , dacă aceștia optează pentru numele de familie dobândit prin nașterea al unuia dintre ei ca nume comun, ori pentru soluția revenirii la numele purtat anterior căsătoriei ( art 4 alin 2 lit i din O.G. nr, 41/2003)

Soțul supraviețuitor care rămâne cu numele comun din timpul căsătoriei, nume ce a dost al celuilalt soț înainte de încheierea acelei căsătorii încetata prin deces, se bucura de aceleași posibilități de caz de recăsătorire deoarece pe de o parte nu se face disctinctia între modurile în care viitorul soț a dobândit numele său și pe de altă parte exercițiul dreptului la nume nu poate fi îngrădit în lipsa unui text care să prevadă aceasta. În consecință soțul supraviețuitor care se căsătorește poate să convină cu celălalt viitor soț să aibă ca nume comun, pe acela cu care a rămas după încetarea primei căsătorii prin deces, sau un nume comun format prin unirea numelor viitorilor soți din nouă căsătorie. Soluția este în același sens dacă numele comun din căsătoria încetata prin deces a fost dobândit prin unirea numelor viitorilor soți, care poate deveni comun în noua căsătorie.

Pentru aceleasii motive, soțul divorțat care a rămas cu numele comun dobândit la încheierea căsătoriei desfăcute , se poate învoi în cazul racasatoririi, de a purta acest nume ca nume comun cu noul soț sau de a avea un nume comun cu această format prin reunirea numelor lor.

Nu sunt permise alte posibilități, în ceea ce privește numele soților , decât celeprevaz de art 273 c civ. Astfel nu este posibil ca unul dintre viitorii soți să-și păstreze numele , iar celălalt să adauge la numele său și numele celuilalt, ori că ambii soți sau numai unul dintre ei să-și aleagă un nume pe care niciunul dintre aceștia nu l-a avut înainte de încheierea căsătoriei.

Indiferent la care posibilitate permisă de lege se opresc viitorii soți, ei trebuie să declare aceasta delegatului de stare civilă până în momentul încheierii căsătoriei. Dacă viitorii soți nu au declareat până în acest moment numele pe care urmează să-l poarte în timpul căsătoriei, se consideră că au înțeles să-și păstreze fiecare numele.

În timpul căsătoriei soții sunt datori să poarte numele declarat cu ocazia încheierii acesteia , atâta vreme cât nu l-au schimbat în condițiile prevăzute de lege. Astfel potrivit art 9 Decretul nr.975 din 23 octombrie 1968 ( referitor la schimbarea numelui și prenumelui) , schimbarea numelui unei persoane căsătorite nu implică și schimbarea numelui celuilalt soț. În cazul în care soții s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun pe care l-au declarat delegatului de stare civilă , fiecare dintre ei nu va putea cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu consimțământul celuilalt soț.

Numele comun nu se poate schimba pe calea unei acțiuni în rectificare a actului de căsătorie dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru aceasta. Nu se poate deci ajunge la schimbarea numelui comun al unuia dintre soți fără consimțământul celuilalt soț , pe această cale.

O situație deosebită este aceea când numele de familie a fost înregistrat tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi. În această situație se poate cere înscrierea numelui , prin mențiune , retradus ori cu ortografia limbii materne. Pentru înscriere nu este necesar consimțământul celuilalt soț. Dacă însă efectele acestei inscriei urmează a se produce și în ceea ce privește pe celălalt soț sau în privința copiilor minori, este necesar consimțământul ambilor soți.

Precizări cu privire la unele raporturi personale dintre soți. Dat fiind principiul egalității depline dintre bărbat și femeie , unele efecte ale căsătoriei nu sunt posibile cu privire la raporturile personale dintre aceștia . Astfel :

a. Corespondența și relațiile sociale ale soților. Niciunul dintre soți nu este îndreptățit să exercite controlul asupra corespondentei și relațiilor sociale ale celuilalt soț. Neînțelegerea dintre soți cu privire la corespondența și relațiile sociale pe care unul dintre ei înțelege să le întrețină poate constitui un motiv de divorț.

b. Profesia soților. Fiecare dintre soți poate să-și aleagă profesia sau ocupația pe care le dorește fără a avea nevoie de vro încuviințare din partea celuilalt . Desigur soții se vor consulta în privința alegerii profesiei sau ocupației lor.

c. Cetățenia lor. Căsătoria nu are nici un efect în ceea ce privește cetățenia soților. Într-adevăr cetățenia nu se dobândește ci nici nu se pierde prin căsătorie.

2.3 Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exercițiu

Potrivit art.8 alin 3 din Decretul nr. 31/1954 „ minoril care se căsătorește dobândește prin această capacitate deplină de exercițiu” Textuk are corespondent în dispozițiile art 39 din codul civil potrivit cărora „Minorul dobândește , prin căsătorie cepacitate deplină de exercițiu. 2. În cazul în care căsătoria este anulată , minorul care a fost de buna-credință la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exercițiu”.

2.4 Independenta personală a soților

Dincolo de obligațiile lor reciproce , care restrâng libertatea soților, se păstrează , în mod firesc , orelativa independanta a lor, în ceea ce privește viața lor socială și profesională. Spre deosebire de codul familiei , care nu conține nicio dispoziție în acest sens, art 310 din C.civ prevede ca un soț nu are dreptul să cenzureze corespondenta , relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț. Astfel niciunul dintre soți nu este îndreptățit să controleze și să își impună propriul punct de vedere cu privire la relațiile sociale ale celuilalt soț ( incluzând aici întâlnirile , comunicarea în general și corespondența de orice fel ) sau să cenzureze corespondenta celuilalt soț. Evident sunt avute în vedere relațiile normale , compatibile cu viața de familie și nu situații care pun în discuție însăși căsătoria prin nerespectarea obligațiilor inerente acesteia , cum sunt cele de coabitare , de a avea relații conjugale și de fidelitate.

Comportamentul unui soț de a controla relațiile sociale ale celuilalt sau de a-i impune o anumită conduita în această privință poate constitui motiv temeinic de divorț, De asemenea independenta profesională implica libertatea fiecărui soț de a-și alege profesia , fără nicio discriminare între bărbat și femeie. Cu alte cuvinte oricare dintre soți are dreptul de își aleagă profesia și locul de muncă , fără a avea nevoie de consimțământul celuilalt, iar acesta din urmă nu poate interveni asupra deciziei soțului său. Neîndoielnic , într-un climat familial normal , soții se vor consulta cu privire la alegerea profesiei și a locului de muncă al fiecărui dintre ei. Nu se poate interzice însă de către instanță de judecata la cererea unuia dintre soți că celălalt soț să-și exercite profesia pentru care a optat, chiar dacă o asemenea activitate pare să aducă atingere interesului familiei . Soții trebuie să rezolve singuri asemenea neînțelegeri, legate de exercitarea profesiei . În cazul în care exercitarea profesiei ar fi compatibilă cu viața de familie și soții nu ajung la un acord, singura soluție judiciară este divorțul.

2.5 Efectele divorțului asupra relațiilor personale dintre soți

Divorțul este considerat pronunțat împotriva soțului din a cărui culpa exclusivă s-a desfăcut căsătoria . Soțul împotriva căruia a dost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia . Cu titlu de excepție aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților. Din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii de divorț încetează calitatea de soț. Obligațiile de respect reciproc, de sprijin moral de fidelitate precum și obligația de a locui împreună încetează la desfacerea căsătoriei.

La desfacerea căsătoriei prin divorț, cu privire la numele de familie ale soților art.181 cod civil prevede următoarele posibilități:

a. soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei . Într-o asemenea situație instanță va lua act de această înțelegere prin hotărâre de divorț.

b. dacă soții nu au convenit păstrarea numelui de familie , pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanță poate să încuviințeze că soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, după divorț chiar în lipsa unei înțelegeri între ei

c. dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanță nu a încuviințat păstrarea numelui de familie , fiecare dintre foștii soți va purta numele dinaintea căsătoriei.

În practică judecătorească s-a stabilit că împrejurarea în urma pronunțării divorțului , copiii minori rezultați din căsătorie au fost încredințați soției pentru creșterea și educare și că soția ar întâmpina dificultăți de ordin administrativ în cazul schimbării actelor în care figura cu nume comun, nu pot să motiveze admiterea cererii formulată de aceasta pentru păstrarea numelui comun și după pronunțarea divorțului. Pentru încuviințarea unor astfel de cereri, este necesar că motivele temeinice prevăzute de art 383 alin s Cod civil să învedereze existența unui interes legat de reputația pe care soția și-a câștigat-o sub numele purtat în timpul căsătoriei.

Divorțul nu are nicio influentă în ceea ce privește cetățenia soților.

2.6 Drepturile și îndatoririle personale ale soților în reglementarea Noului Cod CIVIL

Dispozițiile ce interesează drepturile și îndatoririle personale ale soților sunt găzduite de articolele 307-311 din Noul cod civil

Stabilind în aplicarea principiului deplinei egalități în drepturi a soților ( art 258 alin 1) regula codeciziei în tot ceea ce privește căsătoria ( art 308) legea nouă proclama independenta soților – iin sensul că niciunul nu este împuternicit să cenzureze corespondenta , relațiile sociale sau alegerea profesională a celuilalt art 310 și instituie în carcina fiecăruia dintre soți , oricare ar fi regimul lor matrimonial art 307 , datoria de respect de fidelitate și de sprijin moral ( art 309 alin 2 ) îndatoriri care împreună asigura latura moral-afectiva a comuniunii de viață . Numele declarat la încheierea căsătoriei este obligatoriu în timpul căsătoriei , dar schimbarea pe cale administrativă este posibilă , inclusiv în cazul numelui comun .

Datoria de respect este expresia sintetică a îndatoririi de fidelitate și de asistenta morală și de asemenea indicatorul calitativ al echilibrului reciprocității dintre soți. Potrivit articolului 310 din Noul cod civil , acesta vizează persoană , personalitatea celuilalt soț ,inclusiv viața privată a acestuia , nefiind îngăduit niciunuia dintre soți să cenzureze corespondență, relațiile sociale sau alegerea profesională a celuilalt soț.

Îndatorirea de fidelitate , indarorire ce reiese și din prevederile cod fam. , tine înainte de toate de sfera intimă a vieții conugale . În accepțiunea sa fizică „datoria de fidelitate” implica două aspecte : unul pozitiv , anume îndeplinirea de către fiecare dintre soți a îndatoririlor conjugale , altul negativ de a nu întreține relații sexuale înafara căsătoriri.

Datoria de sprijin moral evoca asistenta afectivă reciprocă dintre soți .

Îndatorirea soților de a locui împreună , enunțata de articolul 309 alin 2 din Noul Cod civil ca regulă ce ține de domeniul relațiilor personale dintre soți, este un element substanțial al comunității de trai al soților ce oferă ambianță și prilej de exprimare a coeziunii conjugale și familiale. Locuința comună nu este de esența căsătoriei , astfel că pentru motive temeincice , soții pot hotărî să locuiască deparat ( art 309 alin 2 teza a II-a din Noul cod civil). Evaluarea temeiniciei motivelor , imputabile sau nu unuoa dontre soți este lăsată la aprecierea soților, care potrivit art 308.NCC , hotatrasc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria .

Separat de îndatorirea soților de a locui împreună . NCC reglementează detaliat regimul juridic al locuinței familiei ( art 321-324) ca parte a regimului primar impus soților indiferent de regimul lor matrimonial ( art, 321 alin 2) . Locuința familiei este comună soților sau , în lipsa, locuința soțului la care se afla copii ( art. 312 alin 1 NCC) ca atare coabitarea soților într-un anume imobil poate conferi acestuia statut de locuința conjugală și prin aceasta protecția specială a legii. În sine , separația faptica a soților nu înlătură calitatea familială a locuinței dacă sunt copii carea au rămas la unul dintre soți. Dificultățile apar în stabilirea locuinței familiale în cazul soților fără copii și cu reședințe diferite sau a soților despărțiți faptic având în îngrijire copii din această căsătorie sau copii cu statut asimilat , precum și a soților care , separanndu-se au părăsit fiecare locuință familială. Îndatorirea de coabitare , explicit enunțata de lege , nu exclude posibilitatea evacuării unuia dintre soți la cererea celuilalt dacă paratul, prin comportamentul său , face imposibilă conviețuirea.

CAPITOLUL III. DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PATRIMONIALE ALE SOȚILOR. EFECTE PATRIMONIALE

În afară drepturilor și îndatoririlor personale ale soților, încheierea căsătoriei produce o serie de drepturi și obligații patrimoniale. Spre deosebire de cod. Fam. care prevedea un singur regim matrimonial al comunității de bunuri , ca fiind exclusiv legal , unic ,imperativ și imputabil , Codul civil cuprinde o reglementare nouă conform căreia soții au posibilitatea alegerii regimului matrimonial, instituind principiul libertății alegerii regimului matrimonial . Astfel art. 312 C.civ dispune că soții pot alege ca regim matrimonial : (I) regimul matrimonial al comunității legale (II) regimul matrimonial al separației de bunuri său (III) regimul matrimonial al comunității convenționale.

Regimul matrimonial se poate alege înainte sau după încheierea căsătoriei, în urmaroarele momente :

a) înainte de căsătorie , prin întocmirea declarației de căsătorie

b) înainte de căsătorie, prin încheierea unei convenii matrimoniale în formă autentică de notarul public

c) după încheierea căsătoriei, prin încheierea căsătoriei , prin încheierea unei convenții matrimoniale în formă autentificata de notarul public .

Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se poate face numai prin convenție matrimonială , încheiară sub forma înscrisului autentic notarial

Lato sensu , noțiunea de „regim” desemnează un ansamblu de norme juridice în timp cu termenul de „matrimonial” desemnează căsătoria (lat. „matrimonium” – căsătorie ).

Din punct de vedere etimologic , regimul matrimonial se referă la tot ceea ce privește căsătoria, fie că este vorba de raporturi personale , fi de reaporturi patrimoniale.

Stricto sensu , regimul matrimonial desemnează statutul patrimonial al soților. Tradițional , noțiunea de folosită într-un sens restrâns, tehnic pentru a desemna totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile dintre soți , precum și raporturile dintre aceștia și terți cu privire la bunurile și datoriile soților. Regimul matrimonial nu acoperă însă totalitatea raporturiloe patrimoniale dintre soți sau dintre soți și terți, precum obligația de întreținere , libertățile , drepturile succesorale, ci doar acele raporturi patrimoniale care își au izvorul direct în căsătorie.

Noul Cod civil ( Legea nr 287 din 17 iulie 2009 ) reglementează relațiile de familie în Cartea a II-a intitulata „Despre familie” ( art 258-534).

Regimurile matrimoniale sunt reglementate în Titlul II „ Căsătoria „ , Capitolul VI „ Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților „ art. 312-372. Reglementarea instituită prin codul familiei s-a dovedit a fi una rigidă, constrângătoare , depășită complet de realitățile zileleor noastre.

În esență , noul Cod civil propune revenirea la principiul libertății convențiilor matrimoniale.

Regimul comunității de bunuri , cu unele modificări , rămâne regimul legal , dar va avea un caracter flexibil, urmând a fi aplicabil doar în cazurile în care părțile nu au optat pentru un alt regim matrimonial prin convenție matrimonială . Se prorpun că alternative la regimul comunității legale de bunuri douaregimuri matrimoniale convenționale : regimul separației de bunuri și regimul comunității convenționale ( mai largă sau mai restrânsă decât cea legală) . Noul Cod civil nu reglementează însă posibilitatea de a alege regimul participării la achiziții.

De asemenea , după modelul Codului civil franxez și al Codului civil al provinciei Quebec acare au constituit și principale surse de inspirație la elaborarea coului Cod civil , se propune instituirea unui regim matrimonial primar , adică a unor reguli imperative de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială ( de exmeplu , regimul juridic al locuinței familiei , modul de exercitare a drepturilor soților asupra bunurilor în situația de criză, obligația reciprocă de a contribui la cheltuielile căsătoriei)

În sfârșit . în concepția noului Cod cvilil regimurile matrimoniale suunt mutabile , putând fi modificate în condițiile prescrise de lege.

În situația în care soții sau viitorii soți nu își aleg un regim matrimonial propriu, prin convenție matrimonială, li se va aplica regimul comunității legake de bunuri . Acest regim nu a suferit modificări radicale ca urmare a intrării în vigoare a Noului Cod civil, elementele de noutate introduse făcând referire în principal doar la reglementarea și exercitarea drepturilor de dispoziție , de administrare și de folosință ale bunurilor soților.

Bunurile soților, regimul juridic al acestora , clasificarea lor în bunuri comune și bunuri prorpii, drepturile soților asupra acestora .

La fel precum în vehea reglementare din Codul Familiei , bunurile soților se clasifica în bunuri comune și bunuri proprii. Astfel conform art 399 NCC bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricere dintre soți sunt , de la data dobândirii lor , bunuri comune în devălmășie ale soților , la care se adăugă prevederile art . 341. NCC veniturile din munca , sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurariloe sociale și altele asemenea , precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor , însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadenta în timpul comunității.

Prin urmare , pentru că un bun safie calificat drept bun comun al soților, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele două condiții:

a. bunul să fie dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei

b. bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii

Dobândirea unui bun constă în faptul dea deveni titular asupra unui drept real sau de creanța în bazaa oricărui act sau fapt juridic prin oricare dintre modurile de dobândire prevăzute de legea civilă.

Așadar, bunurile dobândite în timpul căsătoriei , adică în intervalul de timp scurs de la încheierea căsătoriei până în momentul desființării, desfacerii ori a încetării căsătoriei, sunt bunuri comune . Astfel , în cazul căsătoriei desființate , se produc efectele putativitatii căsătoriei, adică se poate aplica prezumția de comunitate numai dacă unul dintre soți a fost de bună credință la încheierea căsătoriei. Prezumția de comunitate privește numai soțul de buna-credință .

În cazul desfacerii căsătoriei , prezumția de comunitate operează până în momentul în care hotărârea prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei rămâne irevocabilă , deci bunurile dobândite pe parcursul procesului de divorț intra în masă bunuriloe comune.

În cazul încetării căsătoriei prin moartea prezumată a unuia dintre soți , prezumția de comunitate operează până în momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii declarative de moarte. Prin urmare , bunurile dobândite după această dată de către soțul supraviețuitor sunt bunuri proprii. Dacă soțul declarat mort prin hotărâre judecătorească , reapare , hotărârea declarativa de moarte este anulată , iar bunurile dobândite de soțul supraviețuitor în intervalul de timp cuprins între dată prezumata a morții și data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte sunt considerate retroactiv bunuri comune ale soților.

Prezumția de comunitate operează chiar și în perioadele de separație faptica ce pot apărea în timpul căsătoriei, indiferent de motive, fiind suficientă calitatea de soț din momentul dobândirii.

Noțiunea de bun propriu este definită de art 340 .Ncc nu sunt bunuri comune , ci bunuri proprii ale fiecărui soț:

a. bunurile dobândite prin moștenire legală , legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunatorul a prevăzut , în mod expres că le vor fi comune

b. bunurile de uz personal

c. bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți , dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri

d. drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat

e. bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice , proiectele de investiții și alte asemenea bunuri .

f. indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți

g. bunurile , sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora

h. fructele bunurilor proprii.

Se poate constata introducerea unor noi categorii de bunuri proprii față de vechea reglementare, astfel sun considerate a fi tot bunuri proprii ale soțului și : drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și aspuprea semnelor distinctive pe care acesta le-a înregistrat, precum și fructelor bunurilor proprii. De remarcat este și faptul că după nouă reglementare , bunul dobândit înainte de încheierea căsătoriei nu mai este definit că bun propriu, deoarece soții, prin convenția lor pot stabili că în masă bunurilor comune să intre și bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei.

Regimul juridic al bunurilor proprii este stabilit de art 342 ncc că re dispune că fiecare soț poate folosi administra și dispune liber de bunurile sale proprii, în condițiile legii. Singura limitare cu privire la această libertate a soților cu privire la bunurile lor proprii este dedusa din prevederile art 322 alin 1 ncc care interzice ca unul dintre soți să facă acte de sispozitie fără consimțământul celuilalt soț cu privire la locuința damiliei , chiar și n cazul în care este vorba de un bun propriu.

Dovada bunurilor soților – Este menținută prezumția de comunitate reglementată anterior de Codul familiei , conform căreia calitatea de vun comun nu trebuie dovedită . Aceasta prezumție nu are caracter absolut , ea poate fi răsturnată iar cel care o contestă trebuie să demonstreze, fie că bunul nu a fost dobândit în timpul căsătoriei , fie că acesta reprezintă un bun propriu al unuia dintre soți .

În schimb , calitatea de bun propriu trebuie dovedită . Pentru a dovedi că un bun este propriu, soții au la îndemână orice mijloc de probă . Este instituita posibilitatea ca înainte de încheierea căsătoriei să fie întocmit un inventar de către notarul public al bunurilor mobile dobândite anterior căsătoriei. În lipsa inventarului , se prezuma că bunurile sunt comune art. 343.alin 3 NCC.

Gestiunea bunurilor comune – Majoritatea actelor având ca obiect bunuri comune sunt guvernate de principiul gestiunii paralele, asftel oricare dintre soți poate încheia în mod valabil , fără a fi necesar acordul expres al celuilalt soț .

acte de conservare și de administrare

acte de folosință și de dobândire a bunurilor comune , în ceea ce privește actele de dobândire a bunurilor comune , deși sunt acte de dispoziție , vor putea fi făcute doar de unul dintre soți deoarece nu pot prejudicia interesele comune ale soților .

acte de dispoziție cu titlu oneros asupra bunuriloe mobile – nesupuse formalităților de publicitate și daruri obijnuite.

Trebuie reținut că în cazul în care interesele soțului care nu și-a exprimat acordul, interese legale de comunitatea de bunuri, au fost prejudiciate printr-un act juridic, acesta nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț , fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună credință .

Totuși consimțământul celuilalt soț este necesar pentru :

-schimbarea destinației bunului comun

– actele de dispoziție (constând în acte de înstrăinare și de grevare cu drepturi reale ) cu privire la imbobile

-actele de dispoziție cu titlu oneros asupra bunurilor mobile supuse formalităților de înregistrare.

– actele de dispoziție cu titlu gratuit asupra bunurilor mobile , cu excepția darurilor obijnuite.

Conform art 347 ncc , sancțiunea care intervine în cazul în care actul juridic este încheiat fără consimțământul celuilalt soț, acesta fiind necesar, este nulitatea relativă , terțul dobânditor care a depus diligenta necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului , fiind însă aparat de efectele nulității.

Modificări importante suunt aduse de art ,349 ncc cu privire la aportul de bunuri comune ale soților la societăți, asociații și fundații și regimul acestora . Astfel că și până acum conform art 348 ncc bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăți, asociații sau fundații , însă că și noutate exercitarea dreptului de dispoziție al coricaruia dintre soți cu privire la bunurile comune aduse aport la o societate , sau pentru dobândirea de părți sociale ori , după caz de acțiuni nu va putea di exercitat, sub sancțiunea nulității relative , fără acordul scris al celuilalt soț. Calitatea de asociat este recunoscută soțului care a aportat bunul comun , dar acțiunile respectiv părțile sociale sunt bunuri comune . Soțul asociat/ acționar exercita singur drepturile și poate singur dispune de părțile sociale / acțiuni . În schimb , atunci când ambii soți își exprimă dorința de a deveni asociați , bunul aprotat va deveni proprietate comună pe caote părți a acestora , iar acțiunile sau părțile sociale ce revin fiecăruia dintre soți sunt bunuri proprii.

Trebuie reținut că fiecare soț poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni din comunitatea de bunuri la încetarea căsătoriei. De asemenea , fiecare soț are dreptul de a-și gestiona sumele de bani aflate în conturile deschise numai pe numele lor .

Pasivul matrimonial – pasivul fiecărui soț include datoriile personale și datoriile comune . Spre deosebire de bunuri , unde există prezumția de comunitate , datoriile soților sunt prezumate că sunt personale , comune fiind doar acelea exprese și militativ prevăzute de lege. Astfel conform art . 351 ncc soții răspund cu bunurile comune pentru:

a. obligațiile născute în legătură cu conservarea , administrarea sau dobândirea bunurilor comune

b. obligațiile pe care le-au contractat împreună

c. obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei

d. reparearea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți, a bunuriloe aparținând unui terț, în măsura în care prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.

În cazul în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune , soții răspund solidar cu bunurile proprii. Soțul care a plătit datoria comună în condițiile anterior precizate are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta i le datorează .

Referitor la urmărirea venituriloe din profesie , veniturile din munca ale unui soț, precum și cele asimilate acestora nu pot și urmărite pentru datoriile comune asumate de celălalt soț, cu excepția obligațiilor asumate pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei. Totodată , bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți. Însă creditorul personal poate solicita partajul bunurilor comune ale soților , numai în măsură necesară acoperirii creanței sale. Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii.

Partajul bunurilor comune în timpul casatoriei- alături de situația mai sus prezentată , soții au dreotul ca oricând în timpul căsătoriei , să recurgă la partaj, amiabil sau judiciar după caz. Spre deosebire de codul familiei , partajul nu va mai fi condiționat de existența unor motive temeinice. Odată pronunțată hotărârea de partaj , bunurile atribuite fiecăruia dintre soți vor deveni bunuri proprii, iar bunurile neîmpărțite rămân comune.

Lichidarea comunității de bunuri- intervine fie ca urmare a încetării regimului matrimonial , fie ca urmare a schimbării acestuia , prin act notarial sau prin hotărâre judecătorească. Aceasta constă în : preluarea bunurilor proprii de către fiecare dintre soți, partajul bunurilor comune și regularizarea datoriilor. Până la finalizarea acestor operațiuni , comunitatea subzista atât în privința bunurilor cât și a obligațiilor.

3.1 Natura juridică a comunității de bunuri a soților

Sintagma-proprietate comună în devălmășie – se justifică atunci când se are în vedere numai dreptul de proprietate al soților fiind , evident , necuprinzătoare în cazul celorlalte drepturi care intră în patrimoniul persoanei .

Potrivit doctrinei și jurisprudenței , ceea ce este caracteristic proprietății comune în devălmășie este faptul că dreptul fiecărui soț asupra bunului său bunurilor comune nu este predeterminat prin cote-părți, adică fiecare copărtaș exercita nefracționat dreptul de proprietate.

Proprietatea comună în devălmășie se aseamănă cu indiviziunea , dar este vorba despre o indiviziune fără cote-părți.

Deci dreptul de proprietate comună în devălmășie asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei se caracterizează prin aceea că apatrine nefracționat titularilor devălmași.

Unicitatea sub care se prezintă aceasta universalitate juridică , privită ca o masă de drepturi și obligații, face că , în mod corelativ, la încetarea stării de comunitate , împărțeala să se realizeze, de asemnea , prin unicitate de cote stabilite pentru diecare codevalmas în raport cu contribuția sa reală la dobândirea bunurilor luate în ansamblu. Iar nu prin pluralitate de cote , adică nu prin diferențierea cotelor în raport de anumite categorii de bunuri. Acest regim juridic nu poate fi extins la alte situații , cum ar fi aceea a achiziționării unor bunuri de către soți împreună cu alte persoane că de exemplu, cu părinții sau cu un copil.

Într-o astfel de situație, urmează să se aplice normele care reglementează proprietatea comună pe cote-părți , dacă aceasta a fost înțelegerea dintre ei , dar nu regimul devălmășiei , propriu numai raporturilor paatrimoniale dintre soți.

Precizez că în actuala reglementare , proprietatea comună în devălmășie a soților este reglementată numai pentru ipoteza în care soții au convenit să se supună regimului matrimonial al comunității legale .

Între proprietatea comună în devălmășie a soților și proprietatea comună pe cote –parti în literatura de specialitate și practică judiciară , au fost identificate cel puțin următoarele deosebiri :

spre deosebire de proprietatea comună pe cote-părți , în cazul căreia se cunoaște an initio cota-parte ideală și abstractă a fiecărui copărtaș, în cazul coproprietății în devălmășie a soților cota-parte a fiecăruia se stabilește numai cu ocazia împărțirii bunurilor comune

în cazul coproprietății pe cote-părți , fiecare coproprietar poate dispune de cota să parte ideală și abstractă fără consimțământul clorlalti, iar în cazul coproprietății în devălmășie , soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele , iar niciunul dintre ei nu poate înstrăina sau greva un teren sau o construcție dacă nu are consimțământul expres al celuilalt.

Proprietatea comun în devălmășie a soților este consecința exclusivă a căsătoriei, iar proprietatea comună pe cote-părți paoate rezultă din cauze diverse, cum ar fi sore exemplu: legea , succesiunea , accesiunea , convenția părților , hotărârile judecătorești constitutive de dreptui etc.

Proprietatea comună în devălmășie a soților este legată exclusiv de calitatea de soț în timp ce coproprietatea pe cote-părți poate să aparțină oricărei persoane, indiferent de calitatea acestuia .

Exercitarea acțiunilor posesorii șu a celei în revendicare de către unul dintre soți împotriva celuilalt soț sunt inadmisibile în cazul proprietății comune în devălmășie. Astfel, soții nu pot intenta , unul împotriva celuilalt, acțiunea posesorie, deoarece niciunul nu poate fi considerat posesor exclusive, întrucât ambii sunt proprietariii bunului în totalitatea lui . Astfel spus , soțul care , în fapt , exercita singur posesia asupra unui bun comun aflat în coproprietatea lor devălmașa , nu poate fi considerat că se afla în situația de a-l fi deposedat sau tulburat în posesie pe celălalt soț, întrucât și el este coproprietarul bunului în integralitatea lui ,iar unul dintre atributele dreptului de proprietate este conformă art 480 cc și acela de a exercita posesia asupra bunului care face obiectul acestui drept.

Soții , de asemenea , nu pot exercita , unul împotriva altuia , acțiunea de revendicare întrucât bunurile comune sunt în detenția ambilor . În schimb , atât acțiunea posesorie , cât și aceea în revendicare poate fi exercitată, în privința bunurilor comune, de soți împreună împotriva terților. Pe de altă parte , în cazul coproprietății pe cote-părți , coproprietarul care exercita posesia exclusivă asupra unui bun poate să promoveze acțiunea posesorie . În privința acțiunii de revendicare , aceasta nu este admisibila nici între copărtașii pe cote-părți, în schimb , aceștia pot cere oricând ieșirea din indiviziune , fără să facă dovada existenței unor motive temeinice , așa cum li se cere soților în timpul căsătoriei.

-Im partirea bunurilor proprietate comună pe cote-părți se face în raport cu cotele părți dinainte stabilite pentru fiecare bun în parte la data dobândirii lor , iar în cazul bunurilor proprietate comună în devălmășie partea ce se cuvine fiecărui codevalmas va fi egală cu cota sa de contribuție la dobândirea , conservarea și economisirea ( necheltuirea ) tuturor bunurilor comune , luate că universalitate stabilită la data partajului, deci nu în raport cu fiecare bun în parte .

3.2 Bunurile soților

Potrivit poziției unanime a doctrinei , totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și cele ce se stabilesc între soți pe de o parte , și terțe persoane , pe de altă parte , privind , de asemenea bunurile soților , constituie regimul juridic al bunurilor soților , adică regimul juridic matrimonial.

Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, reglementează de fapt regimul juridic matrimonial , caracterizat în doctrină, pe bună dreptate , ca fiind nu mai legal , unic și obligatoriu dar mai ales , rigid și constrângător.

Regimul juridic matrimonial este alcătuit din totalitatea normelor juridice ce se reglementează drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților.

Un bun este comun dacă îndeplinește cumulativ următoarele trei condiții:

-bunul este dobândit de oricare dintre soți sau de aceștia împreună

-bunul este dobândit în timpul căsătoriei

-bunul nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.

Noțiunea de bunuri trebuie înțeleasă în sensul ei juridic, adică desemnând acea valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale sau spirituale ale omului și care este susceptibilă de apropierea sub forma dreptului patrimonial .

Pentru a fi în prezența unui bun, în sensul dreptului civil, este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții :

-valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuință de ordin material său spiritual a omului

-valoarea economică trebuie să fie susceptibilă de apropriatiune ( însușire) sub forma dreptului patrimonial.

Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv civil al cărui conținut poate fi exprimat pecuniar,adică bănește.

Noțiunea de bun, face referire la lucruri sau bunuri , ca atare , și de drepturi patrimoniale ce au ca obiect acele lucruri.

Cât privește drepturile patrimoniale , acestea sunt drepturi reale principale sau accesorii privind bunurile imoblie sau mobile , precum și drepturile de creanța.

Noțiunea de bunuri desemnează atât bunurile corporale , adică bunurile mobile și imobile cât și bunurile incorporale, adică drepturi reale , drepturi de creanța și acțiunile privind drepturile patrimoniale.

Nu pot deveni bunuri comune , de fapt nici proprii, acele bunuri care nu sunt susceptibile de apropiere individuală, adică cele care pot face obiectul exclusiv al proprietății publice și anume : bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian , apele cu potențialul lor energetic valorificabil de interes public; plajele; marea teritorială; resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și ale bunuri stabilite de lege. Aceste bunuri sunt inalienabile.

De asemenea , dreotul de proprietate publică apartinbe statului sau uitaților administrativ teritoriale , asupra bunurilor care , potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Inclusiv soții nu pot dobândi în proprietate comună astfel de bunuri da nu au fost trecute, în condițiile legii, în domeniul privat, deoarece aceste bunuri sunt , după cum s-a invocat mai sus , alienabile. Cu toate acestea , soții pot dobândi și aspupra acestor bunuri drepturi patrimoniale , adică dreptul de concesionare și dreptul de închiriere.

Prin dobândire, se înțelege faptul că soții devin titularii unui drept real sau de creanța prin intermediul unor acte sau fapte juridice ori în puterea legii.

În cazul drepturilor reale , bunul devine comun fie că a fost dobândit printr-un mod originar ( accesiunea , uzucapiunea , dobândirea fructelor de către posesorul de buna-credință ) fie printr-un mod derivat ( contractul , tradițiunea , succesiunea legală , succesiunea testamentala).

Bunul dobândit în timpul căsătoriei devine comun indiferent dacă în actul de achiziție figurează ambii soți sau numai unul dintre ei și indiferent dacă a fost dobândit din munca ambilor soți sau numai a unuia dintre ei.

Sunt bunuri comune, din momenrul dobândirii, bunurile achiziționate cu venitul din muncă al unuia dintre soți și cele dobândite cu împrumutul făcut de unul sintre soți.

Fructele obținute de la bunurile comune sunt, de asemenea, bunuri comune deoarece , în principiu , fructele sunt supuse aceluiași regim juridic cu al bunului ce le produce , conform principiului accesorium sequitur principale.

Uzucapiunea , că mod de dobândire a bunurilor comune , constituie mod de dobândire a bunurilor comune dacă termenul prescripției achizitive a început să curgă în timpul căsătoriei, deoarece uzucapiunea retroactiveaza , iar uzucapantul devine proprietar retroavtiv, din momentul în care a făcut primul act de posesie.

Dacă prescripția curge impotiva unuia dintre toți iar uzucapantul este tocmai celălalt soț, acesta se suspendă pe timpul căsătoriei. În această ipoteză , termenul de prescripție nu se poate împlini în timpul căsătoriei, deoarece prescripția nu curge între soți , pe cât timp tine căsătoria.

Uzucapiunea de la 10 la 20 de ani , este mod de dobândire a bunurilor comune dacă data titlului care servește ca baza prescripției, se situează în timpul căsătoriei, tot datoriata efectului retroactiv al uzucapiunii.

Condiția că bunurile să fie dobândite în timpul căsătoriei

Bunul , pentru a intra în proprietatea comună în devălmășie a soților, trebuie să fie dobândit în timpul căsătoriei, adică în intervalul de timp cuprins între momentul în care viitorii soți își exprimă consimțământul la căsătorie și , după caz până la fata la care căsătoria încetează , este desfăcută , se constată sau este declarată nulitatea acesteia . Juridic vorbind , momentul final este , după caz , unul dintre următoarele : dată înscrisă în certificatul de deces, că fiinf data morții unuia dintre soți ; data înscrisă în hotărârea judecătorească irevocabilă prin care a fost declarată , pe cale judecătorească , moartea unuia dintre soți , dată la care după caz, a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul , a fost constatata ori a fost declarată nulitatea căsătoriei. Evident în acest interval de timp cei doi au calitatea de soți.

Pe cale de consecință , nu vor fi comune bunurile dobândite de soți înainte de încheierea căsătoriei și cele dobândite după data încetării , defacerii , nulității sau anularii căsătoriei, precum și bunurile dobândite în timpul căsătoriei care însă fac parte din categoria bunurilor proprii.

Rămân comune , dar pe cote-părți , bunurile dobândite de ambii soți împreună prin același act juridic înainte de încheierea căsătoriei sau după desfacerea , nulitatea ori anularea căsătoriei.

Posibilitatea ca soții să aibă în timpul căsătoriei și bunuri comune pe cote-părți este stipulata expres în ncc în cadrul regimului separației de bunuri.

Bunurile dobândite de soți în timpul dispariției unuia dintre ei sunt de asemenea bunuri comune seoarece potrivit art 19 din decretul nr 31/1954 , cel dispărut este socotit în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativa de moarte, rămasă irevocabilă . Astfel în perioada dispariției căsătoria continua să existe și mai ales să producă efecte juridice.

În schimb , bunurile dobândite de soțul supraviețuitor după moartea celuilalt soț sunt bunuri proprii, deoarece dobândirea a intervenit după încetarea căsătoriei. Aceeași soluție se adopta și în cazul în care este constatata prin hatarare judecătorească irevocabilă .

Dacă soțul celui declarat mort nu se recăsătorește și a fost de bună credință , pentru a ocroti bună lui credința , căsătoria dintre ei rămâne încetata în intervalul de timp cuprins între data stabilită prin hotărâre ca fiind data morții și data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a hotărârii declarative de moarte , iar bunurile dobândite de aceștia în acest interval de timp vor fi bunuri proprii soțului dobânditor. După anularea hotărârii declarative de m oarte, nimic nu se opune reluării căsătoriei dintre cei doi , cu toate consecințele legale ce decurg din această împrejurare , inclusiv în planul comunității de bunuri.

Dacă soțul celui declarat mort, fiind de bună credință , se recasaotreste , prima căsătorie este desfăcută începând cu data încheierii noii căsătorii. Până la recăsătorire, prim căsătorie rămâne încetata , iar bunurile dobândite de foștii soți nu vor fi bunuri comune , ci proprii soțului dobânditor.

În schimb dacă soțul celui declarat mort este de rea- credința și nu se recăsătorește, căsătoria se consideră că nu a încetat să existe.

Dacă fostul soț este de rea credință și se recăsătorește , nouă căsătorie este lovită de nulitate absolută . În această ipoteză , datoria efectului retroactiv al nulității , se consideră că prima căsătorie nu a încetat să existe , iară căsătoria subescventa că nu a existat niciodată . În consecință , bunurile dobândite de oricare dintre soții din prima căsătorie în intervalul de timp cuprins între data morții stabilită prin hotărârea judecătorească irevocabilă declarativa de moarte a unuia dintre ei și momentul, rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de anularea a căsătoriei subsecvente , vor fi bunuri comune ale acestora .

În cazul desfacerii căsătoriei de divorț comunitatea de bunuri sugzista până la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț deoarece , numai de la această dată căsătoria este considerată desfăcută. Potrivit cod proced. Civilă , sunt irevocabile umratoarele hotărâri : hotărârile date în prima instanță , fără drept de apel nerecurate ; hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii ;orice alte hotărâri care potrivit legii nu mai pot fi atacate cu recurs.

Cu țâțe acestea , efectele patrimoniale ale căsătoriei , deci și comunitatea de bunuri a soților, încetează de la dată când s-a făcut mențiune despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau de la dată când ei au cunoscut divorțul de altă cale . Mențiunea se face din oficiu pe baza comunicării hotărârii judecatoresi irevocabile ori la cererea peroanei interesate.

Astfel, prezumția de comunitate de bunrui și dispensa de dovadă subzista până la data la care se face mențiune pe marginea actului de căsătorie despre hotărârea de divorț sau a fost cunoscut divorțul pe altă cale .

În situația în care căsătoria a încetat ca urmare a nulității sau anularii , desființarea ei având efect retroactiv , chiar din momentul incheiereii acesteia fără respectarea cerințelor legale , se consideră că soții nu au fost căsătoriți între ei și pe cale de consecință , că nu au dobândit nici bunuri comune în calitate de soți.

Dela această regulă există o excepție în cazul căsătoriei putative , când comunitatea de bunuri subzista până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus ori s-a constatat nulitatea căsătoriei. În acest caz, pentru , a ocroti soțul sau soții de buna-credință , este suprimat efectul retroactiv al nulității căsătoriei . Nulitatea va produce numai efecte pentru viitor ( ex nunc) , adică numai de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești , de nulitate sau anulare a căsătoriei.

Dacă numai unul dintre soți a fost de bună credință , numai acesta se va bucura de beneficiul , comunității de bunuri.

Beneficiul comunității de bunuri , în cazul căsătoriei putative , rezidă în posibilitatea soțului de bună credință de a nu fi nevoit să dovedească , calitatea de bun comun, deoarece este prezumata de lege . În schimb soțul de rea credința dacă are interes ca un anumit bun să fie declarat bun comun este obligat să facă dovadă în acest sens.

Numai în acest fel poate fi înțeles beneficiul comunității de bunuri pentru soțul de bună credință , deoarece dacă s-ar admite că soțul de bună credință este coproprietar , în devălmășie , iar cel de rea credință coproprietar pe cote părți, s-ar ajunge la situația absurdă în care o persoană este proprietara în devălmășie cu nimeni.

Celălalt soț , de rea credință nu se bucura de beneficiul comunității de bunuri deoarece față de acesta , nulitatea căsătoriei acționează ca o sancțiune și produce efecte retroactive , chiar din momentul încheierii ei fără respectarea cerințelor legale ( ex tunc).

Cât privește bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul despărțirii lor în fapt , acestea , potrivit doctrinei , devin bunuri comune pentru următoarele motive:

separația în fapt a soților nu echivalează cu defacerea căsătoriei , astfel că bunul este , de fapt și de drept, dobândit în timpul căsătoriei, iar dobânditorii au , în acest interval de timp , calitatea de soți

legea nu face distincție între bunurile dobândite de soți în timpul cât conviețuiesc și dele dobândite cât timp aceștia sunt despărțiți în fapt

dacă s-ar adopta o soluție contrară, ar însemna că soților li se oferă , inadmisibil posibilitatea discreționară de a modifica regimul juridic al comunității de bunuri prin simpla lor despărțire în fapt, adică să translateze bunuri supuse unui regim juridic special și imperativ sub un regim juridic de drept comun și îndeobște dispozitiv

contribuția fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune în timpul separației în fapt va fi avută în vedere la încetare sau desfacerea căsătoriei, în ceea ce privește stabilirea cote-părți ce se cuvine fiecăruia pentru împărțirea acestora.

Bunurile dobândite de concubini în timpul stării de concubinaj nu sunt supuse regimului juridic al comunității de bunuri al soților, deoarece concubinii nu au calitatea de soți.

În cazul concubinilor, dovada dreptului de proprietate comună pe cote-părți urmează a fi făcută în legătură cu fiecare bun în parte și nu în raport cu totalitatea bunurilor.

Codul civil art 266 alin 2 prevede că bunurile dobândite în timpul comunității legale de oricare dintre soți vor fi , de la data dobândirii lor , bunuri comune în devălmășie ale soților.

În caz de divorț , potriv art 308, căsătoria va fi considerată desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă . În ceea ce privește încetarea regimului matrimonial însă în temeiul art .309 , între soți , hotărârea de divorț va produce efecte începând cu data introducerii cererii de divorț. Soțul nevinovat va putea cere instanței să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt , inclusiv atunci când divorțul va fi pronunțat ca urmare a acordului soților.

Pe cale de consecință , în cadrul comunității legale , bunurile dobândite de către oricare dintre soți între momentul în care ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți și după caz momentul intriducerii cererii de divorț sau al separației în fapt a soților vor fi bunuri comune în devălmășie.

Data dobândirii bunurilor comune

După ce s-a stabilit intervalul de timp în care sabandirea bunurilor se către oricare dintre soți determina calificarea acestora ca fiind bunuri comune , se impune a se stabili care este , sub aspect juridic , de fapt , momentul său data dobândirii bunurilor. Problema prezintaa importantă deoarece uneori se întâmpina dificultăți în stabilirea faptului că acest moment este sau nu plasat în limitele căsătoriei, mai ales atunci când dobândirea este inițiată înainte de căsătorie, iar definitivarea ei se produce în timpul căsătoriei și invers, dobândirea este inițiată în timpul căsătoriei , iar definitivarea are loc după desființarea acesteia.

Ca regulă generală , dreptul patrimonial este dobândit în momentul în care intră în patrimoniul unuia dintre soți, chiar dacă soțul ar intra în cazul drepturilor reale, mai târziu în posesia bunului care face obiectul dreptului , iar în cazul drepturilor de creanță, acestea s-ar realiza efectiv mai târziu.

Evident, efectul translativ al dreptului nu se produce în momentul acordului de voință a părților în situația în care părțile au convenit să amâne acest transfer pentru o altă dată , prin stipularea unui termen suspensiv ori a unei condiții suspensive.

În cazul termenului suspensiv, în convenție trebuie să se stipuleze expres că se amână transferul dreptului. În schimb , condiția suspensivă amâna prin ea însăși , transferul dreptului până la realizarea evenimentului.

De precizat că stipularea unei condiții rezulutorii nu afectează transferul dreptului, dar odată realizată , cel care transmite dreptul, îl redobândește cu efect retroactiv.

Trebuie avut în vedere și faptul că ,condiția îndeplinită are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat. Practic, prin realizarea condiției , bunul devine , respectivpierde calitatea de bun comun chiar din momentuk încheierii actului juridic.

În privința drepturilor de creanță, având în vedere principiul consensualismului, care domina raporturile juridice născute din acte juridice bilaterale voluntare, acestea intra în patrimoniul persoanei la data la care ea devină titulara lor, chiar dacă drepturile s-ar realiza mai târziu, adică la data la care debitorul îndeplinește prestația corespunzătoare dreptului creditorului ( de a da , de a face sau de a nu face ceva).

Evident , momentul nașterii sau cel al executării dreptului de creanța poate fi amânat prin stipularea unui termen sau a unei condiții suspensive. În acest sens , cu titlu general, creanțele născute înainte de căsătorie, dar realizate în timpul căsătoriei , nu sunt bunuri comune , iar cele născute în timpul căsătoriei , dar realizate după încetarea sau desfacerea ori nulitatea sau anularea căsătoriei, sunt bunuri comune.

Dacă atât momentul dobândirii dreptului de creanța , cât și momentul dobândirii dreptului real se situează în timpul căsătoriei, ambele categorii de drepturi vor intra în categoria bunuriloe comune.

În principiu, dreptul real fiin efectul dreptului de creanța , este și rămâne legat de patrimoniul în care s-a născut primul. Prin urmare , acest drept va fi bun propriu ,dacă dreptul de creanța s-a născut înainte de căsătorie, iar dreptul real în timpul căsătoriei și va fi bun comun, dacă dreptul de creanța s-a născut în timpul căsătoriei și dreptul real după desființarea căsătoriei.

Contribuția efectivă a fiecăruia dintre soți la dobândirea dreptului va fi avută în vedere la partajarea bunului astfel dobândit. De asemenea ,bunul astfel dobândit poate fi în parte , după caz , bun propriu sau bun comun.

Bunul cumpărat de soți în timpul căsătoriei cu plata în rate urmează a se considera bun comun , chiar dacă plata unor rate a fost efectuată de unul dintre soți după desființarea căsătoriei. Faptul că unul dintre soți a plătit ratele nu produce consecințe asupra caracterizării bunului, ca atare. Această situație este de natură să influențeze doar asupra întinderii cotelor ce se cuvin soților din bunurile comune cu ocazia partajării lor.

Bunurile proprii

Există șase categorii de bunuri proprii ale soților. În legătură cu bunurile proprii . în general , în doctrina se fac următoarele precizări :

-bunurile proprii constituie o excepție de la comunitatea de bunuri

-prin urmare, soții prin convenția lor nu pot să prevadă ca și alte categorii de bunuri sunt proprii, deoarece , astfel ar fi afectat comunitatea de bunuri iar astfel de convenții ar fi lovite de nulitate absolută

-existenta celor două categorii de bunuri nu exclude posibilitatea realizării între acestea a unui circuit, în cazurile anume prevăzute de lege.

De regulă , bunurile proprii se clasifica după criteriul datei dobândirii, legăturii lor cu persoana soțului dobânditor și în raport cu subrogația reală.

Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei

Sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei. Dacă înainte de încheierea căsătoriei viitorii soți au devenit coproprietari pe cote părți asupra unui bun, ei nu pot conveni că acel bun să devină , în timpul căsătoriei, bun comun în devălmășie. Din reglementările juridice consacrate regimului matrimonial alsotilor nu se deduce că aceștia nu ar putea avea în timpul căsătoriei și bunuri comune pe cote-părți , alături de bunuri comune în devălmășie. De fapt. Cota-parte a fiecărui soț asupra unui astfel de bun va intra în categoria bunurilor proprii.

În noua reglementare , această posibilitate juridică este stipulata expres de art 288 NCC pentru bunurile dobândite împreună de soți în cadrul regimului separației de bunuri.

Așadar, vor fi proprii și bunurile dobândite după încetarea sau desfacerea căsătoriei. De asemenea sunt bunuri proprii,, bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei nulă sau anulată . Dacă bunul este dobândit de foștii soți împreună după data la care căsătoria dintre ei a fost desființată , aceștia vor exercita asupra bunului un drept de proprietate comună pe cote- părți, deoarece nu mai sunt întrunite cerințele prevăzute de lege , pentru că bunul să fie considerat comun, adică dobândirea nu a intervenit în timpul căsătoriei, iar dobânditorii nu mai au calitatea de soți.\

Astfel , bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt , de la data dobândirii lor , bunuri comune în devălmășie ale soților, în concluzie cele dobândite înainte de căsătorie sau după desființarea acesteia nu mai sunt bunuri comune ci , după caz , bunuri proprii ale viitorului său fostului soț dobânditor ori bunuri comune , dar pe cote-părți ,ale viitorilor sau foștilor soți dobânditori.

Pentru calificarea acestor bunuri ca fiind proprii s-a avut în vedere caracterul intuitu personae al dobândirii.

Cât privește succesiunea legală , caracterul intuitu personae al dobândirii este stabilit de leguitor, în lipsa voinței exprimate de către cujus preintr-un testament. Potrivit legii succesiunile se cuvin copiilor și descendenților defunctului , ascendenților și rudelor sale colaterale, în ordinea și după regulile prevăzute de lege .

În cazul mestenirii legale în toate situațiile bunurile dobândite de soțul moștenitor devin proprii acelui soț iar în cazul celei testamentare bunurile pot deveni proprii sau comune, în raport cu voința lui de cujus exprimată prin testament.

Donațiile și legatele sunt acte cu titlu gratuit, făcute ,de asemenea în considerarea persoanei gratificate. Astfel spus și acestea sunt acte inuitu personae. În cazul donațiilor și legatelor, caracterul inuitu al dobândirii rezultă chiar din cointa exprimată de către dispunator. Donațiile între soți sunt valabile dacă au ca obiect numai bunuri proprii.

Bunul primit prin legat este propriu ,indiferent dacă legatul este cu titlu particular sau cu titlu universal, deoarece legea nu face nicio distincție în acest sens.

Revenind la excepția prevăzută de lege, se impun și următoarele precizări:

excepția se referă numai la donații și la legate, nu și la moștenirea legală, în cazul acesteia , transmiterea bunurilor, în lipsa voinței exprimate prin testament de către cujus, se va face conform normelor stabilite de leguitor

în cazul legatelor, dispunatoral nu poate dona peste rezervă succesorala prevăzută de lege pentru diferite categorii de moștenitori

voința dispunatorului că bunul să devină comun nu trebuie să fie neapărat expresă , ea poate fi și tacita, cu condiția să fie neîndoielnică

proba voinței dispunatorului că bunul să devină comun se poate face , potrivit doctrinei și jurisprudenței , cu orice mijloc de probă , inclusiv cu martori și prezumții.

Cât privește darurile de nuntă, care defapt sunt aplicații frecvente ale darurilor manuale , fiind făcute în timpul căsătoriei, cu ocazia serbării nunții, se apreciază că acestea sunt bunuri comune, dacă sunt daruri normale sau obișnuite. Mai mult, se admite că darurile obișnuite nu intra inalcatuirea masei de calcul în vederea stabilirii libertăților excesive supuse reducțiunii în caz de încălcare a rezervei succesorale. Astfel spus , dacă în materie de moștenire ,darurile obișnuite nu sunt supuse regimului liberalităților, nu pot fi supuse regimului donațiilor nici în materia raporturilor patrimoniale dintre soți. Deci , numai darurile obișnuite, indiferent de formă sau momentul relizarii ori persoană donatorului, devin bunuri comune.

În schimb, dacă darurile de nuntă constau în bunuri de valoare mare ori în sume mari de bani, donate de părinți , fără precizarea expresă că se fac ambilor soți , s-a opiniat că vor fi bunuri proprii.

Pe de altă parte, bunurile dobândite prin donație sunt proprii, deoarece trebuie respectată voința dispunatorului, care dacă nu a dispus altfel nu poate fi presupus că a înțeles să avantajeze și soțul celui gratificat.

Bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei

Cât privește bunurile de uz personal, pentru a fi considerate proprii, potrivit doctrinei , trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiții :

bunul să fie dobândit de către soțul care îl folosește. Dacă bunul aparține unuia dintre soți, dar este folosit de către celălalt soț, bunul respectiv nu este bun personal al acestuia din urmă;

bunul devine propriu soțului care-l folosește, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepția cazuriloe în care, potrivit modului de dobândire, bunul devine propriu. Pentru calificarea bunului ca fiind personal al soțului care l-a dobândit și-l folosește, nu are relevanta natura mijloacelor folosite pentru dobândirea bunului.

Bunul să fie afectat , în mod efectiv, uzului exclusiv și personal al unuia dintre soți. Deci, pentru că un bun să fie considerat propriu, nu este suficientă numai natura bunului, ci și folosință efectivă de către un soț a acelui bun, deoarece sunt bunuri care , după natura lor, pot fi folosite atât de bărbat cât și de femeie.

Uzul personal la care se referă textul legal , trebuie să vizeze trebuințele cotidiene normale . Bunul destinat exercitării profesiei unuia dintre soți este bun propriu al acestuia dacă a fost dobândit de el , indiferent de natură proprie sau comună a mijloacelor folosite pentru dobândire.

Dacă soțul exercita mai multe profesii, sunt bunuri proprii , bunurile destinate exercitării tuturor profesiilor. Dacă soțul încetează să mai exercite o anumită profesie, bunurile care au fost afectate acelei profesii , vor rămâne bunuri proprii.

Când ambii soți exercita aceeași profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei nu sunt comune , ci sunt coporprietatea lor pe cote-părți, deoarece și în acest caz ,bunurile își păstrează calitatea de bunuri proprii.

În cazul bunurilor de valoare mare destinate exercitării profesiei unuia dintre soți și care au fost dobândite , total sau parțial, cu valori comune își mențin în aceeași măsură caracterul de bunuri comune, deoarece aceste valori comune depășesc destinația lor matrimonială.

Pentru că bunul să fie considerat propriu, soțul trebuie să exercite îndeletnicirea pentru care folosește bunul cu titlu profesional și nicidecum cu caracter ocazional sau remelnic. Legiuitorul , în cazul acestor bunuri, pune numai condiția ca ele să fie destinate exercitării profesiei de către unul dintre soți.

Bunurile dobândite cu titlu de premiere sau recompensa , manuscrisele științifice, schițele și proiectele artistice , proiectele de invenții, precum și alte asemenea bunuri.

Premiile și recompensele la care se referă acest text nu fac parte din sistemul premial de salarizare pentru a constitui un drept salarial a celui încadrat în muncă. Acestea reprezintă venituri din munca obținute în mod excepțional pentru o activitate deosebită .

Printre drepturile conferite autorului, alături de alte drepturi patrimoniale sau drepturi morale și dreptul patrimonial exclusiv al autorului creației de a decide dacă , în ce mod și când va fi utilizată sau exploatată creația respectivă , adică posibilitatea autorului de a obține venituri din utilizarea acesteia.

Sumele primite de autor cu titlu de remunerație pentru utilizarea creației sale intelectuale constituie, potrivit practicii judiciare, bun comun, asemenea oricărui alt venit obținut de soți din munca lor .

Indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru pagublele pricinuite persoanei

Aceste sume sunt proprii datorită afectatiunii lor speciale. Indemnizația de asigurare și despăgubirea pentru pagube sunt destinate să reparea un prejudiciu exclusiv personal ori să contribuie la refacerea sănătății și la redobândirea capacității de muncă a soțului victimă a riscului asigurat ori a faptului ilicit.

Pentru că indemnizația să fie un bun propriu, trebuie să existe un contract de asigurare de persoane , încheiat de soțul respectiv cu o societate de asigurări de bunuri sau persoane .

Indemnizația rămâne bun propriu chiar dacă pentru plata primelor de asigurare au fost folosite mijloace bunuri proprii ale soțului asigurat ori miijloace bunuri comune sau în parte mijloace bunuri proprii și în parte mijloace bunuri comune ori proprii soțului nasigurat.

Despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei, de asemenea , este bun propriu, fiindcă legiuitorul presupune că este supusă unei afectatiuni speciale . Despăgubirea va fi bun propriu indiferent dacă reprezintă contravaloarea propriu-zisă a pagubei suferite de persoană ori constituie echivalentul bănesc al prejudiciului moral suferit de către această.

Indemnizația sau despăgubirea este un bun propriu , în toate situațiile , în raporturile dintre soțul asigurat și asigurator ori dintre această și autorul său persoană responsabilă pentru, faptul ilicit. Astfel spus , numai acest soț este îndreptățit să saolicite și să obțină indemnizația sau despăgubirea.

În raporturile dintre soți indemnizația sau despăgubirea poate fi, după caz , bun propriu sau comun ori în parte propriu sau comun, în funcție de adevaratelele raporturi stabilite între soți.

Valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare

Este bun propriu valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare. În acest caz , bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogației reale cu titlu universal. Subrogația reală cu titlu universal are menirea de a evita confuziunea între bunurile proprii și bunurile comune.

Subrogația reală presupune înlocuirea juridică a bunului propriu cu un alt bun , adică bunul inițial pentru proprietarul sau, încetează să mai existe sub aspect juridic, deoarece a fost transformat sau încorporat într-un alt bun. Astfel spus, înlocuirea bunului numai din considerente economice nu constituie subrogația reală.

Potrivit doctrinei, sunt bunuri proprii și următoarele bunuri:

bunul dobândit în schimbul unui bun propriu

prețul obținut din vânzarea unui bun propriu

creanța prețului de vânzare a unui bun propriu

sulta obltinuta în cazul schimbului care are ca obiect un bun propriu

bunul achiziționat, confecționat sau edificat cu prețul obținut din vânzarea unui bun propriu

indemnizația de asigurare obținută pentru pagube cauzate de distrugerea sau degradarea unui bun propriu

despăgubirea primită pentru pagube cauzate ca urmare a unor fapte ilicite ce au ca obiect un bun propriu.

Subrogația reală, chiar dacă este parțială, este admisă numai în privința bunurilor proprii, nu și în ceea ce privește bunurile comune. Bunul comun se poate transforma după caz într-un bun propriu sau în alt bun comun

Dacă s-ar admite contrariul ,s-ar nesocoti evident principiul comunității de bunuri a soților.

Dovada bunurilor comune și a celor proprii

Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.

Pentru soți, unanim este acceptat că bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune și implicit că soții au avut o contibutie egală la dobândirea lor.

Pentru teri, aceasta prezumție derivă din nevoia de a se asigura aplicarea unitară a normelor juridice . Cu toate acestea ,pentru că prezumția să opereze și față de terți, este absolut necesar ca aceștia să cunoască existența stării de persoană căsătorită la data la care intră în raporturi patrimoniale cu unul sau cu ambii soți.

Între soți dovada calității de bun propriu se poate face cu orice mijloc dee probă. Fundamentul acestei excepții constă în imposibilitatea morală în care se afla soții de a-și preconstitui dovezi scrise în raporturile patrimoniale dintre ei ,imposibilitatea evocată de codul civil. Astfel ,imposibilitatea morală în care se afla soții este în strânsă legătură cu încrederea reciprocă ce trebuie să domine raporturile soților, inclusiv cele patrimoniale.

Calitatea de bun propriu poate fi dovedită , în relațiile dintre soți, cu orice mijloace de probă ,indiferent că această calitate se sprijină pe un fapt material sau rezultă dintr-un act juridic, cu excepția actelor juridice supuse unor cerințe de solemnitate ad validitatem.

În raporturile patrimoniale dintre soți, dovada calității de bun propriu se va face cu orice mijloc de dovadă indiferent de data la care a intervenit căsătoria . În schimb, pentru terți ,în cazul căsătoriilor încheiate până la data de 31 ian 1954 , dovada bunurilor proprii se va face cu orice mijloc de probă ,iar în cazul căsătoriilor încheiate după această dată potrivit dreptului comun .

Mai mult , în cazul în care anumite solemnități sunt cerute de lege ad validitatem , deci pentru existența valabilă a actului juridic că negotium, este împotriva principiului legalității să acceptăm că este inadmisibil orice mijloc de probă , adică să fie înlocuite , practic acele solemnități cu alte mijloace de probă pentru a demonstra existența actului juridic.

Calitatea juridică a bunurilor ca fiind comune sau proprii

Veniturile din muncă .

În cazul salariului ne aflăm în prezența a doua drepturi succesive , ași anume :

un drept de creanța asupra salariului cu venit și neîncasat

uun drept real de proprietate asupra salariului încasat

În legătură cu calificarea salariului ca fiind un bun comun său propriu, în literatura de specialitate s-au conturat următoarele opinii :

este un bun comun

salariul, atât că drept de creanța , cât și că drept de proprietate este bun comun în raporturile dintre soți

salariul este bun propriu

salariul este bun propriu de afectatiune

salariul nu aparține nici categoriei de bunuri comune și nici categoria bunurilor proprii

salariul sub forma dreptului de creanța este bun propriu, iar salariul sub forma dreptului real de proprietate este bun comun.

Această ultimă opinie a fost asoptata de practică judiciară și îmbrățișată de o mare parte a literaturii de specialitate . Opinia respectivă se întemeiază pe următoarele argumente :

se realizaeaza astfel o îmbinare a dispozițiilor dreptului familiei cu cele ale dreptului muncii

venitul din munca sub forma dreptului real, deci salariul încasat, nu este supus subrogației reale cu titlu universal , fiind deci un bun comun

venitul din munca sub forma dreptului real de proprietate , dobândit în timpul căsătoriei

partea fiecărui soț din bunurile comune se determina în raport cu contribuția lui la dobândirea și conservarea acestora , care se întemeiază, în principal pe veniturile din munca încasate. În stabilirea aportului fiecărui soț se va lua în considerare și munca soțului, de regulă a femeii, în gospodărie și pentru creșterea copiilor

dacă un soț contribuie numai cu o parte din veniturile sale din munca la dovedirea și conservarea bunurilor comune, cota lui din aceste bunuri se determina potrivit acestei contribuții

deși veniturile din munca încasate sunt bunuri comune, o parte din acestea se pot folosi pentru dobândirea bunurilor proprii ori pentru satisfacerea unor interese personale, fără ca această parte să fie considerată bun comun.

Salariul dobândit în timpul căsătoriei ,atât sub forma dreptului de creanța cât și a dreptului real, este bun comun în raporturile dintre soți, iar în raporturile dintre soțul salariat și angajator , salariul neîncasat este bun propriu. Sunt considerate bunuri comune și următoarele sume de bani dobândite de oricare dintre soți sau de aceștia împreună în timpul căsătoriei :

sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei depuse că aport la diferite forme de întrajutorare

sumele de bani primite de unul dintre soți cu titlu de pensie pentru munca desfășurată în trecut

bursa primită de unul dintre soți în țara sau în străinătate pe baza unei convenții de colaborare științifică

Cât privește remunerația autorilor se impun următoarele precizări :

remunerația autorului se deosebește de remunerația obținută că urmărea unui contract de muncă , deoarece se acordă în raport cu valoarea creației științifice sau artistice și nu în raport cu valoarea muncii cheltuite pentru valoarea operei.

Remunerația autorului se poate prezenta, și ea ,sub forma succesiva a dreptului de creanța până la încasare, și a dr real de proprietate, după incasaare.

Dreptul de creanța este bun propriu, iar remunerația încasată este bun comun , dacă încasarea s-a făcut în timpul căsătoriei

Sumele economisite în depozite bancare

Sumele depuse în depozite bancare de către un soț pe numele lui rămân, în raporturile dintre soți, bunuri comune sau proprii, după cum au fost comune sau proprii înainte de a fi depuse . Depunerea sumei de bani la o unitate bancară nu schimba natura juridică a sumei respective.

Drept urmare ,în practică se pot ivi următoarele ipoteze:

depunerile la banca pe numele unuia dintre soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune , în măsura în care nu se încadrează în vreuna din categoria de bunuri exceptate de prevederile legale

depunerile la bănci pe numele unuia dintre soți , în măsura în care nu se dovedește că reprezintă bunuri comune sau proprii, vor fi bunuri comune .

Aceste reguli sunt valabile numai în raporturile dintre soți sau dintre soți și terți. În raporturile dintre soți și banca , sumele depuse de unul dintre soți, pe numele lui ori la purtător , sunt proprii acelui soț.

Comune sau proprii vor fi și bunurile achiziționate cu plata în rate tot în funcție de faptul că acest moment se situează în timpul sau înafară căsătoriei, indiferent de data achitării ratelor scadente din preț.

Drepturile locative ale soților asupra locuinței închiriate

Acest drept fiind un drept de folosință, și implicit un drept patrimonial, calificarea lui că bun propriu sau comun se va face în raport cu două situații: când acest drept se naște dintr-un contract de închiriere supus legii 114/1996 , sau din contractul de închiriere supus codului civil.

Pentru primul caz, locuința aparține tuturor membrilor familiei, fiecare având un fdrept de folosință propriu.

Soțul dobândea, în baza contractului de închiriere, alături de titularul contractului de închiriere și de ceilalți membri de familie, un drept propriu de folosință asupra locuinței, fără a deosebi după cum contractul de închiriere s-a încheiat înaintea căsătoriei ori în timpul acesteia.

În ce privește dreptul de folosință asupra unei locuințe primite în chirie că accesoriu a contractului de muncă , acesta se prezentă puțin altfel, drepturile membrilor de familie și deci ale soțului, erau derivate din dreptul titularului contractului de închiriere.

Astăzi , împărțirea dreptului de folosință asupra locuinței se poate face , în cazul desfacerii căsătoriei , potrivit unei reglementări speciale, care diferă de acea privind împărțirea bunurilor comune. În aceste condiții, dreptul la folosință asupra locuinței nu poate fi considerat un bun comun.

Pentru cel de-al 2 –lea caz , dreptul de folosință asupra locuinței este un bun propriu sau comun după cum contractul de închiriere s-a încheiat înainte sau în timpul căsătoriei.

Fructele și productele

În privința fructelor, indiferent de natura acestora , aplicându-se regulă accesiunii vor fi considerate bunuri comune sau, dinpotriva bunuri proprii în raport cu calificarea bunului care le-a produs.

Cât privește producetele, acestea reprezentând valoarea de înlocuire a bunurilor respective, vort fi după caz bunuri comune sau bunuri proprii.

Drepturile soților asupra bunurilor comune

Potrivit normelor de principiu în raporturile lor patrimoniale, că de altfel și în cele personale, soții au drepturi egale, ceea ce înseamnă că fiind pe poziție de egalitate juridică ,sunt obligați să decidă de comun acord.

În același sens sunt, și dispozițiile potivit cărora soții administrează , folosesc și dispun împreună de bunurile comune.

Folosirea unui bun semnifica tocmai utilizarea acestuia conform însușirilor lui materiale și pentru a satisface nevoile materiale și spirituale ale soților.

Administrarea unui bun sau a unui patrimoniu reprezintă acele acte juridice prin care se realizează o normală punere în valoare a bunului său a patrimoniului. Sunt de dispoziție actele juridice civile care au ca rezultat ieșirea din patrimoniu a unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală.

Oricare dintre soți, care exercita singuri aceste dreptui , este considerat cva are și consimțământul celuilalt soț și niciunul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.

În cazul dispariției, dreptul de reprezentare pe care soții îl au între ei nu se stinge, deoarece căsătoria continua să rămână în ființa întrucât cel dispărut este considerat că există atâta vreme cât nu a intervenit o hotărâre judecătorească irevocabilă declarativa de moarte. Aceeași soluție este valabilă și în cazul punerii sub interdicție a unuia dintre soți. Dacă, însă s-a instituit curatela în cazul soțului dispărut sau tutela în cazul celui interzis, curatorul sau tutorele sunt în drept să încheie acte de administare sau să se opună încheierii de către celălalt soț a unor acte de administrare, folosire ori dispoziție cu privire la bunurile comune. Actele de dispoziție pot fi încheiate de tutore sau curator numai cu încuviințarea prealabilă a celuilalt soț și a autorității tutelare.

Prezumpția de mandat tacit poate fi inl;aturata numai prin convenția părților, adică a soților, dar nu în genral și definitiv, ci numai cu privire la fiecare act în parte.

Cât privește acțiunea în revendicare privind un bun imobil comun , ambii soți trebuie să participe că părți la proces, indiferent că sunt reclamanți sau parați, deoarece această acțiune privește dreptul de proprietate și are caracterul unui act de dispoziție. Mai mult, în cadrul procesului, părțile pot încheia o tranzacție cu privire la obiectul litigiului sau pot renunța la judecată sau la însăși dreptul pretins , acte care ,evident sunt de dispoziție și trebuie convenite de ambii soți.

În cadrul regimului comunității legale, potriv art 272 ncc , fiecare soț va avea dreptul de a folosi dreptul comun fără consimțământul expres al celuilalt soț. Cu toate acestea , schimbarea desinatiei bunului comun nu se va putea face decât prin acordu soților. De asemenea fiecare soț va putea efectua singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune precum și acte de dobândire a bunurilor comune .

Actele de dispoziție având ca obiect bunurile comune, nu vor putea fi încheiate decât cu acordul ambilor soți. Cu toate acestea, oricare dintre soți va putea dispune singur cu titlu oneros de bunurile mobile comune, a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii , anumitor formalități de publicitate.

Actul încheiat fără consimțământul expres al celuilalt soț, atunci când el este necesar potrivit legii, este lovit de nulitate relativă .

Datoriile comune ale soților

Noțiunea de datorie trebuie înțeleasă în sensul ei juridic, adică de obligația civilă , ce constă în prestația la care s-a îndatorat subiectul pasiv dintr-un raport juridic de obligație.

Spre deosebire de bunurile comune care se prezuma a fi toate bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei, există patru categorii de datorii care sunt comune soților.

Există următoarele patreu categorii de îndatoriri comune :

a. cheltuieli făcute cu administrarea bunurilor comune

b. obligațiile contractate de soți împreună

Condiția care se pune pentru calificarea acestor obligații ca fiind comune este de a fi contractate de soți împreună. Acest scop și mod de folosire pot fi în interesul familiei sau numai a unuia dintre membrii acesteia ori chiar în folosul unui terț. Astfel de obligații pot fi contractate de soți prin acte juridice unilaterale sau bilaterale ori prin acte juridice comune sau succesive.

c. obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentreu îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei.

În cazul acestor obligații, elementul determinat este scopul contractării.

Nevoile obișnuite ale căsătoriei, de regulă , cuprind: procurarea de alimente , cheltuieli pentru procurarea îmbrăcămintei membrilor familiei; plata taxelor și a impozitelor; achiziționarea obiectelor casnice, a medicamentelor ; cheltuieli efectuate cu creșterea , educarea și învățătura copiilor, cheltuieli de agrement ; cheltuieli pentru procurarea locuinței etc.

d. obligația de a repara prejudiciul cauzat prin însușirea ilicită de către unul dintre soți a unor bunuri de proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.

Această obligație este comună dacă insusirrea ilicita afost comisă de oricare dintre saoti sau de care ambii împreună. În ambele ipoteze, aceasta însușire trebuie să determine o sporirea abunurilor comune ale soților.

e. Noul Cod Civil , cuprinde trei categorii de drepturi comune și anume :

– obligațiile născute în legătură cu conservarea sau administrarea bunurilor comune

– obligațiile pe care soții le-au contractat împreună

-obligatiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei

Regimul juridic al datoriilor comune

Există o corespondența între natura creanței și categoria de bunuri din care poate fi satisfăcută , astfel :

-creditorii personali se pot îndrepta în principiu, numai împotriva bunurilor proprii ale soțului debitor , iar dacă acestea sunt neîndestulătoare pot cere împărțirea bunurilor comune în proporția necesară acoperirii creanței

– creditorii comuni, în schimb, se vor îndrepta mai inti împotriva bunurilor comune și numai dacă acestea sunt neîndestulătoare se pot îndrepta și împotriva bunurilor proprii.

În raporturile dintre soț și creditor răspunderea va fi după caz : individuală sau solidara. În ambele ipoteze, soțul care a răspuns și pentru celalt soț are o acțiune în regres împotriva acestuia . Noul cod civil , în cadrul comunității legale, prin art 279 alin 1 prevede regulă conform căreia fiecare soț răspunde cu bunurile sale proprii în următoarele 2 cazuri :

dacă a dobândit singur un bun comun, pt obligațiile născute în legătură cu dobândirea bunului ( lit a )

dacă și-a însușit fără drept un bun , pt obligația de reparare a prejudiciului astfel cauzat ( lit. B)

Potrivit art 280 alin 1 , în măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune , soții vor răspunde solidar cu bunurile proprii.

În cadrul regimului matrimonial al separației de bunuri, pottriv art 290, niciunul dintre soți nu va putea fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț .

Cu toate acestea , soții vor răspunde solidar pt obligațiile asumate de oricare dintre ei pt acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.

Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

Bunurile comune ale soților pot fi împărțite numai în condițiile în care la desfacerea căsătoriei , bunurile comune, se împart între soți potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanță judecătorească.

Pentru motive temeinice , bunurile comune, în întregime sau numai o parte din ele se pot împărți prin hotărâre judecătorească și în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărțite, precum și cele ce se vor dobândi ulterior sunt bunuri comune.

Caracterul de excepție al împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei rezultă din faptul că împărțirea, poate avea loc numai în cazurile anume prevăzute de lege și anume :

-la cererea oricăruia dintre soți sprijinită pe motive temeinice

-la cererea creditorilor personali ai soților dacă aceștia nu au fost îndestulați din bunurile proprii ale sotuluji debitor.

Împărțeala bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate face numai pe cale judecătorească. În timpul căsătoriei există 2 tipuri de împărțeli admise de lege și anume :

împărțeala cerută de unul dintre soți

împărțeala cerută de creditori.

Împărțirea cerută de unul dintre soți

Trăsăturile ei distinctive constau în aceea că :

-impartirea poate fi admisă numai în timpul căsătoriei( adică între momentul încheierii căsătoriei și desfacerii ori încetării ei )

-impartirea poate fi admisă numai pe motive temeinice

-impartirea se poate face numai pe cale judecătorească.

Bunurile neîmpărțite rămân comune.

Aceasta înseamnă că împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei nu duce la încetarea comunității de bunuri .

Criteriul folosit la împărțirea bunurilor este contribuția fiecărui soț la dobândirea lor.

Împărțirea poate avea loc atât pe cale principală , adică prin introducerea unei acțiuni anume de împărțire , cât și pe cale incidenta , adică în cadrul unui proces cu alt obiect, că orice excepție .

Împărțirea cerută de creditor

Caracteristicile acestei împărțiri :

acest tip de împărțire îl pot cere creditorii personali ai soților și practic numai creditorii chirografari personali, adică aceea care au un drept de gaj general și nu creanțe însoțite de garanții reale sau de privilegii

împărțirea se poate face numai prin hot judecătorească

acțiunea trebuie îndreptată împotriva ambilor soți, pentru că hotărârea judecătorească să le fie opozabila amândurora

admiterea acestei împărțeli este dublu condiționată și anume : creditorul personal să fi urmărit mai întâi bunurile proprii ale soțului debitor și numai dacă după această urmărire creanța să nu ar fi fost acoperită.

având în vedere că se permite împărțirea bunurilor comune , deducem că împărțirea poate fi după caz parțială sau totală.

bunurile neîmpărțite rămân comune, la fel cu cele care le vor dobândi ulterior

în principiu, împărțirea are loc pe cale principală.

Împărțirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei

Unul din efectele încheierii căsătoriei este nașterea comunității matrimoniale de bunuri. Prin urmare o consecință firească a desfacerii căsătoriei este și împărțirea bunurilor comune. Acest fel de împărțire este cel obișnuit și el se deosebește în multe aspecte de împărțirea excepțională din timpul căsătoriei .

Casaracteristicile acestei împărțiri este :

bunurile se împart de regulă prin învoiala părților și numai dacă părțile nu se înțeleg că împărțirea se face pe cale judecătorească, care poate fi hotărârea de divorț ( când s-a cerut prin act de divorț) sau o hotărâre distinctă când împărțirea s-a cerut printr-un act distinct sau s-a disjuns actul de divorț de împărțeala.

Momentul când soții se pot învoi este acela precizat de lege asupra împărțelii :

„la desfacerea căsătoriei”

ca urmare a divorțului , soții procedează de regulă la o împărțire totală

Soții pot recurge și la o împărțire parțială , caz în care , cu privire la bunurile neîmpărțite , foștii soți se vor afla într-o comunitate post-matrimoniala diferită de fosta comunitate de bunuri din timpul căsătoriei( în care se vor aplica regulile comunității de drept comun și nu va mai fi valabilă prezumția mandatului tacit reciproc dintre foștii soți ).

Împărțirea bunurilor comune la încetarea căsătoriei

Această împărțire este obișnuită și neceesara pentru aplicarea regulilor de drept succesoral. Caracteristicile acestei împărțeli sunt :

bunurile se împart în cotă parte cuvenită din comunitate, soțului în viață și de cealalata parte , soțului decedat său declarat mort.

bunurile foste proprii ale decedatului plus bunurile cuvenite prin împărțire vor forma masa succesorala la care vor veni toți moștenitorii cu vocație succesorală , legală sau testamentara , inclusiv soțul supraviețuitor.

împărțeala poate fi convențională dar, dacă moștenitorii nu se înțeleg , ea se va face în mod necesar pe cale judecătorească.

Criteriul împărțelii

Nu este prevăzut un criteriu expres. Aceasta înseamnă că împărțeala se poate face, prin bună învoiala , în părți egale sau părți inegale, așa cum hotărăsc părțile .

Dacă prin bună învoiala rezultă că părțile pot face și o împărțire inegală, pe cale de consecință trebuie admis că împărțeala inegală o poate face și sinstanta de judecată .

Criteriul de determinare a cotelor părți preconizat în literatura juridică și practică judiciară este acela al contribuției soților la dobândirea bunurilor comune privite în totalitatea lor . Acest criteriu este unic și poate fi aplicat oricărei împărțeli în timpul căsătoriei , la desfacerea sau încetarea căsătoriei, la împărțeala convențională ori judecătorească.

Modalitățile împărțelii

Posibilitățile de împărțire a bunurilor comune ale soților pot fi : trecrea de la proprietatea comună în devălmășie și de la alte drepturi patrimoniale devălmașe la proprietatea exclusivă sau alte drepturi patrimoniale exclusive ale fiecărui soț asupra bunurilor din comunitate, ori trecerea la proprietate comună pe cote-părți sau alte drepturi patrimoniale comune pe cote-părți.

Procedura împărțelii

De regulă ,dacă este posibil , împărțeala se face în natură prin atribuirea de bunuri și numai în subsidiar prin vânzarea bunurilor ori atribuirea unuia dintre soți ,cu acordarea echivalentului în bani sau în ale bunuri celuilalt soț.

Efectele împărțelii

Ca efect al împărțelii , parte din bunurile comune care revine fiecărui soț devine proprie. Caracterul declarativ al împărțelii, specific oricărei împărțeli se aplică și împărțelii bunurilor comune ale soților , în sensul că împărțeala retroactiveaza până la data desfacerii sau încetării căsătoriei cu toate consecințele ce decurg din acest caracter.

CONCLUZII

Încheierea căsătoriei creează pentru cei doi soți un ansamblu de drepturi dar și obligații reciproce. Drepturile și îndatoririle personale reglementate expres sau care reies prin dispozițiile noului cod civil sunt de o reală importanță, de respectarea lor depinzând într-o mare măsură bună desfășurare a relațiilor dintre aceștia , pe întreaga durată a casaatoriei. Soții nu au posibilitatea de a le accepta selectiv, sub condiție sau termen.

Codul familiei, abrogat prin noul cod civil nu prevedea modalități de soluționare a neînțelegerii dintre soți așa cum prevedea în cazul neînțelegerilor ce apăreau în privința ocrotirii părintești ; soții fiind singurii în măsură să-și rezolve conflictele, în scopul menținerii căsătoriei.

Concluzionam bine venite prevederile NCC menite să complecteze seria de drepturi și obligații pe care le au soții reglementând expres pe lângă obligațiile cu privire la nume și obligația de fidelitate, de respect , de sprijin moral , independenta soților , respectiv , obligația de a locui împreună . De asemenea , actuala reglementare stabilește o serie de atribuții în sarcina instanțelor de tutela , care au competența în soluționarea tuturor conflictelor ce pot să apară în relațiile de familie, deci și în ceea ce privește relațiile personale dintre soți, dându-se astfel posibilitatea soților de a restabili echilibrul între ei și în cadrul familiei.

BIBLIOGRAFIE

1. Apetrei I.,R-O. Andone, Dreptul familiei, Suport de curs , Casa de Editura Venus Iasi 2005

2. Avram M., C.Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, 2010

3. Albu Ion , Dreptul familiei, Editura didactica si pedagogica ,Bucuresti 1975

4. Bacaci Al. Dumitrache V.C., Hageanu C., Dreptul familiei, ed. a VI-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005

5. Bacaci Alexandru ,Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruta Hageanu, Dreptul familiei, Editia 6, Editura C.H.Beck ,Bucuresti ,2009

6. Bacaci Al; Dumitrache V.C.;Hageanu C. Dreptul familiei, ed. 4, Ed C.H.Beck, Bucuresti 2009

7. Bodoasca Teodor, Dreptul familiei, Ed All Beck, Bucuresti ,2005

8. Bodoasca Teodor, Tratat de dreptul familiei ,Partea I Casatoria, Editura Dimitrie Cantemir, Tirgu-Mures.

9. Corah Adriana, Dreptul familiei- Teorie si practica, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2009

10. Codul Civil 2011 pe intelesul tuturor, Editura Adevarul Holding, Bucuresti 2011

11. Emese Florian , Dreptul familiei, Editia a III-a , Editura C.H.Beck ,Bucuresti 2010

12. Filipescu P., A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura Universul Juridic ,Bucuresti 2006

13. Lupascu Dan, Ioana Patrariu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2010

14. Trifa Ioan , Florin Moldovan, Curs de Dreptul familiei, Ed. Cordial Lex , Cluj-Napoca , 2012.

15. Vasilescu P., Regimuri matrimoniale, Parte generala, Editia a II-a revizuita Univesrul Juridic , 2009