Drepturile Si Obligatiile Parlamentarilor Romani

Această lucrare propune să trateze o temă foarte actuală din dreptul românesc și anume a drepturilor si obligațiilor parlamentarilor români. Acest subiect este foarte dezbătutut pentru că el în sine constituie un mijloc de manipulare a populației, și este adeseori prezentat, fără temei pentru obținerea unor beneficii. Nu de putine ori sunt dezbatute in presa, salariile demnitarlor, imunitatile si alte drepturi, intr-o nota care sa aduca ura si revolta in randul populatiei.Am specificat cuvantul «  imunitate » cu toate ca el nu se regaseste in Statutul Deputatilor si al Senatorilor la categoria Drepturi.

Prezenta lucrare urmareste sa enunte si analizeze atat drepturile specifice, si indatoririle acestea, patrimoniale sau nepatrimoniale cat si sa analizeze anumite privilegii specifice care ar putea trece drept niste veritabile drepturi. De asemenea, voi avea mereu in vedere, si drepturile si obligatiile parlamentarilor altor state, astfel, prin comparatie, vom putea intelege mai bine locul pe care ne situam intr-o ierarhie a statelor. Totul proneste de la legislativ. Daca ar fi sa analizam ce a fost mai intai, Statul sau Dreptul, cu siguranta primul impuls ar fi Dreptul. Pentru ca fara reguli si rigoare nu poate exista un stat, oamenii nu se pot asocia fara a stabili o ierarhie si o pozitie bine determinata a fiecaruia. De aceea, fara un organ organ cu functie legislativa, nu putem vorbii despre un stat, si in functie de importanta pe care o acordam acestuia, de modul in care il privim, ne caracterizam noi, ca si Societate.

Principalel tari avute in discutie sunt Franta, ca model legislativ pentru Romania, Italia si Germania.

Primul capitol al acestei teze de licenta, va puncta cateva aspecte istorice ale Parlamentului Romaniei, va aminti de cateva din actele acestuia pentru a prezenta succint cateva trasaturi ale Mandatului Parlamentar.

Ultima sectiune a primului capitol va fi una mai ampla, deoarece va privi protectia mandatului parlamentar. Desi imunitatile parlamentare, cum am mai precizat anterior nu sunt incadrate ca si drepturi, consider ca ele sunt niste masuri care protejeaza intr-un mod vadit parlamentarul de anumite presiuni asupra lui si ca se comporta ca niste veritabile privilegii. Practic imunitatea parlamentara se poate traduce ca dreptul parlamentarului de a nu fi urmarit, in aceleasi conditii ca alte persoane, alte cetateni ale acestui stat.

Incompatibilitatiile pot la randul lor vazute ca niste obligatii, obligatia de a alege in primul rand, cum vom vedea pe parcursul lucrarii.

Al doilea capitol urmareste anumite principii care guverneaza parlamentul roman darsi al altor state. Nu putem intelege drepturile si obligatiile fara a intelege principiile dupa care exista.

Al treilea capitol, si cel mai amplu va prezenta in detaliu drepturile si obligatiile parlamentarilor romani. Acestea in principal sunt enuntate in Legea 96/2006  privind Statutul deputatilor si al senatorilor, republicata in 2008, si anume: dreptul de a fi ales in structuri parlamentare, dreptul de a alege organele de conducere, dreptul de asociere in grup parlamentar si anumite drepturi politice specifice (dreptul la initiativa legislativa, dreptul de a initia si de a sustine motiuni simple sau de cenzura, dreptul de a initia si de a sustine hotarari ale Camerei, in orice problema de competenta acesteia,  dreptul de a face declaratii politice, de a pune intrebari, de a face interpelari si alte asemenea interventii, dreptul de a cere intrunirea in sesiune extraordinara a Camerei sau a structurilor de lucru ale acesteia, dreptul de a sesiza Curtea Constitutionala, dreptul de a cere suspendarea din functie sau punerea sub acuzare a Presedintelui Romaniei, dreptul de a cere punerea sub urmarire penala a membrilor Guvernului, dreptul de control parlamentar sub toate formele de exercitare a acestuia, in reglementarea prevazuta de lege si de regulamentele parlamentare, dreptul la cuvant, libertatea de exprimare si dreptul de vot). De asemenea, lucrarea va trata si problema remuneratiei senatorilor si a deputatilor, dar si a modalitatii de exercitare a drepturilor, si de asemenea, se va pune problema daca aceasta nu da nastere unor noi drepturi. Ca si cazul celorlalte capitole, se vor intalni notiuni de drept comparat.

Ultimul capitol va trata obligatiile parlamentarilor romani si comparate cu cele ale parlamentarilor straini, precum si atragerea raspunderii disciplinare ca sanctiune a nerespectarii acesora.

Capitolul 1

Sectiunea I

Parlamentul Romaniei

Institutia Parlamentului si aparitia si dezvoltarea Constitutiei trebuie privita nu doar prin prisma existentei acesteia in statul roman, ci extrapolat intr-un context international, analizand in acelasi timp contextul politic si istoric al Romaniei, in raport cu Puterile Suzerane. Tocmai de aceea, trebuie avut in vedere, ca pentru a putea supravietui regimul parlamentar, era nevoie de acceptul marilor puteri de la momentul acela, al Rusiei si Imperiului Otoman.

De aceea poate, prevederile initiale erau de fapt prevederi de Drept International, cuprinse in acorduri cu statele mentionate mai sus, si mai tarziu cu alte state vestice, precum Franta, Austria si Prusia.

Ca si pe plan international si european, in Romania, Parlamentul este un rezultat a Al dorintei continue de emancipare a purgheziei si altor clase sociale impotriva puterii autocrate a sefului statului, al luptei atat de vechi impotriva suprimarii claselor sociale mici si mijlocii dar si al boierimii mici. O deosebire esentiala insa intre procesul de creare a Parlamentului in Europa Occidentala, crearea parlamentului in Principatele Romane a venit si ca un raspuns al cerintei de emancipare a natiunii romane fata de dominatia ilegitima si absolutista a Imperiului Otoman.

Momentul care a definit cu adevarat tranzitia catre un Stat modern, institutionalizat si care sa functioneze pe principiul reprezentarii natiuni a fost acela al adoptarii Regulamentelor organice, in anul 1831 in Tara Romaneasca si 1832 in Moldova. Acestea, au instituit Adunarile Obstesti formate pe baza de sufragiu, care urmau sa participe la activitatea legislativa si oarecum sa limiteze puterea sefului statului. Cu toate acesta, nu putem vorbi despre un caracter foarte vast, in primul rand deoarece membrii erau recrutati din randul nobilimii inalte si mai rar din randul boierimii mici.

Prin adoptarea de catre Alexandru Ioan Cuza al Statutului Dezvoltator al Conventiei de la Paris din anul 1864 s-au puz bazele bicameralismului. Acesta a reprezentat un adevarat moment de cotitura in institutionalizarea statului insa au existat probleme, intrucat structura parlamentara era inca formata din nobilime, neexistand astfel o reprezentare corecta a celorlalte clase si neputandu-se infapui astfel reforma dorita.

Abia prin promulgarea Constitutiei din 1866 de catre Regele Carol I, prima Constitutiei a Romaniei putem vorbi despre o democratie veritabila, la nivelul celei prezente in statele occidentale.

Parlamentul cunoaste un moment de criza incepand cu 1938 cand intr-un context international agresiv, pe fondul inceperii unui nou razboi dar si a unor tensiuni politice din interiorul statului, Regele Carol al II-lea instaureaza un regim de monarhie autoritara, subminand puterea parlamentara intr-atat incat este redusa la un rol decorativ. In 1940, situatia se inrautateste, astfel incat in toamna anului 1940, activitatea Parlamentului este suspendata, sub regimul dictaturii militare. Vor fi presiunile sovietice din 1944 cele care vor obliga o reorganizare a organului legislativ iar prin Constitutia din 1948 Adunarea Deputaților devine Marea Adunare Națională, un organsim insa care este compet subordonat puterii comuniste.

Parlamentul de astazi, precum si principiile parlamentare actuale, sunt rezultatul revolutiei din Decembrie 1989, prin care se reinstureaza un regim democratic autentic in care de baza sunt dreptuile si libertatile fundamentale ale omului si cetateanului, alegeri libere, cu votul liber exprimat si secret, separatia puterilor in stat, raspunderea răspunderea guvernanților în fața organelor reprezentative. Sistemul parlamentar devine bicameral. Constitutia din 1991 consemneaza toate acestea.

Mandatul parlamentarilor

Sectiunea II

Trasaturile mandatului parlamentar

Când vorbim despre mandatul parlamentarilor, avem în vedere perioada de timp în care aceștia își desfășoară activitatea. El este reglementat expres în Constituția României, dar și în Regulamentul de Organizare si Funcționare. Astfel, senatorii și deputații sunt aleși pentru o perioadă de 4 ani, perioadă ce poate fi prelungită în anumite condiții speciale. Mandatul lor începe din momentul întrunirii legale a noului Parlament, după depunerea jurmântului acestora.

Modalitatea de alegere a parlamentarilor,atai a deputatilor cat si a senatorilor, este garantata prin Constitutie si este o dovada a respectarii drepturilor si libertatilor cetatenesti. – vot universal,egal, direct, secret si liber exprimat.

În ceea ce priveste numărul deputaților si al senatorilor, acesta este stabilit prin legea electorală, existând un număr superior de deputați față de cel de senatori.

Constitutia Romaniei prevede prin art 64 ca Organizarea si Functionarea fiecari Camere se stabilesc prin Regulament propriu.  

Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea. Fiecare Cameră îșialege un birou permanent. Președintele Camerei Deputaților și președintele Senatului se aleg pedurata mandatului Camerelor. Ceilalți membri ai birourilor permanente sunt aleși la începutul fiecăreisesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocați înainte de expirarea mandatului. Deputații șisenatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere. FiecareCameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale.Camerele își pot constitui comisii comune. Birourile permanente și comisiile parlamentare sealcătuiesc potrivit configurației politice a fiecărei Camere

În Italia, senatorii și deputații sunt aleși pentru o perioadă de 5 ani, conform legii fundamentale. De asemenea, ca și în România, atribuțiile lor sunt de a îndeplini funcția legislativă, în principal, și altele in subsidiar, precum acordarea votului de încredere Guvernului, modificarea Constituției, control al executivului.

In Franta, Parlamentul, ca si in cazul Romaniei, este compus din 2 camere. Camera superioara, la Chambre haute este Senatul, cu sediul in Palatul Louxembourg, iar Camera Inferioara, La Chambre basse este Adunarea Nationala cu sediul in Palatul Bourbon.

Potrivit art 24. din Constitutie, cele doua camere ale Parlamentului, se bucura de o autinomie financiara si administrativa in domeniul lor de activitate.

Adunarea Nationala este aleasa prin vot universal, egal, direct si secret, pentru un mandat de 5 ani, cunoscut si sub denumirea de legislatura. Pentru continuitatea activitatii forului legislativ suprem, mandatul acestuia dureaza pana la constituirea legala a noului for legislativ, cu exceptia cazului in care Presedintele Republicii decreteaza dizolvarea Parlamentului si organizarea alegerilor anticipate.

Senatul este ales printr-un sufragiu universal, indirect, pentru un mandat de 9 ani. Aceasta înseamnă că alegătorii desemnează mambrii unui colegiu electoral car, la rândul său îi va alege pe senatori în cele 321 de circumscripții electorale.

Sectiunea III

Protectia mandatului parlamentar

Protecția mandatului parlamentar este o forma de a garanta ca parlamentarii se bucura de o libertate deplina in exercitarea mandatului. Astfel, deoarece ei exercita prerogative ale autoritatii publice, madndatul lor este protejat, Aceasta protectie este constitutionala, fiind prevazuta si in Regulamentul Parlamentului.

Protecția se realizează prin:

a) regimul de incompatibilitate;

b) imunitarea parlamentară;

c) independența opiniilor;

d) indemnizație.

IMUNITATEA PARLAMENTARA

Art. 72 – Imunitatea parlamentară este cel care guverneaza acest principiu fundamental. in continutul sau se stipuleaza :

(1) Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
(3) În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Imunitatea parlamentarilor prezinta un interes tot mai mare printre juristii romani. Tema in sine a starnit multe controverse, fiind greu de inteles ce reprezinta cu adevarat aceasta imunitate, si unde ar trebui sa se traseze limitele ei.

Legea nr 96/2006, privind Statutul deputatilor si al senatorilor, a stabilit o definitie legala a imunitatii parlamentare precizand ca aceasta este ansamblul de dispozitii legale care asigura deputatilor si senatorilor un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, in raporturile lor cu justitia si in scopul de a le garanta independenta.

O alta definitie data imunitatii este o trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul căreia parlamentarul este protejat față de eventualele presiuni sau abuzuri comise împotriva persoanei sale și care îi asigură independența, libertatea și siguranța înexercitarea drepturilor și a obligațiilor ce îi revin conform Constituției și legilor.

Pe blogul sau, Corneliu Turianu afirma despre imunitate ca : imunitatea parlamentară este, în esență, o cauză care înlătură incidența legii penale. Ea este acordată deputaților și senatorilor și poartă asupra acelor fapte ilicite ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor, în cursul îndeplinirii mandatului. Justificarea acestei imunități derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă față de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obține decât prin asigurarea celei mai complete libertăți în exprimarea voturilor și opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate țările cu regim parlamentar.

El de asemenea, referindu-se la alin 2 din Constitutie „Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului”, sublineiaza aplicabilitaea Textului reprezentatilor ambelor camere , adica a faptului ca imunitatea se aplica si și miniștrilor care sunt membri ai uneia dintre Camere.

Cristian Ionescu de asemenea considera imunitatea parlamentara o veritabila garantie a senatorilor si deputatilor ca vor fi la adapost fata de orice incercari ale puterii executive de a-i intimida, ameninta, sanctiona pentru modul in care isi exercita mandatul. Practic, imunitatea parlamentara acopera intreaga activitate desfasurata de de deputati si senatori in exercitarea mandatului. In fapt este vorba despre o reala inviolabilitate a deputatilor si a senatorilor. Impotriva acestora, Executivul nu poate declansa actiuni judiciare pentru faptele care au legatura cu exercitarea mandatului

In situatia in care Parlamentarii sunt banuiti de fapte penale sau contraventionale ori ilicite care nu au legatura cu activitatea lor, cu voturile sau opiniile politice exprimate in mandatul lor, ei raspund penal, civil sau contraventional. Totusi Constitutia interzice perchezitia si ascultarea lor retinerea sau arestarea, fara ca in prealabil Camera din care fac parte sa se pronunte in privinta acestor fapte, si fara ca aceasta sa ii asculte.

In jurisprudența sa, Curtea Constituțională, a evidentiat ca prin continutul art. 2 alin (1), prin care ce i s-a rezervat Parlamentului locul în sistemul autorităților publice, și art. 61 alin. (1) din Constituție, li s-a recunoscut un statut special deputaților și senatorilor care cuprinde mai multe măsuri, precum măsuri de protecție a demnității publice pe care o exercită, necesare pentru a le asigura independența pentru a isi putea indeplini cu succes atributiile de serviciu, prestigiul cerut de calitatea functiei, punandu-se astfel sub adapostul constrângerilor materiale și tentațiilor de corupție. Totusi, parerea autorului Cristian Ionescu in aces sens, parere la care ma asociez, este ca se deturneaza atentia de la continutul efectiv al dispozițiilor legale. Este drept insa, ca datorita acestora, parlamentarii au o pozitie privilegiata fata de alți demnitari și funcționari publici.

Echivalentul art 72 din din Constituția revizuită și republicată este art 69 din Constituția adoptată în 1991, si Imunitatea Parlamentara, aparea ca o institutie tradițională a dreptului parlamentar si se prezintă sub formele lipsei răspunderii juridice pentru opiniile politice și voturile exprimate și inviolabilitatii membrilor Parlamentului. Art 72 a Constituției revizuite aduce o completare, lipsa răspunderii juridice a deputaților și senatorilor referindu-se la voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Iresponsabilitatea deputaților și senatorilor pentru opiniile politice și voturile exprimate este o nu numai pentru dreptul parlamentar în general, ci și pentru dreptul nostru constituțional, instituită pentru prima dată în Constituția din 1866. Art. 51 din Constituția adoptată la începutul domniei principelui Carol I prevedea că „niciunul dintre membrii uneia sau celeilalte Adunări nu poate fi urmărit sau prigonit pentru opiniunile și voturile emise de dânsul în cursul exercițiului mandatului său". Un text similar a fost înscris în art. 54 din Constituția din 1923,precum și în art. 56 din Constituția din 1938.

Evident, imunitatea de care beneficiau parlamentarii pentru voturile exprimate nu ridica nicio problemă. Nu tot atât de clare erau lucrurile când se invoca imunitatea pentru opinii, în practică existând chiar dificultăți de interpretare a termenului de opinie. In doctrina mai veche s- a spus că „oricare ar fi opiniile exprimate de un membru al Parlamentului în exercițiul funcțiunii sale, ele nu pot forma obiectul unei urmăriri judiciare, chiar atunci când ele ar constitui infracțiuni evidente, de exemplu , atunci când aceleași păreri rostite în public de un particular ar putea avea ca rezultat trimiterea în judecată și condamnarea acestuia".

Trebuie menționat că aceeași interdicție a fost inclusă în art. 57 din Proiectul de Constituție al celor două Principate Române, votat de Comisiunea Centrală de la Focșani în ședința din 9/21 octombrie 1859,care nu a intrat, însă, în vigoare niciodată.

Ca și imunitatea parlamentară, iresponsabilitatea juridică este deordine publică. Prin urmare, deputatul sau senatorul nu poate renunța laea. In această privință Constituantul este categoric. In practica noastră parlamentară, au fost cazuri când unii deputați au declarat în Cameră că renunță la beneficiul imunității parlamentare. In legătură cu acest aspect, trebuie arătat că regimul de imunități este de ordine publică, astfel încât parlamentarii nu pot întreprinde demersuri sau să declare că renunță la imunitate. Numai Camera are dreptul de a decide în această materie. Dacă în ceea ce privește imunitatea de percheziție, reținere sau arestare,aceasta poate fi ridicată cu încuviințarea Camerei, iresponsabilitatea juridică operează automat, nicio autoritate publică neavând competența să o suspende sau să o anuleze.

Imunitatea parlamentară reglementată de art. 72 din Constituție și dezvoltată de Legea nr. 96/2006 și de regulamentele celor două Camereeste o pavăză a deputaților și senatorilor că vor fi la adăpost față de orice încercări ale puterii executive de a-i intimida, amenința, sancționa pentrumodul în care își exercită mandatul. Practic, imunitatea parlamentară acoperă întreaga activitate desfășurată de deputați și senatori exclusiv în exercitarea mandatului. In fapt, este vorba de o reală inviolabilitate a deputaților și senatorilor. împotriva acestora, Executivul nu poate detanșa acțiuni judiciare în materie penală sau contravențională, decât în anumite condiții.

Art 72 completat cu prevederile cuprinse in Legea 96/2006, dar si a cea din regulamente mai stabileste instanta competenta sa judece cazurile care nu au legatura cu exercitarea mandatului, ca fiind Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Art. 191 din Regulamentul Camerei Deputaților prevede că deputații se bucură de imunitate parlamentară de la data eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub condiția validării. Regulamentul Senatului nu prevede o asemenea dispoziție, precizând doar în art.172 alin. (1) că senatorii se bucură de imunitate parlamentară pe toată durata exercitării mandatului.

Art. 191 din Regulamentul Camerei Deputaților este însă interesant dintr-un alt punct de vedere, și anume că extinde protecția deputaților din momentul eliberării certificatului constatator al alegerii, deși până la întrunirea legală a Camerei Deputaților nu își pot exercita mandatul. Aparent este o contradicție între rolul, scopul inviolabilității și data la care deputatul beneficiază de imunitate. Astfel, pe de-o parte, deputatul nu are dreptul să îndeplinească acte, să desfășoare activitate parlamentară, iar,pe de altă parte, este inviolabil în condițiile prevăzute în art. 72 alin. (1)din Constituție. In realitate, art. 191 din Regulamentul Camerei Deputaților subliniază o dată în plus importanța excepțională a mandatului de ales al poporului și cerința asigurării acestuia a unui maximum de libertate în exercitarea atribuțiilor parlamentare.

Corneliu Turianu priveste imunitatea ca responsabilitate și nu privilegiu. Ea este în esență o cauză care înlătură incidența legii penale. Imunitatea – care protejează mandatul parlamentarului, nu omul! – este acordată membrilor corpurilor legiuitoare și se rezumă numai la acele infracțiuni ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului și pentru care deputații și senatorii pot fi – atenție! – trași la răspundere juridică disciplinară. Pentru infracțiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetățean.

Poate fi privita imunitatea parlamentara totusi ca un drept ? Ca dreptul parlamentarilor de a nu fi perchezitionati, de a nu fi trasi la raspundere ? Cu toate ca doctrina nu a precizat, in acest sens aparand opinia ca nu este un privilegiu, ramane totusi relevanta decizia Curtii Constitutionale nr 799 din data de 17 iunie 2011. Astfel, Curtea a hotarat in privinta propunerii de modificare a art 72, urmatoarele « Pentru aceste considerente, și văzând că prin proiectul legii de revizuire a Constituției este eliminată inviolabilitatea parlamentarului, adică acea imunitate de procedură care protejează parlamentarul împotriva urmăririlor penale abuzive sau vexatorii, instituția imunității parlamentare fiind astfel golită de conținut, Curtea constată că modificarea propusă sub acest aspect este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituție. »

Elemente de drept comparat

INCOMPATIBILITATEA PARLAMENTARA

Incompatibilitatea parlamentara este o masura si o obligatie in acelasi timp, impusa parlamentarilor romani, prin care acesti nu pot exercita anumite functii datorita statutului lor. Poate fi vazuta ca o masura de siguranta, ca o garantie ceruta pentru indeplinirea cea mai buna a mandatului. Baza legala consta in art 71 din Constitutia Romaniei, care precizeaza ca :

(1) Nimeni nu poate fi, în același timp, deputat și senator.

(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cuexercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului.

(3)Alte incompatibilități se stabilesc prin lege organică.

Incompatibilitatea este o masura care vine sa sustina parlamentarul dar in acelasi timp sio interdictie pusa asupra acestuia., prin care acesta nu poate desfasura activitati publice, functii sau demnitati care vin in contradictoriu cu mandatul sau de senator sau deputat. Aristotel, în lucrarea sa „Politica", nota: „Se mai poate critica și cumulul funcțiilor, care la Cartagena trece drept o mare cinste. Un om nu poate împlini bine decât o singură treabă. Este datoria legiuitorului să stabilească această diviziune a slujbelor și să nu ceară de la aceeași persoană să cânte din flaut și să facă încălțăminte"

Incompatibilitatea nu se confundă cu ineligibilitatea , care înseamnă lipsa vocației unei persoane de a candida în alegerile parlamentare sau locale. Astfel, sunt neeligibili (nu pot li aleși) pentru că le este interzisă asocierea în partide politice: judecătorii Curții Constituționale, AvocatulPoporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categoriide funcționari publici, stabilite prin lege organică. Dacă aceste categorii de

persoane au intenția de a candida pentru un mandat de deputat sausenator, trebuie să renunțe la calitatea ce îi face neeligibili, cel mai târziupână Ia data depunerii candidaturii.

Spre deosebire de ineligibilitate, care împiedică depunerea candidaturii, categoria de incompatibilitate permite participarea la alegeri, dar candidatul care a obținut mandatul de deputat sau de senator trebuie să opteze pentru demnitatea publică de parlamentar sau pentru funcția incompatibilă cu aceasta.

Aceeași logică constituțională se aplică în cazul în care pe parcursul exercitării mandatului un deputat sau senator devine incompatibil din cauza cumulului cu o anumită funcție sau activitate aflată în contradicție cu natura mandatului parlamentar.

In ceea ce privește regimul de incompatibilitate a calității de deputat sau senator cu orice funcții publice de autoritate, trebuie subliniat că rolulesențial al acesteia este de a asigura independența parlamentarilor înexercitarea mandatului încredințat de popor și, totodată, buna funcționare a anumitor servicii publice, care ar fi astfel periclitată, dacă funcționarul public ar fi în același timp și parlamentar.

Prin cumularea mandatului de parlamentar cu oricare altă funcție publicăde autoritate sau chiar cu o funcție privată, ipotetic stabilită prin lege specială, deputatul sau senatorul ar putea intra în conflict cu prerogativele și obligațiile sale parlamentare. S-ar putea produce chiar o confuzie de atribuții legislative și executive ori chiar jurisdicționale încredințate aceleiași persoane, deputat sau senator.

Pe de altă parte, prin regimul de incompatibilități se evită ca deputatul sau senatorul, derogând de la obligațiile sale de ales al poporului, să devină obedient față de pretențiile Executivului, care l-ar salariza pentru îndeplinirea unei funcții publice de autoritate pe timpul exercitării mandatului său parlamentar.

O altă problemă teoretică și, totodată, practică, de discutat în legătură cu regimul incompatibilităților stabilit de art. 71 din Constituție, este dacă Legiuitorul Constituant a avut în vedere exclusiv funcțiile publice de autoritate sau și anumite funcții private. O asemenea problemă ipotetică poate fi pusă întrucât art. 71 alin. (3) din Constituție, disociat de alin. (2) al aceluiași articol, conține o formulare generală: „Alte incompatibilități se stabilesc prin lege organică". Pe această cale și respectându-se numai condiția constituțională privind natura organică a legii prin care s-ar stabili alte incompatibilități, a fost posibil ca Legiuitorul să prevadă ulterior adoptării Constituției că mandatul de deputat sau senator este incompatibil cu anumite funcții private.

Deși principiul general în materie este compatibilitatea mandatului parlamentar cu activitățile private, dată fiind formularea generală din art. 71 alin. (3) din Constituție, s-a putut admite ca printr-o lege organică să fie prevăzute astfel de incompatibilități. Totuși, în selectarea unor astfel defuncții private (incompatibile cu mandatul de parlamentar) este necesar să se acorde o atenție deosebită pentru a nu se extinde regimul incompatibilităților la orice funcție privată. O asemenea manieră de abordare a regimului de incompatibilități ar duce la abuzuri, la împiedicarea unor parlamentari incomozi să-și exercite mandatul, obligându-i, în ultimă instanță, să renunțe la acesta în beneficiul funcției private incompatibile.

In art. 71 alin. (1), Constituția prevede că nimeni nu poate fi, înacelași timp, deputat și senator. Rațiunea acestei interdicții este clară: Parlamentul României fiind bicameral, fiecare Cameră își desfășoară activitatea în mod autonom față de cealaltă. Ca atare, activitatea deputaților și cea a senatorilor, deși se completează una pe alta, sunt separate. In afară de această incompatibilitate expresă, Legiuitorul Constituant a prevăzut în art. 71 alin. (2) că demnitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului.

Inainte de a analiza conceptul de „funcție publică de autoritate", trebuie spus că este de esența regimului parlamentar posibilitatea cumulului calității de deputat sau senator cu funcția de membru al Guvernului. Cu toate a cestea, având în vedere caracterul semiprezidențialal regimului politic instituit prin Constituția din 1991, ar fi fost de preferat să nu se fi permis cumulul celor două demnități publice. De altfel, așa cum rezultă și din practica parlamentară, sarcinile executive ale membrilor Guvernului care cumulează funcția guvernamentală cu demnitatea de deputat sau senator nu permit întotdeauna acestora să se implice, la fel ca ceilalți parlamentari, în activitatea Camerelor ai căror membri sunt. Regulamentele Camerelor conțin prevederi clare în ceea ce privește participarea acestora la dezbaterile parlamentare. De pildă, în art. 212 alin. (5) din Regulamentul Camerei Deputaților se prevede că prezența deputaților, dacă sunt și membri ai Guvernului, la lucrările în plen ale Camerei este obligatorie la deschiderea și închiderea sesiunilor, la dezbaterea și adoptarea proiectelor de legi și a propunerilor legislative din sfera lor de competență, la desfășurarea orei ministeriale consacrate întrebărilor și răspunsurilor la întrebări, la dezbaterea interpelărilor privind politica ministerului de care răspund, la prezentarea rapoartelor și declarațiilor politice ale primului-ministru.

Deseori, în practica parlamentară s-a pus problema compatibilității demnității de senator ori deputat cu exercitarea unei activități liberale, cum este cea de avocat, atunci când avocatul având calitatea de parlamentar pledează ca apărător în anumite procese. Sigur, în aceste cazuri, incompatibilitatea are rațiuni morale și mai puțin legale. S-a spus că implicarea parlamentarilor în anumite procese penale în calitate de apărători ai unor persoane acuzate de săvârșirea de infracțiuni deosebit degrave, precum cele de corupție, trafic de persoane sau de droguri, spălare de bani etc, pot avea un impact nefavorabil în privința modului de percepție a Parlamentului de către cetățeni. De asemenea, din aceeași perspectivă s-a pus problema existenței unui vădit conflict de interese atunci când parlamentarul (în calitate de avocat) ar pleda într-o cauză civilă sau comercială împotriva statului român. Pentru a întări independența parlamentarilor s-a propus chiar instituirea unui Registru Public al Intereselor Parlamentarilor care să cuprindă declarațiile acestora privind interesele personale care ar putea să îi influențeze în formularea unor propuneri legislative. Printr-o completare a Legii nr. 161/2003 făcută prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 280/2003, s-a precizat că deputatul sau senatorul care pe durata exercitării mandatului de parlamentar dorește să exercite și profesia de avocat nu poate să pledeze în cauzele ce se judecă de către judecătorii sau tribunale și nici nu poate acorda asistență juridică la parchetele de pe lângă aceste instanțe .Potrivit aceleiași completări, deputaților sau senatorilor avocați li se interzice să acorde asistență juridică învinuiților sau inculpaților și nici nu îi pot asista în instanțe în cauze penale privind:

a) infracțiunile de corupție, infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție ,precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare;

b) infracțiunile prevăzute în Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu modificările și completările ulterioare;

c) infracțiunile privind traficul de persoane și infracțiunile în legătură cu traficul de persoane, prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu modificările și completările ulterioare; infracțiunea de spălare a banilor, prevăzută în Legea nr.656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, cu modificările ulterioare;

d) infracțiunile contra siguranței statului, prevăzute în art. 155-173 din Codul penal;

e) infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției, prevăzute în art. 159-272 din Codul penal;

f) infracțiunile contra păcii și omenirii, prevăzute în art. 356 -361 din Codul penal. Deputatul sau senatorul aflat într-o astfel de situație nu poate să pledeze în cauzele civile sau comerciale împotriva statului, a autorităților sau instituțiilor publice, a companiilor naționale ori a societăților naționale în care acestea sunt părți. De asemenea, nu poate să pledeze în procesele intentate statului român, în fața instanțelor internaționale.

Potrivit Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor și celor două regulamente ale Camerelor, calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu funcția de Președinte al României. Regulamentele Camerelor și Legea nr. 96/2006 conțin, totodată, prevederi exprese privind regimul concret al incompatibilităților și soluționarea stărilor deincompatibilitate ale membrilor Parlamentului. Este clar că incompatibilitățile deputaților nu pot diferi de cele ale senatorilor.

Incompatibilitatea cu anumite funcții private

Legea nr. 96/2006 a prevăzut în art. 15 alin. (1) că demnitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu următoarele funcții:

a)președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societăți comerciale,inclusiv bănci ori la alte instituții de credit, la societăți de asigurare și lacele financiare, precum și în instituții publice;

b) președinte sau secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la societățile comerciale prevăzute la lit. a) de mai sus;

c) reprezentant al statului în adunările generale ale societățilo rcomerciale prevăzute la lit. a);

d) manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;

e) comerciant persoană fizică;

f) membru al unui grup de interes economic, definit conform legii.

Incompatibilitatea demnității de deputat sau senator cu cea de membrii în Parlamentul European sau cu îndeplinirea unei funcții încredințate de un stat străin

Europarlamentarii nu reprezintă statul român, țara ca atare, ci pe cetățenii acesteia și nu numai pe ei. Incă de la constituirea în 1951 a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului s-a prevăzut înființarea unei Adunări comune compuse din „reprezentanți ai popoarelor reunite în Comunitate". Calitatea membrilor Adunării, devenită oficial Parlamentul European prin Actul Unic European adoptat în 1986, nu s-a schimbat din 1951 până în prezent: ei sunt reprezentanți direcți ai cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, căpătând o legitimitate identică cu cea a membrilor parlamentelor naționale, cu diferența că Uniunea excede organizării politice statale.

Fiecare europarlamentar în parte este reprezentantul tuturor cetățenilor Uniunii Europene. In aceste condiții, este de neconceput ca europarlamentarii români să reprezinte România în Parlamentul European.

Un argument în acest sens este și art. 189 al Tratatului privind instituirea Comunităților Europene, care califică membrii Parlamentului European ca reprezentanți ai popoarelor reunite în Comunitate. Și articolul 120 al Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa prevede expres că Parlamentul European este format din reprezentanții cetățenilor Uniunii.

Prin Legea nr. 161/2003 s-a prevăzut că, în mod excepțional, Biroul permanent al Camerei Deputaților sau Senatului, la propunerea Guvernului și cu avizul comisiilor juridice, poate aproba participarea deputatului sau a senatorului ca reprezentant al statului în adunarea generală a acționarilor ori ca membru în consiliul de administrație alregiilor autonome, companiilor sau societăților naționale, instituțiilor publice ori al

societăților comerciale, inclusiv al băncilor sau al altor instituții de credit, al societăților de asigurare și al celor financiare, de interes strategic sau în cazul în care un interes public impune aceasta.Legea nr. 96/2006 interzice expres în art. 17 folosirea numelui unei persoane însoțit de calitatea sa de deputat sau de senator în orice acțiune publicitară privitoare la orice societate comercială, financiară oriindustrială sau altele asemenea cu scop lucrativ.

încetarea stării de incompatibilitate

Deputatul sau senatorul care la data intrării în exercițiul mandatului și după validare se află într-una dintre incompatibilitățile prevăzute de Legea nr. 96/2006 sau de alte legi speciale, va informa în scris în termen de 15 zile, Biroul permanent al Camerei din care face parte, despre această situație. In termen de 30 de zile de la expirarea acestui termen, deputatul sau senatorul va opta între mandatul de deputat sau de senator și funcția ori funcțiile incompatibile, demisionând potrivit opțiunii sale. în cazul în care deputatul sau senatorul nu și-a exprimat opțiunea, este consideratdemisionat de drept. Situația se aduce la cunoștința Camerei, care constată demisia de drept. Hotărârea Camerei de constatare a demisiei și declarare a locului vacant se publică în Monitorul Oficial al României,

Partea I. Locul devenit vacant ca urmare a demisiei va fi ocupat prin alegeri parțiale organizate, potrivit Legii electorale, în colegiul uninominal în care locul de parlamentar a devenit vacant.Procedura de declarare a scării de incompatibilitate se completează cu dispozițiile corespunzătoare cuprinse în regulamentul fiecărei Camere. Cazurile de incompatibilitate sunt trimise spre examinare Comisiei juridice, de disciplină și imunități a Camerei Deputaților sau, respectiv, a Senatului, care va întocmi un raport. Propunerile comisiei se aprobă de Cameră cu votul majorității membrilor săi. Dacă deputatul sau, după caz, senatorul a făcut să înceteze cauza de incompatibilitate după sesizarea comisiei, se va lua act de aceasta în procesul-verbal al ședinței; asemenea cazuri nu se trec în raportul comisiei. Deși nici Constituția, nici regulamentele parlamentare nu conțin referiri

la conflictul de interese, acesta este reglementat prin lege. In acest sens,Legea nr. 161/2003 prevede că prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar puteainfluența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative. Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice, așa cum acesta este definit prin lege, sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public.

Conflictul de interese apare în situația în care o persoană care deține o funcție publică are un interes personal care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a sarcinilor care îi revin. Conflictul de interese presupune un interes personal: de cele mai multe ori acesta este de natură financiară, dar poate îmbrăca și o altă formă. De pildă, se poate urmări obținerea unor avantaje pentru soț/soție sau copil. Conflictul apare în momentul în care interesul personal se opune exercitării cu obiectivitate a funcției publice. Principiile fundamentale care stau la baza conflictului de interese sunt acelea ale imparțialității și principiul integrității. Parlamentarii aflați într-o asemenea situație ar trebui să-și declare

interesele. Declarația de interese este un concept deosebit de complex, de sorginte britanică, strâns legat de acela al conflictului de interese. Această noțiune pune mai mult accent pe eventualele relații financiare și economice care ar putea afecta independența și imparțialitatea membrilor Parlamentului decât pe riscul îmbogățirii fără justă cauză. Modelul francez se fundamentează pe principii diferite, relevând un grad mare de neîncredere în ocupanții funcțiilor publice față de modelul britanic. Așadar, dacă principala preocupare a sistemelor care au adoptat modelul declarațiilor de interese este aceea de a promova transparența, preocuparea modelului bazat pe declarațiile de avere este aceea de a lupta împotriva corupției.

In ceea ce priveste practica in domeniul incompatibilitatilor, numai anul acesta, in martie au fost semnalate 33 de cazuri de incompatibilitate in randul parlamentarilor.

La data de 11 martie 2014, Agentia Nationala de Integritate a semnalat existența stării de incompatibilitate în cazul lui MAN MIRCEA, Deputat în Parlamentul României (mandatul 2012 – 2016) și fost Președinte al Consiliului Județean Maramureș (mandatul 2008 – 2012).

MAN MIRCEA s-a aflat în stare de incompatibilitate, în perioada 19 iulie 2010 – 24 ianuarie 2012, întrucât a exercitat, simultan, atât funcția de Președinte al Consiliului Județean Maramureș, cât și funcția de membru în Consiliul de Administrație al Spitalului Județean de Urgență ”Dr. Constantin Opriș” Baia Mare, încălcând, astfel, dispozițiile art. 87, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 161/2003 și art. 91, alin. (3), teza I din Legea nr. 161/2003.

Astfel, MAN MIRCEA nu a respectat dispozițiile art. 87, alin (1), lit. d) și f) din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora „Funcția de […] președinte al consiliului județean […] este incompatibilă cu: funcția de […] membru al consiliului de administrație […] la instituțiile publice”, precum și dispozițiile art. 91, alin. (3), teza I din Legea nr. 161/2003, potrivit căruia „Alesul local poate renunța la funcția deținută înainte de a fi numit sau ales în funcția care atrage starea de incompatibilitate, în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcție”.

Persoana evaluată a fost informată despre declanșarea procedurii de evaluare, elementele identificate, precum și drepturile de care beneficiazã – de a fi asistat sau reprezentat de un avocat și de a prezenta date sau informații pe care le considerã necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris. MAN MIRCEA a depus la dosarul de evaluare un punct de vedere, în exercitarea dreptului la apărare.

„Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat […] încălcarea obligațiilor legale privind […] starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit reglementării aplicabile demnității, funcției sau activității respective […]”.

„Persoana […] față de care s-a constatat […] starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică […] pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului”.

La doar o zi mai tarziu, pe 12 martie, alte 32 de cazuri de incompatibilitate au fost semnalate Agentiei Naionale de Integritate.De pe site-ul oficial al acesteia aflam ca

genția Națională de Integritate a constatat în cazul a 32 parlamentari (22 deputați și 10 senatori) încălcarea regimului juridic al incompatibilităților, precum și posibila săvârșire a infracțiunii de fals în declarații, după cum urmează:

– încălcarea regimului juridic al incompatibilităților de către 22 deputați și 10 senatori ca urmare a exercitării simultane de funcții și calități, contrar prevederilor art. 82, alin (1), lit. a), c) și e) din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora calitatea de deputat și senator este incompatibilă cu funcțiile de „administrator”, „membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale”, „calitatea de comerciant persoană fizică”, sau cu „funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale prevăzute la lit. a)”; persoanele menționate au încălcat și prevederile art. 15, alin. (1), lit. a), ale art. 16, alin. (2), lit. a) și e), precum și ale art. 17, alin. (1) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor;

– posibila săvârșire a infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 326 Cod Penal, în cazul a trei deputați și un senator, ca urmare a faptului că nu au menționat în declarațiile de interese calitățile și funcțiile deținute, motiv pentru care Agenția a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Lista nominală a celor 32 parlamentari în cazul cărora Agenția a constatat încălcarea regimului juridic al incompatibilităților, precum și posibila săvârșire a infracțiunii de fals în declarații:

Persoanele evaluate au fost informate despre declanșarea procedurii de evaluare, elementele identificate, precum și drepturile de care beneficiază – de a fi asistate sau reprezentate de un avocat și de a prezenta date sau informații pe care le consideră necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris. Dintre acestea, două persoane nu au depus la dosarul de evaluare un punct de vedere, în exercitarea dreptului la apărare. 

SECTIUNEA IV

PROTECȚIA FINANCIARĂ A PARLAMENTARILOR

Aceasta tema merita o atentie deosebita, deoarece, spre deosebire de celelalte modalitati prin care se realizeaza protectia mandatului parlamentar, protectia financiara este in stransa legatura cu un veritabil drept,drept la indemnizatie parlamentara. Ea excede insa limitele dreptului, consacrand statutul special al alesilor nostrii si rolul pe care il au. Prin asigurarea unei protectii speciale, asiguram un climat cat mai favorabil pentru ca senatorii si deputatii sa se bucure de tot respectul cuvenit,pentru ca la randul lor sa ofere un respect si o garantie a calitatii decizilor pe care acestia le iau. Opinia publica a fost adeseori impotriva privilegiilor pe care acestia le au, influentati mai mult sau mai putin de media si culmea, alti membrii ale claselor politice, nemultumiti in primul rand de activitatea lor, dar mai ales traind cu teama unei veritabile intoarceri in timp, in realitate insa, indemnizatia precum si toate celelalte prime, bonusuri si decontari fiind o manifestare de exercitiu a democratiei, precum si incercand sa fie o madalitate prin care sa fie pusi parlamentari la adapost de coruptie si trafic de influenta.

Cand vorbim de protectie financiara, ne referim in principal la indemnizatie, precum si alte sume de bani necesare pentru acoperirea cheluielilor realizate in exercitiul functiei acestora, indemnizatii tranzitorii si bineinteles pensii.

În toate țările, indemnizația este o parte importantă a statutului parlamentarului, cu toate că natura sa poate varia de la o țară la alta . Inițial, baza acestei indemnizații a fost în esență, rambursarea cheltuielilor inerente exercitării mandatului parlamentar. Acest lucru a fost logic în măsura în care frecvența și durata sesiunilor inițiale au fost limitate , precum și în cazul în care activitatea parlamentară necesita un sacrificiu relativ redus din partea parlamentarilor, care reveneau repede la meseriile și activitățile pe care le derulau în mod obișnuit și le ofereau mijloacele financiare pentru a-și asigura traiul de zi cu zi.

Importanța „salarizării” parlamentarilor a fost, de asemenea, puternic influențată chiar de componența parlamentelor. În multe sisteme parlamentare din secolul al XIX-lea și chiar la începutul secolului al XX-lea, sufragiul cenzitar dădea drept de vot numai celor bogați, ceea ce făcea ca „les riches élisaient des riches” și aceștia puteau să participe la lucrările parlamentelor fără grija zilei de mâine. Chiar și în primele decenii după trecerea la votul universal, parlamentele, ca să nu vorbim doar de camerele superioare, erau încă, de cele mai multe ori compuse din oameni bogați, care nu aveau nevoie de indemnizația de parlamentar pentru a supraviețui.

Creșterea cerințelor vieții parlamentare, la care s-a adăugat creșterea frecvenței și duratei sesiunilor, precum și democratizarea modurilor de recrutare politică a parlamentarilor de către partidele politice, alături de extinderea dreptului de vot, se numără printre factorii care au dus la necesitatea de a da parlamentarilor un mijloc de subzistență, deoarece aceștia nu mai puteau suporta cheltuielile din propriile surse sau din profesiile lor . Acest lucru este valabil mai ales că în paralel cu această evoluție a profesionalizării mandatului parlamentar, exercitarea unui mare număr de alte ocupații a fost declarată incompatibilă cu mandatul de parlamentar. De la o simplă rambursare a cheltuielilor inerente în derularea mandatului parlamentar, funcția indemnizației parlamentare a evoluat într-o adevărată remunerare a activității derulate, ce urmărește să asigure o viață decentă parlamentarului și să-l pună pe acesta la adăpost de influențe și corupție.

Fostele state comuniste din Estul Europei, foloseau o formulă de rambursare lunară sau anuală a cheltuielilor făcute de parlamentarii lor, iar în cazul în care membrii parlamentelor continuau să-și practice în timpul mandatului meseriile lor obișnuite, primeau salariile aferente acestora. După căderea comunismului singurul stat ce mai folosește acest sistem este Cuba.

Astăzi, putem spune că indemnizația de parlamentar a devenit un adevărat salariu și aceasta trebuie să răspundă în primul rând la următoarele obiective: în primul rând, ea trebuie să permită fiecărui cetățean, indiferent de avere accesul în Parlament, iar atunci când acesta este ales trebuie să-l protejeze de ispita corupției, iar în final are drept scop să compenseze cheltuieli specifice legate de exercitarea mandatului.

Diversitatea și complexitatea metodelor utilizate pentru calcularea indemnizației parlamentare în diferite state face dificilă orice încercare de sinteză. Există diverse motive pentru acest lucru. În primul rând, diferențelor de structură ale parlamentelor din aceste state, li s-au adăugat modul de formare a parlamentelor, modul cum s-a ajuns la acordarea indemnizației, puterea de cumpărare, specificul economico-social al fiecărui stat în parte, situația economică și socială, iar toate acestea au influențat și se pare că influențează tot mai mult sumele acordate drept indemnizații parlamentarilor.

Din acest punct de vedere nu este cu adevărat util să se compare sumele ce reprezintă indemnizația acordată parlamentarilor în state de pe continente diferite sau chiar de pe același continent, dacă nu se compară în același timp, costul vieții cotidiene în ambele țări supuse comparației, așa că, în ceea ce urmează nu vom prezenta sumele pentru a arăta nivelul acestora în fiecare stat, nu vom face comparații cu cele din alte state și vom încerca să procedăm la efectuarea de comparații prin trimitere la mai multe criterii obiective.

În al doilea rând, indemnizația de parlamentar se compune, de obicei, din două elemente distincte: indemnizația (remunerația) de bază și indemnizația suplimentară (complementară), care este adesea considerată o „rambursare a cheltuielilor”. Este foarte dificil să se stabilească un echilibru între aceste două componente, mai ales că sistemele de impozitare care se aplică în statele lumii sunt, de obicei, diferite.

În al treilea rând, indemnizația de parlamentar nu poate fi disociată de beneficiile sociale de care se bucură parlamentarii. În unele țări, parlamentarii primesc indemnizații, care pot apărea modeste în raport cu munca și activitățile depuse, dar în schimb acestea sunt contrabalansate de o protecție socială integrală și/sau de o schemă de pensii generoasă .

În majoritatea statelor, în plus față de indemnizație, parlamentarii beneficiază de a gamă largă de beneficii în natură, precum și de alte facilități considerate necesare pentru exercitarea corespunzătoare a mandatului parlamentar, care sfidează o analiză comparativă concludentă între ele.

În aproape toate țările, parlamentarii primesc o indemnizație de bază pentru exercitarea mandatului de parlamentar, o sumă variabilă, ce are, în toate cazurile, semnificația unui salariu . Puține sunt statele care au instituit excepții de la această regulă. Exemplu concludent îl reprezintă Cuba, statul în care s-au instituit și păstrat reguli specifice regimului politic de tip comunist, stabilește că, în cazul în care parlamentarul se află în concediu fără plată, acesta continuă să primească un salariu egal cu cel avut înainte de a deveni parlamentar, plus indemnizații pentru costurile suplimentare pe care le suportă, în exercitarea unor atribuții de natură parlamentară.

În unele țări africane, parlamentarii, în locul unei indemnizații fixe, primesc o indemnizație formată din sume acordate pentru fiecare zi când participă la lucrări, pe baza unor „jetoane de prezență”, pe care le primesc în fiecare zi când se prezintă în Parlament . Există, de asemenea, o serie de adunări parlamentare ai căror membri nu primesc nicio indemnizație, pentru că ei deja primesc una de la altă instituție sau o primesc într-un alt mod. Un exemplu este acela al membrilor Bundesrat-ului german, care nu primesc, în afară de transport public gratuit, niciun alt avantaj sau o altă indemnizație de la această Cameră a Parlamentului, dar care primesc un salariu în calitate de membru al guvernului Land-ului pe care-l reprezintă în Bundesrat. Aceeași regulă se aplică mutatis mutandis membrilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care nu primesc nicio indemnizație ca atare, dar care primesc indemnizații ce sunt plătite de către statele care i-au desemnat drept membrii. De asemenea, membrii House of Lords din Regatul Unit, primesc drept compensație pentru participarea lor la lucrările Camerei, o sumă forfetară plătită pentru fiecare zi de prezență .

În aproape toate celelalte țări, parlamentarii sunt „recompensați” cu o indemnizație fixă, care nu are nicio legătură cu numărul de ședințe ale Camerei la care participă. Acest principiu este, de obicei prevăzut în constituțiile statelor, care lasă, de asemenea, la latitudinea parlamentelor stabilirea cuantumului acesteia.

În general, remunerațiile parlamentare sunt determinate prin referire la alte salarii și indemnizații . În cele mai multe cazuri, salariile plătite pentru funcțiile publice sunt luate drept bază de calcul pentru indemnizațiile parlamentare. Indemnizațiile parlamentare sunt, astfel, aliniate fie cu salariile înalților funcționari publici, fie în strânsă legătură cu acestea, fie în legătură cu salariul mediu din sistemul public, fie în legătură cu o funcție publică specifică .

Sunt state în care parlamentarii primesc o remunerație bazată pe cele mai mari salarii ce sunt plătite pentru cele mai înalte funcții ale statului , în timp ce în altele , aceștia primesc o indemnizație egală cu indicele maxim al salariilor din ierarhia profesională a sistemului judiciar, a personalului militar și a corpului de înalți funcționari de stat. În alte state, sunt stabilite principii care prevăd faptul că indemnizația parlamentarilor nu poate depăși salariul lunar al celor mai înalți funcționari de stat, iar acestea sunt suficient de importante ca să fie înscrise în Constituții .

În aceeași logică, alte state stabilesc că indemnizațiile plătite pentru membrii parlamentelor lor sunt la fel cu cele ale celor mai înalți funcționari publici, cu sublinierea că parlamentarii care îndeplinesc funcții în cadrul adunărilor – președinte, vice-președinte, secretari, șefii grupurilor parlamentare, primesc o indemnizație suplimentară . De asemenea, indemnizația de parlamentar este legată de ierarhia salariilor funcționarilor publici , situație în care se găsesc în pozițiile cele mai de sus ale acestora, primind indemnizații care se găsesc chiar cu șapte trepte peste cele ale miniștrilor. De asemenea, în acest caz s-au stabilit și majorări ale acestor indemnizații, în funcție de vechimea parlamentarului în legislativ.

În Franța, indemnizația parlamentară de bază este egală cu media celui mai mic și a celui mai mare salariu din sistemul salarial folosit pentru funcționarii de stat, fiind plasată în categoria „hors échelle” . În Belgia, indemnizația parlamentară este aceeași cu salariul de plecare a judecătorilor de la cea mai înaltă instanță administrativă – Consiliul de Stat-, dar spre deosebire de salariul acestora, suma corespunzătoare indemnizației parlamentare nu crește odată cu vechimea în funcție, rămânând fixă pe toată durata mandatului parlamentar .

Trebuie să subliniem de asemenea, că existența unei indemnizații parlamentare fixe nu exclude primirea unor sume suplimentare bazate pe participarea la reuniuni. În Egipt, alături de indemnizația lunară, parlamentarul, primește o sumă pentru fiecare întâlnire la care a participat (în plen sau în comisii) . În acest caz, parlamentarii pot să-și suplimenteze astfel veniturile, din indemnizație, prin participarea la cât mai multe ședințe de plen sau în comisii. Situația inversă, absența de la aceste întâlniri, este mai puțin întâlnită, dar totuși uzitată când parlamentarul are suficiente resurse financiare. Pentru a-i determina pe parlamentari să participe la lucrările parlamentelor s-au stabilit și sancțiuni în caz de absență nejustificată de la ședințele comisiilor sau de la cele din plenul adunării, cum ar fi diminuarea indemnizației de bază cu sumele aferente absențelor.

Remunerația de bază a parlamentarilor este adesea întregită cu beneficii suplimentare.

În aproape toate țările, indemnizația suplimentară este plătită direct parlamentarului, dar sunt state care au și alte sisteme de acordare a acestora. Aceste indemnizații suplimentare sunt forfetare și nu trebuie să fie legate direct de costurile reale. Alte state au un sistem mai strict de urmărire a acestor cheltuieli, iar indemnizația suplimentară se acordă numai pe bază de dovezi, iar uneori, aceste două sisteme se completează reciproc, o parte a indemnizației se alocă fără nici o dovadă, iar cealaltă se acordă pe baza unor justificări a cheltuielilor făcute.

 Criteriile care justifică acordarea de indemnizații suplimentare sunt în esență de două feluri: „recompensarea” exercitării unei funcții specifice în cadrul adunării parlamentare și rambursarea unor cheltuieli specifice exercitării mandatului.

În măsura în care indemnizația suplimentară este considerată ca fiind o rambursare a cheltuielilor efectuate în exercitarea mandatului, suma este de cele mai multe ori stabilită în funcție de dimensiunea circumscripției electorale a parlamentarului.

ALTE FACILITĂȚI ACORDATE MEMBRILOR PARLAMENTULUI

În aproape toate parlamentele din statele lumii, parlamentarii beneficiază și de alte facilități sau beneficii în plus față de indemnizația de bază și de indemnizațiile suplimentare.

În multe state , toți membrii parlamentelor beneficiază de birouri complet echipate, în clădirea Parlamentului din care fac parte. Într-un număr redus de cazuri, această facilitate depinde de mărimea grupului politic, fiind necesar un număr minim membrii pentru a le pune la dispoziție astfel de facilități sau acestea sunt numai la dispoziția anumitor membrii, în special liderii grupurilor parlamentare, președinții comisiilor parlamentare , etc.

Pe lângă aceste facilități, în unele state sunt acordate sume de bani inclusiv pentru deschiderea și întreținerea unor birouri parlamentare în circumscripțiile electorale . În acest scop sunt decontate cheltuielile cu chiriile, cu serviciile telefonice, Internet, mobilier, echipamente de birou, papetărie, precum și cu personalul angajat în cadrul acestor birouri de circumscripție

Nu este surprinzător, prin urmare, ca adunările parlamentare să considere că este necesar să ofere membrilor lor posibilitatea de a angaja asistenți sau consilieri , care sunt adesea absolvenți de studii superioare și pot într-o anumită măsură, să fie priviți ca o contrapondere la funcționarii parlamentari.

Locuinta de serviciu, autovehiculul de serviciu, servicii de protectie si paza, telefoane mobile de serviciu, bilete de avion pentru deplasari in interes de serviciu, sunt doar cateva dintre facilitatile oferite senatorilo si deputatilor romani dar si straini.

CAPITOLUL II

Principii si reguli de conduita care guverneaza activitatea parlamentarilor

Principiile sunt poate cele mai importante de studiat atunci cand analizam sfera drepturilor, a obligatiilor si a protectiei parlamentarilor. Nu datorita volumului, in sine, ci pentru ca intelegandu-le, putem intelege intregul concept analizat. Capitolul III din Legea 96/2006, trateaza exact aceste principii.

Art 9 se refera la principiul interesului national si stipuleaza ,,Deputatii si senatorii au indatorirea de a actiona in interesul intregii natiuni si al locuitorilor din circumscriptiile electorale pe care le reprezinta.”

Conceptul de interes national

H. Kissinger, consideră că din punct de vedere istoric, conceptul de interes național a fost formulat de cardinalul Richelieu care a formulat ideea „rațiunii de stat”.

Înaintea lui însă întâlnim și la Machiavelli și la Giovanni Botero (1589), acest concept înțeles ca o necesitate care comandă comportamentul statului. Treptat, rațiunea de stat și interesul național s-au suprapus. Orice stat este preocupat de precizarea interesului național pe baza evaluării riscurilor reale sau potențiale, care sunt de regulă evaluate periodic. James Rosenau, consideră că interesul național este și un instrument de analiză dar și de acțiune (explică sau evaluează sursele de politică externă a unei națiuni și, în plus servește ca mijloc de propunere, justificare sau condamnare a politicilor).

Definirea interesului național este dificilă datorită caracterului său vag. Elementul cheie este însă ideea de interes. În secolul trecut, Palmerston, obișnuia să spună „Noi nu avem nici aliați și nici inamici eterni. Interesele noastre sunt eterne și datoria noastră este de a urma aceste interese”. În secolul nostru De Gaulle relua aceleași idei afirmând că națiunile nu au sentimente ci doar interese. Hans Morgentau, emite ideea că ceea ce numim interes național este format dintr-un „sâmbure tare” prezent în orice situație și un înveliș format din elemente variabile care semodifică în funcție de împrejurările istorice concrete. În sâmburele tare intră păstrarea identității fizice, politice și culturale ale unei națiuni și se referă la asigurarea identității naționale și a integrității teritoriale, la păstrarea ordinii și a echilibrului intern. Învelișul se stabilește în funcție de evoluția raporturilor de putere, de alianțele posibile, de proiectele de securitate credibile.

Marile puteri gândesc interesul național în termeni regionali și mondiali, iar statele mici prin prisma coalițiilor sau sistemelor de securitate colective. De exemplu, interesul național al SUA coincide cu interesul său de superputere mondială, în timp ce pentru statele mici, interesul național trebuie să țină seama și de evoluția raporturilor cu marile puteri și dinamica relațiilor cu vecinii imediați.

Precizarea interesului național presupune mai multe etape:

Elaborarea politicii generale (megapolitică);

Elaborarea politicii de securitate națională, care prevede măsuri de contracarare aslăbiciunilor proprii și a amenințărilor venite din exterior

În literatura de analiză noțiunea “interes național” a fost inclusă în circulație în 1935 prin includerea în Enciclopedia științelor politice editate la Oxford. Prioritate în elaborarea acestei noțiuni aparține teologului R. Niebuhr și istoricului Ch. Bird.În literatura de analiză categoria “interesul național” este elucidată ca regulă, în conexiune cu politica externă, considerîndu-se că statele își materializează interesele naționale prin politica externă.

H. Morgenthau subliniază că politica externă este determinată de interesele naționale, acestea sunt de caracter obiectiv din cauza că se află în conexiune cu natura umană și împrejurările geografice, cu tradițiile istorice și socio-culturale ale poporului.

Interesul național conține două elemente de bază:

permanent – este imperativul supraviețuirii, legea neschimbată a naturii;

variabil – este forma concretă pe care o primește interesul național în spațiu și timp.Prerogativa de a determina aceste forme de exprimare aparține statului din cauza că el deține monopolul asupra legăturilor cu lumea înconjurătoare.

Baza interesului național reflectă limba poporului, cultura și condițiile naturale de existența lui, ea întotdeauna rămîne permanentă, pe cînd factorii interni ai țării- regimul politic, opinia publică- nu pot influența asupra naturii interesului național.

Elementul permanent sau central este alcătuit din trei factori:

natura interesului care trebuie apărat;

împrejurările politice în care se desfășoară interesul;

necesitatea rațională care limitează alegerea scopurilor și mijloacelor.

Așadar, unul din principiile de bază ale teoriei “realismului politic” este “conceptul de interes definit în termenii puterii”.

Acest concept asigură conexiunea dintre rațiunea ce tinde sa perceapă politica internațională și faptele destinate cunoașterii, el permite de a înțelege politica drept o sferă independentă a activității umane.

Conținutul “conceptului de interes definit în termenii puterii” nu este irevocabil, el depinde de contexul politic și cultural în care se formează politica internațională a statului.În opinia lui A. George ,noțiunea “interese naționale vitale” cuprinde următoarele valori: supraviețuirea fizică; libertatea; îndestularea economică

Opinii de aceeași natură, de nuanță “realistă”, sunt promovate de J. Frankel . El susține că interesele naționale și scopurile naționale determină particularitățile și direcțiile politicii externeale statelor. Analistul englez propune următoarea clasificare a intereselor naționale:

aspiraționale – provin din idealurile și valorile spirituale de bază ale poporului;

operaționale – sunt interesele practice care alcătuiesc scopul nemijlocit al politicii cotidiene a guvernului;

descriptive – cuprind discuțiile din parlamente, presă, din cadrul opiniilor publice ce se referă la politica externă

F. Northedje consideră în politica externă de obicei se întretaie cu evaluarea rațională a intereselor naționale și doctrinelor ideologice. Majoritatea teoriilor ideologice contemporane sunt flexibile și plastice, dar dacă se produce discordanță între interesele de stat și ideologia politică a unui popor, este de așteptat că interesele de stat inevitabil vor avea prioritate. Folosind pe larg noțiuni din informatică, G. Modelsky susține că procesul de politică externă este alcătuit din patru etape principale:

formularea intereselor;

acumularea forței la IMPUT;

determinarea scopurilor

repartizarea forței la OUTPUT.

Interesele sunt dorințele și cerințele față de comportamentul altor state. G. Modelsky consideră nefondată științific noțiunea “interes național”, el subliniază că interesele pe care le exprimă omul politic nu sînt nici interesele națiunii, nici ale statului, ci ale comunității.

Statul este condiție necesară pentru existența omului politic, el îi oferă mijloace pentru valorificarea scopurilor sale. Limitele comunității sunt în același timp și mai înguste și mai largi decît ho-tarelestatului: sînt mai înguste din cauza că omul politic nu exprimă interesele tuturor grupurilor sociale și cetățenilor țării, sunt mai largi pentru că neexprimînd interesele tuturor grupurilor sociale și cetățenilor statului său, omul politic întruchipează interesele altor state, aliate sau amicale, altor grupuri sau indivizi, inclusiv din statele nealiate.În opinia analistului american, există trei tipuri de interese de care trebuie să țină cont omulpolitic:

cerințele comunității, adică interesele rezultate din valorificarea de către oamenii politici ascopurilor din trecut;

cerințele colaboratorilor provizorii, adică interesele ce țin de valorificarea scopurilor din prezent;

cerințele dușmanilor sau adversarilor, adică interesele de care se face abstracție în numele scopurilor din viitor.

Așadar, în procesul definirii intereselor omul politic ține cont de toate cerințele ce au atribuție față de politica sa. El poate să decidă să neglijeze anumite interese, dar nu poate ignora consecințele acestei neglijări pentru politica sa, și reieșind din interesele diverse, omul politic își formulează scopurile politicii sale externe (el transformă interesele comunității sale în scopuri ale politicii externe).Idei de conținut aproximativ identic sînt expuse de R. Snyder, acesta consideră că interesul național este exprimat de grupul de oameni politici aflați la putere.

J. Rosenau este de părere că interesul național niciodată n-a servit în calitate de instrumentanalitic. Cauzele ar fi următoarele:

natura nedefinită a națiunii și dificultățile determinării a cui interese include;

imposibilitatea de a găsi criterii pentru determinarea existenței intereselor și urmărirea prezenței lor în manifestările independente ale politicii;

lipsa procedurii de acumulare a intereselor de îndată ce sunt identificate.

Societatea este o mulțime infinită de interese individuale sau de grup, nici unul dintre care nu poate prevala asupra altuia și din această cauză definirea interesului național este întotdeauna pur subiectivă exprimând interesele acelei grupe sociale de care aparține omul politic. În pofida caracterului pur subiectiv, noțiunea este necesară pentru a explica și analiza politica externă și relațiile internaționale în termenii interesului național. F. Pearson și J.Rochester deosebesc următoarele neajunsuri ale concepției “interesul național”:

conceperea simplistă a relațiilor internaționale, reducerea diversității și complexității lor la înțelegerea îngustă a intereselor statului

caracterul vag al termenului;

absența criteriilor identice pentru diferite state de determinare a apărării legitime;

existența posibilității ca interesele principale și interesele se-cundare ale statului să devină incompatibile;

interesul național în sensul definit de guvern poate aduce be-neficiu întregii națiuni, dar și numai segmentelor privilegiate ale națiunii;

unele state pot include în componența interesului lor național astfel de noțiuni ca “puterea” și “prestigiul”

Art 10 consemneaza principiul legalitatii si al bunei-credinte 

(1) Deputatii si senatorii, in calitatea lor de reprezentanti alesi ai poporului roman, isi indeplinesc indatoririle si isi exercita drepturile in conformitate cu Constitutia, legile tarii si regulamentele Camerei Deputatilor si Senatului, pe toata durata mandatului pe care il detin.

(2) Deputatilor si senatorilor le este interzis sa isi asume fata de persoanele fizice sau juridice obligatii financiare ori de alt tip, menite sa influenteze exercitarea mandatului cu buna-credinta, potrivit propriei constiinte.

Art 11 al aceleiasi legi ne vorbeste despre principiul transparentei

(1) Deputatii si senatorii trebuie sa dea dovada de transparenta in activitatea parlamentara. 
(2) Deputatii si senatorii au obligatia mentinerii unui dialog permanent cu cetatenii pe problemele care ii intereseaza si care rezulta din asumarea si exercitarea mandatului de parlamentar. 

Acesasta transparenta cunoaste doua forme

Prin accesul public la informatii de interes national, prezenta presei in sala, comunicate de presa, informarea continua a tot ceea ce se decide, accesul la detalii referitoare la averea parlamentarilor si intereselor acestora

Un dialog direct intre cetatean si parlamentar, facilitat prin prezenta cabinetelor parlamentarilor in circumscriptia electorala in care a fost ales, fiecare cettean avand dreptul la audiente in fata senatorilor si/sau deputatilor.

Ne vom referi pe larg la declaratiile de avere si interese, care sunt o forma clara de respectare a principiului transparentei, dar si o forma de a evita coruptia sau traficul de influenta.

DECLARAȚIILE PERSONALE DE AVERE ȘI DE INTERESE

ALE PARLAMENTARILOR

Aproape un deceniu în urmă, declarațiile de avere și de interese erau expresia unui fenomen marginal în politică. Astăzi, foarte multe state au a introdus obligativitatea depunerii unui anumit tip de declarație de avere și/sau interese, în timp ce multe altele intenționează să procedeze la asemenea solicitări. Creșterea numărului statelor care aderă la procedura depunerii de declarații de avere și interese poate, fără îndoială, să fie atribuită nevoii tot mai mari de instituire a unor standarde morale mai ridicate și o mai mare transparență în politică. 

Mecanismele tradiționale, cum ar fi reglementările care guvernează neeligibilitatea, incompatibilitățile, finanțarea partidelor politice și a campaniile electorale s-au dovedit în mod clar că sunt depășite de sarcina ce le-a fost impusă. Pentru a acoperi golurile lăsate în privința transparenței în exercitarea mandatelor politice a fost nevoie de ceva mai mult, așa că prin instituirea obligațiilor de depunere a declarațiilor de avere și interese parlamentarii au fost obligați să exhibe publicului larg, votanților lor sau viitorilor votanți, toate posesiunile și interesele lor în domeniul economic. Ca rezultat, declarațiile de avere sunt depuse de multe ori împreună cu cerința de a furniza o listă a mandatelor exercitate, în special în țările ce au urmat modelul francez. 

Trei tendințe generale se pot discerne în sistemele existente în prezent în întreaga lume. Prima și cea mai veche poate fi denumită „tendința britanică” (British trend). Acesta include nu numai țările cu o tradiție parlamentară britanică cum ar fi Australia, Irlanda și Regatul Unit, dar și alte state europene, precum Germania și Portugalia. Apoi, există „tendința franceză” (France trend), care a avut un impact major asupra țărilor cu tradiție parlamentară franceză și, de asemenea, noile democrații din Europa Centrală , unele din Asia , și unele țări din America Latină . În cele din urmă, există „tendința nordică” (Nordic trend), care este specific statelor din nordul continentului european , dar care este de asemenea împrumutat și de alte state . Aceste trei tendințe majore diferă în anumite privințe și se suprapun în altele, cum vom arăta expunerea ulterioară.

În țările în care există tradiții parlamentare britanice sau nordice, termenul de „declarație de interese” este mai precis decât „declarație de active”. În aceste state accentul este pus mai mult pe conexiunile financiare și economice, care ar putea afecta independența membrilor, decât pe riscul de acumulare a unor averi în mod ilegal.

Rezoluțiile adoptate de către Camera Comunelor din Regatul Unit pe 22 mai 1974 prevede două categorii de declarații . Prima categorie de declarații are caracter „ad-hoc” și nu nu trebuie să fie completată și depusă în toate împrejurările. Aceasta prevede că „în orice dezbatere sau de procedură derulată în cadrul Camerei sau în comisiile sale”, în cazul în care parlamentarul care a avut o legătură cu alți membri sau miniștri și funcționari ai Coroanei, acesta „trebuie să dezvăluie” orice interes pecuniar relevant sau beneficii de orice natură, directe sau indirecte, pe care le-a avut, ar fi putut sau se poate aștepta să le aibă . În data de 6 noiembrie 1995, Camera Comunelor a decis, de asemenea, că „nici un membru al Camerei, în considerarea oricărei forme de remunerare, taxe, plăți, recompense sau avantaje, directe sau indirecte, pe care el sau oricare alt membru al familiei sale le-a primit, le primește sau se așteaptă să le primească, nu poate fi susținătorul sau inițiatorul unei cauze sau probleme, în interiorul sau in afara Camerei și nu au voie să îndemne vreun membru al uneia dintre Camerele Parlamentului, inclusiv miniștrii, să facă acest lucru, nici prin discursuri, întrebări, moțiuni, introducerea unui proiect de lege sau amendament la o moțiune sau lege” . Acest tip de declarație este obligatoriu numai pentru membrii Camerei Comunelor, deoarece membrii Camerei Lorzilor nu sunt obligați să depună astfel de declarații .

A doua categorie de declarații este, pe de altă parte, sistematică și este dată sub rezerva divulgării formale a conținutului acesteia. Membrii Camerei Comunelor, la începutul mandatului lor și, ulterior, la orice schimbare importantă a averii acestora sunt obligați să depună această declarație. De asemenea, au obligația de a informa „Registrer of Members’Financial Interests” când este parte a unui contract de consultanță în care acceptă bani sau alte beneficii în schimbul serviciilor prestate sau consultanța acordată în calitate de membrii ai Parlamentului, are orice fel de interese financiare în companiile care fac lobby în cadrul Parlamentului ori are alte interese pe care vrea să le arate deoarece acestea ar putea afecta modul în care opinia publică percepe modul de derulare a activităților parlamentare.

Un sistem aproape identic a fost introdus în Australia prin rezoluțiile adoptate în Cameră (1984) și a Senat (1994). În timp ce declarația inițială orală este practic o copie pe hârtie a declarației impuse în cadrul sistemului britanic, declarația scrisă din Australia este mult mai detaliată. Membrii trebuie să declare nu numai interesele lor personale, ci, de asemenea, cele ale soțului/soției lor și a copiilor aflați în întreținere . Aceștia trebuie să declare orice acțiuni, fonduri de familie și de afaceri, bunuri imobile, sume primite în calitate de director, plătite de companii publice sau private, sume primite în calitate de partener, din companii publice sau private, bunuri mobile, conturi de economii, certificate și alte investiții, sursele veniturilor substanțiale, cadouri, peste o anumită valoare, călătorii sponsorizate sau orice alte interese care să ducă la un conflict de interese .

Alte țări europene – Irlanda (1995) și Portugalia (1993) – au decis recent să introducă sistemul britanic al dublei declarații de interese. Sistemul din Germania este, de asemenea, similar cu cel din Anglia, parlamentarii care au un interes profesional sau pecuniar într-o problemă ce face subiectul discuțiilor din cadrul unei comisii trebuie să anunțe comisia înainte de începerea acestora. Membrii Bundestag-ului și Bundesrat-ului nu sunt obligați să-și declare bunurile. O indicare a activităților angajate sau a funcțiilor deținute sunt considerate suficiente, iar veniturile din activitățile declarate trebuie să fie specificate numai în cazul în care depășește sumele minime fixate periodic .

În țările scandinave și în Olanda, declarațiile sunt, de asemenea, concepute, în esență, să dezvăluie interesele membrilor din afara Parlamentului. Rezultă de aici că ele sunt legiferate astfel încât să se concentreze asupra angajamentelor financiare și economice, precum și asupra intereselor parlamentarilor, mai degrabă decât cu privire la numărul și componența bunurilor acestora.

În Suedia, de exemplu, deputații trebuie să se abțină să participe la dezbaterile din Cameră sau din comisiile de specialitate, când acestea discută asupra unor probleme în care ei înșiși sau persoanele apropiate au un interes special. În cazul în care un parlamentar suedez decide să facă o declarație, aceasta trebuie să conțină următoarele informații: numele companiilor în care deține acțiuni, care depășesc o anumită valoare, numele sau denumirea oficială sub care activele imobiliare utilizate pentru scopuri comerciale sunt înregistrate (cu excepția locuințelor particulare), numele angajatorului și tipul de contract pentru orice contract de muncă pe durată nedeterminată, denumirea angajatorului și tipul de contract pentru orice acord financiar, cu o fostul angajator care duc la primirea de remunerații în timpul exercitării mandatului parlamentar, denumirea angajatorului și tipul de contract pentru orice acord financiar care intră în vigoare la încheierea mandatului de parlamentar, tipul de contract și denumirea societății comerciale în cazul în care un parlamentar se angajează în activități extra-parlamentare, tipul de contract și denumirea angajatorului în cazul în care un membru participă în consiliul de administrație, tipul de contract și numele angajatorului pentru orice post din cadrul organelor administrației publice sau autorităților locale, altele decât cele ocupate cu titlu temporar, tipul de beneficii și numele sursei, în cazul în care un membru se bucură regulat de avantaje materiale sau de o anumită formă de asistență (secretariat, de cercetare, etc.),

În Danemarca, pe lângă cele de mai sus menționate, mai sunt solicitate și declarații care să arate orice cadouri de la persoane particulare care depășesc suma de 2000 de coroane, primite în calitate de membru al Parlamentului, călătoriile făcute în străinătate, când costurile acestora nu sunt suportate în totalitate de stat sau partidul din care provine, făcute în calitate de membru al Parlamentului, sumele de bani, beneficii financiare sau cadouri primite de la autorități străine, organizații sau persoane particulare, când sunt primite în calitate de membru al parlamentului .

În statele în care s-a optat pentru declarația din sistemul francez , parlamentarii trebuie să dezvăluie compoziția averii lor până la cel mai mic detaliu: bunuri imobile, valori mobiliare, alte bunuri mobile, cum ar fi mașini, nave și aeronave, creanțe, depozite și datorii. Mai mult, declarațiile de avere trebuie să includă nu numai averea parlamentarului, dar de multe ori cele ale comunității de bunuri sau a activelor considerate a fi deținute în comun cu alte persoane .

Art 12 se refera la principiul fidelitatii, si urmatorul articol consemneaza un principiu dar si o obligatie a parlamentarilor, despre care vom discuta, si anume, de respectare a regulamentelor.

Articolul 12 – Principiul fidelitatii

Deputatii si senatorii sunt datori sa manifeste pe durata exercitarii mandatului fidelitate fata de Romania si popor si respect fata de oameni.

Articolul 13 – Respectarea regulamentelor

Deputatii si senatorii sunt obligati sa respecte prevederile regulamentelor, sa se supuna normelor de conduita civilizata, de curtoazie si de disciplina parlamentara si sa nu aiba atitudini sau sa foloseasca expresii ori cuvinte injurioase, ofensatoare sau calomnioase.

CAPITOLUL III

DREPTURI SPECIFICE ALE PARLAMENTARILOR ROMANI

Drepturile politice sunt drepturile prin exercitarea cărora parlamentarii realizează conținutul politic al mandatului lor. Denumirea de drepturi politice este generată de conținutul politic al mandatului, adică modul în care se realizează sau ar trebui să se realizeze politica promovată de parlamentari. Aceste drepturi cuprind un spectru foarte mare al activității parlamentarului, fiind în principal legate de procesul legislativ și de controlul asupra executivului.

Drepturile pot fi exercitate individual – drepturi personale ori prin intermediul grupurilor parlamentare sau prin asocierea unui număr de parlamentari stabilit de Constituție, potrivit naturii lor juridice – drepturi colective. De asemenea, trebuie să facem distincție între drepturile politice ale parlamentarului ce se exercită în afara Parlamentului și drepturi care se manifestă numai în interiorul acestuia.

Drepturile parlamentarului se exercită în limitele conținutului legal al mandatului de parlamentar și numai în formele și cu procedura prevăzute în Constituții, legii, regulamentele Camerei sau Adunării parlamentare, ori în Regulamentul ședințelor comune ale celor două Camere ale Parlamentului, al cărui membru este. Caracteristica acestor drepturi, cu mici excepții, este obligația corelativă a Camerei, Camerelor sau Adunării parlamentare de a hotărî, în ședință separată ori în ședință comună, asupra acțiunilor derulate sau a propunerilor formulate în temeiul lor.

Dreptul de inițiativă legislativă a parlamentarului/parlamentarilor

Constituția și regulamentele parlamentare tratează în mod diferitdreptul de inițiativă legislativă și dreptul parlamentarilor și al Guvernuluide a depune amendamente la inițiativele legislative examinate în celedouă Camere. Astfel, Constituția prevede în art. 74 alin. (1) că inițiativa legislativă aparține, după caz, Guvernului, deputaților și senatorilor,precum și unui număr reprezentativ de cetățeni. Se poate observa că textul cuprins în art. 74 alin. (1) din Constituție este limitativ, în sensul căsubiectele de sezină legislativă sunt strict limitate. Explicația acestei limitări este cât se poate de simplă. Dreptuldeputaților și al senatorilor de a depune propuneri legislative la Parlament exprimă calitatea lor de exponenți ai puterii suverane a poporului. Dreptul deputaților și senatorilor de a iniția propuneri legislative se legitimează prin votul acordat de alegători. în această calitate, deputații și senatorii devin reprezentanți ai întregului popor și se află în serviciul acestuia, având misiunea de a-i transforma voința și interesele în legi. Proiectele delege, precum și propunerile legislative poartă, însă, amprenta politică a celor care le-au inițiat. Este rolul Parlamentului să forjeze aceste inițiative și să le apropie cât mai mult de cerințele și aspirațiile reale ale cetățenilor,iar acest lucru se poate înfăptui numai prin dezbaterea lor în comisii și înplen. Deputații și senatorii pot prezenta propuneri legislative. Intre proiectele de lege și propunerile legislative nu există nicio deosebire dinpunct de vedere al conținutului, formularea diferită folosită având scopuldoar să desemneze inițiatorul. Propunerile trebuie însoțite de o expunerede motive și redactate în forma cerută pentru proiectele de legi.Propunerile legislative formulate de deputați, care implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, trebuie să se fundamenteze pe informarea cerută în mod obligatoriude inițiatori Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituție. Deputațiiși senatorii nu pot iniția propuneri legislative privind ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaționale.

Cât privește legitimitatea inițiativei legislative a Guvernului, aceasta se fundamentează pe cerința transpunerii în acte normative a obiectivelor cuprinse în programul de guvernare acceptat de Parlament. în exercițiul dreptului de inițiativă legislativă, Guvernul înaintează Camerelor, potrivit competențelor lor funcționale, proiecte de legi elaborate de ministere și de alte autorități ale administrației publice și însușite de acesta, prin intermediul cărora intenționează să-și realizeze obiective cuprinse în programul său de guvernare, cu sprijinul majorității parlamentare care îlsusține. Autoritățile publice inițiatoare ale proiectelor de lege, care urmează a fi supuse însușirii de către Guvern, au obligația să respecte regulile procedurale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale,prevăzute de Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică. De asemenea, autoritățile publice inițiatoare sunt obligate să supună proiectele de lege din domeniul economico-social, înainte de a le prezenta Guvernului, comisiilor de dialog social constituite chiar în cadrul acestora. In felul acesta, se asigură o consultare preliminară a autorităților publice respective (ministere, prefecturi) cu partenerii sociali.

Potrivit art. 114 din Constituție, Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, reunite în ședință comună,asupra unui proiect de lege. Dacă parlamentarii nu formulează o moțiune de cenzură în legătură cu proiectul respectiv, în condițiile precizate întextul constituțional menționat, ori dacă moțiunea de cenzură depusă nu a fost votată de majoritatea deputaților și senatorilor, proiectul de lege se consideră adoptat. Proiectul de lege depus de Guvern în condițiile art. 114 din Constituție nu este, însă, o inițiativă legislativă în sensul art. 74 dinConstituție.

Nu dețin dreptul de inițiativă legislativă nici grupurile parlamentare, ca structuri politico-organizatorice ale Camerelor legislative, nici birourile permanente, nici comisiile permanente. Nici măcar comisiile speciale constituite potrivit art. 72 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților și, respectiv, art. 77 alin. (1) din Regulamentul Senatului pentru elabotarea unor propuneri legislative nu au drept de inițiativă legislativă, în acest caz, inițiatori fiind membrii comisiilor speciale respective, încondițiile prevăzute în art. 74 alin. (1) din Constituție.

 În Franța, există o procedură de control exercitată de o delegație din Biroul Camerei sau al Senatului, numită „recevabilité” , în cadrul căreia se exercită un control asupra admisibilității financiare a propunerii legislative. În cazul în care se constată că „leur recevabilité au sens de l' article 40 de la Constitution est évidente, le depot en est refusé” , dar procedura nu a fost folosită decât în foarte puține cazuri . În compensație, controlul exercitat de această comisie nu se exercită cu privire la domeniul în care este promovată propunerea legislativă, neavând motiv să refuze înregistrarea unui proiect, care îndeplinește condițiile legale pentru a fi supus dezbaterii.

Dreptul de a depune amendamente

Dreptul de amendament aparținând parlamentarilor și Guvernului este stipulat în regulamentele Camerelor în mai multe texte cuprinse în secțiunile referitoare la comisiile permanente și la procedura legislativă propriu-zisă. Regulamentul Camerei Deputaților prevede, în acest sens, înart. 65 alin. (4) că deputații care nu fac parte din comisia permanentă sesizată în fond cu o inițiativă legislativă vor putea depune amendamente pe marginea acesteia într-un anumit termen. Același regulament recunoaste dreptul de a prezenta amendamente, deputaților, grupurilor parlamentare și Guvernului [art. 99 alin. (1)]. Regulamentele parlamentare prevăd și ipoteza convertirii procedurale a unor proiecte de lege sau propuneri legislative în amendamente. Astfel,art. 68 din Regulamentul Camerei Deputaților stabilește că, în cazul în care o comisie permanentă este sesizată cu mai multe inițiative legislative care au același obiect de reglementare, prima inițiativă înregistrată va fii reținută ca proiect de bază, celelalte urmând să fie respinse, iar prevederile cuprinse în acestea să fie considerate ca amendamente la proiectul propus spre aprobare. Un text similar conține și art. 72 din Regulamentul Senatului. In literatura de specialitate s-a emis opinia discutabilă potrivit căreia susținerea constituțională a dreptului parlamentarilor de a prezenta amendamente și subamendamente derivă din prevederile art. 74 și ale art. 75 din Constituție. In realitate, art. 74 din Constituție se referă doar la inițiativa legislativă prezentată sub forma unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative. Dacă suportul constituțional al inițiativelor legislative îl reprezintă Constituția, dreptul de a prezenta amendamente este recunoscut doar de regulamentele parlamentare, acte normative cu o forță juridică inferioară Constituției și legilor. In doctrina constituțională s-a mai susținut că amendamentele depuse de parlamentari reprezintă un corolar al dreptuluide inițiativă legislativă sau un substitut aldreptului de inițiativă legislativă. Aprecierea este corectă, dacă o raportăm la sistemul constituțional francez – luat, de altfel, ca reper pentru o asemenea susținere, în care membrii Parlamentului și Guvernul au, potrivit art. 44 din Constituție,dreptul formal de a aduce amendamente. De asemenea, art. 40 și 41 din Constituția Franței fac referiri exprese la amendamentele ce pot fi formulate de senatori și deputați.

Dreptul de a iniția revizuirea Constituției

Adoptarea unei Constituții are o importanță majoră pentru statul și societatea unde acest lucru are loc. De esența unei Constituții este stabilitatea sa în timp, ea trebuind să fie astfel redactată încât să reprezinte un sistem de referință pentru viața politică și juridică a statului pentru o perioadă cât mai lungă de timp. Dar Constituția nu este și nu își propune să fie eternă, nu trebuie să aibă „pretenția de a dori a guverna chiar și dincolo de mormânt”, deoarece ar fi „cea mai ridicolă și cea mai insolentă dintre tiranii” . Oricâte pretenții de a reglementa pentru eternitate ar avea o autoritate constituantă, opera sa va fi inevitabil corodată de timp . Constituția României aprobată la 8 decembrie 1991 a precizat dintru început subiectele de drept calificate să exercite inițiativa revizuirii Constituției. Art. 150 din Constituție, al cărui conținut normativ nu a fost modificat prin Legea de revizuire a Constituției din anul 2003 , reglementează în primul dintre cele două alineate ale sale autoritățile statului competente să inițieze procedura de revizuire a Constituției și modalitatea concretă prin care se poate exercita această inițiativă . Și alte Constituții stabilesc în textul lor subiecții calificați de a iniția revizuirea constituțională , pe când altele nu au nici o mențiune de acest fel , deși indică numărul necesar de parlamentari ce trebuie să voteze amendamentele pentru a fi adoptate .

Monopolul revizuirii este dat, în funcție de sistemul politic, executivului, cetățenilor sau parlamentarilor , cu sublinierea că cele mai multe dintre sisteme nu sunt rigide și pot partaja dreptul de a cere revizuirea între executiv și legislativ .

Spre deosebire de dreptul la inițiativă legislativă în domeniul legilor ordinare și organice, dreptul de a iniția și proceda la revizuire constituțională poate fi exercitat numai în colectiv de mai mulți parlamentari, în funcție de prevederile legislative din fiecare stat în parte . Această condiție – stabilirea unui număr minim de parlamentari care poate să inițieze o revizuire a Constituției – este generată de supremația acesteia în stat, necesitatea să fie un document stabil și inițiativa de revizuire trebuie să fie cât mai reprezentativă, expresie a unui curent politic semnificativ. De aceea, condiția de a fi inițiată de un anumit număr de parlamentari este un fine de neprimire, astfel încât Parlamentul poate fi sesizat și procedura de revizuire poate fi declanșată numai dacă propunerea prezentată întrunește această condiție .

Dreptul de a iniția și susține moțiuni de cenzură pentru demiterea Guvernului

Moțiunea de cenzură este un act juridic al Parlamentului, prin care se exprimă voința juridică și politică a corpului legislativ, în ceea ce privește Guvernul sau politicile acestuia. Din aceasta rezultă o concluzie cu consecințe practice asupra explicării conceptului de moțiune, faptul că aceasta este adoptată doar ca expresie a poziției Parlamentului cu privire și nu este susceptibilă să reglementeze relații sociale.

Nu este lipsit de importanță faptul că moțiunea de cenzură a fost concepută ca un act simetric invers față de votul de încredere acordat de Parlament Guvernului . Votul de încredere duce la un mandat al Guvernului bazat pe încrederea Parlamentului, aceasta legitimează existența și acțiunea unui anumit executiv și este de esența raporturilor dintre cele două instituții, iar adoptarea moțiunii duce la retragerea acestei încrederi.

Una dintre regulile de bază ale regimului parlamentar este că Parlamentul învestește Guvernul cu autoritatea de guvernare pe întreaga durată a mandatului său. În felul acesta, Guvernul dobândește legitimitate întrucât va fi expresia indirectă a voinței electoratului . În momentul în care majoritatea membrilor Parlamentului sprijină Guvernul, conlucrarea duce la înfăptuirea cu succes și fără asperități, a programului de guvernare. Pe parcurs, ca urmare a adoptării de măsuri nepopulare ce sunt neagreate de parlamentari, Guvernul își poate eroda, definitiv, legitimitatea obținută prin votul de învestitură. Aceasta poate duce la „șicanări” din partea parlamentarilor, prin respingerea unor proiecte de legi, inițiate de Guvern, miniștrii pot fi supuși unor anchete parlamentare, pot fi „atacați cu tiruri de întrebări și interpelări”, pot face subiectul unor moțiuni simple sau de cenzură. Dacă Guvernul nu mai exprimă „viziunea” Parlamentului, acesta poate proceda la „aplicarea” celei mai grave sancțiuni – retragerea încrederii prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.

Moțiunea de cenzură interveni în două situații: 1. în cazul inițierii de către un anumit număr de parlamentari și 2. în cazul angajării răspunderii Guvernului în fața Parlamentului pentru un program, o declarație de politică generală sau pentru un proiect de lege.

Moțiunea poate privi întregul Guvern sau doar unul sau mai mulți miniștri. În unele sisteme constituționale, moțiunile pot fi individuale , adică după adoptarea lor , la propunerea unui număr de parlamentari, ministrul trebuie să demisioneze din funcție .

Pentru a promova o moțiune de cenzură trebuie îndeplinite anumite condiții. Astfel, pentru a putea fi inițiată, moțiunea trebuie semnată de un anumit număr de parlamentari . Numărul minim necesar de parlamentari de care este nevoie să semneze moțiunea de cenzură este obligatoriu pentru a putea iniția această procedură și se poate constitui și într-o probă a seriozității în plan politic a unui astfel de demers, subliniind astfel importanța moțiunii de cenzură. În unele state , pentru a putea fi adoptată o moțiune de cenzură este nevoie ca inițiatorii să propună și un candidat la funcția de Prim-ministru, care să poată lua locul celui care ar putea fi demis .

Dezbaterea moțiunii de cenzură trebuie să aibă loc cu respectarea unui termen de la data la care a fost prezentată în Camera sau Camerele reunite ale Parlamentului . Inițiatorii moțiunii desemnează un reprezentant din ei, care să expună motivele care au stat la baza depunerii moțiunii, după care Primul Ministru prezintă poziția Guvernului față de aceasta . În replică, parlamentarii își folosesc și dreptul de a lua cuvântul și de a-și exprima propriile puncte de vedere asupra problemei ce face obiectul moțiunii de cenzură. Dacă moțiunea este adoptată, cu numărul de voturi cerut de prevederile legale , aceasta echivalează cu retragerea de către Parlament a încrederii acordate Guvernului. Guvernul este astfel demis.

A doua situație în care se poate folosi moțiunea de cenzură pentru demiterea Guvernului este situația când Guvernul își angajează răspunderea în fața Parlamentului. Acesta are consecințe legislative directe, căci se poate finaliza fie cu adoptarea unui act normativ, fie cu demiterea executivului .

Angajarea răspunderii Guvernului este o procedură parlamentară complexă, ce implică raporturi de natură mixtă, întrucât prin conținutul său este un act al Guvernului, ce poate provoca declanșarea controlului parlamentar asupra acestuia, iar prin efectul său, fie produce un act de legiferare, fie se ajunge la demiterea Guvernului.

Pentru a se edifica asupra sprijinului pe care-l mai are în Parlament și pentru a primi, dacă mai este posibil, a unui nou „vot de încredere”, Guvernul poate să-și angajeze răspunderea, din proprie inițiativă, în fața Parlamentului, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege . Prin acest demers, Guvernul urmărește să verifice, în mod concret, pe ce sprijin poate conta în Parlament și, eventual, să convingă Parlamentul că programul de său de guvernare este încă viabil și echipa guvernamentală este încă capabilă de a-l înfăptui.

Guvernul dispune de libertate deplină în ceea ce privește alegerea momentului angajării răspunderii sale, precum și în ceea ce privește conținutul programului, declarației sau naturii ori domeniului reglementat de proiectul de lege. De asemenea, inițiativa angajării răspunderii revine întregii echipe guvernamentale , neexistând posibilitatea ca doar unii dintre miniștrii să fie afectați de adoptarea moțiunii de cenzură.

Ca urmare a acestei angajări a răspunderii, parlamentarii au dreptul de a promova o moțiune de cenzură. Dacă moțiunea de cenzură obține numărul de voturi necesare, Guvernul este demis, dar dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declarației de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. Dacă însă moțiunea de cenzură a fost respinsă, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția o alta în aceeași sesiune parlamentară. Limitarea aceasta protejează nu doar stabilitatea guvernamentală, ci chiar însuși Guvernul de problemele de natură politică ce l-ar putea împiedica să își realizeze activitatea de conducere statală prin blocarea sa sterilă în dezbateri asupra programului de guvernare.

Utilitatea politică a apelului la moțiunea de cenzură constă în legarea strânsă în ochii electoratului a politicii guvernamentale de majoritatea parlamentară, eșecul primeia discreditând-o și pe cea de-a doua atunci când ea a refuzat repetat sa cenzureze guvernul.

Controlul parlamentar este una din consecințele nemijlocite ale principiului democratic al reprezentării. Parlamentarii, ca reprezentanți ai Națiunii, au dreptul și, mai ales obligația, în virtutea chiar a mandatului lor reprezentativ, obținut prin alegeri, să controleze afacerile publice care, prin natura lor, sunt legate de asigurarea binelui comun și de apărarea interesului național. De aceea, în orice Parlament democratic, controlul executivului și al vieții social-politice în general constituie o prerogativă esențială, a cărei dezvoltare este indisolubil legată de democratizarea vieții sociale.

Legitimitatea controlului parlamentar realizat de parlamentari nu poate rezulta decât din exigențele mandatului reprezentativ în temeiul cărui parlamentarii sunt în serviciul poporului. Textele constituționale și regulamentare, cutuma parlamentară care consacră și fac posibilă acțiunea adunărilor reprezentative de verificare a activității guvernamentale, exprimă voința suverană a Adunărilor Constituante. Exercitarea controlului parlamentar în conformitate cu textele respective și cu tradițiile parlamentare se impune de la sine ca o condiție de onestitate și morală civică, ca o dovadă de respect față de încrederea acordată de alegători.

Parlamentarii care și-au exercitat dreptul de a iniția moțiunea, precum și ceilalți parlamentari care au votat adoptarea acesteia în una dintre Camerele Parlamentului, prin conținutul moțiunii simple, pot face aprecieri cu privire la necesitatea, utilitatea și eficiența prevăzută a anumitor măsuri concrete, pot să formuleze recomandări, de care autoritățile publice vizate trebuie să țină cont, dar decizia asupra implementării le aparține acestora din urmă. Fără îndoială, ignorarea acestor aprecieri și recomandări, în raport cu consecințele pe planul realizării politicii generale, a programului de guvernare, pentru care Parlamentul a acordat încredere Guvernului, poate atrage după sine răspunderi și sancțiuni politice, mergând până la retragerea încrederii Guvernului prin intermediul unei moțiuni de cenzură. De aceea, limitele caracterului obligatoriu al moțiunii simple nu pot fi extinse, spre exemplu, asupra problemelor privind organizarea și funcționarea autorităților publice vizate, înființarea sau desființarea unor ministere, înființarea, organizarea sau desființarea unor organe de specialitate în subordinea Guvernului ori a ministerelor, numirea sau eliberarea din funcție a unor persoane sau alte probleme similare, dar aceste limite nu pot împiedica dreptul parlamentarului sau parlamentarilor de a le iniția sau de a le aproba în Camera din care fac parte. În doctrină s-a propus de „lege ferenda”, ca prin lege să se prevadă ca în cazul adoptării unei moțiuni simple împotriva unui membru al Guvernului, membrul în cauză să fie revocat din funcție, această măsură încadrându-se în prevederile art. 106 din Constituție .

Dreptul de a adresa întrebări și interpelări membrilor executivului