Drepturile Si Libertatile Civile In Lumina Legii 272 din 2004
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I.
SCURTE CONSIDERAȚII PRIVIND RESPECTAREA ȘI PROMOVAREA DREPTURILOR COPILULUI
1.1. Geneza drepturilor copilului ca drepturi ale omului
1.2. Drepturile copilului potrivit legislației române. Aspecte preliminarii
1.3. Imperativul respectării principiilor privind garantarea drepturilor copilului
CAPITOLUL II.
DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE CIVILE ALE COPILULUI
2.1. Considerații introductive privind drepturile copilului
2.2. Dreptul copilului la stabilirea și păstrarea identității sale
2.3. Dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale
2.4 Dreptul copilului la libertatea de exprimare
2.5.Dreptul copilului la libertatea de gândire, conștiință și religie
2.6. Drept copilului la libera asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire pașnică
2.7. Dreptul copilului la respectarea personalității și individualității sale
2.8. Dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale
CAPITOLUL III.
INSTITUȚII ȘI ORGANISME ABILITATE ÎN DOMENIUL
PROTECȚIEI COPILULUI.
3.1. Aspecte prealabile
3.2. Instituții la nivel central
3.3.Instituții la nivel local și organismele private cu atribuții în domeniul protecției drepturilor copilului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Copiii reprezintă viitorul unei națiuni, iar calitatea acestuia depinde într-o manieră covârșitoare de grija și educația pe care o primesc. De-a lungul timpului, situația copilului a suferit numeroase schimbări, o perioadă îndelungată copilul a fost privit ca fiind proprietatea părinților și a tutorilor, aceștia putând să-l trateze după bunul lor plac, fără a putea fi trași la răspundere.
În ultimele decenii, s-a produs în mod evident o evoluție a valorilor, normelor și standardelor juridice care reglementează situația copilului. În momentul actual, toate societățile civilizate susțin ideea conform căreia copilul nu aparține nici familiei nici statului, ci își aparține sieși, sub protecția părinților săi. Odată cu recunoașterea dreptului suprem al copilului ca persoană umană independentă, nevoile copilului au început să fie tratate ca drepturi a căror satisfacere nu mai este facultativă în sensul că societatea poate decide să le satisfacă sau nu, ci obligatorie. La nivel global, în ceea ce privește copilul și drepturile acestuia, acest lucru apare mai pregnant o dată cu adoptarea Convenției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, ratificată și de țara noastră. În ultimele decenii, în țările occidentale s-a făcut un pas înainte în recunoașterea riscurilor și abuzurilor la care sunt expuși copiii. Au fost înregistrate creșteri masive ale cazurilor de abuz și neglijare, astfel a crescut interesul pentru identificarea și combaterea acestora, au apărut tot mai multe servicii specializate în depistarea, tratarea și prevenirea cazurilor de neglijență.
În România, copilul a fost considerat întotdeauna o valoare centrală a familiei, deși reglementările în domeniu au fost diferite, schimbări semnificativ calitative s-au produs odată cu evoluțiile în gândirea socială. După 1989, societatea românească, impulsionată și susținută de organisme internaționale, a inițiat o serie de acțiuni în favoarea copilului. De asemenea, guvernul și parlamentul au adoptat o serie de acte normative având drept obiectiv protecția copilului. La 20 septembrie 1990, România a ratificat Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului. Acest act și alte acte internaționale la care România este parte întegrează ansamblul drepturilor copiilor precum și a principiilor care le guvernează. Conținutul prevederilor reclamă obligația statului de a proteja copiii de toate formele de abuz și neglijare.
Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului cuprinde în aria sa de reglementare toți copiii, indiferent unde se află aceștia, în familie sau în sistemul de protecție, în școală sau pe piața muncii deja, în țară sau în străinătate, indiferent de situația lor fără nicio discriminare, garantând acestora exercitarea drepturilor lor, prevăzute de Convenția ONU cu privire la drepturile copilului.
O mai bună înțelegere a drepturilor copiilor și îmbunătățirea modalităților de promovare și protejare, a condițiilor de dezvoltare și stimularea implicării lor în viața comunității solicită în primul rând cunoașterea drepturilor copilului, implicit a drepturilor și libertăților civile. S-a accentuat rolul primordial al părinților și familiei în creșterea și educarea copilului și în subsidiar intervenția autorităților statului în situația în care familia nu poate răspunde în mod corespunzător nevoilor copiilor.
Diferite calitativ de cele ale adulților, drepturile copilului fac obiectul unei preocupări constante atât pe pan internațional cât și pe plan intern. Reperul fundamental al oricăror reglementări interne dintr-un stat de drept îl reprezintă interesul major al copilului. În virtutea acestuia, toate acțiunile ce vizează copilul trebuie orientate în interesul major al copilului, toate normele care privesc condiția copilului trebuie interpretate în interesul acestuia. Premisele de la care pornește acest demers sunt vulnerabilitatea copilului ce reclamă sprijin special de care el are nevoie pentru a se bucura de drepturile acordate prin lege și caracterul deplin al drepturilor copiilor, orice știrbire fiind exclusă și în egalitatea completă a acestora, între ei sau în raporturi cu adulții. O astfel de abordare ilustrează ideea prețioasă că prin copilărie nu se înțelege doar o simplă perioadă de tranziție către viața matură, copilăria având valoare de sine stătătoare, ci o anumită epocă din viața omului, în care el trebuie să se bucure de drepturile și obligațiile specifice acestei vârste.
Legislația română este într-o proporție covârșitoare, de dată recentă, ceea ce reflectă preocuparea pentru asumarea principiilor, normelor și standardelor internaționale în materie și pentru garantarea efectivă a drepturilor copilului și a tânărului. Mijloacele de protejare a minorilor au fost de-a lungul anilor perfecționate urmărindu-se optimizarea sistemului instituțional și în mod constant, identificarea cât mai largă a factorilor susceptibili să afecteze dezvoltarea normală a copiilor. Copiii rămân a fi centrul de interes, în acest sens sunt canalizate preocupările instituțiilor abilitate. de a stabili căi eficiente de comunicare și acțiune comună între cele trei paliere esențiale: părinții, reprezentanții mediului educațional, al cercetării, și cei ai autorității de reglementare.
Armonizarea permanentă a legilor și reglementărilor interne cu cele europene constituie un alt vector de interes pentru autoritățile naționale. În ultimul timp s-au remarcat progrese considerabile în domeniul protecției copilului, acestea fiind în conformitate cu practicile cerute de instituțiile de specialitate din Uniunea Europeană.
Lucrarea integrează pachetul legislativ de referință existent până la momentul de față și se dorește a fi o contribuție la procesul complex de conștientizare a opiniei publice, educării părinților și copiilor în acest domeniu și o contribuție necesară tranziției sistemului de protecției a copilului și familiei de la o perspectivă bazată pe nevoi la o perspectivă bazată pe drepturi.
CAPITOLUL I:
SCURTE CONSIDERAȚII PRIVIND RESPECTAREA ȘI PROMOVAREA DREPTURILOR COPILULUI
Geneza drepturilor copilului ca drepturi ale omului
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului reprezintă unul dintre pilierii esențiali ai tuturor societăților democratice. Democrația există doar dacă practică recunoașterea, aplicarea și respectarea drepturilor omului. Drepturile și libertățile fundamentale reprezintă patrimoniul juridic comun al umanității, pentru că ele se referă la valori universal recunoscute în relațiile internaționale.
Dintotdeauna, drepturile și libertățile omului au constituit o temă deosebit de sensibilă, imposibil de evitat în dezbaterea publică. Explicația este dată de faptul că nu există om pe această lume căruia să-i fie indiferent modul în care îi sunt ocrotite drepturile și libertățile sale firești. Libertatea personală a omului, așa cum atrăgea atenție Leon Bourgeois, adică facultatea de a tinde spre deplina dezvoltare a eului este deopotrivă necesară dezvoltării societății ca și dezvoltării individului, iar Pompiliu Constantinescu constata că „pierderea libertății degradează și ucide avânturile”. S-a susținut, de asemenea, că istoria drepturilor omului se confundă cu istoria omenirii, că a fost influențată de întreaga evoluție a gândirii și a aplicării ei practice. Potrivit altor opinii, originile drepturilor omului, nu pot fi situate în timp decât dacă se are în vedere condiția fundamentală a lor, respectiv apariția ideilor de libertate și egalitate. Aspirațiile profunde pentru libertate și egalitate și-au găsit expresie în formulările realizate de marile spirite care au intuit că binele fiecăruia nu se poate materializa decât în forma binelui social, adică respectarea binelui altuia.
Expresia dreptul omului evocă la nivel internațional dreptul ființei umane înzestrate cu rațiune și conștiință și căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile și imprescriptibile în același timp, garantarea drepturilor omului a apărut ca instituție juridică și s-a dezvoltat atât în planul realității interne ale statelor, cât și în cadrul relațiilor interetatice.
Istoria drepturilor copilului, scurtă din punctul de vedere al sistemelor juridice de protecție, este marcată de personalități care s-au ridicat pentru o protecție specială precum și de progrese conceptuale și juridice. Încă înainte de primul Război Mondial, pediatrul polonez Janusz Korczak, recunoscut ca o figură emblematică a acestui proces, milita pentru ceea ce el numea „dreptul copilului la respect”. După încheierea războiului, Liga Națiunilor elabora o serie de principii incluse în Declarația de la Geneva din 1924 referitoare la protecția specială datorată copilului. Aceste principii se vor regăsi ulterior în Declarația drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1959, în al cărei preambul se arată că “dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijire specială, inclusiv de protecție juridică adecvată atât înainte cât și după nașterea sa”, acest document, urmat de proclamarea anului 1979 ca an internațional al copilăriei, marchează o veritabilă renaștere a drepturilor copilului.
Noțiunea de copil este cunoscută ca un cuvânt drag în civilizația umană și a fost și continuă să fie elogiată în creațiile poeților, scriitorilor, sculptorilor și altor oameni de creație. Grupul social (mama-copil) creat de natură nu poate fi despărțit întrucât dispersarea lui duce la violarea drepturilor copilului, care, în virtutea vârstei fragede, are nevoie de îngrijire și dragoste. Maternitatea este un tezaur etic și social, unul pe care se sprijină omenirea și care presupune o rudenie biologică, naturală, responsabilitate pentru copil, de aceea legea perfectează aceste relații necondiționat și le oferă garanții legislative.
Convenția privind Drepturile Copiilor, adoptată de către Oranizația Națiunilor Unite în 1989, consideră copil ființa umană până la vârsta de 18 ani.
Punerea în aplicare a Convenției internaționale cu privire la drepturile copilului a suscitat intense preocupări având în vedere complexitatea dispozițiilor sale.
A fost necesară parcurgerea unui traseu îndelungat până la recunoașterea copilului ca personalitate de către părinții săi și aceasta a reprezentat una dintre descoperirile târzii ale secolului al XX-lea, fiind legată atât de evoluția mișcării pentru drepturile omului după cel de-al doilea război mondial, ațional al copilăriei, marchează o veritabilă renaștere a drepturilor copilului.
Noțiunea de copil este cunoscută ca un cuvânt drag în civilizația umană și a fost și continuă să fie elogiată în creațiile poeților, scriitorilor, sculptorilor și altor oameni de creație. Grupul social (mama-copil) creat de natură nu poate fi despărțit întrucât dispersarea lui duce la violarea drepturilor copilului, care, în virtutea vârstei fragede, are nevoie de îngrijire și dragoste. Maternitatea este un tezaur etic și social, unul pe care se sprijină omenirea și care presupune o rudenie biologică, naturală, responsabilitate pentru copil, de aceea legea perfectează aceste relații necondiționat și le oferă garanții legislative.
Convenția privind Drepturile Copiilor, adoptată de către Oranizația Națiunilor Unite în 1989, consideră copil ființa umană până la vârsta de 18 ani.
Punerea în aplicare a Convenției internaționale cu privire la drepturile copilului a suscitat intense preocupări având în vedere complexitatea dispozițiilor sale.
A fost necesară parcurgerea unui traseu îndelungat până la recunoașterea copilului ca personalitate de către părinții săi și aceasta a reprezentat una dintre descoperirile târzii ale secolului al XX-lea, fiind legată atât de evoluția mișcării pentru drepturile omului după cel de-al doilea război mondial, cât și de cercetările psihologice și neurobiologice, care au contribuit nu numai la descoperirea copilului dar și la argumentarea, pe noi temeiuri, a vulnerabilității și nevoii sale de ocrotire.
Secole întregi copii au fost tratați și considerați ca o prelungire a părinților, fără a deține drepturi, familia (tatăl) având drepturi absolute asupra lor. Unele reglementări cu privire la situația copilului născut din căsătorie le găsim în Codex Hammurabi: copilul, a cărui mamă este liberă, are calitatea de om liber, cel născut dintr-o mamă sclavă și tată liber capătă calitatea de dezrobit deplin la moartea tatălui său. Anterior Legii lui Hammurabi, copilul putea fi izgonit fără a urma vreo formalitate.
La greci, căsătoria era o sursă a puterii părintești. La început, autoritatea părintească a tatălui era foarte mare, el având drept de viață și de moarte asupra copiilor, drept de a-și vinde copiii în sclavie. După epoca lui Solon, puterea tatălui scade, rămânând doar dreptul de a recunoaște sau nu paternitatea și de a-l dezmoșteni în anumite cazuri.
La romani, căsătoria monogamă se înfățișează ca o formă de subjugare a femeii de către bărbat. Șeful familiei este numit, în scrierile timpului pater familias, noțiune care evoca ideea de putere. În epoca străveche această putere era nelimitată: pater familias putea să-i pedepsească, să-i vândă, să-i alunge din casă familială, să-i abandoneze ca pe niște lucruri nefolositoare, să-i căsătorească fără a-i întreba și chiar să-i omoare după ce, în prealabil, se consulta cu rudele mai apropiate, al căror aviz, însă, nu era pentru el obligatoriu. Pater familias era singurul proprietar al patrimoniului familial, unicul judecător și preot suprem al cultului familial ancestral.
De la romani și până în Evul Mediu târziu, copiii au fost abandonați în număr mare, în întreaga Europă, de către părinți din toate categoriile sociale. La sfârșitul sec. al XVIII-lea, copiii încă mai puteau fi vânduți de către părinții lor iar un copil de 7 ani putea fi chiar executat pentru furt.
În societatea medievală ideea de copilărie a fost inexistentă. Odată ce copilul depășea dependența biologică intra în societatea adulților. Nu se putea face distincția dintre copii și adulți pentru că erau îmbrăcați la fel, se comportau la fel și erau integrați în același tip de activități sociale, erau întradevăr adulți în miniatură.
Nu se produc schimbări majore privind situația copiilor nici în evul mediu. Ei se aflau în puterea paternă: tatăl sau mama, ca o reminiscență a matriarhatului, puteau să-și omoare copilul îndată după naștere dacă existau motive temeinice în această privință. Ulterior acest obicei dispare. Copiii se găseau în permanență sub puterea părintească și numai căsătoria ducea la desfacerea acestei căsătorii. În caz de moarte a tatălui copiii erau trecuți sub tutela mamei sau a unei persoane fixate de tată. Sub tutelă copii rămâneau până la 15 ani pentru băieți și 12 ani pentru fete. Situația copiilor ilegali era complicată, recunoașterea lor se interzicea sau era legată de anumite limitări în drepturi.
Prezentarea conceptului de copilărie ca pe o construcție socială îi aparține istoricului francez Phillipe Aries (1962). Acesta susține teza existenței ideii de copilărie în societatea medievală, precum și faptul că odată cu modernitatea, putem discuta despre copii și copilărie ca reprezentând un univers diferit de cel al adulților.
Primele reglementări care statuează un tratament special pentru copii sunt legate de pedepsele pentru cei ce au comis infracțiuni. Ideea unor limite de vârstă, care să diferențieze pe minorul delincvent de minorul adult este relevantă în legile mai multor state începând cu Evul Mediu. Primele legiuri referitoare la minori tratează minoritatea printre cauzele ce apără de pedeapsă sau micșorează pedeapsa, spre exemplu, Pravila lui Matei Basarab (1652, Țara Românească) prevedea: „coconii de tot și cu totul se iartă, orice greșeală ar greși” – cocon însemnând copilul până la al șaptelea an de vârstă.
Dimpotrivă, în Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814, Moldova) se arată că minorii, învinuiți de omor, nu erau scutiți de pedeapsa capitală, căci „cel ce de bună voie e ucigaș, după lege, se pedepsește cu pedeapsa de cap, orice vârstă ar fi”.
Studiile sociologice asupra copilăriei au contribuit la individualizarea socială a unui grup distinct – copiii, diferit de adulți. Așa cum s-au exprimat James și Prout, copilăria legată de imaturitate și dependență reprezintă “un aspect biologic al vieții”, în timp ce modul în care este interpretată reprezintă un “fapt de cultură”. Aceste studii au permis de asemenea identificarea circumstanțelor care au condus la instituționalizarea asistenței și protecției copiilor prin crearea unui cadru socio-juridic care reglementează obligațiile familiei, comunității locale și naționale față de acest grup.
Studiul efectuat de H. Hendrick, nașterea conceptului de copilărie și identificarea de către acesta a unor construcții succesive ce înfățișează copilăria, a influențat sistemul englez în ceea ce privește adoptarea unor acte normative speciale care au reglementat diferite forme de asistență socială și protecție comunitară. Exemple în acest sens sunt: Actul Educației (1906), act prin care autoritățile locale engleze au fost obligate să asigure masa copiilor care urmau cursurile școlare, precum și examenul medical, în 1907 prin Actul de înregistrare a nașterilor s-a reglementat obligativitatea înregistrării noilor născuți. Sistemul penal englez, în privința faptelor comise de minori, s-a caracterizat de-a lungul timpului printr-o severitate excesivă. După împlinirea vârstei de 8 ani minorii erau considerați infractori adulți, fiind trimiși la aceleași închisori înainte de proces, judecați de aceleași instanțe și condamnați la aceleași pedepse, inclusiv cu moartea, deportarea sau închisoarea ca și adulții. În 1907, prin Actul asupra Probațiunii s-a reformat și umanizat legislația penală aplicabilă delincvenților minori. În anul 1908, prin Actul Copilului, a fost înlăturată fragmentarea legislației în domeniul copilului și reglementat abuzul asupra acestuia. Prin două acte normative din 1909 și 1913 s-a urmărit limitarea folosirii muncii copiilor.
Înțelegerea copilăriei, cel puțin după vârsta de 7 ani, ca perioadă ce necesită grijă și asistență specială, s-a cuantificat treptat în Europa, începând cu sec. al XVII-lea, ca expresie a raționalismului și umanismului epocii moderne. O contribuție fundamentală, în acest sens, au avut-o: filozoful englez John Locke, cu lucrarea Câteva cugetări asupra educației, Francois Fenelon, cu lucrarea Aventurile lui Telemaque și tratatul Despre educația fetelor, umanistul și pedagogul ceh Amos Komensky, autor al monumentalei lucrări Opera didactica omnia. În lucrările respeective au fost dezvoltate o serie de idei și concepții noi cu privire la copil, la metodele de disciplină educativă, au fost condamnate abuzul în materie de sancțiuni corporale.
La începutul sec. al XIX-lea apar deja primele reglementări legislative cu privire la sancționarea juridică a părinților, care, prin maltratare, ajung să-și omoare proprii copii. Totodată, capătă extindere ideea protecției copiilor bătuți, abandonați și delincvenți.
În SUA apar primele așezăminte instituționale denumite case de refugiu, a căror scop principal era protejarea copiilor neglijați sau abandonați de părinți.
În esență, obiectivul lor consta în prevenirea probabilității că acești copii să devină delincvenți. Tot în sec. al XIX-lea apar primele reglementări în legislația muncii ce vizeză protecția muncii copiilor și femeilor, astfel, în Franța, legile din 1874-1892 interziceau angajarea copiilor de până la 13 ani și fixau pentru adolescenții de până la 16 ani ziua de lucru de 10 ore, iar pentru adolescenții de până la 18 ani – 11 ore. Primele reglementări în privința condițiilor de muncă ale minorilor și femeilor apar și în România, acestea sunt legile sanitare din 1885 și 1894 despre interzicerea muncii de noapte și în subteran a minorilor ( sub 14 ani) și a femeilor.
Un pas culminant în destrămarea puterii părintești absolute asupra copiilor a fost făcut la începutul sec. al XX-lea, prin înțelegerea faptului că statul are o obligație față de copii, intervenția sa fiind legată, în special, de acele situații în care părinții sunt în imposibilitatea permanentă sau temporară de a-și executa obligațiile legate de creșterea și ocrotirea copilului.
La mijlocul sec. al XX-lea majoritatea legislațiilor europene cuprindeau atât reglementări cu privire la drepturile și obligațiile părinților față de copiii săi, cât și reglementări cu privire la obligația statului de a interveni în acele situații în care viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică ale copilului sunt periclitate de mediul familial. Reglementarea egalității drepturilor și obligațiilor ambilor părinți în îngrijirea copiilor a avut, de asemenea, o influență benefică asupra ocrotirii copilului, ceea ce a dus, în ultimă instanță, la destrămarea „imperiului tatălui”. Începutul sec. al XX-lea a fost marcat de perceperea copilului ca subiect ce necesită o protecție specială, necesitate datorată imaturității sale fizice și psihice. Apar un șir de instrumente internaționale ce vizează protecția copilului, printre acestea se enumeră: Convenția supravegherii Minorilor (Haga, 1902), Convenția Internațională din 30 septembrie, 1921 cu privire la reprimarea traficului de femei și copii.
Protecția drepturilor mamei și copilului spre finele sec. al XX-lea a evoluat de la unele reglementări naționale la reglementări pe plan internațional, un răspuns întârziat la abuzurile flagrante și persistente asupra copilului și femeii. În acest sens legislația internațională pornește de la recunoașterea copilului și a femeii ca subiecte de drept și în această calitate, a posibilității lor de a beneficia de toate drepturile civile, politice, culturale, economice, sociale etc. În același timp, sunt subliniate particularitățile copilului, persoană în devenire, respectiv absența discernământului și maturității intelectuale, care limitează competența sa juridică, ceea ce face necesară instituirea și reglementarea unor măsuri de asistență, protecție și ocrotire, precum și a unor instituții prin intermediul cărora aceștia și-ar putea valorifica drepturile fără a fi în vreun fel lezați sau prejudiciați.
ONU acționează prin intermediul instrumentelor elaborate de-a lungul timpului, în mai multe direcții, acționează ca legiuitor astfel, drepturile care privesc femeile, copiii, precum și încălcările cum ar fi genocidul, discriminarea rasială, tortura, constituie o parte semnificativă a dreptului internațional.
Drepturile copilului potrivit legislației în vigoare. Aspecte preliminarii
Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere, are dreptul din partea familiei sale, a societății și a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiția de minor.
Necesitatea unei consacrări legale a drepturilor copilului este determinată de vulnerabilitatea copilului și de lipsa de maturitate a acestuia. Mai mult de atât, o protecție eficientă împotriva abuzurilor de orice natură din familie sau mediul exterior nu putea fi realizată decât prin consacrarea legală a drepturilor sale și prin recunoașterea individualității sale. Copiii nu pot cere să le fie respectate drepturile, așa cum o fac alte categorii sociale, și nu au puterea de a milita și de a influența individual sau în grup procesul legislativ. De aceea statul trebuie să găsească pârghii speciale de protejare a acestora, una dintre acestea fiind tocmai consacrarea legală a drepturilor lor.
Obligațiile internaționale asumate de statul roman prin semnarea și ratificarea unor convenții în materia drepturilor omului au generat, în ultimii ani, o atenție sporită pentru grupurile vulnerabile în general, și a copiilor în special. Ea este detectabilă în elaborarea unui cadru normativ-juridic instituțional, precum și a unor politici sociale menite să reglementeze și să protejeze drepturile copilului. Însă, în absența elementelor de cultură politică și a drepturilor, reglementările normative, precum și cadrul instituțional creat, deși apar ca precondiții necesare, nu sunt nici pe departe suficiente pentru a asigura garantarea și protecția efectivă a drepturilor copilului.
În țara noastră, legislația în vigoare promovează și garantează drepturile copilului pornind de la principiul general al interesului superior al copilului. Conform dispozițiilor legii în vigoare, copil este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu. Legislația în interesul copilului primează în raport cu drepturile și obligațiile părinților ori reprezentanților legali, toate autoritățile publice, organismele private autorizate și instanțele judecătorești fiind obligate să țină cont de acest fapt în luarea deciziilor.
Legea încorporează întreg spectrul drepturilor copilului și prevede o dezvoltare completă a potențialului copilului într-o atmosferă de libertate, demnitate și justiție. În România autoritățile publice, organismele private autorizate, precum și persoanele fizice și persoanele juridice responsabile de protecția copilului sunt obligate să respecte și să garanteze drepturile copilului consfințite prin Constituție și lege, în concordanță cu prevederile Convenției Organizației Nașiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, și al celorlalte acte internaționale în materie, la care România este parte.
Potrivit legii, capacitatea de exercițiu reprezintă aptitudinea generală și abstractă a persoanei fizice de a-și exercita drepturile, de a dispune de acestea și de a-și asuma obligații prin încheierea de acte juridice. Capacitatea deplină de exercițiu o are numai persoana majoră, dar acest lucru nu înseamnă că minorul nu-și poate exercita drepturile pe care le are. Însă, datorită insuficientei sale dezvoltări fizice și psihice, cât și datorită lipsei de experiență, legea îl protejează interzicându-i anumite drepturi și renunțând la anumite obligații.
Legislația românească creează cadrul propice pentru ca orice copil să-și poată exercita drepturile și obligațiile, așa cum stabilește atricolul 1, alin. (1) din Legea 272/2004, de asemenea, dispozițiile aliniatului (2) stabilesc: autoritățile publice, organismele private autorizate, precum și persoanele fizice și persoanele juridice responsabile de protecția copilului sunt obligate să respecte, să promoveze și să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituție și lege, în concordanță cu prevederile Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, și ale celorlalte acte internaționale în materie la care România este parte.
În articolul 3, sunt enunțate categoriile de copii beneficiare ale acestor dispoziții:
a) copiii cetățeni români aflați pe teritoriul României;
b) copiii cetățeni români aflați în străinătate;
c) copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României;
d) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecție în condițiile reglementărilor legale privind statutul și regimul refugiaților în România;
e) copiii cetățeni străini aflați pe terioriul României, în situații de urgență constatate, în condițiile prezentei legi de către autoritățile publice competente.
Imperativul respectării principiilor privind garantarea drepturilor copilului.
Reconsiderarea problematicii copilului după anul 1989 a permis crearea unui cadru legislativ care să configureze acele reguli fundamentale privitoare la protecția copilului. Având drept punct de plecare Convenția internațională privind drepturile copilului și Constituția României care stabilește cadrul general al ocrotirii copilului și familiei. Principiile protecției copilului sunt în strânsă corelație cu principiile generale ale dreptului, ca reguli de funcționare a statului și dreptului, reglementate prin acte normative cu forță juridică superioară, aceste principii sunt consacrate în art. 6 din Legea 272/2004, scopul lor fiind acela de a asigura respectarea și garantarea drepturilor copilului în toate împrejurările.
Principiul interesului superior al copilului enunțat de Convenția din 1989 este reflectat și în legislația națională și, ca atare în toate deciziile relevante. Fără a fi o inovație a Convenției internaționale a drepturilor copilului, acest principiu își pune amprenta pe toate reglementările legale în materia protecției copilului, devenind astfel mijlocul de raportare a demersurilor organelor și autorităților îndreptățite a lua decizii privitoare la copil. Congruența tuturor principiilor, care guvernează protecția copilului, este realizată prin forța regulii respectării și promovării cu prioritate a interesului superior al copilului, fapt care determină o oarecare superioritate a acestuia în raport cu celelalte.
Legea nr. 272/2004 consacră o serie de principii privind respectarea și garantarea drepturilor copilului și enunță faptul că aplicarea oricărui principiu enumerat în art. 6 este ghidată de afirmarea interesului superior al copilului, care în orice împrejurare trebuie să prevaleze.
Recunoscut ca atare și de vechea legislație, principiul interesului superior al copilului cunoaște o nouă abordare, fiind reglementat cu mai multa acuitate, legea subliniind de o manieră clară, fără echivoc faptul că: “orice alte reglementari adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, dupa caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.” (art. 2. alin. (1) din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului).
Principiul interesului superior al copilului apare impus inclusiv în ceea ce privește drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, reprezentanților legali ai săi, precum și oricaror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Acestui aspect i se conferă prioritate absolută în ceea ce privește orice demersuri și decizii care privesc copiii, intreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele solutionate de instanțele judecătorești. Mai mult decât atât, legea mai sus menționată, subordonează acestui principiu orice alte reglementări, ori acte juridice, care ar putea fi elaborate și care ar putea avea incidență în domeniul protecției drepturilor copilului. Determinarea interesului copilului trebuie să cuprindă atât evaluarea situatiei sale pe termen scurt, cât și pe termen lung, în realizarea acestui deziderat trebuie pornit de la premisa ca fiecare copil este o entitate pe cât de complexă, pe atât de diferita de celelalte. Aceasta înseamnă că fiecare copil trebuie înțeles ca un univers în sine, al cărui interes nu poate fi stabilit decât printr-o continuă și responsabilă raportare la ansamblul relațiilor sociale de care depinde evoluția și dezvoltarea copilului.
Interesul superior al copilului trebuie să fie luat în considerare, în mod individual mai ales în situațiile legate de separarea copilului de părinți, așa cum stabilește legea „copilul nu va fi separat de părinți împotriva voinței lor, cu ,,excepția situației în care autoritățile decid sub rezerva revizuirii judiciare și cu respectarea legilor și procedurilor aplicabile, că această separare este necesară în interesul superior al copilului.
De asemenea, în ceea ce privește responsabilitățile părintești se subliniază faptul că ambii părinți au principala responsabilitate pentru creșterea copiilor, iar ,,interesul superior al copilului va constitui principala lor preocupare“. Copiii lipsiți temporar sau permanent de mediul lor familial sau cei care, pentru protejarea interesului lor superior, nu pot fi lăsați în acest mediu, sunt îndreptățiți să beneficieze de protecție și asistență speciale. În situația când sunt necesare audierile în instanță în cazurile de natură penală care implică un minor, este necesar și obliatoriu ca părinții sau reprezentanții legali ai copilului să fie prezenți.
Importanța acestui principiu este consfințită de legiuitor inclusiv în ceea ce-i privește pe copiii aflați pe teritoriul României din diverse motive, consfințind analizarea situației particulare a acestora tot în funcție de aceleași unități de măsură ca și în cazul propriilor cetățeni. Astfel Legea 122/2006 privind azilul în România conține o serie de prevederi care stabilesc regimul juridic al strainilor care solicita o forma de protecție în România, regimul juridic al străinilor beneficiari ai unei forme de protecție în România, procedura de acordare, încetare și anulare a unei forme de protectie in România, precum si procedura pentru stabilirea statului membru responsabil cu analizarea cererii de azil. Articolul8 al acestei legi stipuleaza în mod clar faptul ca în aplicarea prevederilor legii în cauză, toate deciziile cu privire la minori se iau cu respectarea interesului superior al copilului. Prevederi referitoare la acest drept se regasesc și în legislația privind reglementarea profesiei de mediator. Legea 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator prevazând ca in utilizarea procedurilor de mediere in cazul neintelegerilor dintre soti privind continuarea casatoriei, exercitiul drepturilor parintesti, stabilirea domiciliului copiilor, contributia parintilor la intretinerea copiilor, precum si orice alte neintelegeri care apar in raporturile dintre soti cu privire la drepturi de și de care ei pot dispune potrivit legii, mediatorul va veghea ca rezultatul medierii sa nu contravină interesului superior al copilului, va încuraja părinții să se concentreze în primul rând asupra nevoilor copilului, iar asumarea responsabilității părintești, separația în fapt sau divorțul să nu impieteze asupra creșterii și dezvoltării acestuia. Dacă, în cursul medierii, mediatorul ia cunostință de existența unor fapte ce pun în pericol creșterea sau dezvoltarea normală a copilului ori prejudiciază grav interesul superior al acestuia, este obligat să sesizeze autoritatea competentă.
În implementarea acestor demersuri și decizii autoritățile statului trebuie întotdeauna să implice familia în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil și să sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestuia în cadrul familiei.
Așa cum rezultă din dispozițiile legale, în primul rând răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.
În subsidiar, responsabilitatea revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului. Intervenția statului este complementară: statul asigură protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu. Astfel, exercitarea drepturilor copilului devine operațională și efectivă prin raportarea permanentă a drepturilor copilului la obligațiile ce revin părinților, autorităților publice sau societății, în general.
Dispozițiile art. 6 din Legea 272/2004 stabilesc în mod expres: Respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii: a)respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului; b) egalitatea șanselor și nediscriminarea; c) responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești; d) primoridalitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului; e) descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organsimele private autorizate; f) asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil; g) respectarea demnității copilului; h) ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate; i) asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție; j) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil; k) asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului; l) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglemntărilor din această materie.
În ceea ce privește interesul superior al copiluli, Legea cadru enunță în art. 2 următoarele: Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului (1) și se subliniază faptul că principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal (2). Acest principiu trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care privsc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. Aceste persoane sunt obligate să implice familia în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil și să sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestuia în cadrul familiei.
CAPITOLUL II
DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE CIVILE ALE COPILULUI
2.1. Considerații introductive privind drepturile copilului
Obligațiile internaționale asumate de statul român prin semnarea și ratificarea unor convenții în materia drepturilor omului au generat o atenție sporită în ultimii ani pentru situația grupurilor vulnerabile în general, și a copiilor în special.
Definirea cu exactitate a termenului de copil are importanță practică prin prisma faptului că anumite dispoziții legale ce reglementează instituții jridice cu aplicare în materia protecției copilului stabilesc măsuri în funcție de vârsta sau de anumite elemente ale statutului civil – căsătoria/divorțul, antrenarea răspunderii în dreptul penal. Calificarea persoanei fizice ca adult sau copil este determinată de analiza capacității civile și a personalității juridice, îndeosebi pe fondul noilor reglementări impuse de Codul civil actual.
Legea 272/2004 definește copilul ca fiind “acea persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii”, se constată astfel că trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: persoana să nu fi împlinit vârsta de 18 ani și persoana să nu fi dobândit capacitatea deplină de exercițiu.
În ansamblu, drepturile copilului, consacrate și garantate prin reglementările internaționale și interne pot fi grupate în drepturi de protecție împotriva oricăror forme de abuz fizic sau emoțional, drepturi de dezvoltare, strâns legate de asigurarea serviciilor necesare, precum educație și îngrijire medicală, accesul tuturor la acestea și drepturile de participare și consultare în privina deciziilor care îi privesc. Aceste drepturi se regăsesc în Legea nr. 272/2004 și în întregul pachet legislativ adoptat de Parlament României precum și în strategiile și măsurile de punere în aplicare a acestor reglementări.
Discuțiile privind drepturile copilului au căpătat o nouă nuanță astăzi întrucât în urma studiilor psihologice, filosofice, sociologice, copilul a putut fi dezvăluit cu toate particularitățile sale. Se vorbește despre drepturile copilului, arătând către dreptul intern și internațional, către ceva existent, criticabil și perfectibil. În mod obligatoriu simpla consacrare a drepturilor și libertăților copilului nu este suficientă pentru ca scopul legii să fie realizat. Protecția copilului necesită în primul rând mijloace și garanții concrete pentru realizarea acestora.
Întregul pachet legislativ destinat protecției copilului este supus unor îmbunătățiri continue, în conținutul acestor dispoziții sunt consacrate în particular drepturile copilului privit astăzi ca individualitate, ca subiect de drept capabil să se manifeste la nivel socio-juridic. Copilul este înzestrat astfel cu drepturi și libertăți civile ce îi permit mai mult ca oricând să participle la viața socială, precum s-a afirmat, “primul drept recunoscut copilului nu este acela de a fi recunoscut copil?”.
Desele încălcări ale drepturilor copilului, abuzurile îndreptate împotriva acestuia, de orice natură, determinate în primul rând de incoerențele legislative, au determinat reacții ce au criticat acerb implicarea guvernamentală în protecția copilului, în general, și în mod special a categoriilor speciale de minori, cum ar fi cei talentați, supradotați, cei aparținând minorităților naționale sau a copiilor cu handicap. O mare parte a drepturilor copilului sunt aplicații particulare ale drepturilor omului, cum ar fi: libertatea religioasă, dreptul de petiționare, libertatea de exprimare. Evoluția lumii și a societății în ansamblul ei odată cu diversificarea nevoilor și aspirațiilor umane cunoaște o permanentă extindere a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În cadrul acestor drepturi și libertăți fundamentale, o însemnătate covârșitoare o are asigurarea de jure și de facto a drepturilor copilului și tânărului.
Noțiunea de drepturi ale copilului integrează ideea unui drept aplicabil copilului din moment ce s-a conturat o legislație specifică care consacră expres drepturile și libertățile acestuia, mijloacele juridice de ocrotire și autoritățile responsabile a asigura supremația interesului superior.
Într-o altă accepțiune, prin drepturi ale copilului se înțelege nu regula juridică incidentă copilului, ci drepturile și libertățile copilului ca drepturi subiective. Aceasta este accepțiunea consacrată de documentele internaționale (Declarația drepturilor copilului din 1959 și, mai ales, Convenția ONU privind drepturile copilului din 1989) în care se vorbește de drepturile copilului pe care societatea trebuie să le recunoască și să le respecte.
Ca și Convenția ONU, legea națională reușește să acopere în mare parte toate categoriile de drepturi. Legea grupează drepturile copilului în patru secțiuni principale, respectiv: drepturi și libertăți civile (secțiunea 1 a capitolului II din Legea 272/2004); drepturi privitoare la mediul familial și la îngrijire alternativă; drepturi privitoare la bunăstarea copilului și dreptul copilului la educație și activități recreative și culturale.
Participarea activă a copilului la viața socio-juridică și recunoașterea crescândă a autonomiei sale s-a realizat prin consacrarea și recunoașterea drepturilor și libertăților civile. Consacrate în secțiunea 1 a Capitolului II din Legea nr. 272/2004, ansamblul drepturilor și libertăților civile cuprind: dreptul la identitate; libertatea de exprimare; libertatea de gândire, conștiință și religie; dreptul la asociere; dreptul de petiționare, dreptul la respectarea personalității și individualității; dreptul copilului la respectarea imaginii publice și a vieții sale private, intime și de familie. Ansamblul acestor drepturi și libertăți civile recunoscute copilului atât în legislația internațională, cât și în legislația internă, definesc un nou statut al acestuia, recunoscând astfel copilul ca ființă independentă, autonomă, ca persoană cu drepturi și libertăți fundamentale, cu opinii, nevoi și sentimente proprii.
Dreptul copilului la stabilirea și păstrarea identității
În conținutul prevederilor internaționale s-a statuat explicit: orice copil trebuie să fie înregistrat după naștere și să aibă un nume (2) și orice copil are dreptul de a dobândi o cetățenie(3).
Noțiunea de identitate reprezintă un termen generic utilizat în toate științele sociale pentru a înfățișa concepția și expresia individualității unei persoane, concepție și expresie care sunt determinate inclusive de afilierile persoanei la diverse grupuri. Termenul este folosit cu sensuri specifice în domenii de cunoaștere diverse și anume: psihologie, sociologie, psihologie socială, științe juridice etc.
Dispozițiile art.8 alin. (1) si (2) din Legea nr. 272/2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului enunță în mod expres: „Copilul are dreptul la stabilirea si pastrarea identitatii sale”, precum și: „Copilul este înregistrat imediat după naștere și are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, dacă este posibil, de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia”.
Prevederile articolului 8 din Legea nr. 272/2004, precum și cele ale articolului 7 al Convenției internaționale privind drepturile copilului reprezintă o consacrare a importanței individuale a copilului și a statutului juridic al acestuia prin reglementarea obligației de înregistrare a nașterii și a dreptului de a dobândi o identitate. În lumina acestor dispoziții, în conținutul dreptului la identitate sunt incluse: dreptul la nume, dreptul la cetățenie, dreptul copilului de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia.
În virtutea dreptului la stabilirea identității, înregistrarea unei nașteri se efectuează, potrivit prevederilor legii la primăria municipiului, sectorului municipiului Bucuresti, orașului sau comunei în circumscripția căreia a avut loc nașterea așa cum stabilește Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările și completarile ulterioare. Înregistrarea copilului constituie o primă recunoaștere oficială a existenței sale de către stat și instrumentul pentru asigurarea altor drepturi ale copilului, prezentând o importanță deosebită. Dacă un copil nu este înregistrat imediat după naștere persistă pericolul discriminării și marginalizării acestuia.
Cu privire la importanța înregistrării copiilor la naștere, Comitetul pentru drepturile omului a subliniat faptul că: “principalul scop al obligației de a înregistra copiii la naștere este acela de a reduce pericolul de răpire, vânzare sau trafic și al altor tipuri de tratamente incompatibile. Potrivit art. 7 al Convenției internaționale privind drepturile copilului, copilul trebuie înregistrat imediat după naștere, expresie preluată și de dispozițiile art. 8 din legea nr. 272/2004.
Realizarea dreptului copilului la identitate prevăzut de legea cadru este asigurată prin reglementarea unor atribuții clare și termene precise pentru unitățile sanitare, pentru poliție sau pentru primar, astfel încât să se asigure pentru toți copiii înregistrarea nașterii și dobândirea unui nume.
Prin instituirea obligativității în sarcina unităților sanitare prevăzută la art. 9 (1) de a angaja asistenți sociali și persoane cu atribuții de asistență socială s-a urmărit nu doar asigurarea stabilirii identității copilului, ci și prevenirea abandonului în unitățile sanitare a copiilor nou-născuți. Desfășurarea eficientă și în condiții optime a procedurilor legale este îngreunată în lipsa unor asistenți sociali calificați sau insuficienta expertiză a personalului cu atribuții de asistență socială desemnat în unitățile sanitare. Nerespectarea obligației prevăzute la art. 9 alin. (1) este calificată drept contravenție potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (1) lit. a), iar responsabilitatea privind constatarea contravenției revine în sarcina Ministerului Sănătății.
Dispozițiile înserate în art. 11 al Legii nr. 274/2004 prevăd în sarcina asistenților sociali din unitățile sanitare obligația sesizării în termen de 24 ore, fie telefonic, fie în scris, a direcțiilor generale de asistență socială și protecție a copilului, cu privire la existența oricărei situații de risc de abandon în maternitate a unui copil, măsură ce are drept scop principal preluarea copilului în sistemul de protecție în condiții de maximă urgență. Articolul 12 alin. (1) al aceleiași legi, stabilește în mod expres obligații în sarcina serviciului public specializat în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit sau părăsit copilul. Obligațiile statuate de lege prevăd inițierea fără întârziere a demersurilor stipulate de lege pentru înregistrarea nașterii copilului în vederea asigurării stabilirii imediate a identității copilului.
Dacă adopția se face de către o singură persoană, iar această persoană este cetățean român, minorul dobândește cetățenia adoptatorului. Dacă se constată că un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identității sale sau de unele dintre aceste elemente, instituțiile și autoritățile publice sunt obligate să ia de urgență toate măsurile necesare în vederea restabilirii identității copilului.
Legea instituie în sarcina organelor și organismelor care dețin atribuții în domeniu obligații de rezultat și nu de diligență, intervenție acestora fiind realizată în regim de urgență, obligație ce rezultă din dispozițiile art. 8 alin (5) din legea cadru: “dacă se constată că un copil este lipsit, în mod illegal, de elementele constitutive ale identității sale sau de unele dintre acestea, instituțiile și autoritățile publice sunt obligate să ia de urgență toate măsurile necesare în vederea stabilirii identității copilului”.
Numele reprezintă o noțiune complexă, fiind, din cele mai vechi timpuri, unul din elementele fundamentale prin intermediul căruia o persoană fizică se individualizează în comunitate și în familie și constituie acel atribut al persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie, și în societate, prin cuvintele stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație.
Noțiunea de nume este utilizată cu dublu sens, lato sensu și stricto sensu, și se regăsește atât în dispozițiile Codului civil, cât și în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă și Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind schimbarea pe cale administrativă a numelui. Lato sensu, prin nume se desemnează atât numele de familie, cât și prenumele, iar stricto sensu , prin nume se înțelege doar numele de familie, cu preponderență utilizându-se însă, noțiunea de nume în sens larg.
Codul civil, în art. 82, prevede expres că “orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”, ceea ce presupune că dreptul la nume este un drept subiectiv unic în a cărui structură se regăsesc două elemente: numele de familie și prenumele.
Considerat a fi un element al personalității și al vieții private, numele nu are o valoare patrimonială, făcând astfel parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale, împrumutând totodată caracterele juridice ale acestora: inalienabilitate, imprescriptibilitate, insesizabilitate, opozabilitatea erga omnes, personalitatea, universalitatea, legalitatea, universalitatea și unitatea, toate aceste caractere garantează persoanei fizice dobândirea unei identități și stabilitatea identității astfel dobândite.
Coroborând dispozițiile legale interne și cele din Convenția internațională privind drepturile copilului rezultă că imediat după naștere copilul trebuie să fie înregistrat și are de la această dată dreptul de a primi un nume.
Dobândirea și stabilirea numelui este statuată în reglementările interne prin dispozițiile art. 84, art. 449 Codul civil, art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 precum și în art. 18 și art. 24 din legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă. Atribuirea numelui de familie se înfăptuiește, conform legii, prin două modalități, acestea fiind: dobândirea numelui și stabilirea numelui.
Articolul 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 proclamă: “Numele de familie se dobândește prin efectul filiației și pate fi schimbat de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condițiile prevăzute de lege”. Dat fiind faptul că numele implică apartenența la o anumită familie, legiuitorul a stabilit cu valoare de principiu că atribuirea numelui se va realiza pe cale administrativă dacă filiația este necunoscută. În funcție de situația legală în care se găsește copilul în momentul nașterii, se deosebesc mai multe ipoteze de atribuire a numelui de familie: ipoteza copilului din căsătorie, ipoteza copilului din afara căsătoriei și ipoteza copilului găsit, născut din părinți necunoscuți.
Dobândirea numelui de familie în ipoteza copilului copilului din căsătorie este guvernată de două reguli: copilul va lua numele de familie comun al părinților dacă aceștia au un asemenea nume de familie, iar dacă părinții nu au nume de familie comun, copilul va dobândi numele de familie al unuia dintre ei ori numele părinților reunite. În situația în care părinții nu ajung la un acord comun privind numele copilului, competența decizională aparține instanței de tutelă care va comunica de urgență, decizia luată, serviciului de stare civilă unde s-a produs înregistrarea nașterii. În luarea hotărârii cu privire la numele copilului instanța va trebui să urmărească interesul superior al copilului. Trebuie menționat faptul că nu există alte modalități de dobândire a numelui de familie al copilului din căsătorie, nici pentru părinți și nici pentru instanța de tutelă, în afara celor consacrate expres de lege, respectiv: numele de familie al unuia dintre părinți ori numele lor reunite.
În ipoteza copilului născut în afara căsătoriei, dacă la data înregistrării nașterii legătura de filiație este stabilită doar față de unul dintre părinți, de regulă față de mamă, întrucât maternitatea rezidă din faptul nașterii, copilul dobândește numele de familie al părintelui respectiv, așa cum prevede expres art. 450 alin. (1) Codul civil: “copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită”.
Valorizând principiul egalității de tratament juridic al copilului din afara căsătoriei cu acela al copilului din căsătorie consacrat de art. 448 C. civ., se arată că în ipoteza în care “filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora”. Totodată s-a arătat că stabilirea ulerioară a filiației și față de celălalt părinte îi conferă copilului vocația de a purta numele acestuia din urmă. Situația este similară indiferent dacă filiația față de cel de-al doilea părinte va fi stabilită prin recunoaștere voluntară sau pe cale judecătorească.
Conform art. 84 alin. (3) Codul civil, în ipoteza copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum și a copilului părăsit de către mama sa în spital, numele de familie și prenumele acestuia se stabilesc prin dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul, ori după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condițiile Legii nr. 274/2004. Prin “copil găsit” sau “copil părăsit de mamă în maternitate” se înțelege, un copil care, până la înregistrarea nașterii sale, nu are stabilită filiația față de cel puțin unul din părinți, adică un copil născut din părinți necunoscuți. Legea nu prevede ce nume va primi un astfel de copil, drept urmare autoritatea administrativă se bucură de libertate deplină în stabilirea cuvântului care va desemna numele de familie al copilului, cu luarea în considerare a interesului superior a copilului în cauză.
În jurisprudența CEDO s-a arătat că alegerea prenumelui unui copil de către părinți se cuprinde în cadrul noțiunii de viață privată, astfel încât refuzul ofițerului de stare civilă de a înregistra copilul sub numele ales de către părinții săi constituie o ingerință în exercițiul acestui drept.
În ceea ce privește prenumele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum și cel al copilului care este părăsit de către mamă în spital, acesta se stabilește prin dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea acestuia.
Spre deosebire de numele de familie, prenumele copilului nu poate fi modificat ci doar schimbat pe cale administrativă. Schimbarea numelui de familie sau prenumelui pe cale administrativă intervine la cerere dacă există motive temeinice pentru aceasta, cazurile prevăzute expres de art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 sunt exemplificative și nu limitative, astfel: se poate cere schimbarea numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod, când din neatenția ofițerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoașterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate mențiuni greșite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate în baza cărora au fost eliberate acte, când părinții și-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinților etc.
În conformitate cu dispozițiile art. 7 al Ordonanței Guvernului nr. 41/2003, pentru minor, cererea de schimbare a numelui se face de către părinți. În cazul minorului peste 14 ani cererea va fi semnată și de acesta, iar în cazurile în care părinții copilului sunt decedați, necunoscuți, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți ori dispăruți sau decăzuți din drepturile părintești și nu a fost instituită tutela precum și în situația în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă ori instanța nu a hotărât încredințarea copilului unei familii sau unei persoane, conform dispozițiilor legale, cererea de schimbare a numelui minorului se întocmește de către serviciul public specializat pentru protecția drepturilor copilului aflat în subordinea consiliului județean ori, după caz, a consiliului local. De asemenea, în virtutea dispozițiilor art. 24 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, într-o asemenea procedură este obligatorie ascultarea și luarea în considerare a opiniei copilului care a împlinit 10 ani, putând fi ascultat, de asemenea, și copilul cu vârsta sub 10 ani, opinia acestuia din urmă fiind luată în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate.
Instituția cetățeniei desemnează cadrul cel mai amplu al reglementării identității persoanei prin reflectarea apartenenței sale la un anumit stat și, corelativ, a drepturilor și obligațiilor ce revin persoanei, în virtutea acestei apartenențe. Cetățenia reprezintă acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relațiile permanente social-economice, politice și juridice, dintre persoana fizică și stat, dovedind apartenența sa la statul român și atribuind în acest mod persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și obligațiilor prevăzute de Constituție și legile române.
La nivelul legislației internaționale, dreptul copilului de a dobândi o cetățenie este reglementat de Pactul internațional asupra drepturilor civile și politice prin art. 24 alin. (3) care dispune “ orice copil are dreptul de a dobândi o cetățenie”, precum și de art. 7 din Convenția internațională privind drepturile copilului. În contextul protecției speciale ce trebuie acordată copiilor, se solicită în mod imperativ, statelor să adopte toate măsurile corespunzătoare, atât pe plan intern, cât și în cooperare cu alte state, pentru a se asigura că fiecare copil dobândește, la naștere, o cetățenie. În legătură cu aceasta, în legislația națională, nu ar trebui permisă nicio discriminare în ceea ce privește dobândirea cetățeniei între copiii legitimi și copiii născuți în afara căsătoriei sau copiii cu părinți fără cetățenie, sau pe baza statutului cetățeniei unuia sau a ambilor părinți.
La nivel intern, dreptul copilului de a avea o cetățenie este consacrat expres în alin. (2) al art. 8 din Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Articolul 3 al respectivei legi stabilește în mod clar că de dispozițiile sale se bucură toți copiii de pe teritoriul țării, fie ei cetățeni români, apatrizi, refugiați sau cetățeni străini aflați în situații de urgență, precum și copiii cetățeni români aflați în străinătate. În ceea ce privește extinderea protecției statului român în afara granițelor, de aceasta beneficiază numai copiii care dețin cetățenia română.
Toate detaliile referitoare la dreptul la cetățenie al copilului privit ca legătură și apartenență a sa la statul român sunt reglementate de Legea cetățeniei române nr. 21/ 1991.
Cunoscut și sub titulatura de “drept la viața familială”, dreptul copilului de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia, dacă este posibil, vine în completarea conceptului de identitate a copilului consacrat de prevederile legale și se înfățișează ca un drept cu valențe și implicații deosebite. Noțiunea de părinte cuprinde: părinți genetici, în considerarea dezvoltării științelor medicale, cunoașterea identității acestora fiind din ce în ce mai importantă pentru copil, părinții ce i-au dat naștere, femeia care i-a dat naștere copilului și tatăl care a recunscut copilul, precum și părinții adoptivi.
Dreptul copilului de a-și cunoaște părinții își găsește materializare în primul rând în instrumentele juridice în baza cărora stabilește identitatea biologică a acestuia. În acest sens, încă din momentul nașterii trebuie luate măsurile necesare pentru stabilirea identității părinților, numele acestora fiind trecut în actul de naștere al copilului, în măsura în care acest lucru este posibil.
Prin intermediul acțiunilor de stare civilă este posibilă stabilirea sau modificarea unuia sau mai multor elemente ale stării civile a copilului, astfel, dacă identitatea părinților nu este cunoscută la momentul nașterii copilului sau, în timp, se constată că aceasta nu corespunde realității, se poate exercita de la caz la caz, o acțiune în reclamație de stat sau o acțiune în contestație de stat. În acest sens dispune Codul civil care stabilește un drept de acțiune exclusiv în favoarea copilului: “dreptul la stabilirea filiației față de mamă aparține copilului și se pornește, în numele acestuia, de către reprezentantul său legal” iar în ceea ce privește acțiunea în stabilirea paternității, art. 425 alin. (1) C. civ. dispune “acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal”.
Cunoașterea de către copil a trecutului său și a familiei sale îl ajută să-și contureze propria identitate, de aceea are dreptul și este în interesul său să cunoască identitatea reală a părinților săi și să aibă acces la informațiile despre originile și mediul din care provine. Totodată, cunoașterea identității reale l-ar ajuta pe copil să resolve anumite dificultăți de ordin psihologic și, cel mai important i-ar permite să beneficieze de medicina predictivă, care tinde să depisteze prin mijloace medicale specifice bolile probabile datorate antecedentelor familiale.
În același timp este posibil să se aducă atingere intereselor copilului prin dezvăluirea unor informații dureroase asupra originii sale cum ar fi de exemplu dacă a fost conceput în mod artificial sau că a fost conceput în urma uni viol sau incest. Vârsta copilului prezintă relevanță deosebită în aprecierea interesului său superior în aflarea informațiilor cu privire la originile sale, deoarece interesul superior al unui copil de 7 ani referitor la această problemă este cel mai adesea distinct de interesul superior al unui copil de 15 ani. S-a precizat faptul că dreptul copiilor de a-și cunoaște părinții nu poate fi negat decât pe motive ce țin de interesul superior al copilului, în cele mai extreme sau ambigue circumstanțe.
În conținutul Convenției privind drepturile copilului se regăsesc prevederi exprese referitoare la responsabilitatea statelor de a asigura păstrarea informațiilor despre părinții genetici, pentru a fi puse la dispoziția copiilor. Elocvente în acest sens sunt dispozițiile art. 445 C. civ. din care rezultă că România a optat pentru consacrarea cu valoare de principiu a confidențialității informațiilor privind reproducerea umană asistată, remarcându-se în acest sens faptul că “principiul confidențialității oricăror informații referitoare la reproducerea umană asistată, înainte de toate a datelor privind identitatea părinților sau a părintelui, a copilului născut prin concepțiune asistată medical, precum și a terțului donator, are drept misiune protecția dreptului la viață privată garantat prin art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 26 din Constituția României. Însuși consimțământul exprimat de viitorii părinți în fața notarului public în vederea concepțiunii asistate medical cu terț donator se bucură de confidențialitate”.
În situații excepționale, pentru motive justificate, strâns legate de prevenirea unui prejudiciu grav pentru sănătatea persoanei astfel concepute sau a descendenților acesteia, instanța de tutelă poate autoriza transmiterea lor, în mod confidențial, medicului sau autorităților competente.
Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției garantează dreptul la identitate prin intermediul dispozițiilor care prevăd obligația adoptatorului de a informa copilul că este adoptat, treptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate ale acestuia o permit, în acest sens face referință art. 66 din legea respectivă, astfel: “persoanele adoptate au dreptul de a-și cunoaște originile și propriul trecut și beneficiază de sprijin în realizarea demersurilor vizând contactarea părințilr firești sau a rudelor biologice”. Exercițiul acestui drept cunoaște însă anumite limite ceea ce presupune că dezvăluirea adopției și a identității părinților firești poate fi făcută numai în cazul persoanelor care au dobândit capacitate deplină de exercițiu. Cu titlu de excepție, identitatea părinților firești ai adoptatului poate fi dezvăluită înainte de dobândirea de către copil a capacității depline de exercițiu numai pentru motive medicale, de către Oficiul Român pentru Adopții, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, soțului sau descendenților acestuia ori a reprezentantului unei instituții medicale sau a unui spital.
Legiuitorul a impus în sarcina adoptatorilor obligația de a infora gradual copilul că este adoptat, cu începere de la vârste cât mai mici, cu ajutorul specialiștilor din compartimentele de adopții și postadopții din cadrul direcțiilor de asistență socială și protecția copilului.
A fost instituită obligativitatea păstrării informațiilor relevante referitoare la adopție precum și cele referitoare la originea copilului și, în special, cele cu privire la identitatea părinților firești, precum și datele asupra istoricului medical al copilului și familiei sale cel puțin 50 de ani de la data încuviințării adopției.
Dreptul copilului de a fi îngrijit, crescut și educat de părinții săi reprezintă o altă dimensiune a dreptului la identitate. Codul civil stabilește în acest sens: “copilul minor locuiește la părinții săi; dacă însă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, cu privire la locuința copilului, iar în caz de neînțelegere între părinți, va decide instanța de tutelă, cu ascultarea copilului care a împlinit 10 ani și ținând seama de interesul superior al acestuia.
Dreptul copilului de a crește alături de părinții săi va fi înfrânt sau limitat de acțiunea principiului promovării interesului superior al copilului, reclamând desprinderea temporară sau definitivă a copilului din mediul familial atunci când abuzul sau neglijența părintească ori pur și simplu neputința acestora de a asigura condițiile corespunzătoare creșterii și educării pun în primejdie copilul.
Separarea copilului de părinții săi sau de unul dintre aceștia, împotriva voinței lor, intervine ca o soluție extremă și este însoțită de garanții ale dreptului copilului de a avea legături personale cu părinții ori de câte ori acest lucru contravine interesului său superior. Numai instanța judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a acestuia.
În cazul în care părinții copilului trăiesc în state diferite, legea garantează dreptul de a întreține relații personale și contacte directe cu aceștia, cu excepția situației în care acest lucru contravene interesului superior al copilului. Exercitarea acestor acțiuni este înlesnită de intervenția Ministerului Afacerilor Externe și a Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului.
Exercițiul acestui drept devine mai complicat atunci când copiii decid că ar prefera mai degrabă să nu fie îngrijiți de părinții lor, deși părinții și statul nu susțin această decizie. Tocmai de aceea este imperativă existența unor măsuri flexibile și a unor proceduri adecvate care să ofere posibilități alternative de protecție și îngrijire a copiilor.
Dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale
Dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice, dreptul la protejarea vieții sale intime, private și familiale sunt încadrate într-o categorie unică a drepturilor și libertților civile ca drepturi ale personalității și au fost consacrate de Legea nr. 272/2004 înainte chiar ca acestea să fie prevăzute expres în legea civilă. Noul Cod civil consacră expres în art. 58, denumit drepturile personalității, că orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și la alte asemenea drepturi recunoscute de lege.
Protecție privind aceste drepturi oferă și Convenția ONU, care în articolul 16 prevede că niciun copil nu va fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața sa personală, familia sa, domiciliul sau corespondența sa și nici al unor atacuri ilegale la onoarea și reputația sa. În concordanță cu aceste dispoziții și cu principiile generale care guvernează protecția copilului, Legea 272/2004 stabilește că este interzisă orice acțiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viața intimă, privată sau familială.
Ca drept al personalității, inerent ființei umane, dreptul la propria imagine, consacrat și în art. 73 din Codul civil, presupune protejarea persoanei împotriva reproducerii, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz utilizarea unei asemenea reproduceri. Dreptul la propria imagine presupune că fiecare este îndreptățit să se opună divulgării prin orice mijloace a elementelor vieții sale și la reproducerea imaginii sale fără consimțământul său.
Dreptul copilului la propria imagine este statuat de legea 272/2004 în mai multe articole. Astfel, în art. 22 alin. (3) se arată că participarea la dezbaterile publice a copilului în vârstă de până la 14 ani în cadrul unor programe audiovizuale se face numai cu consimțământul scris al acestuia și al părinților sau al reprezentantului legal. Copiii nu pot fi folosiți sau expuși de către părinți, reprezentanți legali sau alte persoane responsabile de creșterea și îngrijirea lor în scopul de a obține avantaje personale sau de a influența deciziile autorităților publice art. 22 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, art. 2 alin. (4) din Decizia nr. 220/2011.
Protecția și garantarea dreptului copilului la propria imagine revine Consiliului Național al Audiovizualului, care monitorizează modul de derulare a programelor audiovizuale. Acest organsim are un rol deosebit de important în derularea unor campanii de informare a copiilor și părinților cu privire la drepturile și libertățile pe care aceștia le au în audiovizual.
De asemena, Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, privind audiovizualul, precum și Codul de reglementare a conținutului audiovizual conțin reglementări exprese cu privire la protejarea imaginii publice, a vieții intime, private și de familie a copilului.
În același sens, al protejării imaginii publice a copilului, Legea nr. 272/2004 interzice să se dea publicității orice date refritoare la săvârșirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv de date cu privire la persoana acestuia, de asemenea, tot ca o aplicație a protecției dreptului copilului la propria imagine, art. 93 stabilește că audierea în instanță a copilului abuzat sau neglijat se poate face numai după o prealabilă pregătire a copilului, iar pentru înregistrarea prin mijloace audio-video a declarației sale este obligatoriu acordul copilului.
Autoritatea Națională pentru Supravegherea Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, este o altă instituție care veghează la protecțția vieții private, familiale în raport cu operatorii publici și privati de date cu caracter personal. Totodată, prin Hotărârea Guvernului nr. 1018/2002 a fost aprobat Regulamentul cu privire la obligațiile ce revin serviciilor publice specializate pentru protecția drepturilor copilului în vederea garantării respectării dreptului la imagine și intimitate a copilului aflat în plasament sau încredințare. Potrivit dispozitiilor acestui regulament, datele ori informațiile de orice natură referitoare la copilul aflat în plasament nu vor fi furnizate nici unei persoane fizice sau juridice decât după obținerea acordului scris al directorului direcției generale de asistență socială și protecție a copilului cu privire la obținerea și diseminarea acestor date ori informații.
Mai mult decât atât, solicitantul este obligat sa informeze directorul direcției generale de asistență socială și protecție a copilului cu privire la scopul pentru care solicită datele ori informațiile, modalitățile de obținere a acestora, precum și modalitatea mediatizării acestora. Accesul solicitantului în incinta serviciului ce urmează a fi vizitat se realizează numai cu acordul expres al directorului direcției generale de asistență socială și protecție a copilului și in prezenta unui reprezentant desemnat al direcției generale de asistență socială și protecție a copilului. Solicitantul este obligat să declare pe propria răspundere că datele ori informațiile vor fi utilizate fără a aduce atingere imaginii și dreptului la intimitate al copilului aflat în plasament sau încredințare. Luarea și prelucrarea de imagini de orice fel referitoare la copiii aflați în plasament sau încredințare se pot realiza numai cu acordul prealabil al reprezentantului legal al copilului. Fiecare direcție generală de asistență socială și protecție a copilului are obligația de a stabili măsuri pentru garantarea respectării dreptului la imagine și care să includă în totalitate prevederile Regulamentului și să le supună spre aprobare Consiliului local, respectiv al sectorului municipiului Bucuresti. Prin Decizia nr. 249/2004 a Consiliului Național al Audiovizualului au fost instituite o serie de interdicții în ceea ce privește difuzarea unor imagini, fotografii, interviuri, declarații sau orice fel de informații care ar putea duce la identificarea copiilor în scopul asigurării dreptului copilului la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale. În mod corespunzător, copiii în vârstă de până la 14 ani nu pot fi folosiți în emisiunile audiovizuale care reconstituie infracțiuni, abuzuri sau evenimente dramatice petrecute în familiile lor Este de asemenea interzisă difuzarea de informatii care ar putea duce la identificarea copiilor in vârsta de pâna la 14 ani care au asistat la evenimente dramatice petrecute in familiile lor. În cazul copiilor cu vârste intre 14 si 16 ani, acuzati de comiterea unei infractiuni sau victime ale infractiunilor ori abuzati fizic, psihic sau sexual pot participa la emisiuni de dezbateri sau reportaje audiovizuale, cu indeplinirea cumulativa a numeroase conditii:
– existența prealabila a consimțământului lor;
– existența prealabilă a consimțământului parinților sau al reprezentanților legali în formă scrisă;
– asistarea pe parcursul transmisiei de catre un părinte sau de catre reprezentantul legal, respectiv de avocat în cazul cercetarii penale sau arestării;
– eliminarea oricaror elemente care ar putea duce la identificarea lor în cazurile în care aceștia sunt victimele unor infracțiuni sau ale abuzurilor fizice, psihice ori sexuale. În cazul copiilor cu vârste între 16 si 18 ani, acuzați de comiterea unei infracțiuni, sunt necesare acordul în scris al acestora și asistarea de către avocat, în situația în care sunt cercetati penal sau arestați.
De o gravitate sporită este și difuzarea de interviuri sau de declarații luate copiilor in vârsta de pâna la 14 ani, realizate pe baza provocarii unor stari emoționale menite să sporească, cu orice preț, spectaculozitatea producțiilor. În cazul copiilor, în ceea ce privește asigurarea și respectarea intimității, în spiritul armonizării legislației interne cu prevederile Conventiei si a altor documente internationale, in Legea 272/2004 a fost introdusa o prevedere speciala care sa consfinteasca clar acest lucru. Astfel, conform art. 22 alin. (1) „Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vietii sale intime, private si familiale. În virtutea respectarii acestui drept au fost de asemenea incluse prevederi conform carora copiii nu pot fi folosiți sau expuși de către părinți, reprezentanti legali sau alte persoane responsabile de cresterea si ingrijirea lor, în scopul de a obține avantaje personale sau de a influența deciziile autorităților publice. Totodata, legea prevede în rândul obligațiilor parintilor și aceea de a asigura toate resursele necesare dezvoltării armonioase a copilului, pe toate planurile, mintal, fizic sau psihic trebuind să coopereze cu acesta în ceea ce priveste respectarea vieții intime a acestuia si a demnitatii sale (art. 32, lit. a, b din Legea 272/2004).
Dată fiind pregnanța cu care se afirmă necesitatea educației permanente la momentul actual, ponderea remarcabilă a educației informale în educație dar și rolul și locul pe care îl ocupă media în educația informală, toate aceste aspecte însumate impun o atenție sporită din partea decidenților din sfera educației și a celor din sfera juridică și de reglementare a mass media audiovizuale, pentru ca cele două domenii să-și poată exploata potențialul în sensul accentuării interesului elevilor pentru educație într-o măsură echivalentă cu cel pe care-l manifestă față de media.
Este de remarcat în sensul existenței unei reverberații educaționale la nivelul politicilor și strategiilor mediatice, că educația pentru mass media, privită ca o punte între educația formală și cea informală își definește domeniul de activitate pornind și de la problema accesului minorilor la diverse tipuri de conținut, dar și de la abilitatea de a analiza și evalua puterea imaginilor, sunetelor și mesajelor transmise și care reprezintă o parte importantă a culturii contemporane. Politicile de media urmăresc salvgardarea interesului public în ceea ce privește diversitatea culturală și lingvistică precum și protecția minorilor și a demnității umane. Acestea au un impact uriaș asupra educației și sunt de acută actualitate. Comisia Europeană a introdus în rândul preocupărilor sale problema educației de media și acționează în vederea definirii de activități și programe, precum și înființarea unui grup de experți care să formuleze o perspectivă globală asupra problemei. Orice sistem de protecție a minorilor are nevoie de un sistem rezonabil de garantare că minorii nu au acces la materiale de natură să le afecteze dezvoltarea normală.
Industriile de profil au recunoscut la rândul lor importanța protecției minorilor și depun eforturi în vederea găsirii unor soluții practice viabile.
Îngrijorarea părinților, a profesorilor și a decidenților în domeniul politicilor de media în legătură cu efectele și cu influențele negative ale consumului de programe audiovizuale asupra copiilor și tinerilor, s-au întețit în ultmul timp deși au o istorie mai veche. Aceste temeri, precum și literatura teoretică empirică pe tema efectelor negative produse de media asupra minorilor au pornit de la premisa copilului ca receptor pasiv de conținut mediatic. Această viziune asupra copiilor a fost în mod natural însoțită de nevoia de protecție ce trebuie acordată celui neajutorat. Mijloacele de protejare a minorilor au fost de-a lungul anilor perfecționate, atât la nivelul reglementărilor impuse operatorilor ce furnizează programe audiovizuale cu acces liber, cât și din punct de vedere tehnic, prin diverse mijloace de control, exercitat de părinți prin blocarea accesului copiilor la programe susceptibile să producă efecte negative asupra minorilor.
Dreptul copilului la libertatea de exprimare
Libera exprimare este una dintre cele mai vechi libertăți fundamentale, o libertate de tradiție, cu un conținut juridic complex, care presupune existența a trei reguli fundamentale: libertatea de exprimare, interzicerea cenzurii și responsabilitatea. Conținutul libertății de exprimare este enunțat de Constituția României care dispune: „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”.
În conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (1) copilul are dreptul la libertate de exprimare și în mod absolut, libertatea copilului de a căuta, de a primi și de a difuza informații de orice natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale și morale, sănătatea sa fizică și mentală, sub orice formă și prin orice mijloace la alegerea sa, este inviolabilă. Părinții sau, după caz, alți reprezentanți legali ai copilului, persoanele care au în plasament copii, precum și persoanele care, prin natura funcției, promovează și asigură respectarea drepturilor copiilor au obligația de a le asigura informații, explicații și sfaturi, în funcție de vârsta și de gradul de înțelegere al acestora, precum și de a le permite să-și exprime punctul de vedere, ideile și opiniile. În alin. 4 se prevede că părinții nu pot limita dreptul copilului minor la libertatea de exprimare decât în cazurile prevăzute expres de lege.
Ca o recunoaștere a copilului ca ființă autonomă, cu dorințe și nevoi proprii, legea nr. 272/2004 recunoaște, în mod expres, dreptul la liberă exprimare al acestuia. Asigurarea dreptului la liberă exprimare presupune îndeplinira a două îndatoriri de către părinți sau de către persoana care are în plasament copilul: prima vizează obligația părinților de a furniza copiilor informații, explicații și sfaturi, în funcție de vârsta și de gradul de înțelegere al acestora, iar a doua, obligația acestora de a le permite copiilor să își exprime punctual de vedere, idele și opiniile. Dreptul la liberă exprimare poate fi limitat de către părinți numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Articolul 24 din Legea 272/2004 prevede că „copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește”. Astfel, copilul care a împlinit vârsta de 10 ani are dreptul, potrivit legii, de a fi ascultat în orice problemă care îl vizează, iar în situația în care nu am împlinit acea vârstă poate fi ascultat dacă autoritatea competentă apreciază că mărturia lui este necesară pentru soluționarea cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare ținându-se cont de vârsta și de gradul de maturitate al copilului. Ascultarea copilului trebuie văzută prin prisma legii care consacră și promovează drepturile și libertățile copilului, și anume ca un drept conferit copilului, nu ca un drept recunoscut adulților prin care aceștia încearcă să își realizeze un anumit interes. Este foarte important ca procedura de ascultare să se desfășoare în așa mod încât să nu afecteze copilul din punct de vedere psihic.
Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și a primi orice fel de informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra oricărei decizii care îl privește.
Libertatea de exprimare presupune libertatea de a căuta, de a primi și de a difuza informații și idei de orice natură, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică ori prin orice alte mijloace, la alegerea copilului. Copiii pot avea acces la alte surse de informare: internetul, presa scrisă audiovizualul. În aceste condiții este necesar ca copiii să fie protejați contra informațiilor și imaginilor care ar putea să îi șocheze sau care ar putea să aibă consecințe negative asupra comportamentului lor.
Majoritatea statelor impartașesc principiul conform căruia părerile copiilor trebuie ascultate și luate în considerare, conform vârstei si capacitatii lor de a intelege. Un aspect extrem de important atunci când vorbim despre drepturile copilului, este protecția – de altfel cea mai mare parte a Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului vorbeste despre protecție – dar la fel de importantă pentru bunăstarea copilului este autonomia. Ideea de drepturi ale copilului a inceput sa fie din ce in ce mai des asociata cu câstigarea independentei pe masura ce copilul creste. Opinia copilului este luata in considerare in mod progresiv, in functie de capacitatea acestuia. Astfel, sunt situatii in care opinia acestuia este hotarâtoare, iar in altele opinia copilului este ascultata si luata in considerare, insa nu reprezinta elementul decisiv in luarea deciziei de catre parinti sau, dupa caz, de catre autoritatile competente. Cele doua elemente se regasesc, intr-o pondere diferita, si la nivelul reglementarilor interne sau internationale, care oscileaza intre tendinta de a recunoaste copiilor independenta totala, in anumite situatii, la o anumita vârsta si aceea de a impune pastrarea unui echilibru in a aprecia importanta vointei exprimate a minorului. In primul caz, legea decide sa acorde copilului dreptul de a decide, iar dorintele copilului sunt acelea care primeaza si hotarasc deznodamântul cazului respectiv. Pe de alta parte, legea nu merge atât de departe, dar sustine intr-un anumit grad dreptul copilului de a-si exprima punctul de vedere, care este luat in considerare de catre adulti atunci când acestia iau decizii, fie ei judecatori, parinti sau alte persoane. Putem gasi in legile române exemple ale ambelor situatii. In ceea ce priveste dreptul absolut de a hotari, se stipuleaza ca adoptia unui copil care a implinit vârsta de 10 ani nu se poate face decât cu acordul acestuia (a se vedea articolul 11 alin. (1) litera b) si art. 17(2) din Legea nr. 273 privind regimul juridic al adoptiei). Acestea sunt prevederi extrem de clare, care le confera copiilor cu vârste de la 10 ani in sus dreptul de veto. Cea de-a doua situatie este exemplificata de art. 6 lit. h a Legii privind protectia si promovarea drepturilor copilului, care stabileste ca principiu general de aplicare a legii „ascultarea opiniei copilului si luarea in considerare a acesteia, tinând cont de vârsta si de gradul sau de maturitate“. Este o viziune echilibrata, care, fara a nega rolul copilului in aprecierea oricarei masuri care il priveste, indeamna totusi la prudenta in stabilirea ponderii acestui rol, pentru a nu se ajunge ca, in fapt, copilul sa decida, in mod exclusiv si indiferent de nivelul de discernamânt, cu privire la masurile ce se iau asupra lui.
Dreptul la libertatea de exprimare este strâns legat de dreptul copilului de a-si exprima opiniile si de a-i fi luate in considerare. Promovarea si garantarea acestui drept trebuie sa fie asigurata printr-o atitudine de incurajare a copilului in acest sens in diverse medii: in mediul familial, la scoala, in alte institutii si in societate. Practic, drepturile civile ale copiilor incep in cadrul familiei, care are un rol esential in crearea constiintei si protejarea drepturilor omului, in crearea respectului pentru valorile umane, identitatea si mostenirea culturala si a respectului pentru alte civilizatii.
Este nevoie sa se aiba in vedere modalitati adecvate care sa asigure un echilibru intre responsabilitatea parintilor si realizarea drepturilor copilului, inclusiv dreptul la libertatea de exprimare. In ceea ce priveste restrictiile privind exercitarea acestui drept trebuie precizat ca este obligatoriu ca ,,restrictiile“ sa fie prevazute in lege si sa fie necesare pentru: respectarea drepturilor si reputatiei altor persoane, pentru protejarea sigurantei nationale, a ordinii publice, a sanatatii publice sau a bunelor moravuri. Sunt cazuri in care parintii, asigurând indrumarea corespunzatoare a copilului pot si chiar trebuie sa limiteze dreptul acestuia la libertatea de exprimare, respectiv cazurile prevazute in articolul 30 din Constitutie, care se refera la interdictia de a prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si dreptul la propria imagine, dupa cum sunt interzise defaimarea tarii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, religioasa, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestari obscene, contrare bunelor moravuri. Potrivit legii civile, persoana fizica se prezuma a avea discernamântul necesar incheierii de acte juridice incepând cu vârsta de 18 ani, vârsta de la care legea ii si recunoaste capacitatea de exercitiu deplina. Minorul sub 14 ani este prezumat de lege a nu avea discernamântul necesar pentru a incheia acte juridice civile, iar copilul intre 14 si 18 ani se considera a avea discernamântul in formare, de unde
si recunoasterea legala a unei capacitati restrânse de a incheia acte juridice. Referindu-se la „copilul capabil de discernamânt“, Legea nr. 272/2004 da un alt sens decât cel de discernamânt necesar pentru a incheia acte juridice. Art. 24 alin.(1) al Legii 272/2004 are in vedere o alta perspectiva, si anume dreptul copilului de a nu fi ignorat, ori de câte ori adultii iau hotarâri in ceea ce il priveste. Acest drept de a fi ascultati, de a fi auziti – de parinti, de tutore, de profesori si educatori, de asistentul social, de autoritatile judiciare – este explicitat de altfel in alin. 3 al aceluiasi articol, ca fiind posibilitatea copilului de a cere si de a primi orice informatie pertinenta, de a fi consultat, de a-si exprima opinia si de a fi informat asupra consecintelor pe care le poate avea opinia sa, daca este respectata, precum si asupra consecintelor oricarei decizii care il priveste. Obligatia de comunicare cu copilul ajuta la cunoasterea acestuia, la intelegerea nevoilor lui, a mediului in care s-a format si a perspectivei copilului asupra acestora, a nivelului de intelegere a realitatii si a consecintelor propriilor fapte, pentru a sti, ulterior, care sunt cele mai adecvate modalitati de interventie, ca forme de raspuns la nevoile copilului. Desigur, dreptul copilului de a fi ascultat presupune in mod necesar obligatia de a i se da posibilitatea sa se exprime, dar nu obliga la luarea unei decizii care ar satisface doar dorintele copilului, daca factorii de raspundere ar aprecia ca interesul copilului, pe termen imediat sau lung, impun o alta masura. De altfel, alin. (4) al art. 24 subliniază faptul că dacă un copil poate fi ascultat, în procedurile administrative sau judiciare, la orice vârsta, opiniile lui „vor fi luate in considerare si li se va acorda importanta cuvenita, în raport cu vârsta și gradul de maturitate a copilului“.
În procedurile judiciare și administrative, dreptul copilului de a fi ascultat se circumscrie obiectului procedurii: ascultarea copilului este obligatorie în proceduri care îl privesc. Este un text de protecție a copilului față de posibilitatea manifestării unei tendințe exagerate a autorităților de a chema copilul spre a fi ascultat și în alte cauze decât cele care urmăresc luarea unor măsuri care privesc acel copil. Prin urmare, acest articol nu trebuie sa fie interpretat de către specialiștii care intervin de obicei în proceduri care implica în mod inevitabil ascultarea copilului (membrii comisiei de protecție a copilului, judecători, procurori, etc.) în sensul că un copil poate sau trebuie să fie ascultat în cauze în care acesta ar avea ceva de spus, în pofida faptului ca acestea nu se referă la copil. O alta condiție a ascultării copilului, fara îndeplinirea căreia opinia sa nu poate fi relevantă, este ca acesta sa fie bine informat, s primească explicatii si sa fie pregatit astfel incât opinia sa sa fie exprimata in mod liber. Esential este totodata ca persoanele care intervin in procedura de ascultare a copilului sa beneficieze de formare in acest sens, in caz contrar, procedura ascultarii putând afecta imaginea de sine a copilului, starea sa psihica si emotionala. In procedurile administrative si judiciare, daca ascultarea copilului care a implinit 10 ani – in cauze care ii privesc – este prezumata de legiuitor ca fiind necesara, nu aceeasi este viziunea legiuitorului cu privire la copilul care nu a implinit 10 ani. Daca prima parte a alineatului 2 da dreptul copilului de orice vârsta care a cerut a fi ascultat de a se da curs solicitarii sale, in cazul in care o asemenea manifestare de vointa nu a fost exprimata copilul care nu a implinit 10 ani nu poate fi chemat, de regula, pentru a fi ascultat, decât dupa o analiza exigentă a necesității declarației sale, făcută de autoritatea care dispune asupra acestei masuri. Situatia poate deveni cu adevarat periculoasa, daca se insista in ascultarea copilului mai mic de 10 ani, acesta neavând, in principiu, gradul de maturitate necesar. Se recomanda recurgerea cu prudenta la masura ascultarii copilului cu vârsta sub 10 ani, si, daca realizarea ei de catre/cu avizul/in prezenta unui psiholog nu este posibila in toate situatiile, formarea categoriilor de profesionisti care intervin in proceduri dintre cele mentionate este de dorit si ca un mijloc de obtinere a unor bune rezultate ale procedurii de ascultare.
Ascultarea copilului trebuie sa fie vazuta în mod necesar ca un drept al acestuia si nu ca o posibilitate pentru adulti de a exploata in favoarea lor o eventuala opinie a copilului. Potrivit prevederilor Legii 272/2004, orice copil, indiferent de vârsta pe care o are, poate solicita sa fie ascultat, in orice procedura judiciara sau administrativa care il priveste. In situatia in care cererea copilului este respinsa, autoritatile in cauza au obligatia de a-si motiva aceasta decizie (art. 13, alin. 2 din Hotarârea de Guvern nr. 1437/2004 cu privire la organizarea si metodologia de functionare a comisiei pentru protectia copilului).
Revizuirea comprehensivă a legislației, politicilor și practicilor, pentru a asigura compatibilitatea acestora cu articolul 12 al Conventiei, pentru toti copiii si in toate domeniile jurisdictiei a constituit o prioritate pentru autoritatile române care au facut eforturi pentru a obtine o reglementare clara si fara echivoc in acest sens. Respectarea dreptului la opinie este garantat prin Constitutie oricarei persoane, intelegând prin aceasta inclusiv copiii. In ideea reglementarii si statuarii prin lege a acestui principiu, Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului precizeaza la art. 6, lit. h ca ascultarea opiniei copilului si luarea in considerare a acesteia, tinând cont de vârsta si de gradul sau de maturitate reprezinta unul dintre drepturile sale fundamentale. In spiritul respectarii dreptului la opinie al fiecarui copil, legislatia specifica acestui domeniu precizeaza ca ascultarea opiniei copilului si luarea in considerare a acesteia, tinând cont de vârsta si de gradul sau de maturitate este obligatorie.
Potrivit legii civile, persoana fizica se prezuma a avea discernamânt necesar incheierii de acte juridice incepând cu vârsta de 18 ani, vârsta de la care legea ii si recunoaste capacitatea de exercitiu deplină. Minorul sub 14 ani este prezumat de lege a nu avea discernamântul necesar pentru a încheia acte juridice civile, iar copilul între 14 și 18 ani se considera a avea discernamântul in formare, de unde și recunoașterea legală a unei capacități restrânse de a încheia acte juridice. Referindu-se la copilul capabil de discernamânt Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului integrează un alt sens decât cel mentionat anterior. Astfel, art. 24. al Legii 272/2004 arata ca orice „copil capabil de discernamânt are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește”. În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat si copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, daca autoritatea competentă apreciază ca audierea lui este necesara pentru solutionarea cauzei.
Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, daca este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește. Ascultarea opiniei copilului este respectată în tot ceea ce înseamnă procedura administrativă, dincolo de audierea sa în instanță, copilul având consfințit și dreptul de a-și exprima opinia în cazul unei decizii cu privire la luarea unei măsuri de protecție de către aceasta. HG 1437/2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului precizează că persoanele chemate in fata Comisiei pentru solutionarea cazului sunt audiate de Comisie separat, in urmatoarea ordine: copilul care a implinit vârsta de 10 ani, parintii/reprezentantul legal, persoana, familia sau reprezentantul organismului privat acreditat care doreste sa ii fie dat in plasament copilul, celelalte persoane chemate in fata Comisiei pentru a da relatii necesare solutionarii cazului; dupa audierea separata a acestor persoane, Comisia poate proceda la o noua audiere comuna a doua sau mai multe dintre acestea. Copilului care a implinit vârsta de 10 ani i se comunica de catre presedintele Comisiei masura propusa pentru protectia sa, consecințele pe care stabilirea acestei masuri le va avea și i se asigura dreptul de a-si exprima in mod liber opinia cu privire la masura de protectie propusa.
Principiul libertății de expresie este garantat de Convenții internaționale. Conventia ONU pentru Drepturile Copilului a fost aprobată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989. Convenția a fost adoptată de 193 de țări membre ONU, între care și România, fiind cel mai amplu acord semnat la nivel mondial în privința drepturilor omului. Potrivit acestui document, copilul trebui tratat cu respect, iar fiecare tara semnatara este obligata să îi asigure cele mai bune condiții de dezvoltare. Toate drepturile copilului incluse în convenție sunt aplicabile tuturor copiilor, fără discriminare.
Un raport alternativ al ONG-urilor din domeniul protecției copilului și care a fost discutat la Geneva arată că drepturi precum cel la opinie, religie sau libertatea de expresie sunt încă ignorate. Dreptul la opinie este mai puțin respectat în mediul familial, spun ONG-urile. “Raportul alternativ privind respectarea drepturilor copilului în România” a fost dezbătut de Comitetul Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, la Geneva. În primul rând, este sesizată lipsa așa-numitului Ombudsman al copilului sau al Avocatului Copilului, o instituție independentă care să se ocupe exclusiv de monitorizarea și apărarea drepturilor copiluli, care sunt acoperite în prezent, de un adjunct al Avocatului Poporului și de Autoritatea națională pentru Protecția Drepturilor Copilului ( ANPDC). În plus, realizatorii raportului susțin că, deși este prevăzut expres în lege, interesul superior al copilului nu este respectat în România, în condițiile în care alocațiile bugetare nu țin cont de el. Nici dreptul la opinie al copilului nu este respectat, potrivit raportului alternativ, din cauza educației de tip tradiționalist din România, care face ca dreptul la opinie și participare al copilului să nu se exercite în practică decât în mod punctual, în cadrul unor instituții școlare cu manageri deschiși la receptarea opiniei elevilor sau al unor familii cu viziune largă. În ceea ce privește dreptul copilului la libertatea de expresie, autorii raportului susțin că este încălcată libertatea de ada, a primi și de a difuza informații și idei de orice natură, prevăzută de Convenția ONU.
2.5. Dreptul copilului la libertatea de gândire, conștiință și religie
Libertatea de gândire este una dintre primele libertăți consacrate legal, fiind strâns legată de dreptul copilului de a-și forma propriile opinii și de a le exprima fără constrângeri.
Dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie poate fi văzut ca un drept preexistent dreptului copilului la libera exprimare a opiniei sale. Articolul referitor la dreptul la libertate de gândire, de conștiinșa și de religie din legea 272/2004 trasează două linii de aplicare a acestuia: studierea de către copii a religiei ca disciplina in invatamântul preuniversitar și educația religioasa care se practică în cadrul serviciilor de protecție specială inființate de diferite culte/asociatii religioase.
Pentru a alege sau pentru a refuza religia ca disciplină școlară, elevul trebuie să aibă acordul părinților sau al reprezentantului legal (art. 9 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 – Legea învățământului, cu modificările și completările ulterioare), însă odată cu împlinirea vârstei de 14 ani este prioritară obținerea acordului scris al copilului în paralel cu acordul părintelui/reprezentantului legal, iar la implinirea vârstei de 16 ani copilul își poate alege singur religia. Prin urmare, copiii de 14 ani și cu atât mai mult cei care au implinit 16 ani pot sa opteze cu privire la studierea sau nu a acestei discipline. Pentru ca elevii să-și exprime opțiunile în cunoștință de cauză, este necesar ca părinții și cadrele didactice să colaboreze și să asigure informarea corespunzătoare a copiilor încă de la începutul școlarizării acestora. În primul rând părintii în a căror responsabilitate revine creșterea, îngrijirea și asigurarea dezvolării copilului, pot îndruma copilul în alegerea unei religii sau în privința apartenenței la un anumit cult religios ținând însă seama de opinia acestuia exprimata liber, precum și de gradul său de maturitate.
În cazul în care a fost luată o măsură de protecție specială a copilului, persoana în îngrijirea căreia se află copilul nu are dreptul să influențeze convingerile sale religioase. Libertatea de gândire, conștiință și libertatea alegerii religiei este un drept garantat oricarui cetățean al României prin legea fundamentală a țării. Manifestarea acestei libertăți trebuie însă făcută cu respectarea opiniilor și opțiunilor celorlalți, fără a aduce atingere drepturilor și libertăților acestora.
Înserarea prevederii potrivit căreia părinților li se recunoaște cu prioritate în raport cu alte persoane sau instituții inclusiv cu statul, dreptul să aleagă felul educației ce urmează să fie dată copiilor lor, nu urmărește îngrădirea acestora ci, dimpotrivă, avându-se în vedere caracterul obligatoriu al învățământului elementar, garantarea unei libertăți de opțiune în funcție de convingerile religioase și nu numai, ale părinților.
Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului vine să întărească acest drept, precizând la articolul 25 că orice copil are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie iar în conformitate cu alin. 2 părinții sunt cei care îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturitate a acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimțământul acestuia, în timp ce copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia. Atunci când copilul beneficiază de protecție specială, persoanelor în îngrijirea cărora se află le sunt interzise orice acțiuni menite să influențeze convingerile religioase ale copilului, în acest sens se pronunță alin. 4 al art. 25.
În ceea ce privește libertatea alegerii religiei și introducerea ei ca obiect de studiu în curricula gimnazială Legea 84/1995 a învățământului precizează că Planurile-cadru ale invatamântului primar, gimnazial, liceal si profesional includ Religia ca disciplina scolara, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul parintilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia si confesiunea (art. 9). La solicitarea scrisa a parintilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie. In acest caz situatia scolara se incheie fara aceasta disciplina. In mod similar se procedeaza si pentru elevul caruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat conditiile pentru frecventarea orelor la aceasta disciplina.
Unul dintre drepturile fundamentale ale omului, înscris și în Carta O.N.U., este acela al unei conștiințe libere și implicit al libertății religioase. România a parcurs un itinerariu presărat cu restructurări legislative și modelări de mentalitate, urmărindu-se asigurarea unui cadru adecvat pentru respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Libertatea religioasă este una dintre cele mai importante libertăți ale omului, deoarece în exercitarea ei se sprijină și se găsește în relații de interdependență cu exprimarea celorlalte drepturi și libertăți. Libertatea religioasă trebuie definită, în primul rând ca libertate individuală, ea reprezentând capacitatea fiecăruia de a manifesta, sau nu, atașamentul față de o religie sau convingere liber consimțită. În realitatea curentă a relațiilor religiilor cu democrația, printre temele fundamentale abordate între administrația publică și societatea modernă se regăsesc, în strânsă legătură: asigurarea libertății religioase și de conștiință a indivizilor, pe de o parte, și pe de altă parte, recunoașterea pluralității cultelor fără ca apartenența religioasă să influențeze statutul de cetățean al individului.
Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și religie. Cu toate acestea, părinții pot îndruma copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturitate al acestuia. Ei nu pot însă să îl oblige să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimțământul acestuia, iar copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia.
2.6. Drept copilului la libera asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire pașnică
În ceea ce privește libera asociere în structuri formale și informale, legea cadru enunță în art. 26 alin(1) Copilul are dreptul la liberă asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege. În acest sens, alin. 2 al aceluiaș articol prevede, Autoritățile administrației publice locale, unitățile de învățământ și alte instituții publice sau private competente iau măsurile necesare asigurării exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute la alin. (1).
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, plasat de regulă în categoria libertăților de opinie, alături de libertatea de conștiință, libertatea de exprimare, accesul liber la informație. Libertatea de asociere, garantată și în Constituția României, este recunoscută și copilului, în aceleași limite prevăzute de lege, transformând astfel copilul într-un membru activ al societății. Copilul are dreptul la liberă asociere în structuri formale și informale, autoritățile administrației publice locale, unitățile de învățământ și alte instituții publice sau private fiind responsabile în realizarea acestui drept.
Nu trebuie deloc neglijat riscul pe care l-ar produce asocierea copilului în structuri diverse care prin scopul și direcția urmărită pot pune în pericol o dezvoltare mintală sănătoasă a copilului, însă o limitare a exercitării acestei libertăți de asociere ar presupune o exacerbare a autorității părintești, la rândul ei cu riscul de a împiedica copilul și tânărul de a se forma ca adult. Drept urmare ține de iscusința părintelui să găsească calea de echilibru între libertatea copilului și a tânărului și drepturile ce alcătuiesc conținutul autorității părintești, cu atât mai mult cu cât noul Cod civil atinge prin dispozițiile sale și problema relațiilor sociale ale copilului, dând astfel o importanță mai mare participării și implicării acestuia în viața socială.
Legiuitorul proclamă în acceași categorie a drepturilor și libertăților civile, concomitent, două libertăți, respectiv: libertatea de asociere în structuri formale și informale, recum și libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege, ca urmare a faptului că acestea se află în corelație. Prima presupune posibilitatea copilului de a face parte din structuri formale și informale, iar a doua, prerogativa acestuia de a-și exprima liber și pașnic opiniile, ideile și gândurile. În privința structurilor formale și informale, legiuitorul nu precizează care este scopul declarat al acțiunilor întreprinse de aceste structuri, însă este vorba în mod special despre scopuri educative, culturale, recreative, filantropice etc. S-a exprimat opinia potrivit căreia aceste structuri formale și informale ar trebui să aibă un scop preponderent educațional, motiv pentru care copiii ar trebui să fie încurajați de către dascălii lor să înființeze astfel de asociații în cadrul școlilor, în acest mod învățând, în același timp, nu doar faptul că le este recunoscut acest drept, ci și modul în care el poate fi exercitat, o bună practică pentru dezvoltarea ca adult și cetățean. Mai mult de atât, prin intermediul acestor asociații, copilul poate deveni coparticipant la luarea deciziilor în cadrul instituțiilor de învățământ, putându-și exprima liber opiniile ca reprezentant al acestor structuri. Dat fiind faptul că exercitarea anumitor drepturi este condiționată de lege de împlinirea unei vârste, sindicalismul politic este exclus în privința copiilor. Pe de altă parte, atâta vreme cât un copil poate încheia un contract de muncă sub vârsta de 18 ani, cu respectarea condițiilor impuse Constituția României și Codul muncii, este firesc să li se recunoască libertatea de a face parte din sindicatul care le apără și promovează drepturile salariale.
Libertatatea de asociere în structuri formale și informale presupune dreptul copilului de a înființa astfel de structuri, de a deveni membru și de a se retrage în od liber. Libertatea de întrunire pașnică este tot un drept participativ colectiv, care are rolul de a-l angrena pe copil în viața socială, fiind recunosct cu aceleași limite legale ca și adultul.
În accepțiunea Legii nr. 272/2004 structurile formale sunt structuri pentru a căror inființare și funcționare se cer îndeplinirea unor formalități și condiții, prevăzute de lege. Aceste structuri funcționeaza conform condițiilor prevazute în propriul statut și conform legislației în vigoare (asociații, fundații, sindicate, etc.).
Structurile informale sunt acele structuri constituite ad-hoc, care nu sunt supuse unor formalitati de inregistrare. Indiferent de tipul de asociere, fie ca se constituie structuri formale sau informale, scopul acestora nu trebuie sa contravina legislatiei in vigoare.
2.7. Dreptul copilului la respectarea personalității și individualității sale
Societatea democratică este o societate în care se respectă normele morale, regulile de drept, politicile sociale și ca un corolar al acestora, se respectă drepturile omului și principiul egalității care le guvernează, conform căruia toți oamenii sunt egali în drepturi și valori.
Într-o epocă a marilor provocări ale științei și tehnologiei, recursul la conceptul generos de demnitate umană devine obligatoriu în soluținarea problemelor complexe pe care le ridică gestionarea progresului în interesul tuturor ființelor umane, nu numai al unora dintre ele și nu în detrimentul lor. De aceea progresul științei și tehnologiei trebuie însoțit și de progrese în gândirea socială. Gândirea juridică nu va putea să dea soluții corecte decât în logica acestui postulat etic, după cum o reglementare, oricât de binevenită și corectă într-un domeniu, nu va putea fi pusă în practică într-un mod eficient fără susținerea legală a unor norme etice în rândul celor chemați să o aplice.
Dreptul copilului de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale, este consacrat în Convenția prvind Drepturile Copilului adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 și în Legea nr. 272/2004 cu modificările și completările ulterioare.
Protecția legală a copilului instituită printr-un ansamblu de norme juridice cuprinse în diverse acte normative trebuie aplicată în funcție de personalitatea și individualitatea fiecărui copil. Dreptul copilului la respectarea personalității și individualității este reglementat de art. 28 din Legea 272/2004 cu referire directă la interzicerea aplicării pedepselor fizice și a tratamentelor degradante și umilitoare. Acestea din urmă presupun implicit dreptul copilului la respectarea demnității sale. De altfel, acest deziderat este dezvoltat explicit în art. 28 alin. (2) care prevede că: „Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele fizice sau acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoțională a copilului”.
În același sens, face referire și art. 72 din Codul civil care prevede că, „orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale”. În situația copilului fie că este vorba despre copil din căsătorie, copil din afara căsătoriei sau de copil instituționalizat, dreptul la demnitate trebuie respectat atât în cadrul familiei, cât și în afara acesteia atunci când copilul relaționează cu factori externi. Importanța acordată respectării demnității copilului este relevată și de faptul că Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului pune un accent deosebit pe protecția acestuia împotriva abuzului și a neglijenței, dar și pe protecția copilului împotriva exploatării de orice fel. De la momentul intrării în vigoare a legii nr. 272/2004 este stabilită și sfera noțiunilor de abuz asupra copilului și de neglijare a acestuia, noțiuni pe care Codul familiei ( azi abrogat) nu le definea. Astfel prin buz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Prin neglijarea copilului se înțelege omisiunea voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Recunoaștere acestui drept, în condițiile creșterii înfiorătoare a violenței împotriva copiilor, a prostituției și a pornografiei infantile, reprezintă un merit al legiuitorului român de a fi sesizat amploarea fenomenului și a de a fi luat măsurile legale necesare pentru prevenirea și diminuarea acestuia.
Respectarea personalității și individualității copilului presupune cunoașterea particularităților acestuia și acordarea posibilității de a-și exercita drepturile și libertățile consacrate legal în funcție de aceste aspecte particulare ce îl caracterizează. Acestea din urmă pot viza: vârsta, limba, religia, starea de sănătate, statutul sau situația juridică la naștere, etnia etc., aplicații practice ale respectării dreptului la personalitate și individualitate, în funcție de problematica enunțată anterior, se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 272/2004. Spre exemplu, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 permite copilului aparținând unei minorități naționale, etnice, religioase, dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale etncie, religioase, la practicarea propriei sale religii în comun cu alți membri ai comunității din care face parte. O altă aplicație deosebit de importantă privește copilul cu handicap. Astfel, din cauza situației particulare determinate de starea sa de sănătate, legiuitorul instituie un regim deosebit. Acesta are dreptul la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare adaptate posibilităților proprii în vederea dezvoltării personalității sale. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situației copilului și părinților săi ori, după caz, situației celor cărora le este încredințat copilul și se acordă gratuit, ori, de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv și fără discriminare al copiilor cu handicap la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătirea în vederea ocupării unui loc de muncă, activități recreative etc.
2.8. Dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale
Legea 272/2004 precizează în art. 29 alin. (1) Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale iar în alin. 2 al aceluiaș articol: Copilul este informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităților de exercitare a acestora.
Se recunoaște astfel, în mod explicit dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale. În aceste sens, acesta are dreptul de a fi informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităților de exercitare a acestora. Spre deosebire de dreptul la opinie, care este condiționat de discernământul copilului, legea nu condiționează exercitarea dreptului la petiționare de această împrejurare, dispoziția legală amintită nestabilind niciun prag minim de vârstă.
În doctrină, recunoașterea acestui drept în maniera în care el este reglementat a fost apreciată pozitiv, argumentându-se că în acest mod s-ar evita un conflict de interese între minor și cel care îl reprezintă legal ori cel care îl asistă din punct de vedere juridic, conflict ce ar putea duce în cele din urmă la paralizarea exercițiului acestui drept de către titularul său.
Legea nr. 272/2004 prevede în mod expres că în situația încălcării anumitor drepturi fundamentale, copilul poate să depună plângeri, cum ar fi în cazul solicitării de a schimba felul învățăturii, educației religioase, domiciliului. Acest drept este recunoscut copilului care a împlinit vârsta de 14 ani. Autoritățile destinatare ale plângerii formulate de către copil trebuie să trateze cu maximă seriozitate solicitarea copilului și, în virtutea dreptului la viață privată, să asigure confidențialitatea în ceea ce privește transmiterea răspunsului.
Ca o garanție a acestui drept, prin Legea nr. 272/2004 s-a decis înființarea în mod obligatoriu a telefonului copilului, al cărui număr va fi adus la cunoștința publicului. Recunoașterea unui astfel de drept complinește statutul juridic al copilului, confirmând încă o dată recunoașterea acestuia ca subiect de drept și ca participant la viața socio-juridică.
CAPITOLUL III:
INSTITUȚII ȘI SERVICII CU ATRIBUȚII ÎN PROTECȚIA COPILULUI
3.1. Aspecte prealabile
Legea cadru, nr. 272/2004 reglementează în mod unitar drepturile copiilor, fără a face distincție între cei îngrijiți de stat și cei care trăiesc în familie. Legea încorporează conținutul principiilor privind drepturile copiilor prevăzute în Convenția internațională privind drepturile copilului și garantează dreptul acestora la educație, îngrijire medicală, imagine publică, intimitate, liberă exprimare și opinie, la vacanță și la odihnă, la protecție împotriva exploatării, la asistență socială.
Instituțiile și serviciile abilitate în domeniul protecției copilului fac obiect de reglementare în Capitolul VII din Legea nr. 272/2004 intitulat Instituții și servicii cu atribuții în protecția copilului.
Secțiunea I a Capitolului VII reglementează instituțiile cu atribuții în domeniul protecției copilului la nivel central.
Secțiunea II se referă la rolul instituțiilor și serviciilor de interes local cu privire la drepturile și protecția copilului.
În Capitolul VIII denumit „Organismele private” Legea nr. 272/2004 prevede activitățile care pot fi desfășurate de aceste instituții în domeniul protecției drepturilor copilului.
În conținutul art. 100 din Legea 272/2004 sunt statuate următoarele: „Monitorizarea respectării principiilor și drepturilor stabilite de prezenta lege și de Convenția Oragnizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, precum și coordonarea și controlul activității de protecție și promovare a drepturilor copilului se realizează de către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei”, urmând ca în art. 101 să prevadă: “Apărarea drepturilor și libertăților copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice cu scopul de a promova și de a îmbunătăți condiția copilului se realizează și prin instituția Avocatului Poporului”.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 275/2004 Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție a fost înlocuită cu sintagma Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. De asemenea, prin Legea nr. 274/2004 s-a înființat Oficiul Român pentru Adopții, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopții, care s-a desființat art.1(1).
Hotărârea Guvernului nr. 1437/2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului prevede: Comisia pentru protecția copilului, prevăzută la art. 104 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, este organul de specialitate, fără personalitate juridică, al consiliului județean, respectiv al consiliului local al sectorului municipiului București, cu activitate decizională în materia protecției și promovării drepturilor copilului. Totodată, trebuie menționate și dispozițiile instituie prin Hotărârea nr. 1434/2004 privind atribuțiile și Regulamentul de organizare și funcționare ale Direcției generale de asistență socială și protecția copilului, care prevede că Direcția generală îndeplinește la nivel județean, respectiv la nivelul local al sectoarelor municipiului București, măsurile de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie. Hotărârea nr. 1439/2004 din 02/09/2004 stabilește că serviciile specializate destinate protecției copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal sunt asigurate de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului, precum și de către organismele private acreditate.
Atribuțiile acestor servicii sunt cele reglementate, pentru fiecare tip de serviciu în parte, de Hotărârea Guvernului nr. 1.438/2004 pentru aprobarea regulamentelor cadru de organizare și funcționare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi.
3.2. Instituții la nivel central
Ca stat parte la Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și protocoalele sale precum și la tratatele regionale în materie, România a asimilat în legislația internă principiile și normele asumate prin angajamentele sale internaționale, instituind, totodată Autoritatea Națională Pentru Protecția Drepturilor copilului care desfășoară o largă gamă de activități, programe și campanii.
Articolul 100 stabilește în sarcina Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului competența generală de monitorizare, coordonare și control în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului precizând totodată că actele normative de referință pentru activitatea Autorității sunt Legea 272/2004 și Convenția ONU cu privire la drepturile copilului. Atribuțiile Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului prevăzute de Legea 272/2004 au fost completate în mod corespunzător cu cele din OUG nr.12/ 2001.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1432/2004 au fost aprobate atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului, astfel, Autoritatea este organizată numai la nivel central și are atribuții exclusiv în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului.
Prin dispozițiile sale, art. 100 definește noul obiect de activitate al Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului. Dacă activitatea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție era centrată aproape exclusiv pe protecția și monitorizarea copilului aflat în dificultate, sarcina principală a noii instituții este monitorizarea respectării principiilor și drepturilor copilului în general. Monitorizarea prevăzută la art. 100 nu se referă atât la cazuri individuale de copii cât mai ales la activitățile, programele, proiectele, strategiile, măsurile și politicile autorităților publice și organismelor private autorizate care au ca obiect de activitate implementarea drepturilor copilului.
Scopul acestei monitorizări este de a determina Autoritățile publice, executive, legislative și judecătorești, să adopte toate măsurile administrative, legislative și de altă natură, care sunt necesare pentru a asigura respectarea efectivă a drepturilor copilului, ca o condiție a bunăstării, pe baza informațiilor, datelor, studiilor și a propunerilor puse la dispoziția acestora de Autoritate. În această perspectivă, monitorizarea informatizată a copilului din sistemul de protecție specială, realizată de către direcțiile generale de asistență socială și protecție a copilului, precum și monitorizarea parțială realizată de autorități, servicii publice de la nivel central și local cu responsabilități în realizarea drepturilor copilului, nu sunt suficiente dar reprezintă premisele necesare pentru elaborarea unui sistem național de monitorizare a drepturilor copilului. Colectarea și analiza sistematică a unor informații credibile cantitative și calitative, sunt necesare și pentru evaluarea stadiului de implementare a Convenției ONU cu privire la drepturile copilului în România.
Ca stat parte la Convenție, România are obligația să transmită rapoarte Comitetului pentru Drepturile Copilului, format din zece experți de o înaltă ținută morală și care posedă o competență recunoscută în domeniul reglementat de convenție, instituit cu scopul monitorizării aplicării acesteia, așa cum prevede art. 43 din Convenție. În acest sens sarcina de a realiza rapoartele prevăzute de art. 44 pct. 1 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului revine Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului.
Comitetul pentru Drepturile Copilului, cu sediul la Geneva, reprezintă mecanismul internațional pentru monitorizarea progresului înregistrat de statele semnatare în implementarea acesteia iar Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului reprezintă mecanismul național principal de monitorizare a progresului în implementarea Convenției la nivel național. Monitorizarea parțială realizată de autoritțile publice, serviciile publice și de organismele private acreditate cu responsabilități în protecția și promovarea drepturilor copilului nu este suficientă și nu acoperă toate ariile de interes ale Convenției ONU cu privire la drepturile copilului. Exigențe noi în ceea ce privește monitorizarea se regăsesc și în documentele Consiliului Europei. Au fost elaborate recomandări în domeniu, astfel potrivit Recomandării 1551(2002) emisă pentru punerea în aplicare a Strategiei europene pentru copii (Recomandarea 1286/1996) se recomandă statelor membre ale Consiliului Europei printre altele, să înființeze un observator național pentru copil pentru colectarea și analizarea tuturor informațiilor și datelor, în special a statisticilor despre copii, despre nevoile și drepturile acestora.
În această perspectivă activitatea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului se centrează pe monitorizarea și promovarea drepturilor copilului. Dar implementarea Convenției este un proces continuu care se desfășoară cu participarea autorităților publice centrale și locale precum a organismelor private acreditate. De aceea este necesară o structură guvernamentală permanentă care să aibă rolul de a coordona activitățile privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Unul dintre cele mai frecvente „subiecte de îngrijorare“ formulate de către Comitetul pentru Drepturile Copilului cu ocazia Observațiilor Finale asupra Rapoartelor Inițiale și Secundare ale Statelor Părți, a fost lipsa coordonării în implementarea Convenției motiv pentru care cele mai multe recomandări se pronunță în favoarea unei coordonări eficiente. Totodată, Comitetul subliniază că, responsabilitatea coordonării activităților în domeniul drepturilor copilului, trebuie plasată la cel mai înalt nivel ierarhic din cadrul fiecărui guvern. Acest organism coordonator trebuie investit cu statutul și resursele financiare și umane, care să îi permită să ducă la îndeplinire sarcinile care îi revin și să obțină sau să solicite colaborarea altor departamente guvernamentale pentru implementarea drepturilor copilului.
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului dispune de o serie de instrumente care îi conferă autonomie în realizarea activității de coordonare. Activitatea acesteia cuprinde: elaborarea proiectelor de acte normative,inclusiv strategii și planuri de acțiune, în vederea armonizării legislației interne cu principiile și normele tratatelor internaționale în domeniul drepturilor copilului la care România este parte, precum și în vederea aplicării effective a acestora, avizarea tuturor actelor normative care fac referire la oricare din drepturile copilului prevăzute în prezenta lege.
În competența autorității intră, de asemenea, reglementarea expresă prin Legea nr. 272/2004 a unor parteneriate în vederea realizării de activități comune pentru protecția și promovarea drepturilor copilului. Un instrument deosebit de eficient prin care Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului își realizează propria strategie dar și coordonarea activității în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului sunt programele de interes național. Pe lângă activitatea de control pe care o desfășoară (reglementată prin art. 7 al OUG nr. 12/2001) Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului efectuează inspecții cu privire la modul în care autoritățile publice precum și organismele private acreditate respectă standardele obligatorii de calitate pentru serviciile destinate protecției copilului.
Prin exercitarea atribuțiilor de control Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului realizează apărarea și promovarea drepturilor și libertăților copilului prin instrumente specifice unei autorități guvernamentale, inclusiv prin aplicare de sancțiuni. Prin activitatea de inspecție cu privire la modul în care autoritățile publice sau organismele private respectă standardele minime obligatorii(art. 116), Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului realizează și apărarea drepturilor copilului deoarece standardele sunt concepute tocmai pentru ca toate drepturile copilului să fie respectate.
Artocolul 101 a statuat: apărarea drepturilor și libertăților copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice cu scopul de a promova și de a îmbunătăți condiția copilului se realizează și prin instituția Avocatul Poporului. Funcția și rolul Avocatului Poporului sunt stabilite prin Constituția României, art. 58, 59 și art. 60, iar organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului sunt reglementate prin Legea nr. 35/1997, modificată. Avocatul Poporului este instituția creată cu scopul de a apăra drepturile și libertățile omului în raporturile acestuia cu autoritățile administrației publice Copiii au acces direct la Avocatul Poporului, iar unul dintre cei patru adjuncți este specializat și în drepturile copilului.
Îmbunătățirea condiției copilului nu se realizează numai prin apărarea și promovarea drepturilor copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice. De aceea este important să se înțeleagă și rolul pecare îl are Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului care intervine pentru apărarea drepturilor și libertăților copilului nu numai în raport cu autoritățile publice ci și în raport cu persoana fizică sau juridică de drept privat care au în îngrijire copii. În concordanță cu art. 7 alin. (2) lit. a) din OUG nr. 12/2001 modificată, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului asigură controlul asupra modului în care sunt respectate și promovate drepturile copilului de către institutuțiile publice, celelalte persoane juridice și de persoanele fizice, în conformitate cu legislația în vigoare.
În exercitarea funcțiilor sale Autoritatea îndeplinește următoarele atribuții principale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului: elaborează și supune spre aprobare Guvernului, cu aprobarea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, strategia națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului; coordonează activitățile și măsurile de implementare a obiectivelor strategiei naționale din domeniu; evaluează impactul aplicării obiectivelor strategice și ia măsurile necesare sau, după caz, propune Guvernului, cu aprobarea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, luarea măsurilor necesare pentru îmbunătățirea obiectivelor sau, după caz, a activităților de implementare a acestora; identifică nevoile de formare a personalului implicat în protecția și promovarea drepturilor copilului și colaborează cu instituțiile abilitate de lege la fundamentarea și elaborarea de programe care să răspundă acestor nevoi; elaborează proiecte de acte normative, în vederea armonizării legislației interne cu principiile și normele tratatelor internaționale în domeniul drepturilor copilului, la care România este parte, precum și în vederea aplicării efective a acestora; elaborează și fundamentează programe în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului; laborează metodologia de autorizare și criteriile de evaluare a organizațiilor neguvernamentale care activează în domeniul său de activitate; autorizează organismele private de naționalitate străină să desfășoare activități în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului; organizează evidența la nivel național a tuturor asociațiilor, fundațiilor și federațiilor care activează în domeniul său de activitate, precum și a serviciilor prestate de acestea; propune Guvernului recunoașterea acestora ca fiind de utilitate publică, în condițiile legii; centralizează și sintetizează informațiile referitoare la respectarea principiilor și normelor stabilite de Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și elaborează rapoartele prevăzute la art. 44 pct. 1 din această convenție; asigură controlul în ceea ce privește aplicarea legislației din domeniul propriu și modul în care sunt respectate drepturile copilului de către instituțiile publice, celelalte persoane juridice și de persoanele fizice, în conformitate cu legislația în vigoare; propune instituțiilor competente stabilirea răspunderii disciplinare, materiale, contravenționale sau penale, după caz, a persoanelor vinovate; propune autorităților competente suspendarea sau încetarea activităților care pun în pericol grav și iminent sănătatea sau dezvoltarea fizică ori psihică a copilului; ia măsurile necesare sau, după caz, propune autorităților ori instituțiilor competente luarea măsurilor necesare pentru prevenirea sau, după caz, înlăturarea efectelor oricăror acte ori fapte care încalcă principiile și normele tratatelor internaționale în domeniul drepturilor copilului, la care România este parte; inițiază, negociază și încheie, prin împuternicirea Guvernului, documente de cooperare internațională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului. Pentru eficientizarea activității sale, art. 4 din Hotărâre a stabilit următoarele: În îndeplinirea atribuțiilor de control ce îi revin Autoritatea are dreptul să solicite informații și documente, în condițiile legii, de la orice persoană juridică publică sau privată ori de la persoane fizice implicate în sfera sa de competență, acestea având obligația de a le pune la dispoziție în termen de 15 zile calendaristice de la data solicitării.
Conducerea Autorității este asigurată de un secretar de stat, ajutat de un subsecretar de stat, numiți prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului muncii, solidarității sociale și familiei. Revocarea secretarului de stat și a subsecretarului de stat se realizează prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului muncii, solidarității sociale și familiei.
Secretarul de stat conduce întreaga activitate a Autorității și o reprezintă în raporturile cu Guvernul, cu Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, cu ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, cu autoritățile administrației publice locale, cu alte instituții publice, precum și cu orice persoane juridice și fizice, române sau străine. În exercitarea atribuțiilor sale secretarul de stat emite ordine și instrucțiuni. Secretarul de stat răspunde în fața ministrului muncii, solidarității sociale și familiei pentru întreaga activitate a Autorității. Pe lângă secretarul de stat funcționează Consiliul de coordonare, cu rol consultativ, având în componența sa reprezentanți ai unor ministere și ai altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, ai autorităților administrației publice locale, precum și un reprezentant al Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Protecția Drepturilor Copilului din România.
3.3. Autoritățile la nivel local și organismele private cu atribuții în domeniul protecției copiului
Conform dispozițiilor legale, art. 5 din legea 272/2004, copii au dreptul la protecție și asistență în realizarea și exercitarea deplină a drepturilor lor. Totodată în conținutul legii se arată că răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia. În subsidiar, responsabilitatea revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa.
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau după caz alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului. Intervenția statului este complementară, statul asigură protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu.
Pentru prima dată, prin Legea 272/2004, în legislația română se precizează o ordine de responsabilizare a tuturor factorilor, implicit a factorilor sociali, statuându-se că părinții sunt primii responsabili pentru creșterea, îngrijirea și dezvoltarea copilului.Totodată, se operează o deplasare a concepției legiuitorului, de la ideea că părinții au drepturi asupra copilului, la ideea potrivit căreia părinții sunt responsabili față de evoluția și dezvoltarea acestuia. Părinții, ca și întrega societate, trebuie să-și reevalueze și, acolo unde este necesar, să-și redefinească rolul, ca cei chemați să învețe să relaționeze permanent cu copilul, să-l asculte și să-l înțeleagă, să-i citească nevoile, să îndrume mai curând decât să impună, să colaboreze permanent, la nivelul de înțelegere a copilului. În mod absolut necesar, părinții trebuie să înțeleagă, iar acolo unde este cazul, autoritățile trebuie să se implice în înțelegerea acestui rol că ei, și nu statul sau primăria poartă răspunderea, în primul rând, pentru soarta copilului, să fie conștienți de faptul că un copil este o ființă umană de sine stătătoare, care are drepturi proprii recunoscute prin lege, iar acestea trebuie să-i fie respectate în primul rând de cei care l-au adus pe lume.
Punerea în aplicare a noii legislații necesită eforturi deosebite și de lungă durată, din partea tuturor autorităților și profesioniștilor care lucrează în acest domeniu, în ceea ce privește conștientizarea de către părinți a dimensiunii responsabilității de a crește și educa un copil pentru a deveni folositor societății în care trăiește. Comunitatea locală și autoritățile competente ale statului, la rândul lor, trebuie să conștientizeze faptul că nu se pot substitui oricând și oricum părinților, preluând de la aceștia responsabilitățile pe care le au față de copiii lor.
Este o datorie fundamentală a oricărei societăți să aibă grijă de copii, în cazul în care părinții nu pot răspunde nevoilor acestora. Familia trebuie să fie promovată ca mediu optim pentru un copil, cu ajutorul programelor de consiliere și a programelor comunitare care urmăresc să-i încurajeze pe părinți să-și păstreze copiii. Cu toate acestea sunt și situații în care, cu toate eforturile depuse, părinții nu reușesc să facă față, cel mai adesea sub aspect material, rolului pe care-l au față de copii. De aceea, legea prevede faptul că părinții beneficiază de sprijin din partea comunității și autorităților pentru îndeplinirea responsabilităților care le revin.Comunitatea locală și autoritățile locale intervin în subsidiar, prin asigurarea de servicii de consiliere, de asistență și sprijin a părinților în misiunea lor de a crește și educa un copil, respectându-i-se drepturile fundamentale care și sunt recunoscute, și, de asemenea, prin intervenția în situații în care dezvoltarea și integritatea fizică și morală a copilului sunt puse în primejdie de către mediul familial, luând măsurile care se impun. La rândul său, statul trebuie să intervină complementar, astfel încât în timp ar trebui să dispară mentalitatea adânc înrădăcinată în rândul populației și uneori chiar în rândul specialiștilor din cadrul serviciilor publice conform căreia statul se poate substitui oricum și oricând părinților, prin preluarea responsabilităților pe care aceștia le au față de copiii lor.
Dintr-o altă perspectivă, dispozițiile privind rolul autorităților locale reprezintă o transpunere în dreptul intern a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevede obligativitatea statului de a respecta „dreptul la viață personală și de familie“ al părinților și familiei extinse. Aceste drepturi pot fi atacate, dar numai atunci când se urmărește un scop legitim de stat, conform legii, și numai dacă acest lucru este necesar într-o societate democratică. Asta înseamnă că orice acțiune întreprinsă de stat trebuie să fie proporțională cu nevoile generate de situația respectivă.
Nu trebuie să existe o reacție exagerată cu privire la situația copilului, atunci când problema poate fi rezolvată sprijinind familia prin asistență socială și materială, nu se justifică o decizie prin care copilul să fie încredințat statului. Dacă, dimpotrivă, după ce s-a aflat în grija statului pentru o perioadă de timp, copilul este pregătit să revină lângă părinții lui, nu se justifică menținerea acestuia în plasament. Legea cadru pune accentul principal pe necesitatea menținerii copiilor în familiile lor prin furnizarea de servicii adecvate, apelându-se la măsuri alternative de protecție doar atunci când este absolut necesar.
Această politică generală se conformează, în mod evident, cerințelor articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, dacă familia poate fi ajutată să-și păstreze unitatea, asta se traduce prin respectarea principiului proporționalității în abordarea dificultăților cu care se confruntă familia.
Distrugerea unității familiei prin separarea copilului nu este nici necesară și nici proporțională, dacă acest lucru s-ar putea evita, prin oferirea de servicii. Părinții trebuie, de asemenea, să fie corect informați despre dreptul lor de a solicita asistență socială și asigurări sociale. Atunci când cauza principală a dificultăților prin care trece o familie este lipsa resurselor materiale, asistența poate lua forma unui sprijin financiar sau material. Este susținut principiul autonomiei sau independenței familiei și se reflectă ceea ce impun convențiile internaționale cu privire la intervenția justificată a statului în familie și participarea membrilor familiei la luarea deciziilor care-i privesc pe copii.
Prin noile reglementări sunt excluse încălcări sau limitări ale exercitării drepturilor părintești prin acte administrative, o serie de competențe din sfera administrativă fiind deplasate către instanța judecătorească. Astfel, scoaterea copilului din familie împotriva voinței părinților nu se mai realizează prin decizie administrativă, ci este atributul instanței judecătorești. Se păstrează doar posibilitatea unei intervenții în urgență, abuz sau neglijare gravă, din partea structurii administrative, dar cu obligativitatea confirmării măsurii respective de către instanța judecătorească, în termen de 48 de ore de la luarea ei.
În ceea ce privește oraganismele locale în a căror arie de competență intră drepturile copilului, art. 102 din Legea 272/2004 privind protecția drepturilor copilului prevede: „Autoritățile administrației publice locale au obligația să garanteze și să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unitățile administrativ-teritoriale, asigurând prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de îngrijirea părinților săi”.
S-a precizat, de asemenea că Autoritățile administrației publice locale au obligația de a implica colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor comunității și de solutionare la nivel local a problemelor sociale care privesc copiii, dispoziții înserate în art. 103 alin. (1). Aceste autorități sunt obligate să acorde sprijin și asistență pentru prevenirea situațiilor ce pun în pericol securitatea și dezvoltarea copilului. În acest scop, acestea au obligația de a acționa pentru: identificarea, pregătirea și evaluarea unei rețele teritoriale de asistenți maternali profesioniști; asigurarea de servicii de prevenire a abandonului copiilor; înființarea de centre maternale și centre de îngrijire de zi; asigurarea oricăror servicii care să conducă la bunăstarea copilului, alături de părinții săi. (2) În acest scop pot fi create structuri comunitare consultative cuprinzând, dar fără a se limita, oameni de afaceri locali, preoți, cadre didactice, medici, consilieri locali, polițiști. Rolul acestor structuri este atât de soluționare a unor cazuri concrete, cât și de a răspunde nevoilor globale ale respectivei colectivități. (3) Mandatul structurilor comunitare consultative se stabilește prin acte emise de către autoritățile administrației publice locale.(4) Pentru a-și îndeplini rolul pentru care au fost create, structurile comunitare consultative vor beneficia de programe de formare în domeniul asistenței sociale și protecției copilului.
În temeiul art. 108 din Constituție, republicată, și al art. 104 alin. (2) din Legea 272/2004 a fost adoptată Hotărârea nr. 1437/2004, care reprezintă actul normativ ce reglementează organizarea și funcționarea Comisiei pentru protecția copilului. Prin dispozițiile art. 104, Legea 272/2004, stabilește Comisia pentru Protecția Copilului ca organ de specialitate al consiliului județean, consiliilor locale respectiv municipiului București.
Spre deosebire de direcția generală de asistență socială și protecție a copilului organizată ca instituție publică ce asigură serviciile de protecție specială precum și alte servicii specializate de interes județean, comisia pentru protecția copilului este organul de specialitate al consiliului județean.
Comisia pentru protecția copilului reevaluează periodic hotărârile privind măsurile de protecție, precum și încadrarea în grad de handicap și orientarea școlară a copiilor pe baza sesizării direcției generale de asistență socială și protecție a copilului, revocă sau înlocuiește măsura stabilită, în condițiile legii, dacă împrejurările care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat, soluționează plângerile adresate de copii, în măsura în care soluționarea acestora nu este stabilită de lege în competența altor instituții, promovează drepturile copilului în toate activitățile pe care le întreprinde, informează părinții cu privire la consecințele plasamentului asupra raporturilor pe care le au cu copiii, inclusiv cuprivire la drepturile și obligațiile pe care le au față de copil pe durata plasamentului, stabilește, în condițiile legii, cuantumul contribuției lunare a părinților la întreținerea copilului pentru care s-a decis plasamentul.
Comparativ cu vechea legislație, atribuțiile comisiei pentru protecția copilului s-au redus. Unele competențe sunt deplasate fie către instanța de judecată fie către direcția generală de asistență socială și protecție a copilului. Membrii comisiei pentru protecția copilului reprezintă instituțiile care i-au desemnat astfel încât aceștia, în cadrul comisiei, își exercită atribuțiile de serviciu. Specialiștii care realizează evaluarea copiilor nu pot face parte din aceasta. Membrii comisiei au obligația ca în deciziile pe care le iau să urmărească exclusiv interesul superior al copilului.
Comisia este competentă să decidă măsuri de protecție specială numai dacă există acordul părinților precum și consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, exprimate în fața membrilor comisiei. De asemenea autoritățile locale precum și comunitățile locale au un rol activ în luarea măsurilor de protecție specială a copilului. Nu numai planul individualizat de protecție este obligatoriu ci și planul de servicii precum și punctul de vedere al structurilor comunitare consultative.
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este instituție publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, care preia, în mod corespunzător, funcțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul județului și, respectiv, atribuțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul sectoarelor municipiului București. Potrivit art. 107 din Legea nr. 272/2004, pentru prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și pentru realizarea protecției speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, se organizează și funcționează următoarele tipuri de servicii: servicii de zi; servicii de tip familial; servicii de tip rezidențial.
În Capitolul VIII, intitulat Organisme private, Legea 272/2004 prevede la art. 113: „Organismele private care pot desfășura activități în domeniul protecției drepturilor copilului și al protecției speciale a acestuia sunt persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial, constituite și acreditate în condițiile legii” precum și faptul că „în desfășurarea activităților prevazute la alin.(1), organismele private acreditate se supun regimului de drept public prevăzut de prezenta lege, precum și de reglementările prin care aceasta este pusă în executare (2).
Legea cadru stabilește, de asemenea, în art. 114 că “organismele private legal constituite și acreditate pot înființa, organiza și dezvolta serviciile, prevăzute copilului de familia sa, precum și de protecție specială a copilului, prevăzute la art. 107, numai pe baza licenței eliberate de Autoritatea Națională pentru protecția Drepturilor Copilului”. Autorizația poate fi revocată, anulată sau suspendată în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului. Astfel, dacă consiliile locale pot organiza numai servicii de prevenire a separării copilului de familia sa iar consiliile județene, de regulă, numai servicii de protecție specială a copilului, organismele private acreditate pot să organizeze și să dezvolte servicii în ambele domenii.
CONCLUZII
Legea 272/2004 afirmă cu pregnanță drepturile copilului ca drepturi inerente ființei umane, sunt consacrate în particular drepturile copilului privit astăzi ca individualitate, ca subiect de drept capabil să se manifeste la nivel socio-juridic. Copilul este înzestrat astfel cu drepturi și libertăți civile ce îi permit mai mult ca oricând să participle la viața socială, Toate aceste drepturi și libertăți civile recunoscute copilului atât în legislația internațională, cât și în legislația internă, definesc un nou statut al acestuia, recunscând astfel copilul ca ființă independentă, autonomă, ca persoană cu drepturi și libertăți fundamentale, cu opinii, nevoi și sentimente proprii.
Consacrarea legală a drepturilor copiilor constituie pârghia necesară în vederea respectării acestor drepturi dar simpla consacrare a acestora nu este suficientă, protejarea într-o manieră eficientă a drepturilor copilului necesită mijloace și garanții concrete de realizare a lor.
În contextul unor schimbări majore principiile care guvernează drepturile copilului și ansamblul drepturilor lor, sunt de importanță majoră. Aceste lucru înseamnă consolidarea capacității și încrederii în propriile puteri ale copiilor și ale comunității de a-și controla propriul viitor precum și depășirea inegalității structurale și a barierelor care nu permit copiilor de a cere satisfacția drepturilor pe care le dețin.
Prin adoptarea acestor reglementări s-a urmărit recunoașterea demnității și a drepturilor egale și inalienabile, sporirea încrederii copiilor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane și recunoașterea faptului ca fiecare poate să se folosească de drepturile si de libertațile enunțate, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau opinie, naționalitate și origine socială, situație materială, statut la naștere sau alt statut. A fost nuanțat dreptul copiilor la îngrijire și asistență speciale, inclusiv la o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după nașterea sa.
Rămâne viabilă convingerea că familia, ca unitate de bază a societații și ca mediu natural destinat creșterii și bunăstării tuturor membrilor săi și, în special, a copiilor, trebuie să beneficieze de protecția și de asistența de care are nevoie pentru a-și putea asuma pe deplin responsabilitațile în cadrul societății, recunoscându-se în așa mod că pentru dezvoltarea plenară și armonioasă a personalițatii sale copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și întelegere. Un copil trebuie să fie pe deplin pregătit să traiască independent în societate și să fie educat în spiritul idealurilor proclamate în documentele interne și internaționale și, în special, în spiritul păcii, libertatii, toleranței, egalității și solidarității.
Structural lucrarea se definește în trei capitole iar problematica atinsă de fiecare capitol este următoarea:
Capitolul I intitulat: “Scurte considerații privind respectarea și promovarea drepturilor copilului” este consacrat evenimentelor istorice care au conturat drepturile copilului ca drepturi ale omului, de asemenea reliefează noua dimenisune a drepturilor copilului ca urmare a evoluțiilor legislative în lume în general și în România în particular. Tot aici sunt abordate probleme privind legislația națională actuală, măsura în care aceasta integrează prevederile Convenției ONU privind drepturile copilului și a altor acte internaționale la care România este parte, eficiența acesteia în realizarea demersului privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Importanța ralierii la standardele internaționale precum și necesitatea respectării principiilor consfințite.
Capitolul II intitulat: “Drepturile și libertățile civile ale copilului” abordează problematica drepturilor și libertăților civile ale copilului, în acest sens se desprind câteva elemente esențiale. Primul pas către asigurarea drepturilor copilului este consacrarea și cunoașterea lor. Drepturile copilului în general sunt esențiale pentru asigurarea unei îngrijiri corespunzătoare copilului iar drepturile și libertățile civile sunt o parte componentă a întregului spectru și definesc un nou statut al acestuia, recunscând astfel copilul ca ființă independentă, autonomă, ca persoană cu drepturi și libertăți fundamentale.
Capitolul III intitulat: “Instituții și organisme abilitate în domeniul protecției copilului” evidențiază aspectele principale ce definesc activitatea instituțiilor abilitate în domeniu. Integrează ansamblul instituțiilor existente și complexitatea acestora atât la nivel central și local, inclusiv a organismelor private. În acest context este subliniată și importanța pe care o au părinții în educarea, creșterea și protecția copilului dar și imperativul intervenției statului atunci când părinții nu pot exercita autoritatea părintească într-o manieră suficientă și satisfăcătoare.
În ceea ce privește responsabilitățile părintești se subliniază faptul că ambii părinți au principala responsabilitate pentru creșterea copiilor, iar interesul superior al copilului va constitui principala lor preocupare, legea este axată întotdeauna pe susținerea cu prioritate a relațiilor copiilor cu părinții. Legea cadru pune accentul principal pe necesitatea menținerii copiilor în familiile lor prin furnizarea de servicii adecvate, apelându-se la măsuri alternative de protecție doar atunci când este absolut necesar.
Intervenția statului este complementară, statul asigură protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu. Astfel, exercitarea drepturilor copilului devine operațională și efectivă prin raportarea permanentă a drepturilor copilului la obligațiile ce revin părinților, autorităților publice și societății, în general.
BIBLIOGRAFIE:
I. Cărți, tratate, monografii:
Balahur Doina, Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, Editura ALL Beck, București, 2001.
Botnaru Mihaela, Anghel Rodica, Libertatea de exprimare și protecția minorilor în audiovizual, Institutul Român Pentru Drepturile Omului, București, 2006.
Bolintineanu Alexandru, Drept internațional contemporan, Institutul de studii Internaționale, Regia Autonomă, „Monitorul Oficial”, 1995.
Cojocaru Daniela, Copilăria și construcția paternalității, Editura Collegium Polirom, Iași, 2008.
Corlățean Titus, Protecția europeană și internațională a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Drăghici Andreea, Protecția copilului și a unor categorii de persoane, 2010.
Iancu Gheorghe, Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale în România, Editura All BECK, București, 2003.
Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigențe și realități contemporane, Editura Luminalex, București, 2000.
Marinac Mircea, Drepturile copilului în România, Editura Paralela 45, Pitești, 2007.
Manual pentru implementarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Editura Vanemonde, București, 2006.
Moroianu Zlătescu Irina, Marinache Emil, Șerbănescu Rodica, Drepturile Copilului și Tânărului, VII, Documente interne, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2004.
Moroianu Zlătescu Irina, Marinache Emil, Șerbănescu Rodica, Drepturile Copilului și Tânărului, VI, Documente internaționale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2005.
Nedelecu-Ienei Anda Veronica, Dreptul la învățătură, drept fundamental al omului, București, 2007.
Pescaru Maria, Asistența și protecția socială a familiei și copilului, Editura TIPARG, Pitești, 2011, pag. 8. Institutul Român pentru Protecția Drepturilor Omului, București, 2006.
Scăunaș Stelian, Dreptul internațional al drepturilor omului, Editura All BECK, București, 2003.
Spătaru Cristian, Statul- societatea- libertățile religioase, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2009, pag. 192.
II. Articole în reviste de specialitate.
Centrul pentru Drepturile Omului APADHOR-CH, De ce nu trebuie să ajungă minorii în penitenciare, Revista Română – Drepturile Omului, nr. 28/2004.
Moroianu Zlătescu Irina, Declarația universală a drepturilor omului – document fondator al sistemului drepturilor omului, Revista Drepturile Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, nr. 4/2009.
Moroianu Zlătescu Irina, , Convenția cu privire la drepturile copilului, 20 de ani de la adoptare, Revista Drepturile Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, nr. 3/2009.
III. Legislație
Instrumente internaționale:
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 3 iunie 2001.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice (1996)
Acte normative interne:
Constituția României
Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.
Legea 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 339 din 18 mai 2012.
Legea nr 275/2004 pentru modificarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 12/ 2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.
Legea 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.
Codul Civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011, republicat în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011.
Hotărârea nr. 1437/2004 din 02.09.2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a Comisiei pentru Protecția Copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 24 septembrie 2004.
Hotărârea nr. 1439/2004 din 02.09.2004 privind serviciile specializate destininate copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 24 septembrie 2004.
IV. Pagini web oficiale.
http://www.copii.ro/ – Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.
http://www.mmssf.ro/ – Ministerul Muncii Solidarității Sociale și Familiei.
http://www.unicef.org/
BIBLIOGRAFIE:
I. Cărți, tratate, monografii:
Balahur Doina, Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, Editura ALL Beck, București, 2001.
Botnaru Mihaela, Anghel Rodica, Libertatea de exprimare și protecția minorilor în audiovizual, Institutul Român Pentru Drepturile Omului, București, 2006.
Bolintineanu Alexandru, Drept internațional contemporan, Institutul de studii Internaționale, Regia Autonomă, „Monitorul Oficial”, 1995.
Cojocaru Daniela, Copilăria și construcția paternalității, Editura Collegium Polirom, Iași, 2008.
Corlățean Titus, Protecția europeană și internațională a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Drăghici Andreea, Protecția copilului și a unor categorii de persoane, 2010.
Iancu Gheorghe, Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale în România, Editura All BECK, București, 2003.
Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigențe și realități contemporane, Editura Luminalex, București, 2000.
Marinac Mircea, Drepturile copilului în România, Editura Paralela 45, Pitești, 2007.
Manual pentru implementarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Editura Vanemonde, București, 2006.
Moroianu Zlătescu Irina, Marinache Emil, Șerbănescu Rodica, Drepturile Copilului și Tânărului, VII, Documente interne, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2004.
Moroianu Zlătescu Irina, Marinache Emil, Șerbănescu Rodica, Drepturile Copilului și Tânărului, VI, Documente internaționale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2005.
Nedelecu-Ienei Anda Veronica, Dreptul la învățătură, drept fundamental al omului, București, 2007.
Pescaru Maria, Asistența și protecția socială a familiei și copilului, Editura TIPARG, Pitești, 2011, pag. 8. Institutul Român pentru Protecția Drepturilor Omului, București, 2006.
Scăunaș Stelian, Dreptul internațional al drepturilor omului, Editura All BECK, București, 2003.
Spătaru Cristian, Statul- societatea- libertățile religioase, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2009, pag. 192.
II. Articole în reviste de specialitate.
Centrul pentru Drepturile Omului APADHOR-CH, De ce nu trebuie să ajungă minorii în penitenciare, Revista Română – Drepturile Omului, nr. 28/2004.
Moroianu Zlătescu Irina, Declarația universală a drepturilor omului – document fondator al sistemului drepturilor omului, Revista Drepturile Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, nr. 4/2009.
Moroianu Zlătescu Irina, , Convenția cu privire la drepturile copilului, 20 de ani de la adoptare, Revista Drepturile Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, nr. 3/2009.
III. Legislație
Instrumente internaționale:
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 3 iunie 2001.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice (1996)
Acte normative interne:
Constituția României
Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.
Legea 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 339 din 18 mai 2012.
Legea nr 275/2004 pentru modificarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 12/ 2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.
Legea 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.
Codul Civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011, republicat în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011.
Hotărârea nr. 1437/2004 din 02.09.2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a Comisiei pentru Protecția Copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 24 septembrie 2004.
Hotărârea nr. 1439/2004 din 02.09.2004 privind serviciile specializate destininate copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 24 septembrie 2004.
IV. Pagini web oficiale.
http://www.copii.ro/ – Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.
http://www.mmssf.ro/ – Ministerul Muncii Solidarității Sociale și Familiei.
http://www.unicef.org/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Si Libertatile Civile In Lumina Legii 272 din 2004 (ID: 127635)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.