Drepturile Si Libertatile Fundamentale
Aspecte introductive
Vom începe studiul de față prin a formula două întrebări ale căror răspunsuri întăresc premisa cercetării ulterioare: „Putem oare ocoli problematica drepturilor omului și a libertăților fundamentale într-o lume în care pierderea acestora ar putea duce la sfârșitul a tot ceea ce înseamnă valori democratice, relații interumane sau pace și securitate?” „Putem oare vorbi despre libertate, fără a ne gândi la libertatea de a ne exprima liber?” Deși subiectul drepturilor fundamentale ale cetățenilor a fost îndelung dezbătut și analizat, el continuă să fie un domeniu de actualitate și să reprezinte o valoare primordială pentru toți actorii europeni, actuali sau potențiali membri ai Uniunii Europene (UE). Acest fapt este demonstrat în permanență de însuși cetățeanul european care, indiferent de regiunea unde s-a născut sau locuiește, indiferent de rasă, naționalitate, vârstă, sex sau religie va fii și trebuie să fie întotdeauna preocupat de modul în care îi sunt ocrotite drepturile. Această realitate este evidentă, imposibil de ignorat și face ca dezbaterea publică legată de protejarea acestor drepturi să genereze numeroase tematici psihologice, politice dar și sociale.
Prezenta lucrare face parte din aria tematică a dreptului comunitar și are ca principal subiect de discuție libertatea de exprimare, ca drept fundamental al cetățeanului european. Ne interesează în mod deosebit dreptul comunitar, întrucât acesta ne oferă sursele principale, necesare cercetării. „Sistem juridic de dată relativ recentă”, el cuprinde Tratatele Constitutive ale UE, ca „baze ale ordinii jurdice a Comunităților”, dreptul cutumiar și principiile generale ale dreptului.
Pentru început, sprijinindu-ne pe aceste componente esențiale, vom analiza subiectul dintr-o perspectivă a drepturilor fundamentale și a construcției politice europene, pentru ca ulterior să ne ocupăm strict de particularitățile libertății de expresie. Unul dintre motivele pentru care am ales tocmai libertatea de exprimare ca ilustrare a dreptului comunitar este faptul că acest drept, alături de toate cele care derivă din el reprezintă „unul din fundamentele societății democratice.” Mai mult, el este originea tuturor dezbaterilor, opiniilor și controverselor care țin societatea civilă vie și îi permit dezvoltarea. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept al cetățeanului european, precum și alte libertăți fundamentale complemente acesteia reprezintă „pietrele de temelie ale oricărei societăți libere și democratice.” Considerat unul dintre drepturile cele mai de preț ale omului, dreptul la liberă expresie este motorul absolut necesar statului democratic și fără de care acesta nu și-ar putea îndeplini funcțiile.
Însă motivul principal pentru care am decis să analizăm dreptul la liberă expresie îl reprezintă caracterul neobișnuit al acesteia. Producând efecte oarecum contradictorii, libertatea de exprimare intră deseori în conflict cu alte drepturi garantate în cadrul sistemului european. Este deopotrivă un „drept în sine și un drept indispensabil sau prejudiciabil pentru realizarea altor drepturi”, dar și un drept individual și colectiv în același timp. Tocmai acest aspect constituie rațiunea pentru care am ales ca temă de cercetare natura contradictorie a libertății de exprimare și modul în care principiile generale ale dreptului comunitar vin în sprijinul armonizării contradicțiilor. În acest context, în încercarea de a-i identifica sursele, precum și modul în care este garantată în spațiul european, vom purcede spre a-i evidenția caracterul paradoxal, dar și importanța pe care aceasta o deține în interiorul UE.
Ceea ce ne interesează în mod deosebit și reprezintă teza lucrării, constă în a demonstra, prin analizarea a trei spețe din jurisprudența Curții Europene de Justiție (CEJ) faptul că, la nivelul celui mai înalt apărător al libertăților fundamentale există o cultură a dreptului la liberă exprimare. În acest context, întrebarea de cercetare va fii următoarea: „Este natura contradictorie a libertății de exprimare un impediment în formarea unei culturi a acestui drept fundamental la nivelul jurisprudenței CEJ?” Ajutându-ne de aceasta, formulăm ipoteza cercetării: „Tocmai natura contradictorie a libertății de exprimare face ca dreptul comunitar să fie chemat să rezolve conflictele.” Pentru a o susține, trebuie să avem în vedere și importanța conturării unor principii comune în formarea unui standard comunitar al drepturilor fundamentale în jurisprudența CEJ.
Lucrarea este împărțită în două capitole, primul fiind alcătuit din două secțiuni. În secțiunea întâi vom căuta să identificăm în linii mari câteva aspecte legate de evoluția reglementărilor comunitare privind drepturile și libertățile fundamentale, lucru util pentru demersul ulterior. Cea de-a doua secțiune va cuprinde studierea surselor comunitare ale drepturilor fundamentale pentru a identifica unde și când s-a născut libertatea de exprimare, cum a evoluat, dar și cum este respectată și garantată. Capitolul al doilea va dezvolta teza mai sus enunțată, prin analizarea a trei cazuri existente în jurispridența Curții, foarte utile pentru demersul nostru, cu atât mai mult cu cât abordează dreptul la libertatea de expresie, ca amenințare la adresa altor drepturi fundamentale, precum libera circulație a bunurilor sau dreptul la respectarea vieții private.
În tratatea subiectului vom folosi două metode de lucru: raportatea la text, ceea ce presupune cercetarea Tratatelor Constitutive ale UE, a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE (CdfUE), precum și a tradițiilor constituționale ale Statelor Membre și raportarea la jurisprudența CEJ, ca cel mai important instrument de protecție a drepturilor fundamentale în cadrul uniunii. Motivul pentru care am ales ca nucleu al cercetării jurisprudența CEJ este faptul că această instituție reprezintă garantul drepturilor fundamentale în sistemul european, dar și izvorul viitoarelor reglementări în ceea ce le privește.
În plus, jurisprudența CEJ face ca protecția drepturilor fundamentale, și în particular a libertății de exprimare să se materializeze, fiind prima care le introduce în ansamblul principiilor generale ale UE și prima care formulează o doctrină proprie, acoperind astfel golul vizibil existent în acest domeniu. Vom utiliza ca tehnică de cercetare a jurisprudenței, analiza de conținut calitativă, cu ajutorul căreia vom accentua teoriile, conceptele, dar și interpretările. Am optat pentru aceasta, întrucât are deține un caracter interpretativ, absolut necesar pentru a înțelege și explica deciziile luate de CEJ în cele trei cazuri particulare pe care se bazează ipoteza cercetării.
Sursele folosite pentru desfășurarea cercetării se împart în două categorii: surse primare, adică Tratatele Constitutive ale UE, CdfUE și Constituțiile Statelor Membre și surse secundare, precum articole, reviste de specialitate și site-urile oficiale ale instituțiilor europene. Toate acestea vor constitui bibliografia problemei, alături de o serie de cursuri, tratate și monografii, dar mai ales de jurisprudența CEJ. Sursele primare ne vor pune la dispoziție ideile principale care stau la baza cercetării, pentru ca cele secundare, alături de analiza calitativă a practicii jurisprudențiale europene, să ne furnizeze premisa necesară pentru a susține importanța întrebării de cercetare, dar și pentru a accentua relevanța subiectului și noutatea abordării.
Raportarea la jurisprudența CEJ constituie sursa primară a cercetării noastre, întrucât prin analizarea celor trei cazuri vom încerca să susținem și să demonstrăm ipoteza inițială. Mai mult, jurisprudența CEJ este la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât tratatele fondatoare în ceea ce privește dezvoltarea tezei lucrării, pentru că ea este cea care apără pentru prima dată principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de exprimare. Ni s-a părut interesant să observăm modul în care libertatea de exprimare și cea de asociere, ca derivată a acesteia sunt invocate împotriva altor drepturi fundamentale protejate de instrumentele de drept comunitar, precum cel al liberei circulații a bunurilor și cel de respectare a informațiilor cu caracter personal și a vieții private, dar și poziția CEJ în aceste cazuri particulare. Analiza lor, dar mai ales răspunsul Curții ne vor permite să ajungem la o concluzie în legătură cu modul în care libertatea de exprimare este apărată și garantată de către sistemul juridic european.
În aceeași ordine de idei, vom încerca să aflăm poziția Curții în situațiile în care trebuie să decidă în favoarea cărui drept să încline balanța și pe ce premise. În acest sens, în primul caz, „Michael Cwik versus Comisia Europeană” (C-340/00, 13 Decembrie 2001) vom analiza limitele libertății de exprimare, motivele impunerii acestora, dar și poziția CEJ vis-a-vis de aceste aspecte; în cel de-al doilea, „Schmidberger versus Austria” (C-112/00, 12 Iunie 2003) vom evidenția tensiunea existentă între protecția libertății de circulație a bunurilor și cea de exprimare și de asociere; iar în cel de-al treilea caz, „Bodil Lindqvist versus Gota Hovratt” (Curtea de Apel – Suedia, C-101/01, 6 Noiembrie 2003) vom analiza contradicția dintre libertatea de exprimare și dreptul la protejarea datelor cu caracter personal și a vieții private.
Deciziile finale ale CEJ, ca prim organism al UE care a subliniat nevoia de a respecta drepturile fundamentale ale cetățenilor ne vor îndreptăți să aflăm cât de important este dreptul la liberă expresie în viziunea acesteia, dar și care sunt limitele până unde poate merge independența opiniilor individuale. CEJ a reușit ca prin intermediul jurisprudenței sale să complinească lacunele sistemului comunitar în ceea ce privește recunoașterea și protejarea drepturilor, datorită articolului 20 al Tratatului asupra Uniunii Europene (TUE), semnat la Maastricht în 1992, care prevede responsabilitatea acesteia pentru interpretarea tratatelor și respectarea dreptului european. Astfel, alături de drepturile economice și sociale consacrate prin TUE, Curtea a lărgit sfera protecției sale și asupra drepturilor civile și politice, stabilind standarde de protecție. Extinderea jurisprudenței în domeniul drepturilor omului s-a realizat ca o consecință imediată a faptului că respectarea acestora constituie o premisă obligatorie pentru țările doritoare de a se integra în uniune.
Raportându-ne la tradițiile constituționale ale Statelor Membre ca sursă a cercetării, constatăm faptul că preocuparea pentru o protecție eficace a drepturilor fundamentale ale omului este o constantă în sistemele naționale. Constituțiile statelor europene, preluând drepturile proclamate prin tratate internaționale vor consacra aceste principii în ordinea lor internă și vor reprezenta un izvor de inspirație pentru viitoarele reglementări în domeniu.
Pentru început, vom aborda subiectul lucrării în contextul sistemului european al drepturilor fundamentale, pentru a lămuri aspecte generale, necesare unei abordări punctuale a libertății de exprimare, dar și a altor libertăți care derivă din ea, precum libertatea de asociere, de informare și a presei. Ulterior, pentru a avea certitudinea că prezenta lucrare are o abordare nouă și autentică, vom analiza cele trei spețe, special alese din jurisprudența CEJ și al căror subiect de dispută este libertatea de exprimare, pentru a putea formula o concluzie care să răspundă clar la întrebarea de cercetare.
Având în vedere toate aceste aspecte generale, vom începe studierea în amănunt a documentelor comunitare enumerate mai sus, pentru ca în capitolul al doilea să ne raportăm la jurisprudența CEJ și să dezvoltăm teza lucrării.
Capitolul I
Secțiunea I
Evoluția reglementărilor comunitare privind drepturile și libertățile fundamentale
În perioada de început a construcției europene, s-a considerat că violarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor nu re.
Având în vedere toate aceste aspecte generale, vom începe studierea în amănunt a documentelor comunitare enumerate mai sus, pentru ca în capitolul al doilea să ne raportăm la jurisprudența CEJ și să dezvoltăm teza lucrării.
Capitolul I
Secțiunea I
Evoluția reglementărilor comunitare privind drepturile și libertățile fundamentale
În perioada de început a construcției europene, s-a considerat că violarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor nu reprezintă un subiect de îngrijorare din partea comunității. În acest sens, dezbaterea asupra drepturilor și libertăților fundamentale, prezentă printre instituțiile și statele europene s-a concentrat asupra unei critici generale, conform căreia Comunității Europene „îi lipsește un angajament clar” față de protecția acestora.
Odată cu elaborarea Convenției Europene pentru protejarea Drepturilor și Libertăților Omului (ECHR), încheiată la 4 noiembrie 1950, se va acorda o mai mare importanță subiectului, cu atât mai mult cu cât CEJ va puncta faptul că drepturile fundamentale „fac parte din doctrina principiilor generale” ale orânduirii comunitare și trebuie considerate ca atare. Convenția va deveni un instrument esențial, al cărui impact practic va deschide drumul către conștientizarea unei necesități de încorporare a drepturilor și libertăților în structurile europene. Recunoașterea drepturilor omului se va realiza „progresiv în ordinea comunitară”, regăsindu-și însă identitatea în ECHR, document care va reuși să „concilieze diferitele punctele de vedere fără să le deformeze.”
Era absolut necesar ca drepturile fundamentale ale cetățeanului, ca drepturi subiective, esențiale pentru viața, libertatea și dezvoltarea acestuia și indispensabile pentru însăși ființa umană să fie stabilite și garantate prin legi comunitare cu forță juridică. Așadar, începând cu anul 1969, organismele comunitare își vor afirma intenția de a asigura protejarea drepturilor fundamentale. Prima menționare a conceptului de „drepturi al omului” va fii introdusă în preambulul Actului Unic European (AUE), semnat în 17 februarie 1986, fără a se face însă referire la competența CEJ în acest domeniu. Dar, o etapă esențială în integrarea drepturilor fundamentale în politica UE se va realiza odată cu intrarea în vigoare a TUE, din 1 noiembrie 1993. Se va decide astfel că, sintagma “drepturi și libertăți fundamentale este legată de tradițiile constituționale ale Statelor Membre în concordanță cu articolul 6 al TUE și cu tratatele internaționale specifice, la care statele europene au luat parte.”
Urmează ca Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 să insereze un nou articol 6 în TUE, specificând foarte clar și ferm faptul că fundația europeană se sprijină pe principiul protejării drepturilor și libertăților fundamentale. Mai mult, articolele 2 și 6 ale paragrafului 1 din Tratatul de la Amsterdam vor consacra protecția drepturilor fundamentale în cadrul sistemului legal al comunității europene, realizându-se astfel un pas decisiv în acest domeniu.
Așadar, evoluția doctrinei drepturilor și libertăților fundamentale își are startul în anul 1969, când acestea încep să fie recunoscute ca parte din ansamblul principiilor generale ale ordinii comunitare, pentru ca în 1977 să se realizeze o serie de declarații din partea instituțiilor europene cu privire la acest subiect. În 1988 se stabilește faptul că și Statele Membre sunt condiționate de respectarea drepturilor și libertăților fundamentale în aplicarea legii comunitare, pentru ca un an mai târziu, CEJ să declare semnificația specială a Convenției.
Odată apărută nevoia de a asigura protecția drepturilor fundamentale „echivalente celor garantate de constituțiile naționale ale Statelor Membre resortisanților acestora”, în dreptul european s-a inițiat un proces de elaborare a unui sistem care să răspundă eficient acestei cerințe, sistem care nu a avut ca scop și crearea unui catalog de drepturi. Această necesitate se va naște cu atât mai mult cu cât dreptul comunitar este un instrument de interes comun pentru cetățenii europeni și statele uniunii, reprezentând o entitate superioară, imposibil de ignorat. Cu toate acestea, drepturile fundamentale nu au fost menționate în primele Tratate Constitutive ale UE, probabil pentru că nu se considerau a fi relevante pentru o organizație ale cărei scopuri imediate erau exclusiv economice. Mult mai târziu, Consiliul de Miniștri al UE, președinții Comisiei Europene și Parlamentul European vor crea, la 7 Decembrie 2000, la summit-ul de la Nice, CdfUE, text care va aduna toate drepturile personale, civice, politice, economice și sociale, de care se bucură cetățenii și rezidenții uniunii. Elaborarea Cartei va da startul unui proiect amplu, început de către CEJ, prin dezvoltarea doctrinei drepturilor fundamentale. În procesul de unire și consolidare a tuturor acestor drepturi aplicabile la nivelul uniunii, s-a avut in vedere îmbunătățirea nivelului de cunoaștere a lor. Preambulul Cartei face cunoscut faptul că uniunea este întemeiată pe valorile demnității, ale libertății, egalității și solidarității, sprijinindu-se pe „principiul democrației și principiul statului de drept”, dar și că „Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.”
Carta conține atât drepturi, cât și principii, nefăcând distincție între ele. Deosebirea dintre acestea va deveni evidentă odată cu acordarea de forță juridică acesteia. Drepturile proclamate de Cartă pot fi grupate în trei mari categorii: drepturile civile, mai precis drepturile omului și drepturile de procedură, precum cele garantate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO); drepturile politice, care sunt specifice cetățeniei europene prevăzute de Tratatele comunitare; și drepturile economice și sociale, enunțate de Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale Muncitorilor (1989). Prin proclamarea CdfUE, s-a confirmat faptul că protecția drepturilor cetățenilor va fii mult mai vizibilă și mai transparentă, iar CEJ va putea face referire la aceasta, de fiecare dată când va examina compatibilitatea dintre un anume act și drepturile fundamentale.
Carta nu reprezintă nici pe departe un produs izolat al legii comunitare, ba din contră ea constituie rezultatul unui dialog asupra dezvoltării “ordinii publice europene” în interiorul întregii uniuni. De asemenea, este considerată ca fiind indivizibilă, pentru că include nu numai drepturi politice și civile, dar și economice și sociale într-un singur document. Ceea ce contează însă, este mai mult existența garanției că drepturile și libertățile cetățenilor se vor materializa, fiind simțite în viața de zi cu zi, și mai puțin faptul că aceste principii sunt subliniate și menționate în din ce în ce mai multe documente. În acest sens, este nevoie de un proces de sedimentare, care să înceapă de la suprafață până la structurile cele mai adânci ale legii.
În altă ordine de idei, sistemul european se inspiră din drepturile care se regăsesc în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, pentru ca după cel de-al doilea Război Mondial așa-numitul „federalism juridic european” să devină un proiect de înglobare a drepturilor omului, dar mai ales de acomodare a democrațiilor europene cu principiul preeminenței dreptului. Înainte ca UE să se implice în recunoașterea drepturilor și a libertăților fundamentale, protecția acestora în Europa a fost pentru multă vreme o preocupare a Consiliului Europei.
Deși inițial Comunitățile Europene nu au fost preocupate de domeniul drepturilor omului, încă din anii 1950 CEJ se confrunta cu problematica respectării acestora. S-a ajuns astfel, ca pe teren judiciar, să se accepte faptul că acțiunile instituțiilor europene și ale Statelor Membre de a implementa legea comunitară ridică probleme în relație cu drepturile fundamentale garantate de Constituțiile naționale și de tratatele internaționale ratificate de către actorii europeni. Cu toate că UE nu a deținut încă de la bun început un catalog al drepturilor fundamentale, sursele acestora erau reprezentate de principiile constituționale ale Statelor Membre și de ECHR. Acestea au reprezentat domenii de inspirație atât pentru Tratatele Constitutive, cât și pentru jurisprudența CEJ.
Odată cu recunoașterea existenței drepturilor și libertăților fundamentale ca valori incontestabile ale sistemului european, s-au stabilit și limitele în care acestea trebuie să se exercite, precum și mijloacele de protecție a lor. În primul caz, trebuie să existe o concordanță cu scopul urmărit și să nu se aducă prejudicii intereselor comune statelor membre, iar în cel de-al doilea, în cadrul uniunii există mai multe mijloace pentru protejarea drepturilor: regulile interne ale fiecărui stat, apartenența statelor europene la Consiliul Europei și la diferite sisteme internaționale de protecție, precum și alte mecanisme specifice, dezvoltate în cadrul sistemului comunitar.
“Povestea” evoluției doctrinei drepturilor și libertăților fundamentale este percepută ca fiind identică cu dezbaterea constituțională dintre CEJ și curțile de justiție ale Statelor Membre, cu atât mai mult cu cât CEJ se inspiră din tradițiile constituționale ale acestora Începând cu anii ’90, toate acordurile dintre state vor conține clauze referitoare la drepturile omului și la principiile democratice de vreme ce acestea vor deveni o “ideologie universală” care va triumfa și va eclipsa toate principiile existente. Cert este că noile provocări au determinat UE să devină tot mai preocupată de drepturile omului, odată ce integrarea europeană s-a adâncit și a trebuit să acționeze în domenii noi, precum securitatea și combaterea discriminării și rasismului. În consecință, a fost nevoie de revizuirea Tratatelor în ceea ce privește drepturile și libertățile fundamentale și de implicarea Comunității Europene în elaborarea unor măsuri concrete de prevenire a încălcării lor, precum informarea, educația sau cooperarea.
Astfel, accesul la tratatele internaționale ce vizează drepturile și libertățile fundamentale, protejarea prin intermediul jurisprudenței CEJ, precum și crearea unei comunități speciale de drepturi se numără printre metodele folosite în acest sens.
Secțiunea II
Sursele comunitare ale libertății de exprimare
Dreptul fundamental al omului la liberă expresie este formulat pentru prima dată în articolul 19 (art.) al Declarației Universale a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (O.N.U), la 10 decembrie 1948. Aceasta, precum și Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civice și Politice (art.19) îi asigură libertății de exprimare protecție juridică internațională.
În spațiul comunitar, ea apare ca și formulare în art. 10 al ECHR, articol care nu protejează „numai substanța ideilor exprimate, dar și modul în care acestea sunt prezentate.” Considerat „un drept democratic prin excelență”, libertatea de exprimare a fost susținută de CEJ, care i-a consacrat importanța politică și socială deosebită. S-a avut în vedere necesitatea absolută de a permite cetățeanului să-și exprime opinia personală, chiar dacă aceasta contravine majorității, tocmai pentru a se putea menține un pluralism de opinii individuale, element esențial oricărei societăți democratice. Aceasta din urmă are nevoie ca cetățenii să poată și să gândească liberi, neîngrădiți de restricții oficiale, întrucât numai în acest fel se vor putea perpetua valorile pe care este clădită și pe care le respectă.
Constituțiile Statelor Membre UE sunt și ele promotoare ale libertății de expresie și prevăd garanțiile respectării sale. Extinderea acestui drept nu trebuie să țină seama de frontiere, motiv pentru care statele europene nu trebuie să îngrădească în vreun fel libertatea de a primi sau de a comunica informații și nici să limiteze libera circulație a acestora. În plus, domeniile de aplicabilitate a libertății de exprimare sunt multiple, ea putând fi un mecanism de protejare a indivizilor chiar și împotriva altor persoane fizice. Mai mult, ea trebuie să includă libertatea de a avea și de a-ți putea manifesta o religie, o credință, pe care ai îmbrățișat-o după propria judecată, iar orice restricție trebuie să fie justificată în lumina scopului urmărit.
Articolul 10 al CdfUE stipulează libertatea de expresie ca extensie logică a libertății gândirii și a conștiinței. La fel ca și alte libertăți fundamentale, ea poate fi subiectul doar acelor limitări descrise de lege și necesare într-o societate democratică. În ceea ce privește practica jurisprudențială a CEDO se remarcă o oarecare „geometrie variabilă”, depinzând de „felul cum este exercitată libertatea de expresie: prin intermediul presei sau nu.” Mai mult, gradul de libertate al presei depinde de modul în care aceasta este exercitată, întrucât impactul informațiilor transmise poate fi de multe ori negativ.
Dezvoltarea libertății de exprimare a dus la nașterea dreptului de a exprima o opinie individuală, dar și la cel de a-i informa pe alții. Importanța sa crește imediat ce realizăm ca ea le permite indivizilor să participe la viața politică, socială și culturală, devenind astfel cetățeni activi și implicați în luarea deciziilor. Această atitudine reprezintă întocmai cheia unei bune și prospere desfășurări a tuturor activităților în cadrul statelor democratice. Tocmai de aceea, tipurile de restricții care pot fi impuse exercitării libertății de exprimare necesită o interpretare extrem de atentă, care să păstreze un echilibru între interesele părților. Libertatea de expresie și de informare cer implicit o garantare a libertății mijloacelor prin care acestea se exercită, precum presa sau mass-media, la fel ca și liberul acces la aceste mijloace. Mai mult, de păstrarea și protejarea libertății de exprimare depinde natura schimbărilor viitoare pe care spațiul european le va suferi, pentru că acest drept este singurul instrument „decisiv al transformărilor sociale și ca atare va fii întotdeauna în centrul discursurilor și confruntărilor politice.” Libertatea de asociere este și ea considerată un „element esențial” al societății democratice, fiind restricționată numai în măsura în care duce la existența unui „risc real și previzibil de acțiune violentă, de incitare la violență sau de respingere a principiilor democratice.”
Importanța libertății de exprimare stipulată în art. 10 al Convenției, ca valoare ce stă la baza noțiunii de „societate democratică” a fost subliniată „pentru prima dată de Curte în cauza Handyside vs Regatul Unit (1976), ideea fiind reluată apoi în toate cazurile ulterioare.”
Tratatele Constitutive
Discuția despre sursele comunitare ale libertății de exprimare trebuie să înceapă cu mențiunea faptului că Tratatele Constitutive inițiale nu conțineau nicio prevedere cu privire la libertățile fundamentale, întrucât în acea perioadă predominau problemele economice și nu cele ale indivizilor. Singurul instrument ce avea ca principal obiectiv protecția drepturilor fundamentale era Convenția Europeană, elaborată de Consiliul Europei.
Așadar, drepturile și libertățile fundamentale nu au constituit o preocupare pentru cei care au redactat Tratatele comunitare, motiv pentru care Tratatul din 1951 care stabilea Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) se concentra numai asupra celor două industrii, iar Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, prin care se instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) și Comunitatea Economică Europeană (CEE) nu conținea nicio „dispoziție formală în materie de drepturi ale omului”, referindu-se doar la domenii economice bine definite.
Pentru o perioadă îndelungată, tratatele existente păreau a fi suficiente pentru a promova și proteja drepturile și libertățile cetățenilor, însă CEJ a început treptat să supravegheze instituțiile europene și Statele Membre, afirmând că drepturile și libertățile cetățenești sunt principii de bază ale dreptului comunitar. În acest sens, în 1977, Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul de Miniștri au semnat o declarație comună, angajându-se să le respecte, așa cum erau definite de CEJ, iar în 1986 s-a elaborat Actul Unic European (AUE), care făcea referire în preambulul său la promovarea democrației, și implicit a drepturilor și libertăților fundamentale, printre care și libertatea de exprimare. Acesta va da startul unei implicări crescute în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale, care vor beneficia de o atenție aparte în elaborarea tratatelor ulterioare. Mai mult, nevoia de a elabora o politică în ceea ce privește drepturile fundamentale ale cetățenilor a rezultat atât dintr-o evaluare a situației interne curente, cât și din contextul extern particular, în care se află UE. Importanța acesteia în lume, procesul de extindere, dar și repetatele violări ale drepturilor omului sau fenomenul globalizării sunt doar câțiva factori în acest sens.
Tratatul de la Maastricht din 1992 (TUE) este documentul constitutiv care va insera drepturile fundamentale în tratate, afirmând că „Uniunea respectă drepturile fundamentale, așa cum sunt garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale (…) și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre în calitate de principii generale ale dreptului comunitar (TUE, art. 6, § 2).”
Așadar, libertatea de expresie va fii recunoscută și protejată ca unul dintre drepturile fundamentale ale individului. Acest lucru s-a realizat în contextul recunoașterii și garantării tuturor celorlalte drepturi, pentru ca ulterior amendamentele aduse TUE să întărescă tot mai vizibil acest fapt.
CEJ va fii cea care va menționa faptul că libertatea de expresie, cea de asociere și cea de întrunire, „consacrate între altele în articolele 10 și 11 ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950 (ulterior CEDO), fac parte din drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței constante a Curții, reafirmată de astfel, de preambulul Actului Unic European și de articolul F, § 2 din Tratatul cu privire la UE (devenit după modificare art. 6, § 2, UE) sunt protejate în ordinea juridică comunitară.” Sfera de acțiune a art. 10 al Convenție cuprinde nu numai exprimarea scrisă sau vorbită, ci și cea realizată prin gesturi sau imagini, iar dezvoltarea tot mai puternică a mijloacelor de transmitere a informațiilor presupunere o continuă abilitate de interpretare a acestui articol de către CEJ. Mai mult, TUE include posibilitatea unei viitoare extinderi a prevederilor pentru protecția drepturilor cetățenilor, inclusiv a libertății de exprimare. Articolul 22 permite Consiliului de Miniștri să introducă noi drepturi pentru cetățeni, pe baza unei propuneri a Comisiei Europene.
Cel de-al doilea tratat constitutiv, cel de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 va relua integral art. 6 al TUE, nemodificând „formal statutul Convenției în dreptul comunitar”, dar oferind dispozițiilor legale existente o mai mare importanță, pentru că va încadra „în perspectiva formării unui sistem comunitar propriu de protecție a drepturilor fundamentale”, și implicit a libertății de exprimare. El va realiza un pas crucial în această sferă, prin întărirea normativă a drepturilor indivizilor, revizuind TUE și afirmând că „Uniunea se bazează pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe cel al statului de drept, principii ce sunt comune statelor membre (art. 6, § 1).” De asemenea, va stabili ca și condiție esențială pentru aderarea la UE respectarea drepturilor omului, a democrației și a preeminenței dreptului, întrucât le va ridica la „rangul unor veritabile principii constituționale.” Acestea fiind spuse, CEJ remarcă faptul că este necesară realizarea unei diferențe de principiu între libertatea de expresie sau de întrunire, ca drepturi asupra cărora se pot pune limitări și alte „drepturi intangibile garantate de CEDO, care nu admit nicio restricție.” De aceea, de fiecare dată când libertatea de expresie va fii subiectul unei dispute va trebui să se aibă în vedere interesele urmărite, astfel încât să se creeze „un just echilibru” între acestea.
Tratatul de la Amsterdam va introduce în art. 7 al TUE un mecanism politic pentru a preveni încălcarea principiilor din art. 6 de către un Stat Membru. Acest mecanism are două componente: una preventivă și alta sancționatorie. Consiliul reunit la nivel de șefi de stat și de guvern, în unanimitate pe baza unei propuneri înaintate de 1/3 din membri sau de către Comisie și cu acordul Parlamentului European, poate să constate existența unei încălcări serioase și repetate a principiilor enunțate în art. 6(1) de către un Stat Membru. În această situație, Consiliul, cu o majoritate calificată poate decide suspendarea temporară a calității de Stat Membru.
Consolidarea instituțională realizată de Tratatul de la Amsterdam va duce la o garantare jurisdicțională, dar și politică a libertății de exprimare. De acum înainte CEJ va avea competențe definite în mod expres în ceea ce privește judecarea cererilor care au ca subiect încălcarea sau invocarea acestui drept. Întrucât se asigură crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție”, dreptul la libera expresie va beneficia implicit de protecție, în condițiile în care însăși noțiunea de „libertate” nu poate exista fără crearea condițiilor necesare pentru ca cetățenii să-și exprime liber opiniile, gândurile și credințele.
Mai mult, Tratatul de la Amsterdam a făcut un pas decisiv spre o recunoaștere și mai clară a existenței și protejării drepturilor indivizilor în cadrul uniunii. Prevederile acestuia sunt considerate un instrument specific al UE de protecție a drepturilor omului, alături de „instrumentele instituționale ale Comunității cu mandat specific” și de procedura adresării plângerilor în fața CEJ. Deși Tratatul de la Roma nu „cunoștea cetățenii”, referindu-se la aceștia cu termenul neutru și sec de „persoane”, TUE este documentul care va căuta să creeze în special o cetățenie europeană. Este adevărat că aceasta nu avea și „un conținut real”, însă actele comunitare ulterioare vor căuta să aplice efectiv mijloacele necesare, prin care teoria să se poată aplica în practică, introducând în acest sens o serie de mecanisme de protecție a drepturilor și libertăților. Așadar, fără o garantare jurisdicțională a libertății de exprimare, dreptul în sine „nu ar exista decât în stare latentă”, întrucât nu s-ar putea obține aplicarea sa în practică.
Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare in 2003 întărește și mai mult sistemul de protecție a drepturilor fundamentale, stabilind un mecanism de constatare a oricărui risc de violare serioasă de către un Stat Membru, a drepturilor și libertăților pe care s-a fondat uniunea. În plus, Statele Membre trebuie monitorizate în acest sens, pentru a se putea acționa preventiv de fiecare dată când este nevoie. Dialogul cu societatea civilă, informarea și educarea cetățenilor, precum și cooperarea cu organismele competente ale Consiliului Europei sunt alte metode de prevenire a încălcării drepturilor fundamentale, stabilite de art. 7 al Tratatului de la Nisa.
Referiri la drepturile și libertățile fundamentale există deopotrivă în preambuluri, declarații, opinii, dar și în proiectele Parlamentului European de elaborare a unui catalog de drepturi. Astfel, în proiectul „Spinelli”, adoptat în 14 februarie 1984, se afirma că uniunea „recunoaște drepturile și libertățile fundamentale pentru fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa”, iar în „Declarația asupra drepturilor și libertăților fundamentale”, adoptată în 12 aprilie 1989 se propunea o listă de drepturi, inspirate din CEDO. Efortul CEJ de a enunța „principii generale de drept comunitar”, având ca principală bază tradițiile constituționale ale Statelor Membre și documentele internaționale în materie, relevă importanța garantării acestora, și mai ales a libertății de expresie, întrucât ea este o premisă a „societății democratice”, noțiune ce sintetizează întregul sistem de valori pe care s-a clădit Comunitatea Europeană.
Mai mult, începând cu anul 1976 (decizia „Handyside”, 7 Decembrie) și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg, a recunoscut dreptul la liberă expresie, ca primordial pentru existența unei societăți, ba chiar a unei lumi pluraliste și tolerante. Interacțiunea și cooperarea dintre aceasta și CEJ au devenit trăsături importante ale guvernării europene, cu atât mai mult cu cât ambele au competențe în materie de drepturi ale omului, iar cea din urmă citează din jurisprudența primeia destul de des.
Izvoare ale dreptului comunitar, cu „un caracter compozit”, Tratatele Constitutive, dar mai ales documentele care le modifică și completează recunosc și garantează respectarea libertății de exprimare, ca drept fundamental al cetățeanului european. Datorită prevederilor lor, tratatele au schimbat într-un mod fundamental ipotezele politice și economice care stăteau la baza sistemului european. Un rol important în acest sens l-a avut mai ales CEJ, care a susținut foarte clar faptul că libertatea de exprimare face parte din drepturile fundamentale recunoscute și respectate în spațiul european. De aceea, măsurile incompatibile cu acest drept sunt considerate inacceptabile și deci respinse în cazurile soluționate de această instituție comunitară.
Carta Drepturilor Fundamentale a UE
Vom vorbi pentru început despre semnificația CdfUE, ca instrument de codificare a tuturor drepturilor și libertăților cetățenilor europeni, pentru ca apoi să o identificăm ca una dintre sursele comunitare ale libertății de exprimare. Acest document reprezintă rezultatul unui proces original și „fără precedent” în istoria uniunii, deoarece cuprinde într-un singur text toate tipurile de drepturi de care beneficiază cetățenii Statelor Membre, dar și cei care trăiesc pe teritoriul UE. Carta tratează drepturile și libertățile ce rezultă din tradițiile constituționale ale statelor europene, „obligațiile internaționale comune” acestora, dar și Tratatele Constitutive, Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau alte pacte semnate de membrii UE. De asemenea, ea afirmă încă o dată „respectul pentru competențele Comunităților Europene, precum și pentru principiul subsidiarității” și conferă drepturilor o mai mare transparență și claritate.
Momentul de cerere a redactării Cartei s-a realizat în cadrul Consiliului European de la Cologne, din 3-4 iunie 1999, pentru ca proiectul în sine să fie adoptat la 2 octombrie 2000. Peste foarte puțin timp, Consiliul European de la Biarritz l-a acceptat, urmând ca același lucru să fie făcut și de Parlamentul European și Comisie. Semnarea și redactarea oficială a Cartei s-a realizat la 7 decembrie 2000, la Nisa, de către președinții Parlamentului European, Consiliului și Comisiei.
Toate drepturile recunoscute de Cartă își au originea în „acquis-ul comunitar” și în tratatele internaționale, privitoare la drepturile omului și sunt respectate de organismele și instituțiile uniunii, precum și se Statele Membre, în implementarea legii comunitare. Semnificația CdfUE este crucială pentru identificarea, integrarea și adaptarea nevoilor cetățenilor europeni, dar și pentru satisfacerea acestora, atât de necesară desfășurării unui vieți comunitare prospere. Proclamându-le drepturile și libertățile fundamentale de care beneficiază, Carta va facilita o mai bună identificare a cetățenilor cu ceea ce înseamnă UE. Obiectivul principal al Cartei este să ofere drepturilor precizate de art. 6 al TUE „un conținut precis” și să le confere „o mai mare claritate”, pentru a putea fi cunoscute și înțelese de cei care le dețin. De asemenea, Carta are meritul de a reuși să creeze un text compact, succint, aducând împreună toate drepturile și libertățile fundamentale, până atunci „dispersate în instrumente diferite.” Ea nu mai face distincție între acestea, reunindu-le deopotrivă „în jurul a șase valori fundamentale: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetățenie, justiție”, deci punând în practică principiul indivizibilității drepturilor omului.
Carta nu a adus noutăți considerabile în domeniu, mai ales pentru că drepturile stipulate de aceasta, erau deja garantate, însă le-a denumit pe toate „valori comune”, confirmând faptul că UE a început să acorde un interes crescut și vădit față de protecția acestora. În legătură cu modul de exercitare a drepturilor, CdfUE subliniază faptul că trebuie să se țină seama de prevederile dreptului comunitar și ale celui național. Deși inițial CdfUE nu conținea nicio prevedere care să îi confere dreptul de a impune constrângeri de ordin juridic, întrucât Statele Membre nu o integraseră în tratate, la 18 iunie 2004, ea va fii inserată în Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, adoptat de Consiliul European. Astfel reglementat statului Cartei, ea va putea căpăta o natură coercitivă, care o va consacra printre sursele de drept ale uniunii. Principiul subsidiarității, precum și respectarea competențelor UE vor deveni condițiile necesare pentru ca aplicarea acesteia să se poată realiza în ordinea juridică, însă numai atunci când instituțiile UE și Statele Membre „pun în practică dreptul Uniunii.”
Scopul Cartei este, printre altele, să urmărească dacă în exercitarea sarcinilor sale, legislația europeană provoacă încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale și, implicit să purceadă spre evitarea acestora, cu atât mai mult cu cât a fost creată în sensul promovării drepturilor cetățenilor.
Un alt aspect ce trebuie discutat în acest context ține de relația dintre CdfUE și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prima se inspiră deseori din cea de-a doua. Pentru că exista riscul nașterii unor discuții în contradictoiu în ceea ce privește modul de interpretare a drepturilor garantate de către cele două documente, dar și al unor cazuri în care Carta să acorde o protecție mai scăzută decât Convenția, CdfUE prevede „coexistența celor două texte pe baza respectării acquis-ului Convenției europene, așa cum este interpretată de Curtea europeană.” Mai mult, Carta conține prevederi în legătură cu posibilele limitări aduse drepturilor, pe când Convenția specifică pentru fiecare drept în parte restricțiile care sunt autorizate. În acest context, pentru a nu se produce o interpretare limitativă a protecției drepturilor fundamentale, CdfUE va sublinia faptul că, numai în cazul în care drepturile specificate de ea se pot identifica cu drepturile garantate de Convenție, atunci ele vor putea fi analizate ca având același sens și vor fi evaluate ca atare.
Prin această „trimitere” a Cartei la Convenție se realizează aplicabilitatea concretă a celei din urmă, singurul neajuns fiind acela că unele drepturi nu sunt specificate ca atare aici, dar sunt garantate de jurisprudența CEDO sau CEJ. O soluție ar fi ca, în evaluarea drepturilor ce reprezintă un motiv de dispută sau care ajung să fie contradictorii, să se identifice semnificația lor de drept și să se verifice minuțios cine și cum le garantează protecția.
Cert este că, „nivelul de protecție al Cartei nu va putea fi inferior celui stabilit de dreptul Convenției”, iar drepturile enunțate de aceasta din urmă, „nu au sens decât în lumina jurisprudenței Curții europene.” În acest sens, o sincronizare de procedură între cele două documente este esențială în vederea evitării unei suprapuneri sau intersectări a prevederilor legate de garantarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Carta se dorește a deveni documentul de referință în ordinea juridică a UE odată ce Tratatul instituind o Constituție pentru Europa va intra in vigoare, cu atât mai mult cu cât se „înscrie în perspectiva formării unui sistem comunitar propriu de protecție a drepturilor fundamentale.” În plus, s-a considerat că prin elaborarea unui document care să conțină descrierea tuturor drepturilor cetățenilor se va realiza cea mai bună cale spre securizarea viitoarei protecții a acestora. Mai mult, promovând sistemul de drepturi, Carta este puntea de legătură către evidențierea valorilor comune ale tuturor membrilor UE, fapt care le întărește acestora încrederea că fac parte dintr-un sistem coerent și democratic, care îi ține împreună tocmai datorită angajamentului pe care îl au de atâția ani față de aceste valori.
Luptând împotriva lipsei de vizibilitate a drepturilor și libertăților fundamentale, a căror existență era amintită încă din Tratatele Constitutive, CdfUE va încerca să clarifice această situație, făcându-i pe cetățeni să fie în primul rând conștienți de existența acestora. Aceasta reprezintă premisa absolut necesară pentru ca drepturile stipulate să poată fi garantate cetățenilor, iar aceștia să facă apel la dispozițiile Cartei de fiecare dată când sunt nedreptățiți în acest sens. Deși apariția Cartei nu a fost privită ca un eveniment revoluționar, ea a dus la concretizarea reflecției asupra a ceea ce trebuie să fie protejat în cadrul UE. De asemenea, ea poate fi interpretată ca fiind rezultatul dezvoltării structurale și juridice a spațiului comunitar și a adâncirii principiilor democratice.
Dacă soarta Cartei va avea ca finalitate introducerea ei în tratate, vom asista la ridicarea mult mai frecventă a problematicii drepturilor fundamentale în fața CEJ și a curților naționale, cu atât mai mult cu cât elaborarea unui catalog de drepturi, lipsit însă de statut juridic și abordat doar ca un „angajament politic al statelor membre”, nu va putea fii o soluție viabilă pe termen lung. În aceeași ordine de idei, acceptarea faptului că doctrina drepturilor și libertăților fundamentale reprezintă o premisă obligatorie pentru ca legitimitarea proiectului european să fie o certitudine este condiționată de creșterea vizibilității acestor drepturi, adică de tocmai ceea ce CdfUE și-a propus să realizeze încă de la nașterea sa.
CdfUE nu a fost elaborată pentru că domeniul drepturilor fundamentale era lacunar sau pentru a umple un anume gol, întrucât CEJ a primit „recunoaștere constituțională” în vederea protejării acestor drepturi încă din momentul în care jurisprudența sa a fost inclusă în art. 6 (2) al TUE. Însă Mats Lindfelt găsește util ca pentru a studia CdfUE din punct de vedere al semnificației sale, precum un catalog de drepturi care reflectă însăși valorile fundamentale ale UE, este nevoie de o analiză care să pună Carta în contextul istoric și politic al apariției sale, cu toate că discuțiile despre acest subiect sunt numeroase și bine construite. Așadar, pentru a înțelege mai bine motivele care au dus la adoptarea unui text particular al drepturilor în UE, precum CdfUE este necesară o evaluare în lumina evoluției doctrinei drepturilor fundamentale dezvoltată de CEJ. Acest lucru este întărit de faptul că doctrina este rezultatul lucrărilor CEJ în această direcție, dar și al dialogului dintre aceasta din urmă și curțile constituționale ale Statelor Membre pe de o parte și CEDO, pe de altă parte.
Cert este faptul că acest catalog de drepturi poate reprezenta un rol important către acoperirea deficitului de legitimitate de care suferă UE, cu atât mai mult cu cât are un carater indivizibil, dar mai ales menirea de a apropia cetățenii de politicile uniunii. Această afirmație capătă o mai mare atenție de vreme ce realizăm că integrarea europeană nu mai este legată exclusiv de integrarea economică, ci are în vedere din ce în ce mai mult integrarea drepturilor fundamentale ca drepturi vizibile și protejate efectiv de către organismele europene.
Aspectul inserării Cartei în Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, tratat care în prezent se află într-o perioadă „stagnantă”, după ce a fost respins de către două State Membre, ridică problematica viitoarei soarte a acesteia. Dacă va fii aprobat, Carta va beneficia de un „statut legal”, care va pune CEJ în situația de a se întreba în ce măsură va mai folosi în exercitarea competențelor sale referința la instrumentele internaționale de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, precum și la tradițiile constituționale ale Statelor Membre. Însă de îndată ce problematica ratificării tratatului se va soluționa, se vor găsi cu siguranță soluții pentru împărțirea atribuțiilor fiecărei părți, în scopul desfășurării unui bun demers al protejării drepturilor cetățenilor europeni. CdfUE trebui înțeleasă ca un produs al dezbaterii contemporane asupra statutului drepturilor fundamentale în sistemul european, dar și ca o contribuție adusă dezvoltării „ordinii publice europene”, odată cu realizarea faptului că doctrina drepturilor fundamentale nu poate să ocupe decât un rol central în viitoarele reglementări ale instituțiilor UE. Ea se referă la un număr de 53 de drepturi fundamentale, însă cetățenii Statelor Membre pot invoca în fața CEJ și alte drepturi stipulate în convențiile și tratatele internaționale din care respectivele state fac parte. Carta are un „impact legal” de vreme ce CEJ face trimitere la prevederile sale inovatoare, menite să consolideze și să completeze documentele existente în materie de drepturi și libertăți fundamentale, precum Convenția Europeană.
Art. 50 al Cartei propune un triplu standard pentru politica drepturilor omului, în opoziție cu politica „dintr-o singură bucată” ș cuprind, de asemenea și referiri la probleme actuale și de interes larg, precum bioetica și protecția datelor personale. Un alt aspect ce trebuie punctat se referă la faptul că ea se remarcă printr-un limbaj care nu face distincție între sexe, garantând drepturi egale pentru femei și bărbați. În aceeași ordine de idei, Carta nu face diferență între drepturi și principii, deosebirea dintre acestea devenind evidentă odată cu acordarea de forță juridică Cartei.
CdfUE este formată din 6 capitole, fiecare conținând o categorie de drepturi sau libertăți. Ceea ce ne interesează este capitolul II, numit „Libertățile”, alcătuit din paisprezece capitole, care reunesc tipuri foarte variate de drepturi și libertăți. Unele sunt considerate ca primordiale întrucât garantarea lor este o condiție pentru respectarea altor drepturi fundamentale, precum libertatea de gândire, de conștiință și religie sau de expresie și informație.
Aceste libertăți sunt legate de persoană și sunt protejate prin prevederi legale în cadrul Comunității. Pentru început, art. 6 prevede dreptul la libertate și protejează individul împotriva atacurilor asupra libertății sale, precum arestarea și detenția ilegală. Articolele următoare stabilesc libertăți individuale, cum ar fi respectarea vieții private și de familie, protecția datelor personale, dreptul la căsătorie și de a întemeia o familie, dreptul la educație, proprietate și de a se angaja în muncă sau dreptul la azil și protecție în eventualitatea expluzării sau extrădării. Libertatea de adunare și asociere și libertatea artelor și științelor sunt definite ca libertăți colective. Libertatea de exprimare apare stipulată în art. 11 ca drept fundamental al cetățenilor. Ea cuprinde dreptul de a împărtăși opiniile, de a primi și oferi informații fără nicio intervenție din partea autorităților și fără să se țină cont de frontiere, precum și dreptul presei de a i se asigura și respecta pluralismul și libertatea. Articolele care îl precede și-l urmează, prevăd alte două libertăți, aflate în strânsă legătură cu dreptul la libera expresie: libertatea gândirii, a conșiinței și a religie (art. 10) și libertatea de întrunire și de asociere (art. 12). Dacă fără prima, libertatea de expresie nu ar putea să aibă niciun conținut, cea de-a doua este dependentă de existența ei.
De îndată ce am observat faptul că dreptul la libera exprimare este conținut de CdfUE, realizăm utilitatea discuției anterioare legată de statutul acesteia. Astfel, ideea „impactului legal” al Cartei, precum și procedeul CEJ sau CEDO de a face trimiteri la drepturile prevăzute de aceasta, ne îndreptățesc să afirmăm fără nicio ezitare că libertatea de exprimare este garantată și protejată în cadrul sistemului european, din punct de vedere al existenței Cartei.
Libertățile fundamentale sunt protejate și de textele constituționale sau internaționale. Nu li se pot impune limitări decât pentru a se asigura respectarea drepturilor fundamentale și libertăților altor persoane sau pentru a se menține legea și ordinea, în interesul general al societății comunitare. Art. 52 (1) al CdfUE include această idee, iar în conformitate cu art. 52 (3), majoritatea drepturilor și libertăților din acest capitol au același cuprins ca și drepturile prevăzute de CEDO. În ceea ce privește protecția datelor personale, aceasta a fost pentru prima dată inclusă ca drept într-un catalog precum Carta. La nivel european, Convenția deduce acest drept din dreptul la respectarea vieții private, iar libertatea artelor și științelor (art. 13) e prezentă ca fiind dedusă din libertatea de gândire și de expresie și e inclusă în mod expres în acest capitol. Anumite drepturi au o nouă formulare în comparație cu aceleași drepturi prevăzute de dreptul internațional și în particular de Convenția Europeană, cu scopul de a lărgi sfera lor și de a le adapta la schimbările contemporane sau la trăsăturile specifice ale Comunității europene.
Acest capitol II pe care l-am amintit mai devreme, se concentrează pe libertățile civile și politice de bază, însă cea mai importantă dintre ele se dovedește a fii libertatea de exprimare, întrucât odată garantată, ea permite existența multor manifestări, atitudini, credințe fără de care încercările de a crea un sistem complex al drepturilor omului nu și-ar avea motorul fundamental. Libera exprimare este o „extensie logică” a dreptului la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei, stipulat în art. 10 al CdfUE. Acest articol corespunde dreptului garantat în art. 9 al Convenției Europene, având aceeași semnificație și scop, dar și tradițiilor naționale constituționale și legislațiilor naționale. Limitările aduse acestuia, trebuie să fie în condordanță cu art. 9 (2) al Convenției care stabilește ca motiv pentru impunerea lor, protecția ordinii și siguranței publice, a sănătății sau moralității, precum și a libertăților celorlalți. Acest drept presupune respect din partea autorităților publice pentru multitudinea credințelor individuale, „pentru a garanta persoanei o perfectă independență spirituală.”
Art. 12 al CdfUE corespunde art. 11 al Convenției, care prevede libertatea oricărui cetățean de a forma adunări pașnice și de a se asocia cu alții în scopul realizării propriilor interese. Limitările aduse acestui drept au aceeași motivație ca în cazul art. 10, însă ele nu le pot depăși pe cele considerate legitime de către art. 11 (2) al Convenției. Dreptul la asocieri și întruniri pașnice, la libertatea de a te alătura celor pe care îi consideri aproape de valorile și credințele în care tu crezi este strâns legat de dreptul la liberă exprimare. Acesta este și motivul pentru care în capitolul II al lucrării vom analiza acest drept din perspectiva posibilelor limitări pe care le aduce unei alte libertăți fundamentale: libera circulație a bunurilor.
Art. 8 al CdfUE conține un drept care va fii invocat împotriva celui la liberă exprimare, în unul din cazurile analizate în prezentul studiu și existente în jurisprudența CEJ. Așadar, dreptul la protejarea datelor cu caracter personal prevede dreptul fiecărui cetățean de a i se proteja intimitatea și de a i se cere acceptul înainte de orice publicare a unor astfel de informații. Articolul este bazat pe art. 286 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană și pe Directiva 95/46 a Parlamentului European și al Consiliului în legătură cu protejarea indivizilor în ceea ce privește procesarea datelor personale și libertatea de mișcare a acestora. De asemenea, se bazează pe art. 8 al Convenției Europene și pe Convenția Consiliului European din 28 ianuarie 1981 pentru protejarea indivizilor cu privire la procesarea automată a datelor personale, care a fost ratificată de toate Statele Membre. Art. 52 al Cartei conține condițiile sub care poate fi limitat acest drept. Revenind la art. 11 în care se afirmă garantarea libertății de exprimare, acesta corespunde art. 10 al Convenției Europene și are aceeași semnificație și același scop garantat de aceasta.
Ca și consecință a art. 11, libertatea presei este bazată în particular pe jurisprudența CEJ și este absolut necesară păstrării pluralismului și statului democratic. Pentru că reprezintă un mijloc de exprimare și de transmitere a informației, libertatea și independența presei sunt vitale pentru asigurarea libertății de exprimare, fiind subiectul unor înțelegeri între Statele Membre Consiliul Europei. De asemenea, libertatea de informare este o garanție fundamentală pentru exercitarea libertății de expresie, cuprinzând-o și pe cea a presei și cea de comunicare în general. Dreptul la libertatea de informare presupune libertatea de a formula ideile, informațiile, protejându-le substanța, dar și mijlocul prin care sunt răspândite, garantând „dreptul publicului de a primi o informația pluralistă.”
Libertatea de expresie, ca și condiție esențială a progresului societății democratice, dar și a „împlinirii fiecărei persoane” face parte din catalogul drepturilor fundamentale pe a căror garantare se sprijină însăși construcția europeană. În aces sens, instituțiile europene, în exercitarea obiectivelor legale ale Comunității, se obligă să-i recunoască existența și să o respecte, în conformitate cu prevederile CEJ și ale art. 6 al TUE.
Tradițiile Constituționale ale Statelor Membre
Preocuparea pentru o protecție eficace a drepturilor fundamentale ale cetățeanului este o constantă în sistemele constituționale naționale, întrucât Consituțiile Statelor Membre le recunosc și garantează, preluând drepturile proclamate prin tratatele internaționale din care fac parte. Tradițiile constituționale ale statelor europene sunt surse continue de inspirație pentru CEJ, deși la începutul jurisprudenței comunitare, existau temeri cum că vor submina supremația dreptului comunitar.
Normele interne ale fiecărui stat membru au fost și sunt și astăzi folosite pentru a asigura o protecție mai bună drepturilor și libertăților fundamentale. Însăși actele comunitare au ca și „condiție a legalității”, respectarea drepturilor fundamentale așa cum sunt stipulate în Constituțiile naționale și în Convenția Europeană. Deși protecția drepturilor și libertăților fundamentale „se supune preeminenței logicii comunitare”, importanța prevederilor constituționale naționale în domeniu, nu poate fi ignorată de vreme ce constituie surse esențiale de inspirație pentru actele comunitare. Principiile derivate din tradițiile constituționale ale Statelor Membre includ egalitatea, proporționalitatea și claritatea legilor, astfel încât să nu se aplice în detrimentul celor care s-au bazat pe ele. În aceeași ordine de idei, pricipiile derivate atât din tradițiile naționale, cât și cele care rezultă din înțelegerile internaționale includ respectul pentru drepturile și libertățile fundamentale, ca valori indispensabile ale oricărui stat democratic, membru al UE.
Noțiunea de „drepturi ale omului și libertăți fundamentale” este folosită adesea alături de principiile de „democrație” și „preeminența legii”, motiv pentru care referința la aceste drepturi este legată de tradițiile constituționale comune Statelor Membre în concordanță cu art. 6 (2) al TUE și cu tratatele internaționale la care acestea sunt părți. Mai mult, termenul de „drepturi fundamentale” este folosit de regulă, mai mult în contextul legii constituționale decât cel de „drepturi ale omului”. Acesta este motivul pentru care, în mod tradițional, se consideră că numai acele drepturi recunoscute în Constituțiile naționale sunt numite „fundamentale”. Tradițiile naționale ale statelor europene au reprezentat un model de referință pentru instituțiile UE, întrucât acestea au căutat să creeze un sistem adecvat de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, de genul celor deja garantate de Statele Membre ale UE.
În Franța drepturile omului sunt garantate în preambulul Constituției, unde se face referire la Declarația din 1789, dar și în cuprinsul acesteia. Constituția italiană conține sintagma „drepturi inalienabile”, iar cea germana este mai precisă, consacrând primele articole drepturilor și libertăților fundamentale. Libertatea de exprimare, ca unul dintre drepturile fundamentale care a stat la baza creării drepturilor omului, nu avea cum să nu fie inclusă în prevederile constituționale. Trăind cu această libertate de 2 secole și fiindu-ne indispensabilă, ea a fost stipulată ca drept inviolabil. În acest sens, ea apare ca drept garantat în toate Constituțiile Statelor Membre, alături de libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei sau decurgând din aceasta. Dreptul la liberă expresie se înscrie fără nicio îndoială în categoria drepturilor și libertăților fundamentale, consacrată și de Constituția României. Revizuită în 2003, aceasta prevede în art. 30 că: „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin voi grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.” Astfel, Constituția reglementează ce anume se poate exprima liber, dar și prin ce mijloace sau forme de exprimare.
Garantarea acestui drept fundamental a generat nașterea a două reguli esențiale pentru însăși existența lui: „responsabilitatea și interzicerea cenzurii.” În acest sens, este necesară eliminarea tuturor restricțiilor abuzive, iar prevederile legislative să fie în concordanță cu standardele actuale ale societății democratice.
Era absolut normal ca actorii europeni să fie și ei garanți ai drepturilor fundamentale, cu atât mai mult cu cât UE cere acest lucru ca și condiție esențială pentru integrarea în structurile ei. Astfel, doar respectând drepturile și libertățile fundamentale, Statele Membre vor putea să-și păstreze integritatea și să acționeze conform legilor democratice. Având un caracter universal, problematica drepturilor cetățenilor este și este și va fii și o problemă internă a statelor europene. Acesta este motivul primordial pentru care au fost instituite normele juridice, tehnicile și metodele adecvate pentru aplicarea și garantarea efectivă a acestora.
Deși Constituțiile Statelor Membre îl garantează și interzic îngrădirile de orice fel, dreptul la liberă expresie trebuie să aibă un „conținut pozitiv” și să fie susținut de „valori concretizate în acțiune”, pentru că numai în acest fel se va putea manifesta cu adevărat, iar cetățenii europeni vor simți acest lucru. Tradițiile constituționale ale Statelor Membre, ca surse și garanți ai respectării libertății de exprimare, întregesc peisajul comunitar al consacrării drepturilor și libertăților fundamentale, constituind o importantă referință în domeniu.
Capitolul II
Jurisprudența CEJ
Dezvoltarea dreptului comunitar este influențată în mare măsură de jurisprudența CEJ, motiv pentru care este necesară o scurtă discuție în legătură cu semnificația acesteia. Curtea are menirea de a veghea asupra respectării dreptului european, de a-l interpreta și aplica în conformitate cu Tratatele Constitutive. Importanța deciziilor luate în diferite spețe, crește cu atât mai mult cu cât prin jurisprudența sa, CEJ vine în sprijinul completării și clarificării unor dispoziții existente deja în Tratate.
În ceea ce privește drepturile fundamentale ale omului, CEJ a jucat un rol crucial în dezvoltarea acestora, subliniind faptul că Statele Membre trebuie să acționeze în sensul respectării lor. În acest context, se pare că în viitorul apropiat, CEJ va avea de înfruntat trei chestiuni particulare: relația cu CEDO, interpretarea CdfUE și conflictele dintre drepturile omului și cele patru libertăți economice fundamentale.
Dând o definiție dreptului european, CEJ a stabilit încă de la bun început „preeminența logicii comunitare” în ceea ce privește protecția drepturilor cetățenilor. Din punct de vedere istoric, în dezvoltarea timpurie a jurisprudenței sale în domeniul drepturilor omului, Curtea s-a limitat la controlul validității actelor comunitare, referindu-se la drepturile fundamentale ca la principii generale ale dreptului comunitar, ce rezultă din angajamentele Statelor Membre. Ulterior, Curtea a căpătat un rol esențial în această direcție, întrucât protejarea drepturilor cetățenilor în cadrul UE a fost consacrată în primul rând pe cale jurisprudențială. În acest sens, ea a „ridicat drepturile fundamentale la rang de principiu în dreptul comunitar”, folosind Constituțiile Statelor Membre, precum și ECHR „ca și criterii de orientare” în interpretarea normelor de drept comunitar sau pronunțarea hotărârilor.
Analizând hotărârile luate de CEJ, ajungem la concluzia că soluțiile date de aceasta sunt „obligatorii în ceea ce privește modul în care interpretează dispozițiile dreptului comunitar”, ceea ce îi definește și întărește competența. Instituită cu scopul de a sprijini organismele judiciare în stabilirea și lărgirea sferei de protecție a drepturilor fundamentale, CEJ deține o „experiență superioară în tranșarea contenciosului drepturilor omului.” Acest fapt îi oferă statutul de garant suprem al tuturor drepturilor recunoscute în spațiul european.
Cazurile prezentate în fața CEJ se pot împărți în două categorii: prima conține acele spețe care își au începutul în curțile naționale ale Statelor Membre și asupra cărora CEJ își exprimă punctul de vedere, dar nu poate da o judecată finală; ce-a de-a doua, cuprinde cazurile care încep în interiorul Curții. Cert este că, oricare cetățean european poate înainta plângeri în fața Curții în legătură cu un drept garantat de Convenție, a cărui încălcare îl afectează în mod direct sau indirect. Multitudinea situațiilor, dar și a împrejurărilor care pot duce la încălcarea unui drept fundamental, face ca această instituție să fie nevoită să se adapteze de fiecare dată și să ia decizii inovatoare și diferite de la caz la caz. Acest lucru este susținut prin dezvoltarea de către CEJ a unor principii și proceduri legale, care au îmbunătățit prevederile tratatelor și întregit tradițiile naționale ale Statelor Membre. CEJ folosește noțiunea de „drepturi ale omului” mai ales în situațiile în care face referire la tratatele internaționale, iar acele drepturi recunoscute în documentele constituționale ale Statelor Membre sunt denumite, așa cum am mai văzut, „drepturi fundamentale.” În ceea ce privește acest aspect, CEJ a permis accesul a numeroase cazuri legate de încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale, chiar dacă inițial UE nu deținea un catalog particular, în care să se specifice drepturile recunoscute în spațiul comunitar. Curtea consideră primordiale acele drepturi pe care ea însăși le denumește „drepturi” și „libertăți”, printre care și libertatea de expresie, drept ce constituie subiectul central al cercetării noastre.
Importanța jurisprudenței CEJ este evidențiată și de faptul că Tratatele Constitutive i-au lăsat pe umeri o povară destul de grea în ceea ce privește dezvoltarea și garantarea drepturilor fundamentale, pentru că, deși recunoșteau existența lor, nu dețineau și un catalog care să conțină pe toate și care să poată reprezenta o referință pentru cetățenii uniunii. Astfel, CEJ devine „pionierul drepturilor fundamentale”, dezvoltându-și jurisprudența în lumina responsabilității pe care o are în interpretarea tratatelor și în asigurarea că legislația europeană este respectată. În acest sens, ea va folosi numai acele metode de interpretare care duc la „atingerea scopurilor Tratatelor și care asigură funcționarea Comunității.” În ceea ce privește nivelul de protecție a drepturilor fundamentale aplicat de CEJ, acesta rezultă din modul în care Curtea dă o definiție drepturilor din „sursele de inspirație”, precum și din modul în care abordează problematica producerii sau nu a unei încălcări a lor.
Având în vedere toate aceste aspecte, vom începe analiza celor trei spețe alese din jurisprudența recentă a CEJ. Acestea evidențiază caracterul ambivalent al libertății de exprimare, întrucât, datorită situațiilor create, acest drept va fii înaintat ca și opozabil altor două drepturi fundamentale garantate în cadrul uniunii. Vom vedea astfel, în ce măsură sistemul jurisprudențial al CEJ reușește să împace contradicțiile, să stabilească limitele și să-și scoată la iveală afinitățile pentru dreptul la liberă expresie.
Cazul I: 340/00, 13 Decembrie 2001 – Libertatea de exprimare – Limite
Primul caz pe care îl vom analiza are în vedere limitele până unde poate merge exercitarea libertății de exprimare. Am decis ca acesta să fie primul pentru că ne va fii util în dezbaterea celorlalte două. Astfel, ne vom folosi de rezultatul dat de CEJ în ceea ce privește limitele dreptului la liberă expresie într-un caz particular, pentru a putea justifica în linii mari în ce măsură acesta prevalează în fața altor drepturi fundamentale.
Cazul îi are ca protagoniști pe Michael Cwik, economist, oficial al Comisiei Europene din 1970 și comisia, instituție a UE. Aceasta face apel în fața CEJ, împotriva deciziei Curții de Primă Instanță a UE, din 14 iulie 2000 în cazul T-82/99 – Cwik versus comisie. Curtea i-a anulat comisiei hotărârea din 10 iulie 1998 prin care își înainta refuzul de a permite oficialului publicarea un text. În viziunea comisiei, textul prejudiciază interesele Comunităților, iar conform paragrafului 2 al art. 17 ce conține prevederile ce trebuie respectate de oficialii UE, publicarea acestuia trebuie interzisă. M. Cwik lucrează în cadrul departamentului general pentru Afaceri Economice și Financiare, având ca principală sarcină să prezinte vizitatorilor aspecte legate de uniunea economică și monetară, de moneda Euro, precum și de activitățile directoratului. Astfel, în data de 17 martie 1997 a fost invitat în Cordoba să vorbească despre Al 5-lea Congres Internațional al „Culturii Economice.” Oficialul dorea să prezinte o lucrare în care susținea ideea necesității existenței unor penalizări la nivel local și regional în cadrul uniunii monetare a UE. El cere permisiunea superiorului său, Mr. Ravasio pentru a prezenta lucrarea pe 30 octombrie 1997, iar acesta îi permite, cu rugămintea de a face o prezentare mai generală și să fie atent la folosirea unor expresii.
Situația de complică oarecum, când în februarie 1998, organizatorii congresului îi cer textul care a stat la baza lucrării, pentru a-l publica. Oficialul cere din nou permisiunea superiorilor săi, dintre care doi nu au avut nimic împotriva acestui fapt. Însă, la 20 aprilie 1998 i s-a comunicat domnului Cwik faptul că publicarea textului ar fi inadecvată. Deși două luni mai târziu concepe o nouă versiune, va fii și aceasta criticată, iar la 10 iulie 1998 i se va refuza publicarea întrucât lucrarea prezintă un punct de vedere care nu este unanim cu al Comisiei. Superiorii săi se temeau astfel că însuși interesele Comunității Europene ar putea fi prejudiciate dacă se prezintă opinii diferite.
Având în vedere aceste aspecte, domnul Cwik va face o plângere care va fii respinsă de către comisie prin decizia din 5 ianuarie 1999. Această decizie s-a luat pe baza faptului că cititorul ar putea asocia punctul de vedere al oficialului cu cel al instituției comunitare, cu atât mai mult cu cât aceasta nu și l-a exprimat. În plus, s-a invocat discrepanța dintre ideile rezumatului anterior, susținut oral și textul ulterior, ce se dorea a fi publicat. Oficialul va continua să își susțină cauza, făcând apel în fața Curții de Primă Instanță, afirmând faptul că paragraful 2 al art. 17 este înțeles și aplicat greșit.
Motivele pentru care Curtea i-a acceptat apelul sunt foarte juste și pertinente. În primul rând, deși comisia susține că prin publicarea unui text care nu este conform cu punctul său de vedere ca instituție există riscul lezării intereselor Comunității, nu explică și de ce în cazul de față, acest risc există. În acest sens, articolul 17 specifică foarte clar că publicarea trebuie interzisă dacă și numai dacă aduce prejudicii reale, și nu presupuse. Astfel, se încearcă să creeze un echilibru just între exercitarea dreptului la liberă expresie și protejarea unor obiective de interes general. Apoi, faptul că un oficial care trăiește într-o societate democratică, în care drepturile fundamentale sunt respectate dorește să-și exprime un punct de vedere diferit de cel al instituției în care lucrează, nu presupune crearea de prejudicii față de interesele acesteia. Motivul cel mai important precizat de Curte este, în opinia noastră, invocarea dreptului la liberă expresie, care presupune libertatea de a face publice orice gen de opinii, indiferent de acceptarea sau negarea lor din partea celorlalți.
Mai mult, impunerea unei limite la libera expresie pe motiv că ceea ce se exprimă diferă de poziția oficială, înseamnă tocmai negarea scopului acestui drept fundamental. În aceeași ordine de idei, s-a susținut faptul că existența unor opinii diferite nu poate justifica restricționarea acestui drept, cu atât mai mult cu cât oficialul și-a expus un punct de vedere personal, iar comisia nu a precizat în ce fel acesta ar putea aduce prejudicii intereselor sale. Mai mult, deși temerea comisiei ar putea fi legată de faptul că textul cerut spre publicare era „scris”, iar cel precedent era făcut public pe cale orală, aceasta precizare nu poate dovedi nicicum vreun risc existent la adresa instituției.
Pe de altă parte, comisia și-a înaintat obiecțiile, acuzând curtea de eșec în a avea în vedere faptul că poziția oficialului ar putea prejudicia interesele sale și de impunere nejustificată a unor restricții asupra art. 17. De asemenea, în viziunea comisiei, curtea nu a ținut cont de forma tehnică a textului, precum și de faptul că trebuie ținută o oarecare discreție în ceea ce privește subiectul lucrării. În întâmpinarea acestor acuzații, curtea a precizat ferm faptul că art. 17 prevede refuzarea publicării numai în cazuri excepționale, și nu dă putere instituției să decidă ce trebuie publicat și ce nu.
De asemenea, comisia nu a înaintat „o poziție definitivă în acest caz”, deși a precizat că are datoria de a preveni eventualele daune. Ideea de bază a deciziei curții se învârte în jurul garantării dreptului la liberă expresie, motiv pentru care, pentru a nu-l restricționa, trebuie interzise numai acele lucrări care ar putea aduce prejudicii reale și justificate instituției. Specificul acestui drept fundamental îi dă putere oficialului să exprime și să publice tocmai acele opinii care diferă de cele de la nivel oficial, adică exact ceea ce a intenționat să facă. În aceeași ordine de idei, faptul că art. 17 este interpretat corect de către curte, este demonstrat prin raportarea la un alt caz soluționat de CEJ, Connolly versus Comisia Europeană, în care aceasta a recunoscut legalitatea articolului, precum și modul în care acesta trebuie interpretat și aplicat. Pentru că libertatea de exprimare este un drept fundamental, esențial pentru o societate democratică, orice restricție adusă acesteia trebuie justificată prin „factori obiectivi”, și nu temeri a căror îndeplinire nu poate fi demonstrată. Restricționarea libertății de exprimare ar fii, în acest caz, intolerabilă și incompatibilă cu natura acesteia.
S-a decis astfel că Michael Cwik nu are „responsabilități manageriale” și că și-a exprimat un punct de vedere personal, așa cum oficialii europeni, ca membri ai societății civile ar trebui să facă, mai ales datorită faptului că ei dețin un drept nelimitat de a vorbi și a face propuneri pentru întreaga comunitate. Mai mult, CEJ a subliniat faptul că oficialul, ca angajat al unei instituții europene are dreptul de a-și exprima oral sau în scris opiniile care nu sunt unanime cu ale angajatorului. Ținându-se cont de toate particularitățile cazului. oficialului i s-a recunoscut dreptul de a publica textul, iar comisiei i s-a cerut să plătească toate costurile procesului.
Așadar, având în vedere importanța dreptului la liberă expresie, eventualele limite impuse acestuia reprezintă doar excepții ce trebuie analizate cu atenție. Ajungem la concluzia că restricțiile aduse acestuia sunt limitate, în acest caz particular, ele neputând fii impuse chiar dacă o instituție ca și comisia cere acest lucru. Răspunsul just dat de CEJ se sprijină pe faptul că instituția europeană nu și-a justificat temerile pentru producerea unor eventuale daune dacă textul se publica, dar și pe imposibilitatea limitării dreptului la liberă expresie, mai ales dacă o astfel de limitare are ca motiv lipsa de unanimitate a opiniilor. Ea și-a menținut decizia chiar dacă, în alte cazuri a afirmat necesitatea unei bune „relații de încredere” între oficiali și comisie.
Cazul mai sus prezentat ne oferă un puternic argument pentru înțelegerea aplicabilității art. 10 al Convenției, cu atât mai mult cu cât are ca subiect restricționarea libertății de exprimare a unui oficial european. Ajungem la concluzia că acest drept fundamental beneficiază de o largă sferă de exercitare, întrucât impunerea unor limite nu s-ar putea realiza decât în cazuri excepționale, în care „interesul general” sau alte drepturi fundamentale sunt lezate.
Cazul II: 112/00, 12 iunie 2003 – libertatea de exprimare/asociere versus libera circulație a bunurilor
Cel de-al doilea caz are ca subiect disputa dintre o companie de transporturi cu sediul in sudul Germaniei și autoritățile austrice care au permis desfășurarea unei demonstrații, fapt ce a dus la închiderea pasajului Brenner, „cea mai importantă rută de trecere între Austria și Italia. Compania, numită Schmidberger transportă bunuri din Italia via Austria, folosind pasajul în cauză, iar inchiderea lui, chiar și parțială, i-a provocat pierderi materiale și întârzieri considerabile, mai ales dacă se decidea să folosească o rută ocolitoare. Acesta este motivul pentru care compania a prezentat o plângere în fața CEJ, împotriva deciziei austriece, întrucât aceasta i-a restricționat dreptul fundamental al liberei circulații a bunurilor. Pe de altă parte, autoritățile austrice au permis demonstrația, în virtutea asigurării dreptului la liberă expresie și asociere.
Cazul este interesant întrucât, așa cum am mai spus, pune față în față dreptul la libertatea de asociere, ca derivată a libertății de exprimare și dreptul la libertatea de mișcare a bunurilor. Mai mult, este pentru prima dată când protejarea libertății de asociere va fii folosită ca o justificare a restricției adusă libertății de circulație a bunurilor.
Demonstrația în cauză a fost susținută de o grupare îngrijorată de efectele asupra mediului, generate de traficul foarte intens de pe pasajul Brenner. Aceasta a avut loc în 12 iunie 1998 de la ora 10.00, până în 13 iunie 1998, la ora 15.00. Ca urmare a permisiunii blocării pasajului, și implicit a pierderilor suferite, compania de transport s-a plâns pentru faptul că a fost împiedicată să își desfășoare activitatea în mod normal, cerând despăgubiri pentru timpul pierdut și alte cheltuieli. Încă de la prima evaluare a situației s-a considerat că autoritățile austriece au procedat corect, cu atât mai mult cu cât dacă demonstrația nu s-ar fi ținut pe suprafața pasajului, este foarte posibil să nu fi fost luată deloc în seamă.
Pentru a lua o decizie corectă în acest caz, CEJ a trebuit să pună în balanță interesele părților pentru a vedea în ce măsură restricția „este proporțională cu obiectivul legitim urmărit.” Urmând acest proces, Curtea a decis că limitarea circulației a fost una minoră, închiderea pasajului realizâdu-se pentru o perioadă relativ mică. Ceea ce a contat pentru CEJ a fost faptul că manifestanții își exprimau opiniile și temerile în public, dând dovadă de un comportament ce trebuie să se regăsească în orice societate democratică, de vreme ce aceștia considerau că acținea lor este esențială pentru salvarea mediului și, implicit a sănătății celor din zonă. Astfel, scopul lor nu a fost acela de a împiedica transportul unei anumite companii, cum este Schmidberger, ci de a face cunoscut mesajul lor. În luarea unei decizii, CEJ a luat în considerare și faptul că au existat autorități care s-au asigurat că totul se desfășoară pașnic, astfel că demonstrația în cauză să nu fi incitat la violență sau să fi generat probleme semnificative.
Evaluând cazul, CEJ a decis că, deși decizia austriacă reprezintă o încălcare a liberei circulații a bunurilor, preocuparea autorităților pentru protejarea dreptului fundamental al demonstranților la liberă exprimare și asociere este justificată. Mai mult, CEJ consideră protejarea acestor din urmă drepturi un „interes legitim” al Comunităților Europene, motiv pentru care ele pot prevala chiar și în fața unei libertăți fundamentale, ca cea liberei circulații a bunurilor. Această decizie s-a luat în contextul în care demostrația în cauză nu a produs un climat de insecuritate, ci a făcut posibilă exprimarea unor opinii individuale, motiv suficient de puternic pentru a nu fii interzisă.
Argumentele pe care CEJ s-a sprijinit puternic țin de respectul statelor europene pentru libertatea de exprimare și de asociere, motiv pentru care s-a considerat a fi pe deplin justificată restricția pusă asupra libertății de mișcare a bunurilor. Mai mult, cele două drepturi fundamentale trebuie analizate în relație cu scopul lor social, iar în acest caz, acesta este de mare interes pentru societate. De asemenea toate cele patru libertăți fundamentale existente în Tratatul Comunităților Europene trebuie analizate și aplicate din punct de vedere al respectării drepturilor fundamentale, în acest caz al libertății de exprimare, respectiv de asociere. Acest principiu esențial ce supune legea comunitară la respectarea drepturilor fundamentale trebuie avut în vedere în toate spețele în care aceasta este aplicată. Astfel, CEJ s-a angajat în a analiza art. 10 și 11 ale ECHR, ajungând la concluzia că interzicerea demonstrației ar fi reprezentat un „amestec nejustificat” în prevederile acestora. O restricționare a celor două drepturi stipulate în articolele ECHR ar putea fi justificată în funcție conjunctura și scopul în care ar fii impusă. Astfel, ea trebuie să fie conformă cu legea, să fie necesară într-o societate democratică și să fie motivată de scopuri legitime, cu alte cuvinte să aibă o justificare foarte puternică.
CEJ a afirmat faptul că în cazul în care amestecul în exercitarea liberei circulații a bunurilor vine din partea unor indivizi, autoritățile dețin „o marjă de eroare”, în ceea ce privește limitarea acestui amestec. În orice caz, tensiunea dintre drepturile fundamentale stipulate de Convenție și libertățile economice existente în tratat există, iar CEJ este actorul principal în a stabili de partea cui să încline balanța. Folosind principiul proporționalității Curtea trebuie să stabilească în ce măsură cei care vor să-și exercite dreptul la liberă expresie și asociere, trebuie să justifice orice restricție adusă drepturilor și libertăților economice, ca rezultat al exercitării acestora. Scopul urmărit reprezintă elementul cheie în stabilirea unei concluzii finale referitoare la afirmațiile de mai sus. Însă, strânsa legătură dintre libertatea de exprimare și cea de întrunire, determină CEJ să fie destul de reticentă în a „aproba” eventuale restricții. Pentru că, dreptul la liberă expresie este, așa cum am văzut, un drept esențial pentru supraviețuirea democrațiilor, s-a considerat că el trebuie „să se poată exprima prin exercitarea dreptului la întrunire.” Acesta este motivul pentru care numai în cazuri excepționale, de acțiuni violente sau anarhice se poate interzice acest drept.
Cazul de față ne este extrem de util în a susține ipoteza lucrării, întrucât propune o abordare „care poate fi crucială”, atât din punctul de vedere al contradicției particulare dintre libertatea de exprimare și libera circulație a bunurilor, cât și din punctul de vedere al modului în care CEJ se raportează la această contradicție. Mai mult, deși CEJ tratează problematica în favoarea protecției drepturilor fundamentale, defavorizând într-un fel libertățile economice, trebuie să fie evite cu orice preț disputele cu CEDO, care „ar putea condamna Statele Membre în masă pentru încălcarea Convenției.”
Acestea fiind spuse, decizia finală a CEJ a fost aceea că, în virtutea respectării drepturilor fundamentale la liberă expresie și asociere, faptul că demonstrației i s-a permis să se desfășoare nu reprezintă o încălcare „suficient de gravă” a dreptului la liberă circulație a bunurilor. Astfel, ținând cont în special de scopul manifestației, s-a considerat că protagoniștii aceștia sunt îndreptățiți să-și exprime public opiniile, chiar dacă acest lucru a dus la restricțioanarea dreptului la liberă circulație a bunurilor. Cu alte cuvinte, cazul de față ridică o problematică serioasă în ceea ce privește contradicția dintre drepturile fundamentale și cele economice, cele din urmă putând fii subiectul unei limitări, dacă nu se asigură respectarea pe deplin a exercitării celor dintâi. Așadar, CEJ respinge ideea acordării priorității libertăților economice în dauna drepturilor fundamentale ale omului, cu atât mai mult cu cât, în acest caz avem de-a face cu dreptul la rezolvarea problemelor prin „dezbatere publică” și prin mijloace pașnice, acțiune esențială pentru însăși existența sistemului democratic.
De fiecare dată când problematica drepturilor fundamentale va fii invocată, CEJ va fii chemată să rezolve conflictele. Cu cât acest lucru se va întâmpla mai des, cu atât Curtea va fii pusă în fața unor situații din ce în ce mai complicate. Deși face judecăți decât pe baza faptelor petrecute, evitând presupozițiile, jurisprudența Curții se află de multe în situația de a explica faptul că există o diferență serioasă de abordare între art. 10 și 11 ale Convenției. Ideea de bază este că orice restricție adusă dreptului la liberă expresie, și evident a celorlalte drepturi care decurg din el, trebuie să aibă o justificare puternică.
Cazul III: 101/01, 6 noiembrie 2003 – libertatea de exprimare versus dreptul la protejarea datelor cu caracter personal
Ultimul caz al cercetării noastre are ca principal subiect interpretarea directivei 95/46 a Parlamentului European și a Consiliului Europei, din 24 octombrie 1995, în legătură cu protejarea indivizilor cu privire la procesarea datelor personale și a liberei circulații a acestora. Acest drept fundamental a fost introdus în CdfUE „ca un răspuns la provocarea adusă de dezvoltarea tehnologiei” computerizate. Speța o are ca protagonistă pe Bodil Lindqvist, o instructoare pentru enoriașii unei parohii din Suedia, care pentru a veni în ajutorul acestora, a creat pe calculatorul personal niște pagini de internet unde a postat informații despre ea și despre alți 18 colegi de-ai săi.
Astfel, ea a menționat numele acestora, detalii despre funcțiile lor și despre activitățile lor din timpul liber, iar în unele cazuri a postat și numerele lor de telefon. Ca și consencință, Datainspektion, instituția publică pentru protecția datelor transmise pe internet din Suedia a amendat-o, pe baza faptului că a facut publice aceste informații personale, fără să fi dat o declarație prealabilă. Bodil Lindqvist a cerut unei instanțe superioare să decidă dacă postarea acestor detalii reprezintă o infracțiune care încalcă dreptul la protecția datelor cu caracter personal, motiv pentru care instanța a făcut apel în fața CEJ pentru soluționarea problemei. Legea aplicabilă în acest caz are în vedere directiva mai sus menționată, fiind necesară analizarea prevederilor acesteia, precum și a compatibilității cu dreptul fundamental la liberă expresie. Directiva 95/46, utilizată în cazul procesării datelor printr-un mijloc automatizat, protejează drepturile fundamentale și libertățile persoanelor, precum și dreptul lor la intimitate în ceea ce privește procesarea datelor personale.
Ea prevede câteva excepții clare, care vizează anumite condiții ce trebuie îndeplinite sau care au fost deja luate în calcul, de genul procesării unor date necesare pentru protejarea intereselor vitale ale persoanei în cauză sau ale unora de ordin financiar și economic ale Statelor Membre, precum și pentru apărarea securității naționale a acestora.
Art. 9 al directivei este extrem de interesant întrucât tratează acțiunea de procesare a datelor personale din punct de vedere al respectării dreptului la liberă exprimare. Astfel, Statele Membre pot înainta excepții care să nu cadă sub incidența directivei, doar în cazul procesării unor date în scopul exercitării libertății artistice sau literare. Rămâne de văzut dacă în acest caz, CEJ va decide că doamna Lindqvist, folosind limbajul umoristic cu care a descris detaliile personale despre colegii săi, și-a exprimat o astfel de libertate.
ECHR prevede în art. 8 dreptul la respectarea vieții private și de familie, iar în art. 10, așa cum știm deja, dreptul la liberă exprimare. Așadar, este interesant de văzut în ce manieră CEJ va soluționa această intersectare a celor două drepturi. Bodil Lindqvist a descris datele respective într-un mod prietenos, fără să ceară acordul lor, dar le-a șters de îndată ce a înțeles că nu erau plăcute de către unii dintre colegii săi. Este adevărat că directiva 95/46 este destul de clară în ceea ce privește expunerea clauzelor referitoare la protejarea datelor cu caracter personal, însă există și importante excepții care trebuie tratate în în lumina asigurării unui just echilibru între „libertatea de mișcare a acestor date și protecția vieții private.” În acest sens, Lindqvist a fost acuzată de încălcarea legislației suedeze, însă nu și-a acceptat vinovăția, motiv pentru care curtea națională a înaintat cazul în fața CEJ pentru o clarificare a interpretării legii comunitare aplicabile în această arie. În apărarea sa, instructoarea spune că simpla menționare a unor date și idei personale despre colegii săi pe internet nu reprezintă prelucrarea acestora, ci este un drept la liberă expresie. Pe de altă parte, guvernul suedez consideră acțiunea ca fiind procesare de date personale, mai ales că, odată postate pe internet, ele pot ajunge oriunde în lume.
Însă, având în vedere faptul că acțiunea doamnei Lindqvist nu are scopuri economice, ci religioase, este absolut necesar să se evalueze posibilitatea ca aceasta să cadă în afara prevederilor directivei. Astfel, ea spune că este doar un individ privat, care, facând uz de dreptul său fundamental la liberă expresie, a creat niște pagini de internet în timpul liber, fără să urmărească obținerea vreunui profit, deci fără să aibă vreo legătură cu activitatea sa profesională sau cu vreo activitate comercială. Mai mult, legile comunitare care au în vedere funcționarea pieței comune unice, nu pot servi ca o bază legală pentru acele măsuri referitoare la dreptul unui individ la exercitarea libertății de expresie pe internet.
Acestea fiind spuse, guvernul suedez a recunoscut faptul că nu a luat în calcul faptul că una din excepțiile directivei poate acoperi acele cazuri în care o persoană privată publică date personale pe internet doar pentru a-și exercita libertatea de exprimare. Către această decizie preliminară s-a îndreptat și Comisia Europeană, care, deși a admis faptul că directiva 95/46 caută să reglementeze libera circulație a datelor personale în exercitarea „nu numai a activităților economice, dar și a celor sociale”, a admis faptul că acele pagini de internet au avut ca scop realizarea unei creații artistice. De asemenea, a afirmat faptul că directiva nu aduce niciun fel de restricție dreptului fundamental la liberă expresie, întrucât aceasta conține prevederi clare și excepții particulare care ajută la clarificarea circumstanțelor fiecărui caz în parte.
Deși această speță poate fii supusă unor interpretări diferite în ceea ce privește contradicția dintre dreptul la liberă exprimare și cel la protejarea datelor cu caracter personal, este un exemplu destul de bun în legătură cu importanța și necesitatea exprimării libere a opiniilor, chiar și a celor legate de alți indivizi, atâta vreme cât prin scopul ei, această acțiune nu lezează persoana acestora. Și aici asigurarea echilibrului de interese este o premisă esențială de care CEJ ține cont. Astfel, Curtea de decis faptul că Lindqvist nu a realizat un transfer de date personale, nici o procesare a acestora, întrucât ea era supravegheată de un administrator de rețea și le-a postat pe internet în scopuri pur caritabile. Mai mult, aceasta s-a apărat, afirmând că informațiile publicate erau nesemnificative și bine cunoscute, motiv pentru care nu a realizat o încălcare a dreptului la respectarea vieții private, ci o acțiune non-profit, iar directiva în cauză se referă „doar la activitățile economice.” De asemenea, prevederile acesteia nu trebuie interpretate în așa manieră încât să aducă atingere libertății de exprimare sau altor drepturi fundamentale.
În acest context, guvernul suedez a afirmat faptul că decizia vis-à-vis de aducerea unor eventuale restricții asupra dreptului la liberă expresie, aplicabil în cadrul UE și stipulat în ECHR, aparține curții naționale, la fel ca și stabilirea unei proporționalități a acestora. De asemenea, măsurile luate de Statele Membre, precum și modul în care este interpretată și aplicată în dreptul intern directiva 95/46 reprezintă procesul care permite ca cele două drepturi fundamentale atât de diferite să fie puse în balanță. Ideea de bază este că, în cazul unor astfel de spețe, trebuie găsit un echilibru între drepturile și interesele implicate, lucru deloc ușor, având în vedere apelurile destul de numeroase ale instanțelor interne la prevederile dreptului comunitar.
Avem din nou, datorită circumstanțelor, un bun exemplu în care libertatea de exprimare prevalează în fața unui alt drept fundamental al indivizilor. Cu toate că ECHR „părea să opereze „neutralizarea” reciprocă a dreptului la libertatea de expresie și a celui la respectarea vieții private, autorizând statele să-l limiteze pe primul pentru a apăra viața privată de excesele libertății de informare”, acest lucru nu se întâmplă întocmai, mai ales pentru că este extrem de importantă pentru orice societate existența unor dezbateri publice care să scoată la iveală problemele și să le și caute rezolvarea pe această cale. Această afirmație este valabilă mai ales pentru presă, care, pentru a putea depăși „exigențele protejării vieții private”, trebuie să publice informații pertinente, susținute de argumente solide și care să nu vizeze „exclusiv viața privată” a subiecților în cauză.
În ceea ce privește speța de față, CEJ a căutat să analizeze dacă aprecierea făcută de curtea națională suedeză cu privire la necesitatea unei restricții aduse dreptului la liberă expresie este justificată. Fiind vorba de aplicarea unei directive care are ca scop asigurarea liberei circulații a datelor personale în condițiile garantării unui crescut nivel de protecție a drepturilor și intereselor persoanelor la care acestea se referă, CEJ a avut un rol destul de complicat, întrucât a trebuit să decidă în ce măsură sunt asigurate precederile directivei, dar și a dreptului fundamental la liberă expresie.
Astfel, evaluând interesul urmărit de Lindqvist prin publicarea datelor personale ale colegilor săi, s-a ajuns la concluzia că aceasta și-a exprimat opiniile liber și într-o manieră care nu a adus atingere intereselor naționale comune. Acest fapt a generat circumstanțe atenuante, deși guvernul suedez a fost destul de radical în a o acuza pe instructoare. CEJ a ținut cont de faptul că directiva 95/46 asigură Statelor Membre mobilitate și le permite să introducă anumite „reguli particulare pentru situații specifice”, însă numai în condițiile în care se respectă obiectivul menținerii unei balanțe între libertatea de exprimare și protecția vieții private.
Acest caz particular oferă o viitoare perspectivă extrem de interesantă, pentru că ilustrează modul în care dreptul comunitar este folosit pentru a legifera o problematică legată de drepturile și libertățile fundamentale ale indivizilor, fapt care poate duce la extinderea și diversificarea jurisprudenței CEJ în această arie. Acest fapt este susținut de predispoziția Curții de a acorda o atenție deosebită principiului fundamental al respectării drepturilor și libertăților omului și mai ales de metodele de decizie folosite, care analizează toate spețele din punct de vedere al garantării acestuia.
.
Încheiere
În prezenta lucrare am încercat să evidențiem cele mai importante aspecte legate de dreptul fundamental la liberă expresie. În prima parte am analizat atât importanța deosebită a acestuia, cât și sursele de drept comunitar în care își are originea. Acest demers ne-a ajutat să identificăm principalele reglementări care o definesc și o garantează în cadrul UE. Personal, consider libertatea de exprimare esențială pentru evoluția societățtru o bună conviețuire a cetățenilor lor. Acesta este motivul pentru care cercettelor Constitutive, a CdfUE, precum și a tradițiilor constituționale ale Statelor Membre ale UE a fost extrem de utilă pentru a-mi justifica prcucare au stat la baza creării a ceea ce es
Nucleul lucrării îl constituie însă partea a doua, care conține o analiză a jurisprudenței CEJ în ceea ce privește acest drept. Alegerea celor spețe particulare soluționate de Curte s-a realizat în virtutea evare. Ni s-a părut interesant să observăm atitudinea CEJ, ca garant suprem al drepturilor fundamentale în cadrul UE, în situațiile mai delicate, când este nevoită să decidă de partea cărui drept să încline balanța. Așa cum am văzut în primul caz, Cwik versus Comisie, CEJ a decis li suporta, subliniind încă o dată scopul de bază al acesteia: să facă publice tocmai acele opinii personale, individuale, care nu sunt unanime cu ale celorlalți. În cel de-al doilea cuta dintre dreptul la liberă exprimare și cel la liberă circulație a bunurilor a pus CE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Si Libertatile Fundamentale (ID: 125700)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.