Drepturile Si Obligatiile Functionarilor Publici In Legislatia Romana Si Europeana
CUPRINS
DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE FUNCȚIONARILOR PUBLICI ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNĂ ȘI EUROPEANĂ
Introducere
Capitolul I – Considerații generale privind funcționarul public
2.1 Noțiunea de funcționar public
2.2.Trăsăturile funcționarului public
2.3. Categorii de funcționari publici
2.4. Noțiunea de statut al funcționarilor publici
2.5. Statutul funcționarilor publici în România. Istoric
2.6. Sfera de aplicare a prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici
.
Capitolul II – Drepturile și obligațiile funcționarilor publici români
2.1. Drepturile funcționarilor publici
2.2. Obligațiile funcționarilor publici
2.3. Perfecționarea profesională a funcționarilor publici
Capitolul III – Drepturile și obligațiile funcționarilor publici europeni
3.1. Considerații preliminare
3.2. Drepturile și libertățile fundamentale ale funcționarilor europeni
3.3. Obligațiile funcționarilor europeni
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Formarea Uniunii Europene a determinat apariția unui nou corp de funcționari în peisajul european, al cărui statut juridic prezintă elemente specifice atât față de cel al funcționarilor publici naționali cât și față de funcționarii internaționali. Încă din primul moment în care s-au pus bazele Uniunii Europene, a apărut necesitatea reglementării statutului juridic al funcționarilor din cadrul instituțiilor acesteia.
De-a lungul timpului, corpul funcționarilor publici europeni a suferit mai multe modificări atât în ceea ce privește efectivul cât și în ceea ce privește organizarea.
Dacă la început situația juridică a agenților din cadrul instituțiilor Comunităților Europene era determinată prin contract, în scurt timp, s-a adoptat un regim statutar.
Putem afirma că funcția publică europeană reprezintă o construcție juridică menită să răspundă necesităților de personal ale unei administrații europene.
O adevărată administrație europeană nu putea fi clădită și să reziste fără să aibă la bază un corp de funcționari pe care să se sprijine activitatea instituțiilor europene.
În prezent, statutul juridic al funcționarilor Uniunii Europene este reglementat prin Regulamentul (CE, EURATOM) nr.723/2004 adoptat la data de 22 martie 2004.
Am optat pentru utilizarea termenului de „funcționar public european” în locul celui de „funcționar public comunitar” datorită intrării în vigoare, la data de 1 decembrie 2009, a Tratatului de Reformă de la Lisabona. Prin Tratatul de la Lisabona se înlocuiește noțiunea de „Comunități Europene” cu cea de Uniune Europeană, motiv pentru care considerăm că, în contextul actual, termenul de „funcționar public european” este cel corect pentru desemnarea oficialilor încadrați în instituțiile europene.
CAPITOLUL I
Considerații generale privind funcționarul public
2.1. Noțiunea de funcționar public.
Profesorul Alexandru Negoiță subliniază că dobândirea calității de funcționar public este dată de competența subiectelor active participante la raporturile juridice, care desfășoară un anumit gen de activitate datorită organizării competenței și diviziunii sociale a muncii, în cadrul organizării respective.
Plecând de la clasificarea conceptului de funcție publică și a trăsăurilor sale specifice, precum și de la precizarea noțiunii de funcționar public, credem că prin funcționar public se poate înțelege “orice persoană numită în condițiile legii într-o funcție publică, cu caracter permanent, în cadrul unei autorități sau instituții publice (în aparatul lor de lucru), în scopul asigurării funcționării continue a acestora, în schimbul unui salariu primit periodic”.
Funcționarul public este persoana numită într-o funcție publică (art. 2 din Legea nr. 188/1999).
Funcționarul public este acea persoană fizică ce, cu respectarea condițiilor cerute lege, a fost învestită prin numire într-o funcție publică, pentru a desfășura contra unui salariu, o activitate continuă și ritmică într-un serviciu public administrativ. Pe timpul cât deține funcția publică, persoana fizică se bucură de stabilitate și are anumite drepturi și îi revin anumite obligații.
În doctrina juridică interbelică s-a susținut, într-o opinie, că funcționarii publici sunt acei cetățeni care, fiind numiți de autoritatea competentă și învestiți în mod legal cu atributele funcției lor, prestează în mod permanent o anumită activitate, ce nu este exclusiv manuală, în scop de a face să funcționeze un serviciu public, în schimbul unui salariu plătit periodic.
Într-o altă opinie s-a menționat că funcționarul public este persoană care, în schimbul unei remunerații, îndeplinește sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de o autoritate administrativă a statului, județelor sau comunelor.
Din cele două definiții rezultă că funcționar public este persoana fizică, cetățeanul, învestită, în condițiile legii, într-o funcție publică din cadrul unui serviciu public care prestează, în mod permanent, o anumită activitate pentru care primește un salariu (remunerație).
Unii autori au considerat remunerarea funcționarului public, respectiv plata periodică a unui salariu, ca un element necesar pentru ca cineva să fie considerat funcționar public. Dar salariul constituie un drept al funcționarului public pentru activitatea depusă (art. 29 din Legea nr. 188/1999) și nu o condiție pentru numirea sa într-o funcție publică.
Profesorul Anibal Teodorescu definește funcționarul public ca fiind „persoana care, în schimbul unei remunerațiuni, îndeplinește sau colaboreazăîn mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea administrativă a statului, județelor sau comunelor”.
Totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice, din administrația publică centrală și locală, constituie corpul funcționarilor publici.
Funcționarii publici sunt numiți de către conducătorul unității sau instituției publice, cu respectarea dispozițiilor legale.
Unele categorii de funcționari publici care își desfășoară activitatea în cadrul unor servicii publice, pot beneficia de statute speciale (structurile Parlamentului, serviciile diplomatice și consulare, autoritatea vamală, poliție, etc.).
De asemenea sunt categorii speciale cărora nu li se aplică prevederile Legii nr. 188/1999, cum ar fi corpul magistraților, cadrele didactice, etc, deoarece nu exercită prerogativele care implică puterea publică.
Conform Statului funcționarilor publici pentru ca o persoană să poată ocupa o funcție publică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) are cetățenia română și domiciliul în România (pentru îndeplinirea funcției publice credem că domiciliul trebuie să fie stabil și permanent în România);
b) cunoaște limba română, scris și vorbit (și aceasta este o condiție nou introdusă prin modificarea legii, ceea ce presupune, în cazul unui străin care a dobândit cetățenia română să posede și un certificat de competență lingvistică);
c) are vârsta de minim 18 ani împliniți;
d) are capacitate deplină de exercițiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează, atestată de un examen medical de specialitate;
f) îndeplinește condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică;
g) îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unor infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția cazului în care a intervenit reabilitarea (o dată ce legiuitorul a trecut categoria „infracțiunilor săvârșite cu intenție”, toate celelalte prezentări ale altor infracțiuni devin inutile, conform dictonului pars est in toto);
i) nu a fost destituită dintr-o funcție publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă în ultimii 7 ani ;
j) nu a desfășurat activitatea de poliție politică, astfel cum este definită prin lege (persoanele care doresc să ocupe o funcție publică sunt obligate să depună o declarație autentică, pe propria răspundere, potrivit legii penale; orice cetățean român, presa scrisă și audio-vizuală, organizațiile neguvernamentale, autoritățile și instituțiile publice, la cerere, au dreptul să fie informate; prin poliție politică se înțeleg toate acele structuri ale securității, create pentru instaurarea și menținerea puterii totalitare comuniste, precum și pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului).
2.2. Trăsăturile funcționarului public
Funcționarul public este o persoană fizică numită în funcție conform legii și care îndeplinește condițiile cerute de lege; funcționarul public este învestit în mod legal prin actul de voință unilateral al conducătorului unității sau instituției publice, urmat de jurământul de credință; funcționarul public exercită o funcție publică cu caracter continuu; funcționarul public îndeplinește atribuțiile unei funcții publice ce exprimă competența unei autorități sau instituții publice.
Conform definițiilor date de reglementările legale și de literatura de specialitate noțiunii de funcționar public se pot observa următoarele trăsături:
1) funcționar public nu poate fi decât o persoană fizică, nu și o persoană juridică, persoana care trebuie să fie cetățean român și să aibă domiciliul în țară;
2) învestirea într-o funcție publică se face cu respectarea prevederilor legale, printr-un act de numire, de regulă precedat de un concurs și urmat de depunerea jurământ;
3) persoană numită într-o funcție publică trebuie să desfășoare o activitate continuă și permanentă pe o durată nedeterminată;
4) funcționarul public îndeplinește atribuțiile funcției publice în scopul realizării competenței autorității publice din care face parte funcția;
5) pe întreaga perioadă a ocupării funcției publice, funcționarul are anumite drepturi și obligații, expres prevăzute de dispozițiile legale în materie;
6) pentru activitatea prestată în funcția publică, funcționarii sunt remunerați sub forma de salariu.
Funcționarul public este legat de autoritatea sau instituția publică pentru care exercită atribuțiile funcției publice, printr-un raport juridic statutar expresie a unui statut legal care îi conferă totodată drepturi și obligații specifice.
2.3. Categorii de funcționari publici
A.După nivelul studiilor absolvite:
– categoria funcținarilor publici cu studii superioare de lungă sau scurtă durată;
În această categorie intră funcționari din clasa I pentru funcțiile a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă și cei din clasa a II-a pentru care se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă.
– categoria funcționarilor publici cu studii medii, ocupă funcții publice a căror ocupare se cer studii medii liceale, absolvite cu diplomă.
B. După nivelul atribuțiilor titularului funcției:
– categoria înalților funcționari publici;
Pot face parte din această categorie potrivit art. 16 din Legea nr. 188/199, doar persoanele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
a) îndeplinesc condițiile cerute unei persoane pentru ocuparea unei funcții publice;
b) studii universitare de licență absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;
c) au absolvit programe de formare specializare și perfecționare în administrație publică sau alte domenii specifice de activitate, în organizarea Institutului Național de Administrație sau de alte instituții specializate, sau au obținut titlul de doctor în specialitatea funcției publice respective;
d) cel puțin 5 ani ve se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă.
– categoria funcționarilor publici cu studii medii, ocupă funcții publice a căror ocupare se cer studii medii liceale, absolvite cu diplomă.
B. După nivelul atribuțiilor titularului funcției:
– categoria înalților funcționari publici;
Pot face parte din această categorie potrivit art. 16 din Legea nr. 188/199, doar persoanele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
a) îndeplinesc condițiile cerute unei persoane pentru ocuparea unei funcții publice;
b) studii universitare de licență absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;
c) au absolvit programe de formare specializare și perfecționare în administrație publică sau alte domenii specifice de activitate, în organizarea Institutului Național de Administrație sau de alte instituții specializate, sau au obținut titlul de doctor în specialitatea funcției publice respective;
d) cel puțin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice;
e) au promovat concursul național organizat pentru ocuparea funcției.
Categoria înalților funcționari publici cuprinde, persoanele care sunt numite în următoarele funcții publice:
a) secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului;
b) secretar general din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
c) prefect;
d) secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
e) subprefect;
f) inspector guvernamental.
– categoria funcționarilor publici de conducere;
Funcționarii publici de conducere sunt cei care organizează, coordonează, îndrumă și controlează activitățile ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică (punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative, elaborarea proiectelor de acte normative, gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare, etc), sub autoritatea unui funcționar public ierarhic superior sau a unui demnitar.
De asemenea, categoria funcționarilor publici de conducere, în baza art. 13 din Legea nr. 188/1999, republicată cuprinde persoanele numite în una dintre următoarele funcții publice:
a) director general și director general adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;
b) director și director adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;
c) secretar al unității administrativ-teritoriale;
d) director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, în cadrul instituției prefectului, în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;
e) șef serviciu, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia;
f) șef birou, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.
– categoria funcționarilor publici de execuție.
Statutul funcționarilor publici a statuat în art. 14 că sunt:
a) funcționari publici de execuție din clasa I persoanele numite în următoarele funcții publice generale: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora.
b) funcționari publici de execuție din clasa a II-a persoanele numite în funcția publică generală de referent de specialitate, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.
c) funcționari publici de execuție din clasa a III-a persoanele numite în funcția publică generală de referent, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.
C. După rolul pe care îl au în realizarea atribuțiilor autorității publice:
– categoria funcționarilor publici de decizie;
Funcționarii de decizie sunt aceia care conduc fie o autoritate a administrației publice centrale sau locale, fie unele compartimente organizatorice ale acesteia, ei mai sunt numiți și funcționari de conducere dar, conform noilor reglementări, și înalți funcționari publici.
– categoria funcționarilor publici de pregătire a deciziilor;
Funcționarii de pregătire a deciziilor sunt, de regulă, cei care au ca principale atribuții documentarea administrativă, cei implicați direct în faza procesului decizional administrativ de elaborare a deciziei.
– categoria funcționarilor publici de execuție.
Categorie care-i desemnează pe funcționarii publici ce duc la îndeplinire deciziile administrative prin măsuri concrete în scopul realizării atribuțiilor autorității publice, a serviciului public, a interesului general.
D. După calitatea dobândită în urma numirii, respectiv statutul lor:
– categoria funcționarilor publici debutanți;
Pot fi numiți conform Statutului, funcționari publici debutanți persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice și nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcții publice definitive.
– categoria funcționarilor publici definitivi.
Pot fi numiți:
a) funcționarii publici debutanți, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege și au obținut rezultat corespunzător la evaluare;
b) persoanele care intră în corpul funcționarilor publici prin concurs și care au vechimea în specialitatea corespunzătoare funcției publice, de minimum 12 luni, 8 luni și, respectiv, 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite;
c) persoanele care au promovat programe de formare și perfecționare în administrația publică.
E. După legalitatea învestirii:
– categoria funcționarilor publici de drept;
Funcționari publici de drept sunt socotiți aceia care au fost învestiți în mod legal cu exercitarea funcției publice și deci au îndeplinite toate condițiile legale de învestire. Prin condiții legale vom înțelege atât condițiile statuate în reglementările legale privind organizarea administrației publice centrale și/sau locale, cât și în legile speciale.
– categoria funcționarilor publici de fapt.
Funcționarul public de fapt este considerată acea persoană care exercită în realitate atribuțiile specifice unei funcții publice, dar care nu au fost învestiți legal sau care nu au nici un fel de învestitură.
F. După regimul juridic aplicabil:
– categoria funcționarilor publici cărora li se aplică regimul general înțelegând prin aceasta regimul reglementat de Statutul funcționarilor publici;
– categoria funcționarilor publici cărora li se aplică un regim special, în acest sens Legea nr. 188/1999 , republicată, a precizat în art. 5 alin. 1 că pot beneficia de statute speciale funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:
a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;
b) structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale;
c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d) serviciile diplomatice și consulare;
e) autoritatea vamală;
f) poliția și alte structuri ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative;
g) alte servicii publice stabilite prin lege.
G. După gradul de strictețe al disciplinei:
– categoria funcționarilor publici civili care nu au stabilită o conduită tip, din punct de vedere al rigurozității disciplinare și care nu au obligația de a purta uniformă în exercitarea atribuțiilor ce le revin;
– categoria funcționarilor publici militari delimitați de primi prin instituirea unei conduite tip și portul de uniforme oficiale;
– categoria intermediară ce cuprinde funcționarii civili din armată sau poliție.
H. După criteriul desemnării lor:
– categoria funcționarilor publici numiți care sunt numiți pentru o perioadă nedeterminată;
– categoria funcționarilor publici aleși în funcție ca rezultat al unui vot exprimat de întreaga colectivitate sau de un organ colegial pentru o perioadă determinată.
– categoria funcționarilor publici desemnați în alte moduri (prin promovare, respectiv retrogradare, prin repartizare etc.).
2.4. Noțiunea de statut al funcționarilor publici
Denumirea de statut provine, așa cum susținea Profesorul Paul Negulescu, de la cuvântul latin statutum, care derivă din verbul statuere- a statua, a decide, a ordona. Ca substantiv, prin această noțiune înțelegem actul juridic prin care se impun anumite măsuri, dispoziții în virtutea dreptului de comandă al statutului. Denumită statut, această totalitatea de norme juridice cuprinde voința statului de a reglementa, în mod autoritar, o anumită categorie de raporturi sociale ori instituții juridice.
Termenul statut “indică natura însăși a situației funcționarului. Dar ea mai presupune, și un sens restrâns, prin care se desemnează textele în care sunt grupate principalele dispoziții aplicabil la toți funcționarii publici sau ansamblului funcționarilor dintr-un sector sau compartiment”.
Cu privire la noțiunea de statut al funcționarului publici, în literatura de specialitate s-a susținut că “prin statut al funcționarilor se înțelege complexul sau totalitatea normelor juridice care fixează situațiunea legală a funcționarilor, determinând drepturile și obligațiunile lor legale”.
Profesorul Anibal Teodorescu arată că, aplicat la funcționarii publici, statutul are două înțelesuri cu totul deosebite:
este totalitatea regulilor de drept aplicabile situațiunii legale a funcționarului public;
este chiar actul, legea, care conține aceste reguli.
Fixat printr-o lege, statutul funcționarilor nu poate fi desființat sau modificat decât printr-un act public de aceeași valoare, adică tot prin lege.
Statutul funcționarilor publici, această totalitate de norme juridice, cuprinde voința statului de a reglementa, în mod autoritar, situația juridică a funcționarilor publici, independent de orice idee contractuală în raporturile dintre serviciul public și funcționarul public.
2.5. Statutul funcționarilor publici în România. Istoric
În temeiul alin. 5 al art. 8 din Constituția României din 1923, la 19 iunie 1923 a fost promulgată Legea pentru Statutul funcționarilor publici care, în Partea I, cuprindea dispoziții aplicabile tuturor funcționarilor publici, iar în Partea a II-a dispoziții speciale care, în art. 68 dispunea că, în termen de 6 luni de la promulgarea acestui Statut se va întocmi regulamentul de aplicare, ceea ce s-a realizat la 23 noiembrie 1923, când a intrat în vigoare Regulamentul pentru aplicarea legii Statutului funcționarilor publici care, la rândul său, avea două părți, și anume: Partea I, ce cuprindea dispoziții aplicabile tuturor funcționarilor publici și Partea a II-a, în care erau inserate dispoziții aplicabile funcționarilor din administrație.
După ce în alin. 1 al art. 1 din Legea Statutului funcționarilor publici se prevedea că “sunt funcționari publici cetățenii români, fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil și eclesiastic) la Stat, județ, comună sau la instituțiile al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau consiliilor județene și comunale, în art. 2 alin. 1 lit. a se dispunea că nu intră în prevederile prezentei legi fracțiunile politice și cele elective”.
Această definiție a funcționarului public a fost criticată pentru că ea considera ca funcționari publici pe funcționarii stabilimentelor de utilitate publică, al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau consiliilor județene și comunale. Or, faptul că bugetul unor stabilimente de utilitate publică sunt supuse aprobării unor autorități publice nu schimbă caracterul acestor instituții, create și întreținute din fonduri private și unele administrate după normele fixate de fondatori.
În capitolul II al Părții I sunt reglementate condițiile generale de adminisibilitate în funcțiune, dintre care menționăm: funcționarii publici, fără deosebire de sex, trebuie să fie cetățeni români, majori, de 21 ani împliniți, să fie apți pentru serviciu din punct de vedere al sănătății și să nu fi suferit vreo condamnare infamantă (art. 5 alin. 1), iar potrivit alin. 2, bărbații trebuie să fi satisfăcut legea recrutării și să se bucure de toate drepturile civile și politice; funcționarii publici, la intrarea în funcțiune, sunt obligați a depune jurământ de credință Regelui și legilor țării (art. 6), dispoziții asemănătoare sunt cuprinse și în Regulamentul pentru aplicarea Legii Statutului funcționarilor publici, art. 5-10 și respectiv art. 11, care redă cuprinsul jurământului.
În legătură cu prestarea jurământului, în literatura de specialitate s-a susținut că legiuitorul pune atâta preț pe formalitatea prestării jurământului, încât oprește pe funcționar de a intra în îndeplinirea atribuțiilor sale mai înainte de a depune jurământul de credință făcând din acest fapt un delict special, acela de exercițiu al autorității anticipate, pe care-l pedepsește în consecință. Art. 163 din Codul penal, atunci în vigoare, prevedea că funcționarul public care va intra în lucrarea funcțiunii sale până a nu depune jurămâantul cerut se va pedepsi cu o amendă egală cu onorariul pe o jumătate lună, neputând niciodată ocupa acea funcțiune fără a depune jurământul cerut.
Tot în Partea I a Legii pentru Statutul funcționarilor publici, care la vremea respectivă și în aceeași măsură și astăzi, a urmărit să înlăture arbitrariul și interesele politice în numirea funcționarilor publici. În acest sens, art. 7 din aceeași lege dispunea că “funcționarii publici definitiv, de orice categorie, afară de acei care prin Constituție sau prin legi speciale sunt declarați inamovibili, se vor bucura de stabilitate”.
Profesorul Anibal Teodorescu susținea că stabilitatea este situația funcționarului care nu poate fi transferat, pedepsit și înlocuit decât în condițiile prevăzute de lege. Funcționarul stabil este legat de gradul funcțiunii sale, el poate fi însă mutat independent de pedeapsă, în condițiile legii.
În capitolul IV sunt inserate texte referitoare la îndatoririle și răspunderile funcționarilor publici (art. 8-13), care sunt dezvoltate în art. 13-35 din Capitolul III, intitulat “Obligațiunile funcționarilor publici”, din Regulamentul pentru aplicarea Legii Statutului funcționarilor publici.
În capitolul V din Legea pentru Statutul funcționarului publici intitulat “Incompatibilitate”, la art. 14 se dispune că: funcționarii publici nu pot ocupa în același timp două funcții. Fac excepția aceia care sunt anume îngăduiți prin legea cumulului; nu pot face comerț; nu pot lua întreprinderi de lucrări; nu pot face arendășie; nu pot fi în serviciul altor administrațiuni sau instituții particulare fără autorizarea șefului autorității, dată pe baza avizului conform al comisiei pentru propuneri de numiri și înaintări; nu pot gira afacerile persoanelor private dacă sunt în legătură cu funcțiunea ce îndeplinesc; nu pot participa la: direcția, administrația sau controlul vreunei societăți financiare, industriale sau comerciale, decât cu autorizarea șefului superior al autorității dat pe baza avizului conform al comisiunilor pentru propuneri de numiri și înaintări sau al consiliilor similare și numai dacă n-are nici o legătură cu serviciul ce conduce. Aceste incompatibilități sunt incompatibilități legale.
Capitolul VI din Legea pentru Statutul funcționarilor publici cuprinde, în art. 16-22, dispoziții referitoare la salarii, îndemnizații, pensii și concedii. Astfel, potrivit art. 16, funcționarii au dreptul la salarii corespunzătoare gradului sau funcțiunii ocupate. Pe lângă salarii, mai au dreptul la o indemnizație de chirie, variind după starea civilă și localitatea unde își au reședința, iar conform alin. 1 al art. 20, orice funcționar are dreptul la o lună concediu în timpul unui an.
Pentru timpul servit cu rețineri, dispune art. 21, funcționarul are dreptul la o pensie proporțională cu timpul și salariul, iar conform art. 22, funcționarii care prin legile lor organice au fixat o altă limită de vârstă, sunt puși de drept și obligatoriu în retragere din oficiu când împlinesc vârsta de 60 ani, având dreptul la pensie din aceeași zi, dacă întrunesc condițiile prevăzute în legea generală de pensiuni. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care la 60 de ani împliniți funcționarul nu are termenul de pensie, i se acordă o prelungire de un an, cu avizul comisiunii pentru propuneri de numiri și înaintări.
În art. 24-32, care alcătuiesc Capitolul VII intitulat “Asociațiile de funcționari” din Legea pentru Statutul funcționarilor publici sunt cuprinse norme care reglementează dreptul la asociere (art. 4 și 25), precum și caracterul de organizații profesionale al acestor asociații care, potrivit art. 26 nu vor putea discuta și nici lua rezoluții cu caracter politic.
Dintre prevederile Capitolului VII ne-a reținut atenția cuprinsul art. 31, conform căruia contra celor care vor fi dovediți că au uneltit și au pus la cale grevă ori părăsirea serviciului, prin modul prevăzut la art. 30, părăsirea serviciului de către funcționari fie parțială, fie generală, după o înțelegere prealabilă, demisiunile colective sau individuale la aceeași epocă sau epoci apropiate, constituie o deserțiune de la datorie, care periclitează interesele generale publice, se vor pedepsi cu destituirea sau care prin atitudinea lor contra a împiedicat mersul regulat al serviciului, pe lângă pedeapsa destituirii, se va deschide acțiune publică și vinovații vor fi condamnați la închisoare de la 3 luni până la 2 ani și la amendă de la 1.000-10.000 lei.
Din textele citate rezultă, în opinia noastră, că funcționarii publici nu aveau dreptul la grevă. În acest sens, Profesorul Anibal Teodorescu susținea că “greva funcționarilor publici se prezintă ca un act de o gravitate deosebită, căci are o răsfrângere directă și imediată asupra interesului public, subordonat cu chipul acesta interesul privat al funcționarilor. Astfel privită chestiunea, greva funcționarilor devine un fapt illicit, o greșeală disciplinară atrăgând după sine toate consecințele legale ale unor asemenea fapte”.
Partea a II-a pentru Statutul funcționarilor publici, deși este intitulată dispozițiuni speciale , în realitate această parte reglementează situația juridică a funcționarilor publici din administrația de stat centrală și locală; că este așa rezultă și din titlul Părții a II-a din Regulamentul pentru aplicarea Legii Statutului funcționarilor publici, care cuprinde “Dispozițiuni aplicabile funcționarilor de administrație”.
Dintre condițiile de admisibilitate în funcții administrative de funcționari publici administrativi, ne-au reținut atenția prevederile alin. 2 al art. 36, potrivit cărora, în serviciile exterioare și la administrațiunile locale, în lipsă de candidați cu titluri universitare, se pot admite, pentru funcțiile superioare celei de subșef de birou sau echivalente și absolvenții liceului, iar pentru funcțiile inferioare, cu absolvenții cursului secundar inferior sau titluri echivalente până la subșef de birou.
Lipsa candidaților titrați se va constata printr-un proces-verbal încheiat de autoritatea respectivă după 15 zile de la publicarea vacanței.
Capitolul III din Legea pentru Statutul funcționarilor publici, de care ne ocupăm, intitulat Despre numiri și înaintări, dispune în art. 37 că nimeni nu poate fi numit într-o funcțiune publică decât în baza unui examen. Funcționarii astfel numiți se consideră ca stagiari timp de un an. După acest termen, acei care vor fi găsiți destoinici de către comisiunea pentru propuneri și înaintări, vor fi declarați definitivi. În art. 39, pe de altă parte, se prevedea că toate numirile și înaintările se vor face cu avizul conform al comisiunilor speciale ce se înființează. În administrațiile publice ale statului, aceste comisiuni se vor face pe ministere, iar pentru direcțiunile speciale dependente de minister, pe direcțiune, și se vor compune din totalitatea directorilor generali sau directorilor conducători de serviciu, sub președenția secretarului general. Aceste comisiuni, prevede alin. 3 al aceluiași articol, au competență asupra întregului personal administrativ, interior sau exterior, ce depind de acel departament sau direcțiune.
În continuare, în acest capitol sunt cuprinse reglementări privitoare la: compunerea comisiunilor de numiri și înaintări; condițiile în care se fac înaintările, de la o clasă la alta și în funcție de vechime, cine face propunerile de înaintări în administrațiile centrale, pentru administrațiile din județe și comune, pentru directorii generali sau directori.
Disciplina funcționarilor publici formează obiectul reglementărilor cuprinse în Capitolul V, Partea a II-a din Legea pentru Statutul funcționarilor publici, aspecte care sunt pe larg dezvoltate în art. 91-113 din Regulamentul pentru aplicarea legii Statutului funcționarilor publici.
După ce în art. 51 sunt prevăzute pedepsele disciplinare, de la mustrare verbală la destituire, în art. 52 sunt reglementate condițiile de aplicare a pedepselor, iar art. 53 sesizarea consiliului (comisiei) de disciplină. Am trecut între paranteze cuvântul comisie pentru că în Capitolul VI este reglementată competența comisiilor de disciplină din administrația centrală (art. 59) și comisiilor de disciplină județene, comunale și în celelalte autorități cu caracter local (art. 60). Considerăm că, din eroare, legiuitorul a folosit, în art. 53 noțiunea de consiliu în loc de comisie.
Din Capitolul VII, numit “Dispoziții diverse și tranzitorii” ne-au reținut atenția prevederile art. 66, potrivit cărora autoritățile publice, cu ocazia punerii în concordanță a legilor de organizare cu Statutul, sunt datoare să fixeze numărul și felul funcțiilor ce trebuie să intre în compunerea fiecărui serviciu, astfel ca o direcție generală să cuprindă mai multe direcții, o direcție mai multe servicii, potrivit nevoilor și importanței ce o au.
Ne-a reținut atenția acest text pentru că el reglementează modul de constituire a direcțiilor generale și a direcțiilor, și nu așa cum prevede Legea nr. 188/1999, republicată, potrivit căreia, pentru constituirea unei direcții este necesar un număr 15 posturi de execuție, iar pentru constituirea unei direcții generale este necesar număr de minimum 25 posturi de execuție, fără să se precizeze că direcțiile au în compunerea lor servicii și birouri și nici că o direcție generală ar cuprinde cel puțin două direcții care, prin activitatea desfășurată, realizează în practică, atribuțiile și competențele direcției generale. De altfel, și din restul prevederilor Legii nr. 188/1999 rezultă că la 5 posturi de execuție este un șef de birou, iar 7 posturi de execuție, un șef de serviciu.
În această organizare, în cadrul ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, raportul dintre funcționarii publici de conducere și funcționarii publici de execuție este de 1/5, ceea ce, trebuie să recunoaștem, îngreunează bugetul ministerului sau altui organ al administrației publice centrale de specialitate și , implicit, bugetul statului sau bugetele locale.
Codul Funcționarilor Publici din 8 iunie 1940 a înlocuit Legea pentru Statutul funcționarilor publici din 19 iunie 1923- am folosit sintagma a înlocuit, pentru că, în acest Cod, în afară de prevederile art. 200, potrivit cărora se abrogă toate legile, regulamentele și dispozițiile contrare legii, nu există un text care să abroge expres Legea din 1923.
Codul Funcționarilor Publici din 1940 cuprinde, ca și Statutul din 1923, patru părți: Partea I, Dispoziții aplicabile tuturor funcționarilor publici; Partea a II-a Dispoziții aplicabile funcționarilor administrativi, din cuprinsul acestei părți rezultă că ea se aplică funcționarilor din administrațiile de stat, ținut și comună; Partea a III-a Dispozițiuni speciale aplicabile dactiolografelor, personalului tehnic și de serviciu și Partea a IV-a Dispoziții tranzitorii. Fără a considera acest personal ca fiind funcționari publici, Codul reglementează și această categorie de personal.
Astfel, potrivit art. 8 lit. e, funcționarul public este obligat: să fie respectuos față de superiori, cuviincios și de drept față de colegi și subalterni, îndatoritor față de public , mai ales în condițiile birocratice care se manifestă din ce în ce mai mult în cadrul autorităților și instituțiilor ale statului, județului și comunei. Tot astfel, conform alin. 2 al art. 16, pensionarii statului, ținutului, comunelor sau ai oricăror instituții publice nu pot ocupa nici o funcție publică. Or, în prezent, în numeroase funcții publice sunt încadrați pensionari, care nu numai că ocupă o funcție publică ce ar putea fi ocupată de o persoană nepensionar, dar nici randamentul pensionarilor nu este pe masura sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească în exercitarea funcției în care au fost reîncadrați.
În art. 21 sunt prevăzute grupele și tipurile de salarizare: grupa A, cu 38 de tipuri de salarizare, grupa B, cu 33 de tipuri de salarizare; grupa C, cu 28 de tipuri de salarizare și grupa D cu 23 de tipuri de salarizare. Încadrarea în grupele de salarizare se făcea, potrivit art. 22, în funcție de nivelul studiilor funcționarilor publici.
Mai reținem și prevederile alin. 2 al art. 35, potrivit cărora “funcționarii publici au atins limita de vârstă prevăzută de lege, de 60 ani pentru bărbați și 55 ani pentru femei, conform alin. 3 al aceluiași articol sau de legile organice, vor fi puși în retragere în mod obligatoriu și din oficiu”.
În continuare, Codul funcționarilor publici reglementează, în Partea a II-a, ale cărei dispoziții se aplică funcționarilor publici din administrația de stat, ținut și comună: ierarhia administrativă (art. 52-56); condiții speciale de admitere (art. 57); despre numiri (art. 58-77), care cuprind norme ce privesc: publicitatea vacanței funcțiilor publice, examenul, numirea și angajarea specialiștilor, definitivarea.
Capitolul VI (art. 78-95) cuprinde dispoziții ce privesc condițiile generale pentru înaintare, înaintarea la alegere și vechime, înaintarea prin examen, iar Capitolul VII (art. 6-98) este consacrat pregătirii profesionale, în timp ce în Capitolul VIII (art. 99-105) sunt cuprinse norme ce reglementează transferul funcționarilor publici. Reprimirea în serviciu a funcționarilor publici demisionați sau puși în disponibilitate pentru caz de boală și cei pedepsiți cu disponibilizarea sunt reglementate în Capitolul IV (art. 106).
Capitolul X (art. 107-112) reglementează foile calificative, iar Capitolul XI (art. 113-124) compunerea și numirea (membrilor) comisiilor de propuneri pentru numiri, înaintări și transferuri. Memoriul și Anuarul funcționarilor publici sunt cuprinse în Capitolul XII (art. 125-127).
Disciplina formează obiectul Capitolului XIII (art. 128-166) care, în Secțiunea I intitulată Infracțiuni disciplinare, în art. 128 prevede că “abaterile săvârșite de funcționarii publici de la îndatoririle lor de serviciu, precum și orice faptă comise chiar în afară de serviciu, care ar fi de natură să aducă o atingere prestigiului funcțiunii, atrag sancțiunea disciplinară”.
În art. 129-142 sunt prevăzute pedepsele, sancțiunile disciplinare, precum și abaterile disciplinare pentru săvârșirea cărora se aplică una din sancțiunile prevăzute în această secțiune. În afară de sancțiunile disciplinare, în art. 139 sunt cuprinse articolele din Codul penal care prevedeau sancțiuni penale pentru delictele săvârșite de funcționarii publici.
În art. 143-166 sunt menționate dispoziții normative care reglementează: componența comisiilor disciplinare, procedura disciplinară, suspendarea provizorie a funcționarului public care a săvârșit o abatere disciplinară, autonomia acțiunii disciplinare și revizuirea ce se soluționa de aceeași comisie disciplinară care a aplicat sancțiunea disciplinară.
Partea a III-a Dispoziții speciale aplicabile dactilografelor, personalului tehnic și de serviciu cuprinde trei categorii de salariați, și anume: a) cei care ocupă o funcțiune, din această categorie sunt dactilografi, stenodactilografi, arhivarii și registratorii; b) personalul tehnic, care, potrivit art. 179, sunt funcționarii publici și c) personalul de serviciu.
Codul Funcționarilor Publici din 8 iunie 1940 a fost supus unor modificări și republicat prin Decretul-lege pentru Codul Funcționarilor Publici din 10 martie 1942. Acest cod , ca și cel din 1940, cuprindea tot patru părți, cu aceleași subdiviziuni: capitole și secțiuni.
Observăm că titlul Părții a III-a este modificat în sensul Dispoziții speciale aplicabile dactilografilor, funcționarilor auxiliari și personalului inferior, care reglementa: a) funcțiunile de dactilografi și de stenografi; b) funcțiunile de arhivari și registratori; c) funcționarii auxiliari și d) personalul inferior.
Tot astfel, deși titlul Părții a IV-a este menținut, ea este împărțită în două capitole, și anume: dispoziții finale (art. 187-210) și dispoziții tranzitorii (art. 211-228).
Nici Codul Funcționarilor Publici din 10 martie 1942 nu a avut o viabilitate prea mare pentru că, în temeiul art. 136 din Legea nr. 746 din 22 septembrie 1946 pentru Statutul funcționarilor publici abrogându-se Codul Funcționarilor Publici din 8 martie 1940 s-a abrogat, implicit, și cel din 10 martie 1942, care nu era de actualitate, decât o republicare cu modificări și completări a Codului din 1940.
2.6. Sfera de aplicare a prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici
Dispozițiile legii, prevede alin. 1 al art. 5, se aplică tuturor funcționarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel.
Din dispozițiile legale citate desprindem concluzia că acest Statut a avut în vedere reglementarea unitară a funcției publice și a funcționarilor publici, indiferent de faptul că acestea sunt aceleași pentru aparatul de specialitate al celor două Camere ale Parlamentului, Administrația Prezidențială, autorități și instituții publice ale administrației publice centrale și locale, autorități administrative autonome, instanțe judecătorești și organele Ministerului public.
În condițiile în care Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, reglementează numai funcția publică administrativă și funcționarii publici din administrația publică centrală și locală, apare inutilă precizarea care se face în alin. 1 al art. 5, potrivit căreia “pot beneficia de statute speciale” deoarece nicăieri, din textul legii, nu rezultă că aceasta ar reglementa statutul general al funcționarilor publici din toate structurile organizatorice de realizare a sarcinilor puterii legislative, executive și judecătorești, ci numai pe acelea ale puterii executive înfăptuite prin autorități și instituții publice din administrația publică centrală și locală, funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:
structurile de specialitate ale Parlamentului României;
structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale;
structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
serviciile diplomatice și consulare;
autoritatea vamală;
poliția și alte structuri ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative;
alte servicii publice stabilite prin lege.
Din dispozițiile Legii nr. 188/1999, la art. 5 alin. 2 sunt prevăzute incompatibilități specifice altele decât cele prevăzute de prezenta lege care sunt reglementate de statute speciale.
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, completează actualul statut al funcționarilor publici prevăzând în mod expres care sunt incompatibilitățile care privesc calitatea de parlamentar, funcția de membru al Guvernului și alte funcții publice de autoritate din administrația publică centrală și locală, acelea care privesc aleșii locali, magistrați, precum și pe funcționarii publici.
Profesorul Paul Negulescu înțelegea prin incompatibilitate, imposibilitatea legală ca un funcționar public să exercite anumite funcțiuni, mandate sau profesiuni.
Într-o altă opinie, incompatibilitățile sunt considerate, în esență acele activități publice sau private, anume prevăzute de lege care nu pot fi efectuate de către o persoană cât timp aceasta are calitatea de funcționar public.
Calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică, cu excepția calității de cadru didactic. Funcționarii publici, nu pot deține funcții în regii autonome, societăți comerciale, ori în alte unități cu scop lucrativ. De asemenea, ei nu pot exercita la societățile comerciale cu capital privat activități cu scop lucrativ care au legătură cu atribuțiile ce le revin din funcțiile publice pe care le dețin, și nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția pe care o îndeplinesc.
Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, renumerate sau neremunerate:
a) în cadrul autorităților sau instituțiilor publice;
b)în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepția cazului în care funcționarul public este suspendat din funcția publică, în condițiile legii, pe durata numirii sale;
c) în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată;
d) în calitate de membru al unui grup de interes economic.
Funcționarii publici care, în exercitarea funcției publice, au desfășurat activități de monitorizare și control cu privire la societăți comerciale sau alte unități cu scop lucrativ nu pot să-și desfășoare activitatea și nu pot acorda consultanță de specialitate la aceste societăți timp de 3 ani după ieșirea din corpul funcționarilor publici.
De asemenea, funcționarul public poate candida pentru o funcție eligibilă sau poate fi numit într-o funcție de demnitate publică. În aceste situații raportul de serviciu al funcționarului public se suspendă pe durata campaniei electorale, până în ziua ulterioară alegerilor, dacă nu este ales și, respectiv până la încetarea funcției eligibile sau a funcției de demnitate publică, în cazul în care funcționarul public a fost ales sau numit.
Funcționarii publici care, potrivit legii, fac parte din categoria înalților funcționari publici nu pot fi membri ai unui partid politic, sub sancțiunea destituirii din funcția publică.
CAPITOLUL II
Drepturile și obligațiile funcționarilor publici români
2.1. Drepturile funcționarilor publici
În capitolul V al Legii nr. 188/1999 intitulat „Drepturi și îndatoriri” sunt prevăzute în art. 27-42 drepturile funcționarilor publici, iar în art. 43-49 obligațiile acestora.
În literatura juridică interbelică s-a arătat că drepturile funcționarilor publici sunt drepturi obiective, determinate de stat pe cale generală, impersonală și unilaterală pentru toți funcționarii publici.
Menționăm că drepturile funcționarilor publici sunt: dreptul la stabilitate; dreptul la opinie; dreptul de asociere în organizații sindicale sau profesionale; dreptul la grevă; dreptul la salariu; dreptul la o durată normală a timpului de lucru; dreptul la o perfecționare continuă; dreptul, în condițiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii; dreptul la condiții normale de muncă și igienă; dreptul la pensie, precum și la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii; dreptul la protecția legii; dreptul de a fi ales sau numit într-o funcție de demnitate publică; dreptul de a fi informat și dreptul de a purta uniformă.
a) Dreptul la stabilitate
Stabilitatea este situația juridică a funcționarului public, care nu poate fi suspendat, înlocuit sau transferat decât în interes de serviciu, respectându-se condițiile și formele prevăzute de lege.
Dreptul la stabilitate al funcționarilor publici decurge din principiile funcției publice (art. 3 din Legea nr. 188/1999, republicată). În această situație, dacă legiuitorul a încercat să ridice stabilitatea funcționarului public la rang de principiu, este de înțeles că reprezintă deja un drept, chiar dacă nu e menționat expres printre drepturile funcționarilor publici.
În afară de dreptul la stabilitate în funcție unii funcționari publici au dreptul la inamovibilitate. Inamovabilitatea este o situație mai considerabilă decât stabilitatea, funcționarul neputând fi transferat chiar prin promovare contra voinței sale.
b) Dreptul la opinie
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prevede în art. 27 că:
a) Dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat.
b) Este interzisă orice discriminare între funcționarii publici pentru opiniile lor, sau pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială, sau de orice altă natură.
Acest drept decurge, în mod firesc, din libertatea fundamentală a oricărui cetățean la conștiință și la exprimare prevăzută de Constituția României.
Potrivit opiniei unui autor al literaturii de specialitate franceze, într-o societate democratică, libertatea la opinie a funcționarului nu poate fi exclusă de tot.
Important este ca exercitarea acestui drept să nu influențeze obiectivitatea și imparțialitatea funcționarului public în raport cu publicul și cu modalitatea de rezolvare a lucrărilor pe care le efectuează în exercitarea funcției. În principiu, exercitarea acestui drept în timpul serviciului trebuie să se caracterizeze prin neutralitate, iar în afara acestuia prin atitudine rezervată, excluzându-se o exprimare agresivă, insultătoare la adresa puterilor politice. Aceasta însă nu exclude avansarea unor opinii și idei argumentate științific, de natură a fi avute în vedere la corectarea unor soluții practice sau legislative.
c) Dreptul de asociere în organizații sindicale sau profesionale
Dreptul de asociere sindicală este garantat funcționarilor publici în condițiile legii, iar cei interesați pot în mod liber să înființeze astfel de organizații, să adere la ele și să exercite orice mandat în cadrul acestora.
Funcționarii publici, prevede alin. 4 al art. 29 se pot asocia în organizații profesionale, sau în alte organizații, având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale și protejarea statutului lor.
În situația în care înalții funcționari publici de conducere sunt aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale, aceștia au obligația ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizațiilor sindicale să opteze pentru una din cele două funcții. În cazul în care funcționarul public optează pentru desfășurarea activității în funcția de conducere în organizațiile sindicale, raporturile de serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcția de conducere din organizația sindicală.
Legislația, dar și doctrina sunt consecvente, în a susține și promova caracterul profesional, iar nu politic, al formelor de asociere sindicală. Cu toate acestea, există unele categorii de funcționari care nu se pot asocia în sindicate:
Salariații care dețin funcții de conducere sau care implică exercitarea autorității de stat în aparatul Parlamentului, Guvernului, ministerelor, altor organe centrale ale administrației de stat, prefecturilor, primăriilor;
Salariații care dețin funcții de procuror sau judecător;
Personalul militarizat din unitățile aflate în subordinea Ministerului Justiției;
Personalul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, a serviciilor de informații și al unităților din subordinea acestora, cu excepția personalului civil.
d) Dreptul la grevă
Funcționarilor publici, dispune art. 30 din Legea nr. 188/1999, le este recunoscut dreptul la grevă, în condițiile legii și cu respectarea principiului continuității și celerității serviciului public.
Greva constă în oprirea totală sau parțială a activității de către salariații unei societăți sau secții din cadrul acesteia, prin aceasta urmărindu-se satisfacerea cerințelor privitoare la salarii și la condiții de muncă. Exercitarea dreptului la grevă intervine în situația în care celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eșuat, fiind prin urmare ultima modalitate prin care administrația trebuie convinsă să satisfacă revendicările salariaților.
Dreptul la grevă se exercită în condițiile prevăzute de Legea privind soluționarea conflictelor de muncă.
e) Dreptul la salariu
Dreptul la salariu, reprezintă expresia bănească a activității prestate de funcționarul public și cuprinde, potrivit art. 31 din Statutul funcționarilor publici: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzator treptei de salarizare.
O reglementare specială pe acest plan este cuprinsă în Ordonanța Guvernului nr. 6/2007 privind privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, care conține norme referitoare la salariul de bază (care se stabilește în funcție de categorie, de clasă și de grad profesional), sporuri la salariu (de vechime în muncă, pentru acțiunile pe timp de noapte, peste durata normală de lucru, pentru titlul științific de „doctor”, de confidențialitate, pentru condiții vătămătoare de muncă sau condiții periculoase), premii (anuale și lunare) și alte drepturi salariale.
Sistemul de salarizare a funcționarilor publici se stabilește prin lege, pe următoarele criterii:
a). necesitatea de a restrânge costurile administrației publice, în condițiile în care funcționarii publici competenți trebuie motivați și recompensați în mod corespunzător.
b). crearea unei ierarhii de salarizare pe categorii, clase și grade bazate pe evaluarea postului.
c). stabilirea unui raport just între partea fixă și partea variabilă a salariului, care să țină seama de activitatea depusă și de importanța ei.
f) Dreptul la o durată normală a timpului de lucru
Dispozițiile Satutului stabilesc durata normală a timpului de lucru pentru funcționarii publici, care este, de regulă, de 8 ore pe zi, respectiv de 40 de ore pe săptămână, iar pentru orele lucrate, din dispoziția conducătorului autorității sau instituției publice, peste durata normală a timpului de lucru, sau în zilele de sărbători legale, ori declarate zile nelucrătoare, funcționarii publici de execuție au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază, cu condiția ca numărul orelor plătite cu acest spor să nu depășească 360 într-un an.
g) Dreptul la o perfecționare continuă
Perfecționarea pregătirii profesionale se poate realiza fie în cadrul autorității sau instituției publice, fie în afara acestora, prin forme adecvate, organizate în acest scop.
Pe perioada în care funcționarii publici urmează forme de perfecționare profesională, beneficiază de drepturile salariale cuvenite, în situația în care sunt:
organizate la inițiativa ori în interesul autorității sau instituției publice;
urmate la inițiativa funcționarului public cu acordul conducătorului autorității sau instituției publice;
organizate de Institutul Național de Administrație, de centrele regionale de formare continuă pentru administrația publică locală, în condițiile legii, sau de alte instituții specializate din țară sau străinătate.
Se prevede că în cazul în care formarea și perfecționarea profesională, în aceste forme, se organizează în afara localității unde își are sediul autoritatea sau instituția publică, funcționarii publici beneficiază de drepturile de delegare, în condițiile legii.
Mai mult, Statutul prevede pentru acoperirea cheltuielilor cu programul de formare și perfecționare profesională, autoritățile și instituțiile publice au obligația să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru cheltuielile respective.
h) Dreptul, în condițiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii
Funcționarii publici au dreptul, în condițiile legii, dispune alin. 1 al art. 35, la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii, iar conform alin. 2, funcționarul public are dreptul pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Concediu anual de odihnă se acordă cu asigurarea bunei funcționări a serviciului public și a intereselor funcționarului public, serviciul public și implicit, funcția publică trebuind exercitate continuu.
În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu poată înceta și nu pot fi modificate, decât din inițiativa funcționarului în cauză.
Exercitarea acestui drept are în vedere atât refacerea forței fizice și a celei psihice a funcționarului, consumată în activitățile profesionale, dar și asigurarea sănătății celui în cauză.
i) Dreptul la condiții normale de muncă și igienă
Statutul funcționarului public prevede că autoritățile și instituțiile publice, au obligația să asigure funcționarilor condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească funcționarilor publici sănătatea și integritatea fizică.
Pentru motive de sănătate, funcționarilor publici li se poate aproba, în mod excepțional, schimbarea compartimentului în care își desfășoară activitatea, cu păstrarea clasei și gradului avute. Schimbarea se poate face pe o funcție corespunzătoare, numai dacă funcționarul public în cauză este apt profesional să îndeplinească noile atribuții ce îi revin. Adiacent acestui drept, funcționarii publici beneficiază de asistență medicală, proteze și medicamente în condițiile legii.
j) Dreptul la pensie, precum și la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii.
Funcționarii publici beneficiază de pensii, precum și de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat potrivit legii.
Acest drept reprezintă o formă de retribuire a funcționarului public conferită la încetarea funcției ca urmare a îndeplinirii condițiilor legale referitoare la vârstă, vechime în funcție și stagiul de cotizare.
În caz de deces al funcționarului public, membri familiei, care au potrivit legii, dreptul la pensia de urmaș, primesc pe o perioadă de 3 luni, echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcționarului public decedat. În cazul în care decizia pentru pensia de urmaș nu a fost emisă din vina autorității sau a instituției publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare drepturile bănești cuvenite, până la emiterea deciziei pentru pensia de urmaș.
k) Dreptul la protecția legii
Funcționarii publici beneficiază în exercitarea atribuțiilor lor de protecția legii.
Autoritatea sau instituția publică în care funcționarul public își desfășoară activitatea este obligată să îi asigure protecție împotriva amenințării, violențelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcției sau în legătură cu aceasta.
De asemenea, autoritatea sau instituția publică este obligată să îl despăgubească pe funcționarul public în situația în care acesta a suferit, din cauza autorității sau instituției publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.
l) Dreptul de a fi ales sau numit într-o funcție de demnitate publică
Funcționarii publici pot fi aleși sau numiți într-o funcție de demnitatea publică, în condițiile legii.
Înalții funcționari publici și funcționarii publici de conducere pot fi numiți în funcții de demnitate publică numai după încetarea, în condițiile legii, a raporturilor de serviciu.
Înalții funcționari publici și funcționarii publici de conducere pot candida pentru funcții de demnitate publică numai după încetarea, în condițiile legii, a raporturilor de serviciu.
m) Dreptul de a fi informat
Funcționarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut și care îl vizează în mod direct.
Acest drept decurge din dreptul fundamental al cetățeanului, prevăzut în Constituție, de a avea acces la orice informația de interes, corelat și cu obligația autorităților publice de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.
De asemenea, autoritatea sau instituția publică este obligată să-i comunice funcționarului public toate actele administrative care se referă la situația sa profesională și juridică.
n) Dreptul de a purta uniformă
Funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului o primesc gratuit. Astfel, potrivit art. 28 alin. 1 lit. c din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, polițistul are dreptul la uniformă gratuită; tot astfel, conform art. 34 lit. c din Legea nr. 293/2004 modificată prin O.U.G. 47/2006 privind Statutul funcționarilor publici din Administrația Națională a Penitenciarelor, funcționarul public din sistemul administrației penitenciarelor are dreptul la uniformă și echipamente specifice în mod gratuit.
2.2. Obligațiile funcționarilor publici
Statutul funcționarilor publici reglementează aceste îndatoriri, încercând să constituie un cadru general în materie, dar are în vedere numai categoriile de funcționari publici cuprinse în anexa Statutului.
Funcționarii publici sunt obligați să-și îndeplinească cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu, și să se abțină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.
O normă distinctă cuprinsă privește pe funcționarii publici de conducere care sunt obligați să sprijne propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordine în vederea îmbunătățirii activității autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.
Funcționarii publici au obligația ca în exercițiul atribuțiilor ce le revin să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor sau preferințelor lor politice.
Funcționarii publici pot face parte din partide politice, dar numai ca simpli membrii, nu și în organele de conducere ale acestora.
Funcționarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate.
Delegarea de atribuții este întâlnită, de regulă, în raporturile dintre o autoritate colegială, deliberativă și una executivă, dar și între activități executive care fac parte în aceeași structură ierarhică de funcții, atribuții dintr-o funcție superioară fiind transmise spre funcții inferioare. Cu tiltu de exemplu, amintim prevedrile din Legea administrației publice locale, potrivit căreia atribuțiile de ofițer de stare civilă, care revin primarului, pot fi delegate de acesta viceprimarului, secretarului sau altor funcționari cu competențe în acest domeniu, sau cele care abilitează consiliul local de a delega, prin hotărâre, un consilier care să îndplinească temporar atribuțiile viceprimarului.
Funcționarul public este obligat să se conformeze dispozițiilor date de funcționari cu funcții publice de conducere, cărora le sunt subordonați direct, cu excepția cazurilor în care apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale. Atunci când funcționarul public apreciază că dispozițiile sunt ilegale, are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziției primite. Dacă funcționarul public care a dat dispoziția apreciată de funcționarul public subordonat drept ilegală stăruie în executarea acesteia, va trebuia ca dispoziția să o formuleze în scris. În această situație, dispoziția va fi executată de cel care a primit-o, cu excepția cazului în care acesta este vădit ilegal, situație ce va fi adusă la cunoștința superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziția.
Dacă cel care a emis dispoziția o formulează în scris, funcționarul public este obligat să o execute, cu excepția cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcționarul public are îndatorirea să aducă la cunoștință superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziția astfel de situații.
Funcționarii publici au îndatorirea să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu excepția informațiilor de interes public.
Această obligație trebuie înțeleasă în corelare cu prevederile constituționale referitoare la dreptul la informație, care instituie „dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public”, care nu poate fi îngrădit, dar și cu cele care reglementează condițiile restrângerii exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți.
Funcționarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului în care funcționează. Legiuitorul interzice funcționarilor publici de execuție să primească direct, cereri a căror rezolvare intră în competența lor ori să intervină pentru soluționarea acestor cereri.
Îndatorirea de a rezolva în termenele stabilite lucrările repartizate, nici nu ar fi fost necesar să fie prevăzută expres, deoarece ține de esența oricărei funcții.
Interdicția de a primi direct spre rezolvare cereri sau de a interveni pentru soluționarea lor, ori de a discuta direct cu petenții, au drept rațiune, pe o parte, protecția prestigiului funcționarului public, ferindu-l de suspiciuni în săvârșirea actelor de corupție sau de favoritism, ori de trafic de influență, iar, pe de altă parte, buna funcționare raporturilor juridice dintre funcționarul public și șefii ierarhici care au dreptul de a aprecia cărui funcționar public din subordine să-i repatizeze o anumită lucrare (cerere) pentru rezolvare.
Funcționarii publici au îndatorirea să își perfecționeze pregătirea profesională, urmând cursuri de perfecționare organizate în acest scop. În cazul în care cursurile de perfecționare sunt organizate în alte localități decât cea de domiciliu, funcționarii publici beneficiază și de drepturile de delegare, potrivit legii. Funcționarii publici care urmează o formă de specializare sau perfecționare mai mare de 90 de zile, și primesc pentru aceasta drepturile salariale, sunt obligați să se angajeze în scris, că vor lucra pentru o perioadă de cel puțin 5 ani în autoritatea sau instituția publică, în caz contrar vor suporta cheltuielile, proporțional și cu timpul rămas până la împlinirea termenului. În cazul în care funcționarul public nu mai deține funcția publică din motive neimputabile sau în urma transferului în interesul serviciului, el nu mai poate fi obligat la despăgubiri. Rezultatele obținute la cursurile de perfecționare de către funcționarii publici, vor fi avute în vedere la evaluarea anuală activității acestora.
Pentru pregătirea și perfecționarea profesională a funcționarilor publici, în țara noastră s-a reorganizat Școala Națională de Studii Politice și Administrative. Această instituție de învățământ funcționează la nivel universitar și postuniversitar, având drept scop sprijinirea reformei sociale, economice și administrative, formarea și perfecționarea de specialiști în domeniul științelor politice, comunicării sociale și a relațiilor internaționale. Ca instituție publică de învățământ superior, cu personalitate juridică, este în subordinea Ministerului Educației și Cercetării.
2.3. Perfecționarea profesională a funcționarilor publici
De cele mai multe ori funcționari publici nu conștientizează locul lor în societate, menirea pe care o au și anume de a deservi cetățeanul. Funcționarii par să nu fie deranjați de faptul că cetățenii sunt de cele mai multe ori dezamăgiți de serviciile publice. Cetățenii sunt nemulțumiți de felul în care sunt primiți de funcționari la ghișeuri, de starea de spirit pe care aceștia o generează, de felul în care primesc contribuabilii, care este de cele mai multe ori plictisit și gata să plece lăsându-ne cu problemele noastre.
Considerăm totuși că, tocmai pentru că își înțeleg rolul și puterea pe care o au, funcționarii publici, abuzează de aceasta în nenumărate feluri. Cel mai des utilizat fel este modalitatea lentă de a rezolva problemele cetățenilor, sau modul deficitar și lacunar de rezolvare.
Adevărul este ca cea mai mare parte a funcționarilor publici nu au o pregătire specială pe care ar trebui să o aibă. Vârsta joaca de asemenea un rol important în comportamentul funcționarilor cărora le este destul de greu să se dezobișnuiască de sistemul trecut și să îmbrățișeze noul sistem.
Conform prevederilor art.50 din Legea nr.188/1999, funcționarii publici au dreptul și obligația de a-și îmbunătăți în mod continuu abilitățile și pregătirea profesională.
Autoritățile și instituțiile publice au obligația să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecționare profesională a funcționarilor publici organizată la inițiativa ori în interesul autorității sau instituției publice.
Pe perioada în care funcționarii publici urmează forme de perfecționare profesională, beneficiază de drepturile salariale cuvenite, în situația în care acestea sunt:
a) organizate la inițiativa ori în interesul autorității sau instituției publice;
b) urmate la inițiativa funcționarului public, cu acordul conducătorului autorității sau instituției publice.
Funcționarii publici care urmează forme de perfecționare profesională, a căror durată este mai mare de 90 de zile într-un an calendaristic, organizate în țară sau în străinătate, finanțate din bugetul de stat sau bugetul local, sunt obligați să se angajeze în scris că vor lucra în administrația publică între 2 și 5 ani de la terminarea programelor, proporțional cu numărul zilelor de perfecționare profesională, dacă pentru programul respectiv nu este prevăzută o altă perioadă.
Funcționarii publici care au urmat forme de perfecționare profesională ale căror raporturi de serviciu încetează prin: acordul părților, consemnat în scris; prin destituire din funcția publică; prin demisie; când funcționarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o faptă contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea sau, prin care s-a dispus aplicarea unei sancțiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de condamnare; ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau funcției, ca măsură de siguranță ori ca pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus interdicția; sau pentru incompetență profesională, în cazul obținerii calificativului "nesatisfăcător" la evaluarea performanțelor profesionale individuale; înainte de împlinirea termenului prevăzut sunt obligați să restituie contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru perfecționare, precum și, după caz, drepturile salariale primite pe perioada perfecționării, calculate în condițiile legii proporțional cu perioada rămasă până la împlinirea termenului. Aceste prevederi nu se aplică în cazul în care funcționarul public nu mai deține funcția publică din motive neimputabile acestuia.
În cazul în care persoanele care au urmat o formă de perfecționare, dar nu au absolvit-o din vina lor, sunt obligate să restituie instituției sau autorității publice contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru perfecționare, precum și drepturile salariale primite în perioada perfecționării dacă acestea au fost suportate de autoritatea sau instituția publică.
Nu constituie forme de perfecționare profesională și nu pot fi finanțate din bugetul de stat sau din bugetul local studiile universitare sau studiile de doctorat.
Autoritățile și instituțiile publice au obligația să comunice anual Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în condițiile legii, planul de perfecționare profesională a funcționarilor publici, precum și fondurile prevăzute în bugetul anual propriu pentru acoperirea cheltuielilor de perfecționare profesională a funcționarilor publici, organizate la inițiativa ori în interesul autorității sau instituției publice.
CAPITOLUL III
Drepturile și obligațiile funcționarului public european
3.1. Considerații preliminare
Tuturor oficialilor care ocupă un post permanent în cadrul instituțiilor europene li se aplică Statutul funcționarilor Uniunii Europene adoptat la data de 22 martie 2004 și în vigoare de la 1 mai 2004, ceea ce demonstrează teza că există un sistem unitar al funcției publice europene.
Există două categorii de funcții publice în țările Uniunii Europene:
– mai întâi, sunt funcționarii care lucrează la nivelul instituțiilor comunitare și care pot fi desemnați cu titulatura de funcționari europeni,
– iar mai apoi există corpul de funcționari care lucrează în administrația proprie a fiecărui stat..
De remarcat că și în acest domeniu se verifică principiul general al subsidiarității legislației comunitare. Fiecare stat membru reglementează regimul corpului de funcționari proprii în acord cu exigențele sistemului legislativ autohton. Cu privire la funcționarii europeni, reglementarea statutului acestora revine instituțiilor comunitare.
În ceea ce privește reglementarea funcției publice există în țările Uniunii Europene o dispută între concepția axată pe ideea de statut legal al funcționarului public (ca în situația adoptată în reglementarea românească) și concepția statutului contractual. Între cele două soluții posibile diferența majoră constă în încadrarea funcționarului în sfera instituțiilor de drept public, model adoptat de legislația din țara noastră, sau în sfera instituțiilor dreptului privat, ceea ce afectează puternic raportul de autoritate în care trebuie să gândim că se situează un funcționar public.
Din punct de vedere al drepturilor recunoscute funcționarilor publici, întreaga legislație occidentală europeană vizează apropierea funcționarilor publici de regimul recunoscut celorlalți salariați în general, deși diferențele sunt notabile, mergând de la exemplul Italiei unde se vorbește despre o revoluție a funcției publice la Germania și Olanda care mențin prevederile conservatoare statutare.
3.2. Drepturile și libertățile fundamentale ale funcționarului european
În esență, doctrina europeană de drept administrativ reține următoarele categorii de drepturi pentru funcționarul public:
– dreptul la protecție, care are două laturi (garantarea stabilității în funcție și apărarea împotriva defăimării, insultei, amenințării, ultrajului, respective repararea prejudiciilor suferite în exercițiul funcțiunii);
– dreptul la salariazare pentru serviciul prestat, la odihnă și la asigurări sociale;
– dreptul de a participa, prin organismeleconsultative, la organizarea serviciilor publice și elaborarea regulilor statutare;
– dreptul de a beneficia de o perfecționare profesională permanentă;
– dreptul la carieră, inclusive posibilitatea de a avansa în grade și funcții;
– dreptul a se asocial în sindicate și a participa la activitatea organizațiilor sindicale (în Franța, acest drept nu este recunoscut militarilor);
– dreptul la grevă;
– dreptul la opinie politică, sindicală, filozofică și religioasă, limitat în exercitarea sa de
obligația de neutralitate și de rezervă în momentul prestării serviciului public.
Într-o prezentare succintă, statutul actual al funcționarilor publici la nivel uropean reglementează următoarele categorii de drepturi:
1. Dreptul la opinie
Dreptul la liberă opinie al functionarului public se apreciază diferit in timpul exercitării sarcinilor aferente funcției ocupate fața de conotațiile pe care le poate primi în afara timpului oficial de muncă.
În timpul serviciului, funcționarii sunt ținuți de obligația de neutralitate, care îi impune să dea dovadă de loialitate față de instituția pentru care lucrează.
În afara serviciului, dreptul la liberă opinie este în principiu exercitat funcție de prorpiile păreri și afinități. Dreptul la opinie este circumstantiat de obligația de rezervă, și de măsura în exprimarea opiniilor.
Doctrina occidentală recunoaște că una din îndatoririle funcționarului public pe cea de rezervă și de discreție, prevăzute expres în art. 17 din Statut.
Textul vorbește expres desrpre obligația de a da dovadă de cea mai mare discreție. Astfel,
funcționarului comunitar îi este recunoscut un drept de opinie și de exprimare, care trebuie însă exercitat cu respectarea obligației de loialitate față de instituția comunitară căreia îi aparține, precum și de obligația de rezervă și discreție.
Libertatea de expresie este prevăzută și în art. 10 din Convenția Europeană a drepturilor omului, conform căruia “orice persoană are libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără considerarea frontierei…”
Este interzisă orice discriminare între funcționarii publici pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau de orice altă natură. Se remarcă faptul că legiuitorul român a înțeles să nu facă nici un fel de restricții cu privire la dreptul la opinie, însă anumite restricții există totuși, mai ales prin prisma obligațiilor de confidențialitate și de păstrare a secretului.
2. Dreptul de asociere sindicală
Conform statului, funcționarii se bucură de dreptul la asociere în organizații sindicale și profesionale.Cei interesați pot, în mod liber, să înființeze organizații sindicale, să adere la ele și să exercite orice mandat în cadrul acestora. Funcționarii publici se pot asocia în organizații profesionale sau în alte organizații având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale și protejarea statutului lor.
Dreptul de asociere reprezintă un drept fundamental al cetățeanului, recunoscut și garantat funcționarului public și de legislațiile naționale. Acest drept exprimă posibilitatea recunoscută funcționarilor de a se asocia în mod liber, în partide sau formațiuni politice, în sindicate sau în alte forme și tipuri de organizații, ligi și uniuni, cu scopul de a participa la viața politică, științifică, socială și culturală sau de a-și realiza o serie de interese legitime comune.
La ora actuală sunt recunoscute și funcționează șase sindicale, din care două sunt cele mai importante: Federația Funcției Publice (FFPE) care are o orientare profesională și mai puțin desfășoară activități de tip sindicalist, și l’Union Syndicale care are o orientare socialistă și care este afiliată Confederației Europene a Sindicatelor.
Celelalte patru sindicate sunt: Sindicatul funcționarilor Internaționali Europeni, de formație creștin democrată, Sindicatul Funcționarilor Europeni, desprins din cel anterior, Asociația Funcționarilor Internationali, un sindicat indepenedent, și Sindicatul Reînnoire și Democrație cu orientare de stanga.
Relevant este faptul că doar 30% din personalul Comunității este înscris într-unul din cele șase sindicate.
Dreptul de asociere sindicală, de a crea împreună cu alte sindicate și de a se afilia la ele este prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, alături de cel de reuniune pașnică (art. 11 alin 1) și de articolul 5 din Carta Socială Europeană intitulat chiar “dreptul sindical”.
3. Dreptul la grevă, in condițiile legii
Deși nu este prevăzut în mod expres de Statut, dreptul la grevă este recunoscut funcționarilor comunitari în Europa, chiar dacă exercițiul dreptului la grevă al funcționarilor publici determină deosebiri considerabile de la o țară la alta.
Înaintea celui de-al doilea război mondial, principiul consacrat era cel al interzicerii grevei în serviciile publice. După cel de-al doilea război mondial, cele mai multe țări și-au modificat percepția asupra exercițiunlui dreptului la grevă. Din punct de vedere al recunoașterii sau nu a dreptului la grevă pentru funcționarii publici există patru categorii de țări la nivel european:
– țări unde este în continuare interzisă greva funcționarilor (Danemarca, Germania, Portugalia, Belgia);
– țări în care se aplică o interdicție generală a grevei în serviciile publice, cu posibilitatea intervenției, în caz contrar, a unor sancțiuni disciplinare sau chiar penale;
– țări în care, deși dreptul la grevă nu este prevăzut expres, exercițiul lui nu antrenează intervenția unor sancțiuni (Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord);
– țări în care este recunoscut liberul exercițiu al dreptului la grevă al funcționarilor publici, cu precizarea existentei unei categorii de funcționari cărora le este interzisă greva, de regulă polițiștii (Spania, Franța, Grecia, Luxemburg, Italia).
În concordanță cu prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul al grevă este supus unor restricții ce derivă din principiul continuității serviciului public, nefiind recunoscut pentru anumite categorii de funcționari. De exemplu, în Franța nu au dreptul la grevă poliția națională, administrația penitenciarelor, militarii. Restricții cu privire la dreptul al grevă întânim și în Grecia, Spania, Italia și Luxemburg pe când în țări ca Belgia, Danemarca, Germania și Portugalia dreptul la grevă este interzis tuturor funcționarilor, în sensul strict al termenului.
Dreptul la grevă nu este singurul drept constituțional care în cazul funcționarilor cunoaște o serie de restricții. În aceeași categorie intră și dreptul al liberă exprimare cu privire la exprimarea opiniilor politice și dreptul la libertate economică, cu privire la interdicția de a deveni comerciant.
Se face trimitere directă la legea cu privire la soluționarea conflictelor collective de muncă, care distinge între conflictele de interese și conflictele de drepturi, și care reglementează o întreagă procedură pentru exercitarea legală a dreptului la grevă.
4. Dreptul la concediu
Statutul recunoaște dreptul la concediul de odihnă anual cu o durată de 24 de zile lucrătoare, la care se adaugă un număr de zile suplimentare, funcție de vârsta și vechimea funcționarului respectiv.
Dreptul la concediul se mai poate manifesta și sub forma concediului pe perioada cand functionarul îndeplinește o funcție electivă și concediul pentru creșterea unui copil mai mic de 5 ani sau cu handicap; în acest din urmă caz, durata este stabilită la un an și este reînnoibilă anual timp de încă 4 ani.
Pentru statele în care mai este reglementată obligația de efectuare a stagiului militar, statutul prevede posibilitatea de a formula o cerere pentru acordarea unui concediu în acest scop.
Regimul juridic al functionarului aflat în concediu pentru satisfacerea stagiului militar diferă de regimul juridic al functionarului în concediu de odihnă, doarece în prima situație retribuntai nu se mai achită pe durata concediului. Durata concediului pentru satisfacerea stagiului military obligatoriu este prevăzută de legea natională cu privire la obligația de a satisface serviciul militar.
5. Dreptul de a candida la funcții elective
Cadrul reglementativ pentru acest drept îl formează art. 15 din Statut, recunoscându-se functionarului dreptul de a candida și dreptul de a solicita un concediu în interes personal în ipoteza în care caștigă mandatul pentru functia respectivă.
6. Dreptul la carieră
Cariera reprezintă dezvoltarea în timp, a situației profesionale a unui funcționar de la recrutare și pană la momentul în care își încetează activitatea profesională.
Dreptul la carieră permite funcționarilor să avanseze în interiorul aceleași categorii, cu aspecte specifice pentru fiecare dintre ele. Titlul III al Statutului conține un capitol distinct care tratează problema avansării în eșalon și promovării funcționarilor.
Avansarea funcționarilor publici nu poate fi apreciată decat în urma notării funcționarului respectiv. Funcționarii sunt supuși la evaluări periodice, care se finalizează cu întocmirea unui raport/referat de evaluare. Notarea trebuie să aibă în vedere competență respectivei persoane, randamentul ei pe funcția ocupată dar și conduita generală la serviciu.
Evaluarea trebuie să aibă în vedere meritele, formația și performanțele profesionale ale funcționarilor selectați pentru promovare. Din punct de vedere al retribuției, funcționarul promovat nu poate primi o remuneratie inferioară plafonului postului de pe care s-a făcut promovare, dar nici nu are garantia unei indemnizații superioare.
Fiecare instituție are competența de a-și stabili modul concret în care se realizează evaluare, prin regulamente interne, cu respectarea următoarelor norme minimale impuse de statut:
– evaluarea se desfășoară periodic, cel puțin o dată la 2 ani (exceptând funcționarii din catagoria A1 și A2);
– funcționarul are posibilitatea de a-si formula punctul de vedere personal cu privire la evoluția carierei sale de la precedenta evaluare sau de la data investirii pe funcție;
– raportul/referatul de evatuale se comunică în mod obligatoriu și funcționarului în cauză, pentru ca acesta să își poate susține punctul de vedere și să poată face eventual completări;
Conform art. 44 din statut, functionarul care a împlinit 2 ani vechime trece în mod automat în eșalonul superior, afară de cazul in care a săvarșit abateri grave pentru care a primit sancțiunea suspendării pe o anumităperioadăa drepului de a promova.
Promovarea înainte de împlinirea termenului de 2 ani are loc în baza unei selecții adică în baza unui concurs. Promovarea poate avea loc și fără concurs, în ipoteza unei mutări dintr-o instituție în altă instituție și schimbarea categoriei de la A la LA sau invers.
7. Dreptul la pensie
Pensionarea poate avea loc atat la cerere cat și pentru limita de varsta. Pensionarea la cerere presupune acordarea drepturilor bănești de 70% din retribuția de bază. Pensionarea pentru limită de varstă se realizează din oficiu la împlinirea a 65 de ani, indiferent dacă subiectul este bărbat sau femeie.
8. Dreptul la perfecționare profesională
Curtea Europeană de Justiție a statuat că noțiunea de formare profesională are o sferă mai largă, presupunand inclusiv posibilitatea de a apela la studii universitare sau postuniversitare în domeniu. Art. 24 din Statut prevede obligația Comunitătilor de a sprijini perfecționarea profesională a funcționarilor comunitari, în măsura în care aceasta este compatibilă cu exigențele unei bune funcționări a serviciului și în conformitate cu interesele comunităților. Pe parcursul întregii sale cariere, funcționarul are atat dreptul la perfecționare profesională cat și obligația de a se perfecționa.
9. Dreptul la salariu pentru activitatea depusă, care se compune din salariul de bază, sporuri și indemnizații.
Sistemul de salarizare a functionarilor publici se stabileste prin lege, avându-se în vedere următoarele:
a. necesitatea de a restrânge costurile administrației publice, în condițiile în care funcționarii publici competenți trebuie motivați și recompensați în mod corespunzător;
b. crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, grade, clase și trepte, bazate pe evaluarea postului;
c. stabilirea unui raport just între partea fixă și partea variabilă a salariului, care să țină seama de activitatea depusă și de importanța ei.
Funcționarul european are dreptul de a fi remunerat pentru activitatea prestată.
Salariile sunt stabilite prin Statut, cu modificările din 2004, pe grade iar în interiorul gradelor pe eșaloane (trepte). Avansarea către eșalonul superior se face în mod automat, din doi în doi ani.
Fiecare grad are cate 8 eșaloane (exceptand gradele A1, A2 directori și consilieri, unde există doar 6 eșaloane).
Dreptul la remunerație al funcționarului public este reglementat in titlul V al Statutului, intitulat “regimul pecuniar și avantantajelesociale ale funcționarilor”. In literatura de specialitate au fost identificate următoarele principii cu privire la remunerația funcționarilor:
– acordarea retribuției reprezintă un drept al funcționarului european;
– dreptul la remunerație nu poate face obiectul unei renunțări din partea funcționarului (art. 62 din statut);
– retribuția se acordă în funcție de grad și de eșalon, și este atrasă de numirea funcționarului comunitar, reprezintă deci un efect al actului de numire pentru funcționarul respectiv;
– retribuția este exprimată în euro și poate fi supusăunor corecturi anuale;
– nivelul retribuției, funcție de grad și de eșalon, este stabilit expres prin art. 66 din Statut (principiul legalității nivelului renumerației funcționarului european);
– funcționarii achită contibuții pentru fondurile de securitate socială, pensie, alte retribuții etc.;
– pe langă salariul de bază, prevăzut în statut pe grade și eșaloane, funcționarii mai au dreptul la sporuri și indemnizații, cum ar fi:
alocațiile familiale, în care sunt incluse sume de bani pentru copii, taxe de școlarizare sau pentru grădiniță;
indemnizatia de deplasare, de cel puțin 16% din salariul de bază;
restituirea cheltuielilor ocazionate de debutul său în funcție, de mutare sau de încetare a activității;
în caz de deces al unui funcționar, moștenitorii săi primesc drepturile bănești ale defunctului pe o perioadăde încă trei luni.
10. Dreptul la uniformă
Funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniforma în timpul serviciului o primesc gratuit.
11. Dreptul la plata orelor suplimentare sau la recuperarea lor.
Durata normală a timpului de lucru pentru funcționarii publici este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână. Pentru orele lucrate din dispoziția conducătorului autorității sau instituției publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare, funcționarii publici de execuție au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăși 360 într-un an.
12. Dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii.
Funcționarilor europeni le este recunoscut dreptul fundamental la concediu de odihnă, care are o durată de 24 de zile lucrătoare, la acestea adăgându-se un număr de zile suplimentare, în funcție de vârsta și gradul funcționarului
Conform prevederilor statutului funcționarului public, aceștia au dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în cauză.
13. Dreptul la condiții normale de muncă și igienă, pentru ocrotirea sănătății și integrității fizice.
Ca o consecință a recunoașterii acestui drept, pentru motive de sănătate funcționarilor publici li se poate aproba, în mod excepțional, schimbarea compartimentului sau a autorității ori a instituției publice în care își desfășoara activitatea, cu păstrarea gradului, clasei și treptei avute.
Schimbarea se poate face numai dacă funcționarul public în cauză este apt profesional să
îndeplinească noile atribuții ce îi revin.
14. Dreptul la protecție socială
Acest drept vizează în principal pe membrii familiei funcționarului (soție, copii, alte persoane aflate în întreținerea sa). Unele anexe ale Statutului prevăd riscul împotriva bolilor, asigurări medicale, anumite prestații bănești acordate în caz de deces, de invaliditate permanent totală sau parțială, pentru cheltuieli medicale și farmaceutice.
15. Dreptul la ajutor și asistență a funcționarului public din partea comunităților.
Formularea din Statut a acestui drept indică în mod cert că funcționarii au posibilitatea de a fi asistați de către Comunități în orice situație de urmărire împotriva autorilor unor fapte de amenințări, ultraje, injurii, defăimări sau atentate împotriva persoanei și bunurilor funcționarului sau a membrilor familei sale care sunt încă legate de calitatea de funcționar.
Statutul instituie principiul solidarității între instituție și funcționar pentru prejudiciile produse de acesta, doar dacă aceste prejudicii nu au fost generate cu intenție sau prin neglijență gravă a funcționarului. Principiul nu poate fi invocat nici dacă fapta cauzatoare de prejudiciu se datorează exclusiv activității victimei sau părții vătămate.
Autoritatea sau instituția publică este obligată să îl despăgubească pe funcționarul public în situația în care acesta a suferit, din culpa autorității sau a instituției publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.
16. Dreptul de a primi orice comunicare oficială în scris
Forma scrisă a documentelor care vizează activitatea funcționarului este impusă pentru a putea fi utilizate drept mijloace de probă, la nevoie. De asemenea, funcționarul dispune astfel de o modalitate pentru a demonstra că a acționat în conformitate cu indicațiile primite, înlăturand orice culpă a sa.
Prin cerința formei scrise se aplică și principiul transparenței în activitatea funcționarului și este înlesnit controlul exercitat asupra activității funcționarului de către autoritățile competente.
17. Dreptul la pensie de urmaș
În caz de deces al funcționarului public, membrii familiei, care au, potrivit legii, dreptul la pensie de urmas, primesc pe o perioada de 3 luni echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcționarului public decedat. Dacă decizia pentru pensia de urmaș nu a fost emisă din vina autorității sau a instituției publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare drepturile prevazute de lege până la emiterea deciziei pentru pensia de urmaș.
3.3. Obligațiile funcționarilor publici europeni
Dacă ne referim la obligațiile ce revin funcționarilor publici, în sistemul european predomină ideea fidelității, a îndeplinirii cu profesionalism și imparțialitate a prerogativelor funcției, existând o procedură disciplinară pentru sancționarea greșelilor, peste tot fiind reglementată și sancțiunea revocării din funcție, ca fiind sancțiunea cea mai severă ce poate fi luată împotriva unui funcționar public, cu excepția sancțiunii de retragere a dreptului la pensie, prevăzută în dreptul francez.
Din cercetarea legislațiilor statelor comunitare reținem ca obligații comune reținute în
sarcina funcționarilor publici următoarele:
a) obligația îndeplinirii serviciului;
b) obligația de supunere ierarhică;
c) obligația de imparțialitate, înțeleasă ca obligație de a se abține de la orice favoritism sau nepotism și asigurarea egalității de tratament;
d) obligația de rezervă, înțeleasă ca obligație de a se abține de la exprimarea opiniilor personale și mai ales a celor politice, ideologice, religioase, inclusive de a se abține să comenteze activitatea instituției publice în care funcționează, funcționarul public trebuie să se manifeste cu prudență și măsură;
e) obligația de discreție și de păstrare a secretului profesional.
Sarcinile specifice fiecărui post ocupat de un funcționar european circumstanțiază îndatoririle funcționarului care ocupă respectivul post. Cu titlu general însă, pot fi evidențiate o serie de obligații comune pentru toate categoriile de functionari europeni, obligații prevăzute chiar din cuprinsul Statutului.
În literatura de specialitate s-au purtat discuții cu privire la modul în care pot fi denumite sarcinile aferente funcției publice, autorii oscilând între denumirea de obligații și denumirea de îndatoriri. S-a afirmat faptul că denumirea de îndatorire ar evidenția mai corect tipul de sarcini care revin unui funcționar, îndatorirea fiind o categorie specifică dreptului public iar obligația aparținând în general sferei relațiilor private.
Apreciem că titulatura de obligație este cea utilizată în înțelesul reglementărilor din statut.
1. Obligația de independență și neutralitate
Articolele 11, 12, 13, 14 din Statutul abordează în detaliu această îndatorire, care vizează nu doar persoana functionarului, ci și pe familia sa. Dacă soțul sau soția functionarului exercită o activitate cu scopul de a obtine profit, atunci functionarul este obligat să aducă la cunoștința autorității investită cu puterea de numire acest lucru. Situația astfel declarată va fi analizată, iar dacă se constată că respectiva situație este incompatibilă cu ce a a funcționarului, atunci fie va renunța la activitatea analizată într-un interval de timp precizat, fie va demisiona din funcția publică ocupată, fie va fi demis, dacă nu va apela de bună voia la una din soluțiile anterioare.
Se are în vedere faptul că activitățile desfășurate de membrii familiei sale pot avea o oarecare influența asupra obiectivității și corectitudinii funcționarului respectiv.
Funcționarului european îi este interzis să solicite sau să accepte instrucțiuni de la orice alt guvern, organizație sau instituție , alta decăt cea pentru care lucrează. Chiar și în ipoteza acordării unor distincții, favoruri sau recunoașteri onorifice a unor merite ale functionarului respectiv, acesta trebuie să solicite permisiunea expresă de a accepta aceste semen de bunăvoința și de recunoaștere a propriei valori din partea autorității investite cu putere de numire.
Funcționarului îi este interzis de a primi orice fel de faovuri sau daruri, ori remunerații de orice natură prin care ar putea să-i fie compromise interesele și independența în exercițiul funcțiilor sale. Păstrarea independenței și autorității neatinse a functionarului presupune abținerea acestuia de la orice activitate care ar putea să-I compromită independența și obligația de a consulta autoritatea invenstită cu puterea de numire, cu privire la orice posibilă situație care ar putea afecta această independență.
2. Obligația de rezervă și discreție
Reprezintă obligația în baza căreia functionarul trebuie să se abțină de a divulga orice informații despre care a luat cunoștiință în exercitarea atribuțiilor funcției sale.
Obligația de discreție trebuie înțeleasă ca o situație particulară de îngrădire a libertății de exprimare, în cazurile în care funcționarul ar putea să desconspire detalii în legătură cu activitatea sa. Statutul vorbește nu doar de discreție, ci de cea mai mare discreție, ceea ce ne prezintă o nuanță mai acută a acestei obligații. Mai mult, această obligație nu există doar pe perioada exercitării funcției respective, ci chiar și după încetarea raportului de funcției publică comunitară.
Prin art. 17 din Statut, funcționarului îi este interzis să publice sau să facă să fie publicat orice text al cărui obiect vizează activitatea sau interesele comunitare, exceptănd situația în care are autorizare expresă a autorității competente.
Obligația de a nu divulga informatii despre care funcționarul a luat cunoștiință în timpul sau cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu îmbracă și o formă penală, sub aspectul săvarșirii infracțiunii de divulgare a secretului profesional. Acest concept nu se contrazice cu idea de transparanță în administrația publică deoarece dreptul de a avea acces la documente publice este prevăzut prin legi speciale și poate fi exercitat în mod liber, în condițiile și cu respectarea legii cadru în domeniu. Transparența trebuie privită ca un mod în care publicul se poate apropia de actul decizional, iar aflarea informațiilor este un proces necesar și obligatoriu pentru ca publicul să poată participa activ la luarea de decizii.
3. Obligația de a se achita de sarcinile funcției cu maxim de conștiință profesională
Funcționarul este obligat să își consacre întreaga sa activitate profesională îndeplinirii într-un căt mai performant a sarcinilor aferente funcției ocupate. Această obligație presupune achitarea sarcinilor de serviciu personal și efectiv, angajând întreaga putere de muncă în folosul misiunii încredințate.
Funcționarul nu poate exercita în mod cumulativ alte funcții sau meserii, întregul său disponibil de timp și întreaga sa pricepere fiind angajate exclusiv în folosul funcției publice ocupate. Funcționarilor le este interzis să absenteze de la serviciu absențele nemotivate angajand sancțiuni disciplinare, mergând în extremă pănă la demiterea din funcție.
Mai mult, pe lângă angajarea răspunderii disciplinare în situația absențelor nemotivate, zilele absentate se scand din numărul de zile de concediu de odihnă la care respectivul funcționar este îndreptățit.
Tot ca o consecință a obligație de îndeplinire la nivel superlativ a sarcinilor de serviciu, funcționarul este obligat să își mențină și să își perfectioneze permament nivelul de pregătire profesională și să se țină la curent cu toate transformările apărute în domeniul în care desfășoară activitatea. Formarea profesională însă este atât un drept cât și o obligație pentru fiecare funcționar în parte.
4. Obligația de rezidență
Funcționarii sunt obligați să își stabilească rezidența sau domiciliul în localitatea în care își are sediul autoritatea sau instituția pentru care desfășoară activitate. Este posibil chiar ca prin actul de numire funcționarul să fie informat despre faptul că locul pentru desfășurarea competențelor aferente funcției sale este o altă localitate. În această ipoteză, funcționarul este obligat să își schimbe rezidența în localitatea din care își poate aduce cel mai bine la îndeplinire sarcinile postului ocupat.
Bineînțeles că aceste schimbări de rezidență sau domiciliu angajează o serie de cheltuieli pentru funcționarul în cauză și familia sa. Statutul funcționarilor europeni stabilește însă expres că aceste cheltuieli vor fi suportate integral de instituția sau autoritatea în favoarea căreia sau pentru folosul căreia sunt avansate.
În concluzie, în vederea îndeplinirii obligației de rezidență, funcționarii se văd obligați să îsi organizeze astfel viața profesională și privată încât să nu afecteze în nici un fel nivelul maxim de randament pe care îl poata da pe postul sau în funcția respectivă.
Funcționarul este obligat să locuiască nu doar în localitatea unde lucrează, ci poate opta pentru stabilirea domiciliului la o distanța față de locul exercitării sarcinilor care să nu afecteze exercițiul optim al atribuțiilor sale.
5. Obligația de a respecta ordinea ierarhică existentă în instituția pentru care desfășoară activitatea.
Funcționarul este angajat într-un raport de drept public iar organizarea instituției în care efectiv desfășoară activitate poate presupune și respectarea unei ierahii firești. Respectarea ordinii ierarhice este o obligatie firească, dar ea nu trebuie înțeleasă ca o soluție pentru justificare încălcării legii. Funcționarul situat pe o poziție ierarhic superioară are dreptul de a anula, suspenda sau modifica ordinele date de un funcționar de pe o poziție ierarhic inferioară, atât pentru motive de legalitate cat și pentru motive de neoportunitate.
Funcționarul situat pe o pozitție ierarhic inferioară nu poate neglija ordinul funcționarului alfat pe o poziție superioară lui decat pentru motive de legalitate. Funcționarul ierarhic inferior nu poate pretinde și nici refuza să execute un ordin al superiorului pe motiv că ordinul nu este oportun.
Răspunderea proprie a functionarului pentru modul în care îndeplinește sarcinile de serviciu se completează cu răspunderea superiorului pentru ordinele trasate. Dacă funcționarul ierarhic superior apreciază că nu poate executa un anume ordin pe motiv de nelegalitate, atunci el trebuie să informeze în scris pe emitentul ordinului respectiv cu privire la motivele de nelegalitate, iar dacă funcționarul superior îi cere tot în scris să execute respectivul ordin, atunci funcționarul trebuie să-l pună în executare, dar fără a mai fi posibil de a-l trage la răspundere.
Cu toate acestea, se poate refuza chiar în situația în care șeful perseverează în aplicarea ordinului respectiv, dacă estre vorba despre o încălcare a legilor penale sau a normelor de securitate aplicabile și ocrotite de lege.
6. Obligația de fidelitate
Relatia care se creează prin actul de numire între un funcționar și instituția sau autoritate pentru care lucrează acesta este una bazată pe resptect și considerațiune reciprocă. Autoritatea investită cu putere de numire a funcționarilor respectă drepturile prevăzute de lege și ocrotește persoanele care desfășoară un serviciu în folos public. E așadar corect ca și funcționarul să fie legat prin obligația de fidelitate față de instituția în cauză.
Obligația de fidelitate îmbracă forma obligatiei de a se abține de la orice act care ar putea aduce atingere demnității functiei sau care este de natură să prejudicieze, moral sau material, instituția unde lucrează.
Fidelitatea mai este tratată drept obligație de loialitate față de instituția pentru care se desfășoară activitatea respectivă.
Fidelitatea și loialitatea funcționarului mai comportă o analiză și prin prisma obligației de avea un comportament profesional corespunzător, atăt în relațiile cu persoane străine de instituția reprezentată, căt și în raport cu subalternii și superiorii.
7. Obligația efectuării unui control medical anual
Funcționarii europeni sunt obligati ca în fiecare an să își reînnoiască adeverințele medicale depuse de la data constituirii dosarului personal în vederea ocupării funcției respective. Deși abordată în literatura de specailitate de pe poziții critice, obligația de a îndeplini condițiiile unei sănătăți fizice și psihice adecvate pentru funcția ocupată nu poate fi privită ca o reglementare cu caracter discriminatoriu. Astfel, nu se interzice ocuparea funcției de o persoană care, eventual, prezintă o deficiență fizică, decat dacă un medic competent apreciază că respectiva deficiență îl face inapt să exercite sarcinile postului respectiv.
8. Îndatoririle de moralitate
Atat în timpul îndeplinirii atribuțiilor funcției cat și în afara timpului de serviciu, funcționarul trebuie să aibă o conduită politicoasă și morală, fără a aduce atingere prestigiului funcției și funcționarului public în general. Viața funcționarului nu trebuie să presupună scandaluri și nici orice de alte aspecte care afectează reputația persoanei respective sau atrage o notă nefavorabilă asupra nivelului de moralitate al unei instituții sau autorități publice.
La nivel european a fost adoptat un cod de conduită profesională.
9. Obligația de a repara eventualele prejudicii cauzate
Activitatea curentă a funcționarului poate genera o serie de prejudicii în patrimoniul instituției sau autorității pentru care îndeplinește sarcinile aferente funcției ocupate.
În astfel de situații, statutul funcționarilor europeni prevede prin art. 20 că funcționarul care a cauzat pagube asupra patrimoniului instituției pentru care desfășoară activitate este obligat să repare aceste pagube. Dacă între instituția în cauză și functionarul respectiv apar neînțelegeri, atunci, acoperirea pagubelor, cuantumul sumelor pretinse și datorate efectiv de funcționar și modalitățile de plată sunt de competența Tribunalului de Primă Instanță.
Concluzii
Din punct de vedere al drepturilor recunoscute funcționarilor publici, întreaga legislație occidentală europeană vizează apropierea funcționarilor publici de regimul recunoscut celorlalți salariați în general, deși diferențele sunt notabile, mergând de la exemplul Italiei unde se vorbește despre o revoluție a funcției publice la Germania și Olanda care mențin prevederile conservatoare statutare.
Considerăm că ar fi benefică introducerea în Statutul funcționarilor publici din România a unor limite ale exercitării dreptului la opinie de către funcționarii publici, care se regăsesc în reglementarea europeană. Potrivit art.27 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici „dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat”. Considerăm că din această reglementare lipsește prevederea limitelor firești ale dreptului la opinie pentru această categorie de agenți, astfel că în opinia noastră articolul ar trebui completat cu următoarea dispoziție „exercitarea dreptului la opinie nu poate aduce atingere intereselor și imaginii instituției în care funcționarul își desfășoară activitatea”.
Rațiunea pentru care considerăm că este necesară completarea acestui articol este aceea că funcționarilor publici le revine o îndatorire de loialitate față de instituțiile de care aparțin, fapt care exclude posibilitatea acestora de a face afirmații defăimătoare cu privire la activitatea acesteia sub adăpostul libertății de exprimare. Funcționarii publici beneficiază de un statut special tocmai în baza faptului că le revin atribuții și responsabilități care implică exercițiul puterii publice, motiv pentru care considerăm că acest drept se cuvine a fi restricționat pentru a nu deschide calea unor declarații neconcordante cu principiul loialității.
În dreptul european, potrivit art.17, funcționarul are dreptul la libertate de expresie, respectându-se principiile loialității și imparțialității, existând astfel o circumstanțiere a exercitării acestui drept.
Mai mult, în Statutul funcționarilor Uniunii Europene este inserată următoarea prevedere: “funcționarul care dorește să publice, singur sau în colaborare, vreun text care ar avea legătură cu activitatea instituției în care își desfășoară activitatea, are obligația ca, în prealabil, să notifice aceasta conducătorului instituție respective pentru ca acesta să verifice într-un termen de 30 de zile dacă publicarea materialului este de natură să aducă atingere intereselor autorității”.
Deși în unele cazuri, dispozițiile acestui articol au fost criticate, considerăm că și o astfel de prevedere poate să-și găsească locul în Statutul funcționarilor publici deoarece nu este vorba despre instituirea unei cenzuri cu privire la materialele pe care funcționarii doresc să le publice, ci este vorba despre o garanție pentru interesele instituțiilor administrației publice. De altfel, decizia de respingere a permisiunii de publicare este susceptibilă de a fi atacată în fața instanței de contencios administrativ competente, astfel că prin instituirea unui control de legalitate, pot fi eliminate refuzurile arbitrare.
Am putut constata, analizând dreptul la salariu al funcționarilor publici europeni, diferențe esențiale între modul în care este reglementat la nivelul Uniunii Europene și modul în care este reglementat în România. Instabilitatea statutului funcționarilor publici începând cu anul 2000 al intrării în vigoare al acestuia s-a concrentizat nu numai prin fluctuațiile realizate în ceea ce privește funcția publică, ci și în ceea ce privește sistemul de salarizare a acestora. Deși legea, încă din forma inițială, trimitea la un sistem unitar de salarizare care să se adopte prin lege, acest lucru nu s-a întâmplat, înlocuindu-se soluția cu cea a adoptării în fiecare an a unor reglementări în această materie. Apreciem că actuala soluție de includere în Legea privind sistemul unitar de salarizare, totuși nu respectă această idee, având în vedere faptul că, în prezent se lucrează la o nouă reglementare care să înlocuiască Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Conform prevederilor art.31 din Legea nr.188/1999 „pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la salariu”. Din formularea folosită suntem îndreptățiți să afirmăm că, în concepția legiuitorului român, salariul reprezintă contraprestația unei munci, dreptul la salariu fiind condiționat de prestarea unei activități. Apreciem că prin această formulare se pune un semn de egalitate între remunerația cuvenită salariaților și cea a funcționarilor publici.
Remarcăm că în sistemul european al funcției publice concepția despre remunerație este complet diferită, Statutul prevăzând că „funcționarul are dreptul la remunerația aferentă gradului și treptei sale prin simpla numire pe post”, neputând renunța la acest drept. Suntem îndreptățiți astfel să apreciem că în sistemul european, remunerația este un drept care se cuvine funcționarilor prin numirea pe post, nu din prestarea unei activități.
Astfel, în sistemul de drept românesc, apreciem că ar trebui adoptată concepția europeană, datorită faptului că inserarea mențiunii privind prestarea activității este inutilă, deoarece, îndeplinirea atribuțiilor aferente funcției reprezintă o obligație pentru funcționari, iar în cazul neîndeplinirii acestora sau neîndeplinirii corespunzătoare se pot lua măsuri de natură disciplinară, putându-se ajunge la destituirea din funcție.
Reglementările cuprinse în Legea nr.188/1999 sunt diferite față de cele europene și în ceea ce privește consacrarea dreptului de fi ales. Cu privire la acest drept, art.34 alin.1 din Legea nr.188/1999 prevede că „funcționarii publici pot fi aleși sau numiți într-o funcție de demnitate publică, în condițiile legii”. Mai departe, dispozițiile articolului consacră interdicția pentru înalții funcționari publici și pentru funcționarii publici de conducere de a candida sau de a fi numiți într-o funcție de demnitate publică. Practic, dreptul de a candida sau de a fi numiți în funcții de demnitate publică le este recunoscut funcționarilor, cu excepția celor din categoria înalților funcționari publici și celor de conducere, fapt care se deduce din formularea legală „pot fi numiți în funcții de demnitate publică numai după încetarea, în condițiile legii a raportului de serviciu”.
În această privință reglementarea europeană diferă substanțial de cea din dreptul românesc. Conform art.15 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, funcționarul care candidează sau care este ales într-o funcție electivă trebuie să anunțe autoritatea de numire, care va hotărâ, în funcțiile de interesele serviciului, dacă funcționarul trebuie să ceară concediu în interes personal sau să i se acorde concediul anual sau poate fi autorizat să-și îndeplinească sarcinile cu jumătate de normă sau își poate îndeplini atribuțiile ca înainte.
Considerăm că ar fi binevenită modificarea art.34, în sensul acordării posibilității tuturor categoriilor de funcționari să fie aleși sau numiți în funcții de demnitate publică, deoarece restricționarea acestui drept pentru înalții funcționari publici și pentru cei de conducere nu își găsește nicio justificare. Mai mult, pot fi adoptate criteriile prevăzute în Statutul funcționarilor Uniunii Europene (interesul serviciului, importanța funcției,obligațiile pe care le presupune, etc), în funcție de care să se poată stabili dacă funcționarul își mai poate îndeplini atribuțiile ca înainte.
Această modificare ar demonstra o concepție mult mai liberală privind exercitarea acestui drept și considerăm că nu ar avea consecințe negative asupra activității autorităților administrației publice. Astfel, art.34 ar putea avea următorul conținut „funcționarii publici pot fi aleși sau numiți într-o funcție de demnitate publică, autoritatea publică în care sunt încadrați putând dispune, având în vedere interesul serviciului, importanța funcției și obligațiile aferente acesteia, dacă funcționarul în cauză își mai poate desfășura activitatea ca înainte”.
Bibliografie
Cursuri, tratate, monografii
Alexandru, Ioan – Administrația publică, teorii, realități, perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999;
Alexandru, Ioan; Cărăușan, Mihaela; Bucur, Sorin – Drept administrativ, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Alexandru, Ioan – Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Bălan, Emil – Instituții administrative, Editura C.H. Beck, Colecția Master, București, 2008 ;
Coman-Kund, Liviu– Deontologia și statutul funcționarilor din administrația publică, Editura Europlus, Galați, 2007;
Fábián, Gyula – Drept instituțional comunitar, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2010;
Fuerea, Augustin – Manualul Uniunii Europene, Ediția a IV-a revăzută și adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007-2009), Editura Universul Juridic, București, 2010;
Iorgovan, Antonie – Tratat de drept administrativ, vol.I, Ediția a IV-a, Editura All Beck, București, 2005;
Petrescu, Rodica Narcisa – Drept administrativ, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2009;
Vedinaș, Verginia – Statutul funcționarilor publici (Legea nr.188/1999 cu modificările și completările ulterioare, republicată): comentarii, doctrină, legislație, jurisprudență, Editura Universul Juridic, București, 2009;
Vedinaș, Verginia; Călinoiu, Constanța – Statutul funcționarului public european, Ediția a II-a, revizuită și actualizată, editura Universul Juridic, București, 2007;
Vedinaș, Verginia – Drept administrativ, Editia a III-a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Voican, Mădălina – Dreptul funcției publice europene, Suport de curs, Universitatea Al.I.Cuza, Iași, Centrul de studii europene.
II. Articole și studii de specialitate
Ardelean, Veronica– Funcția publică a Uniunii Europene, Revista Română de Drept Comunitar nr.4/2009;
Călinoiu, Constanța – Tratatul de la Lisabona – un important succes al politicii de negocieri în Revista de Drept Public nr.4/2007;
Cristea, Simona – Libertatea de opinie a funcționarilor din România. Studiu comparat cu Franța, în Revista Curierul Judiciar nr.12/2003;
Ene-Gavrilă, Elena– Drepturile la pensie ale funcționarilor publici în lumina jurisprudenței CJCE. Articolul 141 din Tratatul CE vs. Directiva 79/7/EEC, AUB nr.4/2009;
Mirică, Ștefania-Cristina – The rights of the european civil servants în caietul științific al Sesiunii cu tema “Exploration, Education and Progress in the Third Millenium”, Galați University Press, vol.2 nr.1, 2009;
Slabu, Elisabeta – Aspects regarding the Statute of civil servants in the European Communities and the Statute of civil servents in Romania, în caietul științific al Sesiunii cu tema “Exploration, Education and Progress in the Third Millenium”, Galați University Press, vol.2 nr.1, 2009;
Vedinaș, Verginia – Valori europene în Statutul funcționarilor publici, în Studii de Drept Românesc, nr.3-4/2002.
III. Legislație
Tratatul privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată) publicat în J.O. C83 din 30.03.2010;
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidată) publicat în J.O. C83 din 30.03.2010;
Regulamentul (CE, EURATOM) nr.723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004 privind Statutul funcționarilor Comunităților Europene și regimul aplicabil altor agenți publicat în J.O. L124 din 27 aprilie 2004;
Constituția României revizuită publicată în M.Of. Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003;
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici republicată în M.Of. Partea I, nr.356 din 20 mai 2007.
Legea nr.7 din 2004 privind codul de conduită al funcționarilor publici publicată în M.Of. Partea I, nr.157 din 23 februarie 2004 republicată în M.Of. Partea I, nr.525 din data de 2 august 2007.
H.G. nr.1066/2008 pentru adoptarea normelor privind formarea profesională publicată în M.Of. Partea I din 24 septembrie 2008.
Bibliografie
Cursuri, tratate, monografii
Alexandru, Ioan – Administrația publică, teorii, realități, perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999;
Alexandru, Ioan; Cărăușan, Mihaela; Bucur, Sorin – Drept administrativ, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Alexandru, Ioan – Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Bălan, Emil – Instituții administrative, Editura C.H. Beck, Colecția Master, București, 2008 ;
Coman-Kund, Liviu– Deontologia și statutul funcționarilor din administrația publică, Editura Europlus, Galați, 2007;
Fábián, Gyula – Drept instituțional comunitar, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2010;
Fuerea, Augustin – Manualul Uniunii Europene, Ediția a IV-a revăzută și adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007-2009), Editura Universul Juridic, București, 2010;
Iorgovan, Antonie – Tratat de drept administrativ, vol.I, Ediția a IV-a, Editura All Beck, București, 2005;
Petrescu, Rodica Narcisa – Drept administrativ, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2009;
Vedinaș, Verginia – Statutul funcționarilor publici (Legea nr.188/1999 cu modificările și completările ulterioare, republicată): comentarii, doctrină, legislație, jurisprudență, Editura Universul Juridic, București, 2009;
Vedinaș, Verginia; Călinoiu, Constanța – Statutul funcționarului public european, Ediția a II-a, revizuită și actualizată, editura Universul Juridic, București, 2007;
Vedinaș, Verginia – Drept administrativ, Editia a III-a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Voican, Mădălina – Dreptul funcției publice europene, Suport de curs, Universitatea Al.I.Cuza, Iași, Centrul de studii europene.
II. Articole și studii de specialitate
Ardelean, Veronica– Funcția publică a Uniunii Europene, Revista Română de Drept Comunitar nr.4/2009;
Călinoiu, Constanța – Tratatul de la Lisabona – un important succes al politicii de negocieri în Revista de Drept Public nr.4/2007;
Cristea, Simona – Libertatea de opinie a funcționarilor din România. Studiu comparat cu Franța, în Revista Curierul Judiciar nr.12/2003;
Ene-Gavrilă, Elena– Drepturile la pensie ale funcționarilor publici în lumina jurisprudenței CJCE. Articolul 141 din Tratatul CE vs. Directiva 79/7/EEC, AUB nr.4/2009;
Mirică, Ștefania-Cristina – The rights of the european civil servants în caietul științific al Sesiunii cu tema “Exploration, Education and Progress in the Third Millenium”, Galați University Press, vol.2 nr.1, 2009;
Slabu, Elisabeta – Aspects regarding the Statute of civil servants in the European Communities and the Statute of civil servents in Romania, în caietul științific al Sesiunii cu tema “Exploration, Education and Progress in the Third Millenium”, Galați University Press, vol.2 nr.1, 2009;
Vedinaș, Verginia – Valori europene în Statutul funcționarilor publici, în Studii de Drept Românesc, nr.3-4/2002.
III. Legislație
Tratatul privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată) publicat în J.O. C83 din 30.03.2010;
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidată) publicat în J.O. C83 din 30.03.2010;
Regulamentul (CE, EURATOM) nr.723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004 privind Statutul funcționarilor Comunităților Europene și regimul aplicabil altor agenți publicat în J.O. L124 din 27 aprilie 2004;
Constituția României revizuită publicată în M.Of. Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003;
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici republicată în M.Of. Partea I, nr.356 din 20 mai 2007.
Legea nr.7 din 2004 privind codul de conduită al funcționarilor publici publicată în M.Of. Partea I, nr.157 din 23 februarie 2004 republicată în M.Of. Partea I, nr.525 din data de 2 august 2007.
H.G. nr.1066/2008 pentru adoptarea normelor privind formarea profesională publicată în M.Of. Partea I din 24 septembrie 2008.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Si Obligatiile Functionarilor Publici In Legislatia Romana Si Europeana (ID: 127643)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.