Drepturile Si Libertatile Fundamentale ale Omului Si Cetateanului
CUPRINS
Introducere
Drepturile omului au fost recunoscute și garantate printr-un proces lung și sinuos. Și în prezent există state unde cele mai elementare drepturi ale omului (drepturi de primă generație) sunt încălcate cu brutalitate.
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului, care formează, logic, nucleul oricărei constituții moderne, ar trebui așezate pe soclul demnității umane, care rămâne, în condiții normale, mai mult decât o eventuală normă de drept, anume, un principiu constituțional, dacă vrem ca în însăși practicarea drepturilor și libertăților să așezăm o exigență etică, care să prevină înjosirea, umilirea și violența instituționalizată.
Louis Lenkin definește drepturile omului ca fiind acele libertăți, imunități și beneficii stabilite în conformitate cu valorile contemporane, pe care orice ființă umană este îndreptățită să le pretindă de la societatea în care trăiește. Aceasta este definiția de lucru de la nivelul sistemului Națiunilor Unite.
După cum enunță prima propoziție a Declarației Universale a Drepturilor Omului, respectarea drepturilor omului și a demnității umane reprezintă fundamentul libertății, justiției și păcii în lume și a fost proclamată ca un ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și națiunile în ceea ce privește respectul față de drepturile omului. Ea face referire la numeroase drepturi – civile, politice, ecomomice, culturale și sociale – la care oamenii de pretutindeni sunt îndreptățiți.
Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.
Demnitatea persoanei nu constituie numai un drept fundamental în sine, ci reprezintă însuși temeiul drepturilor fundamentale. Declarația universală a drepturilor omului din 1948 a inclus demnitatea umană în preambulul său: … întrucât recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, al dreptății și al păcii în lume.
Astazi, atât la nivel internațional, cât și la nivel european, dar și național, atât specialiștii în domeniu, cât și oamenii obișnuiți, atât clasa politică, cât și cei care lucrează într-un mediu cultural sau social, își pun din ce în ce mai des întrebarea : drepturi ale omului sau drepturi umane ? Dacă în primul caz, se pune accentul pe om (indiferent că este vorba de barbat sau femeie, indiferent de rasă, religie), ca titular al drepturilor ocrotite acesta a reprezentat și reprezintă demnitatea ființei umane. În cel de-al doilea caz, se pune accentul pe drepturi, calificate ca fiind umane, ceea ce ne poate duce la concluzia că ar fi o categorie a dreptului. Cu toate că se utilizează din ce în ce mai des sintagma drept uman, considerăm că expresia drepturi ale omului reflectă mai elocvent statutul juridic al individului uman.
Demnitatea este o calitate a ființei umane, dar și a popoarelor. Atunci când este vorba de persoane, demnitatea presupune existența unei conștiințe a propriei valori, dublată de modestie și corelată cu conștiința valorii celorlalți.
Demnitatea umană este un criteriu de apreciere între oameni. Fiecare om își dorește demnitate. Ea vine din propria fire, dar, desigur, și de la alți oameni. Ea vine din și de la om, și se reflectă în om. Schiller, adresându-se semenilor, nota: Demnitatea umană e în mâinile voastre, păstrați-o. Ea coboară o dată cu voi! Cu voi se va înălța!.
Demnitatea umană trebuie să fie una pentru toți. Omul față de om trebuie să arate demnitate. Însuși omul trebuie să fie demn că e om.
Demnitatea nu trebuie să depindă de culoare, sex, vârstă, naționalitate, post, etc. Atât oamenii mari, cât și cei mici, trebuie să manifeste, demnitatea umană și cea națională. Aprecierile unor notorietăți, specialiști, pot fi diferite, pe când demnitatea este una. Există oameni mai buni, dar și mai răi, care nu pun preț, ba chiar ignoră esența și demnitatea omului. Cel care disprețuiește un alt om nu posedă demnitate umană deplină. Sentimentul demnității umane nu trebuie să depindă de împrejurări – nici de bogăție, nici de proveniență socială, nici chiar de noroc. Demnitatea trebuie să persiste mereu între oameni ca un element indispensabil oricărei societăți.
Demnitatea se manifestă sub mai multe aspecte: demnitatea familiei și dezvoltarea valorilor familiei, demnitatea copilului, a adolescentului, a studentului, a femeii și a bărbatului, demnitatea profesională, demnitatea națională. Referitor la demnitatea unui popor, sau demnitatea națională, au fost formulate mai multe idei, sub diferite unghiuri de vedere. Fiecare națiune își are comorile sale naționale, care îi determină identitatea, dar și demnitatea națională, care e legată de sentimentul național, de datinile strămoșești, de patrimoniul cultural, de limbă etc. Demnitatea națională corelează direct cu iubirea față de țară și de neam, față de pământul natal. Fiecare popor trebuie să fie apreciat ca identitate națională și respectat în concertul popoarelor lumii. Respectul și reciprocitatea sunt caracteristicile de bază ale demnității naționale.
Capitolul I
Aspecte generale cu privire la recunoasterea si garantarea drepturilor omului
Omul, ființă socială prin esență, se raportează în mod necesar la semeni, la societate în ansamblu, acesta fiind cadrul care-i asigură existența și dezvoltarea prin aceea că fiecare are un statut al sau în care se însumează totalitatea drepturilor pe care societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare”.
Instituțiile drepturilor și libertăților au apărut odată cu mișcarea constituțională, devenind element principal al ordinii juridice interne.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea în declarațiile de independență americane (1774-1776) și mai ales în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului, s-au impus drepturile naturale și imprescriptibile ale omului. În această etapa drepturile fundamentale au fost consacrate ca libertăți individuale, ca măsuri de protecție contra violenței și arbitrarului guvernanților.
Primele enunțuri juridice asupra drepturilor omului au fost: declarațiile engleze, Declarația de independență a statelor nord-americane, Declarația franceză din 1789 privind drepturile omului.
În Petiția pentru drepturi (1628) se stabilește că:
Omul liber nu poate fi obligat la impozit fără consimțământul parlamentului
Omul liber nu poate fi citat împotriva legii
Soldații și marinarii nu pot pătrunde în casele particulare
În timp de pace soldații și marinarii nu pot fi pedepsiți.
Instituția libertății, sistemul de asigurare a drepturilor omului dobândesc o dezvoltare și precizare prin Habeas Corpus Act, considerată a doua constituție engleză după Magna Charta.
Ideile cuprinse în Petiția pentru drepturi și Habeas Corpus Act au fost cuprinse și dezvoltate în Declarația de independență a coloniilor răsculate din America de Nord împotriva Angliei. Declarația de independență adoptată de adunarea reprezentanților bunului popor al Virginiei, la 12 iunie 1776, reglementează aproape toate năzuințele fundamentale pentru perioada istorică respectivă privind drepturile omului, drepturi naturale, veșnice.
Declarația franceză din 1789, privind dreturile omului este adoptată la 26 august 1789, de către Adunarea Națională, exprimă cerințele politice și juridice ale transformării orânduirii feudale într-una capitalistă, pe un plan mai general, înfățișându-se timp de mai multe decenii, ca promotor al timpurilor moderne.
Prin urmare, date fiind implicațiile și consecințele deosebite ale acesteia pentru însăși existența umană, necesitatea creării și menținerii echilibrului în societate, legătura strânsă de interese individ – societate a determinat reglementarea juridică a acesteia. Prin norme de drept s-a fundamentat astfel status libertatis al persoanei, noțiune care în timp a avut ca rezultat cristalizarea instituției numită a drepturilor omului, ce reprezintă o garanție solidă a desfășurării în condiții optime a relațiilor arătate.
Forța coercitivă a statului apare ca fiind o modalitate eficace de armonizare a acestora. Această idee și-a găsit consacrarea și în art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia fiecare persoană este supusă în exercitarea drepturilor sale unor îngrădiri prevăzute de lege în scopul recunoașterii și respectării drepturilor și libertăților altora și în scopul satisfacerii exigențelor juste, cerute de morală, de ordinea publică și de bunăstarea generală într-o societate democratică.
În lumea contemporană instituția drepturilor omului reprezintă o cerință majoră și că în timp concepțiile cu privire la drepturile omului au suferit importante corective, în prezent instituția fiind deosebit de complexă. Se poate vorbi chiar de un proces al elaborării drepturilor omului pe plan internațional, dat fiind substanțialele dezvoltări ale acestora, determinate în principal de adoptarea a numeroase convenții internaționale. Se poate aprecia că instituția are un caracter bivalent, fiind în același timp și o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale ale unei țări sau alteia, afectând un număr considerabil de ramuri de drept
Important este faptul că, dincolo de aceste aspecte, cauza lor determinantă, respectiv esența științei drepturilor omului, aceea de a fi ramura specială a științelor sociale care are ca obiect studiul raporturilor dintre oameni în funcție de demnitatea umană, determinând drepturile și facultățile al căror ansamblu este necesar înfloririi personalității fiecărei ființe umane.
Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi — astfel începe art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Acest lucru înseamnă că, la naștere, dobândim anumite drepturi.
Fiecare om se poate prevala de drepturile omului, aceste drepturi fiind inalienabile. Drepturile omului vizează multe domenii distincte ale conviețuirii umane. Libertatea de gândire, de conștiință și de religie face parte din categoria drepturilor civile și politice.
Perioada de după cel de-al doilea război mondial este marcată, printre altele, de apariția și dezvoltarea reglementărilor privitoare la promovarea și garantarea internațională a drepturilor omului, a libertăților sale fundamentale.
Respectul pentru drepturile omului este o componentă esențială și, totodată, condiția sine qua non a unei dezvoltări trainice. De aceea problematica drepturilor omului se află în ultimii ani din ce în ce mai mult în atenția opiniei publice mondiale. Dar ea reprezintă și principala preocupare a întregului sistem al Organizației Națiunilor Unite, fiind obiectivul esențial enunțat în Carta Organizației Națiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, în Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948.
Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât și în privat, prin învățământ, practici, cult și îndeplinirea riturilor.
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru siguranța publința publică, protecția ordinii, a sănătății sau moralei publice ori pentru protecția drepturilor și libertăților altuia.
3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea securității, ordinii și sănătății publice ori a moralei sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora.
4. Statele părți la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinților și, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor, în conformitate cu propriile convingeri.
Problematica drepturilor omului a început să dobândească o importanță aparte și să se instituționalizeze în practica internațională, mai ales în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial când, datorită atrocităților comise împotriva ființei umane, s-a născut convingerea generalizată că respectarea universală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului constituie unul din tronsoanele principale ale sistemului de relații internaționale. Această idee-deziderat, a făcut ca, în anul 1945, anumite state (în număr de 51) să semneze Carta de Constituire a Organizației Națiunilor Unite.
Astfel, se poate spune că 10 decembrie 1948 este o dată istorică, pentru că marchează momentul nașterii dreptului modern al drepturilor omului. La această dată a fost proclamată de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, Declarația Universală a Drepturilor Omului, care pentru prima dată, a enunțat consensul comunității internaționale într-un ideal comun ce trebuie atins de toate popoarele și toate națiunile în domeniul drepturilor omului. Trebuie să amintim aici și importanța Pactului internațional privind drepturile economice, sociale și culturale care a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976 și a Pactului internațional privind drepturile civile și politice care a intrat în vigoare la 23 martie 1976.
Declarația a constituit modelul și sursa de inspirație a numeroaselor instrumente în materie, care astăzi alcătuiesc edificiul juridic al protecției omului.
Pe plan european, au fost adoptate o serie de acte, în care problematica drepturilor este amplu reglementată, cum ar fi Actul final de la Helsinki din 1975, Documentul de la Viena din 1986, Carta de la Paris din anul 1990, Declarația de la Copenhaga din 1992 etc. Totodată, pe plan european un important organism în cadrul căruia s-au adoptat de către țările membre instrumente care formează baza formală a drepturilor omului este Consiliul Europei.
Statutul Consiliului Europei prevede și o serie de condiții pe care trebuie să le îndeplinească statele care doresc să devină membre ale acestei organizații. De pildă, fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept și principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Ideile generoase cuprinse în Statutul Consiliului Europei, care au călăuzit această prestigioasă organizație de la constituirea sa, și-au găsit concretizarea și materializarea în Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului.
Un alt instrument cu larg impact asupra ariei europene a drepturilor omului este Tratatul asupra Uniunii Europene din 7 februarie 1992, enunțând că Uniunea respectă drepturile fundamentale, cele care sunt garantate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și cele care rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, în calitate de principii generale ale dreptului comunitar.
La summit-ul din 7-10 decembrie 2000 din orașul francez Nice, liderii Uniunii Europene au proclamat Carta de Drepturi Fundamentale, și au adoptat, în același timp, un set de Concluzii care se referă în mod special la securitatea europeană și politica de apărare, Agenda Socială Europeană, siguranța alimentelor și la transport.
Cu privire la aria americană, problema nerespectării drepturilor omului a fost ridicată de nenumărate ori în acest perimetru, în special în America-Latină, unde situațiile de fapt au dus la încălcări grave ale drepturilor fundamentale. În cadrul organizației statelor americane și a cooperării inter-americane a avut loc punerea în practică a unui mecanism de protecție sofisticat, apropiat ca și concepție de cel european.
De pildă, la a IX-a Conferință internațională americană, din 30 aprilie 1948, a fost adoptată Declarația americană a drepturilor și datoriilor omului. Aceasta are ca particularitate stabilirea unei legături între drepturile și îndatoririle omului. Totodată, a fost adoptată la 22 noiembrie 1969, la San Jose, Convenția americană a drepturilor omului, care prezintă similitudini cu Convenția europeană.
La 25 mai 1963 a fost adoptată la Addis-Abeba, Carta Unității Africane. Problema drepturilor omului nu este percepută în Cartă decât prin prisma drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele și a interzicerii discriminării rasiale.
Un alt document de prim plan pentru problematica drepturilor omului a fost adoptat la 28 iunie 1981 la Nairobi sub numele de Carta africană a drepturilor omului și popoarelor.
La inițiativa Consiliului islamic pentru Europa, a fost proclamată, la Paris, Declarația islamică universală a drepturilor omului. Declarația fondează drepturile omului pe o dorință divină.
La 15 septembrie 1994 a fost adoptată Carta arabă a drepturilor omului, ce dă un loc aparte dreptului popoarelor de a dispune de ele însele.
În indexul pregătit de Institutul de Documentare Juridică din Roma figurează 138 de drepturi ale omului, iar în lista întocmită de Sistemul internațional de informare și documentare în domeniul drepturilor omului, 115. Dintre acestea unele au un fundament convențional sau cutumiar, dar altele reprezintă simple deziderate.
Evoluția ideilor și a instituțiilor la nivel intern și internațional a dus la o concepție modernă a drepturilor omului, în sensul că aceste drepturi nu au vocația de a rămâne în stare de simple enunțuri sau deziderate, pentru că funcția lor socială este de a deveni componente esențiale ale vieții juridice, politice și sociale ale fiecărui stat pe baza unei acțiuni deliberate, incluse într-un program de guvernare, știut fiind că, în concret, protecția și promovarea drepturilor omului trebuie să fie înainte de toate o activitate națională, în raport cu care fiecare stat să fie responsabil.
Conceptul de drepturile omului, nu este un ecou al ideilor moderne, ci are o origine îndepărtată, din momentul în care omul, bazându-se pe spiritul de libertate, a resimțit nevoia afirmării unor drepturi inerente ființei umane. Anterior oricărei dezbateri trebuie amintit că denumirea de drepturi ale omului este folosită într-un sens convențional, cu o semnificație mai mult de prescurtare terminologică, deoarece, în fapt, prin această denumire se înțeleg în egală măsură și libertățile omului, ambele categorii fiind inerente și proprii tuturor ființelor umane.
În dreptul internațional contemporan sunt din ce în ce mai mult recunoscute, în contextul drepturilor omului, așa-numitele drepturi de generația a treia sau drepturi de solidaritate, ca expresie a unei concepții de viață în comunități mai largi și care nu ar putea fi realizate decât prin eforturi conjugate. Sunt menționate în acest sens dreptul la dezvoltare; dreptul la un mediu sănătos; dreptul la pace.
Alți autori adaugă drepturi cu privire la patrimoniul comun al umanității. Aceste drepturi mai sunt numite și drepturi din generația a treia, conform teoriei generațiilor de drepturi ale omului, avansată pentru prima dată de Karel Vasak în 1979, care a apărut foarte sugestivă și a fost reluată de mulți autori. Această teorie ar plasa drepturile civile și politice într-o primă generație, pe cele economice, sociale și cultural într-o a doua, iar dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu înconjurător sănătos și alte câteva de acest gen, în cea de a treia generație. Dacă se are în vedere o anumită ierarhizare a drepturilor, acest lucru nu este acceptabil nici în principiu, nici în termeni practici, iar dacă se are în vedere factorul timp, teoria nu corespunde realității.
Istoria evoluției drepturilor omului, și pe plan internațional și pe plan național, nu ne permite să plasăm recunoașterea diferitelor drepturi ale omului în etape bine delimitate. Unele drepturi economice și sociale au fost proclamate în plan național deja la începutul secolului XX, iar în plan internațional, în cadrul Organizației Internaționale a Muncii (O.I.M.), după primul război mondial, deci înaintea unor drepturi politice. Chiar în cadrul drepturilor civile și politice ar trebui să distingem subcategorii, deoarece drepturile politice au fost adoptate mult mai târziu decât unele drepturi civile.
Drepturile de solidaritate și-au găsit expresia până în prezent, în ansamblu, în documente de tip declarativ – declarații și rezoluții ale Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite sau ale unor conferințe internaționale; în mod indirect, ele se regăsesc și în tratate internaționale, cum sunt cele din domeniul mediului, al dezarmării și al eliminării folosirii forței din relațiile internaționale. A fost elaborat și un proiect de Pact internațional referitor la drepturile de solidaritate
Statutul acestor drepturi, ca drepturi individuale ale persoanei, ca și conținutul lor, ridică numeroase probleme și suscită controverse; ele având o dimensiune colectivă mult mai pronunțată decât alte drepturi ale omului.
Capitolul II
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
2.1. Introducere
Conceptul drepturilor omului reflecta valorile socio-culturale și politice de pe pozițiile cărora a fost abordată problematica drepturilor omului.
Nu s-a inventat conceptul de demnitate pentru a fi imediat folositoare. Ea a apărut ca o idee aparent importantă în etică și filozofie politică.
Elementele ce compun diversitatea culturală par a fi infinite în combinații. Cu toate acestea, conceptul de garantare a drepturilor omului trebuie să apară ca un întreg unitar, mai ales în unele regiuni ale lumii, cum este cazul Uniunii Europene. Rezolvarea acestei dileme nu poate fi decât găsirea unui numitor comun, unui cod universal valabil (universal, nu în sensul de valabil pentru orice timp, ci dependent totuși de perioada de timp în care a fost edictat). Tratatele internaționale și tratatele europene îndeplinesc tocmai acest rol, acela de a asigura o garantare minimă a drepturilor omului. În același timp, în conformitate cu principiul subsidiarității, este recunoscută prerogativa suverană a statelor de a găsi, în primul rând în interiorul granițelor naționale, cele mai potrivite căi de a ajunge la un rezultat comun: protejarea drepturilor consacrate în tratatele internaționale. Atunci când acest lucru nu se realizează, statul ce se face vinovat de o încălcare va răspunde conform normelor de drept internațional.
Drepturile omului reprezintă unul dintre conceptele fundamentale ale discursului socio-juridic și politic actual. La nivel European, respectarea drepturilor omului reprezintă unul dintre standardele politice fundamentale, expres formulate de Consiliul European de la Copenhaga (1993), ale integrării în Uniune.
Influența doctrinelor și declarațiilor franceze privitoare la drepturile omului s-a resimțit puternic în gândirea politică și juridică a statelor de pe toate continentele, în special pe continentul European, influețând sistemul constituțional al multor state continental European, influențând sistemul constituțional al multor state. Ideea drepturilor omului se tranformă în prima jumătate a secolului al XIX-lea în principalele și cele mai vehiculate idei politice și juridice, fiind rezultatul firesc al afirmării și dezvoltării societății capitaliste.
Întreaga literatură politică și juridică demonstrează că mișcările progresiste se situează tot mai pregnant pe poziția apărării drepturilor omului.
Aceste drepturi sunt expresia aspirației crescânde a omenirii la o viață care să-i permită fiecărui om să se bucure de respect și protecție. Ele presupun respectarea demnității umane.
Drepturile omului constituie o expresie introdusă în ordinea internațională actuală care echivalează cu drepturile fundamentale ale omului. Drepturile recunoscute omului pe plan internațional indică un ansamblu de prerogative bazate pe demnitatea persoanei. Respectarea acestor drepturi realizându-se în folosul tuturor oamenilor.
Drepturile omului sunt acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economic-social, politic, cultural și istoric al unei anumite societăți.
2.2. Adoptarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene conține un preambul și 54 de articole, grupate în șapte capitole:
Capitolul I: demnitatea – demnitate umană, dreptul la viață, dreptul la integritate al persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate;
Capitolul II: libertățile – dreptul la libertate și la siguranță, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare;
Capitolul III: egalitatea – egalitatea în fața legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între bărbați și femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap;
Capitolul IV: solidaritatea – dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecția în cadrul concedierii nejustificate, condiții de muncă echitabile și corecte, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, viața de familie și viața profesională, securitatea socială și asistența socială, protecția sănătății, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorilor;
Capitolul V: drepturile cetățenilor – dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la bună administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European, dreptul de petiționare, libertatea de circulație și de ședere, protecția diplomatică și consulară;
Capitolul VI: justiția – dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune;
Capitolul VII: dispoziții generale.
Deși nu a fost intregrată într-un Tratat, Carta permite ameliorarea sistemului actual de protecție a drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană. În tratatele actuale, singurul temei explicit în material protecției drepturilor omului este reprezentat de art. 6 din versiunea consolidată a Tratatului asupra Uniunii Europene.
Încălcarea drepturilor prevăzute în Cartă într-un mod repetat conduce la declanșarea procedurii de suspendare a statului în cauză.
În discuțiile asupra statutului Cartei s-au făcut aprecieri referitoare la rolul simbolic pe care-l îndeplinește acest document. Semnificația simbolică potențială a Cartei, poate fi identificată un nivel simbolic general, în sensul că aceasta se poate considera că aceasta este inițiatoare a unei reorientări istorice a misiunii Comunității Europene, iar la un nivel concret, această reorientare este vizibilă în termenii impactului asupra politicilor și competențelor Uniunii Europene.
Carta se aplică instituțiilor europene, cu respectarea principiului subsidiarității, și nu poate sub nicio formă să extindă competențele și sarcinile stabilite pentru acestea de tratate. Carta se aplică, de asemenea, statelor membre atunci când acestea pun în aplicare legislația europeană.
În cazul în care drepturile prevăzute de cartă corespund unor drepturi garantate de Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca cele definite de convenție, deși legislația europeană poate să prevadă o protecție mai extinsă. Orice drept rezultat din tradițiile constituționale comune ale statelor membre trebuie interpretat în conformitate cu tradițiile respective.
Art. 52 alin. (2) al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene încearcă să realizeze o distincție între drepturi și principii, stipulând că drepturile vor fi respectate, iar principiile vor fi observate. Concluzia ce se poate desprinde din prevederile acestui articol este aceea că realizarea efectivă a dispozițiilor considerate ca fiind principii nu este garantată. Am putea adăuga că atunci când se referă la principii, Carta are în vedere anumite scopuri, finalități ce nu pot fi atinse instantaneu, ci pentru atingerea cărora sunt necesare eforturi continue și trecerea unei anumite perioade de timp. Într-o anumită măsură, unele drepturi, cum este de pildă dreptul la securitate socială și asistență socială (art. 34), sunt în fapt principii, căi de urmat, iar nu parte a dreptului pozitiv. Art. 34 prevede asigurarea accesului la prestații sociale și servicii sociale, la protecție în caz de boală, maternitate, accident de muncă, dependență de alte persoane, bătrânețe, precum și pierderea locului de muncă (alin. 1), dreptul la asistență socială și asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure o viață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente (alin.2). Conform explicațiilor oficiale, trimiterea la servicii sociale nu implică obligativitatea creării de astfel de servicii, acolo unde ele nu există. Garantarea unor astfel de drepturi, în deplinătatea lor, apare în realitate, ca o provocare deosebit de dificilă, în unele țări membre ale Uiunii Europene, cum este, din păcate, și cazul României. Obligativitatea la respectarea acestui articol în sistemele de drept naționale de pe tot cuprinsul Uniunii nu ar putea fi mai mult, la acest moment, decât o promisiune ce nu poate fi împlinită. În același timp însă, dispoziția la care am făcut referire impune respectarea unor standarde minime la nivelul întregii Uniuni.
Protocolul nr. 30, privind aplicarea Cartei în Polonia și în Regatul Unit, anexat la tratate restrânge interpretarea cartei de către Curtea de Justiție și de către instanțele naționale în aceste două țări, în special în ceea ce privește drepturile legate de solidaritate (capitolul IV).
Carta Drepturilor Fundamentale recunoaște o serie de drepturi personale, civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor Uniunii Europene și ale rezidenților de pe teritoriul Uniunii și le înscrie în legislația europeană.
În iunie 1999, Consiliul European de la Köln a considerat că drepturile fundamentale aplicabile la nivelul Uniunii Europene trebuie consolidate într-o cartă, pentru a li se conferi o mai mare vizibilitate. Șefii de stat/de guvern au dorit să includă în această cartă principiile generale stabilite în Convenția Europeană pentru Drepturile Omului din 1950 și pe cele care derivă din tradițiile constituționale comune statelor membre. În plus, carta trebuia să includă drepturile fundamentale care li se aplică cetățenilor Uniunii Europene, precum și drepturile economice și sociale conținute în Carta Socială a Consiliului Europei și în Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor. De asemenea, ea trebuia să reflecte principiile rezultate din jurisprudența Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Carta a fost elaborată de o convenție alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru și al Comisiei Europene, precum și din membri ai Parlamentului European și ai parlamentelor naționale. Documentul a fost proclamat, în mod oficial, la Nisa în decembrie 2000 de Parlamentul European, Consiliu și Comisie.
În decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Cartei Drepturilor Fundamentale i-a fost conferită aceeași forță juridică obligatorie ca cea a tratatelor. În acest scop, carta a fost modificată și proclamată pentru a doua oară în decembrie 2007.
Carta a fost și este folosită de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a interpreta, într-o lumină modernă, articolele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care au o vechime de peste cincizeci de ani.
Carta este, în prezent, un instrument central în ordinea juridică a Uniunii.
Până la 1 decembrie 2009, ea a ființat însă, pentru aproximativ un deceniu, doar într-o formă pur declarativă. Acest lucru nu a împiedicat Curtea de Justiție să o utilizeze ca sursă de interpretare încă de la proclamarea ei, dobândind funcția de element de referință sau de instrument ajutător la interpretarea dreptului comunitar. S-a afirmat chiar că acest instrument a reprezentat, încă din momentul proclamării, o concretizare a valorilor europene fundamentale comune supreme, neputând prin urmare să rămână ignorat.
Adiacent, Carta a devenit, tot de la data proclamării, un cod de conduită pentru instituțiile Uniunii Europene, acestea asumându-și obligația firească de a legifera într-o manieră care să nu aducă atingere drepturilor fundamentale astfel consacrate. Prin urmare, a fost de așteptat ca în considerentele fiecărui act legislativ să se menționeze respectul pentru drepturile fundamentale, așa cum au fost redate în cuprinsul dispozițiilor din Cartă.
2.3.Protectia drepturilor omului în sistemul de drept al Uniunii Europene
Întreg complexul de factori care a condus Organizația Națiunilor Unite la preocuparea deosebită pentru protecția drepturilor omului a avut un efect similar în Europa. Unul din acești factori a fost, în mod special, reacția împotriva sistemelor fasciste care au provocat cel de-al doilea război mondial. Negarea existenței drepturilor omului nu a fost doar un rezultat incident al acestor sisteme, ci un instrument deliberat de politică internă și chiar o precondiție a ascensiunii lor. Un alt factor a fost necesitatea protecției sistemelor democratice ale Europei Occidentale, nu doar împotriva unei renașteri a regimurilor dictatoriale fasciste, ci și împotriva unui alt fel de regimuri care preluaseră controlul asupra unei jumătăți a continentului: regimurile comuniste.
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene dobândește, pe cale pretoriană, un statut sui generis aflat în curs de fundamentare și că, deși în sistemul de drept român mecanismele de protecție a drepturilor fundamentale par a fi dezvoltate pe un plan orizontal, instanța română de contencios constituțional manifestă tendința rearanjării lor pe un plan vertical, subordonând standardele de protecție internaționale și supranaționale celui conferit la nivel constituțional național.
2.4.Drepturile omului în alte sisteme de drept
2.4.1. Sistemul inter-american de protecție a drepturilor omului
Sistemul inter-american privind drepturile omului provine din două surse juridice distincte: pe de o parte Carta Organizației Statelor Americane, pe de altă parte Convenția Americană a drepturilor omului.
Normele și instituțiile sistemului inter-american care privesc drepturile omului și sunt bazate pe Cartă s-au dezvoltat de-a lungul unei perioade de 50 ani, această evoluție fiind influențată de diverse considerente juridice și politice. Cele mai importante momente legate de aspectul juridic au fost promulgarea Declarației americane a drepturilor și îndatoririlor omului, înființarea Comisiei Inter-americane.
Declarația Americană asupra Drepturilor și Obligațiilor Omului, 1948. Declarația este bazată pe aceeași viziune holistică, globală, asupra drepturilor: cuprinde toate categoriile de drepturi inerente persoanei umane. Ceea ce aduce nou declarația este legătura dintre drepturi și obligații.
Comisia Inter-americană a drepturilor omului a fost creată prin Rezoluție a Organizației Statelor Americane în anul 1959, la Santiago de Chile.
Organizația Statelor Americane a adoptat Declarația americană privind drepturile omului, de la Bogota în anul 1969, intrată în vigoare în 1978.
Organizația Statelor Americane își îndeplinește atribuțiile prin diverse organisme, care include Adunarea Generală, care se întrunește o dată pe an în sesiune ordinară și ori de câte ori este nevoie în sesiuni extraordinare, fiind organul suprem care determină politica Organizației Statelor Americane, precum și Consiliul Permanent care este compus din reprezentanții permanenți în Organizației Statelor Americane, ai fiecărui stat membru. Consiliul este organul decizional al în perioada dintre sesiunile Adunării Generale, îndeplinind și diverse alte funcții legate de soluționarea diferendelor și menținerea păcii.
Ambele organisme au competența de a se ocupa de problemele referitoare la drepturile omului.
Declarația americană privind drepturile omului este primul act internațional regional în materia drepturilor omului în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Prevederile sale au fost preluate de Convenția din 1969 care stipulează că protecția internațională a drepturilor omului trebuie să fie completată de de protecția dreptului național al statelor americane a acestor drepturi.
În articolul 1 al Convenției americane sunt cuprinse obligația statelor părți la aceasta de a respecta și garanta libertatea și deplina exercitare a drepturilor înscrise în convenție, fără vreo discriminare.
Convenția stipulează următoarele drepturi civile:
dreptul la viață,
dreptul la integritatea persoanei, interzicându-se tortura,
interzicerea sclaviei și a șerbiei,
dreptul la libertatea personală,
dreptul fiecărei persoane la respectarea onoarei și demnității sale,
libertatea de conștiință și religioasă,
libertatea de gândire și de expresie,
libertatea de asociere,
dreptul familiei la protecție din partea statului ,
dreptul copiilor la protecție specială,
dreptul fiecărui om la naționalitate,
dreptul la proprietate privată,
dreptul oamenilor de a se deplasa și de a-și alege reședință.
Tot în Convenția americană sunt prezentate și drepturile politice:
dreptul fiecărui om de a participa la conducerea treburilor publice,
dreptul de a alege și de a fi ales,
dreptul de acces, în condiții de egalitate la funcțiile publice din țara sa,
egalitatea oamenilor în fața legii,
protecția juridică a oamenilor.
Convenția Inter-americană a drepturilor omului a fost adoptată în 1969 și a intrat în vigoare în 1978, instituind un sistem mai eficient, bazat pe examinarea petițiilor individuale privind încălcări ale drepturilor omului în statele părți. Prin Convenție, statele-părți își asumă obligația complexă de a respecta și de a asigura drepturile enumerate (se subliniază astfel existența obligațiilor pozitive în sarcina statelor).
Principalele instituții create de Convenție sunt Comisia Inter-americană a drepturilor omului și Curtea Inter-americană a drepturilor omului.
Convenția a fost completată prin două protocoale adiționale: Protocolul adițional în domeniul drepturilor economice, sociale și culturale (1988) și Protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea (1990). Tot la nivelul sistemului inter-american, în 1985 a fost adoptată Convenția Inter-americană pentru prevenirea și pedepsirea torturii.
Convenția stipulează obligația statelor-părți la ea de a lua toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor culturale, economice și sociale ale omului.
Art. 32 pct. 1 al Convenției aduce în prim plan obligațiile fiecărui cetățean, în cauză fiind vorba de obligația fiecărui om față de familia sa, față de comunitate și față de omenire.
2.4.2.Sistemul african de protecție a drepturilor omului
Pe continentul African au fost adoptate Declarația Universală a drepturilor popoarelor, de la Alger, din 4 iulie 1976 și Carta Africană a drepturilor omului și a popoarelor, de la Nairobi, din 28 iunie 1981.
Un alt document de o importanță deosebită atât pe plan internațional, dar mai ales regional, care este, de altfel și singurul document internațional juridic privind drepturile omului care recunoaște dreptul la dezvoltare, este Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor, adoptată cu ocazia celei de-a 18-a Conferințe a șefilor de stat și de guvern, ținută la Nairobi (Kenia), în luna iunie 1981.
Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor prevede expres toate cele trei drepturi așa-zise de generația a III-a – dreptul la dezvoltare, dreptul la pace și securitate, dreptul la un mediu sănătos, în art. 22-24.
Astfel, dreptul la dezvoltare este prevăzut în art. 22, potrivit cu care, toate popoarele au dreptul la dezvoltarea lor economică, socială și culturală cu respectarea strictă a libertății și identității lor și bucurându-se în mod egal de patrimoniul cultural al umanității. Statele au datoria, separat sau în cooperare, să asigure exercitarea dreptului la dezvoltare.
Dreptul la pace și securitate este prevăzut expres în art. 23 din Carta Africană. Conform articolului citat, popoarele au dreptul la pace și la securitate, atât pe plan național, cât și pe plan internațional. Principiul solidarității și relațiilor prietenești afirmat implicit în Carta Organizației Națiunilor Unite și reafirmat de către cea a Organizației Unității Africane trebuie să guverneze raporturile între state. În scopul întăririi păcii, solidarității și relațiilor prietenești, Statele părți la Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor se angajează să interzică ca o persoană care se bucură de dreptul de azil potrivit art. 12 al Cartei, să întreprindă o activitate subversivă îndreptată împotriva țării sale de origine sau împotriva oricărei alte țări parte la Cartă; ca teritoriile lor să fie utilizate ca bază de declanșare a activităților subversive sau teroriste îndreptate împotriva poporului oricărui alt stat parte la Convenție.
Dispozițiile articolul 24 din Carta Africană se referă în mod direct la dreptul la un mediu sănătos. Astfel, potrivit articolului citat, toate popoarele au dreptul la un mediu înconjurător satisfăcător și global, propice dezvoltării lor.
Sistemul african are la bază Carta africană a drepturilor omului și popoarelor, adoptată la Nairobi, în 1981, de către Organizația Unității Africane și intrată în vigoare în 1986. Art. 2 din Cartă afirmă drepturile popoarelor de a se bucura de drepturile și libertățile garantate de ea, fără vreo discriminare, iar art. 3 stipulează că toate persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul la o egală protecție din partea ei. În 2001, Organizația Unității Africane s-a transformat în Uniunea Africană. Alte instrumente de protecție a drepturilor omului din cadrul sistemului african: Convenția africană asupra refugiaților, Carta africană a drepturilor și bunăstării copilului, Protocolul asupra drepturilor femeii.
Carta afticană instituie un sistem de protecție și promovare a drepturilor omului menit să funcționeze în cadrul instituțional al Organizației Unității Africane. Acestă organizație interguvernamentală regională a fost înființată în anul 1963 și are în compunerea sa 53 de state.
Organizația Unității Africane operează printr-un Secretariat permanent, diverse Conferințe la nivel ministerial, un Consiliu de Miniștri și Adunarea Șefilor de Stat și de Guvern. Adunarea se întrunește o dată pe an și este organul politic suprem al Organizației Uniunii Africane.
Carta africană mai consacră următoarele drepturi: dreptul omului la respectarea demnității sale, dreptul omului la libertate și securitate personală, libertatea conștiinței și religiei, dreptul omului la informare și asociere, libertatea de circulație și de a alege reședința, dreptul de a solicita azil și să-l primească, dreptul de garantare a proprietății, dreptul la muncă, la sănătate și educație.
Tot Carta africană pe lăngă drepturile enunțate anterior, mai proclamă următoarele drepturi ale popoarelor dintre care: egalitatea în drepturi ale popoarelor , dreptul popoarelor la existență și autodeterminare, dreptul fiecărui popor de a dispune, în mod liber, de bogățiile și resursele sale naturale, dreptul popoarelor la pace și securitate.
Carta solicită statelor părți la ea, să promoveze prin învățământ, educație și informare respectul față de drepturile prevăzute în ea, stipulând și anumite obligații. Aceasta solicită să se respecte drepturile celorlalte persoane, să respecte familia și părinții, să servească comunitatea sa națională, să apere independența națională și integritatea teritorială a statului său, să apere valorile culturale africane.
Mecanismul de aplicare a Cartei se desfășoară prin Comisia africană a drepturilor omului și popoarelor și, de anul acesta și prin Curtea africană a drepturilor omului și popoarelor. Comisia este formată din 11 membri, înalți funcționari guvernamentali aleși de Conferința Șefilor de Stat și de Guvern a Uniunii Africane pe o perioadă de 6 ani.
Organizația Unității Africane își propune să promoveze unitatea și solidaritatea statelor africane; coordona și intensifica cooperarea lor și eforturile de a atinge o viață mai bună pentru popoarele din Africa; apăra suveranitatea, integritatea teritorială și independența; eradicarea tuturor formelor de colonialism din Africa; să promoveze cooperarea internațională, dând seama de Carta Națiunilor Unite și Declarația Universală a Drepturilor Omului; și coordona și armoniza politicile: politic, diplomatic, economic, educațional, cultural, sănătate, bunăstare, științifice, tehnice și de apărare ale membrilor.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Abuja de instituire a Comunității Economice Africane (AEC) în mai 1994, Organizația Unității Africane are următoarele agențiile specializate:
Consiliul Contabilitate african;
Biroul african de Științe ale Educației;
Comisia africană a Aviației Civile;
Pan Agenția Pan-Africană de știri;
Uniunea Poștală Pan-Africană;
Uniunea Căilor Ferate Pan-Africană;
Uniunea Telecomunicațiilor Pan-Africană;
Consiliul Suprem de sport din Africa.
Încă din 1979, când Comitetul privind revizuirea Cartei Africane a stabilit că este necesară o modificare a acesteia. Scopul era de a eficientiza Organizația datorită provocărilor lumii care se afla într-o continuă schimbare. Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor întâlniri a Comitetului de revizuire Cartei nu a reușit să formuleze modificări de fond.
Un summit extraordinar al Organizației Unității Africane a avut loc la Sirte, Libia la 9 septembrie 1999, s-a solicitat instituirea unui Uniunii Africane în conformitate cu obiectivele finale ale Cartei Organizației Unității Africane și dispozițiile Tratatului de instituire a Comunității Economice Africane. După aceasta, Actul Constitutiv al Uniunii Africane a fost adoptat în timpul Summit-ului de la Lomé de Organizația Unității Africane la 11 iulie 2000. Uniunea va evolua de la Organizației Unității Africane și Comunității Economice Africane într-o singură instituție unificată.
În general, obiectivele Uniunii Africane sunt diferite și mai cuprinzătoare decât cele ale Organizației Unității Africane. Obiectivele Uniunii Africane, astfel cum este prevăzut în actul constitutiv, sunt:
obține o mai mare unitate și solidaritate între țările africane și popoarele din Africa;
apăra suveranitatea, integritatea teritorială și independența statelor sale membre;
Accelerarea integrării politice și socio-economică a continentului;
Promovarea și apărarea pozițiilor comune privitoare la problemele de interes pentru continentul african și popoarele sale;
Încurajarea cooperării internaționale, ținând seama de Carta Națiunilor Unite și Declarația Universală a Drepturilor Omului;
Promovarea păcii, securității, precum și a stabilității pe continentul African ;
Promovarea principiilor și instituțiilor democratice, participarea populară și buna guvernare;
Promovarea și protejarea drepturilor, în conformitate cu Carta africană a omului și popoarelor oamenilor pentru drepturile omului și alte instrumente relevante în domeniul drepturilor omului;
Stabilirea condițiilor necesare care permit țărilor continentului să joace rolul său de drept în economia globală și în cadrul negocierilor internaționale;
Promovarea dezvoltării durabile la nivel economic, social și cultural, precum și integrarea economiilor africane;
Promovarea cooperării în toate domeniile de activitate umană pentru a ridica nivelul de trai al popoarelor africane;
Coordonarea și armonizarea politicilor între Comunitățile economice regionale existente și viitoare pentru realizarea treptată a obiectivelor Uniunii;
Susține dezvoltarea continentului prin promovarea cercetării în toate domeniile, în special în domeniul științei și tehnologiei;
Lucrul cu partenerii internaționali relevanți în eradicarea bolilor care pot fi prevenite și promovarea unei bune stări de sănătate pe continent.
Actul Constitutiv prevede o perioadă de tranziție, definită, ce va asigura o tranziție lină și treptată a Organizației Unității Africane și Comunității Economice Africane în Uniune. Actul Constitutiv pentru a înlocui Carta Organizației Unității Africane. Actul Constitutiv va intra în vigoare după treizeci de zile ratificarea de către două treimi din 53 de state membre ale Organizației Unității Africane, înlocuind Carta Organizației Unității Africane din 1963. Cu toate acestea, Carta va rămâne în vigoare pentru o perioadă de tranziție de un an, sau un termen ulterior și poate fi determinată de către Adunare, în scopul de a permite Organizației Unității Africane/ Comunității Economice Africane să întreprindă măsurile necesare cu privire la delegarea activelor și pasivelor sale la Uniunea Africană și toate aspectele referitoare la aceasta.
Adoptarea actului constitutiv ar trebui văzut ca un prim pas într-un proces continuu de a simplifica și raționaliza cadrul organizatoric existent al continentului. Uniunea Africană se construiește pe succesele Organizației Uniunii Africane, care încă de la începuturile sale s-a dezvoltat ca un punct de sprijin politic și economic al Africii.
În cazul constatării unor violări ale drepturilor, statele au următoarele obligații:
– obligația de încetare a violării;
– obligația de restitutio in integrum prin reparații în natură sau prin echivalent;
– obligația de a nu repeta violarea.
Comisia poate indica statelor măsurile speciale și generale pe care trebuie să le ia în vederea eliminării efectelor violării drepturilor.
În vederea reformării sistemului african, subiect al unor serioase lacune, s-a impus ideea creării unui organism jurisdicțional de protecție a drepturilor omului la nivel african. Prin Protocolul adoptat în 1998, și intrat în vigoare în iulie 2004, se instituie Curtea africană a drepturilor omului și popoarelor. Curtea va fi formată din 11 judecători independenți, resortisanți ai statelor membre ale Uniunii Africane, juriști cu o înaltă autoritate morală, competență și experiență juridică, judiciară sau academică recunoscută în domeniul drepturilor omului și popoarelor. Judecătorii sunt aleși de Conferința Uniunii Africane pe o perioadă de 6 ani. Curtea va avea o competență consultativă și una contencioasă.
2.4.3. Carta arabă a drepturilor omului
Prima încercare datează din anul 1981 când, la 19 septembrie, în cadrul unei reuniuni organizate la sediul Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură de la Paris, Consiliul Islamic din Europa a propus textul unei Declarații universale a drepturilor omului în Islam.
Declarația a fost propusă după un șir de întâlniri între reprezentanții saudiți și juriștii europeni, la Ryad, Roma, Paris, Geneva și Strasbourg (între 1974 și 1976), urmate de Colocviul asupra drepturilor omului, organizat de Facultatea de Drept a Universității din Kuweit (1980).
Declarația începe cu un preambul în care se arată că Islamul, de 14 secole, a definit prin Legea divină drepturile omului și le-a oferit garanții suficiente pentru a asigura protecția lor, pentru ca apoi, pe un spațiu destul de întins, să amintească motivațiile și principiile religioase care descriu societatea islamică perfectă. Printre altele, se arată că noi, musulmanii […] proclamăm această Declarație (Bayari) de Drepturi ale Omului, făcută în numele Islamului, atât cât pot fi deduse (drepturile omului n.n.) din foarte nobilul Coran și cea mai pură Tradiție profetică Sunna. De aceea, se arată în continuare, aceste drepturi se prezintă ca drepturi eterne care nu vor fi suprimate sau modificate, abrogate sau invalidate. Aceste drepturi au fost definite de Creator laudă Lui! și nici un om, oricare ar fi, nu are dreptul să le invalideze sau să le atace. Declarația conține 23 de articole, în care sunt consacrate drepturi civile și politice, economice, sociale și culturale, toate prin prisma canoanelor religioase ale legii sfinte.
Cea de-a doua încercare este Declarația asupra drepturilor omului în Islam, adoptată de Conferința islamică a miniștrilor afacerilor străine, la Cairo, la 5 august 1990. Potrivit acesteia, statele membre ale Organizației Conferinței Islamice reafirmă rolul civilizator și istoric al Islamului și că, în Islam, drepturile fundamentale și libertățile publice fac parte integrantă din Legea islamică și nimeni nu le poate viola, pentru că aceste drepturi sunt comandamente divine executorii pe care Dumnezeu le-a dictat în cărțile sale revelate lui Mahomed. Mult mai concisă decât Declarația din 1981, aceasta conține 25 de articole în care sunt recunoscute drepturi și libertăți ale omului care, ca un principiu al Declarației, sunt supuse dispozițiilor din Șaria, pentru că aceasta este considerată unica referință pentru a explica și interpreta oricare din dispozițiile Declarației. De asemenea, Islamul este considerat ca fiind religia musulmanului de la naștere.
Nicio formă de constrângere nu poate fi exercitată asupra cuiva pentru a-l obliga să renunțe la religia sa pentru o alta sau pentru a deveni ateu, inclusiv exploatarea în acest scop a sărăciei sau a ignoranței. În sfârșit, cel de-al treilea document, adoptat la 15 septembrie 1994 de Consiliul Ligii Statelor Arabe, este Carta arabă a drepturilor omului, cu valoare de tratat internațional, dar care nu a intrat încă în vigoare.
Deși drepturile enunțate de Cartă sunt formulate într-o manieră aparent laică, larg inspirate din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Pactele internaționale relative la drepturile omului, din 1966, motivațiile preambulului duc la concluzia că acest document are un profund caracter religios. Astfel, este proclamată credința națiunii arabe în demnitatea umană, din momentul în care Dumnezeu a privilegiat această națiune, făcând din lumea arabă leagănul revelațiilor divine și locul civilizațiilor care au insistat asupra dreptului lor la o viață demnă, prin aplicarea principiilor libertății, justiției și păcii. Se afirmă că prin acest document se concretizează principiile eterne definite de dreptul musulman și de alte religii divine cu privire la fraternitatea și egalitatea între oameni.
Tot în preambul este glorificată națiunea arabă, cu credință în unitatea ei de la Golf la Atlantic, națiune care a instaurat fundamentele și principiile umane care au jucat un mare rol în difuzarea științelor în Orient și Occident. Condamnând rasismul și sionismul, pe care le consideră forme de atentat la adresa drepturilor omului și o amenințare a păcii mondiale. Carta afirmă tot în preambul atașamentul față de Declarația Universală a Drepturilor Omului, de Pactele internaționale, dar și față de Declarația de la Cairo asupra drepturilor omului în Islam, aceasta din urmă, cerând ca toate drepturile și libertățile enunțate să fie supuse dispozițiilor Șaria. De aici încep dificultățile, pentru că, pe fond, toate textele elaborate de islamici în domeniul drepturilor omului au ca fundament ceea ce a legiferat Dumnezeu (Allah), fiind astfel subordonate legii sfinte Șaria. Iată de ce, drepturi precum cele referitoare la libertatea religioasă, căsătorie, statutul femeii, deși afirmate de Cartă într-o manieră imperativă de tip occidental, sunt puse sub semnul întrebării dacă sunt (și sunt) interpretate și aplicate în baza dreptului musulman. Carta arabă a drepturilor omului este alcătuită din 43 de articole structurate pe patru părți.
Prima parte consacră dreptul la autodeterminare al popoarelor, drept colectiv la care se adaugă, în aceeași categorie, și dreptul minorităților de a beneficia de cultura lor și de a-și manifesta propria religie, în această primă parte, Carta condamnă rasismul, sionismul, ocupația și dominația străină, pe care le consideră practici care sfidează demnitatea umană și care constituie un obstacol major în calea drepturilor fundamentale ale popoarelor.
A doua parte consacră câteva principii generale și drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale. Principial, fiecare stat parte se angajează să respecte și să garanteze tuturor celor care se află pe teritoriul său drepturile și libertățile proclamate, fără nici o discriminare, de orice natură. De asemenea, nu este admisă restrângerea drepturilor și a libertăților consacrate de Cartă decât dacă este cerută de lege și considerată necesară pentru protecția securității și economiei naționale, a ordinii publice, a sănătății publice, a moralei sau a drepturilor și a libertăților altuia.
Drepturile civile și politice enunțate de Cartă sunt următoarele:
Dreptul la viață, la libertate, la siguranța persoanei, pe care legea trebuie să le protejeze. În legătură cu acest drept, Carta stabilește următoarele imperative:
aplicarea principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, al neretroactivității legii penale și non bis in idem;
aplicarea prezumției de nevinovăție;
interzicerea arestării sau detenției arbitrare;
dreptul la egalitate în fața tribunalelor și la un recurs efectiv;
pedeapsa cu moartea poate fi pronunțată numai pentru infracțiuni grave, dar este interzisă pronunțarea ei pentru crime politice și nu poate fi aplicată persoanelor cu vârsta mai mică de 18 ani, femeilor însărcinate și celor care alăptează, până la expirarea unui termen de 2 ani de la nașterea copilului;
interzicerea experiențelor medicale sau științifice fără consimțământ;
Dreptul de a nu fi supus torturii mentale sau fizice, ori la tratamente degradante sau inumane;
Dreptul de a nu fi privat de libertate pentru singurul motiv că nu este în măsură să plătească o datorie sau de a executa o obligație civilă;
Dreptul persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de libertate de a fi tratată cu umanitate;
Dreptul la viață privată, care este considerată sacră și inviolabilă, precum viața de familie, domiciliul, corespondența;
Dreptul la recunoașterea personalității juridice;
Dreptul cetățeanului la capacitatea de a exercita drepturile politice în conformitate cu legea, considerând că poporul este fundamentul autorității;
Dreptul la liberă circulație, de a alege reședința, de a nu fi împiedicat în mod arbitrar și ilegal să părăsească orice stat arab, inclusiv al său, și de a nu i se interzice să locuiască în propria țară;
Dreptul de a nu fi expulzat din țara de origine și de a nu fi împiedicat să le întoarcă;
Dreptul de a cere azil politic în caz de persecuție, dar acest drept nu poate fi invocat dacă este fundamentat pe infracțiuni de drept comun. Extrădarea refugiaților politici este interzisă;
Dreptul de a nu fi privat în mod arbitrar de cetățenie;
Dreptul la garantarea proprietății private;
Dreptul la libertate religioasă, de gândire și opinie;
Dreptul la reuniune pașnică;
Dreptul la asociere pentru a constitui sindicate și de a face grevă conform legii;
Dreptul de a accede la funcții publice în propria țară. Carta consacră și un catalog al drepturilor economice, sociale și culturale.
Acestea sunt:
dreptul la muncă cu asigurarea unei existențe conforme cu exigențele necesare vieții și, în caz de angajare în muncă, asigurarea protecției sociale complete;
libertatea de a alege munca; munca forțată este interzisă;
dreptul la egalitate de șanse, la salariu echitabil și la o remunerație egală pentru muncă egală;
dreptul la educație; alfabetizarea este o obligație și o datorie;
dreptul de a profita de mijloace intelectuale și culturale care să glorifice naționalismul arab, să respecte drepturile omului și să consolideze cooperarea și pacea mondială, condamnând discriminarea rasială, religioasă și orice altă formă de discriminare
Dreptul de a participa la viața culturală;
Dreptul familiei la protecție din partea societății;
Dreptul la protecție specială a familiei, a maternității, a copiilor și a bătrânilor;
Dreptul tinerilor de a beneficia de orice mijloc care să le permită dezvoltarea fizică și intelectuală.
Analizând drepturile proclamate de Cartă, dincolo de conotațiile religioase, naționaliste și antisemite, constatăm mari similitudini cu prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului. Redactarea aproape occidentală a Cartei constituie, un pas important și un semnal că spațiul islamic încearcă să se apropie de modernitate.
Întrebarea este: cum vor privi statele islamice în viitor aceste deziderate? Ca legi pozitive laice și variabile sau ca legi pozitive divine, invariabile și definitive? Interesant este că în Carta arabă a drepturilor omului se creează și un mecanism de control.
Partea a treia a Cartei stabilește alegerea prin scrutin secret, de către statele membre ale Consiliului Ligii Statelor Arabe, a unui Comitet de experți al drepturilor omului. Comitetul va fi compus din 7 membri, nu mai mult de câte un resortisant al aceluiași stat, aleși pentru un mandate de 3 ani.
Statele părți la Cartă sunt obligate să prezinte un prim raport într-un termen de un an de Ia intrarea în vigoare a Cartei și, apoi, rapoarte periodice din 3 în 3 ani. Comitetul examinează rapoartele statelor și adresează un raport cu observațiile sale și avizele statelor Comisiei permanente a drepturilor omului a Ligii Statelor Arabe.
Din punct de vedere juridic, religia musulmană este implicată în toate aspectele vieții adepților ei; statutul persoanei, familia, viața socială, culturală, instituțiile sunt supuse preceptelor cuprinse în izvoarele religioase proprii dreptului musulman. Totuși, timpul a făcut ca atât Coranul, cât și Sunna să rămână doar izvoare istorice ale dreptului musulman, de o mai mare importanță fiind în prezent Idjma, poate chiar un izvor principal de drept, și Kîiâs.
Oricum, evoluțiile din ultimele decenii au făcut ca dreptul musulman să nu mai fie aplicat exclusiv astăzi decât în două state: Afganistan și Maldive. Toate celelalte state cu populație majoritar musulmană au sisteme mixte în care, alături de dreptul musulman, care se aplică mai ales statutului persoanei, funcționează și alte sisteme, precum cel romano – germanic, sistemul common – law, ambele sisteme uneori acestea coexistă cu aceste sisteme și sistemul cutumiar.
Sunt state care, chiar dacă au populație minoritară de religie musulmană, acceptă aplicarea dreptului musulman pentru această populație.
Marile deosebiri dintre dreptul musulman și sistemele de drept care au la bază dreptul occidental romano-germanic și common-law, sisteme care domină concepția, structura, tehnica și chiar filozofia dreptului internațional public fac, destul de dificilă pătrunderea drepturilor omului, așa cum sunt consacrate în occident (nu numai), într-o lume în care, chiar dacă Islamul nu este religie de stat, comunitățile religioase musulmane se raportează strict la legea musulmană, mai cu seamă în ceea ce privește statutul persoanei și relațiile de familie. Dacă în concepția occidentală despre drepturile omului individul este avut în vedere ca titular al unor drepturi absolute, în Islam individul se află într-un plan second în raport cu familia și colectivitatea în care trăiește.
Drepturile individului nu pot fi absolutizate în Islam, pentru că totul este un dat al izvoarelor istorice, Coranul și Sunna. Aceasta nu înseamnă că dreptul musulman ar nega statutul de protecție a individului uman. Chiar dacă dreptul Islamic nu face distincție între diferitele categorii de drepturi ale omului civile, politice, economice, sociale sau culturale precum în dreptul occidental și dreptul internațional public, există multe reguli care sunt fundamentate, în mod esențial, pe iertare, indulgență, compasiune și demnitatea omului, dar toate își trag forța din autoritatea divină, și nu dintr-o ordine juridică secularizată. Problematică destul de complexă, intens discutată și controversată, abordată cel mai adesea de pe poziții civilizaționale, drepturile omului în lumea musulmană reprezintă un subiect greu de abordat datorită particularităților juridice care diferențiază această lume de ceea ce este bine cunoscut în spațiul civilizației occidentale. O incursiune în Islam pentru investigarea preocupărilor relative la drepturile omului presupune, mai întâi, măcar o scurtă prezentare a dreptului musulman și a particularităților acestuia în raport cu alte mari sisteme juridice. Dincolo de multele încercări de grupare a sistemelor naționale în mari sisteme de drept (familii juridice), ne limităm la a enunța că astăzi întâlnim în lume următoarele mari sisteme juridice:
1.Sistemul romano-germanic, denumit în doctrina occidentală și marele sistem de drept civil. Marele sistem romano-germanic, care este caracterizat în principiu de legea scrisă ca principal izvor de drept și de o codificare sistematică riguroasă, ocupă o geografie extinsă.
2. Sistemul common-law. Marele sistem common-law, cu rădăcină britanică, spre deosebire de cel romano-germanic, plasează pe primul loc jurisprudența ca izvor de drept, și nu legea scrisă. Îl întâlnim pe spații întinse, în Anglia, America de Nord, Africa de Sud, Australia, Oceania, parțial în India și în alte state precum Pakistan, Arabia Saudită, Iran, Nigeria etc.
3. Sistemele religioase și tradiționale. Sistemele religioase și tradiționale sunt caracterizate prin originea lor, prin faptul că mare parte a regulilor juridice au ca izvor fie cărțile sfinte, precum Coranul, fie concepții religioase, filozofice sau morale, unele foarte vechi. Este vorbadespre dreptul musulman, dreptul hindus, dreptul rabinic (ebraic), dreptul japonez tradițional.
4. Sistemul de drept cutumiar. Sistemul de dreptcutumiar, caracterizat prin calitatea cutumei ca izvor principal de drept, nu este întâlnit în nicio țară ca fiind exclusiv. El este întâlnit doar în cadrul sistemelor mixte, alături de alte mari sisteme juridice, mai ales în unele state din Africa, în China, India, Arabia Saudită, Irak, Liban, Israel.
5. Sistemul mixt.
Dreptul musulman (islamic), întâlnit la aproape 20% din populația lumii, are ca principal izvor Coranul care, completat de Sunna o culegere a faptelor și învăță mintelor Profetului Mahomed, constituie legea islamică numită Șaria (Charî'a), ca metodă juridică proprieacestui sistem. Islamul este religia întemeiată de Mahomed în sec. al Vll – lea, iar cel care apar ține acestei religii poartă numele de musulman.
Coranul, care este o culegere de 114 capitole denumite sure, așezate în ordinea mărimii lor, cele mai lungi la început, deci nu în ordine cronologică, cuprinde reve lațiile Profetului Mahomed, învățăturile primite de acesta de Ia Allah prin intermediul Arhanghelului Gabriel.
Coranul reprezintă Biblia Islamului și conține reguli religioase, juridice și morale care domină întreaga viață a musulmanului, reprezentând primul izvor al dreptului islamic. Sub aspectul reglementării juridice, Coranul este completat de Sunna, alcătuită din legendele sfinte (hadith – uri sau hadise) despre viața, minunile și învățămintele Profetului Mahomed. Sunna (tradiția) nu este recunoscută de toți musulmanii. Este unul din motivele pentru care Islamul este împărțit în două secte mari: sunniții (Islamismul ortodox) care recunosc Sunna, fiind cei mai numeroși, și șiifii care nu o recunosc. Pe lângă acestea, mai există multe alte secte, unele apărute foarte devreme (sec. VIII – IX), altele mai târziu (sec. XIX). Coranul și Sunna alcătuiesc legea islamică Șaria care stă la baza sistemului juridic musulman.
Dacă există situații care nu–și găsesc reglementarea în Șaria, se face apel la Idjmâ, un al treilea izvor de drept, ceea ce înseamnă consensul imamilor sau al celor mai înalte autorități musulmane, adică activitatea acestora de interpretare și aplicare a preceptelor Coranului și ale Sunnei, concretizată fie în ceea ce exprimă aceștia, fie în ceea ce fac, ori chiar numai în tăcerea lor în legătură cu o situație determinată. Un al patrulea izvor de drept, în ordine ierarhică, este Kîiăs, adică luarea unor hotărâri după situații similare reglementate prin hadise. Învățătura fundamentală a Islamului este că Allah (Dumnezeu) este unic și Mahomed este trimisul său.
Musulmanii trebuie să respecte cu sfințenie poruncile, obiceiurile și interdicțiile Islamului. Din punct de vedere juridic, religia musulmană este implicată în toate aspectele vieții adepților ei; statutul persoanei, familia, viața socială, culturală, instituțiile sunt supuse preceptelor cuprinse în izvoarele religioase proprii dreptului musulman. Totuși, timpul a făcut ca atât Coranul, cât și Sunna să rămână doar izvoare istorice ale dreptului musulman, de o mai mare importanță fiind în prezent Idjma, poate chiar un izvor principal de drept, și Kîiâs.
Primăvara arabă
Un pas important în îndepărtarea regimurilor totalitare din țările arabe este Primăvara arabă.
A fost răspândită pe scară largă concluzia cu privire la ciocnirea civilizațiilor, în principal, a celei islamice și a celei occidentale. În lumea de astăzi se acumulează într-adevăr o mulțime de evenimente care ar putea fi luate în considerare în favoarea acestei concluzii.
Primăvara arabă reprezintă o serie de proteste care au avut loc în mai multe țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord începând cu sfârșitul anului 2010. Manifestări de stradă de o amploare deosebită s-au desfășurat în Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit si Iran, având loc evenimente de mai mică amploare în Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudită și Oman. În același timp s-au desfășurat proteste de diferite mărimi și în țări din afara zonei, cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania și Gabon.
Revoluția Iasomiei, așa cum a fost numită acțiunea de protest din Tunisia, a deschis seria acțiunilor din lumea arabă. După o lună de revolte, în 14 ianuarie 2011, Ben Ali, președintele Tunisiei, s-a refugiat în Arabia Saudită. Ce s-a intâmplat aici va afecta întreaga lume arabă, și chiar așa a fost. Cuvintele îi aparțin lui Zied Mhirsi, un protestatar tunisian, după ce președintele tunisian, Ben Ali, a fost înlaturat de la putere, după ce a condus Tunisia timp de 23 de ani.
Protestele din Tunisia au fost urmate de protestele egiptenilor care începeau atunci un lung proces de democratizare, care s-a dovedit extrem de dificil. În data de 11 februarie 2011, președintele Mubarak își anunța demisia, după 30 de ani de dictatură.
În mod clar, dreptul omului de a participa liber la un proces politic intern și de a avea autoritati bazate pe voința relativ liberă a persoanelor este încălcat de strategia desemnată să nege aceste drepturi și dreptul aferent unui popor la autodeterminare politică. Astfel de strategii și procesul care rezultă, acela de opresiune nu sunt tolerate în cadrul Cartei Națiunilor Unite, mai ales că respectul pentru demnitatea umană, egalitatea în drepturi a femeilor și medii, alte drepturi ale omului, autodeterminarea popoarelor, și democrația sunt printre cele mai importante scopurile și miezul valorii ale Națiunilor Unite.
2.5.Organizații neguvernamentale ale drepturilor omului
Dezvoltarea normelor, instituțiilor și mecanismelor internaționale pentru protecția drepturilor omului a fost însoțită de proliferarea organizațiilor neguvernamentale internaționale activând în domeniul drepturilor omului.
Funcțiile îndeplinite de organizațiile neguvernamentale de drepturile omului diferă în raport de scopul pentru care au fost înființate, resurse, zonele geografice în care operează și natura și componența lor.
Dacă unele organizații neguvernamentale sunt preocupate de promovarea drepturilor omului în lume, altele își limitează activitatea la problemele de drepturile omului din anumite regiuni sau la anumite țări sau teme specifice.
Dar fundațiile nu sunt interesate pentru beneficiile lor pragmatice. Uneori, ele urmăresc cazurile doar de dragul de a înțelege mai bine, în cazul în care mai bine înseamnă mai adânc, nu efectiv mai practic.
Toate organizațiile internaționale neguvernamentale care apără drepturile omului au statut consultativ pe lângă Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Organizația Statelor Americane, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură și alte organizații interguvernamentale regionale sau specializate. Acest statut permite reprezentanților lor, în anumite condiții și cu anumite restricții, să prezinte rapoarte acestor organizații, să fie audiați de comitetele și comisiile respective și, în unele cazuri să modifice agenda acestor organe.
În ultimii ani, unele organizații neguvernamentale au contribuit la întărirea sistemelor de raportare instituite de diverse tratate de drepturile omului.
Pactele internaționale privind drepturile omului și Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, cer statelor părți să înainteze rapoarte periodice care să prezinte acțiunile întreprinse pentru respectarea obligațiilor asumate în temeiul acestor tratate. Rapoartele sunt examinate de comitetele speciale create de respectivele convenții.
În anul 2014, Topul organizațiilor care luptă pentru drepturile omului a avut pe primele zece locuri următoarele organizații neguvernamentale pentru apărarea drepturilor omului, acestea sunt ascultate de politicieni și de cele mai mari corporații din întreaga lume, iar rolul lor este să apere drepturile și libertățile oamenilor:
Amnesty International – Obiectivul organizației este să inițieze acțiuni care să ducă la prevenirea și la eliminarea încălcării drepturilor omului. Mișcarea globală Amnesty International se bucură de sprijinul a peste trei milioane de oameni, membrii și activiști din peste 150 de țări și teritorii.
Global Rights – este o organizație neguvernamentală internațională, care colaborează cu activiști din Africa, Asia și America Latină pentru a promova și proteja drepturile populațiilor marginalizate. Activitatea centrală a organizației se concentrează pe: sprijinirea grupurilor sărace și marginalizate pentru a avea acces mai ușor la justiție, promovarea drepturilor femeilor și a egalității de șanse și pe sprijinirea egalității etnice și rasiale.
Human Rights Watch – dedicată Declarației Universale a Drepturilor Omului, organizația se opune încălcării drepturilor de bază ale oamenilor și își dorește ca indivizii să nu fie pedepsiți și discriminați pe considerente ce țin de orientarea sexuală a fiecăruia. Cel mai important finanțator al organizației este Open Society Foundation, entitate înființată de miliardarul american de origine maghiară George Soros.
Comitetul Internațional al Crucii Roșii – organizația este activă în peste 80 de țări și are mai mult de 11.000 de angajați la nivel mondial. Misiunea sa este de a proteja viețile și demnitatea victimelor războaielor și ale conflictelor interne și de a la oferi servicii de asistență. În 2013, cele mai mari misiuni ale organizației s-au desfășurat în Pakistan, Mali/Niger, Afganistan, Yemen, Irak, Somalia, Israel, Republica Democrată Congo și în Sudan.
Federația Internațională a Drepturilor Omului – scopul federației este de a proteja apărătorii drepturilor omului și de a se asigura că globalizarea se face cu respectarea drepturilor omului, precum și că toți indivizii pot beneficia de dreptul la justiție. Federația cuprinde circa 180 de organizații care luptă pentru drepturile omului în peste 100 de țări.
Consiliul Norvegian pentru Refugiați – este o organizație umanitară neguvernamentală, care promovează și protejează drepturile oamenilor nevoiți să se mute, cum ar fi refugiații sau persoanele obligate să-și părăsească locuințele din cauza conflictelor, a încălcării drepturilor omului, a violențelor, precum și din cauza schimbărilor climatice ori a dezastrelor naturale.
Organizația Internațională a Refugiaților – organizația funcționează similar Consiliul Norvegian pentru Refugiați. Nu acceptă finanțări guvernamentale și nici bani care provin de la vreuna dintre statele membre Organizației Națiunilor Unite. Publică rapoarte pe termen lung, precum și circa 25 de studii sectoriale anuale privind problemele pe care le au refugiații din întreaga lume.
UN Watch – rolul organizației neguvernamentale, cu sediul central la Geneva (Elveția), este de a monitoriza performananțele Organizației Națiunilor Unite. UN Watch se asigură, de pildă, că statele membre nu cer Organizației Națiunilor Unite să rezolve chestiuni care nu țin de scopul și activitățile organizației.
Fundația pentru Drepturile Omului – fundația dorește să se asigure că libertatea este atât protejată, cât și promovată. Misiunea sa este de pune oamenii în sprijinul cauzei comune de apărare a drepturilor omului și a promovării democrației liberale.
Protection International – este o organizație neguvernamentală internațională dedicată protejării apărătorilor drepturilor omului. Protect International sprijină indivizii, organizațiile, rețelele și comunitățile ale căror drepturi de a proteja drepturile omului sunt încălcate prin amenințări, hărțuire judiciară, stigmatizare sau ale forme de represiune.
Activitățile desfășurate în cadrul Organizației Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului au dobândit dimensiuni noi datorită participării organizațiilor neguvernamentale.
Organizațiile neguvernamentale sunt alcătuite din persoane care activează voluntar și constituie legăturile realizate între public și organismele oficiale naționale și internaționale.
Principiile enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt puse în practică de organizațiile neguvernamentale. Acestea au rolul de a aduce la cunoștința întregii omeniri drepturile și libertățile fundamentale ale omului, constată și denunță orice încălcare a drepturilor și libertăților omului, atrag atenția opiniei publice naționale și internaționale asupra oricăror încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale și atrag atenția organelor oficiale în legătură cu aceste încălcări.
După anul 1989, în România au fost create o serie de organizații: Asociația română pentru libertăți personale și demnitatea umană, Alianța română de drept umanitar, Alianța pentru pace în România, ș.a.
Prin statutele lor, organizațiile neguvernamentale, urmăresc promovarea și dezvoltarea drepturilor omului, a statului de drept, educația în domeniul drepturilor omului, cunoașterea drepturilor omului în timp de pace și în timp de război.
Capitolul III
Recunoașterea la nivel național a demnității umane
3.1.Principiul recunoașterii și garantării demnității umane
La 12 aprilie 1989, Parlamentul European a adoptat un alt act: Declarația Drepturilor și Libertăților fundamentale. Declarația urma să devină instrumentul de referință în materie pentru întreaga Comunitate și îndeosebi pentru Curtea de Justiție, ea formulând pentru prima dată un catalog de drepturi și libertăți fundamentale.
În Preambulul său se reamintește că este indispensabil pentru Europa să reafirme existența unei comunități de drept bazată pe respectarea demnității umane și a drepturilor omului.
Au fost înscrise în Declarație drepturi precum: inviolabilitatea demnității umane, dreptul la viață, la libertatea de gândire, de opinie și de informație, dreptul la respectarea vieții private, protecția familiei, libertatea de mișcare, dreptul la proprietate, dreptul la reuniune, de asociere profesională, la libertate profesională, la condiții de muncă echitabile, de negociere între partenerii sociali, la protecție socială, la educație, dreptul la vot universal, liber, direct și secret al cetățenilor europeni pentru Parlamentul European, dreptul la acces la informații, dreptul la acces la justiție, neretroactivitatea legii penale, abolirea pedepsei cu moartea, dreptul de petiționare, dreptul la un mediu sănătos și protecția consumatorilor. Este de semnalat că în acest document figurează și câteva noutăți precum principiul libertății în artă, știință și cercetare, după cum sunt înscrise și câteva principii noi, constitutive ale democrației, ca și referințele la calitatea mediului și la protecția consumatorului.
Dincolo de aceste aspecte, cauza lor determinantă, respectiv esența științei drepturilor omului, aceea de a fi ramura specială a științelor sociale care are ca obiect studiul raporturilor dintre oameni în funcție de demnitatea umană, determinând drepturile și facultățile al căror ansamblu este necesar înfloririi personalității fiecărei ființe umane. Dreptul omului a fost creat pentru a apăra demnitatea noastră ca și oameni. Pentru ca nimeni să nu calce peste lucrurile care sunt sacre pentru un om.
3.2.Recunoașterea demnității umane în Constituția României
Este de notorietate faptul că demnitatea ține de identitatea persoanei umane, ca ființă înzestrată cu rațiune și conștiință . Ea este o componentă a dimensiunii umane, a civilizației și a progresului. Demnitatea umană și-a consolidat rostul și poziția în doctrină, în constituții, în practică, în cutumele naționale și internaționale. Ea este prezentă în limbajul european și în limbajul lumii. Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) a proclamat, în preambulul său, într-un limbaj fără echivoc, idealurile unei lumi constituite pe pace, democrație, drept și justiție, astfel: Considerând că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, justiției și păcii în lume,… considerând că în Cartă, popoarele Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane….Apoi, chiar în articolul 1, Declarația constată că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi
Concepția potrivit căreia drepturile fundamentale decurg din demnitatea inerentă persoanei umane are, în mod evident, o sorginte religioasă .
Religia ne învață că omul este singura ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; numai omul are suflet, numai lui i se pot imputa păcate și răsplăti virtuți; numai el urmează să fie supus judecății din urmăși, ca urmare, va fi izgonit în iad sau promovat în rai, după cum s-a conformat sau nu poruncilor sfinte etc. Întrucât omul are această situație privilegiată față de celelalte viețuitoare, este firesc să se ajungă la concluzia că el este beneficiarul unei poziții speciale în univers, a unei demnități care-i conferă anumite drepturi fundamentale cărora nimeni și nimic nu le poate aduce atingere și care sunt universal valabile. De altfel, în încercarea lor de a identifica resorturile cele mai profunde ale concepției moderne privitoare la drepturile omului, unii teologi reputați au plecat tocmai de la ideea că ele decurg din demnitatea inerentă naturii umane.
Se disting două poziții ale României față de dreptul internațional al drepturilor omului, poziția din timpul regimului totalitar comunist, și cea ulterioară datei înlăturării acestuia, 22 decembrie 1989, când România a fost proclamată stat democratic și de drept. O asemenea împărțire pe etape ajută la mai bună înțelegere a atitudinii contradictorii pe care România a avut-o față de drepturile omului, în general, și față de dreptul internațional în această materie, în special.
Constituția din 8 decembrie 1991 a stabilit cadrul juridic al drepturilor omului, afirmând în art. 1 alin. 3 : România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate. Aceasta nu reprezintă singura dispoziție cu referire la drepturile omului din Constituția României din 1991, art. 11 subliniază faptul că tratatele ratificate devin parte a dreptului intern și articolul 20 impune ca interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești să se facă în concordanță cu Declarația Universală, cu Pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Drepturile privitoare la viața privată și demnitate, astfel cum au fost conturate odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, sunt drepturi indisolubil legate de existența însăși a ființei umane și se circumscriu ideii generale de drepturi ale personalității. Prin urmare, art. 58 din Codul Civil enumeră următoarele drepturi ale personalității: dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege.
La 7 octombrie 1993, România a aderat la Consiliul Europei, iar la 20 iunie 1994, a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin aceasta se obliga să garanteze respectarea de catre statul român a drepturilor consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și se supune, astfel, jurisdicției și controlului Curții Europene a Drepturilor Omului (Curtea Europeană).
Constituția României, în forma sa republicată în anul 2003, garantează, în termeni generici, în cuprinsul art. 1 alin (3), […] demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, […], consfințirea și în Codul Civil a acestor drepturi a survenit în peisajul juridic, iar scopul este acela al garantării lor efective și al oferirii unui mecanism de reglementare mai riguros și mai detaliat în materie, în acord și cu normele internaționale.
3.3. Recunoașterea demnității umane în Codul Civil
În cadrul Codului civil republicat (Legea nr. 287/2009), dispozițiile referitoare la respectul vieții private și al demnității persoanei sunt cuprinse în Titlul II intitulat Persoana fizică, Capitolul II – Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente, Secțiunea a 3-a – Respectul vieții private și al demnității persoanei umane, respectiv art. 70-77 inclusiv.
3.3.1. Dreptul la liberă exprimare
În conformitate cu prevederile art. 70 alin. (1), orice persoană are dreptul la libera exprimare, acest text transpune în parte dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Codul civil consacră libertatea fiecărui individ de a-și expune public ideile, gândurile, credințele, idealurile sau aspirațiile, fără a fi nevoit să le justifice ori să demonstreze caracterul justificat al lor (sub condiția de a nu leza neîntemeiat interesele altcuiva). Este elocvent faptul că, articolul menționat poate avea aplicabilitate, în principal, în domeniul mass-media.
Este important faptul că libertatea de exprimare nu este absolută. În acest sens, Codul civil face referire la dispozițiile art. 75 din cuprinsul aceluiași act normativ care, la rândul său, reprezintă o normă de trimitere generală către lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Prin urmare, din coroborarea dispozițiilor Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 10 alin. 2, ale Constituției, art. 30 alin. 6 și 7, precum și cele ale Codului civil, rezultă că limitele libertății de exprimare vizează două idei centrale: libertatea de exprimare nu poate prejudicia interesele particulare (drepturile personalității) unei alte persoane și interesele superioare ale societății (ce rezidă din suveranitatea statală).
3.3.1.1. Jurisprudența C.E.D.O.
Cauza Tănăsoaica împotriva României, Decizia de inadmisibilitate din 13 decembrie 2011 – Obligația jurnaliștilor în cazul publicării informațiilor obținute de la terțe persoane.
Curtea a stabilit că protecția oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție este subordonată condiției exercitării dreptului cu bună-credință, în sensul de a comunica informații în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice care, în cazul furnizării de informații de către terțe persoane, presupune o mai mare rigoare și o atenție deosebită înainte de publicarea informațiilor.
Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la 13 decembrie 2011 în cauza Tănăsoaica împotriva României (cererea nr. 3466/03), Curtea Europeană a constatat neîncălcarea de către Statul român a art. 10 din Convenție, apreciind că soluția de obligare a reclamantului la plata despăgubirilor pentru daune morale nu a fost disproporționată prin raportare la scopul legitim urmărit, ingerința fiind astfel considerată ca necesară într-o societate democratică.
În cauză, Curtea a constatat, în fapt, că reclamantul, în calitate de jurnalist, a publicat într-un ziar local patru articole în care era prezentată situația creată în urma unui conflict apărut între actualul și fostul director general al unei fabrici, aceste articole fiind continuarea unui articol anterior în care reclamantul criticase modalitatea în care s-a realizat procesul de privatizare a unor întreprinderi de stat din județul Vâlcea.
La data de 29 ianuarie 2002, actualul director a formulat plângere penală împotriva reclamantului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de insultă și calomnie, constituindu-se parte civilă pentru suma de 8 miliarde de lei, reprezentând despăgubiri.
Printr-o sentință penală a Judecătoriei Vâlcea, s-a pronunțat condamnarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de insultă la pedeapsa amenzii de 7 milioane de lei, precum și obligarea reclamantului, în solidar cu redacția ziarului în care au fost publicate articolele, la plata sumei de 10 milioane cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, fiind dispusă achitarea în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de calomnie, soluție menținută și în calea de atac.
În motivare s-a arătat că, deși reclamantul a făcut dovada temeiniciei unora dintre faptele indicate în articolele sale, afirmațiile privitoare la capacitatea directorului general de a conduce activitatea desfășurată în fabrică și implicarea acestuia în plecarea fostului director au adus atingere demnității și onoarei acestuia.
Ulterior, prin decizia din 20 septembrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, a fost soluționat recursul în anulare introdus împotriva celor două hotărâri și modificată în parte soluția dată, în sensul achitării reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de insultă, cu menținerea obligării acestuia în solidar cu redacția publicației la plata către actualul director a sumei de 10 milioane de lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, reținându-se că afirmațiile realizate de reclamant în articolele sale vizau activitatea părții civile desfășurate în cadrul fabricii, iar nu aspecte din viața sa privată. De asemenea, s-a arătat că reclamantul utilizase informații pe care le primise de la terțe persoane, în calitate de angajați ai societății comerciale, fără a avea intenția de a aduce atingere demnității și onoarei actualului director.
Prin decizia pronunțată în cauză, Curtea Europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa și aplicabile situației de fapt reținute.
Astfel, presa are obligația de comunica publicului informațiile și ideile referitoare la aspecte politice și alte subiecte de interes general, cu respectarea limitelor impuse de respectarea dreptului la reputație și a drepturilor altei persoane.
În vederea aprecierii existenței unei nevoi sociale imperioase, aptă a justifica o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare, trebuie realizată o distincție între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, demonstrarea exactității judecăților de valoare poate prezenta anumite dificultăți.
Într-adevăr, atunci când este vorba despre conduita unei terțe persoane, se poate dovedi dificilă realizarea distincției dintre fapte și judecățile de valoare, acestea din urmă putând deveni excesive dacă sunt complet lipsite de bază factuală.
În acest sens, Curtea a subliniat faptul că, în ipoteza unei imputații factuale referitoare la o persoană determinată, prin indicarea numelui și a funcției acesteia, autorul trebuie să demonstreze existența unei baze factuale suficiente în cadrul procedurii declanșate împotriva sa.
Cu toate acestea, Curtea a reamintit că protecția oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție este subordonată condiției exercitării dreptului cu bună-credință în sensul de a comunica informații în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice. Mai mult, în cazul furnizării de informații de către terțe persoane se impun o mai mare rigoare și o atenție deosebită înainte de publicarea acestora.
Deși nu se poate substitui jurisdicțiilor naționale competente, întrucât și-ar depăși competența, Curții îi revine sarcina de a verifica soluțiile pronunțate de către acestea sub aspectul respectării art. 10 din Convenție.
Curtea nu se poate mulțumi să verifice dacă statul a uzat de această putere cu bună-credință, cu grijă și într-o manieră rezonabilă: ea are ca rol să verifice ingerința litigioasă în lumina ansamblului cauzei, pentru a determina dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar ca pertinente și suficiente. În acest sens, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile naționale au aplicat dispozițiile incidente în conformitate cu principiile consacrate ce decurg din art. 10 și dacă modul de aplicare se bazează pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente.
Natura și gravitatea pedepselor aplicate reprezintă elemente avute în vedere la momentul aprecierii de către Curte a proporționalității măsurii ce aduce atingere dreptului la liberă exprimare reglementat de art. 10 din Convenție.
În acest sens, în cauză s-a reținut că respectiva condamnare a reclamantului dispusă de către Curtea Supremă de Justiție la plata unei sume cu titlu de despăgubiri pentru daune morale constituie o ingerință a unei autorități publice în exercitarea dreptului său la liberă exprimare, ingerință care, în urma analizei efectuate de către Curtea Europeană, a rezultat a fi justificată prin raportare la art. 10 alin. 2 din Convenție.
Pentru a pronunța această soluție, s-a constatat că ingerința este prevăzută de lege, anume de art. 998 – art. 999 C.civ., și urmărește un scop legitim, protejarea drepturilor altei persoane, în cauză fiind vorba despre dreptul la reputație al actualului director al fabricii.
Cu privire la analiza condiției ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, Curtea a avut în vedere soluția de achitare a reclamantului pronunțată de instanța supremă națională sub aspectul săvârșirii infracțiunii de insultă, precum și faptul că acesta a fost obligat doar la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin publicarea articolelor sale.
În acest sens, s-a arătat că prejudiciul moral al actualului director al fabricii rezultă din conținutul celor patru articole și din motivarea hotărârilor instanțelor naționale care au stabilit că unele afirmații ale reclamantului, care constituiau mesajul principal al articolelor sale, nu vizau subiectul de interes general referitor la privatizarea întreprinderilor de stat, ci conflictul dintre fostul și actualul director al fabricii, precum și modalitatea în care acesta din urmă realiza administrarea societății comerciale.
De asemenea, Curtea a subliniat că unele dintre afirmațiile reclamantului reprezentau imputații factuale, care, potrivit hotărârilor instanțelor naționale, nu au putut fi dovedite de către reclamant, deși potrivit principiilor enunțate, acestuia îi revenea obligația de acorda o mai mare atenție informațiilor primite de la terțe persoane înainte de a le publica, precum și de a prezenta dovezile corespunzătoare afirmațiilor sale în cadrul procedurii inițiate împotriva sa.
În consecință, având în vedere lipsa unei baze factuale, deși articolele se circumscriau unui subiect de interes general, Curtea a apreciat că afirmațiile reclamantului nu corespundeau dozei de exagerare sau de provocare permise în desfășurarea activității jurnalistice, motivele expuse în decizia Curții Supreme de Justiție constituind astfel elemente pertinente și suficiente pentru a aprecia că reclamantul a adus atingere onoarei actualului director și poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru daune morale.
În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, s-a reținut că suma la plata căreia a fost obligat reclamantul în solidar cu redacția publicației este moderată în privința cuantumului, iar din datele furnizate de către autoritățile statului român, aceasta nu fusese achitată până la momentul pronunțării deciziei de către niciunul dintre debitori.
În concluzie, având în vedere marja de apreciere de care se bucură statele contractante în asemenea situații, prin raportare la circumstanțele cauzei, Curtea a apreciat că obligarea reclamantului la plata unei sume de bani nu este disproporționată prin raportare la scopul legitim urmărit și că ingerința poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică, respingând cererea reclamantului ca fiind neîntemeiată.
3.3.2. Dreptul la viață privată
Potrivit art. 71 Cod civil, orice persoană are dreptul la respectarea uneia dintre cele mai importante libertăți ale ființei umane: viața privată. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 Codul civil . Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 Cod civil. Articolul menționat privitor la viața privată reprezintă o transpunere a dispozițiilor art. 8 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cuprinsul art. 71 Cod civil are în vedere, lato sensu, un teritoriu intim, privat, cu privire la care orice ființă umană are drepturi exclusive și cu privire la care nu doar Codul civil, dar și Constituția și Convenția Europeană a Drepturilor Omului interzic imixtiunile nejustificate.
Noțiunea de viață privată include, urmatoarele: domiciliul, corespondența, imaginea, mediul inconjurător, viața cotidiană, conjugală, sănătatea, prieteniile, petrecerea timpului liber, aspectul privat al muncii profesionale etc. Curtea Europeană a stabilit că viața privată poate suferi restrângeri sub aspectul protecției atunci când este vorba despre o persoană care pune în contact, în mod volitiv și conștient, viața sa personală, privată, cu cea publică (de pildă, vedetele sau politicienii), rezultând o linie sensibilă între dreptul la libera exprimare, pe de o parte și cel privind viața privată, pe de altă parte.
Pe lângă limitele generale la care face referire art. 75 Cod Civil, există situații speciale reflectate în reglementare, care limitează caracterul absolut al dreptului la viața privată.
În acest sens, potrivit art. 27 alin. 2 din Constituție, dreptul la viața privată poate suferi restrângeri în cazul:
a) executării unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești,
b) înlăturării unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărării securității naționale sau a ordinii publice.
În conformitate cu prevederile art. 8 alin. 2 din Convenție, este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea dreptului la viață privată dacă aceasta este o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranță publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.
3.3.2.1. Jurisprudența C.E.D.O.
În hotărârea din data de 10 iunie 2014 pronunțată în cauza Voicu contra României (cererea nr. 22015/10), Curtea a reținut că, în data de 10 decembrie 2009, Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru pretinsa săvârșire a infracțiunii de trafic de influență. În mod special, procurorul a susținut că: (i) reclamantul a acceptat suma de 200.000 EUR de la un om de afaceri, C.C., pentru a folosi relația sa cu judecătorul F.C. din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea influențării soluției unui dosar care se afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în care era implicată societatea lui C.C. și o companie de stat. (ii) că ar fi acceptat bani de la M.L., sub pretextul achitării unor consultații juridice prin cabinetul său de avocatură, în scopul de a-i facilita întâlnirea cu șeful poliției pentru a discuta o anchetă desfășurată împotriva lui M.L.
Pe data de 11 decembrie 2009, atunci când reclamantul se întorcea acasă cu un autovehicul aparținând Senatului, a fost oprit de către o altă mașină din care au ieșit mai multe persoane înarmate care l-au scos pe reclamant din mașină, și de față cu vecinii reclamantului și cu alți trecători, l-au încătușat și l-au dus cu mașina la sediul Direcția Națională Anticorupție, unde a fost informat de urmărirea penală desfășurată împotriva sa.
În aceeași zi, reclamantului i-a fost interzis dreptul de a părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile, iar pe data de 9 martie 2010, procurorul a solicitat Parlamentului încuviințarea arestării preventive a reclamantului.
Scurgerile în presă
Din momentul în care Direcția Națională Anticorupție a informat publicul cu privire la urmărirea penală începută față de reclamant, mass-media a arătat un interes crescut față de această cauză. Mai multe analize au fost difuzate în care jurnaliști și politicieni au comentat public despre acele fapte.
Extrase din conversațiile purtate între coinculpați, obținute prin interceptarea convorbirilor telefonice desfășurate în operațiunea de supraveghere anterioară urmăririi penale, au fost publicate în ziare înainte ca reclamantul și coinculpatul să fie trimiși în judecată. Acele extrase creau impresia că reclamantul și judecătorul F.C. au încercat să influențeze pe unii dintre judecătorii din completul care judeca dosarul comercial în care era implicat C.C., și l-ar fi ținut la curent pe acesta din urmă despre pretinsele încercări. În conversațiile purtate, reclamantul și coinculpații își manifestau dezamăgirea că soluția în cauză nu a fost favorabilă lui C.C., și făceau presupuneri dacă ceilalți judecători din complet ar fi fost influențați de către altcineva.
Transcrierile convorbirilor telefonice interceptate în timpul operațiunii de supraveghere au apărut pentru prima oară în presă între 18 și 22 martie 2010. Alte mijloace de probă din dosarul de urmărire penală au fost de asemenea publicate și comentate în presă.
Aprecierile Curții cu privire la pretinsele încălcări
Curtea a reiterat că în cauza Cășuneanu, în care a fost invocată o problemă identică, ocazie cu care Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a art. 8 din Convenție, având în vedere că statul pârât nu și-a îndeplinit obligația de a păstra în condiții de confidențialitate informațiile pe care le deține în scopul protejării dreptului reclamantului la viață privată și de asemenea, nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamantului vreun mijloc pentru obține reparații din momentul în care i-au fost încălcate drepturile.
Curtea nu a considerat că în prezenta cauză este necesar să revină asupra acelor constatări. Prin urmare, a existat o încălcare art. 8 din Convenție.
Reclamantul a solicitat suma de 375.203 RON reprezentând daunele materiale cauzate prin încălcare art. 5 par. 3 din Convenție, 4.000.000 EUR și 25.000 EUR reprezentând daunele morale cauzate prin încălcare art. 3 și 8 din Convenție.
Curtea nu a putut stabili nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate și daunele materiale solicitate și prin urmare aceste pretenții au fost respinse. Totodată, i-a fost acordat reclamantului suma de 4.500 EUR cu titlu de daune morale.
3.3.3. Dreptul la demnitate
Potrivit art. 72 din Codul civil, orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
În Constituția României, demnitatea este consacrată ca valoare prin art. 1 alin. 3 în care se specifică următoarele: România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate. Este vorba, așadar, de o formulare mult mai extinsă și de un context mai larg față de Codul civil.
Conform art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.
3.3.4. Dreptul la propria imagine
În art. 73 din Codul civil se prevede că orice persoană are dreptul la propria imagine. În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a infațișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile.
Conform art. 30 alin. 6 din Constituția României, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.
3.3.4.1. Jurisprudența C.E.D.O.
Libertate de exprimare. încălcarea drepturilor privind imaginea, onoarea, demnitatea și viața privată. Sondaj considerat defăimător
– septembrie 2012 – Curtea de Apel Bacău (recurs)
Pe rol fiind pronunțarea cauzei civile având ca obiect pretenții, acțiune formulată de reclamantul Sechelariu Dumitru în contradictoriu cu pârâtul Florin Popescu.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședință publică din data de 28.04.2011, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi.
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 02.04.2010 sub nr. de dosar 5414/180/2010 reclamantul Sechelariu Dumitru a chemat în judecată pe pârâtul Florin Popescu solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pe pârât la plata sumei de 300000 lei daune morale.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în ultima perioadă de timp pârâtul i-a afectat grav imaginea, onoarea și demnitatea punând într-o postură negativă atât persoana sa cât și afacerile pe care le deține, prin susținerile sale jignitoare, neadevărate și prejudiciante afirmate în repetate rânduri în mijloacele mass-media pe care le administrează (site-ul www.superbc.ro, www.aghiuta.ro) sau la care a fost invitat (lTVBacău). Atitudinea constant jignitoare la adresa sa s-a manifestat, în primul rând, prin publicarea pe site-ul www.superbc.ro a unui material intitulat Scrisoare deschisă către Omul-Stadion‚ demers în care înțelege să comunice publicului despre părerile sale nefondate, aberante, vexatorii cu privire la activitatea sa de primar și mai apoi om de afaceri, conferind materialului un caracter evident tendențios. Exemplifică: bănuiesc și acum că ai fost condus de fosta Securitate……, ai avut probleme cu Miliția, dar n-ai făcut pușcărie…, asta înseamnă că ai fost racolat să ciripești, să colaborezi… ai dus instituția într-o zonă crepusculară… ți-ai mărit terenurile concesionate nu știu cum ai reușit să devii proprietar pe niște terenuri concesionate… ai învârtit terenuri, ai retrocedat cui ai vrut și când ai vrut, erai de capul tău…. învârteala terenurilor pentru karting și exemplele pot continua, întregul material incriminat reprezentând o mostră denumită în jurisprudență delict de presă. Fapta ilicită a pârâtului a devenit cu atât mai gravă cu cât articolul respectiv a fost preluat de nenumărate bloguri virtuale și site-uri de profil, informația calomioasă fiind cunoscută de un număr mare de persoane.
Pârâtul, care a depus întâmpinare la dosar, a solicitat respingerea cererii ca fiind nelegală și netemeinică. Consideră că afirmațiile făcute de reclamant prin cererea de chemare în judecată sunt lipsite de temei, acesta făcând confuzie între un blog și o publicație on-line mass media), afirmând în cererea de chemare în judecată că deține mijloace mass-media.
În ceea ce privește afirmațiile din emisiunea tv invocate în cererea de chemare în judecată ce îi sunt imputate, arată că nu aparțin în totalitate, și va face proba verității cu înscrisuri pe parcursul procesului.
Mai mult decat atât, consideră că a fost chemat în fața instanței de judecată, nu atât din cauza opiniilor postate pe internet, cât pentru faptul că a fost chemat ca martor în dosarele intentate de reclamant și familia acestuia colegilor săi din presă, dosare având același obiect ca și prezentul dosar.
Acest gen este stipulat în mod expres în prevederile articolului 10 paragraful l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de a exprima opinii, de a primi sau transmite informații și idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Termenul de restrângere include orice masură prin care, în orice fel, exercițiul libertății de exprimare suferă un amestec din partea autorităților, exemplu în acest sens fiind obligarea la plata despăgubirilor civile.
Solicită să se aibă în vedere faptul că, de fiecare dată când se cere restrângerea libertății de exprimare a unei persoane, prin obligarea sa la plata de despăgubiri civile, este vizată mai mult decât persoana respectivă sau pagina de internet pe care o deține acesta, existând consecințe directe asupra libertății de exprimare în ansamblu și a rolului acesteia într-o democrație.
Fiecare persoană are dreptul de a transmite informații și idei cu privire la chestiunile de interes public, dar și opinii personale.
Subliniază că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că lezarea demnității sau reputației unei persoane nu sunt caracteristici apriorice ale unei nevoi sociale presante. Libertatea de exprimare include nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență de opinia publică ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează. Acestea sunt cerințele esențiale ale pluralismului, toleranței și spiritului deschis, fără de care nu există o societate democratică. Și acest principiu este cu atât mai important, cu cât în discuție este presa. Libertatea de exprimare protejează nu numai conținutul ideilor și al informațiilor, ci și forma în care acestea sunt exprimate. Transmiterea ideilor și a informațiilor poate fi facută și într-o manieră provocatoare, pentru a atrage atenția cititorilor. Ziaristul, prin chiar esența profesiei sale, este liber să-și exprime opiniile cu privire la orice problemă de interes general. Opiniile nu trebuie să fie cuminți, ci pot să fie șocante, dure, chiar ofensatoare, provocatoare sau exagerate. Ceea ce i se cere jurnalistului este să acționeze cu buna-credință, care se apreciază în funcție de scopul urmărit: de a atrage atenția cititorilor asupra unor chestiuni de interes public. (Cazul Dalban contra României, Hotărârea din 28 septembrie 1999, cererea nr. 28114/95).
În concluzie solicită instanței de judecată să respingă acțiunea așa cum a fost formulată ca fiind netemeinică, nefiind vorba de fapte ilicite generatoare de prejudicii morale săvârșite cu vinovație, ci doar de exercitarea dreptului la libera exprimare.
În drept, a invocat art 115 Cod procedură civilă, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 octombrie 2008, în cauza Barb împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 28 septembrie 2004 în cauza Sabou și Parcalac; împotriva României.
Analizând probele administrate în cauză, instanța reține că acțiunea este întemeiată în parte pentru următoarele considerente: în fapt, la soluționarea cauzei, instanța are în vedere dispozițiile art. 30 din Constituție, potrivit căruia libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisă. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. De asemenea, potrivit art 31 din Constituție, dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit. Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
Pârâtul a publicat, în cursul anilor 2009-2010 două articole de presă respectiv: Scrisoare deschisă catre Omul Stadion și Sechelariu și politica struțului falit, a postat pe site-ul pe care îl administrează www.aghiuta.ro un sondaj de opinie și a participat la o emisiune televizată, intitulată Talk show pe Bistrița găzduită de 1TV Bacău în care a făcut diferite afirmații considerate de către reclamant jignitoare, arătând că acestea i-au afectat grav imaginea, onoarea și demnitatea.
De asemenea, la soluționarea acestei cauze instanța are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului precum și dispozițiile legii interne aplicable în materie respectiv dispozitiile art 998-999 C civ.
Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe cel din a cărui greșeală s-a ocazionat, să-1 repare, iar conform art. 999 C. civ., omul este răspunzător și de prejudiciul cauzat din culpa sau imprudența sa. Legea se referă la orice fel de prejudiciu, ceea ce duce la concluzia că, indiferent de natura lui, patrimonială sau morală, poate și trebuie să fie reparat pe cale pecuniară, deoarece unde legea nu distinge, nici omul nu trebuie să distingă.
La aprecierea celor două articole de presă scrise de pârâtul Popescu Florin, precum și cu privire la emisiunea Talk show pe Bistrița găzduită de lTV Bacău la care a participat pârâtul, instanța are în vedere cele reținute în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, adică rolul indispensabil de câine de pază care revine presei într-o societate democratică. Presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt. Totuși îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general. Trebuie amintită jurisprudența constantă a Curții, conform căreia, pentru aprecierea existenței unei necesități sociale imperioase care să justifice existența unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare, este necesar să se facă distincția clară între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactității lor.
Atunci când este vorba de afirmații privind comportamentul unui terț, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincția dintre acuzații de fapt și judecăți de valoare. Nu este mai puțin adevărat că și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt. În cazul de față nu se poate reține că pârătul a depășit limitele libertății de exprimare.
Cu privire la articolul Scrisoare deschisă catre Omul Stadion, instanța are în vedere faptul că pârâtul și-a exprimat opiniile personale, arătând în mod expres de mai multe ori în cursul articolului și avertizând publicul că este vorba despre opinia sa personală, despre bănuielile sale personale și spunând acest lucru explicit de mai multe ori: e doar o banuială de-a mea,… în logica mea….. poate nu ai facut-o…..
Înfățișarea publică a unei imagini negativ deformate a unei persoane sau a întregii familii îi cauzează acesteia suferințe psihice, pe de o parte, modificări ale relațiilor sociale -nepatrimoniale – pe de altă parte, modificări producătoare, la rândul lor, de zbucium, neliniște, durere sufletească. Ca s-a produs acest rezultat și în ceea ce îl priveste pe reclamant și familia sa, rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză.
Desfășurarea vieții omenești într-un cadru social implică o serie de relații cu semenii, bazate nu numai pe interese materiale, dar și pe un complex de sentimente, aprecieri, opinii ale unora la adresa altora, din împletirea cărora se naște și se conservă considerația reciprocă, respectul, prietenia, prețuirea fiecăruia de către cei din jur, un complex de raporturi care se situează în domeniul legăturilor sufletești, nepatrimoniale dintre oameni. Agresarea acestor legături prin difuzarea, într-un mediu social de o anumită amploare, a unor date false și denigratoare privind caracteristicile morale ale unei persoane, desfigurează imaginea socială a acesteia și atrage, de multe ori, o modificare a considerației de care se bucură persoana respectivă. Totodată îi creează acesteia suferința fizică derivată prin înjosire socială, batjocură publică care i-au atras desconsiderarea nemeritat a celor din jur.
Onoarea reprezintă sentimentul respectului de sine și conștiința fiecăruia printre ceilalți oameni.
Făcând practic acele afirmații despre întraga familie Sechelariu, noțiunea de familie incluzând în intelesul general părinții dar și copiii familiei, în speță copiii familiei Sechelariu, s-a adus atingere vieții private a reclamantului.
În consecință, instanța urmează a admite în parte acțiunea.
Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei 5000 lei reprezentând daune morale.
3.3.5. Atingeri aduse vieții private
Conform art. 74 din Codul civil, sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private:
a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuință sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;
h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.
Noțiunea de viață privată în sensul art. 8 al Convenției, astfel cum acest text este interpretat de instanța de contencios european, cuprinde dreptul persoanei la viață privată intimă, personală, dreptul acesteia la viața privată socială și dreptul persoanei la un mediu înconjurător sănătos.
Se impun alte câteva precizări.
noțiunea de viață privată în sensul convenției este autonomă și variabilă, atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât și în timp. Astfel, întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu viața publică. De nenumărate ori Curtea europeană a subliniat că viața privată a oamenilor politici se îmbină cu viața lor publică astfel că, sub acest aspect, ei se pot afla în centrul atenției și sub controlul opiniei publice.
garanția conferită de art. 8 vieții private a unei persoane poate fi invocată în limitele în care ea dorește să păstreze secretul acesteia; din moment ce o persoană, prin propria ei activitate își face publică viața privată, protecția înscrisă în textul Convenției încetează să mai funcționeze. După cum a decis fosta Comisie, are a se plânge de faptul că o lege, luată în sine, încalcă dreptul la respectarea vieții private acea persoană care poate să demonstreze că legea în cauză îi afectează această viață de o manieră directă și permanentă, în măsura în care ea însăși nu a făcut-o publică.
aceeași acțiune din partea autorităților statale poate constitui o atingere a dreptului la viață privată a mai multor titulari. Astfel, percheziționarea unui cabinet de avocatură în cadrul unei urmăriri penale constituie o ingerință în viața privată profesională a avocatului; confiscarea unor documente ce aparțin unui client al acestuia, ca urmare a aceleiași percheziții, constituie o atingere a vieții private a clientului avocatului percheziționat.
3.3.6. Limitele drepturilor la libera exprimare, viață privată, demnitate și propria imagine
Potrivit art. 75 din Codul civil, nu constituie o încălcare a drepturilor la libera exprimare, viață privată, demnitate și propria imagine atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor la care am făcut referire mai sus.
Potrivit art. 53 din Constituția României, Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Conform art. 8 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu este admis amestecul unei autorități publice în executarea dreptului la respectarea vieții private și familiale decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
Art. 10 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului dispune că exercitarea libertății de exprimare poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
3.3.7. Prezumția de consimțământ
Art. 76 din Codul civil prevede că, atunci când însuși cel la care se referă o informație sau un material le pune la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoștință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris
Dreptul la libera exprimare, dreptul la viața privată, dreptul la demnitate și dreptul la propria imagine constituie drepturi personale nepatrimoniale. Ele sunt drepturi personale întrucât sunt inerente oricărei ființe umane și nepatrimoniale deoarece nu au un conținut bănesc intrinsec. Aceste drepturi personale nepatrimoniale au o deosebită importanță în relațiile interumane, trebuie respectate și, tocmai de aceea, legiuitorul le-a pus în valoare prin cuprinderea lor în noul Cod civil.
3.4. Codul Penal
România s-a aflat în 2014 pe locul I din cele 28 de țări ale Uniunii Europene la numărul de procese înregistrate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea articolelor 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Articolele se referă la dreptul la viața, aplicarea torturii și a tratamentelor inumane ori degradante.
Conform datelor Curții Europene a Drepturilor Omului pentru anul 2010, din 47 de state europene, România s-a clasat pe locul 4 ca număr de procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului la viață, aplicarea tratamentelor inumane și degradante și aplicarea torturii. Statul român a fost implicat într-un număr de 29 de procese și se poziționează după Rusia, Turcia și Ucraina.
Populația ultimelor 3 state este însă de doua, trei și chiar de șase ori mai mare față de cea a României. Astfel, raportându-ne la numărul de procese avute/număr de locuitori, România surclasează cu succes Turcia și Ucraina.
La nivelul Uniunii Europene, România este pe primul loc la acest capitol. Din 28 de state membre ale Uniunii Europene mai bine de jumătate au avut în anul 2010 unul sau niciun proces pentru încalcarea articolelor 2 si 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. România a avut 29 de procese în acest sens.
În urma condamnărilor suferite pentru tratamente inumane și degradante, tortura și încălcarea dreptului la viață, pentru 2010 statul român trebuie să plătească daune în valoare de mai bine de 200.000 de euro.
În ultimii 3 ani au fost constatate încălcări ale articolelor 2, respectiv 3 din Convenție în 50 de cauze . Curtea a obligat statul român la despăgubiri în valoare de peste 600.000 de euro.
Paleta acestor condamnări este extrem de variată, constatându-se încălcarea de către Statul Român a majorității drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de Protocoalele adiționale: nerespectarea dreptului de a nu fi supus la tortură ori la tratamente inumane sau degradante, nerespectarea dreptului la libertate și la siguranță, nerespectarea dreptului la un proces echitabil (sub aspectele accesului la instanță, neexecutării hotărârilor judecătorești definitive, lipsa unei motivări adecvate a hotărârilor judecătorești, nerespectarea principiului securității raporturilor juridice ca urmare a recursului în anulare promovat de Procurorul General sau a jurisprudenței contradictorii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, durata procedurii, lipsa audierii în recurs, nerespectarea, de către instanță, a prezumției de nevinovăție, judecarea unor civili de către instanțele militare, posibilitatea procurorului de a dispune internarea medicală psihiatrică a unei persoane, existența regulii unanimității, ce impune ca o acțiune în revendicare să poată fi introdusă doar de toți coproprietarii unui bun, indiferent de situația de fapt, judecarea unui litigiu în absența părților, refuzul unei instanțe de a audia martorii unei fapte penale, lipsa de independență și imparțialitate), atingeri aduse dreptului la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței, nerespectarea libertății de exprimare, nerespectarea libertății de asociere, nerespectarea dreptului la un recurs efectiv, nerespectarea interdicției discriminării, încălcarea dreptului la respectarea bunurilor, nerespectarea libertății de circulație etc.
3.4.1. Art. 280 Cod penal
Art. 280 – Cercetarea abuzivă, face parte din Capitolul II al Codului Penal, Infracțiuni privind frontiera de stat
(1) Întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să își retragă declarațiile, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.
Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 266 alin. (2) și (3): „Arestarea nelegală și cercetarea abuzivă. (…) (2) întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obținerea de declarații, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. (3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe față de un martor, expert sau interpret”.
Legislație conexă:
art. 22 alin. (2) Constituția României;
art. 3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
art. 4 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984 și intrată în vigoare la 26 iunie 1987, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990;
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987 și intrată în vigoare la 1 februarie 1989, ratificată prin Legea nr. 80/1994 .
Întrebuințarea de amenințări cu tortura împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, pentru a obține detalii legate de infracțiunea pe care se presupune că a comis-o, este interzisă indiferent de natura faptei, chiar dacă aceasta este extrem de periculoasă (în speță, răpirea unui copil), sau de motivația agenților autortiății (cauza Gafgen vs. Germaniei, Hotărârea din 1 iunie 2010).
3.4.2. Art. 281 Cod penal
Art. 281- Supunerea la rele tratamente, face parte din Capitolul II al Codului Penal, Infracțiuni privind frontiera de stat
(1) Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative în alt mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
(2) Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reținere, deținere ori în executarea unei măsuri de siguranță sau educative, privative de libertate, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969):
art. 266 alin. (1): Arestarea nelegală și cercetarea abuzivă. (1) Reținerea sau arestarea nelegală, ori supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispozițiile legale, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani;
art. 267: Supunerea la rele tratamente. Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reținere, deținere ori în executarea unei măsuri de siguranță sau educative se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
Legislație conexă:
art. 22 alin. (2) Constituția României;
art. 3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
art. 4 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene;
Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984 și intrată în vigoare la 26 iunie 1987, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990;
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987 și intrată în vigoare la 1 februarie 1989, ratificată prin Legea nr. 80/1994.
Tratamentele inumane sunt acele acte prin care se provoacă leziuni sau vii suferințe fizice sau morale, susceptibile de a produce puternice tulburări psihice, săvârșite cu intenția de a provoca dureri intense victimei. Tratamentele sunt degradante atunci când creează persoanei sentimente de teamă, de neliniște și de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi și, eventual, de a-i înfrânge în acest fel rezistența fizică sau morală
Statul este obligat, în ciuda problemelor logistice și financiare, să-și organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnității umane. Acest lucru poate implica obligația statului de a lua măsuri pentru a proteja un deținut împotriva efectelor nocive ale tabagismului pasiv, în cazul în care, ținând seama de examenele medicale și recomandările medicilor curanți, starea sa de sănătate impune acest lucru (cauza Păvălache contra României, Hotărârea din 18 octombrie 2011).
Măsurile privative de libertate sunt însoțite de obicei de suferințe și umilire, cu toate acestea, art. 3 impune statului să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice din închisoare, sănătatea și confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător . În condițiile în care persoana deținută dispunea în celulă de un spațiu vital de aproximativ 2m2, care era în realitate și mai redus din cauza mobilierului prezent, respectivele condiții de detenție, pe care reclamanta în cauză a trebuit să le suporte timp de aproximativ un an și patru luni, au supus-o pe aceasta unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și, chiar dacă nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenția de a o umili sau înjosi pe reclamantă, a fost încălcat astfel art. 3 din Convenție(cauza Mariana Marinescu contra României, Hotărârea din 2 februarie 2010; cauza Bragadireanu contra României, Hotărârea din 6 decembrie 2007)
3.4.2.1. Jurisprudență C.E.D.O.
Pe 24 martie 2015, România a fost condamnată, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru lipsa unei anchete efective în cazul decesului unui deținut cu probleme psihice care acuza că era agresat de gardieni și își bătea cuie în cap, cazul fiind semnalat de APADOR-CH(Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat, România în cazul Ionel Garcea, un deținut care a murit în penitenciar în 2007, pentru moartea căruia nu s-a facut o anchetă efectivă, potrivit unui comunicat al ONG-ului.
Cazul lui Garcea, care nu avea rude, a fost susținut atât în instanțele interne, cât și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de APADOR-CH. Ionel Garcea s-a născut în 1973 și a murit la 19 iulie 2007 la Spitalul Penitenciar Rahova. Condamnat, în 2002, la șapte ani închisoare pentru un viol pe care nu l-a recunoscut niciodată, Garcea a fost diagnosticat cu o boală psihică, precum și cu alte probleme de sănătate, fiind deseori internat în secția de psihiatrie a spitalului penitenciar.
A avut, de asemenea, câteva tentative de suicid, a refuzat să ia medicamente și de trei ori a fost dus la spital pentru o intervenție chirurgicală, după ce și-a bătut un cui în frunte. Garcea s-a adresat APADOR-CH încă din momentul arestării, apoi din penitenciar, de nenumărate ori, spunând că a fost bătut de gardienii închisorii în mai multe rânduri, într-o astfel de ocazie fiind internat în stare de inconștiență.
Conducerea penitenciarului a negat întotdeauna acuzațiile lui Garcea, susținând că măsurile luate împotriva lui au fost necesare pentru protecția deținutului.
În 2007, aflat la Spitalul Penitenciar Jilava, Garcea și-a mai bătut un cui în cap. El a fost operat într-un spital civil și trimis apoi la Spitalul Penitenciar Rahova, cu simptome post-operatorii, sepsis și bronhopneumonie acută. Garcea a murit în spitalul Rahova la o lună după operație. Investigațiile oficiale ca urmare a decesului lui sunt încă în curs și la această dată.
APADOR-CH a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Ionel Garcea, invocând încălcarea articolelor 2 (dreptul la viață), 3 (interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante) și articolul 13 (dreptul la un recurs efectiv). Garcea nu a beneficiat în închisoare de un tratament medical corespunzător stării sale de sănătate mintală și fizică, iar investigațiile administrative și penale făcute după moartea sa nu au fost satisfăcătoare.
Curtea a decis, în cazul Garcea a fost încălcat articolul 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul că autoritățile nu au desfășurat o anchetă efectivă privind decesul acestuia din cauza lipsei îngrijirilor medicale corespunzătoare. În opinia Curții, faptul că durata anchetei penale a depășit cinci ani face ca aceasta să nu aibă un caracter efectiv.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai precizat că o organizație neguvernamentală poate formula plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numele unei persoane decedate, atunci când este vorba despre o culpă a statului, dacă între respectiva organizație neguvernamentală și decedat au existat relații de colaborare anterioare – ceea ce a fost și cazul APADOR-CH-Garcea.
APADOR-CH nu a cerut daune materiale pentru cazul Garcea.
Comunicatul dat de APADOR-CH este această hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omuli reafirmă un principiu elementar, ignorat uneori de către stat: chiar și în cazul în care victima unor abuzuri ale agenților statului decedează și nu are aparținători, statul trebuie să desfășoare o anchetă rapidă și efectivă pentru tragerea la răspundere a celor vinovați de comiterea abuzurilor. Pentru sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului, lipsa familiei celui decedat poate fi suplinită de o organizație neguvernamentală care s-a aflat, anterior, în relații de colaborare cu victima abuzului".
3.4.3. Art. 282 – Tortura
(1) Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:
a) în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare,
se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește.
(5) Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice.
(6) Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele.
Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969):
art. 2671: Tortura. (1) Fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a o intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a avut vreuna din urmările arătate în art. 181 sau 182, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
(4) Tentativa se pedepsește.
(5) Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorități publice.
(6) Faptele prevăzute în alin. (1) nu constituie infracțiunea de tortură dacă durerea sau suferințele rezultă exclusiv din sancțiuni legale și sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele.
Legislație conexă:
art. 22 alin. (2) Constituția României;
art. 3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
art. 4 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984 și intrată în vigoare la 26 iunie 1987, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990;
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987 și intrată în vigoare la 1 februarie 1989, ratificată prin Legea nr. 80/1994 .
Curtea Europeană a calificat drept tortură așa-numita spânzurătoare palestiniană, care constă în dezbrăcarea victimei, legarea mâinilor la spate și suspendarea ei de brațe, fără a se mai putea spijini pe sol (cauza Aksoy contra Turciei, Hotărârea din 18 decembrie 1996) , bătăile și umilințele la care a fost supusă o persoană aflată în detenție, în scopul de a o determina să mărturisească fapte pe care nu le comisese (cauza Chitayev și Chitayev contra Rusiei, Hotărârea din 18 ianuarie 2007) loviturile, sufocarea voluntară, electrocutarea controlată și violul suferit de deținuți din partea personalului de supraveghere al închisorii ( cauza Maslova și Nalbandov contra Rusiei, Hotărârea din 24 ianuarie 2008), alimentarea forțată a unui deținut care protesta prin greva foamei împotriva condițiilor de detenție, autoritățile urmărind să îl determine să înceteze protestul (cauza Ciorap contra Moldovei, Hotărârea din 19 iunie 2007), violul săvârșit asupra unei persoane aflate în detenție, aplicarea unei benzi negre pe ochi și udarea cu jeturi puternice de apă ( cauza Aydin contra Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997)
În anul 1984, este adoptată Convenția internațională împotriva torturii sau a altor tratamente sau pedepse crude, inumane, degradante (intrată în vigoare în 1987), convenție cu caracter specific, care, în considerarea art. 5 din Declarația Universală și a art. 7 din Pactul Internațional relativ la drepturile civile și politice, are ca obiectiv protejarea integrității și demnității tuturor persoanelor. Convenția definește tortura ca fiind orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere puternică sau o suferință fizică sau psihică, în scopul de a obține de la aceasta sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis, ori este bănuită că l-a comis, ori de a a intimida sau de a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferințe sunt săvârșite de un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane (art. 1).
Situându-se pe linia documentelor anterioare care înscriu dreptul de a nu fi supus torturii în rândul drepturilor non-derogabile (art. 4 din Pactul Internațional relativ la drepturile civile și politice, art. 15 din Convenția Europeană, art. 27 din Convenția Americană) și statele semnatare ale Convenției împotriva torturii se angajează să nu justifice asemenea tratamente nici în caz de război, nici de instabilitate politică și nici în alte situații excepționale pe care le-ar traversa (art. 2 al. 2) .
De asemenea, art. 3 al Convenției interzice extrădarea unei persoane într-o țară în care există motive temeinice să se creadă că aceasta ar putea fi supusă torturii sau unor tratamente crude, degradante sau chiar pedepsei capitale. Convenția se detașează de celelalte documente prin introducerea a două elemente de noutate constând în:
– aplicarea principiului represiunii universale (specific dreptului internațional penal) în virtutea căruia, o persoană care a comis acte de tortură pe teritoriul unui stat poate fi reținută, judecată și condamnată pe teritoriul oricărui stat-parte s-ar afla sau poate fi extrădată la cerere, în statul unde a comis fapta;
– posibilitatea efectuării unei anchete internaționale pe teritoriul unui stat-parte (cu consimțământul acestuia), dacă există informații că acolo se practică acte de tortură.
Mecanismul stabilit de Convenție în anul 1987 este Comitetul împotriva torturii, format din 10 membri, experți individuali, aleși de către statele părți pentru o perioadă de patru ani.
Comitetul poate soluționa plângeri inter-state dacă există o declarație de recunoaștere a competenței din partea statelor implicate, precum și plângeri individuale, condiționate de existența aceleași declarații. Pe lângă acestea, Comitetul poate, în temeiul art. 20 din convenție, ca în cazul în care primește informații conform cărora, pe teritoriul unui stat-parte se practică în mod sistematic tortura, să invite acel stat să coopereze în examinarea informațiilor și să-i facă cunoscute observațiile sale. Această activitate poate fi numită auto-sesizare a Comitetului în virtutea rolului său și constituie o procedură distinctă de cele de raportare și de soluționare.
În virtutea acestui articol, Comitetul este abilitat să constituie o comisie de anchetă, compusă dintr-un număr de membri ce rămâne la latitudinea sa și poate vizita statul vizat. De menționat faptul că, la finalul anchetei, comitetul nu întocmește un raport, ci transmite doar statului respectiv comentariile și sugestiile sale. Procedura este confidențială și, abia după consultări, Comitetul va decide dacă este necesară includerea în raportul anual (adresat statelor-părți și Adunării Generale) a unei relatări asupra rezultatelor.
Faptul că ne aflăm în fața unei proceduri speciale este confirmat de dispozițiile art. 28 din Convenție, care lasă deschisă posibilitatea statelor ca, în momentul semnării sau ratificării convenției să declare că nu recunosc această competență. Cu toate acestea, un număr foarte redus de state au făcut asemenea declarații. Convenția Europeană pentru prevenirea torturii, a tratamentelor ori pedepselor inumane sau degradante, adoptată în 1987 (și intrată în vigoare în 1989), este un alt important instrument care, pe de o parte, stabilește standarde minime pentru deținuți, iar pe de altă parte, monitorizează activitatea statelor și, mai mult, întreține un dialog cu oficialii statelor cu atribuții în acest domeniu. Deși în Europa, la data adoptării sale, exista mecanismul instituit de Convenția Europeană, s-a subliniat necesitatea existenței unui mecanism nejudiciar, cu caracter preventiv în acest domeniu. De altfel, în preambulul acestui document există referiri la art. 3 al Convenției Europene și la faptul că și privarea de libertate trebuie înțeleasă potrivit formulării art. 5 al aceluiași document.
Convenția creează un Comitet European pentru prevenirea torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane și degradante format din câte un reprezentant al fiecărui stat parte (juriști, medici, polițiști, preoți de penitenciar etc) care, după cum am menționat, în virtutea rolului său preventiv, poate face vizite statelor-părți și recomandări. Vizitele pot fi efectuate atât în timp de pace cât și de război sau de situații excepționale și au ca obiectiv observarea condițiilor create persoanelor aflate în arestul poliției, închisori, instituții psihiatrice, centre de primire a refugiaților, centre de detenție pentru minori.
Vizitele Comitetului sunt periodice (anuale), potrivit competenței stabilite de convenție sau ad-hoc (când Comitetul, în urma sesizărilor primite decide, de îndată, observarea la fața locului). În timpul lor, reprezentanții săi au libertate de mișcare pe teritoriul statului vizitat, pot pătrunde în orice loc de detenție, pot intervieva persoanele private de liberatate. Obligația pe care o are comitetul este de a respecta regulile de drept intern și etica profesională. La încheierea vizitei, Comitetul întocmește un raport final, confidențial, pe care îl trimite statului vizitat (acesta având, la rândul său, obligația de a răspunde la recomandările făcute). De la principiul confidențialității Convenția prevede două excepții de publicare:
– atunci când un stat cere în mod expres ca atât raportul comitetului cât și răspunsul său să fie publicate;
– atunci când un stat refuză să coopereze ori să se conformeze recomandărilor comitetului (caz în care, acesta va decide cu 2/3 din numărul membrilor săi publicarea).
Din cele menționate se observă că documentul pe care-l analizăm nu conține o definiție a torturii, dar trimite la Convenția Europeană, art. 3.
Nici Convenția Europeană nu formulează o definiție în textul său dar, în timp, Comisia Europeană (care a funcționat până în 1998, când s-a modificat mecanismul european) și respectiv Curtea Europeană, prin jurisprudență, au stabilit criteriile și reperele necesare statelor. Astfel, în Cauza Greacă Comisia a definit aceste fapte, realizând o ierarhizare a lor, în funcție de gravitatea tratamenului prohibit. Tortura era calificată drept tratament inuman având ca scop obținerea de informații sau mărturii sau aplicarea unei pedepse. Tratamentul sau pedeapsa inumană era de natură să provoace în mod voluntar suferințe grave, mentale sau fizice care nu pot fi justificate, iar tratamentul sau pedeapsa degradantă este cel care umilește grav persoana în fața altora și o determină să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale.
3.4.3.1. Jurisprudență C.E.D.O.
De-a lungul celor 15 ani de activitate, Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului a asistat persoane a căror drepturi au fost încalcate. Cel mai recent caz de acest gen este cel al deținutului care a murit în condiții suspecte în penitenciarul Galați (2010); 55.000 de euro pentru moartea unui deținut, 55.000 de euro este suma cerută de familia deținutului decedat în urma cu aproape un an în condiții suspecte în penitenciarul Galați.
La data de 1 iunie 2010, Sandu Constantin a fost depus la sediul penitenciarului Galați pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat. După trei zile, medicii de la Unitatea de Primire a Urgențelor de la Spitalul Județean Galați au constatat decesul acestuia. Condițiile în care deținutul a murit nu au fost clare.
Administrația Națională a Penitenciarelor a demarat o anchetă internă în acest caz. Despre moartea deținutului au fost informați judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, procurorul de serviciu de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați și angajații Inspectoratului Județean de Poliție Galați.
Moartea lui Sandu Constantin a declanșat, la acea vreme, un scandal în sistemul penitenciar românesc. Angajați ai penitenciarului Galați au fost anchetați în acest caz.
După aproape un an de la incident procesul este încă în derulare cu 13 inculpați din care 5 sunt arestați preventiv.
Părinții deținutului au cerut daune morale și materiale în valoare de 35.000 de euro. Fosta soție a acestuia a cerut 20.000 de euro și o pensie lunară în valoare de 300 de lei pentru următorii 3 ani care să-i revină fiului deținutului în vârstă de 15 ani.
În cazul deținutului mort în penitenciarul Galați se pune problema încălcării dreptului la viață, aplicarea torturii și a tratamentelor inumane și degradante.
România a fost obligată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în perioada 1994-2014, la plata a peste 55 de milioane de euro. Suma reprezintă totalul costurilor în materie civilă și penală în acești 20 de ani.
România a plătit în anul 2014, pentru erorile judiciare comise de magistrați, dar și din cauza condițiilor inumane în care sunt ținuți cei închiși. Numai în 2014 au fost pierdute 75 de procese, pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat țara noastră să plătească despăgubiri în valoare totală de 1,5 milioane de euro.
În jur de 40% din spețe au fost pe tema sistemului penitenciar, iar cel mai recent caz e cel al fostului primar al Clujului Sorin Apostu, care a acuzat că i s-au încălcat mai multe drepturi pe perioada arestului. Curtea Europeana a Drepturilor Omului i-a dat câștig de cauză fostului edil, însă nu s-au impus și despăgubiri, doar pentru că sesizarea a fost făcută prea târziu.
Curtea a analizat 7.223 de plângeri formulate împotriva Statului Român, dintre care 7.096 au fost declarate inadmisibile sau scoase de pe rol.
CEDO a pronunțat 87 de hotărâri în 127 de cazuri (pentru două sau mai multe cazuri conexate s-a pronunțat o singură hotărâre). În 74 dintre acestea Curtea Europeană a sancționat cel puțin o violare a Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Din totalul de 87 hotărâri pronunțate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Statul Roman în 74, constatând cel puțin o încălcare, a stabilit că nu există nici o violare în două cazuri și a luat diferite alte decizii în 11 cazuri.
Plângerile soluționate au vizat: tratamente inumane și degradante/condiții de detenție – 29 (40% din încălcări), dreptul la un proces echitabil – 18 (aproape 23% din încălcări), dreptul la libertate/arestul preventiv – 12 (aproape 17% din încălcări), respectarea vieții private și de familie – 10 (aproape 14% din încălcări), lipsa unei anchete efective – 9 (peste 12% din încălcări), durata procedurii – 6 (puțin peste 8% din încălcări), dreptul la proprietate – 6 (puțin peste 8% din încălcări), decizii naționale nepuse în executare – 3 sau alte decizii.
Tot în anul 2014, Statul Român și-a asumat răspunderea pentru încălcarea dispozițiilor Convenției, printr-o declarație unilaterală în 64 de cazuri, spre deosebire de 2013 când a recunoscut încălcările Convenției în doar 38 de cazuri. De asemenea, România a ajuns la o înțelegere amiabilă cu victimele încălcărilor Convenției în 51 de cazuri, spre deosebire de 2013 când s-au încheiat înțelegeri amiabile în doar 29 de cauze.
Atât documentele onusiene privind drepturile omului (Declarația Universală a Drepturilor Omului – în art. 5 – și Pactul Internațional relativ la drepturile civile și politice – în art. 7 –) cât și cele internaționale regionale (Convenția Europeană – în art. 3 –, Convenția Americană – în art. 5 –, Carta Africană a drepturilor omului și popoarelor – în art. 5 –) conțin în catalogul lor dreptul de a nu fi supus toturii sau tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante. Deși nici unul dintre documentele menționate nu definește tortura sau tratamentele și pedepsele având această calificare termenii redactării sunt aproape aceiași: nimeni nu poate fi supus torturii pedepselor sau tratamentelor (crude), inumane ori degradante. Pactul relativ la drepturile civile și politice aduce o completare legată de interzicerea experimentelor medicale sau științifice fără consimță mântul persoanei, Convenția Americană a Drepturilor Omului își intitulează art. 5 dreptul la un tratament omenos și accentuează pe necesitatea respectului datorat persoanei pe perioada privării de libertate iar Carta Africană introduce, în același articol, interzicerea tratamentelor sau pedepselor degradante, inumane alături de dreptul de a nu fi supus sclaviei și traficului de sclavi.
Mecanismele create de documentele pe care le-am menționat sunt Comitetul Drepturilor Omului (pentru statele părți la Pactul Internațional pentru drepturi civile și politice, care pe baza dispozițiilor Protocolului facultativ poate soluționa și plângeri individuale), Curtea Europeană a drepturilor omului (pentru Convenția Europeană), Comisia și Curtea Interamericană (pentru Convenția Americană) și Comisia Africană și Curtea Africană pentru drepturile omului și popoarelor. Pe de altă parte, tortura și tratamentele inumane și degradante fiind, în principal, asociate cu privarea de libertate, în cadrul ONU au fost adoptate standarde internaționale privind tratamentul prizonierilor, privind interzicerea arestărilor și detențiilor arbitrare și principiile eticii medicale.
Concluzii
Drepturile omului au fost recunoscute și garantate printr-un proces lung și sinuos. Și în prezent există state unde cele mai elementare drepturi ale omului (drepturi de primă generație) sunt încălcate cu brutalitate.
În cazul în care demnitatea umană este o stare, atunci trebuie să spunem că acesta nu cuprinde doar un set de drepturi ale omului, ci o idee de bază care explică importanța fiecăruia dintre aceste drepturi în raport cu ființele umane.
Conceptul drepturilor omului reflecta valorile socio-culturale și politice de pe pozițiile cărora a fost abordată problematica drepturilor omului. Richard Rorty consideră că în lumea de azi, care este marcată de pluralism și diversitare, drepturile omului ar trebui văzute ca principalul mijloc de evitare a suferinței și umilinței. Drepturile omului furnizează standardele minime ale demnității, tolerării și conviețuirii într-o lume globalizată
Convenția europeană a Drepturilor Omului consacră nucleul general de drepturi civile și politice. Constituția României are o sferă mai largă de protecție și include și drepturi sociale, economice și culturale. O sferă și mai largă de protecție o conferă Carta drepturilor fundamentale recent semnată în cadrul Uniunii Europene.
Respectul pentru drepturile omului este o componentă esențială și, totodată, condiția sine qua non a unei dezvoltări trainice. De aceea problematica drepturilor omului se află în ultimii ani din ce în ce mai mult în atenția opiniei publice mondiale.drepturi.
Gravitatea violării drepturilor omului obligă la o cunoaștere extinsă la nivelul întregii populații, profundă, a normelor imperative în domeniu, astfel încât forța coercitivă a statului, sesizat cu situații de natura celor menționate, să poată fi exercitată prin organele sale cu atribuții specifice.
Demnitatea umană nu este numai un drept fundamental, dar constituie el insuși un drept baza reală a drepturilor fundamentale. Toate drepturile prevăzute de Cartă terbuie folosite în concordanță cu demnitatea persoanei umane pentru că demnitatea umană este baza drepturilor fundamentale. Trebuie respectat chiar și atunci când un drept este restricționat. Dreptul la demnitatea umană recunoaște în mod intrinsec valoarea egală a ființelor umane. Fiecare ființă umană are o valoare, independent de statutul social sau de productivitatea economică. Egalitateade valoare presupune că această valoare este la fel la toate ființele umane, indiferent de sex, rasă, etnie, origine socială, vârstă, dizabilitate.
Principiul respectării demnității umane a fost la baza elaborării tuturor instrumentelor naționale și internaționale cu privire la drepturile omului. De pildă, Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede in preambulul ei că Dreptul la demnitate este inerent, egal, inalienabil pentru toti menâmbrii societății, la Cartă în schimb se consacră principiul demnității în primul articol.
Populația trebuie să se simtă aparată de instituțiile statului, obligate să intervină în situații de încălcare a drepturilor sale. Pentru ca ideea enunțată să fie concretă, cetățenii trebuie să cunoască mijloacele pe care le au la dispoziție pentru înlăturarea cauzelor și efectelor nerespectării dispozițiilor legale.
Indivizii pot beneficia de drepturi și libertăți pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparțin. Acest principiu este consacrat în doctrină ca principiu al subsidiarității dreptului internațional față de dreptul intern.
Sigur, în ceea ce privește cadrul juridic existent se remarcă actele și proiectele de acte normative de natură să asigure independența justiției, inamovibilitatea judecătorilor, cele care fundamentează răspunderea ministerială și accesul la informație, cele menite să asigure organizarea și funcționarea instituției avocatului poporului.
De asemenea se remarcă amendări succesive a legislației în materia drepturilor civile ale persoanelor, ale legislației penale, inclusiv cea privind executarea pedepselor privative de libertate, promovarea Legii siguranței naționale, Legii poliției, astfel încât să se asigure o mai mare compatibilitate a legislatiei și practicii din România cu standardele europene în domeniu.
Recunoașterea și consacrarea drepturilor omului prin documente internaționale a avut o influență benefică asupra legislației interne a statelor în sensul contribuției la afirmarea respectului față de drepturile omului și perfecționării legislațiilor naționale. Indivizii pot beneficia de drepturi și libertăți pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparțin și care, în virtutea suveranității lor, asigură totodată căile concrete de realizare a drepturilor și libertăților respective. Fără înscrierea drepturilor omului în normele constituționale și fără adoptarea măsurilor necesare pentru garantarea lor de către fiecare stat, drepturile și libetățile cetățenești sunt lipsite de orice eficiență.
Bibliografie
Balahur, Doina – Protecția Europeană a Drepturilor Omului, Centrul de Studii Europene – Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași
Bazzocchi, V. – The European Charter of Fundamental Rights and the Courts, în G. Di Federico (ed.), The EU Charter of Fundamental Rights, Edit. Springer, 2011
Benedetti, G. – La rilevanza giuridica della Carta Europea innanzi alla Corte di Giustizia: il problema delle ferie annuali retribuite, în Carta Europea e diritti dei privati, 2000
Bîrsan, Corneliu – Convenția europeană a drepturilor omului, Edit. Hamangiu, Ed. II, București, 2010
Buergenthal, Thomas; Weber, Renate –Dreptul internațional al drepturilor omului, Edit. All, București, 1996
Burca, de Graine – Human rights: The Charter and Beyond ( Jean Monnet Working Paper No. 10/2001)
Ciucă, Aurora – Aspecte ale drepturilor omului referitoare la extrădare, în revista “Dreptul”, nr. 10/1999
Demeter, Ioan – Declarația drepturilor omului, Edit. Politică , București, 1968
Diaconescu, Horia – Violența și efectele sale în dreptul român– Edit. AIUS, Craiova, 1995
Diaconu, Ion – Drepturile omului în dreptul internațional contemporan.Manual”, Edit. Lumina Lex, București, 2001
Drăganu, Tudor – Declarațiile de drepturi ale omului și repercursiunile lor în dreptul internațional public, Edit. Lumina Lex, 1998, București,
A. Eide, Allan Rosas, Allan – Economic, Social and Cultural Rights: A Universal Challenge, în Economic, Social and Cultural Rights, Edit. Eide, Krause and Rosas, 1995
Jofa, Constantin – Protecția Drepturilor Omului, Edit. Fundației Chemarea, Iași, 1955
Lenkin, Louis – The age of Rights, New York, Columbia Unversity
Luncan, Victor; Duculescu, Victor – Drepturile omului – studiu introductiv, culegere de documente internationale și acte normative de drept intern, Lumina Lex, București, 1993
Marga, Andrei – Principiul demnității umane, 2013
Măgureanu, Florin Alexandru – Recunoașterea și garantarea drepturilor fundamentale. Dificultăți și posibile amenințări, Justiție, stat de drept și cultura juridică, Edit. Universul Juridic, București, 2011
Merrills, J.G.- The Council of Europe (I): the European Convention on Human Rights. În: R.Hanski, M.Suksi
Miga-Beșteliu, Raluca – Drept Internațional. Introducere în Dreptul Internațional Public, Edit. ALL, București, 1998
Muraru, Ioan – Seminarul Științific – Garanții ale valorilor constituționale, Centrul de Drept Constituțional și Instituții Politice București, 2007
Năstase, Adrian – New Human Rights; the Right to Peace, the Right to Development and the Right to a Healthy Environment, în Journal of the Natioinal Commission of Romania for UNESCO, nr. 1/1982
Năstase, Adrian – Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1992
Paust, J. Jordan – International Law, Degnity, Democracy, and the Arab Spring, Cornell International Law Journal, vol. 46
Poiares Maduro, Miguel – The double constitutional life of the Charter of Fundamental Rights, în Unión Europea y derechos fundamentales en perspectiva constitucional, Editura Dykinson, Madrid, 2004
Robertson, Arthur; J.G. Merrills – Human Rights in the World. Manchester University Press, 1994
Steiner, Henry J. – Diverse Partners: Non-Governamental Organizations in the Human Rights Movement, Human Rights Program 1991
Toader, Tudorel – Noul Cod penal, Noul Cod de procedură penală, Edit. Hamangiu, Ed. 2014, București
Vargas, Diego Uribe – La troisiéme generation des droits de l’homme, în RCADI, 1984, vol. 184
Vida, Ioan – Drepturile omului în reglementări internaționale, Edit. Lumina Lex, București, 1999
Waldron, Jeremy – Is dignity the Foundation of Human Rights, Public law&legal theory research paper series working paper no 12-73, 2013
Webber, Florentina Iuliana – Instituții ale Uniunii Europene, 2014
Encyclopedia of Public International Law, Instalment 6 – Organization of African Unity,
Legi, tratate:
Constituția României
Codul civil – anterior
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în Monitorul Oficial nr. 505/2011
Codul penal – anterior
Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod Penal, Monitorul Oficial, Partea I nr. 510/2009
Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003
Convenții, pacte:
The International Dimensions of Human Rights, 1979
Statutul Consiliului Europei a fost adoptat la Londra la 5mai 1949
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
Convenția europeană a drepturilor omului
Proiectul de Tratat asupra Constituției pentru Europa
Ghidul Uniunii Europene privind abordarea comună în lupta împotriva terorismului
Convenția americană a drepturile omului, adoptată în anul 1969
Carta africană a drepturilor omului și popoarelor adoptată la Nairobi, în anul 1981.
*** Buletinul Oficial nr. 146/1974
*** Monitorul Oficial nr. 112/1990
*** Monitorul Oficial nr. 135/1994.
*** Monitorul Oficial nr. 285/1994
*** Monitorul Oficial al României nr. 767/31.10.2003
*** Monitorul Oficial nr. 505/2011
*** Monitorul Oficial, Partea I nr. 510/2009
*** Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 364, 2000
*** Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C/389 din 30.03.2010
*** Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Explicații cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, C 303/02, 14.12.2007
Surse net:
www.echr.coe.int
www.csm1909.ro
www.scj.ro
http://emap.csm1909.ro
http://europa.eu/eu-law/index_ro.htm
http://www.cameradeputatilor.ro/
http://www.senat.ro/
http://www.guv.ro/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Primăvara_arabă
CEDO condamnă România – 40% din cazuri se referă la tratamente inumane şi degradante
Bibliografie
Balahur, Doina – Protecția Europeană a Drepturilor Omului, Centrul de Studii Europene – Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași
Bazzocchi, V. – The European Charter of Fundamental Rights and the Courts, în G. Di Federico (ed.), The EU Charter of Fundamental Rights, Edit. Springer, 2011
Benedetti, G. – La rilevanza giuridica della Carta Europea innanzi alla Corte di Giustizia: il problema delle ferie annuali retribuite, în Carta Europea e diritti dei privati, 2000
Bîrsan, Corneliu – Convenția europeană a drepturilor omului, Edit. Hamangiu, Ed. II, București, 2010
Buergenthal, Thomas; Weber, Renate –Dreptul internațional al drepturilor omului, Edit. All, București, 1996
Burca, de Graine – Human rights: The Charter and Beyond ( Jean Monnet Working Paper No. 10/2001)
Ciucă, Aurora – Aspecte ale drepturilor omului referitoare la extrădare, în revista “Dreptul”, nr. 10/1999
Demeter, Ioan – Declarația drepturilor omului, Edit. Politică , București, 1968
Diaconescu, Horia – Violența și efectele sale în dreptul român– Edit. AIUS, Craiova, 1995
Diaconu, Ion – Drepturile omului în dreptul internațional contemporan.Manual”, Edit. Lumina Lex, București, 2001
Drăganu, Tudor – Declarațiile de drepturi ale omului și repercursiunile lor în dreptul internațional public, Edit. Lumina Lex, 1998, București,
A. Eide, Allan Rosas, Allan – Economic, Social and Cultural Rights: A Universal Challenge, în Economic, Social and Cultural Rights, Edit. Eide, Krause and Rosas, 1995
Jofa, Constantin – Protecția Drepturilor Omului, Edit. Fundației Chemarea, Iași, 1955
Lenkin, Louis – The age of Rights, New York, Columbia Unversity
Luncan, Victor; Duculescu, Victor – Drepturile omului – studiu introductiv, culegere de documente internationale și acte normative de drept intern, Lumina Lex, București, 1993
Marga, Andrei – Principiul demnității umane, 2013
Măgureanu, Florin Alexandru – Recunoașterea și garantarea drepturilor fundamentale. Dificultăți și posibile amenințări, Justiție, stat de drept și cultura juridică, Edit. Universul Juridic, București, 2011
Merrills, J.G.- The Council of Europe (I): the European Convention on Human Rights. În: R.Hanski, M.Suksi
Miga-Beșteliu, Raluca – Drept Internațional. Introducere în Dreptul Internațional Public, Edit. ALL, București, 1998
Muraru, Ioan – Seminarul Științific – Garanții ale valorilor constituționale, Centrul de Drept Constituțional și Instituții Politice București, 2007
Năstase, Adrian – New Human Rights; the Right to Peace, the Right to Development and the Right to a Healthy Environment, în Journal of the Natioinal Commission of Romania for UNESCO, nr. 1/1982
Năstase, Adrian – Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1992
Paust, J. Jordan – International Law, Degnity, Democracy, and the Arab Spring, Cornell International Law Journal, vol. 46
Poiares Maduro, Miguel – The double constitutional life of the Charter of Fundamental Rights, în Unión Europea y derechos fundamentales en perspectiva constitucional, Editura Dykinson, Madrid, 2004
Robertson, Arthur; J.G. Merrills – Human Rights in the World. Manchester University Press, 1994
Steiner, Henry J. – Diverse Partners: Non-Governamental Organizations in the Human Rights Movement, Human Rights Program 1991
Toader, Tudorel – Noul Cod penal, Noul Cod de procedură penală, Edit. Hamangiu, Ed. 2014, București
Vargas, Diego Uribe – La troisiéme generation des droits de l’homme, în RCADI, 1984, vol. 184
Vida, Ioan – Drepturile omului în reglementări internaționale, Edit. Lumina Lex, București, 1999
Waldron, Jeremy – Is dignity the Foundation of Human Rights, Public law&legal theory research paper series working paper no 12-73, 2013
Webber, Florentina Iuliana – Instituții ale Uniunii Europene, 2014
Encyclopedia of Public International Law, Instalment 6 – Organization of African Unity,
Legi, tratate:
Constituția României
Codul civil – anterior
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în Monitorul Oficial nr. 505/2011
Codul penal – anterior
Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod Penal, Monitorul Oficial, Partea I nr. 510/2009
Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003
Convenții, pacte:
The International Dimensions of Human Rights, 1979
Statutul Consiliului Europei a fost adoptat la Londra la 5mai 1949
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
Convenția europeană a drepturilor omului
Proiectul de Tratat asupra Constituției pentru Europa
Ghidul Uniunii Europene privind abordarea comună în lupta împotriva terorismului
Convenția americană a drepturile omului, adoptată în anul 1969
Carta africană a drepturilor omului și popoarelor adoptată la Nairobi, în anul 1981.
*** Buletinul Oficial nr. 146/1974
*** Monitorul Oficial nr. 112/1990
*** Monitorul Oficial nr. 135/1994.
*** Monitorul Oficial nr. 285/1994
*** Monitorul Oficial al României nr. 767/31.10.2003
*** Monitorul Oficial nr. 505/2011
*** Monitorul Oficial, Partea I nr. 510/2009
*** Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 364, 2000
*** Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C/389 din 30.03.2010
*** Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Explicații cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, C 303/02, 14.12.2007
Surse net:
www.echr.coe.int
www.csm1909.ro
www.scj.ro
http://emap.csm1909.ro
http://europa.eu/eu-law/index_ro.htm
http://www.cameradeputatilor.ro/
http://www.senat.ro/
http://www.guv.ro/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Primăvara_arabă
CEDO condamnă România – 40% din cazuri se referă la tratamente inumane şi degradante
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Si Libertatile Fundamentale ale Omului Si Cetateanului (ID: 127639)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.