Drepturile Si Libertatile Fundamentale ale Omului

INTRODUCERE

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt drepturile inerente naturii noastre, a umanității, fără de care am putea exista ca ființe umane libere, cu propria conștiință și judecată. drepturile omului ne permit să dezvoltăm și să folosim din plin calitățile noastre omenești ca inteligența, conștiința, talentul, gândirea etc., ne permite să ne satisfacem nevoile spirituale sau materiale. Ele izvorăsc din dorința crescândă a individului de a trăi într-o societate unde demnitatea inerentă, valoarea și bunăstarea fiecărei persoane se vor bucura de respect și protecție. După cum enunță prima propoziție a Declarației Universale a Drepturilor Omului, cea mai importantă declarație oficială internațională privind drepturile inalienabile și inviolabile ale omului, respectarea drepturilor și a demnității umane reprezintă ʺfundamentul libertății, justiției și păcii în lumeʺ. Drepturile fundamentale ale omului sunt protejate de altfel, și de alte documente importante la nivel internațional precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale. În sistemul legislativ intern protecția drepturilor și libertăților ale omului este asigurată de Constituția României și de alte acte normative.

Importanța drepturilor și libertăților fundamentale reiese în primul rând, din faptul că ele privesc valori sociale, politice și economice, fiind esențiale pentru o societate. În al doilea rând, ele sunt garantate și protejate nu numai în relațiile dintre membrii societății sau dintre aceștia și autoritățile administrative, dar și în raport cu autoritățile judiciare.

Drepturile fundamentale pot fi clasificate pe categorii după mai multe criterii. Dacă alegem să clasificăm drepturile în funcție de obiectul, al valorii ocrotirii putem distinge patru categorii de drepturi, și anume: drepturi care asigură libera dezvoltare a personalității umane, drepturi social-politice, drepturi social-economice și drepturi politice.

În prezenta lucrare am ales să analizez drepturile care fac parte din categoria drepturilor social-politice, reglementate în jurisprudența Curții Constituționale a României. Dintre care fac parte: libertatea de exprimare, libertatea de întrunire, dreptul de asociere, dreptul de petiționare și accesul liber la justiție. Aceste drepturi sunt exercitate pentru satisfacerea unor nevoi materiale sau culturale ale membrilor societății, dar și în vederea unei participări la viața politică. Este și motivul pentru care în mod constant aceste libertăți sunt clasificate în aceeași categorie de drepturi.

Am decis să tratez fiecare drept individual, în câte un capitol integral fiecare pentru o abordare mai amplă și o analiză mai detailată. Astfel, în ordinea de idei, libertatea de exprimare are a fi studiată în primul capitol. Fiind una dintre cele mai vechi libertăți cetățenești, reprezintă elementul care individualizează o persoană. Exprimarea liberă a gândurilor, opiniilor și ideilor proprii reprezintă o libertatea fundamentală fără de care ar fi imposibilă individualitatea și evoluția civilizației. Reglementată constituțional, libertatea de exprimare este o libertate cu un conținut complex și constă în posibilitatea persoanei fizice de a-și exprima prin viu sau prin scris sau prin alte mijloace de exprimare în public, gândurile, opiniile, credințele religioase, creațiile culturale și multe altele.

Așa cum are dreptul de a avea o opinie proprie, o persoană dispune și de libertatea de a o exprima prin intermediul mijloacelor de informare publică în masă în cadrul unor mitinguri, demonstrații, procesiuni și alte forme de întruniri. Această libertate oferă posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni publice sau private pentru a-și putea exprima gândurile și ideile proprii.

Pe lângă dreptul de a se întruni, cetățenii se bucură și de dreptul de a se asocia, în mod liber, în partide politice, sindicate, patronate și alte forme și tipuri de organizații cu scopul de a participa la viața politică, științifică, socială și culturală, prin formarea unei entități comune, în vederea unor interese legitime comune.

Al patrulea drept din categoria drepturilor social-politice este dreptul la petiționare, exercitarea acestuia reprezentând o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau cu caracter general. Dreptul la petiționare constă în dreptul cetățenilor de a se adresa autorităților publice prin petiții, acestea la rândul lor fiind obligate să răspundă le aceste cereri în termenele și condițiile potrivit legii.

Un ultim drept din aceasta categorie, asupra căruia voi studia,este accesul liber la justiție. Fiecare persoană are dreptul de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, facultatea oricărui cetățean de a introduce, după liberă lui apreciere, o acțiune în justiție, reprezintă liberul acces la justiție. Această libertate reprezintă principiul fundamental al oricărui sistem judiciar democratic.

În sistemul juridic românesc, drepturile omului sunt protejate de legea fundamentală care stă la baza constituirii statului românesc, și anume de Constituția României. Titlul II din structura Constituției este dedicată drepturilor și libertăților fundamentale. În continuare voi analiza dispozițiile textului constituțional, domeniul de reglementare și importanța implicării statului în exercitarea acestor drepturi. De asemenea, voi studia dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a altor acte normative internaționale importante.

Deoarece nici un drept nu este absolut, drepturile și libertățile care fac obiectul acestei cercetări, pot cunoaște anumite restricții. În respectiva lucrare voi analiza și limitele impuse acestor libertăți, limite ce sunt reglementate nu numai de Constituția României, ci și de instrumentele juridice internaționale aplicabile în sistemul nostru de drept.

CAPITOLUL 1

LIBERTATEA DE EXPRIMARE

Considerații generale

Orice drept al unei persoane se sfârșește acolo unde își are începutul dreptul alteia. Respectiv fiecare din noi are obligații atât sub aspect juridic,cât și sub aspect moral de a ne exercita drepturile în măsura în care aceasta nu va afecta drepturile și libertățile altora.

Gândurile, credințele religioase, creațiile spirituale de orice fel intră în circuitul juridic, numai dacă sunt exteriorizate, comunicate, exprimate. Aceasta pentru simplu motiv că atâta timp cât rămân în universul spiritual interior omului, ele nu pot fi cunoscute de alții, ce către ceilalți, gândirea umană rămânând încă un domeniu protejat natural de indiscreția semenilor.

Dreptul la libera exprimare,este un drept recunoscut atât de legislația națională, cât și de instrumentele internaționale.

La capitolul reglementare națională,acesta se cuprinde în Constituția României care enunță in art. 30 alin.1: ʺ Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor si libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabileʺ

Reglementarea internațională cuprinde la rândul său mai multe instrumente ,cum ar fi: Declarația Universală a Drepturilor Omului art.19 ʺOrice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat.ʺ Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale art.10 ʺOrice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.ʺ Pactul cu privire la drepturile civile și politice art. 19, alin.2 ʺOrice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea saʺ.

Noțiuni generale și condițiile de exercitare a libertății de exprimare

Văzută în complexitatea conținutului său juridic, libertatea de exprimare este una dintre cele mai vechi libertăți cetățenești, o libertate de tradiție, cunoscută sub această denumire, fie sub denumirile aspectelor sale, libertatea cuvântului, libertatea presei. Libertatea de exprimare în sens larg, al exprimării individualității, este elementul care pe lângă diferențele fizionomice, individualizează o persoană și o face diferită de ceilalți. Fără libertatea fundamentală de exprimare a percepțiilor și ideilor proprii nu ar exista individualități și nu ar exista evoluție. Exprimarea opiniilor având o fază lăuntrică, aceea de formare a ideilor, care practic este necontrolabilă, nici de către individ, și care mereu este influențată de condițiile externe, în permanentă mișcare și modificare, este un atribut natural al ființei umane și este baza tuturor libertăților. Astfel cum este reglementată constituțional libertatea de exprimare este o libertate cu un conținut complex.. Libertatea de exprimare este strâns legată de libertatea conștiinței și de dreptul la informație, consacrată prin Constituție și constă în posibilitatea persoanei fizice de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel.

Constituția definește ce anume se poate exprima liber și prin ce forme și mijloace se poate realiza un asemenea lucru. În legătură cu primul aspect, vom observa că pot fi exprimate liber, gândurile, opiniile, credințele și creațiile de orice fel. Această formulare largă exprimă atât domeniul reglementat cât și imposibilitatea nominalizării prin Constituție a tuturor creațiilor spirituale pe care mintea omului le poate imagina și realiza. De acea, prin formularea creații de orice fel textul constituțional reușește să fie eficient și cuprinzător.

Cât privește formele și mijloacele de exprimare formularea constituțională este de asemenea cuprinzătoare, acestea fiind: viul grai, scrisul, imaginile, sunetele, alte mijloace de comunicare în public.

Libera exprimare, ca libertate fundamentală cetățenească trebuie realizată în public. Exprimarea în public este definitorie pentru conținutul juridic al acestei libertăți, termenul public fiind desigur definit prin legi. Explicația acestei idei constă în faptul că, simpla probabilitate, pe care o are un om de a avea o anumită opinie, nu are nici o valoare, din punctul de vedere al libertății de exprimare, dacă nu este comunicată celor din jur. Ca urmare, este necesară găsirea unor forme și mijloace adecvate și eficiente pentru realizarea comunicării.

Constituția României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constituțională decisivă pentru libertatea de exprimare. De asemenea, este interzisă suprimarea publicațiilor. Suprimarea unei publicații, ca sancțiune, este o sancțiune exagerată, ea vine, prin duritatea sa, în conflict cu ideea de respect a libertăților umane. Constituția nu interzice și suspendarea publicațiilor. Suspendarea nefiind o sancțiune atât de severă precum suprimarea.

Libertatea de a înființa publicații

Libertatea de exprimare ridică și probleme de ordin material fapt ce explică prezența unor asemenea dispoziții în art. 30 din Constituție. Libertatea de exprimare are, așa cum am arătat, un conținut complex care cuprinde, pe de o parte, un aspect spiritual și, pe de altă parte, un aspect material. Aspectul material care privește de fapt toate libertățile de opinie are o importanță aparte pentru libertatea presei, știut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara existenței unor tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare, etc. De aceea, prin Constituție se arată că libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.

Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării cum este reglementat in alin. (5) al art. 30 din Constituție .Astfel, afirmațiile, opiniile sau judecățile de valoare ale titularului unui mandat de demnitate publică, precum este Președintele României sau conducătorul unei autorități publice, referitoare la alte autorități nu constituie prin ele însele conflicte juridice între autorități publice. Părerile sau propunerile privind modul cum acționează sau ar trebui să acționeze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia, nu declanșează blocaje instituționale,dacă nu sunt urmate de acțiuni sau inacțiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuțiilor constituționale ale acelor autorități publice.

Reglementarea pe plan internațional

Convenția Europeana pentru Drepturile Omului este cea mai importantă formă de exprimare al atașamentului profund al statelor membre ale Consiliului European față de valorile democrației, păcii și justiției, iar prin intermediul lor față de respectarea drepturilor si libertăților fundamentale ale indivizilor aflați in jurisprudența lor.

În concepția redactorilor Convenției, dreptul la libertatea de exprimare reprezintă o noțiune generică, deoarece el cuprinde,în sine, două libertăți. Prima dintre ele este libertatea de opinie, cea de-a doua cuprinde ʺlibertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ingerințe din partea autorităților publice si fără limitări date de frontierele dintre stateʺ, toate aceste aspecte alcătuind libertatea de informare.

Libertatea de opinie este o condiție prealabilă pentru exercitarea altor libertăți garantate de articolul 10, bucurându-se de o protecție aproape absolută, în sensul că exclude aplicarea restricțiilor posibile enunțate în al doilea paragraf. Conform declarației Comitetului Miniștrilor „orice restricție asupra dreptului în cauză va fi incompatibilă cu natura unei societăți democratice”.

Libertatea de opinie constituie elementul clasic ale libertății de expresie și presupune ca nici o persoană să nu sufere vreo atingere pentru exprimarea opiniilor sale. Posibilitățile oricărei persoane de a avea și de a exprima o opinie minoritară constituie o componentă esențială a societății democratice, care se bazează pe pluralism, toleranță și spirit de deschidere.

Statele nu trebuie să încerce să îndoctrineze cetățenii aflați sub autoritatea lor și să opereze distincții între indivizi în funcție de opiniile împărtășite. Mai mult decât atât, promovarea informațiilor unilaterale de către Stat poate constitui un obstacol serios și inacceptabil pentru exercitarea libertății de opinie. Dreptul la libertatea de opinie, de asemenea, protejează indivizii împotriva unor posibile consecințe negative, care rezultă în cazurile când indivizilor li se atribuie anumite opinii ca urmare a declarațiilor publice anterioare. Libertatea de opinie cuprinde libertatea negativă a unei persoane de a refuza comunicarea propriilor opinii.

În același timp,s-a spus,pe drept cuvânt, că este dificil să se disocieze libertatea de opinie de libertatea de exprimare,deoarece cel mai adesea aceasta din urmă privește o opinie pe care individul și-a făcut-o în prealabil. Așa fiind,dacă libertatea de opinie nu are cum a fie limitată, pentru că o opinie formată, dar rămasă în gândirea autorului ei nu poate leza o anumită valoare sau o anumită persoană,ca și manifestarea convingerilor și a religiei,apărată de art.9, exprimarea opiniei poate forma obiectul unei limitări fie și pentru respectarea drepturilor aparținând altor subiecte de drept, ʺdar fără a se aduce atingerea respectului convingerilor care constituie punctul central al libertății de gândireʺ

Libertatea de informare este cel de-l doilea element al libertății de exprimare, este un drept al oricărei persoane, indiferent de natura sa, și acoperă atât dreptul de a comunica informații, cât și dreptul oricărei persoane de a le primi. Pentru că, nu presupune numai libertatea de a difuza informații, ci și libertatea cititorului, auditorului,publicului in general,de a primi informații in mod liber din diferite surse. De aceea alin. I din art.10 al Convenției vorbește despre ʺlibertatea de a primi sau comunica informațiiʺ.

Libertatea de a comunica informații și idei are o importanță primordială pentru viața politică și structura democratică a unei țări. În absența acestei libertăți este imposibilă organizarea unor alegeri cu adevărat libere. În plus, o exercitare deplină a libertății de a comunica informații și idei permite critica liberă a guvernului, care constituie indicatorul principal al unui sistem de guvernare liber și democratic.

Libertatea de a primi informații și idei include dreptul de a colecta și de a căuta informații, utilizând toate sursele legitime disponibile. Libertatea de a primi informații, de asemenea, acoperă emisiunile televizate internaționale. Deși libertatea de a primi informații și opinii se referă la mijloacele de informare în masă, acordându-le dreptul de a comunica publicului astfel de informații și idei, Curtea, de asemenea, include în această libertate și dreptul publicului de a fi informat în mod adecvat, în special asupra problemelor de interes public.

Libertatea presei. Cu toate că articolul 10 nu menționează în mod explicit libertatea presei, Curtea a elaborat o jurisprudență vastă care furnizează un ansamblu de principii și norme care conferă presei un statut special în exercitarea libertăților consacrate în articolul 10. Acesta este motivul pentru care consider că libertatea presei merită un comentariu suplimentar în raport cu prevederile articolului 10.

Curtea Europeană s-a pronunțat în repetate rânduri asupra importanței libertății de comunicare într-o societate democratică.Având în vedere ca cel mai adesea informațiile se transmit prin presă, instanța europeană a subliniat mereu in jurisprudența sa că, din moment ce libertatea de expresie constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, garanțiile acordate presei au o importanță cu totul deosebită. Pentru Curtea Europeană presa este ʺcâinele de pazăʺ al unei societăți democratice, ea având tocmai rolul de a informa, de a controla și de a relata despre toate domeniile de interes public,de la cele privitoare la responsabilitățile politice, la funcționarea instituțiilor și serviciilor publice, până la aprecierea oportunității de a beneficia de ʺservicii veterinare de noapteʺ.Trebuie arătat că libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru asigurarea expunerii opiniilor și ideilor individului ori ale grupului. Libertatea presei implică nu numai dreptul de a comunica opțiunile și convingerile dar implică și o serie de drepturi și obligații legate de imprimare, transport, emisie, vânzare, afișaj etc. și un element deosebit de important, statutul jurnalistului, deontologia profesională a lui.

În secolul al XX-lea presa electronică s-a răspândit spectaculos, circulația de informații și comunicarea a devenit extrem de rapidă, cu mult mai confortabilă și acest fapt a implicat,inevitabil, creșterea volumului de informații. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în baza art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, analizând în mai multe cauze problematica libertății presei a arătat importanța deosebită a garantării libertății de exprimare în condițiile în care presa este principalul informator al publicului, ca urmare este un veritabil formator de opinii, în legătură cu problemele publice, politice și nu numai. proporțional, în funcție de fapta comisă de jurnalist și având în vedere scopul urmărit de acesta.

Conform art. 19 din Declarați Universală a Drepturilor Omului ʺorice persoană are dreptul la libertatea de opinie și de exprimareʺ,ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela ʺde a căuta, de a primi și de a răspândiʺ, fără a se ține seama de granițe, ʺinformații și idei prin orice mijloc de exprimareʺ(în prevederea respectivă nemijlocit se conține și definiția acestui drept,este însă de semnalat că, datorită strânsei legături între libertatea de exprimare și dreptul la informație, acestea sunt reglementate împreună).

Dreptul la libera exprimare este reglementat și in Pactul cu privire la drepturile civile si politice și definește acest drept prin ʺlibertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice felʺ cât si de formele alese care pot fi sub orale sau scrise, ʺtipărite sau artisticeʺ. De asemenea nimeni nu poate fi prejudiciat in exercitarea acestui drept,adică ʺnimeni nu trebuie sa sufere din cauza opiniilor saleʺ. Însă acest drept comportă obligații și responsabilități, conform alin.3 din articol, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor limitări necesare fiind pentru ʺrespectarea drepturilor sau reputației altorʺ și pentru ʺapărarea securității naționale, ordini publice,sănătății sau moralitățiiʺ.

Limitele dreptului la libera exprimare

Libertatea de exprimare este dreptul care permite persoanelor să participe la viața politică,socială și culturală, manifestându-și public gândurile,opiniile,credințele etc. Dar această libertate de exprimare nu poate fi absolută și,ca atare, este supusă unor coordonate juridice. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, siguranța publică, ocrotirea sănătății și a moralei publice, prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, precum și a unor interese de ordin personal,cum ar fi reputația și drepturile personale.

Conform alin. (6) al art. 30 din Constituție libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Faptele incriminate de Codul Penal, insulta, calomnia ori denunțarea calomnioasă sunt fapte care aduc atingere onoarei și reputației umane. Onoarea este sentimentul de prețuire a propriei persoane, suma calităților și însușirilor pe care fiecare persoană și le atribuie iar reputația este stima și considerația de care fiecare individ se bucură din partea semenilor săi, dreptul la demnitate fiind drept fundamental,valoarea socială lezată prin încălcarea acestui drept este deosebit de importantă. Incriminarea infracțiunii de calomnie și insultă dă expresie restrângerii dreptului la exprimare. Concludem că dreptul la apărarea onoarei,demnității, vieții particulare și a reputației profesionale își are începutul acolo unde este trecută limita dreptului la libertatea exprimării.

Sub acest aspect este interesat de remarcat că Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice,prin art. 19 alin. (3), stabilește că exercițiul libertății de exprimare comportă îndatoriri speciale și responsabilități speciale și că poate fi supus anumitor restricții care trebuie să fie expres stabilite prin lege și sunt necesare: respectul drepturilor sau reputației altora, siguranței naționale, ordinii publice,sănătății sau moralității publice. Noțiunea de ʺîndatoriri și obligațiiʺ apare și în articolul 10 alin.(2) a Convenției Europene a Drepturilor Omului, și această noțiune poate servi la justificarea unor sancțiuni aplicate exercitărilor ʺiresponsabileʺ ale libertății de exprimare. O altă problemă importantă a interpretării art. 10, alin. (2) este cea a condițiilor propriu-zise impuse oricărei limitări a libertății de exprimare din partea autorităților. Cele trei condiții impuse de textul articolului sunt: limitarea să fie prevăzută de lege, limitarea să aibă un scop legitim și limitarea să fie necesară într-o societate democratică. Prima condiție dispune că ʺformalitățile, condițiile, restricțiile sau sancțiunileʺ la care poate fi supus exercițiul libertății de exprimare trebuie sa fie prevăzut de lege. Jurisdicția europeană impune ca legea care limitează libertatea de exprimare să fie accesibilă și previzibilă, aceasta înseamnă că ea trebuie să poată fi precis cunoscută, iar efectele încălcării ei să fie previzibile de cei vizați. A doua condiție presupune că limitarea să aibă un scop legitim. Aceste scopuri sunt enumerate expres de textul art. 10 alin. (2). Este vorba despre ocrotirea unor interese și valori fundamentale intr-o societate democratică: ʺsecuritatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.ʺ Este impusă spre a fi îndeplinită și cea de-a treia condiție, și anume restrângerea sa fie necesară intr-o societate democratică pentru îndeplinirea scopurilor menționate. Pentru a determina existența unei asemenea necesități, Curtea a aplicat criterii diferite de apreciere,criteriul principal fiind proporționalitatea ingerinței in raport cu scopul legitim urmărit. Alte criterii utilizate de Curte în aprecierea necesității într-o societate democratică pot fi: importanța interesului exprimării, mediul și modul de comunicare a opiniilor și informațiilor, marja de apreciere a statelor.

Dispozițiile constituționale din art. 30 alin.(7) dar și cele din art. 20 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice interzic acele exprimări care urmăresc: defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică; manifestări obscene, contrare bunelor moravuri . Din acesta rezultă ideea de protecție constituțională a unor importante valori umane, statale, publice. Lezarea acestor valori sunt mai frecvente și prin intermediul mass-media mai larg cunoscute, când sunt comise față de persoane publice (dacă dețin funcții publice, ori sunt cunoscuți pentru activitatea lor artistică, sportivă etc.). Viața acestor persoane, oarecum este mereu urmărită sau cel puțin cunoscută de public, din acest motiv sunt mai des criticați,izvorul acestei critici este tocmai libertatea de expresie, libertatea de a analiza, de a dezbate chestiunile publice. Se poate observa atât în practica instanțelor naționale, cât și a celor internaționale că pragul de tolerare a instanțelor este mai ridicată în aceste cazuri.

Existența unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare implică și răspunderea juridică pentru depășirea acestor limite, altfel spus pentru abuzul în exercitarea acestei libertăți așa de importante. De aceea, art.30 stabilește formele răspunderii și subiectele răspunderii. Astfel, în alineatul (8) sunt stabilite explicit două forme ale răspunderii și anume răspunderea civila și răspunderea penală. Cât privește răspunderea civilă textul constituțional stabilește că ea revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Prin exprimarea „în condițiile legii” se dă legiuitorului misiunea de a stabili în detaliu condițiile stabilirii răspunderii, dimensiunile acesteia, repartizarea răspunderii civile, pe cei răspunzători. Privitor la răspunderea pentru delictele de presă (răspunderea penala) ea va fi stabilită prin lege. Constituția nu a stabilit și nici nu putea stabili și alte detalii, răspunderea pentru săvârșirea unui delict având un caracter eminamente personal.

CAPITOLUL 2

LIBERTATEA ÎNTRUNIRILOR

2.1. Generalități

Libertatea întrunirilor este al doilea drept din categoria drepturilor cu caracter social-politic. Această libertate constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-și putea exprima gândurile, opiniile, credințele. Precum are dreptul de a avea opinie proprie, o persoană dispune și de libertatea de a o exprima și aceasta se poate face fie prin intermediul mijloacelor de informare în masă, fie in mod direct, în cadrul unor mitinguri, demonstrații, procesiuni sau orice alte întruniri. Trebuie să precizăm că prin conținutul său, această libertate se află într-o strânsă corelație cu libertatea de gândire și de conștiință recunoscute de art. 29 din Constituția României, precum și interferarea, în multe situații, cu libertatea de exprimare apărată in art. 30 din Constituție, ceea ce înseamnă o dovadă a caracterului democratic al statului. Este și motivul pentru care în mod tradițional și constant aceste libertăți sunt clasificate în aceeași categorie de drepturi, cele social-politice, denumite și libertăți de opinie .

Dreptul la libertatea întrunirilor este reglementat în articolul 39 din Constituția României si prevede ca ʺ mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere și se pot organiza și desfășura numai în mod pașnic, fără nici un fel de armeʺ. Tot la capitolul legislația națională, Legea nr. 60/1991, privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, la art. 1, prevede ca, ʺlibertatea cetățenilor de a-și exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură, de a organiza mitinguri, demonstrații, manifestații, procesiuni și orice alte întruniri și de a participa la acestea este garantată prin lege. Asemenea activități se pot realiza numai pașnic și fără nici un fel de armeʺ

Din documentele internaționale care conțin dispoziții privitoare la libertatea întrunirilor, trebuie menționată in primul rând Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care în articolul 11 precizează că ʺorice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertate de asociereʺ. De asemenea, art. 20 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, din anul 1948, proclamă ca ʺorice persoană are dreptul de întrunire și asociere pașnicăʺ. La rândul lui, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice în art. 21 dispune că ʺdreptul la întrunire este recunoscut; exercițiul lui nu poate fi supus decât restricțiilor conforme cu legea și necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al securității publice,al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile și libertățile altora.ʺ

2.2. Reglementarea dreptului la libertatea întrunirilor în legislația națională

2.2.1. Noțiunea de ʺîntrunireʺ

Dicționarul explicativ român ne definește întrunirea ca o reuniune a unui grup de persoane pentru a discuta și a hotărî ceva; ʺo adunare; un sobor; o ședereʺ. Sunt anumite trăsături comune tuturor întrunirilor, fără a se face deosebire de formele în care se realizează. Orice întrunire este o grupare de persoane organizată, cu caracter temporar, și are ca scop schimbul de idei, concepții, opinii etc. Libertatea de întrunire conduce la întrunirea efemeră,într-un anumit scop,a unui grup de oameni. Putem, deci, să menționăm aici că libertatea întrunirilor este un mijloc prin care oamenii își exprima opiniile și ideile legate de viața socială. Orice întrunire, în sensul legii, presupune o legătură între participanți, o intenție comună și totdeauna un minimum de organizare. Aceste trăsături sunt importante din punct de vedere juridic atunci când se pun probleme de autorizare prealabilă, de desfășurare sau de răspundere. Aceste trăsături deosebesc întrunirile legale de grupările sau aglomerările întâmplătoare de persoane.

Libertatea de întrunire privește doua categorii de întruniri: publice și private. În ceea ce privește întrunirile publice, atunci când sunt prevăzute manifestații sau defilări pe drumurile publice, supunerea acestor întruniri unor autorizări din partea autorităților publice, este permisă prin lege. Autoritățile trebuie, pe de o parte, să protejeze ordinea publică, iar pe de altă parte, sa ia toate măsurile necesare ca să asigure exercitarea acestui drept iar întrunirile să se desfășoare in cele mai bune condiții. Cât ține de întrunirile care se desfășoară in cadru privat, caracteristica fundamentală a proprietății private constă în excluderea controlului statului sau a altor persoane particulare, prin urmare, se pune problema dacă statul poate interveni pentru asigurarea exercitării dreptului la libera întrunire în astfel de spații. În articolului 39 din Constituția României, nu rezultă o asemenea diferențiere între întrunirile publice și private ,iar faptul ca in textul constituțional nu se menționează despre aceasta clasificare, putem concluziona ca dispozițiile legale ale acestei libertăți sunt aplicabile oricărui tip de întrunire.

2.2.2. Formele si mijloacele de exercitare a libertății întrunirilor

Dreptul la libertatea întrunirilor se poate exercita prin mai multe forme si mijloace. Din cadrul acestor forme Constituția enumeră mitingurile, demonstrațiile și procesiunile precum și ʺorice alte întruniriʺ . Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice în art. 1 alin. 2, mai adaugă și manifestațiile ca formă de exercitare a acestei libertăți. Deși, enumerate separat, aceste tipuri de întruniri au caracteristici comune – presupun o grupare organizată de oameni, destinată schimbului de ide, concepții, opinii, limitată în timp, cu caracter și scop temporar. Întrunirile se deosebesc după anumite caracteristici și putem observa după clasificarea pe care ne-o textul constituțional.

a) Mitingurile. Acestea sunt niște manifestații publice care au loc în aer liber, având un caracter larg și sunt organizate în vederea dezbaterii unor probleme politice sau sociale de mare importanță. De regulă, acestea sunt adunări statice și se desfășoară în locuri special adaptate și stabilite (stadioane, pieți, străzi, etc.)

b) Demonstrațiile. Semnificația acestei noțiuni presupune o manifestație a maselor, cu caracter social-politic, exprimându-se prin ieșirea în stradă (defilare) a unor mase de oameni, de obicei cu pancarte și lozinci, pentru a-și exprima poziția lor față de politica autorităților sau față de anumite probleme sociale. Demonstrațiile pot avea caracter spontan, fiind organizate de anumite persoane.

c) Procesiuni. Acest tip de întruniri este mai ușor de identificat, deoarece presupune un șir lung de oameni care merg într-o anumită ordine,în aceeași direcție și cu același scop. Procesiunile se exprimă prin mișcări pe străzi sau drumuri a maselor de oameni, sau prin așa-numitele marșuri. Ele pot avea caracter diferit, începând de la ceremoniile religioase, până la marșurile pentru pace sau cele sportive. Procesiunile sun pregătite din timp,însă nu întotdeauna trebuie declarate autorităților publice și adesea, acestea pot începe sau sfârși cu mitinguri sau alte manifestații (adunări, reuniuni;)

d) Manifestațiile. Tipul acesta de întruniri l-am putea defini ca fiind niște demonstrații publice de masă ca dovadă a simpatiei sau a protestului față de un eveniment de interes general sau față de o anumită persoană ori grup de persoane. De obicei cuvântul manifestație se utilizează fie ca sinonim al termenilor demonstrație și procesiuni, fie ca o noțiune generală pentru orice întrunire în aer liber.

e) Alte întruniri. Dreptul la libertatea întrunirilor se poate realiza printr-o diversitate de forme si mijloace iar caracterul deschis și receptiv al dispozițiilor constituționale, au determinat ca după enumerarea celor trei forme să se adauge și exprimarea ʺorice alte întruniriʺ. Astfel, art. 39 nu restrânge formele și mijloacele de realizare a acestei libertăți numai la cele trei forme nominalizate. La această ultimă categorie pot fi atribuite și astfel de manifestații precum pichetul, congresul, flash mob-ul, orășelul de corturi, etc.

2.2.3. Regimul juridic

Textul art. 39 din Constituția României este complex și stabilește trei reguli în legătură cu întrunirile, și anume: a) libertatea întrunirilor; b) caracterul pașnic al întrunirilor; c) interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste reguli au caracter constituțional.

Libertatea întrunirilor presupune că organizarea mitingurilor, a demonstrațiilor, manifestațiilor, procesiunilor și a altor întruniri cât și libera participare la acestea este reglementată prin lege. De altfel, nimeni nu poate fi obligat, nici măcar prin lege,să organizeze sau să participe la o întrunire. În cazul întrunirilor private, nu apar careva probleme în exercitarea acestei libertăți, deoarece, acestea prin esența lor sunt libere. În ce privește întrunirile publice există mai multe norme și reguli care ar trebui respectate, aceste norme sunt expres prevăzute de legea 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, și anume,ʺ adunările publice ce urmează sa se desfășoare in piețe, pe căile publice ori in alte locuri in aer liberʺ se pot organiza numai după declararea prealabila prevăzută de legislația în vigoare. Reglementările respective sunt determinate, în mare măsură de prevederile art. 53 din Constituția României, care menționează cazurile când exercițiul unor libertății (inclusiv libertatea întrunirilor) poate fi restrâns.

Caracterul pașnic întrunirilor a constă în faptul că acestea trebuie să se desfășoare în mod pașnic și civilizat, cu asigurarea protecției participanților, cât și a mediului înconjurător. De asemenea, trebuie să se desfășoare fără a se împiedica folosirea normală a drumurilor publice, a transportului în comun, fără să se stânjenească funcționarea publice sau private și fără să degenereze în acțiuni violente ce ar pune în primejdie ordinea și liniștea publică, siguranța, viața și integritatea persoanelor, cât și integritatea bunurilor din domeniul public sau privat. Art. 3 din legea 60/1991 menționează in legătura cu desfășurarea întrunirilor, în cazul când organizatorii unei astfel de adunări publice dețin informații sau indice precum că desfășurarea acestora ʺs-ar putea solda cu acte de dezordine ori ar putea să ducă la manifestări violenteʺ, sunt obligați de a înștiința și de a solicita, din timp, organelor competente, ʺprimăriilor sau organele locale ale poliției, sprijin de specialitate.ʺ

Pentru ca toate întrunirile să se desfășoare în mod pașnic Constituția României interzice portul de arme pe durata organizării lor. Aceasta este prevăzută expres și de Legea 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice (art. 1.alin 2).

2.3. Reglementarea în legislația internațională

Activitatea politică și socială, ce constituie exprimarea liberă a opiniilor, credințelor și ideilor în public, este în principiu liberă intr-o societate democratică,cu unele rezerve ce țin de protecția unor interese generale. Acest principiu este cuprins in art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, alin.1ʺ orice persoană are dreptul la libertate de întrunire pașnică și la libertate de asociere, inclusiv a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.ʺ Se poate observa că, spre deosebire de alte acte internaționale de protecție a drepturilor și libertăților omului, Convenția reglementează în același text două libertăți primordiale, libertatea de întrunire și libertatea de asociere, menționând, în cele din urmă, în mod expres și libertatea sindicală, deși există o diferență majoră între ele. Astfel, libertatea de întrunire conduce la întrunirea vremelnică, efemeră, într-un anumit scop, a unui grup de persoane, pe când libertatea de asociere are ca rezultat constituirea unei organizații, de regulă subiect colectiv de drept public sau privat, cu un scop bine determinat și cu o anumită durată de timp.

Libertatea de întrunire ocupă un loc remarcabil în sistemul Convenției Europene, alături de celelalte libertăți, datorită rolului său în existența și dezvoltarea unei societăți democratice. Și din moment ce Convenția protejează libertatea de exprimare, precum și libertatea de manifestare a opiniilor și convingerilor, autorii ei au înțeles necesitatea să cuprindă și reglementări privitoare la protecția libertății de întrunire. Principiul democrației constă în capacitatea sa de a rezolva problemele prin dezbatere politică, protecția libertății de întrunire vizează tocmai acest schimb de idei și manifestările colective ale activității sociale și politice. Însă, trebuie de subliniat că art. 11 ocrotește doar libertatea de întrunire ʺpașnicăʺ, aceeași dispoziție este reglementată și în art. 20, punct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și în art. 21 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Termenul de ʺîntrunire pașnicăʺ poate fi înțeles în doua sensuri, în primul rând, reuniunea nu trebuie să aibă ca scop tulburarea ordinii și liniștii publice, și în cel din urmă, realizarea reuniunii să nu aibă drept consecință generarea de reacții violente.

În privința relației dintre libertatea de exprimare și libertatea de întrunire, Curtea Europeană consideră protecția opiniilor personale prevăzută de art. 10 din Convenție constituie unul din scopurile pentru care este garantată libertatea de întrunire pașnică, prevăzute in art.11 din Convenție.

2.4. Limitele protecției libertății de întrunire

Libertățile apărate prin art. 39 din Constituția României pot cunoaște anumite restricții, aceasta rezultă din corelația cu art. 53 din Constituție, potrivit căruia exercițiul acestui drept fundamental poate comporta anumite restrângeri și condiționări, pentru ca drepturile și libertățile cetățenilor, interesele acestora, precum și, ordinea publică și securitatea națională să nu fie afectate. Libertatea întrunirilor nu este un drept absolut, iar limitele care există sunt reglementate și de instrumentele juridice internaționale aplicabile în sistemul nostru de drept în temeiul articolelor 11 și 20 din Constituție.

Art. 11 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului impune anumite restricții acestei libertăți,prevăzute de cel de-al doilea paragraf din text, în situații care pun în discuție securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănătății sau a moralei, protecția drepturilor și libertăților altor persoane. De asemenea, art. 11 admite posibilitatea instituirii unor restricții exercitării acestor drepturi pentru membrii forțelor armate, ai poliției și ai administrației de stat.

Pactul internațional în articolul 21 impune restrângeri legale în ceea ce privește exercitarea libertății întrunirilor. Aceste sunt necesare într-o societate democratică pentru a ocroti sănătatea, moralitatea publică precum și drepturile și libertățile altora.

Legea nr.60 / 1991 republicată, privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice a prelucrat aceste prevederi internaționale de mare importanță. Astfel, articolul 2 din lege este prevede că aceste adunări publice trebuie să se desfășoare în pod pașnic și civilizat, cu protecția participanților și a mediului ambiant fără să stânjenească folosirea normală a drumurilor publice, a transportului în comun, funcționarea instituțiilor publice sau private, a celor de învățământ, cultura și sănătate, a unităților economice ori să degenereze în acțiuni turbulente de natură a pune în primejdie ordinea și liniștea publică, siguranța persoanelor, integritatea corporală, viața sau bunurile acestora ori ale domeniului public. Potrivit art. 5 din lege, organizarea și desfășurarea adunărilor publice sunt interzise în apropierea gărilor, porturilor, aeroporturilor, stațiilor de metrou, spitalelor, obiectivelor militare, a unităților economice cu instalații, utilaje sau mașini cu grad ridicat de pericol în exploatare. De asemenea este interzisă desfășurarea a doua sau mai multe manifestații publice simultan, indiferent de caracterul acestora. Legea interzice, prin art. 9, adunările publice prin care se urmărește propagarea ideilor totalitare de natură fascistă, comunistă, rasistă, șovină sau ale oricăror organizații terorist-diversioniste, organizarea unei lovituri de stat sau alte acțiuni contrare siguranței naționale, încălcarea ordini, siguranței sau moralității publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor sau punerea în pericol a sănătății acestora.

Comandanții organelor locale de poliție și jandarmerie sau persoanele desemnate de aceștia au obligația de asigura protecția participanților și de a stabili împreună cu organizatorii măsurile ce trebuie luate pentru desfășurarea adunărilor publice declarate, în condiții de deplină ordine, potrivit art. 16 din Lege. Următorul al articol din textul legislativ ne menționează că, în cazurile în care adunările își pierd caracterul pașnic, poliția și trupele de jandarmi vor interveni pentru împiedicarea sau neutralizarea manifestărilor ce tulbură grav ordinea și liniștea publică, pun în pericol viața, integritatea corporală a cetățenilor, a trupelor de ordine sau amenință cu devastări ori distrugeri de clădiri și alte bunuri, de interes public sau privat.

Trebuie să subliniem, însă, că art. 53 alin. 2 din Constituția României, precum și în jurisprudența internațională, (art. 11 alin. 2 din Convenția Europeană, art. 21 din Pactul cu privire la drepturile civile și politice) prevede că asemenea restricții trebuie să fie prevăzute de lege și să constituie măsuri necesare într-o societate democratică în vederea realizării scopurilor pentru care pot fi dispuse. Statele au dreptul să își adopte măsuri adecvate pentru a asigura desfășurarea pașnică adunărilor legale ale cetățenilor săi, iar pentru manifestațiile publice nu este exagerată impunerea obligației de a fi declarate autorităților și obține o autorizație prealabilă, întrucât acestea au posibilitatea să vegheze asupra respectării ordinii publice și să ia măsuri necesare pentru ca libertatea întrunirilor să fie asigurată.

Constituția, ca lege fundamentală și principala formă de control al respectării și apărării drepturilor și libertăților cetățenilor, a precizat în art. 53, alin. 2 că validarea unor asemenea restricții poate fi făcută numai dacă în situația concretă în care ele au fost adoptate s-au dovedit că sunt proporționale cu scopul urmărit, și anume protejarea valorilor enumerate în alin.1 al aceluiași articol și ʺsă fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertățiiʺ.

În privința libertății de întrunire pașnică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că o restricție adusă libertății de reuniune pașnică este necesară într-o societate democratică atunci când dezavantajele pe care o asemenea interdicție le provoacă organizatorilor sunt mai mici decât pericolul care este dat de adoptarea ei și nu există alte mijloace pentru a evita acest pericol.

Instanța de contencios european al drepturilor omului a adoptat soluții mai severe cu privire la necesitatea restricțiilor ce pot fi aduse, pe temeiul dispozițiilor art. 11 alin. 2 din Convenție, libertății de întrunire pașnică. În primul rând, Curtea a subliniat locul ʺeminentʺ pe care îl are libertatea de întrunire pașnică într-o societate democratică. În al doilea rând, ea evidențiat strânsa legătură între acest drept cu libertatea de exprimare, deoarece protejarea opiniilor personale reglementată in art. 10, constituie unul din obiectivele pentru care este ocrotită libertatea de întrunire prin art. 11 din Convenție. Ea a arătat ca statele au nu doar obligația de a proteja dreptul la întrunire pașnică, dar și obligația de a se abține să aducă restrângeri abuzive exercițiului acestui drept, iar dacă art. 11 are ca scop să apere individul împotriva ingerințelor ale autorităților de stat în punerea în valoare a libertăților pe care le protejează, textul poate să impună statelor și obligații pozitive, cum ar fi asigurarea efectivității acestor libertăți.

Astfel, în cauza Stankov împotriva Bulgariei, după ce a reamintit că una dintre principalele caracteristici ale democrației rezidă în posibilitatea pe care aceasta o oferă spre rezolvarea prin dialog și fără a se recurge la violență, a problemelor cu care se confruntă un stat. Curtea a decis că numai un risc previzibil și real de acțiune violentă și de instigare la violență ori de nerecunoaștere a principiilor democratice de către organizatorii unei întruniri poate justifica interzicerea ei.

În cauza Ezelin împotriva Franței, Curtea a respins afirmația statului că o sancțiune ulterioară demonstrației nu ar constitui o restricție a libertății de întrunire. Curtea a mai arătat că trebuie să existe echilibru echitabil între măsurile limitative luate de state și dreptul cetățenilor de aș-i face cunoscute convingerile prin manifestații pașnice.

În cauza Djavit An c. Turciei, reclamantul a susținut că refuzul autorităților turce și cipriote turcești de a-l autoriza să treacă linia ʺverdeʺ care separă cele două comunități cipriote, pentru a participa la reuniuni bicomunitare, i-a încălcat exercițiul libertății sale la întruniri, apărat de art. 11 din Convenție, Curtea a apreciat acest refuz ca fiind un ʺobstacol de faptʺ ce contravine prevederilor Convenției.

În orice caz, în privința restrângerilor libertății de întrunire, Curtea oferă statelor o marjă largă de apreciere: dacă statelor contractate li se impune adoptarea unor măsuri adecvate și rezonabile scopului de a asigura pașnica desfășurare a manifestațiilor licite, acestea nu trebuie garantate în mod absolut și statele se bucură de libertatea de a-și alege metodele pe care le vor utiliza.

CAPITOLUL 3

DREPTUL DE ASOCIERE

3.1. Generalități

Dreptul de asociere este o libertate fundamentală, social-politică, clasificată de regulă în categoria libertăților de opinie, alături de libertatea conștiinței, libertatea de exprimare etc., prin care se explică în ce privește conținutul său. Acest drept presupune posibilitatea cetățenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formațiuni politice, în sindicate, patronate sau alte forme și tipuri de organizații, ligi sau uniuni profesionale, non-profit, culturale ș.a., cu scopul de a participa la viața politică, științifică, socială și culturală, în vederea protecției unor interese legitime comune, prin formarea unei entități comune.

ʺLibertățile gândirii își găsesc o continuare naturală în libertățile de acțiune socială și politică, care permit omului, ființă socială, să exercite anumite activități la nivel de grup, în general, să participe la viața politică și economică a cetății. Aceste libertăți sunt individuale din perspectiva titularilor lor, dar, spre deosebire de celelalte, analizate anterior, modul lor de exercitare este colectiv, ele sunt libertăți de acțiune colectivăʺ.

Dreptul la asociere în legislația română este reglementat de art. 40 din Constituție potrivit căruia cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate și în alte forme de asociere și în urma revizuirii Constituției din 2003 au fost adăugate și patronatele. Potrivit legii partidelor politice nr. 14 din 9 ianuarie 2003, acestea sunt asociații ale cetățenilor cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituție. În ce privește sindicatele și patronatele, acestea sunt reglementate in Legea Nr. 62/2011 dialogului social, spre deosebire de partidele politice acestea sunt organizații fără caracter politic și sunt constituite in scopul apărării și promovării intereselor profesionale,economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor și a drepturilor acestora, prevăzute în legislația muncii, în pactele, tratatele, și convențiile internaționale la care România este parte și în contractele colective de muncă. Conform art. 2 ai respectivei legi, organizațiile sindicale sunt independente față de autorităților publice, față de partidele politice și față de patronate, respectiv organizațiile patronale, conform art. 54 din aceeași lege, sunt independente față de autoritățile publice, partidele politice și sindicate.

La nivel internațional libertatea asocierilor este protejată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin art. 11 alin. 1 potrivit căruia ʺorice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.ʺ Dintre alte documente internaționale care conțin dispoziții privitoare la libertățile discutate trebuie menționată și Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, care, in art. 20, proclamă că orice persoană are dreptul de întrunire și de asociere pașnică, cu precizarea că ʺ nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociațieʺ. De asemenea, art. 23 din Declarație în alin. 4 prevede dreptul oricărei persoane de a întemeia, împreună cu alte persoane, sindicate și de a se afilia la sindicate, pentru apărarea intereselor sale.

La rândul lor, Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice și Pactul internațional privitor la drepturile economice, sociale și culturale conțin dispoziții privitoare la aceleași libertăți. Astfel, art. 22 din primul pact menționat consacră dreptul de asociere, cu precizarea dreptului la libertate sindicală și cu instituirea acelorași limite ale exercițiului lor ca și cele prevăzute pentru libertatea de întrunire. Pactul internațional privitor la drepturile economice, sociale și culturale recunoaște dreptul sindicatelor de a forma federații sau confederații naționale și dreptul pe care îl au acestea din urmă de a forma organizații sindicale internaționale sau de a se afilia celor existente.

3.2. Noțiunea de ʺasociereʺ

Dicționarul explicativ român ne definește cuvântul ʺ asociereʺ ca fiind acțiunea de a se asocia și rezultatul acesteia. De asemenea, conform dicționarului explicativ, ʺa asociaʺ înseamnă a se uni, a se grupa cu cineva pentru atingerea unui scop comun, a lua parte împreuna cu alții, la o acțiune, la o inițiativă.

În contextul legislativ această acțiune reprezintă o formă de manifestare a opiniilor și convingerilor personale, și anume prin asocierea împreuna cu alții în vederea realizării unui scop determinat. De aceea art. 40 din Constituție, cât și art. 11 din Convenție garantează libertatea de asociere, care constă în dreptul fiecărei persoane de a constitui o grupare, alături de alte persoane, în vederea realizării unor interese comune, fără ca autoritățile statale să se opună la aceasta. Termenul de ʺasociațieʺ ʺpresupune o grupare voluntară, în vederea atingerii unui obiectiv comunʺ. Libertatea de asociere are ca rezultat constituirea unei organizații, subiect colectiv de drept public , ce urmărește un scop determinat și cu o anumită durată de timp. Astfel, asociația constituită poate avea o durată nelimitată sau limitată de timp și,în principiu, poate avea personalitate juridică.

3.3. Formele de asociere

Garantând dreptul la libera asociere, dispozițiile art. 40 din Constituția României a stabilit și formele de asociere. Ca și în cazul libertății întrunirilor, stabilirea unui inventar complet a determinat folosirea a doua procedee, și anume: a) enumerarea partidelor, a sindicatelor și patronatelor; b) enunțarea celorlalte forme organizatorice prin formularea ʺalte forme de asociereʺ.

a) Partidele politice. Acestea reprezintă, în contextul dicționarului explicativ român, organizații politice care exprimă și apără interesele unei clase sociale sau ale unei pături a acesteia, conducând lupta lor pentru atingerea anumitor scopuri sau idealuri. Legea 14/2003 partidelor politice, definește acestea fiind asociații ale cetățenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor publice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituție, partidele politice promovează valorile și interesele naționale, precum și pluralismul politic, contribuie la educarea politică a cetățenilor și încurajează participarea acestor la viața publică, influențează formarea opiniei publice, formează cetățeni capabili de a-și asuma responsabilități politice, participă cu candidații în alegeri și la constituirea autorităților publice, stimulează participarea cetățenilor la scrutine și organizează inițiativa legislativă a cetățenilor.

b) Sindicatele. Organizație înființată conform legii, al cărui scop este apărarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor ei. Conform dispozițiilor Legii Nr. 62/2011 dialogului social, acestea sunt independente față de autoritățile publice, de partidele politice și de patronate. Scopul formării sindicatelor nu reprezintă unul comercial, pentru că acestea nu sunt formate pentru a obține profituri materiale și financiare ci contribuie la apărarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților, și sunt organizații fără caracter politic.

c) Patronatele. Sunt organizații ale patronilor, autonome, fără caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial. Legea dialogului social (L 62/2011) definește aceste asociații ca organizații patronale. Astfel, în contextul Legii acestea sunt independente față de autoritățile publice, de partidele politice și de sindicate. Organizațiile patronale se constituie prin asociere liberă, pe sectoare de activitate, teritorial sau la nivel național, reprezintă, promovează, susțin și apără interesele economice, juridice și sociale ale membrilor lor. Au ca scop, promovarea, în condițiile legii, concurenței loiale. Desemnează reprezentanți, în condițiile legii, la negocierea și încheierea contractelor colective de muncă, la alte tratative și acorduri în relațiile cu autoritățile publice și cu sindicatele, precum și în structurile bipartide și tripartide de dialog social.

d) Alte forme de asociere. Asemenea libertății de întrunire, dreptul la asociere se poate exercita prin mai multe forme și mijloace. Astfel, alin. 1 a art. 40 din Constituție, pe lângă cele 3 forme de asociere enumerate, menționează și expresia ʺalte forme de asociereʺ, dovadă a caracterului deschis și receptiv a dispozițiilor constituționale. Am putea considera ca alte forme de asociere, tovărășiile, sâmbrele, etc.

Nominalizarea partidelor politice, a sindicatelor și patronatelor era obligatorie având în vedere corelația dintre art. 40 și art. 8 alin. (2) și art. 9 din Constituție, articole ce privesc scopurile acestor forme de asociere.

3.4. Domeniul de reglementare

Dispozițiilor constituționale din art. 40 presupune o clară delimitare a asociaților ce sunt rezultatul exercitării acestei libertăți și a altor asociații și societăți care sunt rezultatul unor contracte între asociați. Astfel, art. 40 din Constituție nu poate constitui temeiul creării unor societăți comerciale sau a altor asociații cu caracter lucrativ, ci se referă la asociații de drept constituțional, asociații de drept public, temeiul lor fiind libertatea de asociere și nu contractul care este temeiul asociaților și societăților de drept privat. Asociațiile prevăzute de art. 40 nu urmăresc obținerea sau împărțirea unor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale etc., scopuri care să exprime libertatea de gândire și de exprimare a opiniilor, credințelor.

Libertatea de asociere nu înseamnă ca orice persoană poate face parte din orice tip de asociație, indiferent de statutul său civil și profesional. Legislativul are dreptul de a reglementa condițiile în care pot fi înființate, organizate și în care funcționează diferite tipuri de asociație, inclusiv să dispună constituirea obligatorie a unor asociații pentru exercitarea unor profesii ori îndeplinirea unor atribuții de interes public.

Pluralismul politic este o condiție indispensabilă a democrației, iar Constituția îi acordă o valoare excepțională acestui principiu. Garanțiile pluralismului politic sunt diverse, dar principala garanție o constituie posibilitatea și libertatea înființării și funcționării partidelor politice, asigurarea tratamentului juridic egal și asigurarea constituțională a exercitării libertății de asociere. Partidele politice sunt asociații ale cetățenilor români cu drept de vot, ele promovează valorile și interesele naționale și contribuie la educarea cetățenilor și încurajează participarea acestora la viața publică. Potrivit legii 14/2003 partidelor politice, nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă sau nu parte dintr-un partid politic, de altfel, nu poate face parte dintr-un partid politic persoanele cărora le este interzisă prin lege asocierea politică, persoanele care sunt deja membrii unui alt partid. Fiecare partid trebuie sa aibă statut, program politic, denumire și însemne proprii. Adunarea generală a membrilor partidului politic sau a delegațiilor acestora este organul suprem de decizie, la nivel național,al partidului. Întrunirea acestuia are loc cel puțin o dată la 4 ani. Cererea de înregistrare a unui partid politic se depune la Tribunalul Municipiului București însoțită de: statutul și programul partidului, actul de constituire împreuna cu lista semnăturilor de susținere a cel puțin 25 000 de membri fondatori, listele membrilor partidului din organizațiile județene sau a municipiului București, declarație privitoare la sediul și patrimoniul partidului, dovada deschiderii contului bancar. Partidele politice se pot asocia între ele, pe baza unui protocol de asociere, constituind o alianță politică. Un partid politic își încetează activitatea ca urmare a autodizolvării, a dizolvării pronunțate pe cale judecătorească sau prin hotărâre a Curții Constituționale ori prin reorganizare. Sursele de finanțare a unui proiect politic (Legea nr. 334/2006) pot proveni din cotizațiile membrilor de partid, donațiile, legatele și alte liberalități, veniturile provenite din activități proprii și subvențiile de la bugetul de stat. De asemenea nu pot primi donații de la autoritățile și instituțiile publice, de la sindicate, de la regiile autonome, de la companiile naționale, de la societățile comerciale și de la societățile bancare cu capital majoritar de stat. Sunt interzise donațiile venite din partea altor state ori organizații din străinătate.

Sindicatele și patronatele, spre deosebire de partidele politice, sunt organizații autonome,fără caracter politic,înființate în baza principiului liberei asocieri, constituite în scopul apărării și promovării intereselor comune ale membrilor săi, prevăzute în legislația muncii, în pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte.

Sindicatele sunt independente față de partidele politice și față de patronate. Acestea sunt forme de organizare voluntară a angajaților, în scopul apărării drepturilor și promovării intereselor lor profesionale, economice și sociale în relația cu angajatorul. Pentru formarea unui sindicat este necesar un număr de cel puțin 15 persoane. O persoană nu poate fi membru, în același timp, a două sau mai multe sindicate. Modul de constituire, funcționare și dizolvare a unui sindicat se reglementează prin statutul adoptat de către membrii săi. Pentru dobândirea de către sindicat a personalității juridice, un împuternicit special va depune cererea de înscriere la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul. Sindicatul dobândește personalitate juridică de la data înscrierii în registrul special păstrat la judecătorie a hotărârii judecătorești definite de admitere a cererii. Sindicatele folosesc mijloace specifice, în vedere realizării scopului pentru care au fost create, precum negocierile, procedurile de soluționare a litigiilor prin mediere, arbitraj sau conciliere, petiția, protestul,mitingul, demonstrația și greva. Doua sau mai multe sindicate din aceeași ramură de activitate pot forma federații profesionale, federațiile la rândul lor se pot asocia în confederații sindicale. De asemenea, organizațiile sindicale se pot afilia la organizații similare internaționale. Sindicatele se pot dizolva prin hotărârea adunării membrilor sau delegațiilor acestora.

Patronatele sau organizațiile patronale sunt la rândul lor independente față de autoritățile publice, de partidele politice și de sindicate. Ele se constituie prin asociere liberă, pe sectoare de activitate, teritorial sau la nivel național. Patronii se asociază pentru constituirea unei organizații patronale, două sau mai multe patronate pot constitui o federație, două sau mai multe federații patronale pot constitui o confederație patronală. Patronatele își pot constitui structuri organizatorice teritoriale proprii, cu sau fără personalitate juridică. Organizațiile patronale își desfășoară activitatea în baza statutelor și regulamentelor proprii. Modul de constituire, organizare, funcționare și de dizolvare a unei organizații patronale se reglementează prin statutul adoptat de către membrii săi, cu respectarea dispozițiilor legale. Statutul trebuie să cuprindă denumirea organizației și sediul principal, obiectul de activitate și scopul, patrimoniul inițial, mărimea și compunerea acestuia, sursele de finanțare, drepturile și obligațiile membrilor, organele de conducere, etc. Pentru dobândirea personalității juridice de către organizația patronală, împuternicitul special al membrilor fondatori ai patronatului, trebuie să depună o cerere de înscriere la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul acesta. Sursele veniturilor patronatelor pot fi: taxe de înscriere, cotizații, donații, sponsorizări și alte venituri, potrivit legii. Veniturile sunt destinate realizării scopurilor pentru care au fost înființate și nu pot fi repartizate membrilor acestora. Organizațiile patronale se pot afilia la alte organizații interne și internaționale conform statutelor lor.

3.5. Reglementarea in jurisprudența internațională

Art. 11 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului garantează libertatea de asociere, care presupune dreptul individului de a se asocia cu alte persoane în vederea protecției unor interese comune, prin formarea unei entități colective. Asociația astfel constituită poate avea o durată nelimitată sau limitată în timp, și de asemenea, ea poate avea, în principiu, personalitate juridică. Una din problemele ce se poate pune în acest caz este cea a dreptului de a nu se asocia. Organele Convenției au fost confruntate cu problema de a se ști dacă libertatea de asociere pe care art. 11 o garantează, cuprinde și aspectul ei negativ, de a nu se asocia. Într-adevăr, spre deosebire de art. 20 paragraf. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, unde proclamă in mod expres acest drept, o astfel de reglementare nu conține textul art. 11 al Convenției. Curtea a apreciat că obligația de a se afilia la o asociație de tip privat nu este contrară art. 11 paragraful 1 și nu se regăsește în sistemele de drept ale multora dintre statele semnatare ale Convenției. Dimpotrivă, multe dintre aceste sisteme conțin garanții care, într-o formă sau alta, protejează libertatea de asociere și sub aspect negativ, adică recunosc libertatea de a nu se afilia la o asociație sau de a se retrage din cadrul acesteia.

În concepția Curții europene, libertatea de asociere cuprinde, de asemenea, și dreptul de a nu declara apartenența sau neapartenența la o anumita asociație. În cauza Grande Oriente d´Italia di Palazzo Giustiniani c. Italiei (2001), Curtea a considerat că o dispoziție legală care cerea candidaților pentru anumite funcții publice locale să declare că nu aparțin unei organizații masonice, este de natura de a aduce prejudicii asociației reclamante (organizația masonică), și nu poate fi suspectată că ar aduce atingere ordinii constituționale italiene. În practica de aplicare a dispozițiilor Convenției, s-a pus problema dacă partidele politice intră sub incidența art. 11. Curtea a arătat că acordă o importanță deosebită faptului că partidele politice reprezintă o formă de asociere esențială pentru buna funcționare a unei democrații.

ʺAsociațiaʺ, in sistemul Convenției europene, reprezintă expresia modului de exercitare a libertății de asociere, pe care aceasta o garantează. Întrebarea care se pune: este necesar ca ʺasociațiaʺ să aibă personalitate juridică, pentru a se invoca protecția instituită de art. 11 al Convenției. Textul art. 11 conduce la constatarea că acesta nu impune pentru o asociație condiția recunoașterii personalității juridice de către legea națională, spre a intra în domeniul său de activare. Numai în măsura în care normele de drept intern nu ar permite unei asociații, în sensul Convenției, să exercite drepturile recunoscute in art. 11, cu motivarea că nu are personalitate juridică, s-ar putea pune problema încălcării dreptului la libera asociere în privința acelei asociații. Comisia a decis că refuzul autorităților naționale de a înregistra o asociație nu este contrar dispozițiilor art. 11 din Convenție, din moment ce aceasta se poate constitui în mod liber, să-și exercite activitățile ce reprezintă scopul pentru care a fost înființată și are un patrimoniu prin intermediul membrilor săi.

Libertatea de a înființa și de a se afilia la sindicate este o formă a libertății de asociere menționată în mod special în art. 11. Comisia si Curtea Europeană au adoptat o interpretare literală a protecției conferite de art. 11 dreptului de a constitui sindicate și de a se afilia celor existente. Dreptul de a întemeia un sindicat cuprinde și dreptul pentru sindicate de a-și adopta propriul lor regulament de organizare și funcționare. Curtea a mai statuat că nu orice formă asociativă ce are ca scop apărarea unor interese profesionale comune poate fi calificată ca sindicat. În privința de adera la un sindicat, Comisia a precizat că statul trebuie să protejeze individul de orice abuz de poziție dominantă din partea sindicalelor, inclusiv în privința excluderii din aceste asociații. Curtea s-a pronunțat și asupra acordurilor closed shop ( acorduri între patron și sindicat prin care toți angajații sunt obligați să fie membri ai acelui sindicat), arătând că o asemenea obligație pentru angajați este contrară articolului 11 din Convenție. Astfel, în cauza Young, James și Webster c. Regatului Unit (1981), un acord closed shop a fost considerat o încălcare a art. 11, deoarece obliga și persoanele deja angajate să adere la acel sindicat, în pofida opiniilor lor antisindicale.

3.6. Limitele libertății de asociere

Libertatea de asociere nu este un drept absolut, exercitarea lui poate fi restrânsă, dacă este necesar, și nu vine în contradicție cu stipulările actelor internaționale și cu dispozițiile constituționale.

Alin. (2) al art. 40 din Constituția României stabilește că sunt neconstituționale partidele sau organizațiile care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României. Textul constituțional are menirea de a proteja valorile politice, juridice și statale consacrate de principiile fundamentale ale Constituției. Aceste valori intrând practic în ordinea constituțională nu pot fi afectate nici prin exercitarea abuzivă a libertății de asociere.

Legea 14/2003 privind partidele politice conține mai multe limitări, stabilind că sunt interzise partidele politice care prin statutul, programele ori prin alte activități pe care le organizează propagă defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Doar Curtea Constituțională poate constata și declara neconstituționalitatea asociaților sau partidelor politice.

Restricțiile privind membrii asociaților privesc de fapt numai partidele politice, luând în considerare rolul lor important în viața politică și statală. În sensul dat, conform alin. (3) nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin legea organică. Putem observa că este vorba doar de funcționari publici. Unii dintre ei sunt chiar nominalizați în text, având impediment de ordin constituțional. Dar și alți funcționari nu pot să se asocieze în partide politice, asocierea fiind un obstacol în exercitarea funcției lor. Constituția nu a stabilit însă niște restricții generale, dar permite legii organice să stabilească categoriile de funcții publice ai căror titulari nu pot face parte din partide politice. Explicația unei asemenea interdicții privind unele categorii de funcționari trebuie căutată în aceea că serviciile publice nu au voie să facă nici o diferențiere, între cei cărora le furnizează servicii pe motive politice și, în general, pe alte motive spirituale.

Unul dintre principiile fundamentale ale activității în cadrul serviciului public, principiu practicat în sistemele constituționale democratice, este cel al neutralității, care implică detașarea funcționarilor publici de problemele politice, necesitatea respectării egalității cetățenilor în fața legii, a instituțiilor publice și a celor abilități cu aplicarea legii. Asemenea prevederi constituționale se explică și prin egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Din acest principiu rezultă că funcția publică este accesibilă în mod egal tuturor celor care dovedesc capacitatea și aptitudinile cerute de lege pentru ocuparea unei funcții publice.

În ceea ce privește caracterul asociației, art. 40 din Constituție conține condiția exercitării dreptului la libera asociere, stabilind că asociațiile secrete sunt interzise. Această dispoziție constituțională urmărește protejarea valorilor democrației constituționale de forțele obscure ce ar dori să atenteze la ea.

Conform art. 11 paragraf. 2, din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, restricții privind libertatea de asociere pot fi impuse membrilor forțelor armate, ai poliției sau ai administrației. Aceste restricții speciale reamintesc restricțiile generale ce privesc drepturile condiționate ale Convenției: trebuie să fie prevăzute de lege și să îndeplinească celelalte condiții impuse de art. 11 paragraf. 2. Cât privește controlul asupra acestor condiții, instanța europeană a elaborat o jurisprudență constantă, potrivit cu care această sintagmă impune nu numai ca măsura in discuție să aibă o bază legală în dreptul intern, ea privește și calitatea legii în cauză, anume aceasta să fie accesibilă și previzibilă. Spre exemplu, în cauza N.F. c. Italiei (2001), în care reclamantul, magistrat italian, a invocat faptul că sancționarea sa disciplinară pe motiv că aparține mișcării francmasonice constituie o ingerință nejustificată în exercițiul libertății sale de asociere, Curtea a reținut că, potrivit unui decret din anul 1946, un magistrat poate fi sancționat pentru ʺnerespectarea îndatoririlor ce-i revin în această calitateʺ. Curtea a acceptat această prevedere ca bază legală în dreptul italian pentru sancțiunea disciplinară aplicată, fiind îndeplinită și condiția accesibilității, deoarece actul normativ în discuție a fost public în monitorul oficial italian.

CAPITOLUL 4

DREPTUL DE PETIȚIONARE

4.1. Generalități

Dreptul de petiționare este un drept cetățenesc de tradiție în sistemul juridic românesc. Exercitarea dreptului de petiționare fiind modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate, dreptul în cauză fiind cunoscut încă de pe timpurile feudale, când cei care vor să li se facă dreptate mergeau cu ʺjalba în proțapʺ la boier, vornic, domnitor. Dreptul de petiționare este încadrat în categoria drepturilor social-politice dar și a drepturilor garanții, el fiind și o garanție juridică generală pentru celelalte drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Dreptul de petiționare este garantat de art. 51 din Constituția României, prin care cetățenii au dreptul de a se adresa autorităților publice prin petiții. Acestea pot fi formulate numai în numele semnatarilor, orice altă formă de adresare fiind în fapt o sesizare și nu o cerere. În aceeași ordine de idei, organizațiile legal constituite au dreptul să adreseze petiții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Pentru exercitarea acestui drept nu se percepe o taxă. Autoritățile publice sunt obligate să răspundă la petiții în termenele și în condițiile potrivit legii.

Activitatea de soluționare a petițiilor este reglementata prin O.G. nr. 27/2002, aprobata prin Legea nr. 233/2002. Ordonanța având ca obiect ʺreglementarea modului de exercitare de către cetățeni ai dreptului de a adresa autorităților si instituțiilor publice petiții formulate in nume propriu, precum si modul de soluționare a acestora.ʺ

4.2. Noțiunea de ʺpetițieʺ și formele ei

Conform Dicționarului explicativ a limbii române, petiția este definită ca o expunere scrisă adresată de o persoană sau de un grup de persoane unei instituții, unei organizații, unei autorități, în care se formulează o cerere, o revendicare, un punct de vedere.

Petiția reprezintă modalitatea prin care cetățenii au posibilitatea de a-și valorifica un drept, de a cere o explicație cu privire la orice problemă personală sau de interes general.

În conformitate cu art. 2 a Ordonanței nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, prin petiție se înțelege ʺ cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulata in scris ori prin posta electronica, pe care un cetățean sau o organizație legal constituita o poate adresa autorităților si instituțiilor publice centrale si locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale, companiilor si societăților naționale, societăților comerciale de interes județean sau local, precum si regiilor autonome, denumite in continuare autorități si instituții publice.ʺ

După cum observăm dispozițiile art. 2 a OG nr. 27/2002 ne enumeră patru forme de petiție, care pot fi formulate in scris sau prin e-mail:

– Cerere – adresare privind realizarea dreptului sau interesului legal, neavând legătură cu încălcarea lor

– Reclamația – adresare, prin care se cere, se pretinde sau se revendică ceva, se aduc anumite învinuiri împotriva cuiva sau a ceva.

– Propunere – adresare, prin care se atenționează asupra imperfecțiunii organizării, activității sau reglementării într-o anumită sferă și se indică modul de înlăturare a lacunelor.

– Sesizare – adresare către persoane sau organe oficiale în vederea verificării legalității unor acte sau acțiuni, sau a cercetării unui anumit caz (efectuării unui control).

De altfel, nu este exclus ca în aceeași petiție să se găsească toate formele enunțate de adresări, acest lucru nefiind interzis.

4.3. Titularii dreptului de petiționare

Alin. (1) al art. 51 din Constituție, conform căruia cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice cu petiții formulate numai în numele semnatarilor, este destul de complex și urmează a fi analizat sub mai multe aspecte. Textului constituțional se referă la o multitudine de subiecți ai dreptului de petiționare, deoarece conține noțiunea de cetățeni ceea ce înseamnă că autorităților publice le pot fi adresate atât petiții formulate individual (de către un singur semnatar), cât și petiții formulate colectiv, fie de către un grup de cetățeni, fie de către organizații legal constituite.

Petițiile adresate autorităților publice și care se bucură de regimul juridic stabilit prin art. 51 din Constituția României, se fac numai în numele petiționarilor sau în situația de la alin. 2, în numele colectivelor pe care organizațiile petiționare le reprezintă. De aici rezultă că orice petiție trebuie semnată și deci, trebuie să conțină datele de identificare a petiționarului. Prin formularea clară, textul constituțional nu privește și nu protejează juridic petițiile anonime. Aceasta îi dă dispoziției constituționale și un evident caracter moral.

Conform alin. 2 al art. 51, organizațiile legal constituite au dreptul sa adreseze petiții în numele colectivelor pe care le reprezintă. Misiunea acestei dispoziții garantarea dreptului la petiționare al unor colectivități organizate, care pot astfel să-și realizeze mai eficient interesele comune și să obțină soluționarea unor probleme generale. În același timp, prin acordarea acestui drept, se presupune posibilitatea apariției și existenței unor probleme care vizează un cerc larg de persoane, organizate pe anumite criterii.

Putem susține că prin sintagma ʺorganizațiile legal constituiteʺ textul constituțional ia în considerare partidele politice, alte organizații social-politice (fronturi, mișcări, ligi), asociații obștești sau sindicate ale salariaților. De asemenea, textul vizează și organizațiile religioase, cooperatiste, comerciale, de imobil, de locatari etc., care se constituie și activează în conformitate cu prevederile legale.

Conform dispozițiilor constituționale organizația ce adresează petiția în numele celor pe care îi reprezintă să respecte condiția de a fi împuternicită de reprezentanții săi. Deci, este interzisă adresarea unor petiții în numele organizației dacă această libertate nu este prevăzută de actele de constituire și funcționare, sau nu rezultă din voința membrilor ei.

4.4. Regimul juridic

Corelativ dreptului cetățeanului de a petiționa, alin (4) al art. 51 din Constituția României prevede obligația autorităților publice de a examina și răspunde la petiții în termenele și condițiile stabilite prin lege. Aceasta implică obligația pentru autoritatea legiuitoare de emite o lege prin care să se prevadă aceste condiții și termene. Din modul cum este formulat art. 53 din Constituție rezultă că legea nu va putea diminua dreptul în sine, ci va trebui să prevadă numai procedura și, desigur, responsabilitățile ce vor reveni pentru încălcarea Constituției și a legii. Constituția nu a stabilit explicit aceste termene și condiții.

Din punct de vedere juridic, petițiile se pot prezenta cel puțin sub patru forme, cele patru forme sun expres enumerate in art. 2 (OG nr. 27/2002), acestea fiind: cereri, reclamații, sesizări și propuneri. Aceste forme nu sunt creații terminologice, ce diferă una de alta sub aspectul conținutului. Astfel, în practica legislativă s-au stabilit termene și condiții de rezolvare diferite, în funcție de forma petiției. Aceste termene de rezolvare diferite s-au corelat cu conținutul diferit care presupune din partea autorităților publice acțiuni simple sau complexe. Apoi legiuitorul stabilește termene și condiții în funcție de nivelul statal la care se află autoritatea publică sesizată. De obicei, termenele de rezolvare pentru autoritățile centrale sunt mai lungi decât cele pentru autoritățile locale. În același timp, legea va trebui să cuprindă detalii privind în principal : organizarea primirii petițiilor, regulile examinării și rezolvării petițiilor, controlul acestei activități, răspunderile ce revin funcționarilor publici pentru încălcarea dispozițiilor în materie.

Principalul act emis care reglementează activitatea de soluționare a petițiilor este Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 aprobată de Legea nr. 233/2002 publicata in Monitorul Oficial nr. 296 din 30 aprilie 2002.

Petițiile pot fi adresate oricăror autorități publice, acestea având obligația de a răspunde la ele în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii OG nr. 27/2002.

Conform art. 2 (OG nr. 27/2002) conducătorii autorităților și instituțiilor publice sunt direct răspunzători de buna organizare și a activității de primire, evidențiere și rezolvare a petițiilor ce le sunt adresate, precum și de legalitatea soluțiilor și comunicarea acestora în termenul legal.

Termenul în care autoritățile și instituțiile publice sesizate au obligația să răspundă petiționarului, indiferent dacă soluția este favorabilă sau nefavorabilă, este de 30 de zile socotit de la data înregistrării petiției. În cazul în care aspectele sesizate prin petiție necesită o cercetare mai amănunțită, conducătorul autorității sau instituției publice poate prelungi acest termen cu cel mult 15 zile.

În cazul în care petiția este greșit direcționată (petentul nu a știut care este autoritatea competentă să ii rezolve cererea), instituția care a primit-o trebuie să trimită în termen de 5 zile autorității sau instituției în ale cărei atribuții intră rezolvarea ei și să informeze petentul despre asta. Pentru soluționarea de către autoritatea sesizată vor mai trece 30 de zile. Răspunsul la petiție trebuie să includă și termenul legal în baza căruia a fost formulată soluția comunicată.

Nerespectarea termenelor de soluționare a petițiilor, intervențiile sau stăruințele pentru rezolvarea unor petiții în afara cadrului legal, și chiar primirea direct de la petiționar a unei petiții, în vederea rezolvării, fără să fie înregistrată și fără să fie repartizată de șeful compartimentului de specialitate, constituie abatere disciplinară pentru funcționarul în cauză.

Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiționare este o regulă constituțională expres prevăzută de alin. (3) a art. 51, și care asigură acestui drept posibilitatea realizării sale depline

CAPITOLUL 5

ACCESUL LIBER LA JUSTIȚIE

5.1. Generalități

În orice stat democratic, sistemul judiciar reprezintă o componentă esențială a civilizației și a progresului social. În societatea modernă, justiția reprezintă o funcție fundamentală a statului, administrarea ei reprezentând unul din atribuțiile principale ale puterii suverane. Funcția aceasta implică existența unor structuri statale (servicii publice) competente să realizeze activitatea jurisdicțională. Un astfel de serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii funcționale, autonome și proprii.

Există principii care se află într-o strânsă legătură cu organizarea sistemului judiciar, dar care vizează funcționarea acestuia mai degrabă, și însăși cu democratismul și umanismul sistemului procesual, fie el cel civil sau penal.

Dintre aceste principii putem menționa : accesul liber la justiție, independența judecătorilor, inamovibilitatea, egalitatea în fața justiției și gratuitatea justiției.

Accesul liber la justiție reprezintă principiul fundamental al oricărui sistem judiciar democratic fiind consfințit într-un număr important de documente internaționale, astfel că are semnificații deosebite și pentru dreptul procesual și pentru dreptul constituțional.

Facultatea oricărui cetățean de a introduce, după libera lui apreciere, o acțiune în justiție, implicând astfel obligația corelativă a statului, ca prin instanța competentă, să soluționeze aceste acțiuni, reprezintă liberul acces al persoanei la justiție.

Orice condiționare a acestei libertăți, ar reprezenta o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental și a unor standarde internaționale universale, în orice stat democrat. Pe plan procesual, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice.

Accesul liber la justiție este consacrat ca drept cetățenesc fundamental prin art. 21 din Constituția României și este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădit prin nici o lege.

Ca mijloacele procedurale concrete de care pot beneficia cetățenii pentru a accede la justiție sunt următoarele : Codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată (art.109) și căile ordinare și extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătorești (apelul-art.282, recursul-art.299, contestația în anulare-art.317 și art.318, revizuirea – art.322), iar Codul de procedură penală prevede plângerea prealabilă( art. 279 alin.2 lit. a), căile de atac împotriva măsurilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale (art.278/1), căile de atac ordinare și extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești (apelul-art.361, recursul-art.385/1, contestația în anulare-art.386, revizuirea-art.393).

Căile procedurale menționate mai sus asigură cetățenilor interesați accesul la o instanță de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competența de a hotărî în materie civilă sau penală.

Printre documentele internaționale ce reglementează accesul liber la justiție menționăm Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin art. 6 prin care ʺorice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva saʺ. Declarația universală a drepturilor omului prin art. 10 precum si Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prin art. 14 pct. 1.

5.2. Înfăptuirea justiției.

Constituția României recunoaște în art. 21 al său, dreptul fiecărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Putem observa legătura evidentă între expresiile ʺorice persoanăʺ și ʺde a se adresa justițieiʺ, adică locul unde trebuie să se exercite apărarea drepturilor. Vom evidenția similitudinile dintre textul constituțional și Declarația Universală a Drepturilor Omului, care în art. 8, se referă la ʺ instanțele juridice competenteʺ. Declarația impune, în art. 10, condiția că o persoană să fie audiată de către un ʺ tribunal independent și imparțialʺ, iar art. 14 p. 1 al Pactului cu privire la drepturile civile și politice operează cu noțiunea de ʺ tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin legeʺ și fixează aspectul temporar al efectivității prin ʺjudecarea […] într-un termen rezonabil a cauzeiʺ

În sistemul Constituției României, justiția a devenit una dintre principalele garanții a exercitării efective a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Aceasta se datorează locului autorităților judecătorești în sistemul puterilor publice și prin funcțiile lor. Justiția se înfăptuiește în numele legii, de către judecătorii care sunt independenți și se supun numai dispozițiilor legislative. Funcțiile justiției sunt de a interpreta și aplica legile la cazurile concrete, de a judeca și a aplica sancțiuni, de a face dreptate. Realizarea corectă a acestor funcții este asigurată de reguli de desfășurare a activității de judecată, printre care menționăm publicitatea, oralitatea și contradictorialitatea dezbaterilor, obligația de motivare a hotărârilor, posibilitatea exercitării căilor de atac etc.

Termenul de justiție are doua înțelesuri. Intr-un sens, prin justiție se înțelege sistemul instanțelor judecătorești: judecătorii, tribunale, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție. Într-un al doilea sens, prin justiție se înțelege activitatea de soluționare a cauzelor deduse in fața instanțelor de judecată.

Textul art. 21 în primul rând permite oricărei persoane accesul la justiție: cetățean român, cetățean străin sau apatrid. În cel de-al doilea rând, el permite accesul la justiție pentru apărarea oricărui drept sau libertate și a oricărui interes legitim, indiferent dacă acestea rezultă din Constituție sau din alte legi.

5.3. Interesele legitime. Dreptul la acțiune în justiție.

După cum s-a observat în textul art. 21 din Constituție se folosește exprimarea ʺinterese legitimeʺ. La prima vedere ar părea o restrângere a posibilităților de a acționa în justiție, si oare nu ar fi fost suficient doar termenul ʺintereseʺ, însă legea fundamentală și celelalte legi nu apără și nu garantează orice alte interese, ci numai pe acelea care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general pe izvoarele de drept. Interesele nelegitime fiind contrare legalității și statului de drept nu pot ocrotite. Art. 21 implică o corectă delimitare între dreptul la acțiune în justiție și obligația constituțională de ocrotire a drepturilor, libertăților și intereselor legitime.

Este subînțeles conform dispozițiilor articolului 21 că accesul liber la justiție permite depunerea oricărei cereri spre realizarea ei de către autoritățile judecătorești. Caracterul legitim sau nelegitim al pretențiilor formulate în acțiunea în justiție va fi constat prin hotărârea judecătorească și va rezulta numai în urma investigării pricinii respective de către organele competente. Folosirea lexicului ʺinterese legitimeʺ in textul constituțional, nu este impusă o condiție de admisibilitate acțiunii în justiție, ci obligă justiția să ocrotească numai interesele legitime.

5.4. Dreptul la un proces echitabil

Este resimțită influența Convenției Europene a Drepturilor Omului în redactarea art. 21 din Constituția României, si anume art. 6 din Convenție prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege.

Prin revizuirea efectuată în anul 2003, art. 21 a cunoscut completări de mare importanță și actualitate. Astfel, se garantează dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Este evidentă ocrotirea acestui drept fundamental de către Convenția Europeană prin art. 6, deoarece acest articol era oricum aplicabil în justiție în temeiul art. 20 din Constituție, însă prin menționarea sa expresă s-a urmărit evidențierea importanței sale în cadrul unui stat de drept, așa cum se proclamă România în legea sa fundamentală (art. 1/3). Un număr întreg de sesizări de la Curtea Constituțională sosite de la instanțele judecătorești privesc accesul liber la justiție al oricărei persoane, respectiv și interpretarea acestor doi termeni de ʺproces echitabilʺ și ʺtermen rezonabilʺ, libertate reglementată de art. 21. Domnul profesor Tudor Drăganu constată că acest drept nu este reglementat printre drepturile fundamentale în primă fază, ci în primul capitol al celui de-al doilea titlu, însă el trebuie considerat un drept fundamental, deoarece ʺse analizează ca o facultate de voință garantată persoanei de însăși Constituție, facultate căreia îi corespunde obligația pentru stat de a desfășura o activitate jurisdicționalăʺ.

În ceea ce privește ʺtermenul rezonabilʺ, acesta exprimă realitatea că justiția nu trebuie realizată cu întârzieri care să pună la îndoială sau sa compromită eficiența și credibilitatea sa. Așa cum se precizează în doctrina juridică, termenul rezonabil se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei: complexitate, comportamentul părților, comportamentul autorităților publice, dificultatea probelor, aspectul internațional al situației, claritatea regulii de drept aplicabile. Așa cum a decis și Curtea Constituțională a României, termenul rezonabil include și durata unor proceduri prealabile sesizării justiției și se calculează până la soluționarea definitivă a cauzei.

5.5. Jurisdicții speciale administrative

Sintagma „jurisdicții speciale administrative" are în vedere activitățile de soluționare a litigiilor care se desfășoară în fața unui organ administrativ-jurisdicțional prin emiterea unui act administrativ-jurisdicțional. În această categorie nu intră recursurile prealabile sau ierarhice, cerute de unele acte normative drept condiții pentru introducerea unei acțiuni în justiție, între care și legea contenciosului administrativ, recursuri care nu presupun contradictorialitatea, soluționându-se pe baza unor reguli ale procedurii administrative necontencioase. De altfel, nu intră sub incidența alin. (4) nici concilierile, la care sunt obligate părțile în materie comercială.

Rațiunea noului text o reprezintă protejarea cetățenilor în fața unor posibile abuzuri legislative, motiv pentru care atunci când legea oferă posibilitatea autorităților pârâte să revoce actul care vatămă un drept sau un interes legitim al cetățeanului sau, după caz, când oferă posibilitatea cetățenilor, părților în general, aflate în litigiu să soluționeze litigiul pe cale amiabilă, apelând și la un „arbitru" nu poate fi vorba de abuz legislativ și obstrucționarea accesului la justiție. în aceste ipoteze nu suntem în prezența „unor jurisdicții" de genul celor avute în vedere de alin. (4). în orice caz, textul la care ne referim trebuie interpretat și prin raportare la modificările aduse, în 2003, textului consacrat Curții de Conturi, în sensul eliminării atribuțiilor jurisdicționale ale acesteia.

În ceea ce privește rolul jurisdicțiilor administrative, acesta este de a descongestiona instanțele judecătorești, astfel încât se justifică intervenția acestora numai dacă litigiul poate indiscutabil să fie soluționat pe această cale, dreptul solicitat fiind evident, nu ca o modalitate de prelungire a rezolvării cauzei, ceea ce este contrar judecării pricinii într-un termen rezonabil. În acest sens gratuitatea constituie un mijloc de încurajare pentru a recurge la asemenea proceduri.

Deoarece nu este un drept absolut, accesul liber și neîngrădit la justiție nu înseamnă un acces fără reguli, ci înseamnă și stabilirea unor condiții de exercitare. Accesul la justiție nu înseamnă un acces gratuit pentru că justiția presupune costuri. De aceea, legile stabilesc anumite taxe judiciare pentru cauzele de soluționare de către instanțele judecătorești.

În practica instanțelor naționale deseori a fost invocată de părți lipsa de gratuitate a procesului civil, ca măsură de îngrădire a accesului liber la justiție prin instituirea în sarcina titularului cererii de chemare în judecată a obligației de plată a unei taxe de timbru și prin neasigurarea asistenței juridice gratuite. Nici unul din cele două argumente nu justifică o îngrădire reală a dreptului de acces la justiție.

Achitarea taxelor judiciare de timbru nu înfrânge principiul gratuității accesului la justiție justiției, deoarece partea căzută în pretenții poate fi obligată la restituirea sumelor avansate în condițiile art. 274-276 Cod procedură civilă; mai mult, prin Legea taxelor judiciare de timbru nr. 146/1997 se prevede scutirea taxei de timbru pentru anumite categorii de cauze civile, iar legislația națională asigură și alte garanții efective pentru finalizarea procedurii judiciare chiar și în cazul persoanelor cu posibilități materiale reduse.

În acest sens, art.74 din Codul procedură civilă prevede, pentru cel care nu e în stare să facă față cheltuielilor unei judecăți, fără a primejdui propria sa întreținere sau a familiei sale, dreptul de a cere instanței de judecată asistență judiciară, iar art. 75 al aceluiași cod prevede că în conținutul conceptului de asistență judiciară intră acordarea de scutiri, reduceri, eșalonări, sau amânări pentru plata taxelor de timbru și a timbrului judiciar, precum și apărarea și asistența gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaților. Față de dispozițiile naționale enunțate, lipsa de gratuitate a procesului civil nu ar putea fi invocată ca o încălcare a liberului acces la justiție în sensul art.6 pct.1 din Convenție.

5.6. Dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv în jurisprudența C.E.D.O.

Având ca scop protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului la nivel internațional, atunci când persoanele nu obțin satisfacție la nivel național, prin consacrarea dreptului la un recurs efectiv, Convenția garantează punerea în valoare efectivă a drepturilor convenționale, asigurându-se că apărarea se face doar în situația în care sistemele naționale ale statelor europene nu răspund în mod corespunzător la violarea drepturilor omului, fără a se încerca transformarea instanței de contencios european într-un substituit al căilor interne de atac.

Instanța europeană susține ideea că într-o societate democratică dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc important, iar dorința creării unei societăți democratice guvernate de principiul preeminenței dreptului poate fi atins nu doar prin prevenirea încălcării drepturilor și asigurarea sancționării acestor încălcări, dar și prin crearea unui sistem de garanții și instrumente care să asigure că funcțiile reparatorii și sancționării ale justiției sunt exercitate în conformitate cu legea, înlăturându-se astfel posibilitatea producerii de noi vătămări în demersul înfăptuirii actului de justiție.

În vederea atingerii acestui scop, Convenția reglementează două libertăți procedurale ce garantează punerea în valoare în fața instanței judiciare a drepturilor ce sunt recunoscute persoanelor.

Dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 din Convenție, respectiv art. 13, constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenței dreptului într-o societate democratică. Statele semnatare ale Convenției au decis să ia măsurile necesare pentru apărarea efectivă a unor drepturi enunțate de Declarația Universală a Drepturilor Omului ʺdatorită atașamentului lor sincer la principiul preeminenței dreptuluiʺ. Aceste măsuri semnifică organizarea unei bune administrări a justiției, credibilă, sigură, imparțială și independentă pentru cei ce ajung în fața instituțiilor judiciare.

Analizând sistemele judiciare ale statelor membre, prin prisma jurisprudenței Curții europene, apare ca vădit faptul că una dintre cele mai imperioase probleme cu care statele europene se confruntă este legată de durata desfășurării procedurilor judiciare, rentabilizarea actului de justiție constituind o reală prioritate din perspectiva instanței europene.

În cadrul acestei ordini publice specifice, statele semnatare și-au asumat obligații de natură să asigure că drepturile garantate de Convenție să fie concrete și efective, nu teoretice și iluzorii, iar cele cuprinse în art. 6 și art. 13 au tocmai acest scop, efectivitatea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la un recurs efectiv.

Având în vedere faptul că rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată în abstract, ci trebuie realizată fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete, Curtea europeană arată că este necesar ca analiza termenului de desfășurare a procedurilor judiciare să se facă prin raportare la criteriile consacrate din jurisprudența sa, la complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților din proces, respectiv comportamentul autorităților statale competente, în special a autorităților judecătorești.

Trebuie de menționat faptul că statul este responsabil pentru activitatea serviciilor sale în ansamblu, nu doar cea a organelor judiciare, instanța europeană subliniază faptul că doar întârzierile reproșabile autorităților judiciare competente pot conduce la o eventuală constatare a depășirii uni termen rezonabil în care trebuie să fie soluționată orice cauză, putând astfel să se concluzioneze că nu au fost respectate dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție.

Garantarea dreptului la un recurs efectiv, conform căruia orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de către Convenție au fost încălcate, are dreptul de a se adresa unei instanțe naționale, chiar și în cazul în care încălcarea s-a datorat unor persoane ce au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale, apare ca fundamentală.

Articolul 13 din Convenție impune astfel statelor semnatare obligația ce are ca obiect reglementarea în cadrul sistemului juridic intern a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispozițiilor Convenției, efectul acestuia fiind abilitatea instanțelor naționale competente să examineze plângerea întemeiată în conformitate cu dispozițiile Convenției și să ofere o rezolvare adecvata a acesteia.

În opinia instanței europene absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, respectiv a prevederilor Convenției. Art. 13 din Convenție enunță explicit obligația statelor membre de a apăra drepturile omului, în propria lor ordine juridică, stabilind astfel în favoarea părților o garanție suplimentară de recunoaștere efectivă a acestor drepturi.

Deși în primă etapă, Curtea europeană a abordat diferit corelația dintre dreptul la un recurs efectiv și dreptul la un proces echitabil, ulterior instanța europeană a ajuns la concluzia că și în ceea ce privește durata de desfășurare a procedurilor judiciare, este necesar ca justițiabilii să poată obține la nivel național apărarea acestui drept, înainte de a apela la mecanismul internațional de protecție în fața Curții europene.

Așadar, pornind de la concurența dreptului la un recurs efectiv cu dreptul la a beneficia de soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, instanța și-a manifestat inițial tendința de a considera art. 13 ca instituind o garanție cu caracter general, iar art. 6 o garanție mai specifică și mai strictă, fiind vorba de chestiunea duratei rezonabile a procedurilor juridice instituită de alin. (1) al art. 6.

5.7.Limitele libertății la accesul justiției

Este acceptat că dreptul de acces la justiție nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, atâta timp cât acestea sunt rezonabile si proporționale cu scopul urmărit. Accesibilitatea justiției nu înseamnă caracterul gratuit al acesteia. Întrucât este vorba de un serviciu prestat de stat, accesul la instanța de judecată poate fi condiționat de plata unei taxe de timbru necesară pentru acoperirea cheltuielilor de judecată. Când se stabilesc însa taxe judiciare de timbru exorbitante, care depășesc cu mult cheltuielile prilejuite de realizarea actului de justiție și posibilitățile de plată ale justițiabilului, atunci limitarea dreptului de acces nu mai are caracter de proporționalitate. « Cu alte cuvinte, justiția in materie non penală nu trebuie să fie neapărat gratuită, dar trebuie sa fie ieftină.

Desigur că, în reglementarea exercitării accesului la justiție, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând de natura și de exigențele administrării justiției, și acesta cu atât mai mult cu cât Constituția, în art. 126 alin. (2) și art. 129, prevede că exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege. Curtea a considerat că stabilirea de către legiuitor a unor limite nu aduce nici o îngrădire accesului liber la justiție, întrucât, ca oricare alt drept fundamental, și acesta are caracter legitim numai în măsura în care oricare alt drept fundamental, și acesta are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept.

Consacrarea de către Convenție a liberului acces la justiție este supusă două limitări.

O primă limitare a accesului la justiție este cea în temeiul căreia acest drept este garantat numai în domeniul dreptului civil.

Însă trebuie să se observe în legătură cu această limitare că, în contextul ei, noțiunea de drept civil este utilizată într-un sens foarte larg, care cuprinde întregul drept privat și chiar acțiunile în contencios administrativ, dacă legea internă încredințează soluționarea lor instanțelor judecătorești. Astfel, numai în materia dreptului privat considerat în general și a dreptului administrativ, orice persoană este liberă să solicite instanțelor judecătorești competente soluționarea problemelor, fie ele fondate sau nu. În schimb, în materie penală, tot ceea ce se garantează persoanei este dreptul de apărare față de acuzația ce i se aduce, dar nu și cel de a pune în mișcare acțiunea penală, acesta fiind, cu unele excepții, monopolul Ministerului Public. Constatând faptul că în țara noastră, prin modificarea Codului de procedură penală intervenită la 1 iulie 2003 s-a prevăzut: „După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, dată de procuror, persoana interesată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”. După cum se observă din textul acestui articol, persoana interesată poate ataca rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, ordonanța de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale la instanța competentă, care, admițând această plângere, va putea dispune ca procurorul să înceapă urmărirea penală. Astfel, în temeiul acestui articol, nu partea vătămată este îndreptățită să deschidă acțiunea penală, ci această sarcină îi va reveni tot procurorului, ceea ce înseamnă că nici în această ipoteză sesizarea instanței judecătorești nu este lăsată la discreția părții interesate, ci ea are loc prin actul procurorului, care se conformă unei hotărâri judecătorești. Prin noul articol al Codului de procedură penală nu se poate spune, de aceea, că s-a adus atingere principiului că, în dreptul nostru, acțiunea penală nu poate fi pornită la plângerea părții vătămate decât în cazurile expres prevăzute de lege ca excepții de la monopolul în această materie a Ministerului Public.

b) A doua limitare este adusă de Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale liberului acces la justiție și se referă la înseși valorile sociale, care pot fi protejate prin intermediul dreptului de liber acces la justiție. Într-adevăr, în conformitate cu art. 6 alin. (1) din această Convenție, ceea ce poate fi valorificat prin intermediul dreptului de liber acces la justiție sunt drepturile și obligațiile civile , această garanție ne mai operând pentru protejarea simplelor interese ale persoanelor, fie ele chiar legitime.

În încercarea de a consacra dreptul de liber acces la justiție în însuși textul ei, Constituția României, atât în forma ei inițială, cât și în cea revizuită în 18 septembrie 2003, a absolutizat această libertate în formulări foarte generale, în care circumstanțele destinate, potrivit Convenției să-i delimiteze câmpul de aplicație, pur și simplu dispar, iar sfera lui de acțiune este lărgită dincolo de ceea ce revine în mod obișnuit competenței instanțelor judecătorești.

Așa cum a arătat V.M. Ciobanu, “prima dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii este aceea de a afirma existența unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat”. Valorificarea în justiție a unui simplu interes legitim, nefiind posibilă decât atunci când însăși legea instituie o acțiune în scopul protejării interesului . Mai mult de atât, un interes general poate fi valorificat de orice persoană în justiție dacă legea instituie o cale procedurală în acest sens, iar în mod cu totul excepțional, nu este exclus să fie întâlnite acțiuni în justiție date tot prin lege la îndemâna unor subiecți de drept fără ca ei să fie obligați să invoce vreun interes oarecare. În toate cazuri enumerate mai sus , instanța judecătorească nu va putea pronunța o hotărâre decât dacă în fața ei partea invocă fie un drept subiectiv, fie un interes, dacă acesta din urmă este protejat de lege printr-o acțiune în justiție.

Obligația , potrivit căreia instanțele judiciare se pot pronunța numai dacă sunt sesizate pentru valorificarea unor drepturi subiective sau a unor interese special protejate de lege printr-o acțiune în justiție, a fost acceptată și în practica judiciară a țării noastre. Ca urmare a faptului că justiția nu este organizată pentru a da soluții platonice sau pentru a prilejui dezbateri teoretice, nici pentru a lichida toate conflictele posibile dintre indivizi și autoritățile publice. Funcția justiției este de a tranșa litigii juridice, adică situații în care o parte susține în contradictoriu cu o alta că un drept al ei a fost încălcat sau că legea a fost nesocotită prin vătămarea unui interes ocrotit de lege, astfel încât, prin hotărârea judecătorească, pacea socială să fie definitiv restabilită.

CAPITOLUL 6

CONCLUZII

Sfera noțiunii de drepturi si libertăți social-politice se delimitează la acele drepturi fundamentale care au ca obiect participarea cetățenilor la viața socială, viața politică, la conducerea statului. Au o importanță deosebită pentru dezvoltarea omului și influențează nemijlocit relațiile spirituale care condiționează independența și originalitatea în formarea concepției spirituale a personalității. Drepturile social-politice reflectă nivelul dezvoltării materiale într-un stat concret, într-o societate dată și capacitatea acestora de a asigura omului un nivel decent de viață și protecție. Determină posibilitatea oamenilor la administrarea statului și societății, dreptul de uniune, dreptul de a organiza mitinguri, de a crea sindicate, de a participa la manifestații,etc.

Constituția, prin art. 30, garantează libertatea de exprimare a gândirii, a opiniilor și a credințelor, cât și libertatea creațiilor de orice fel prin viu grai, prin scris, imagini, sunete sau alte mijloace de comunicare. Cenzura de stat fiind interzisă. Libertatea presei reprezintă libertatea de a înființa publicații. Nici o publicație nu poate fi suprimată. Libertatea de exprimare este un drept fundamental, însă exercitarea lui presupune totodată respectarea anumitor condiții. Printre restricțiile impuse dreptului la liberă exprimare se regăsește și luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, siguranța publică, ocrotirea sănătății și a moralei publice, prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, precum și a unor interese de ordin personal, cum ar fi respectul datorat reputației și drepturilor altuia. Incriminarea infracțiunilor ca insulta și calomnia reprezintă un mijloc de protejare a acestor valori, care însă nu trebuie să creeze un dezechilibru în societate. Conchidem deci, că dreptul la apărarea onoarei,demnității, vieții particulare și a reputației profesionale își are începutul acolo unde este trecută limita dreptului la libertatea exprimării.

Exprimarea opiniilor și a credințelor se face nu numai prin intermediul presei, al radioului sau al televiziunii ci și in cadrul întrunirilor, al mitingurilor, al demonstrațiilor și procesiunilor pe drumuri publice. Prin conținutul său, libertatea de întrunire se afla într-o strânsa corelație cu libertatea conștiinței precum și cu libertatea de exprimare. Reglementată de art. 36 din Constituția României, această libertate social-politică este definita ca fiind posibilitatea ce o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-și exprima gândurile, opiniile, credințele. Dintre formele de exercitare a libertății întrunirilor, sunt expres enunțate de către Constituție, mitingurile, demonstrațiile și procesiunile, textul menționează și expresia orice alte întruniri. Exercițiul acestui drept fundamental poate comporta anumite restrângeri și condiționări, pentru ca drepturile, libertățile și interesele legitime ale cetățenilor,precum și ordinea publică și securitatea națională să nu fie afectate. Restricțiile acestei libertăți prevăd că aceste adunări publice trebuie să se desfășoare în pod pașnic și civilizat, cu protecția participanților și a mediului ambiant fără să stânjenească folosirea normală a drumurilor publice, funcționarea instituțiilor publice sau private, ori să degenereze în acțiuni turbulente de natură a pune în primejdie ordinea și liniștea publică, siguranța persoanelor, integritatea, viața sau bunurile acestora ori ale domeniului public.

Art. 37 din Constituția României reglementează dreptul la asociere, ce presupune libera asociere a cetățenilor în partide politice, în sindicate, în patronate și alte forme de asociere. Din cuprinsul acestor reglementări că prin asocierea în partidele politice se exprimă voința politică a cetățenilor, iar organizațiile sindicale și cele patronale contribuie la apărarea și promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților. În exercitarea acestui drept sunt impuse limite nuor anumite categorii de persoane. Astfel, nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curții Constituționale, Avocații Poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii etc. După cum s-a observat, în legătură cu caracterul asociaților, potrivit legii constituționale, asociațiile cu caracter secret sunt interzise. Dispozițiile art. 37 urmărește protejarea valorilor democratice.

Dreptul la petiționare este un drept al cetățenilor de a se adresa autorităților publice, unităților economice și altor organizații cu sesizări, reclamații și cereri, autoritățile la rândul lor având obligația de a le primi, examina și de a comunica soluțiile adoptate. Exercitarea dreptului la petiționare are ca obiect rezolvarea unor probleme personale și alte activități. Dreptul la petiționare reprezintă o garanție a exercitării efective a tuturor celorlalte drepturi și libertăți fundamentale. În condițiile art. 47 din Constituție, această libertate poate fi exercitată fie individual de către cetățean, fie de către un grup ori organizație legal constituită exclusiv in numele colectivelor pe care le reprezintă. Rezultă ca orice petiție trebuie semnată si sa conțină datele de identitate ale petiționarului.

Capacitatea oricărui cetățean de a introduce, după libera lui apreciere, o acțiune în justiție, implicând astfel obligația corelativă a statului, ca prin instanța competentă, să soluționeze aceste acțiuni, reprezintă liberul acces al persoanei la justiție. Această libertate reprezintă principiul fundamental al oricărui sistem judiciar democratic fiind consfințit într-un număr important de documente internaționale. Justiția a devenit una dintre principalele garanții a exercitării efective a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, aceasta datorându-se locului autorităților judecătorești în sistemul puterilor publice și prin funcțiile lor. În ceea ce privește ʺtermenul rezonabilʺ în care trebuie să se exercite acest drept, acesta exprimă realitatea că justiția nu trebuie realizată cu întârzieri care să pună la îndoială sau sa compromită eficiența și credibilitatea sa. Accesul la justiție nu înseamnă un acces gratuit pentru că justiția presupune costuri, însă art. 74 din Codul procedură civilă prevede, pentru cel care nu e în stare să facă față cheltuielilor unei judecăți, dreptul de a cere instanței de judecată asistență judiciară, iar art.75 al aceluiași Cod prevede acordarea de scutiri, reduceri, eșalonări, sau amânări pentru plata taxelor de timbru și a timbrului judiciar.

În concluzie,putem menționa că noțiunea de drepturile omului pretinde să cuprindă câteva aspecte considerabile pentru dezvoltarea umană, schimbarea percepției de către societate a drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, adaptarea normelor de drept național la principiile internaționale ale drepturilor omului în practica legislativă și instituțională a țării. Drepturile omului reprezintă libertățile ființei umane înzestrate cu rațiune și conștiință și căreia ii sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile, inviolabile și imprescriptibile.

BIBLIOGRAFIE

Mircea Criste, Instituții Constituționale Contemporane, Editura de Vest, Timișoara, 2012;

Mircea Criste, Curs de drept constituțional, Editura World Teach, Timișoara, 2010;

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită, comentarii și explicații, Editura ALL BECK, București 2004;

Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii pe articole. Volumul I. Drepturi și libertăți, Editura C.H.BECK, București 2005;

Radu Chiriță, Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Comentarii si explicații. Ediția 2, Editura C.H.BECK, București 2008;

Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, tratat elementar, vol. I-II, Editura Lumina LEX, București 1998;

Tudor Drăganu, Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul internațional public, Editura Lumina LEX, București 1998;

Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Drepturile, libertățile și îndatoririle constituționale, Vol. 2, Editura I.R.D.O.,București 1992;

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția a 9-a revizuită și completată, Editura Lumina LEX, București 2001;

Doina Micu, Garantarea drepturilor omului în practica C.E.D.O. și în Constituția României, Editura ALL BECK, București 1998;

Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, Editura C.H.BECK, București 2006;

Frederic Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iași 2006;

F. Van Dijk, F. Van Hoof, Theory and Practice of the European Convention on Human Rights: Fourth Edition, Editura Intersentia, Antwerpen-Oxford, 2006

Elena Blidaru, Dreptul la un recurs efectiv și termenul rezonabil în dreptul roman, JurisClasorCEDO-August2011,31, http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2011/08/dreptul-la-un-recurs-efectiv-si-termenul-rezonabil-n-dreptul-romn

Lorena Stefan, Accesul liber la justiție, http://www.raspunsurijuridice.ro/accesul-liber-la-justitie/#.U5gTDPmSxqU

http://www.ccr.ro/

http://legeaz.net/

http://resurse-pentru-democratie.org/

LEGISLAȚIE

Constituția României

Codul de procedură civilă

Convenția Europeană a Drepturilor Omului; semnată la 04.10.1950 de Consiliul Europei, intrată in vigoare la 03.09.1953;

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948;

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1996, intrat în vigoare de la 20.11.1974;

Legea nr. 60/1991 privind organizarea si desfășurarea adunărilor publice (publicata in Monitorul Oficial nr. 192 din 25 septembrie 1991;

Legea nr. 14/2003 a partidelor politice (publicata in Monitorul Oficial nr. 25 din 17 ianuarie 2003);

Legea dialogului social. Lege nr. 62/2011;

Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale;

Legea nr. 233/2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor (publicata in Monitorul Oficial nr. 296 din 30 aprilie 2002);

Legea nr. 215/2003 pentru aderarea României la Convenția privind facilitarea accesului internațional la justiție, încheiată la Haga la 25 octombrie 1980;

Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial nr. 173 din 29 iulie 1997;

JURISPRUDENȚA C.E.D.O.

Mitap și Müftüoğlü împotriva Turciei din 25 martie 1996;

Stankov et Organisation macedonienne unie Ilinden împotriva Bulgariei din 2 octombrie 2001;

Ezelin împotriva Franței, Decizie din 26 aprilie 1991;

Djavit An împotriva Turciei din 20 februarie 2003;

Grande Oriente d´Italia di Palazzo Giustiniani împotriva Italiei din august 2001;

Sigurdur A. Sigurjónsson împotriva Islandei din 30 iunie 1993;

Young, James și Webster împotriva Regatului Unit (1981);

Partidul comunist unit din Turcia împotriva Turciei (1998);

N. F. împotriva Italiei din 2 august 2001;

Golder împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1975;

Oberschick împotriva Austriei din 23 mai 1991.

BIBLIOGRAFIE

Mircea Criste, Instituții Constituționale Contemporane, Editura de Vest, Timișoara, 2012;

Mircea Criste, Curs de drept constituțional, Editura World Teach, Timișoara, 2010;

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită, comentarii și explicații, Editura ALL BECK, București 2004;

Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii pe articole. Volumul I. Drepturi și libertăți, Editura C.H.BECK, București 2005;

Radu Chiriță, Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Comentarii si explicații. Ediția 2, Editura C.H.BECK, București 2008;

Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, tratat elementar, vol. I-II, Editura Lumina LEX, București 1998;

Tudor Drăganu, Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul internațional public, Editura Lumina LEX, București 1998;

Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Drepturile, libertățile și îndatoririle constituționale, Vol. 2, Editura I.R.D.O.,București 1992;

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția a 9-a revizuită și completată, Editura Lumina LEX, București 2001;

Doina Micu, Garantarea drepturilor omului în practica C.E.D.O. și în Constituția României, Editura ALL BECK, București 1998;

Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, Editura C.H.BECK, București 2006;

Frederic Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iași 2006;

F. Van Dijk, F. Van Hoof, Theory and Practice of the European Convention on Human Rights: Fourth Edition, Editura Intersentia, Antwerpen-Oxford, 2006

Elena Blidaru, Dreptul la un recurs efectiv și termenul rezonabil în dreptul roman, JurisClasorCEDO-August2011,31, http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2011/08/dreptul-la-un-recurs-efectiv-si-termenul-rezonabil-n-dreptul-romn

Lorena Stefan, Accesul liber la justiție, http://www.raspunsurijuridice.ro/accesul-liber-la-justitie/#.U5gTDPmSxqU

http://www.ccr.ro/

http://legeaz.net/

http://resurse-pentru-democratie.org/

LEGISLAȚIE

Constituția României

Codul de procedură civilă

Convenția Europeană a Drepturilor Omului; semnată la 04.10.1950 de Consiliul Europei, intrată in vigoare la 03.09.1953;

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948;

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1996, intrat în vigoare de la 20.11.1974;

Legea nr. 60/1991 privind organizarea si desfășurarea adunărilor publice (publicata in Monitorul Oficial nr. 192 din 25 septembrie 1991;

Legea nr. 14/2003 a partidelor politice (publicata in Monitorul Oficial nr. 25 din 17 ianuarie 2003);

Legea dialogului social. Lege nr. 62/2011;

Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale;

Legea nr. 233/2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor (publicata in Monitorul Oficial nr. 296 din 30 aprilie 2002);

Legea nr. 215/2003 pentru aderarea României la Convenția privind facilitarea accesului internațional la justiție, încheiată la Haga la 25 octombrie 1980;

Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial nr. 173 din 29 iulie 1997;

JURISPRUDENȚA C.E.D.O.

Mitap și Müftüoğlü împotriva Turciei din 25 martie 1996;

Stankov et Organisation macedonienne unie Ilinden împotriva Bulgariei din 2 octombrie 2001;

Ezelin împotriva Franței, Decizie din 26 aprilie 1991;

Djavit An împotriva Turciei din 20 februarie 2003;

Grande Oriente d´Italia di Palazzo Giustiniani împotriva Italiei din august 2001;

Sigurdur A. Sigurjónsson împotriva Islandei din 30 iunie 1993;

Young, James și Webster împotriva Regatului Unit (1981);

Partidul comunist unit din Turcia împotriva Turciei (1998);

N. F. împotriva Italiei din 2 august 2001;

Golder împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1975;

Oberschick împotriva Austriei din 23 mai 1991.