Drepturile Si Indatoririle Personale ALE Sotilor
CUPRINS
Introducere 1
Capitolul I. Noțiunea și principiile generale ale dreptului familiei 2
Considerații prealabile generale 2
Caracterele și funcțiile familiei 5
1.3 Definiția și obiectul dreptului familiei 7
1.4 Principiile generale ale dreptului familiei 9
1.5 Corelația dintre dreptul familiei și celelalte ramuri de drept11
Capitolul II. Încheierea căsătoriei1 4
2.1 Noțiunea și caracterele căsătoriei 14
2.2 Condițiile de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie 16 2.3 Condițiile de formă ale căsătoriei30
Capitolul III. Nulitatea căsătorie 38
3.1 Particularități 38
3.2 Cazuri de nulitate absolută 39
3.3 Cazuri de nulitate relativă 44
3.4 Regimul juridic al nulității căsătoriei 47
3.5 Efectele nulității căsătoriei 49
Capitolul IV. Relațiile personale dintre soți (art. 307 – 311 – Noul Cod Civil ) –efect al căsătoriei
4.1 Considerații generale 54 4.2 Art. 307 – Reglementarea raporturilor personale dintre soti54
4.3 Art. 308 – Luarea deciziilor de catre soti 55
4.4 Art. 309 – Indatoririle sotilor 55
4.5 Art. 310 – Independenta sotilor 58 4.6 Art. 311 – Schimbarea numelui de familie 58
4.7 Efectele divorțului asupra relațiilor personale dintre soți 60
Capitolul V. Concluzii 62
Bibliografie 64
Introducere
Într-o societate aflată în permanentă transformare, instituția căsătoriei a dăinuit de-a lungul timpului păstrându-și menirea de a fi piatra de temelie a societății civile.
Căsătoria și familia pot fi privite ori cercetate de diferite discipline, cum ar fi Dreptul său Sociologia.
În cadrul acestei lucrări am analizat instituția căsătoriei, doar din perspectiva relațiilor personale dintre soți impuse de lege prin încheierea acesteia încercând totodată evidențierea consecințelor nerespectării acestora. Am considerat acest subiect foarte important și demn de interes deoarece de el depinde conduita unor familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere fizic cât și moral, care să-și poată îndeplini funcțiile ce-i revin în cadrul societății noastre. În acest sens suntem de părere că autoritățile administrative sunt cele care trebuie să asigure integritatea acestei instituții, deoarece serviciile de stare civilă din fiecare localitate sunt primele care verifică îndeplinirea tuturor condițiilor legale de căsătorie.
Materia lucrării este structurată pe cinci capitole și debutează cu prezentarea noțiunilor de familie și căsătorie, urmând apoi o succintă trecere în revistă a evoluției instituției căsătoriei de-a lungul timpului propunând un studiu comparativ între diferite sisteme de drept că în continuare urmând să facem o analiză detaliată a condițiilor de fond și de formă impuse la căsătorie și încheind cu un capitol dedicat esenței lucrării și anume, drepturile personale dintre soți.
Pentru elaborarea lucrării s-a avut în vedere legislația existentă, care se modifică ori se adaptează transformărilor sociale din țara noastră.
Capitolul I
Noțiunea și principiile generale ale dreptului familiei
Considerații prealabile
Legiuitorul nu dă, în nicio reglementare, o definiție generală a noțiunii de familie. Cercetând, însă, diferitele categorii de reglementări se constată că noțiunii de familie i se atribuie un dublu înțeles:
– un înțeles restrâns, în sensul că familia îi cuprinde pe soți și pe copiii lor minori;
– un înțeles larg, atunci când, părinților și copiilor lor minori li se alătură și alte categorii de persoane.
Cel mai adesea legiuitorul vizează înțelesul restrâns al noțiunii de familie, o asemenea accepțiune regăsindu-se în dispozițiile Codului civil și ale Codului penal.
Familia – fenomen social
Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și, uneori, alte persoane între care există relații de rudenie, și soții singuri – fără copii – formează o familie. Noțiunea sociologică și cea juridică a familiei. Definirea noțiunii de familie ridică dificultăți, putând fi privită atât din punct de vedere sociologic, cât și juridic.
În sens sociologic, familia – ca forma specifică de comunitate umană – desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În acest înțeles se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude. În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Relațiile de familie au un caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a spus că familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație. Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți. Familia tipică este aceea care este formată din părinți și copii. În mod obișnuit familia da naștere următoarelor raporturi:
a) de căsătorie, care constituie baza familiei;
b) cele dintre soți, care constituie efectele căsătoriei;
c) cele dintre părinți și copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soți;
d) cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie.
Sociologii disting familia simplă sau nucleară, formată din părinți și copiii lor necăsătoriți, și familia extinsă sau largă, formată și din alte persoane decât în primul caz. În sens restrâns, familia, ca nucleu social elementar, cuprinde pe soți și pe descendenții necăsătoriți ai acestora. Această familie, structurata pe două generații, a luat locul familiei tradiționale, structurata pe mai multe generații, existenta în societățile cu o economie nedezvoltată, rurală.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopția), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest înțeles, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.
Noțiunea sociologică și cea juridică de familie, în mod obișnuit, coincid, se suprapun. Sunt, însă, situații în care această corespondentă nu există. Astfel. De exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți, deoarece nu mai există între ei o comunitate de viață și de interese. Dar unele drepturi și obligații, deci relații de familie în sens juridic, continua să existe (de exemplu, cele privind întreținerea, dreptul la nume, privind bunurile comune dacă acestea nu au fost împărțite la desfacerea căsătoriei). Tot astfel, când copilul este încredințat unei instituții de ocrotire încetează relațiile de fapt între acesta și părinții lui, nu însă și relațiile juridice care se exprimă în obligația de a plăti contribuția la întreținerea copilului. De asemenea, exista unele raporturi de ordin personal, nepatrimonial. În unele cazuri, raporturile juridice de familie există în afara familiei considerată din punct de vedere sociologic. Astfel, dacă frații se căsătoresc și fiecare își formează propria familie, ei continuă să fie legați prin raporturi de familie juridice (de exemplu, obligația de întreținere), deși ei aparțin unor familii, în sens sociologic, diferite. Pe de altă parte, raporturile care se stabilesc între concubini, care – în anumite limite – au o comunitate de viață și interese, nu se exprima și în raporturi de familie juridice, deoarece concubinajul este în afară de lege, statul sprijinind și ocrotind numai căsătoria și familia. În cazul familiei din afara căsătoriei, tatăl și copilul pot să nu locuiască împreună, să nu aparțină aceleiași familii în sens sociologic, dar sunt legați prin raporturi de familie juridice.
În dreptul comparat s-au diversificat modelele familiale. Pe lângă familia clasică formată din tată, mama și copii întemeiată pe căsătorie, au apărut și familia monoparentală compusă din mamă necăsătorită și copiii săi, precum și căsătoria sociologică, adică uniunea familială, alcătuită din tată, mama și copiii lor, care nu are la baza căsătoria.
Rezultă că trebuie distinse raporturile faptice, sociologice de familie și raporturile de familie juridice. Existența acestora din urmă nu înseamnă dovadă, întotdeauna, a primelor. Relațiile de familie prezintă aspecte personale, nepatrimoniale, și aspecte patrimoniale.
Relațiile de familie desemnează raporturile juridice care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție, precum și cele asimilate relațiilor de familie. Este vorba de raporturile juridice de familie. Codul se referă, însă, și la familia restrânsă, formată numai din soți sau din aceștia și copii.
Familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale. Ar fi deci sensuri speciale, nu de drept comun, din punct de vedere juridic, ale familiei. Astfel, potrivit legii nr. 114/1996 modificată și completată prin Ordonanța de urgență nr. 40 din 14 iulie 1997, din aceeași familie fac parte soții, copiii lor minori și majori, precum și părinții soților care locuiesc și gospodăresc împreună (art. 17 Legea nr. 114 din 1996); în sensul Legii fondului funciar nr. 18/1991, art. 8, alin. final, prin familie se înțeleg soții și copiii necăsătoriți, dacă gospodăresc împreună cu părinții lor; potrivit legislației civile, cercul moștenitorilor legali este foarte mare, cuprinzând pe descendenți, ascendenți, rudele în linie colaterala până la gradul patru inclusiv și soțul supraviețuitor ; în sensul Legii nr. 67/1995 privind ajutorul social, familia desemnează soțul, soția și copiii lor minori care au domiciliul comun; fac parte din familie și copiii necăsătoriți, care au domiciliul comun cu părinții și care urmează cursuri la zi, în instituții de învățământ care funcționează potrivit legii, până la terminarea acestora, dar fără să depășească vârsta de 25 de ani, respectiv de 26 de ani în cazul acelora care urmează studii superioare cu o durată mai mare de 5 ani (art. 2, alin. 1); după Convenția consulară dintre România și Italia (B.Of., I, nr. 91 din 10 iulie 1968), prin membri de familie se înțeleg soțul și soția, ascendenții, descendenții membrului oficiului consular și ai soțului ori soției acestuia, precum și frații și surorile amândurora, cu condiția ca aceste persoane să se afle în întreținerea membrului oficiului consular și să locuiască împreună cu el (art. 1, lit. k); după Convenția consulară dintre România și Polonia (B.Of., I, nr. 3 din 7 ianuarie 1974), prin membri de familie se înțeleg soția ori soțul, copiii și părinții unui membru al oficiului consular, care fac parte din gospodăria acestuia (art. 1, lit. i); în sensul Codului penal, pentru infracțiunea de abandon de familie, relațiile de familie cuprind, în condițiile de incriminare prevăzute de text, pe toți cei între care există obligația legală de întreținere .
Rezultă că, familia desemnează fie pe soți, fie pe aceștia și copiii lor, fie pe toți cei care se găsesc în relații de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și relațiile asimilate, din unele puncte de vedere, cu cele de familie. În acest sens vorbim de raporturile de familie juridice potrivit Codului familiei. În sensul altor reglementări, persoanele care fac parte din familie diferă de la caz la caz. De aceea, se poate spune că există o noțiune juridică a familiei de drept comun, în sensul Codului familiei, și noțiuni speciale, în diferite domenii, la care se referă legile speciale. Așadar, noțiunea de membru de familie poate avea sensuri diferite, în raport de domeniul de activitate reglementat la care ne referim. În toate aceste cazuri este vorba de membru de familie, în accepțiunea juridică.
1.2 Caracterelia, precum și frații și surorile amândurora, cu condiția ca aceste persoane să se afle în întreținerea membrului oficiului consular și să locuiască împreună cu el (art. 1, lit. k); după Convenția consulară dintre România și Polonia (B.Of., I, nr. 3 din 7 ianuarie 1974), prin membri de familie se înțeleg soția ori soțul, copiii și părinții unui membru al oficiului consular, care fac parte din gospodăria acestuia (art. 1, lit. i); în sensul Codului penal, pentru infracțiunea de abandon de familie, relațiile de familie cuprind, în condițiile de incriminare prevăzute de text, pe toți cei între care există obligația legală de întreținere .
Rezultă că, familia desemnează fie pe soți, fie pe aceștia și copiii lor, fie pe toți cei care se găsesc în relații de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și relațiile asimilate, din unele puncte de vedere, cu cele de familie. În acest sens vorbim de raporturile de familie juridice potrivit Codului familiei. În sensul altor reglementări, persoanele care fac parte din familie diferă de la caz la caz. De aceea, se poate spune că există o noțiune juridică a familiei de drept comun, în sensul Codului familiei, și noțiuni speciale, în diferite domenii, la care se referă legile speciale. Așadar, noțiunea de membru de familie poate avea sensuri diferite, în raport de domeniul de activitate reglementat la care ne referim. În toate aceste cazuri este vorba de membru de familie, în accepțiunea juridică.
1.2 Caracterele și funcțiile familiei
Caractere. Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor (art. 48, pct. 1 din Constituția României). Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie (art. 48, pct. 3 din Constituția României). Copiii §i tinerii se bucura de un regim special de protecție și de asistentă în realizarea drepturilor lor (art. 49, pct. 1 din Constituția României). Persoanele handicapate se bucura de protecție specială (art. 50 din Constituția României). Părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine. Rezultă că familia, că celula de bază a societății, este o instituție care se bucura de protecție constituțională. Mai multe constituții ale statelor europene au prevăzut protecția familiei că un obiectiv important al ordinii constituționale. De asemenea, diferite acte internaționale se referă la locul și ocrotirea familiei.
Funcțiile familiei. Familia îndeplinește următoarele funcții:
a) Reproducerea populației, perpetuarea speciei umane. Avându-se în vedere, mai ales, funcția biologică a familiei, s-a spus că familia este o realitate biologică, prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație. Această funcție asigura reproducerea populației, deoarece fără perpetuarea speciei umane societatea este de neconceput. Atracția către sexul opus este inerenta naturii umane, după cum tot astfel este și nevoia de a avea și a crește copii. Dar, condițiile naturale de dezvoltare a familiei trebuie să fie privite în strânsă legătură cu relațiile sociale, atât din cadrul familiei, cât și din societate. Copiii constituie, în cadrul familiei, un puternic factor de coeziune, de echilibru moral și juridic, de potențare a sentimentelor, de bucurie și de încredere în viitor. În același timp, copiii reprezintă viitorul națiunii, al patriei.
Funcția biologică a familiei poate fi influențată, într-o anumită măsură, de către societate. Creșterea populației depinde, în mod nemijlocit, de structura economică a societății, de structura diferitelor organisme sociale și de politica societății privind natalitatea. În această privință, unele țări promovează o politică de stimulare a natalității, iar altele de frânare a sporului populației. Sprijinirea și stimularea creșterii natalității se realizează, în bună măsură, prin mijloace juridice.
b) Funcția economică. Această funcție a familiei își găsește expresia în ducerea în comun a gospodăriei casnice și comunitatea de bunuri a soților, precum și în ajutorul acordat membrilor ei aflați în nevoie din cauza incapacității de a munci. Funcția economică a familiei se exprima și în caracterul de unitate de producție pe care-l are aceasta, de exemplu, familia din mediul rural, familia meșteșugarilor, a întreprinzătorilor economici;
c) Funcția educativă. Familia a avut în toate timpurile un rol important în educația copiilor. Desigur, funcția educativă a familiei a suferit schimbări determinate de evoluția societății. Educația în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și armonioasă. Părinții sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor colectivității. Tot astfel, art. 48, pct. 1 din Constituția României arata că părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine. Există o unitate între educația în familie și educația în societate. Statul edictează norme juridice și stabilește atribuții anumitor organe de stat, în vederea asigurării desfășurării corespunzătoare a procesului educativ în familie.
d) funcția de solidaritate familială. Această solidaritate, care este de ordin afectiv, etic, se naște din legătura biologică, din comunitatea de viață a membrilor familiei, precum și din afecțiunea naturală ce există între ei. Dar dreptul, prin reglementările sale, în principiu, contribuie și el la întărirea legăturilor afective și morale dintre membrii familiei și la stabilitatea familiei. Contribuie, de asemenea, la întărirea legăturilor spirituale dintre membrii familiei următoarele prevederi legale: cele referitoare la egalitatea în drepturi și în obligații între soți; cele referitoare la comunitatea patrimonială de bunuri; cele referitoare la egalitatea părinților în drepturi și în obligații față de copiii lor minori și la exercitarea ocrotirii părintești numai în interesul copiilor; cele privitoare la obligația legală de întreținere între membrii familiei; dispozițiile Codului penal, care sancționează abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorului și nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.
1.3 Definiția și obiectul dreptului familiei
Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii §i întăririi familiei. Majoritatea normelor dreptului familiei se găsesc în Codul civil .
Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl formează raporturile de familie. Acestea sunt:
a) Raporturile de căsătorie. Familia are la baza căsătoria liber consimita între soți (art. 48, pct. 1 din Constituție și art. 258 alin. 1 C. civ.). De aceea preocuparea statului nostru pentru consolidarea familiei își găsește expresia, în primul rând, în măsurile pentru întărirea căsătoriei. În acest scop, normele dreptului familiei reglementează o serie de probleme referitoare la căsătorie: încheierea căsătoriei, desființarea și desfacerea acesteia (art. 48 pct. 2 din Constituție), raporturile personale și patrimoniale dintre soți;
b) Raporturile care rezultă din rudenie. Prin rudenie se înțelege legătura dintre mai multe persoane care coboară unele din altele sau care, fără a coborî unele din altele, au un ascendent comun. În primul caz rudenia este în linie directă, iar în cel de-al doilea caz rudenia este în linie colaterala;
c) Raporturile care rezultă din adopție. Efectele adopției diferă după cum este vorba de adopția cu efecte restrânse sau de aceea cu efectele unei filiații firești;
d) Unele raporturi care sunt asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu ra- porturile de familie. Aparțin astfel dreptului familiei: unele relații rezultând din luarea spre creștere a unui copil, fără întocmirea formelor cerute de lege pentru adopție; unele raporturi dintre un soț și copiii celuilalt soț; unele raporturi dintre moștenitorii unei persoane care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținerea fără a avea obligația legală și minorul îndreptățit la întreținere; unele relații intre foștii soți.
Raporturile de familie prezintă aspecte personale, nepatrimoniale și aspecte patrimoniale. Aspectele personale sunt precumpănitoare. Raporturile care se stabilesc între membrii familiei nu aparțin în totalitate dreptului familiei, ci numai acelea care se nasc din căsătorie, rudenie, adopție și cele asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu acestea. Tot astfel, nu aparțin dreptului familiei raporturile succesorale dintre membrii familiei.
Dezvoltarea dreptului familiei în România.
Dreptul familiei, în sistemul nostru de drept, nu a apărut dintr-o dată, prin punerea în aplicare a Codului familiei. Acesta a fost precedat de o serie de acte normative, care, în succesiunea lor, au marcat desprinderea dreptului familiei din dreptul civil, începutul acestei dezvoltări îl constituie Constituția din 13 aprilie 1948, care cuprinde prevederi și în domeniul relațiilor de familie: egalitatea dintre bărbat și femeie; statul acorda protecție căsătoriei și familiei, mamei și copilului; părinții au fată de copiii născuți în afara căsătoriei aceleași obligații ca și fata de cei din căsătorie. Art. 105 al acestei Constituții dispunea expres revizuirea codurilor și, în general, a legilor, pentru punerea lor în concordanță cu Constituția, precizând, totodată, ca de la intrarea sa în vigoare sunt abrogate toate dispozițiile Codului civil care erau potrivnice principiului egalității intre bărbat și femeie, adică acelea care stabileau o inegalitate între tată și mama, fata de copiii lor. Au fost abrogate și dispozițiile restrictive pentru femeie cu privire la ocrotirea celor incapabili. Înlocuirea vechilor texte incompatibile cu principiul egalității copiilor din afara căsătoriei și cu cei din căsătorie și cu principiul ocrotirii copiilor minori s-a realizat prin acte normative de sine-statatoare. Astfel, sunt: Decretul nr. 130 din 2 aprilie 1949 pentru reglementarea condiției juridice a copilului natural; Decretul nr. 131 din 2 aprilie 1949 pentru modificarea art. 309, 312 și 314 C. civ. (privitoare la adopțiune); Decretul nr. 182 din 19 octombrie 1951 privitor la înfiere. În domeniul legislației muncitorești, a intervenit Codul muncii – Legea nr. 3 din 8 iunie 1950 – care cuprindea, în cap. XI, intitulat Munca tinerilor și femeilor, dispoziții menite să asigure traducerea în fapt a principiului egalității în drepturi dintre femeie și bărbat. Constituția din 1952 cuprinde prevederi interesând relații de familie: egalitatea femeii cu bărbatul în toate domeniile vieții economice, politice, de stat și culturale, femeia având drepturi egale cu ale bărbatului la muncă, retribuție, odihna, asigurare socială și învățământ; statul ocrotește căsătoria și familia și apăra interesele mamei și copilului; statul acorda ajutor mamelor cu mulți copii și mamelor singure, concedii cu plata femeilor gravide. Constituția din 1952 a dat posibilitatea consacrării dreptului familiei că ramură de sine-statatoare, prin adoptarea și punerea în aplicare a Codului familiei. Acesta se completează cu o serie de acte normative. Constituția din 21 august 1965, cu modificările ulterioare, a avut dispoziții și de dreptul familiei. În concluzie, Constituția României din 2003 cuprinde unele dispoziții interesând dreptul familiei: familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită; egalitatea soților; dreptul și obligația părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor; regim special de protecție și de asistență pentru copii și tineri în realizarea drepturilor acestora; egalitatea copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie; căsătoria civilă; protecție specială acordata persoanelor handicapate; ocrotirea vieții familiale; asigurarea dreptului la învățătură al copiilor și tinerilor; garantarea dreptului la ocrotirea sănătății; protecția muncii femeilor și tinerilor.
1.4 Principiile generale ale dreptului familiei
Cunoașterea acestor principii ajută la darea soluției în acele materii în care legislația nu este suficient de explicită sau nu conține nici o reglementare și la determinarea măsurii în care dreptul familiei se completează cu legislația civilă.
A. Principiul ocrotirii căsătoriei și familiei. Statul ocrotește căsătoria și familia. Principiul este prevăzut de art. 258 alin. 2 C. fam., în care se arăta ca statul sprijină dezvoltarea și consolidarea familiei prin măsuri economice și sociale. Ocrotirea căsătoriei și familiei se realizează nu numai cu ajutorul normelor dreptului familiei, ci și cu ajutorul altor norme juridice. Pentru a asigura stabilitatea familiei, Codul reglementează riguros condițiile de fond și cele de forma ale căsătoriei, drepturile și obligațiile personale și patrimoniale ale soților, precum și desfacerea acesteia prin divorț. Art. 48, pct. 2 din Constituție, prevede ca prin lege se reglementează condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei. De asemenea, ocrotirea căsătoriei se realizează prin egalitatea dintre soți și raporturile lor cu copiii și prin obligația de întreținere pe care soții o au unul față de celălalt. O importanță deosebită în ocrotirea familiei au dispozițiile Codului civil privitoare la drepturile și îndatoririle părinților fata de copiii lor minori.
B. Principiul ocrotirii intereselor mamei și copilului. Acest principiu este prevăzut în Codul civil în vigoare. Ocrotirea intereselor mamei și copilului se realizează în cadrul masurilor dispuse de Codul civil. Astfel sunt dispozițiile privind: stabilirea filiației fata de mama sau față de tata; obligația de întreținere; măsurile de ocrotire a copiilor minori; adopția; exercitarea controlului efectiv și continuu de către autoritatea tutelară asupra modului cum se îndeplinesc îndatoririle referitoare la persoana și bunurile copilului etc.
Ocrotirea intereselor mamei și copilului se realizează și în cadrul masurilor dispuse prin alte norme juridice, cu deosebire cele de dreptul muncii, cele privind acordarea asistenței medicale și a medicamentelor, precum și normele privind organizarea și funcționarea creșelor, grădinițelor și căminelor de copii. Prin Hotărârea Guvernului nr. 103/1993 publicată la 5 aprilie 1993 s-a in-fiintat Comitetul Național pentru Protecția Copilului, ca organ guvernamental.
C. Principiul căsătoriei liber consimțite între soți. Codul civil prevede, în art. 258 alin. 2, ca familia are la baza căsătoria liber consimțită între soți. În acest sens, art. 48, pct. 1 din Constituție prevede ca familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți. În sensul legii, oamenii trebuie să se îndrepte spre căsătorie numai datorită afecțiunii și inclinației lor reciproce. Potrivit art. 48, pct. 2, căsătoria religioasă se încheie după încheierea căsătoriei civile.
D. Principiul egalității în drepturi dintre bărbat și femeie. Acest principiu depășește limitele relațiilor de familie pentru a se aplica în întreg domeniul relațiilor sociale. Relațiile personale și patrimoniale dintre soți și cele dintre părinți și copii sunt reglementate în lumina egalității dintre bărbat și femeie. Constituția prevede prin art. 48, pct. 1 ca familia se întemeiază pe egalitatea soților, iar art. 41, pct. 2 arată ca măsurile de protecție socială a muncii privesc, între altele, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor.
E. Principiul exercitării drepturilor și al îndeplinirii îndatoririlor părintești în interesul copiilor. Acest principiu era expres prevăzut în art. 1 alin. 4 și în art. 97 alin. ultim. C. fam. Primul text prevedea că drepturile părintești se exercita numai în interesul copiilor, iar cel de-al doilea text dispune ca părinții exercită drepturile lor părintești numai în interesul copiilor. Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești se face numai în interesul copiilor, indiferent dacă aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. Aceasta exercitare se face sub controlul și îndrumarea efectivă și continuă a autorității tutelare. Trebuie menționat ca ocrotirea interesului copiilor minori nu înseamnă nesocotirea intereselor părinților, deoarece în familie nu pot exista contradicții între membrii ei. Interesele membrilor familiei se afla în deplină concordanță și au o finalitate precisă – întărirea familiei.
Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie (Constituția, art. 48, pct. 3).
F. Principiul potrivit căruia membrii familiei sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material. Principiul a fost prevăzut de art. 2 C. fam.
Între membrii familiei exista o comunitate de interese materiale și spirituale. Acestea sunt în concordanță cu interesele societății. Relațiile de familie se întemeiază pe prietenie și afecțiune reciprocă. De aceea Codul familiei cuprindea dispoziții care sunt pătrunse de sprijinul moral și material pe care trebuie să și-1 acorde membrii familiei, ca o expresie a prieteniei și afecțiunii reciproce amintite. Astfel, în tot ceea ce privește căsătoria și asupra tuturor măsurilor privitoare la persoana și bunurile copiilor, sotii hotărăsc de comun acord. Ei contribuie la cheltuielile căsniciei în raport cu mijloacele fiecăruia, iar bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soti, cu excepția celor expres menționate de lege ca fiind proprii, sunt bunuri comune ale soților, pe care le administrează și folosesc împreună și de care dispun tot astfel. Codul civil reglementează pe larg obligația de întreținere intre anumiți membri ai familiei.
G. Principiul monogamiei. Conform acestui principiu, este oprit să se căsătorească bărbatul căsătorit sau femeia care este căsătorită. Monogamia este o consecință firească a dragostei, ca fundament al căsătoriei. Acest sentiment, având un caracter exclusivist, înseamnă că o căsătorie întemeiata pe dragoste nu poate fi decât monogama.
Corelația dintre dreptul familiei și celelalte ramuri de drept
Dată fiind complexitatea raporturilor care se stabilesc în legătură cu familia, acestea constituie obiect de reglementare pentru diferite ramuri ale dreptului, din multiple unghiuri de vedere, fără a se exclude unele pe altele. Rezultă, așadar, că între dreptul familiei și alte ramuri de drept pot fi identificare unele legături.
Legătura dreptului familiei cu dreptul constituțional;
Principiile fundamentale ale familiei sunt enunțate, așa cum am arătat, în Constituție, iar Codul familiei dezvoltă și concretizează aceste principii prin reglementări de amănunt.
Legătura dreptului familiei cu dreptul administrativ;
Există multiple legături ale dreptului familiei, cu dreptul administrativ, îndeosebi dacă luăm în considerare faptul că o serie de organe ale administrației publice au atribuții, începând chiar cu actul încheierii căsătoriei, care are loc în fața ofițerului de stare civilă. De asemenea, autoritatea tutelară supraveghează modul în care se exercită ocrotirea părintească sau a celor în privința cărora s-a instituit tutela.
Legătura dreptului familiei cu dreptul civil;
Susținerea că, între dreptul familiei și dreptul civil există numeroase apropieri, rezultă din aceea că dreptul familiei, ca ramură de sine-stătătoare în cadrul sistemului de drept, s-a desprins din dreptul civil; Codul civil de la 1864 a reglementat raporturile de familie ca făcând parte din ramura dreptului civil (art. 127-460). De altfel, în unele legislații, și în prezent, raporturile de familie sunt reglementate de dreptul civil. Chiar și noul Cod civil (Legea nr. 287/2009) reglementează în cuprinsul său relațiile de familie. Deseori, dispozițiile dreptului familiei se completează cu cele ale dreptului civil, ca de pildă, reglementările privitoare la: capacitatea soților și a copiilor, numele soților, actele de stare civilă, regimul juridic al bunurilor comune sau proprii ale soților. Actele juridice care se încheie în domeniul relațiilor de familie vor fi reglementate, în măsura în care Codul familiei nu cuprinde dispoziții speciale, de normele dreptului civil. În alte împrejurări, normele Codului civil se completează cu cele ale dreptului familiei, precum în domeniul rudeniei sau al succesiunii legale. În prezent, Codul civil a desființat Codul familiei incluzând printre titlurile sale, Cartea a II-a, Despre familie art.258 – art. 534.
Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil;
Soluționarea litigiilor de familie se face de către instanțele de judecată, potrivit procedurii civile. Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil este în mare măsură asemănătoare, cu cea care se stabilește cu dreptul civil. Normele dreptului procesual civil sunt cele prin intermediul cărora se asigură realizarea normelor de drept material pe calea constrângerii judiciare, în cazul neîndeplinirii lor de bună-voie de către subiecții raportului juridic. Cu toate acestea, în vederea ocrotirii mai eficiente a relațiilor de familie, există și o serie de derogări de la procedura de drept comun.
Legătura dreptului familiei cu dreptul muncii;
Unele dispoziții ale dreptului muncii au menirea de a ocroti familia, interesele mamei și ale copilului. Acest rol îndeplinesc, spre exemplu, prevederile din Codul muncii și legile speciale privitoare la: munca tinerilor și a femeilor; concediile de maternitate și pentru îngrijirea copiilor bolnavi; alocațiile de stat și alte prevederi din domeniul asigurărilor sociale.
Legătura dreptului familiei cu dreptul internațional privat;
Normele dreptului internațional privat, reglementând raporturile juridice cu elemente de extraneitate, vizează și raporturi juridice specifice dreptului familiei, precum: căsătoria și divorțul; filiația; obligația de întreținere; ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Dreptul familiei mai prezintă o serie de legături și cu dreptul financiar, cu dreptul penal și cu dreptul procesual penal, asupra cărora însă nu voi insista pe acest aspect.
Capitolul II
Încheierea căsătoriei
2.1 Noțiunea și caracterele căsătoriei
A. Noțiunea de căsătorie
Acest termen este utilizat în lege cu două înțelesuri. În primul rând, căsătorie înseamnă actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească. Pentru încheierea căsătoriei este necesar acordul de voința al viitorilor soti, dar, odată încheiată, ea devine independentă de acest acord de voință pentru a fi cârmuita în întregime de normele legale. Așadar, prin încheierea căsătoriei, viitorii soti consimt să li se aplice regimul legal al casatoăriei, fără a avea posibilitatea de a-1 modifica.
În raport de rolul voinței parților actului juridic în dinamica formarii raportului juridic, actele juridice se clasifica în acte juridice subiective și acte juridice-conditie. Căsătoria este considerată că aparține acestei din urmă categorii, deoarece părțile pot decide numai ca dispozițiile legale care stabilesc statutul legal al căsătoriei să li se aplice ori nu, fără posibilitatea de a le modifica.
În al doilea rând, căsătoria înseamnă situația juridică, în principiu permanenta, a celor căsătoriți. Această situație juridică este determinată de reglementarea legală privind căsătoria, care devine aplicabila prin încheierea actului juridic al căsătoriei, și exista pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie.
Definiția căsătoriei. Trăsăturile principale ale ambelor sensuri ale căsătoriei urmează a fi cuprinse în definiția acesteia. Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiata potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementata de normele imperative ale legii.
Natura juridică a căsătoriei. Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu
poate fi considerat un contract. Între acestea există mai multe deosebiri:
În cazul contractului, fiecare parte urmărește un scop diferit de al celeilalte părți, pe când în cazul căsătoriei ambele parți urmăresc un scop comun, care este întemeierea unei familii;
Efectele juridice ale contractului sunt determinate de părți, în anumite
limite stabilite de lege (art. 1270 – 1279 C. civ.), putând îmbrăca cele mai diferite aspecte, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, voința parților neavând decât rolul de a determina aplicarea statutului legal al căsătoriei, fără posibilitatea de a-1 modifica în vreun fel. Cei care se căsătoresc au deci numai posibilitatea de a accepta ori nu statutul legal al căsătoriei, așa cum este el stabilit de lege;
În principiu, contractul poate fi susceptibil de modalități (condiția și termenul), pe când căsătoria nu poate fi afectată de asemenea modalități;
Contractul, fiind stabilit prin voința părților (mutuus consensus), poate în
ceta prin acordul lor de voința în acest sens (mutuus dissensus), pe când căsătoria
nu poate lua sfârșit prin acordul de voința al soților. În cazul contractului cu
durata nedeterminată se admite ca acesta poate înceta, în principiu, prin voința
unilaterală a uneia din părți, pe când căsătoria, se înțelege, nu poate înceta în
asemenea mod. În sfârșit, contractul poate fi modificat de către parți, prin acordul lor, ceea ce nu este posibil în cazul căsătoriei;
În cazul contractului, dacă o parte nu-și execută obligațiile, cealaltă parte
poate cere rezoluțiunea, pe când căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile stabilite de lege;
Nulitățile căsătoriei prezintă anumite particularități fata de cele ale contractului și ale celorlalte acte juridice.
B. Caracterele căsătoriei
Din definiția căsătoriei rezulta că aceasta are mai multe caractere.
Căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie. Această uniune se face prin consimțământul acelor ce se căsătoresc și, odată încheiata, este reglementată de normele legale, devenite aplicabile prin asemenea consimțământ. Căsătoria se încheie intre bărbat și femeie.
Căsătoria este liber consimțită. Exprimarea consimțământului liber al celor ce se căsătoresc este garantată prin dispozițiile legale, care permit încheierea căsătoriei bazată pe afecțiunea reciprocă a viitorilor soți.
Căsătoria este monogama. Acest caracter decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei, și anume afecțiunea reciprocă a soților. Caracterul exclusivist al dragostei implica monogamia. Dispozițiile legale asigura caracterul monogam al căsătoriei.
Căsătoria se încheie în formele cerute de lege. Ea are deci un caracter
solemn. Acest caracter se exprima, printre altele, prin aceea că se încheie numai
într-un anumit loc, în fața unei autorități de stat, într-o zi dinainte fixata și în
prezenta efectiva și concomitentă a ambilor viitori soti, cu posibilitatea pentru
public de a asista.
Căsătoria are un caracter civil. Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de
competența exclusivă a autorității de stat. Potrivit dispozițiilor constituționale care
garantează tuturor cetățenilor libertatea conștiinței și libertatea exercitării cultului
religios, soții au posibilitatea să procedeze și la celebrarea religioasă a căsătoriei,
dar aceasta numai după încheierea căsătoriei în fata autorității de stat (Constituția
României, art. 48, pct. 2). Aceasta celebrare religioasă nu produce nici un efect juridic. Astfel, uniunea încheiată doar religios nu are valoare juridică.
Căsătoria se încheie pe viață. În principiu, legătura căsătoriei este menită
să dăinuiască între soți pe tot timpul vieții lor. Căsătoria nu se poate desface prin
consimțământul mutual al soților și cu atât mai puțin numai prin consimțământul
unuia din ei. Căsătoria se poate desface, prin divorț.
Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și
femeie. Această egalitate se referă atât la condițiile în care se încheie căsătoria, cât și
la relațiile dintre soți sau dintre aceștia și copiii lor. Egalitatea dintre bărbat și femeie
depășește sfera relațiilor de familie, existând în toate domeniile vieții sociale.
Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Căsătoria este
ocrotita, de lege, deoarece constituie baza familiei. Întemeierea relațiilor de familie constituie conținutul căsătoriei, cauza necesară și determinantă a acesteia.
2.2 Condițiile de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie
Condiții de fond
A. Diferența de sex
Condiția diferenței de sex dintre viitorii soți rezultă din însăși noțiunea de căsătorie și din rațiunea de a fi a acesteia. Această condițiea este atât de evidentă, încât legea nu a mai considerat necesar să o prevadă expres. Din reglementarea relațiilor de familie (Cartea ÎI, Cod Civil) rezultă că se poate încheia căsătoria numai între persoane de sexe diferite – art.259 alin1.. În mod practic, această condiție poate fi de interes în cazul persoanelor al căror sex nu este suficient de diferențiat. În cazul persoanelor cu anumite tulburări, care au sexul incert sau ulterior înregistrării sexului au loc modificări importante în planul sexualizării, adică în situația intersexualăzării și a transsexualismului, este admisibilă acțiunea în stabilirea exactă a sexului ori acțiunea în schimbarea sexului, care sunt acțiuni de stat, nu de rectificare a înregistrării în actele de stare civilă, deoarece nu este vorba de o eroare cu privire la sexul înregistrat, modificarea sexului intervenind ulterior înregistrării . Putem spune că o asemenea problemă este de ordin medical. Dacă se stabilește că deosebirea de sex nu există, căsătoria nu se poate încheia. În principiu, sexul fiecăruia dintre viitorii soți se stabilește cu ajutorul certificatuuli de naștere, care are o rubrică în acest sens.
B. Vârsta legală pentru căsătorie
Legea stabilește o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei. Potrivit art. 272, alin. 1 din Codul Civil, aceasta este de 18 ani împliniți. Codul român de familie stabilea vârsta minimă la băiat de 16 ani, iar la fată de 18 ani.
1. Pubertatea reală și pubertatea legală
Pubertatea, denumită și nubilitate la femeie, a fost dintotdeauna o condiție la căsătorie, ea fiind impusă din considerente de ordin biologic, fiziologic și psihic, pentru că viitorii soți să consimtă cu suficient discernământ la căsătorie, să înțeleagă însemnătatea acesteia și pentru ca ei să poată avea relații conjugale normale și o descendență sănătoasă. Vârsta pubertății reale depinde de o serie de factori, și în primul rând de cei climaterici, ea fiind mai timpurie în zonele calde decât în cele reci; ea mai depinde și de factori bio-fiziologici, ceea ce face că, în aceleași condiții climaterice să difere de la individ la individ. S-a constatat totodată că, de regulă, femeile devin pubere cu 1-2 ani mai repede decât bărbații.
Cum însă o dovadă a pubertății de la caz la caz ar fi imposibilă și imorală, legea stabilește prin tradiție, o vârstă minimă unitară la căsătorie, denumită și vârsta bubertății legale și care, în legislațiile moderne este de regulă superioară vârstei medii a pubertății reale. Față de dreptul sclavagist și feudal, dreptul modern a ridicat simțitor vârsta pubertății legale. În dreptul roman incipient, vârsta pubertății era stabilită de către pater familias pentru fiecare copil în parte, ex habitu corporis. Apoi în dreptul clasic s-au stabilt vârste legale minime obligatorii, de 14 ani pentru bărbat și de 12 ani pentru femeie. Aceste vârste eu fost preluate de către Iustinian, în "Corpus iuris civili", iar mai târziu de către dreptul canonic feudal. Codul civil francez din 1804 și codul civil român din 1865 au stabilit vârsta pubertății legale la 18 ani pentru bărbat și la 15 ani pentru femeie, Codul civil German din 1991 la 21 de ani pentru bărbat și la 16 ani pentru femeie, Codul civil Elvețian din 1807 la 21 și 18 ani. Pubertatea prezumă atât aptitudinea de a avea relații sexuale, cât și aptitudinea de a procrea. De aceea este de principiu că ascunderea aptitudinilor de a avea relații sexuale sau de a procrea poate constitui motiv de anulare a căsătoriei.
2. Dispensa de vârstă
Se poate acorda dispensă de vârstă femeii care nu a împlinit 16 ani. Dispensa se acordă de către președintele Consiliului Județean sau, după caz, în funcție de domiciliul solicitantei, de către primarul general al capitalei, și numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a). femeia a împlinit 15 ani (ceea ce înseamnă că femeia nu se poate căsători sub
această vârstă, nici chiar dacă bio-fiziologic ar dovedi, prin sarcină sau
naștere, că în realitate este puberă
b). există motive temeinice care justifică dispensa (graviditatea, boala)
c). există un aviz dat de un medic oficial
În cazul în care căsătoria urmează a se încheia între cetățeni români pe o navă aflată în afara granițelor țării, dispensa de vârstă se acordă de comandantul navei. Mai precizăm că „aprecierea temeiniciei motivelor invocate în vederea obținerii dispebsiei de vârstă aparține numai organului competent de a o acorda, și că orice motiv s-ar invoca, fie chiar și starea de graviditate a femeii, nu impune concluzia obligativității emiterii dispensei solicitate”.
C. Consimțământul la căsătorie
Potrivit art.271 C.Civ., căsătoria se încheie prin liberul consimțământ al viitorilor soți.
1. Evoluția legislativă
Reglementarea juridică a consimțământului la căsătorie a evoluat, în decursul timpului, de la încheierea căsătoriei de către părinți pentru copiii lor și până la încheierea acesteia numai de către viitorii soți. În societatea romană din epoca veche, încheierea căsătoriei era o problemă familială pe care o rezolvau părinții viitorilor soți. Abia dreptul roman clasic a reglementat căsătoria și a făcut distincție între persoanele sui iuris, la a căror căsătorie era suficient consimțământul viitorilor soți și persoanele alieni uiris, care, pentru a putea încheia căsătoria, aveau nevoie și de consimțământul părinților lor. Mai târziu, în timpul imperiului, consimțământul părinților s-a transformat doar într-o autorizare a căsătoriei .
După destrămarea Imperiului Roman, în societățile feudale europene, dependențele personale și economice au făcut ca, în imansa majoritate a cazurilor, încheierea căsătoriei să rămână ceace fusese de la început, o chestiune care nu era hotărâtă de cei direct interesați.
Dreptul modern a legiferat libertatea consimțământului la căsătorie, însă căsătoriile s-au încheiat și se încheie sub presiunea factorilor economici, tar consimțământul viitorilor soți este adesea îngrădit, condiționat de alte consimțăminte sau de anumite autorizări prealabile. Așa au fost, de exemplu, în codul Civil roman, cele care urmează: condiția consimțământului părinților, bunicilor sau a tutorelui la căsătoria copiilor până la împlinirea majoratului matrimonial, condiția autorizării căsătoriei ofițerilor și a altor categorii de funcționari publici, impedimentul rezultând din afinitate, impedimentul rezultat din botez, impedimentul rezultând din termenul de viduitate pentru femei, interzicerea recăsătoririi foștilor soți. Problema liberului consimțământ al viitorilor soți la căsătorie nu este pe deplin rezolvată pe plan internațional nici chiar formal-juridic. Mai mult, se semnalează izolat și legislații anacronice potrivit cărora, ca și în epoca veche romană, căsătoria se încheie numai de către părinții viitorilor soți . Sunt situații învechite ce trebuie depășite și care justifică și explică totodată inserarea în "Declarația universală a drepturilor omului" a dezideratului "căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți".(art 16, pct. 2)
2. Necesitatea existenței consimțământului liber
Căsătoria se încheie prin consimțământul liber al viitorilor soți (art.271 C.civ și art. 48 pct. 1 din Constituția României). Acest consimțământ este esența căsătoriei. Consimțământul căsătoriei este liber, în sensul că au fost înlăturate limitele de castă, rasiale, religioase și juridice în ceea ce privește libera alegere a celor doi soți. În sens juridic, consimțământul liber la căsătorie înseamnă lipsa viciilor de consimțământși anume a erorii, doului și violenței. Pentru a asigura libera manifestare a consimțământuuli viitorilor soți, legea dispune că acesta se dă în forme anume determinate, căsătoria având un caracrter solemn. Consimțământul la căsătorie se manifestă de obicei, prin răspunsul afirmativ la întrebările delegatului de stare civilă adresate fiecăruia dintre viitorii soți, în sensul dacă vor să se căsătorească unul cu altul. Când unul dintre viitorii soți este în imposibilitatea de a vorbi (de exemplu este surdomut), consimțământul se poate da prin orice mod, el trebuie să fie neîndoielnic. în acest scop, consimțământul surdomuților, cași al celor care vorbesc o limbă pe care nu o cunoaște delegatul de stare civilă, se dă în prezența unui interpret, încheindu-se un proces-verbal.
3. Existența și condițiile de valabilitate ale consimțământului
Condiția consimțământului la căsătorie exprimă atât necesitatea existenței consimțământuuli, ca element structural al actului juridic al căsătoriei, adică manifestarea de către viitorii soți, potrivit legii, a voinței lor de a se căsători,cât și necesitatea integralității consimțământul, ceea ce se asigură prin condițiile de valabilitate ale acestuia.Pentru a fi valabil, consimțământul la căsătorie trebuie să fie neviciat, actual, să fie dat personal și simultan de către viitorii soți și să fie constatat în mod direct de delegatul de stare civilă competent să oficieze căsătoria.
a). Consimțământul trebuie să fie neviciat
Ca și la alte acte juridice, acesta cerință a legii este menită să asigure integritatea consimțământului care la actul juridic al căsătoriei este posibil de a fi alterat prin eroare asupra identității fizice, prin doi sau prin violență.
b). Consimțământul trebuie să fie actual
Oin punct de veder juridic, atât existența cât și libertatea consimțământului la căsătorie se constată doar în momentul încheierii căsătoriei, deoarece numai din acest moment ia naștere, potrivit legii, actul juridic al căsătoriei și starea legală de căsătorie. De aceea, consimțământul la căsătorie trebuie să fie actual sau, în alte cuvinte, să fiedat în momentul oficierii căsătoriei. De aici rezultă că promisiunile de căsătorie, oricare ar fi forma lor, nu au valoare juridică de consimțământ la căsătorie. Tot astfel, nici Declarația de căsătorie în care se exprimă în scris acordul de voințe al declaranților de a se căsători, nu obligă la încheierea căsătoriei.
c). Consimțământul trebuie să fie dat personal de către fiecare din viitorii soți
Prin această cerință, obilatorie de la dreptul comun, legea exclude posibilitatea încheierii căsătoriei prin reprezentare, ceea ce semnifică importanța deosebită a actului juridic al căsătoriei.
d). Consimțământul trebuie să fie dat de către viitorii soți.
Cerința simultaneității sau a concomitentei consimțămintelor la căsătorie, nu are înțelesul strict al acelor cuvinte, ci înțelesul că viitorii soți trebuie să consimtă la căsătorie unul imadiat după celălalt, prin răspunsuri afirmative la întrebarea dacă vor să se căsătorească împreună, care le este adresată pe rând de către ofițerul de stare civilă care oficiază căsătoria. Procedura oficierii căsătoriei este unitară, ea nefiind susceptibilă de fracțiopnare în timp; de aceea nici între manifestarea consimțămintelor la căsătorie a viitorilor soți nu poate exista un interval de timp mai îndelungat, așa cum de regulă poate exista la actele juridice bilaterale.
e). Consimțământul trebuie să fie constatat în mod direct de către ofițerul de stare civilă care oficiază căsătoria.
O ultimă cerință este aceea ca ofițerul de stare civilă să ia consimțămintele viitorilor soți conform procedurii prevăzute de lege .
4. Lipsa consimțământului
Împrejurarea că încheierea căsătoriei se face în prezența ofițerului de stare civilă, deși consimțămintele viitorilor soți se exprimă în fața acestuia, face că, în mod practic, cazurile de lipsă de consimțământ la căsătorie să se întâlnească foarte rar. Lipsa consimțământului poate fi materială sau psihică .
a) Lipsa materială a consimțământului. Absența materială a consimțământului la căsătorie este mai greu de conceput decât la alte acte juridice, datorită formalităților prealabile și procedurilor publice și solemne a căsătoriei. O asemenea lipsă totală de consimțământ s-ar pute imagina în situația în care, în politica dispozițiilor legii sau din eroare, ofițerul de stare civilă ar oficia cu toate că la întrebarea dacă vreau să se căsătorească împreună, unul sau ambii declaranți ar fi răspuns nu în loc de da, ori dacă n-ar fi răspuns deoarece la actul juridic al căsătoriei tăcerea nu valorează consimțământ. în practica judiciară s-a constatat că absența viitoarei soții de la oficierea căsătoriei, la care a fost înlocuită de sora sa cu asentimentul viitorului soț, echivalează cu lipsa materială d consimțământ la căsătorie.
b) Lipsa psihică a consimțământului. Potrivit art.9 din Codul Familiei " este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale". Acest text legal prevede 2 ipoteze distincte:
1) ipoteza lipsei vremelnice a facultăților mintale și
2) ipoteza stării de abenație sau debilitate mintală.
Lipsa vremelnică a facultăților mintale. Din dispozițiile articolului 276 din Codul civil rezultă cu claritate că numai în privința celui lipsit vremelnic de facultățile mintale se pune problema existenței sau lipsei psihice de consimțământ la căsătorie, și anume: acesta poate exprima un consimțământ valabil la căsătorie, cu excepția perioadeior în care nu are discernământul faptelor sale, ca în caz de ebrietate, delir, hipnoză, sugestie, când nu este în stare să exprime un consimțământ conștient .
Starea de alienație sau debilitate mintală. În privința alienatului mintal,dispoziția lapidară a art276 din Codul civil a ocazionat interpretări diferite.
Potrivit unei interpretări, se consideră că "alienația mintală sau debilitatea ca impediment la căsătorie se poate întemeia fie pe considerația că este o sare exclusivă de cosnimțământ, fie că este o stare incompatibilă cu finalitatea căsătoriei . S-a arătat de asemenea, că " indiferent care ar fi explicația acceptată,soluția legală este aceeași: interdicția categorică de a se căsători a oricărei persoane aflate în stare de debilitate sau alienație mintală" Potrivit unei alte interpretări se consideră că, deși datorită stării lor patologice grave, alienatul și debilul mintal se vor afla cel mai adesea într-o stare psihică exclusivă de consimțământ conștient, ei sunt opriți de a se căsători din considerente de ordin biologic, eugenie și social . În privința alienaților mintal și a debililor, se poate pune întrebarea dacă interzicerea căsătoriei este impusă numai în cazul în care ei nu au o voință conștientă, în momentul însuși al încheierii căsătoriei, ori căsătoria acestora este oprită, chiar dacă au o asemenea voință, dar în acest din urmă caz din considerente de ordin biologic, pentru a evita riscul unei decendențe nesănătoase.
Așadar, dacă împiedicarea căsătoriei alienaților și a debililor mintali s-ar justifica numai prin lipsa unei voințe conștiente la data încheierii căsătoriei, ar fi urmat ca aceștia să se poată căsători în momentele de luciditate.
Nu acesta este însă soluția legii noastre, care numai în privința celui vremelnic lipsit de facultățile mintale face precizarea că este împiedicat să se căsătorească cât timp nu are discernământul faptelor sale. Pentru alienatul și debilul mintal, legea nu mai face nici o precizare. De unde rezultă per a contario, că ei sunt împiedicați să se căsătorească tot timpul cât se află în această stare, fără să se țină seama de intervalele de luciditate. De aceea, în dreptul român actual, în privința alienatului și debilului mintal nu se pune problema existenței sau lipsei lor de consimțământ la căsătorie.
Din cele subliniate reiese că interzicerea de a se căsători a celui lipsit vremelnic de discernământ se întemeiază pe lipsa sa de discernământ conștient la căsătorie, pe când interdicția de a se căsători a alienatului și a debilului mintal se întemeiază pe starea lui patologică.
5. Viciile de consimțământ
Reglementarea viciilor de consimțământ în materia căsătoriei prezintă anumite particularități față de dreptul comun, datorită naturii juridice și importanței oficiale a căsătoriei. Viciile de consimțământ la căsătorie sunt : eroarea, dolul și violența. în materia căsătoriei nu-și poate găsi aplicarea leziunea.
Eroarea-definită în general că falsă reprezentare a realității constituie viciu de consimțământ numai dacă poartă asupra identității fizice a celuilalt soț. Această limitare a domeniului de aplicare a erorii face că anularea căsătoriei pentru acest viciu de consimțământ să fie aproape cu neputință, dat fiind condițiile în care se înheie căsătoria – prezența viitorilor soți și identificarea lor făcută de delegatul stării civile – și că , în mod obișnuit, viitorii soți se prezintă în fața delegatului de stare civilă de a se căsători după o prealabilă cunoaștere. Eroarea asupra identității civile, adică asupra stării civile a celuilalt viitor soț (de exemplu, acesta este divorțat, deși celălalt a crezut că aparține unei anumite familii, iar el aparține alteia) nu constituie viciu de consimțământ la căsătorie. De asemenea, nu constituie viciu de consimțământ eroarea asupra calității ori însușirilor celuilalt viitor soț, chiar dacă a fost deteminată la încheierea căsătoriei.
Dolul (viclenia) viciază consimțământul viitorului soț prin eroarea provocată ca urmare a mijloacelor viclene folosite înpotriva să. Fiind o eroare provocată, dolul cuprinde unelement subiectiv (eroarea) și un element obiectiv (mijloacele viclenefolosite pentru a provoca eroarea). În materia căsătoriei, este viciu de consimțământ numai dolul principal, nu și dolul incident, deoarece regimul căsătoriei este prestabilit de lege.
Domeniul de aplicare al dolului este mai întins decât identitatea fizică a celuilalt soț, și anume asupra unor calități ale viitorului soț pe care dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat căsătoria, însă aceste calități trebuie să fie necesare pentru încheierea ei . Astfel, dacă un viitor soț a fost indus în eroare prin mijloace viclene de către celălalt cu privire la starea sa materială, acesta nu este viciu de consimțământ prin doi,la încheierrea căsătoriei. Dimpotrivă, eroarea provocată prin mijloace viclene asupra stării sănătății unuia dintre soți constituie viciu de consimțământ la căsătorie deoarece acest element este corespunzător concepției dreptului nostru privind căsătoria, viitorii soți fiind chiar obligați să-l comunice reciproc starea sănătății.
Violența viciază consimțământul viitorului soț prin teama ce i-a fost provocată ca urmare a constrângerii fizice sau morale exercitate împotriva sa. Violența cuprinde un element obiectiv – constrângerea, și un element subiectiv – teama insuflată, care determină lipsa de libertate a consimțământului viitorului soț.
Datorită condițiior în care se încheie căsătoria, este aproape imposibil să se întâlnească violența prin constrângere fizică. Desigur, această violență nu se confundă cu răpirea. Violența poate fi provocată și prin constrângerea morală. Astfel, s-a hotărât ca în cazul în care la încheierea căsătoriei, consimțământul unuia dintre viitorii soți a fost viciat prin violența exercitată de tatăl acestuia, căsătoria va fi declarată nulă dacă acțiunea a fost introdusă în termen legal. Este de subliniat că temerea reserențioasă nu este viciu de consimțământ la căsătorie, adică respectul datorat părinților ori altor ascendenți.
D. Comunicare reciprocă a stării sănătății
Potrivit art.278 C.civ " Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declara că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor. Dispozițiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli raman aplicabile". Declarația de căsătorie trebuie să cuprindă și faptul că cei ce vor să se căsătorească au luat la cunoștință reciproc de starea sănătății lor. în modelul tipizat al Declarației de căsătorie se prevede " subsemnații…, am luat cunoștință reciproc de starea sănătății noastre" în măsura în care știința medicală poate pune la dispoziție date exacte, legiuitorul trebuie să facă distincția între bolile care pun și cele care nu pun în pericol căsătoria.
Această delimitare este dificilă, dacă în privința câtorva maladii este indubitabil că ar suferi trebuie opriți de la a se căsători, atât în interesul lor, cât și în cel al societății; în privința a numeroase maladii practică și știința medicală n-au dat încă răspunsuri care să poată fi luate în considerare pe plan legislativ. Astfel potrivit art.276 C.civ, este oprită căsătoria celor care suferă de alienație și debilitate mintală.
Pentru dovezile pe care viitorii soți trebuie să le prezinte în vederea încheierii căsătoriei sunt, conform legii, și certificatele medicale prenupțiale. în acest scop, unitățile sanitare au obligația de a efectua, la cerere examenul medical prenupțial și de a elibera pentru fiecare solicitant în parte, un certificat medical prenupțial.
Potrivit formularului tipizat, certificatul cuprinde rezultatele examenului medical veneric, pulmonar și neuropsihic, consemnat în mențiunile că cel examinat' nu suferă de o boală venerică în formă transmisibilă", că " nu prezintă leziuni pulmonare evolutive de natură tuberculoasă" și că " este normal din punct de vedere neuropsihic" . Certificatul mai trebuie să cuprindă și " mențiunea expresă" că persoana respectivă se poate căsători sau nu se poate căsători.
Certificatul prenupțial realizează o informare parțială asupra sănătății viitorilor soți, pe când cerința ca ei să-și comunice reciproc starea sănătății trebuie să realizeze o informare completă. Într-adevăr, certificatul prenupțial constată numai rezultatele examenului medical veneric, pulmonar și neuropsihic, iar veridicitatea constatărilor depinde de progresele științei medicale, de atenția pe care unitățile sanitare o acordă examenului prenupțial și, în anumite privințe, de sinceritatea persoanelor examinate.
Dimpotrivă, cerințele legii că viitorii soți să-și comunice starea sănătății pretind o informare reciprocă, atotcuprinzătoare. Fiecare dintre ei este dator să comunice celuilalt dacă este sau nu sănătos, dacă a suferit vreo boală cu repercursiuni nocive, dacă suferă de vreo boală și care este gravitatea acesteia, dacă are defecte bio-fiziologice sau deficiențe psihice, precum și orice alte aspecte referitoare la sănătatea sa ,care ar putea periclita viața de familie. Aceste exigențe rezultă din formularea generică a textului legal în materie, și au fost confirmate de practică judiciară care s-a dezvoltat în legătură cu necomunicarea sau ascunderea de către viitorii soți a stării sănătății lor. Scopul acestei condiții legale este acela ca cei care doresc să se căsătorească, să decidă în consecință de starea lor de sănătate și aceasta mai ales în situația în care unul sau altul, ori chiar amândoi ar fi suferinzi, dacă hotărăsc să încheie sau să renunțe la căsătoria proiectată, dacă hotărăsc să-și asume sau nu răspunderile vieții de familie.
În legislațiile străine, reglementarea certificatului prenupțial cunoaște două tendințe: o tendință predominantă, medical eugenică, certificatul fiind obligatoriu în unele legislații, și o tendință facultativă, certificatul nefiind obligatoriu.
Impedimentele la căsătorie
În sens restrâns se numesc impedimente la căsătorie acele împrejurări de fapt sau de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei. Impedimentele se invocă împotriva viitorilor soți pe calea opoziției la căsătorie sau din oficiu de către delegatul stării civile. Căsătoria se poate încheia numai dacă nu există impedimente.
Legea noastră cunoaște următoarele impedimente:
A. Starea de persoană căsătorită
Potrivit art. 273 C.civ., " Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită". Este principiul monogamiei care se găsește la baza căsătoriei. Încălcarea monogamiei se numește bigamie (poligamie) și este sancționată atât civil cât și penal.
Din acest articol al Codului Civil român, rezultă că: pentru a se putea căsători, fiecare din viitorii soți trebuie să fie necăsătorit; un bărbat poate avea simultan o singură soție, iar femeia un singur soț. Bărbatul poate avea succesiv mai multe soții, iar femeia mai mulți soți după ce căsătoria anterioară a fost desființată, fiind declarată nulă sau anulată, a fost desfăcută prin divorț sau a încetat prin moartea unuia dintre soți ori prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei.Prin tradiție, căsătoria unui bărbat cu două sau mai multe femei este numită poligamie, iar căsătoria unei femei cu doi sau mai mulți bărbați -poliandrie. Aceste tipuri de căsătorii sunt admise doar în câteva legislații contemporane. Legislația și practica noastră juridică folosesc atât pentru poligamie, cât și pentru poliandrie, termenul de bigamie în două înțelesuri, și anume: într-un înțeles restrâns, propriu-zis, de desemnare a căsătoriei unui bărbat cu două femei sau a unei femei cu doi bărbați și într-un sens larg, de desemnare a căsătoriei unui bărbat cu oricâte femei sau a unei femei cu oricâți bărbați.
Impedimentul provenit din această stare de persoană căsătorită este menit să apere principiul monogamiei, care în dreptul român a fost și este esența căsătoriei. în trecut, pe teritoriul țării noastre, nu s-a dovedit existența căsătoriei poligame sau a celei poliandre, tradițiile familiale românești fiind patrimonial monogamice. În zilele noastre, principiul monogamiei este atât de evident, încât nici nu mai este amintit. Precizăm, însă, că monogamia necesită încă de a fi apărată pe cale legislativă, întrucât în practică se mai ivesc cazuri de bigamie.
O situație deosebită există în cazul declarării judecătorești a morții unei perosne căsătorite. Astfel, dacă soțul celui declarat mort, prin hotărâre judecătorească, se recăsătorește, iar ulterior cel declarat mort reapare, anulându-se hotărârea delarativă de moarte, căsătoria nouă este valabilă, cea veche considerându-se desfăcută pe data încheierii celei de-a doua. (art.293. alin.2, C.civ.). Prin urmare, pentru soțul recăsătorit, nu există bigamie.
Tot astfel, nu este bigam soțul care se recăsătorește între data declarării morții celuilalt soț și data rămânerii definitive a hotărârii delarative de moarte. Dacă acesta căsătorie a fost declarată nulă pentru bigamie înainte de rămânerea dfinitivă a hotărârii declarative de moarte, după această din urmă hotărâre dispare cauza de bigamie.
Principiul monogamiei este de ordine publică, ceea ce face ca impedimentul rezultat din starea de persoană căsătorită să se impună și străinilor aflați pe teritoriul român și a căror lege națională admite căsătoria poligamă sau poliandră, în sensul că ei nu vor putea încheia în țara noastră o a doua căsătorie, însă, în temeiul regulii de drept internațional penal, conform căruia statutul familial este cârmuit de legea personală, lex personalis- lex patriae, asemenea străinii căsătoriți legal în țara lor cu mai multe persoane, nu vor fi considerați nici la noi că se află în situația juridică de bigamie.
B. Rudenia
Căsătoria este oprită între rudele apropiate. Acest impediment se întemeiază pe următoarele considerații:
– de ordin bilogic, medical, căci uniunile dintre rude apropiate nu asigură descendenți sănătoși
– de ordin moral, deoarece uniunile dintre rudele apropiate ar avea o influență nefavorabilă asupra vieții de familie.
Încălcarea impedimentului rezultând din rudenie se numește incest. Potrivit art. 274 C.civ, căsătoria este oprită: între rudele de linie directă, indiferent de gradul de rudenie; astfel nu se pot căsători tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata, bunica cu nepotul etc.; între rudele în linie colaterală, până la gradul 4 inclusiv. Prin urmare, nu se pot căsători frate cu soră, unchiul cu nepoata, mătușa cu nepotul, vărul cu vara. Rudenia este impediment la căsătorie potrivit celor arătate indiferent dacă este din căsătorie sau din afara căsătoriei. În privința rudeniei din afara căsătoriei se ridică problema dacă pentru a fi impediment la căsătorie este necesar să fie constatată în mod legal sau e suficient ca aceasta să existe în fapt.
În sensul primei soluții, se poate invoca argumentul că filiația din afara căsătoriei se poate stabili numai în condițiile anume prezenutate de lege, iar atâta timp cât rudenia din afara căsătoriei nu este legal constatată, nu există nici o legătura juridică intre viitorii soți și deci, delegatul de stare civilă nu este îndreptățit să refuze încheierea căsătoriei .
Împotriva acestei soluții se poate invoca argumentul că rațiunile pentru care rudenia este impediment la căsătorie sunt valabile atât în cazul în care rudenia din afara căsătoriei este legal constatată, cât și în cazul în care ea nu este constatată legal. Acest motiv justifică de ce cărătoria este oprită între adoptat și rudele sale firești la adopția cu efecte depline. Nu s-ar putea admite, de exemplu, ca tatăl din afara căsătoriei să se poată căsători cu fiica sa, numai pentru motivul că filiația din afara căsătoriei nu a fost stabilită în mod legal. De aceea se admite că cel puțin în cazul în care rudenia din afara căsătoriei este de notorietate publică și se reflectă într-o folosire a stării civile evidentă, ea urmează a constitui un impediment la căsătorie. Dacă delegatul stării civile refuză încheierea unei căsătorii pe motivul că viitorii soți sunt rude din afara căsătoriei, rudenia nefiind legal constituită, iar aceștia pretind că între ei nu există asemenea rudenie, atunci se poate sesiza instanța de judecată, pentru a decide.
Prin urmare, în condițiile arătate, rudenia din afara căsătoriei constituie impediment la căsătorie, chiar dacă nu a fost legal constatată. În cazul adopției cu efecte depline, încetează legăturile de rudenie între adoptat și rudele sale firești. Cu toate acestea este oprită căsătoria între adoptat și rudele sale firești, în aceleași condiții ca mai sus. Pentru motive temeinice, căsătoria intre rudele în linie colaterala de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanță de tutela în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea. Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical special dat în acest sens – art 274 alin.2 C.civ.
C. Adopția
Relațiile rezultând din adopție constituie un impediment la căsătorie. Potrivit art. 274, alin.3 C.civ., este oprită căsătoria : a) între cel care adoptă sau descendenții lui, de o parte și cel adoptat sau descendenții acestuia, de alta; b) între copiii adoptatorului, pe de o parte și adoptat și copiii acestuia pe de altă parte; c) într adoptații de aceeași persoană.
Considerăm că impedimentul rezutând din adopție, se referă la adopția cu efecte restrânse . În cazul adopției cu efecte depline, dat fiind că adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului, ca un copil firesc al acetuia, iar drepturile și îndatoririle izvorâte din filiație între adoptat și părinții săi firești și rudele acestuia încetează ,, căsătoria este oprită între adoptat și rudele sale din adopție în aceleași condiții ca și între rudele firești. Nu s-ar putea admite ca rudenia creată prin adopție să producă celelalte efecte mai puțin impedimentul la căsătorie, de aceea încuviințarea pentru încheierea căsătoriei când există motive temeinice, nu se poate acorda decât în cazul adopției cu efecte restrânse, nu și în cazul adopției cu efectele unei filiații firești. În cazul adopției cu efecte restrânse, impedimentul la căsătorie se întemeiază fie pe rudenia civilă la care dă naștere adopția (între adoptator pe de o parte și adopatat și descendenții acestuia, pe de altă parte), fie pe considerații de ordin moral, datorită vieții comune de familie pe care o duc respectivele persoane (între celelalte persoane între care este oprită căsătoria). În cazul adopției cu efecte depline, impedimentul la căsătorie se întemeiază pe rudenia civilă la care dă naștere adopția între persoanele respective.
D. Tutela
În timpul tutelei este oprită căsătoria între tutore și persoana minoră aflată sub tutela să (art. 275 C.civ,). Impedimentul rezutând din tutelă se întemeiază pe considerații de ordin moral, căci tutorele are datoria de a-l ocroti pe minor, de a se îngriji de creșterea lui, înlocuind astfel atribuțiile părintești. Aceste relații nu trebuie influențate defavorabil de posibilitatea existenței unor relații conjugale între tutore și persoana aflată sub tutela să. Legiuitorul prin acest impediment, a intenționat că nu cumva tutorele , prin poziția pe care o are față de persoana minoră aflată sub ocrotirea să, să influențeze consimțământul acesteia la căsătorie.
E. Alienația și debilitatea mintală
Articolul 276 C.civ dispune că este oprit să se căsătorescă alienatul mintal și debilul mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale. Acest text reglementează, deci, 2 situații : a) privind pe alienatul și debilul mintal, b) privind pe cel lipsit vremelnic de facultățile mintale.
Alienația și debilitatea mintală constituie impediment la căsătorie, atât în cazul în care au fost constatate prin procedura specială a interdicției, cât și în cazul în care n-au fost constatate printr-o asemenea procedură, deoarece legea nu distinge.
Cel alienat ori debil mintal nu se poate căsători fără a deosebi dacă se găsesc ori nu în momente de luciditate după o opinie dominantă . Cel lipsit vremelnic de facultățile mintale nu se poate căsători datorită unor considerații privind exprimarea unui consimțământ conștient în momentul încheierii căsătoriei. De aceea, el nupoate încheia căsătoria cât timp nu are discrnământul faptelor sale. în momentele de luciditate, el poate încheia căsătoria.
Alienația sau debilitatea mintală ca impediment la căsătorie se poate întemeia fie pe considerația că este o stare exclusivistă de consimțământ, fie pe considerația că este o stare incompatibilă cu finalitatea căsătoriei care se încheie în principiu pe toată viața soților. Dacă se adoptă prima explicație înseamnă că alienatul sau debilul mintal se poate căsători în momentele sale de luciditate pasageră. Dacă se adopta a doua concepție, care este cea a Codului civil, înseamnă că alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători nici în momentele de luciditate pasageră.
Având în vedere cele prezentate mai sus putem concluziona că impedimentele la căsătorie pot fi clasificate din 2 puncte de vedere:
a) Din primul punct de vedere ele pot fi:
– dirimante : acele impedimente a căror încălcare atrage nulitatea căsătoriei încheiate ( ex. existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți, rudenia în gradul prevăzut delege, alienația și debilitatea mintală)
– prohibitive: acelea a căror încălcare nu atrage nulitatea căsătoriei încheiate.
Ele pot atrage unele sancțiuni pentru delegatul de stare civilă care a
instrumentat încheierea căsătoriei cu neobservarea impedimentelor (tutela)
b) Din al doilea punct de vedere, impedimentele pot fi:
– absolute : acelea care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu
orice altă persoană (ex. existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre soți,
alienația sau debilitatea mintală)
– relative : care opresc căsătoria unei anumite persoane cu o anumită altă
persoană, (ex. tutela, adopția, rudenia)
2.3 Condițiile de formă ale căsătoriei
Încheierea căsătoriei este supusă anumitor condiții de formă, prevăzute în anumite scopuri:
ca mijloc pentru îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie;
ca modalitate de recunoaștere publică a căsătoriei
ca mijloc de dovadă a căsătoriei
Formalități pentru încheierea căsătoriei
Reglementarea formalităților anterioare căsătoriei este făcută în considerarea mai multor scopuri: a) de a asigura consimțământul liber al celor ce vor să se căsătorescă, aceștia trebuind să-și exprime voința de a se căsători în fața autorității de stat competente; b) de a informa pe delegatul stării civile asupra statutului civil al viitorilor soți, care pe baza acestor informații va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie; c) de a aduce la cunoștința terților încheierea căsătoriei proiectate și de a pune în mișcare, dacă e cazul, opozițiile la căsătorie.
1. Declarația de căsătorie și înregistrarea ei
Prima formalitate anterioară căsătoriei este declarația de căsătorie prin care viitorii soți își manifestă voința în vedrea încheierii căsătoriei.
Astfel, cum prevede art. 280 C.civ, cei care vor să se căsătorească vor completa personal și în scris declarația de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria. Dacă unul dintre viitorii soți nu se află în localitatea unde urmează să se încheie căsătoria, declarația de căsătorie se poate face la serviciul de stare civilă din localitatea în care se află, care o să transmită din oficiu și în termen de 48 de ore serviciului de stare civilă competent să încheie căsătoria. Declarația de căsătorie este formular tipizat și trebuie să cuprindă :
– voința neîndoielnică a viitorilor soți de a se căsători
– declarația acestora că au luat la cunoștință reciproc de starea sănătății lor
– declarația acestora cu privire la numele pe care s-au înțeles a-l purta în timpul
căsătoriei (această declarație se poate face și ulterior până la încheierea
căsătoriei în scris și se anexează la declarația de căsătorie făcută)
– în cazul în care viitorii soți au făcut declarațiile la servicii de stare civilă separate (art. 280 alin.2 C.civ), atunci declarația trebuie să cuprindă și indicația locului unde urmează să se încheie căsătoria.
Declarația de căsătorie făcută în scris se va semna de către cel care declară și de către delegatul de stare civilă. Dacă declarantul nu poate semna, cazuri foarte rare, declarația se semnează de către delegatul stării civile care va menționa că datele înscise în declarație corespund cu cele declarate verbal și că s-au citit declarantului.
Viitorii soți trebuie să prezinte odată cu declarația de căsătorie, actele de identitate, certificatele de naștere și dovezile prevăzute de Codul civil necesare încheierii căsătoriei. Aceste dovezi se referă la satisfacerea condițiilor de fond și la lipsa impedimentelor la căsătorie. Delegatul de stare civilă este obligat să verifice îndată după primirea declarațiilor dacă viitorii soți au vârsta legală pentru căsătorie.
La primirea declarației de căsătorie, delegatul de stare civilă va citi viitorilor soți prevederile Codului civil, care stabilesc condițile de fond și impedimentele la căsătorie, și cele ale art. 281 alin.1 din același cod, privitor la numele care urmează a-l purta în timpul căsătoriei. Totodată, delegatul de stare civilă va atrage atenția viitorilor soți că legea penală pedepsește pe cei care fac declarații false. După îndeplinirea acestor formalități, declarația de căsătorie se înregistrează, iar pe declarație, la rubrica "acte de identitate prezentate", se face mențiunea despre actele aduse de declaranți. Declarația de căsătorie este prima cerință de formă la căsătorie; ea nu obligă la încheierea căsătoriei, întrucât viitorii soți își pot exprima valabil consimțământul de a se căsători, numai cu ocazia oficierii căsătoriei (cerința actualizării consimțământului) însă prin conținutul ei soluționai declarația de căsătorie are pentru declaranți semnificația faptică a unui act de căsătorie.
Extrasul din declarația de căsătorie va cuprinde în mod obligatoriu de la data afișării datele de stare civilă ale viitorilor soți, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opuneri la căsătorie în termeni de 10 zile de la data afișării.
2. Opoziția la căsătorie
După primirea și înregistrarea declarației de căsătorie însoțite de dovezile cerute de lege, ofițerul de stare civilă, stabilește de comun acord cu declaranții data și ora oficierii căsătoriei. Potrivit prevederilor legale, căsătoria se poate încheia numai după ce au trecut 10 zile de la dată când s-a afișat declarația de căsătorie. Dacă unul dintre viitorii soți a făcut declarația de căsătorie la alt serviciu de stare civilă decât acela la care urmează să se încheie căsătoria, termenul de 10 zile se calculează de la data primirii ambelor declarații de către serviciul de stare civilă competent. Termenul de 10 zile este stabilit în scopul că viitorii soți să aibă posibilitatea să reflecteze asupra actului ce urmează a se încheia și de a da posibilitate terțelor persoane să se opună la încheierea căsătoriei, atunci când nu sunt îndeplinite condițiile de fond sau există impedimente care nu permit încheierea căsătoriei.
În anumite situații speciale, căsătoria se poate încheia și înainte de expirarea termenului menționat, dar numai cu încuviințarea primarului localității sau a sectorului municipiului București unde urmează a se încheia căsătoria. Când căsătoria se încheie pe o navă română în timpul unei cățătorii în afara granițelor țării, între cetățeni români, dispensa de termen de poate acorda de către comandantul navei care este investit cu atribuții de delegat de stare civilă. Cazurile de acordare a dispensei de termen sunt: viitoarea soție e însărcinată, copilul fiind conceput cu viitorul soț, iar nașterea urmează a a vea loc înăuntrul termenului de 10 zile; viitorul soț este militar și are o permisie acordată de unitate mai mică decât termenul fixat pentru încheierea căsătoriei; viitorul soț urmează a pleca la studii sau în misiune în străinătate înăuntrul termenului de 10 zile.
Opoziția la căsătorie este actul pe care o persoană aduce la cunoștința delegatuli de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea căsătoriei. Opoziția la căsătorie trebuie făcută cu respectarea următoarelor cerințe (art. 285 C.civ):
1) în formă scrisă,
2) să arate împrejurarea de fapt sau de drept prin care nu se poate încheia căsătoria,
3) să arate dovezile pe care se întemeiază.
Opozițiile care nu sunt făcute cu îndeplinirea acestor cerințe legale constituie acte oficiale de informare a delegatului de stare civilă..Aceste acte nu sunt obligatorii pentru delegatul de șatre civilă,în sensul că nu este tinult să suspende încheierea căsătoriei sau să refuze încheierea ei. Delegatul de stare civilă este obligat însă să verifice aceste acte oficiale sau informațiile pe care le are cu privire la viitorii soți. Opoziția la căsătorie poate fi făcuta de orice persoană, fără a fi ținuta să justifice existența unui interes (art 285 alin.1). Aceasta deoarece statul urmărește în scopul ocrotirii căsătoriei și familiei să nu încheie căsătorii împotriva dispozițiilor legii. Opoziția poate fi făcuta de către delegatul de stare civilă când constată personal că exista cauze care duc la oprirea căsătoriei.În acest caz opoziția se face prin întocmirea unui proces verbal în care se consemnează cauzele care opresc încheierea căsătoriei. Opoziția se poate face în perioada de timp cuprinsă între data depunerii declarației de căsătorie și momentul încheierii căsătoriei. Primind opoziția, delegatul de stare civilă procedează în felul următor:
1. dacă aceasta este întemeiata va refuza încheierea căsătoriei (art. 286 C.civ),întocmind un proces verbal constatator.
2. dacă opoziția necesita timp pentru verificare, mai mult decât a rămas până la dată când urmează a se încheia căsătoria,va amâna data acestei încheieri ,când în raport cu rezultatul verificărilor va hotărî în mod corespunzător.
3.dacă opoziția este considerată neîntemeiată, nu va ține seama de ea și va instrumenta încheierea căsătoriei.
Delegatul de stare civilă este dator să verifice toate opozițiile făcute, precum și informațiile pe care le are și să cerceteze dacă sunt îndeplinite cerințele legii pentru a se putea încheia căsătoria(art. 286 C.civ).
Încheierea căsătoriei
1. Localitatea și locul încheierii căsătoriei
Potrivit art. 279 C.civ căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii soți își are domiciliul sau reședința. Alegerea aparține viitorilor soți. De obicei, domiciliul se dovedește cu buletinul de identitate, iar reședința cu viză de flotant pe buletinul de identitate. În localitatea determinată mai sus, căsătoria se poate încheia într-un anumit loc, și anume la sediul serviciului de stare civilă respectiv, în cazuri excepționale, căsătoria se poate încheia și în afara sediului serviciului de stare civilă (art.279, alin. 2 C.civ), cu respectarea, bineînțeles, a tuturor celorlalte dispoziții legale privind încheierea căsătoriei. Cazurile în care căsătoria s-ar putea încheia în alt loc decât sediul serviciului de stare civilă sunt, de exemplu, acelea în care unul dintre viitorii soți este infirm, grav bolnav, ori când viitoarea soție are o sarcină înaintată.
în cazul viitorilor soți care au amândoi cetățenie română, căsătoria se poate încheia pe o navă sub pavilion român aflată în timpul unei călătorii în afara granițelor țării, comandantul navei fiind investit cu atribuții de delegat de stare civilă. Pentru motive temeinice, comandantul navei poate acorda dispensă de vârstă la căsătorie, precum și dispensă de termen. Când căsătoria se încheie în condițiile arătate, pe o navă, comandantul acesteia este obligat, la sosirea în țară, să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la organul local de administrație de stat competent, care este cel al sectorului I din București. Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar dacă se află în cursul unei călătorii în afara granițelor țării.
2. Competența delegatului de stare civilă
Potrivit art. 279 C.civ, căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă al primăriei din localitatea determinată în modul arătat mai sus. În ceea ce privește competența delegatului de stare civilă, deosebim mai multe aspecte:
a. Competența materială (rationae materiae)
Această competență este determinată de calitatea pe care o are cel care o îndeplinește și de atribuțiile care i-au fost delegate. Căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă. Numai o asemenea căsătorie se bucură de protecția legii. În cazul în care persoana care a instrumentat încheierea căsătoriei, în calitate de delegat de stare civilă, nu a avut această calitate, actul încheiat astfel este nul. În unele situații, căsătoria încheiată în fața unei persoane care nu are calitatea de delegat de stare civilă – deci necompetentă – este valabilă.
b. Competența personală
Această competență este determinată de domiciliul sau reședința viitorilor soți. Delegatul de stare civilă este competent să încheie căsătoria dacă cel puțin unul dintre viitorii soți își are domiciliul sau reședința pe teritoriul localității în care el își exercită atribuțiile sale. Prin urmare, competența personală aparține delegatului de stare civilă al comunei, orașului, municipiului sau sectorului din municipiului în cuprinsul căruia se află domiciliul sau reședința unuia dintre viitorii soți. Rezultă că nu se cere condiția ca amândoi viitorii soți să aibă domiciliul sau reședința în cuprinsul localității unde delegatul își exercită atribuțiile sale. Pentru căsătoria viitorilor soți amândoi cetățeni români, pe o navă aflată în afara granițelor țării, competența aparține comandantului acelei nave care este investit cu atribuții de delegat de stare civilă.
Nerespectarea dispozițiilor legale privind competența personală a delegatului de stare civilă nu este sancționată cu nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiții.
c. Competența teritorială (rationae loci)
Această competență este determinată de limitele teritoriului comunei, orașului, municipiului sau sectorului de municipiu unde se află primăria în cadrul căruia funcționează delegatul de stare civilă. în cazul în care delegatul de stare civilă a instrumentat în afara acestor limite, el și-a depășit atribuțiile din punctul de vedere al competenței teritoriale. O atare depășire de competență este posibilă numai în cazul în care căsătoria se încheie în alt loc decât în sediul serviciului de stare civilă. Încălcarea dispozițiilor legale privind competența teritorială a delegatului de stare civilă nu este sancționată cu nulitatea căsătoriei încheiate
3. Încheierea căsătoriei când există un element de extraneitate
Căsătoria încheiată în străinătate de către cetățeni români în fața reprezentanților noștri diplomatici sau consulari este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română, iar căsătoria încheiată în străinătate între cetățeni români în fața organelor de stare civilă locală ete supusă condițiilor de formă prevăzute de legea locală (locus regit actum). Căsătoria încheiată în țara noastră între cetățeni străini în fața organului de stare civilă român este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română. Asemenea căsătorie încheiată în fața reprezentanților diplomatici sau a reprezentanților consulari respectivi din țara noastră este supusă condițiilor de formă impuse de legea țării căreia aparține acel reprezentant.
Căsătoria mixtă (între un cetățean român și unul străin) este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea locului încheierii acesteia (locus regit actum). în consecință, asemenea căsătorie încheiată în țara noastră este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea străină respectivă.
4. Solemnitatea încheierii căsătoriei
Aceasta constă în următoarele: căsătoria se încheie în fața unei anumite autorități (delegatul de stare civilă), într-un anumit loc, este necesară prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți, care trebuie să-și exprime personal consimțământul și trebuie încheiată în astfel de condiții încât să permită oricărei persoane să asiste. Astfel viitorii soți sunt obligați să fie prezenți împreună, însoțiți de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul personal și în mod public în fața ofițerului de stare civilă.
5. Momentul încheierii și înregistrarea căsătoriei
Căsătoria se încheie în cadrul unui ritual oral, solemn și public; în ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, viitorii soți se vor prezenta în fața ofițerului de stare civilă, însoțiți de doi martori. Ofițerul de stare civilă va proceda astfel: îi va întreba succesiv, pe bărbat și pe femeie dacă se căsătoresc împreună nesiliți de nimeni, după răspunsurile lor afirmative, va constata că au fost îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru încheiere căsătoriei; apoi va rosti formula finală: "în urma consimțământului dumneavoastră liber consimțit vă declar căsătoriți". Încheierea căsătoriei se desfășoară în limba română, iar pentru cei care nu o cunosc, în limba lor maternă, dacă ofițerul de stare civilă instrumentator nu cunoaște limba repectivâ, se va apela la un interpret. Din cele prezentate rezultă fără nici un dubiu că, în dreptul român, momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofițerul de stare civilă îi declară pe viitorii soți căsătoriți
.
Declarând încheiată căsătoria, delegatul de stare civilă va proceda, deîndată, la înregistrarea ei, înregistrarea presupunând următoarele operațiuni:
– întocmirea actului de căsătorie în registrul de stare civilă
– semnarea actului de căsătorie de către soți, de cei doi martori și de către ofițerul de stare civilă
Înregistrarea căsătoriei nu are valoare constitutivă dacă momentul încheierii căsătoriei este anterior înregistrării acesteia și reprezintă principalul mijloc de probă al actului juridic al căsătoriei. De aceea, dacă o căsătorie nu a fost înregistrată deoarece întocmirea actului de căsătorie în registrul de stare civilă a fost omisă, căsătoria nu este din această cauză nulă, existând posibilitatea întocmirii ulterioare a actului de căsătorie. În același sens s-a decis că nesemănarea actului de căsătorie nu poate atrage nulitatea căsătoriei, deoarece actul de căsătorie constituie numai o cerință de probă, iar nu de valabilitate a căsătoriei.
6. Proba căsătoriei
Actul juridic al căsătoriei – în înțelesul de negotium iuris, creează o stare civilă și este supus înregistrării în registrul de stare civilă în vederea dovedirii sale ulterioare, prin această dovadă probându-se implicit și starea civilă a persoanei. Potrivit art. 18 Codul Familiei, dovada căsătoriei nu se poate face decât prin certificatul de căsătorie în baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă. Certificatul de căsătorie eliberat celui îndreptățit în strictă concordanță cu actul de stare civilă original (termenul de "act de stare civilă", fiind întrebuințat în acest context în accepțiunea de înscris probator) are aceeași putere doveditoare ca și înregistrarea din registrul actelor de stare civilă, adică forța probantă recunoscută înscrisurilor autentice.
Eventualele erori sau omisiuni strecurate în actul de stare civilă cu ocazia înregistrării în registrul de stare civilă, vor putea fi corectare sau completate numai în baza hotărârii judecătorești pronunțate într-o acțiune având ca obiect rectificarea actului de stare civilă .
Cum am văzut, valabilitatea actului juridic al căsătoriei nu este condiționată de faptul înregistrării acestuia, sau, altfel spus, căsătoria există chiar dacă s-a omis întocmirea actului de stare civilă. De aceea, dispoziția cuprinsă în art. 292 C.civ, potrivit căruia dovada căsătoriei nu se poate face decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă, trebuie înțeleasă în sensul că proba căsătoriei se realizează, în principal, prin actul căsătoriei (în înțelesul de "instrumentum"), dar întocmirea acestuia creează numai dificultatea de a face dovada căsătoriei.
Capitolul III
Nulitatea căsătorie
Particularități
Nulitatea căsătoriei este reglementată de art. 293-306 ale Capitolului IV al Titlului II, intitulat Căsătoria, din Cartea a II-a, intitulată Despre familie, din Codul civil. Nulitatea este sancțiunea care intervine pentru nerespectarea condițiilor de fond si de formă prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a căsătoriei, cu consecința desființării acesteia.
În materia căsătoriei, nulitatea prezintă mai multe particularități constând în cazurile de nulitate absolută sau relativă, regimul juridic și efectele nulității. În ceea ce privește clasificarea sancțiunii nulității încheierii căsătoriei, aceasta este făcută chiar de legiuitor, fiind prevăzute cazurile de nulitate absolută și nulitate relativă. În plus, această diferențiere a nulității rezultă și la nivel terminologic din sintagmele folosite de legiuitor, respectiv pentru nulitatea absolută, care se constată de instanță, „căsătorie nulă” – utilizată de art. 304 alin. (1) C. civ. si pentru nulitatea relativă „este anulabilă” – utilizată de art. 297 alin. (1) C. civ. sau „anulabilitatea căsătoriei” – utilizată de art. 297 alin. (2), art. 303 alin. (1) C. civ. Deși modul de redactare a articolelor care reglementează în mod expres nulitatea absolută și nulitatea relativă, ar putea fundamenta punctul de vedere potrivit căruia în dreptul familiei sunt admise numai nulitățile exprese, atât literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a Codului civil, cât și literatura de specialitate după acest moment au admis existența nulității virtuale a căsătoriei. Astfel până la intrarea în vigoare a Codului civil erau considerate cazuri de nulitate virtuală: căsătoria fictivă si lipsa diferenției de sex a soților, însă având în vedere că la acest moment art. 295 C. civ. reglementează căsătoria fictivă, literatura de specialitate apreciază ca și cazuri de nulitate virtuală: lipsa diferenței de sex și lipsa aprobării prealabile a conducătorului instituției la care este angajat preotul militar.
În ceea privește aplicarea în timp a dispozițiilor care reglementează instituția nulității căsătoriei, art. 25 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că „validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil se stabilește potrivit dispozițiilor legii în vigoare la data încheierii ei. Cu toate acestea, în cazul în care, după intrarea în vigoare a Codului civil, a intervenit un fapt care, potrivit dispozițiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a Codului civil. În cazul în care faptul prin care se acoperă nulitatea presupune curgerea unui termen, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după trecerea acelui termen de la data intrării în vigoare a Codului civil.”
În afara acestei reglementări generale, există și o dispoziție specială în privința cazului demnulitate relativă a căsătoriei constând în existența tutelei, care poate constitui cauză de nulitate numai în cazul căsătoriilor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil.
3.2 Cazuri de nulitate absolută
Cazurile de nulitate absolută a căsătoriei sunt reglementate de Secțiunea 1 a Capitolului IV C. civ.
A. Lipsa materială a consimțământului la încheierea căsătoriei
Această lipsă poate rezulta fie din neexprimarea consimțământului de către unul sau ambii viitori soți prin absența acestora, fie din refuzul de a consimți la căsătorie, care a fost nesocotit de ofițerul de stare civilă declarând încheiată căsătoria. Cu toate că art. 293 alin. (1) C. civ. dispune că este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 271 C. civ. care reglementează consimțământul la căsătorie, conform căruia „căsătoria se încheie între un bărbat și o femeie prin consimțământul personal și liber al acestora,” nu se poate susține că sancțiunea nulității absolute intervine în cazul în care consimțământul nu a fost exprimat în mod liber, având în vedere dispozițiile art. 297 C. civ. Astfel, în cazul viciilor de consimțământ, deci în situația în care consimțământul nu a fost exprimat în mod liber, sancțiunea care intervine este nulitatea relativă.
B. Lipsa vârstei matrimoniale
Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută. În ceea ce privește regimul juridic al nulității absolute a căsătoriei încheiate fără respectarea dispozițiilor legale cu privire la vârsta matrimonială poate fi acoperită în condițiile alin. (2) al art. 294 C. civ. care prevede că nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, (i) ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani, sau (ii) dacă soția a dat nastere unui copil ori (iii) a rămas însărcinată.
Sancțiunea nulității absolute intervine indiferent dacă doar unul sau ambii soți nu aveau vârsta de 16 ani împliniți, ori dacă aveau sau nu încuviințarea și autorizarea prevăzute pentru căsătoria minorului în vârstă de 16 ani, cu toate că este puțin probabil ca instanța de tutelă se autorizeze căsătoria unui minor în vârsta de până la 16 ani.
C. Bigamia
Existența unei căsătorii anterioare, nedesfăcute a unuia dintre soți face ca, prin încheierea celei de-a doua căsătorii, acesta să devină bigam. În această ipoteză, sancțiunea ce intervine nu poate fi decât nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii. În practica judecătorească s-a decis că desfacerea primei căsătorii prin divorț nu înlătură nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii încheiată prin încetarea impedimentului pe care-l constituie calitatea de persoană căsătorită a unui dintre soți.
În ceea ce privește desfacerea căsătoriei, existența bigamiei este analizată în funcție de forma divorțului. Astfel, în cazul divorțului pronunțat de instanța de tutelă, data desfacerii căsătoriei este data rămânerii definitive a hotărârii de divorț, iar în cazurile divorțului pe cale administrativă sau notarială, data eliberării certificatului de divorț de către ofițerul de stare civilă, respectiv de notarul public. În cazul divorțului din culpă, când soțul reclamant moare pe parcursul procesului, iar mostenitorii săi continuă acțiunea de divorț, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului soțului reclamant și nu încetată prin deces.
În ceea ce privește continuarea acțiunii de divorț de către moștenitorii soțului decedat apreciem că o nouă căsătorie a soțului supraviețuitor ulterior datei decesului și anterior rămânerii definitive a hotărârii de divorț ar trebui considerată valabilă, din moment ce prima căsătorie nu mai este în ființă. În acest sens s-a decis și în practica judiciară, respectiv că desființarea celei dea doua căsătorii pentru bigamie ar fi de un formalism excesiv, din moment ce, oricum, prima căsătorie nu mai este în ființă si deci impedimentul la căsătorie nu mai subzistă.
În ipoteza în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit, iar ulterior această hotărâre declarativă de moarte este anulată, nouă căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință. Astfel, legiuitorul român a acordat prioritate celei de-a doua căsătorii: prima căsătorie este considerată desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
D. Rudenia în gradul prohibit de lege
Este sancționată cu nulitatea absolută căsătoria încheiată între rudele în linie dreaptă (indiferent de grad), precum si căsătoria încheiată între rudele în linie colaterală până la gradul IV inclusiv, indiferent dacă rudenia este firească sau civilă, rezultată din adopție, ori rudenia este din căsătorie sau din afara acesteia.
Cu titlu de excepție, în cazul rudelor în linie colaterală de gradul IV, în temeiul art. 274 alin. (4) C. civ. pentru motive temeinice și în baza unui aviz medical special dat în acest sens, căsătoria acestor rude poate fi autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea, fără a face distincție între rudenia firească și cea civilă.
E. Alienația și debilitatea mintală
Căsătoria persoanelor alienate sau debile mintal este nulă absolut, chiar dacă a fost încheiată într-un moment de luciditate. Dispozițiile legale nu fac nicio distincție între existența sau lipsa momentului de luciditate și nu interesează nici dacă aceste persoane au fost sau nu puse sub interdicție judecătorească. Așa cum s-a decis în practica judecătorească, pentru corecta soluționare a unei acțiuni în constatarea nulității unei căsătorii este necesar să se stabilească, pe calea unei expertize psihiatrice, dacă soțul era alienat mintal sau debil mintal la data încheierii căsătoriei, fiindcă numai în această situație căsătoria este lovită de nulitate absolută.
F. Lipsa diferenței de sex
Cu toate că art. 293 alin. (1) C. civ. nu prevede în mod expres această cauză de nulitate absolută, având în vedere art. 277 alin. (1) C. civ. care prevede că este interzisă căsătoria între persoane de același sex și art. 271 C. civ. conform căruia căsătoria se încheie între un bărbat și o femeie, apreciem că este evidentă sancțiunea nulității absolute. Prin lipsa diferenței de sex trebuie să înțelegem și situația persoanelor cu malformații care fac imposibilă această diferență și implicit relațiile de căsătorie. Totodată, trebuie să avem în vedere și că potrivit art. 277 alin. (2) C. civ. Căsătoriile încheiate sau contractate în străinătate între persoane de același sex de cetățeni străini, sau străini, nu sunt recunoscute în România.
G. Lipsa solemnității și a publicității celebrării căsătoriei
Lipsa solemnității, fie că este totală, fie că este parțială, atrage nulitatea absolută a căsătoriei. Art. 287 alin. (1) C. civ. prevede că viitorii soți trebuie să se prezinte personal la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a doi martori, în fața ofițerului de stare civilă. Din aceste dispoziții legale rezultă că elementele solemnității constau în: (i) căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă; (ii) căsătoria se încheie într-un anumit loc; (iii) căsătoria se încheie în prezența efectivă si concomitentă a viitorilor soți care îsi exprimă personal și succesiv consimțământul, în prezența a doi martori.
Astfel, putem enumera ca și cauze care duc la inexistența solemnității: lipsa ofițerului de stare civilă de la celebrarea căsătoriei; lipsa unuia dintre viitorii soți; neexprimarea consimțământului conform legii; nedeclarea încheierii căsătoriei de ofițerul de stare civilă; lipsa martorilor la încheierea căsătoriei. Lipsa de publicitate a căsătoriei face ca aceasta să fie considerată clandestină. Spre deosebire de reglementarea anterioară a Codului familiei, Codul civil nu a mai preluat lipsa publicității declarației de căsătorie ca și cauză de nulitate absolută. Publicitatea poate să fie reală, dar si virtuală, în sensul că accesul oricărei persoane care doreste să asiste la încheierea căsătoriei este asigurat. Cu toate acestea, fie că sunt sau nu prezente mai multe persoane, este obligatorie prezența a doi martori.
H. Necompetența materială a ofițerului de stare civilă
Această cauză de nulitate absolută rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 102 C. civ. care instituie principiul error communis facit ius. Este lovită de nulitate absolută căsătoria care a fost oficiată de o persoană care nu avea calitatea de ofițer de stare civilă, cu excepția cazului în care a exercitat, în mod public, atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar viitorii soți nu au cunoscut lipsa acestei calități, în momentul încheierii căsătoriei. Nu atrage sancțiunea nulității încălcarea competenței personale sau a celei teritoriale a ofițerului de stare civilă.
I. Căsătoria fictivă
Spre deosebire de vechea reglementare, în care acest caz de nulitate absolută era relevat doar de literatura de specialitate, nefiind prevăzut în mod expres de legiuitor, Codul civil reglementează acest motiv de nulitate absolută. Căsătoria este fictivă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:
a) căsătoria nu s-a încheiat în scopul întemeierii unei familii, ci s-a încheiat în scopul obținerii unor efecte secundare sau de a eluda anumite dispoziții legale;
b) cauza de nulitate anterioară sau concomitentă încheierii căsătoriei nu a fost acoperită prin conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată, sau au trecut doi ani de la încheierea căsătoriei.
Căsătoria fictivă reprezintă atât o formă specială de simulație, cât si o formă a fraudei la lege. Potrivit art. 295 alin. (2) C. civ. nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit una dintre următoarele cauze: (i) conviețuirea soților; (ii) soția a născut sau (iii) a rămas însărcinată, sau (iv) au trecut doi ani de la încheierea căsătoriei.
S-a decis că nu se poate reține fictivitatea căsătoriei din simpla împrejurare că locuința a fost obținută de soțul reclamant de la unitatea unde a lucrat, iar la divorț a fost atribuită, potrivit legii, soției, deoarece aceste fapte nu au nimic ilicit si nici nu probează că scopul încheierii căsătoriei ar fi fost, pentru soție, acela de a obține folosința locuinței, iar nu întemeierea unei familii. De asemenea, în practica judecătorească, cel mai des întâlnit caz de căsătorie fictivă a fost căsătoria încheiată între autorul infracțiunii de viol sau alți participanți și victimă în scopul exonerării de răspundere penală, în temeiul art. 197 alin. (5) C. pen., până la abrogarea acestuia prin Legea nr. 197/2000 pentru modificarea și completarea Codului penal.
Printre alte cazuri de căsătorie fictivă, în practică s-a stabilit că reprezintă o căsătorie fictivă acea căsătorie încheiată în scopul de a obține exclusiv schimbarea numelui de familie și a beneficia de o nouă identitate și de un nou pașaport, întrucât, pentru anumite fapte ilicite, săvărșite în Grecia, i s-a menționat pe pașaportul avut, de către autoritățile elene, interdicția de ședere pe teritoriul acestei țări.
O formă a căsătoriei fictive este căsătoria de conveniență. Căsătoria de conveniență este definită de art. 2 lit. l din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România ca fiind „căsătoria încheiată cu singurul scop de a eluda condițiile de intrare si sedere a străinilor si de a obține dreptul de sedere pe teritoriul României.”
Potrivit art. 63 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, Oficiul Român pentru Imigrări refuză prelungirea dreptului de sedere obținut în baza căsătoriei dacă, în urma verificărilor efectuate, rezultă că acea căsătorie este de conveniență. Elementele pe baza cărora se poate constata faptul că o căsătorie este de conveniență pot fi următoarele:
a) coabitarea matrimonială nu există;
b) soții nu s-au cunoscut înaintea căsătoriei;
c) lipsa unei contribuții efective la îndeplinirea obligațiilor născute din căsătorie;
d) soții nu vorbesc o limbă înțeleasă de amândoi;
e) există date că anterior unul dintre soți a încheiat o căsătorie de conveniență;
f) soții sunt inconsecvenți în declararea datelor cu caracter personal, a circumstanțelor în care s-au cunoscut ori a altor informații relevante despre acestia;
g) încheierea căsătoriei a fost condiționată de plata unei sume de bani între soți, cu excepția sumelor primite cu titlu de dotă.
Constatarea acestor elemente se realizează de către ofițerul de interviu, lucrătorul din cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, cu atribuții în constatarea existenței elementelor căsătoriei de conveniență. Aceste elemente pot rezulta din:
a) datele obținute în urma interviului;
b) înscrisuri;
c) declarațiile celor în cauză sau ale unor terțe persoane;
d) controale la domiciliul conjugal sau alte verificări suplimentare.
Fiind o formă a căsătoriei fictive, apreciem că nulitatea absolută a căsătoriei de conveniență se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit una dintre următoarele cauze: (i) conviețuirea soților; (ii) soția a născut sau (iii) a rămas însărcinată, sau (iv) au trecut doi ani de la încheierea căsătoriei.
3.3 Cazuri de nulitate relativă
Cazurile de nulitate relativă a căsătoriei sunt reglementate de Secțiunea a 2-a a Capitolului IV C. civ.
A. Lipsa încuviințării sau autorizării în cazul căsătoriei minorului
Potrivit art. 297 alin. (1) C. civ. în cazul lipsei încuviințării sau autorizării sancțiunea aplicabilă va fi nulitatea relativă a căsătoriei încheiate de minorul în vârstă de 16 ani. Așa cum am arătat când am analizat vârsta matrimonială, pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi ori, după caz, a tutorelui si cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul.
Cu privire la încuviințare, dacă unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului. Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitate de a-si manifesta voința, încuviințarea celuilalt părinte este suficientă. De asemenea, în cazul în care exercitarea autorității părintești se face de către un singur părinte, este suficientă încuviințarea părintelui care exercită autoritatea părintească. Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintesti.
În ceea ce privește minorul care a împlinit vârsta de 16 ani căruia instanța de tutelă i-a recunoscut, în temeiul art. 40 C. civ., capacitate deplină de exercițiu anticipată, apreciem că acesta se poate căsători fără să existe motive temeinice, aviz medical, încuviințarea ocrotitorului legal și/sau autorizarea instanței de tutelă, la fel ca și persoana care a împlinit vârsta de 18 ani.
În ceea ce privește persoana care poate invoca această cauză de nulitate, art. 297 alin. (2) C. civ. dispune că poate fi invocată numai de cel a cărui încuviințare era necesară. 7.3.2. Viciile de consimțământ Art. 298 alin. (1) C. civ. prevede că la cererea soțului al cărui consimțământ a fost viciat prin eroare, dol sau violență poate fi anulată căsătoria
Eroarea cu privire la identitatea fizică a celuilalt soț, constituie temeiul pentru anularea căsătoriei prin vicierea consimțământului prin eroare. Eroarea constituie viciu de consimțământ numai dacă poartă asupra identității fizice a celuilalt soț. Dolul, eroarea provocată prin manopere dolosive, este cauză de nulitate relativă dacă vizează calitățile esențiale ale soțului care a provocat-o și dacă acea împrejurare a determinat consimțământul celuilalt soț.
Dolul – eroarea provocată – are un domeniu de aplicare mai puțin restrictiv decât cel a erorii, în sensul că poate constitui viciu de consimțământ chiar dacă poartă asupra altor elemente decât identitatea fizică a celuilalt soț. Dolul cuprinde un element subiectiv – intenția de a induce în eroare si un element obiectiv – mijloacele dolosive. El trebuie să provină de celălalt soț. Dolul poate fi săvârsit atât prin acțiune (dolul comisiv), cât si prin inacțiune (dolul omisiv sau dolul prin reticență). De exemplu, constituie dol prin reticență faptul că unul dintre soți, desi stia că este bolnav, nu a comunicat acest lucru celuilalt soț. Pentru a fi cauză de nulitate, mijloacele viclene folosite de unul dintre soți trebuie să fie determinante pentru ca celălalt soț să-si manifeste consimțământul. Caracterul determinant va fi analizat de la caz la caz, in concreto, de instanța de tutelă, care trebuie să țină seama de experiența de viață, pregătirea si alte date privitoare la cel care se pretinde victimă a mijloacelor dolosive. De exemplu, dacă viitorul soț a fost indus în eroare, prin mijloace viclene, de către celălalt soț cu privire la starea sa materială, socială sau adevărata vârstă, nu suntem în prezența vicierii consimțământului. Dimpotrivă, eroarea provocată prin mijloace viclene asupra stării sănătății viitorului soț constituie viciu de consimțământ la căsătorie, deoarece viitorii soți sunt obligați să-si comunice reciproc starea sănătății.
Violența, constrângerea exercitată asupra unuia sau ambilor soți constituie cauză de nulitate relativă a căsătoriei. Violența viciază consimțământul viitorului soț prin teama care i-a fost provocată ca urmare a constrângerii fizice sau morale exercitate împotriva sa. Violența cuprinde un element obiectiv – constrângerea, si un element subiectiv – teama insuflată.
Argumentul de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distringuere debemus, ar justifica punctul de vedere potrivit căruia atât violența fizică, cât si violența morală pot constitui viciu de consimțământ. Din perspectivă practică, violența fizică ca viciu de consimțământ este puțin probabil că poate fi aplicabil, având în vedere condițiile încheierii căsătoriei. Violența psihică presupune luarea în considerare a unor aspecte precum vârsta, pregătirea si experiența pretinsei victime s.a.
În ceea ce privește „temerea reverențioasă”, rezultând din respectul datorat părinților sau altor rude, nu constituie viciu de consimțământ. Violența morală se apreciază in concreto, în raport de gravitatea si intensitatea sa, având în vedere starea psihică a soțului al cărui consimțământ a fost viciat.
B. Lipsa discernământului
Art. 299 C. civ. prevede că este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ. Persoanele lipsite temporar de facultățile mintale nu se pot căsători în intervalul de timp în care discernământul lipseste, pentru considerentul că nu pot exprima un consimțământ valabil. Spre deosebire de persoanele alienate sau debile mintal, a căror căsătorie ar fi lovită de nulitate absolută, aceștia neputând să se căsătorească niciodată, căsătoria persoanelor lipsite de discernământ este lovită de nulitate relativă. 7.3.4. Existența tutelei Acest caz de nulitate relativă este prevăzut de art. 300 C. civ. care dispune că este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată între tutore și persoana aflată sub tutela sa. În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor care reglementează instituția nulității căsătoriei pentru existența tutelei, art. 26 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că „existența tutelei constituie cauză de nulitate relativă a căsătoriei numai în cazul căsătoriilor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil.”
Regimul juridic al nulității căsătoriei
Regimul juridic al nulității căsătoriei desemnează regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau relativă, respectiv (i) cine poate invoca nulitatea, (ii) termenul în care poate fi invocată și (iii) dacă nulitatea poate fi sau nu acoperită prin confirmare.
A. Regimul juridic al nulității absolute a căsătoriei
Referitor la persoanele care pot invoca nulitatea absolută: acțiunea în constatarea nulității absolute a căsătoriei poate fi formulată de orice persoană interesată. De asemenea, această acțiune poate fi introdusă și de procuror, însă numai înainte de încetarea sau desfacerea căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul poate introduce această acțiune și după încetarea sau desfacerea căsătoriei, în cazul în care acesta ar acționa pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție.
În privința termenului în care poate fi invocată: nulitatea absolută poate fi invocată oricând atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție, având în vedere că art. 296 C. civ. Nu prevede niciun termen special de prescripție, fiind astfel aplicabil dreptul comun. Cu privire la acoperirea prin confirmare: nulitatea absolută poate fi confirmată. Codul civil reglementează în mod expres cele două cazuri în care nulitatea absolută poate fi confirmată: (i) în cazul căsătoriei minorului și (ii) în cazul căsătoriei fictive, respectiv căsătoriei de conveniență.
În cazul căsătoriei minorului, art. 294 alin. (2) C. civ. dispune că nulitatea absolută a căsătoriei se acoperă atunci când până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de desființare a căsătoriei ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut, ori a rămas însărcinată.
Iar în cazul căsătoriei fictive, potrivit art. 295 alin. (2) C. civ. nulitatea absolută a căsătoriei se acoperă atunci când până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de desființare a căsătoriei a intervenit conviețuirea soților, dacă soția a născut, sau a rămas însărcinată, ori au trecut doi ani de la data încheierii căsătoriei.
B. Regimul juridic al nulității relative a căsătoriei
Referitor la persoanele care pot invoca nulitatea relativă: acțiunea în anularea căsătoriei poate fi introdusă de persoana ocrotită prin norma de drept încălcată. În funcție de cauza de nulitate relativă, acțiunea în anularea căsătoriei poate fi formulată de următoarele persoane:
a) persoana sau autoritatea care trebuia să încuviințeze căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani;
b) procurorul sesizat de instanța de tutelă, în cazul lipsei autorizării instanței de tutelă pentru încheierea căsătoriei;
c) soțul al cărui consimțământ a fost viciat prin eroare, dol sau violență;
d) persoana care în momentul căsătoriei era lipsită vremelnic de discernământ;
e) minorul aflat sub tutelă.
Regula este că acțiunea în anularea căsătoriei are un caracter personal, dreptul la această acțiune nu se transmite moștenitorilor. Excepția de la această regulă constă în posibilitatea ca acțiunea să fie pornită de unul dintre soți și să fie continuată de oricare dintre moștenitorii acestua.
În privința termenului în care poate fi invocată: acțiunea în anularea căsătoriei este prescriptibilă în termen de 6 luni, care începe să curgă de la momente diferite în funcție de cauza de nulitate relativă, astfel:
a) de la data încetării violenței sau, după caz, de la data cunoașterii erorii sau a dolului;
b) de la data cunoașterii lipsei vremelnice a discernământului;
c) de la data la care cei a căror încuviințare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat cunoștință de aceasta;
d) de la data încheierii căsătoriei încheiate între tutore și minorul aflat sub tutela sa. Cu privire la acoperirea prin confirmare: nulitatea relativă poate fi confirmată. Codul civil reglementează două categorii de cauze de acoperire a nulității relative, respectiv cauze speciale de acoperire prin confirmare și cauze generale de acoperire prin confirmare aplicabile tuturor cazurilor de nulitate relativă.
Sunt cauze speciale de acoperire prin confirmare:
a) în cazul încuviințării ocrotitorului legal și autorizării instanței de tutelă nulitatea relativă a căsătoriei se acoperă dacă s-au obținut încuviințările și autorizarea cerute de lege până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de desființate a căsătoriei;
b) în cazul viciilor de consimțământ, nulitatea relativă a căsătoriei se acoperă dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data încetării violenței sau de la data descoperirii dolului sau a erorii;
c) în cazul lipsei discernământului, nulitatea relativă a căsătoriei se acoperă dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data descoperirii lipsei vremelnice a facultăților mintale.
Sunt cauze generale de acoperire prin confirmare, în toate cazurile de nulitate relativă:
a) ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani;
b) dacă soția a născut;
c) dacă soția a rămas însărcinată.
3.5 Efectele nulității căsătoriei
Efectul nulității absolute sau relative, exprese sau virtuale, a căsătoriei este acelasi:
– desființarea atât pentru viitor (ex nunc), cât si pentru trecut (ex tunc) a căsătoriei. Efectele nulității căsătoriei constituie obiect de analiză dintr-o dublă perspectivă:
a) cu privire la relațiile dintre soți;
b) cu privire la relațiile dintre părinți și copii.
Consecințele faptului că soții sunt considerați că nu au fost niciodată căsătoriți sunt următoarele:
– soții nu au avut obligații rezultând din situația de persoane căsătorite;
– soții dobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei;
– suspendarea prescripției extinctive nu a operat între soți, cu excepția cazului în care au fost separați în fapt;
– pierderea capacității depline de exercițiu, dacă se constată nulitatea sau se anulează căsătoria înainte ca soțul să fi împlinit vârsta de 18 ani;
– regimul matrimonial nu a existat;
– obligația de întreținere între soți nu a existat;
– dreptul de mostenire al soțului supraviețuitor nu operează.
Constatarea nulității absolute si anularea căsătoriei nu au efecte retroactive în două ipoteze speciale: cu privire la relațiile dintre părinți si copii, ipoteza căsătoriei putative. Potrivit dispozițiilor art. 305 alin. (1) C. civ., nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor care îsi păstrează situația de copii din căsătorie. Relațiile personale și patrimoniale dintre părinți si copii sunt reglementate de dispozițiile prevăzute în materia divorțului, iar drepturile succesorale între părinți si copii nu sunt afectate.
Instanța, constatând nulitatea căsătoriei, trebuie să dispună: (i) exercitarea autorității părintești, (ii) locuința copilului, (iii) drepturile părintelui separat de copil, (iv) contribuția părinților la cheltuielile de crestere, educare, învățătură si pregătire profesională.
Căsătoria putativă
Este căsătoria care produce efecte față de soțul care a fost de bună-credință la încheierea acesteia, cu toate că se constată nulitatea absolută sau se anulează respectiva căsătorie. Potrivit dispozițiilor art. 304 alin. (1) C. civ., soțul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea instanței de tutelă rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă. De asemenea, potrivit art. 304 alin. (2) C. civ., în acest caz, raporturile patrimoniale dintre fosții soți sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț.
Pentru existența căsătoriei putative este necesară îndeplinirea următoarelor două condiții cumulative:
a) existența unei căsătorii nule sau anulabile,
b) existența bunei-credințe a unuia sau ambilor soți la momentul încheierii căsătoriei. In materia încheierii căsătoriei, buna-credință înseamnă necunoasterea de către ambii soți, respectiv, de către unul dintre ei, a cauzei nulității înainte sau concomitent încheierii căsătoriei. Principiul bona fides presumitur este aplicabil, ceea ce înseamnă că dovada relei-credințe trebuie făcută de cel care o invocă.
Efectele căsătoriei putative se analizează:
– în funcție de buna – credință a ambilor soți (când hotărârea judecătorească de desființare a căsătoriei produce efecte numai pentru viitor) si
– în funcție de buna – credință a unui singur soț (când hotărârea judecătorească de desființare a căsătoriei produce efecte atât pentru trecut, cât și pentru viitor).
În ambele ipoteze, relațiile personale dintre soți, capacitatea de exercițiu și relațiile patrimoniale dintre soți constituie aspectele din perspectiva cărora se analizează efectele căsătoriei putative.
A. Ipoteza bunei-credințe a ambilor soți
Cu privire la relațiile personale dintre soți, se poate afirma că, până la data la care hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută sau s-a anulat căsătoria:
- a existat obligația de fidelitate;
– a existat obligația de sprijin moral reciproc;
– a operat suspendarea prescripției, cu excepția situației în care soții au fost separați în fapt.
Având în vedere că textul art. 304 alin. (2) C. civ. precizează expres aplicarea dispozițiilor referitoare la divorț numai cu privire la raporturile patrimoniale, excluzând sfera raporturilor personal – nepatrimoniale, soțul care si-a schimbat numele prin căsătorie îsi recapătă numele avut anterior. Cu privire la capacitatea de exercițiu, căsătoria putativă nu produce niciun efect, în sensul că atunci când nulitatea căsătoriei a fost pronunțată anterior împlinirii de către soți a vârstei de 18 ani, capacitatea de exercițiu astfel dobândită nu se pierde.
Relațiile patrimoniale dintre soți sunt guvernate de regulile consacrate de legiuitorul român în materia divorțului. În consecință, regimul matrimonial ales de soți a existat și și-a produs efectele până la constatarea nulității sau anularea căsătoriei; obligația de întreținere între soți a existat si poate exista în viitor între fostii soți; fiecare soț beneficiază de dreptul de mostenire dacă decesul celuilalt soț s-a produs anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii judecătoresti prin care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria.
B. Ipoteza bunei-credințe a unui singur soț
Numai soțul de bună-credință este considerat că a avut calitatea de soț până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoresti prin care se constată nulitatea absolută sau se anulează căsătoria. Consecințele acestui principiu sunt relevate dintr-o triplă perspectivă. Cu privire la relațiile personale dintre soți, se impune efectuarea următoarelor precizări:
– obligația de fidelitate si obligația de sprijin moral au existat numai pentru soțul de bunăcredință;
– suspendarea prescripției a operat numai în favoarea soțului de bună-credință;
– dacă soțul de bună-credință si-a schimbat numele prin căsătorie, acesta va reveni la numele avut anterior încheierii căsătoriei.
Cu privire la capacitatea de exercițiu, căsătoria putativă nu produce niciun efect pentru soțul de bună-credință, în sensul că atunci când nulitatea căsătoriei a fost pronunțată anterior împlinirii de către acesta a vârstei de 18 ani, capacitatea de exercițiu astfel dobândită nu se pierde.
Cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți, regulile sunt următoarele:
– numai soțul de bună-credință poate fi creditorul obligației de întreținere, în aceleasi
condiții din materia divorțului;
– numai soțul de bună-credință poate beneficia de posibilitatea acordării unor despăgubiri, în condițiile art. 388 C. civ.;
– numai soțul de bună-credință poate beneficia de posibilitatea acordării prestației compensatorii, în condițiile art. 390-393 C. civ.;
– numai soțul de bună-credință beneficiază de dreptul de mostenire asupra bunurilor celuilalt soț cu respectarea următoarei condiții: decesul să fi intervenit până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoresti de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei;
– în cazul în care soții au ales aplicarea unui regim matrimonial de comunitate, beneficiarii comunității de bunuri sunt atât soțul de bună-credință, cât si soțul de rea-credință, deoarece în caz contrar, s-ar institui un regim matrimonial special ce nu este reglementat;
– nulitatea căsătoriei atrage nulitatea donației făcute soțului de rea-credință.
Capitolul IV
Relațiile personale dintre soți (art. 307 – 311 – Noul Cod Civil ) –efect al căsătoriei
4.1 Considerații generale
Capitolul V al Codului civil reglementează drepturile si îndatoririle personale ale soților.
“Titlul II. Casatoria
Capitolul V. Drepturile si indatoririle personale ale sotilor
Art. 307. Reglementarea raporturilor personale dintre soti. DispoAzitiile prezentului capitol se aplica raporturilor personale dintre soti, oricare ar fi regimul lor matrimonial.
Art. 308. Luarea deciziilor de catre soti. Sotii hotarasc de comun acord in tot ceea ce priveste casatoria. Art. 305-311
Art. 309. Indatoririle sotilor. (1) Sotii isi datoreaza reciproc respect, fidelitate si sprijin moral.
(2) Ei au indatorirea de a locui impreuna. Pentru motive temeinice, ei pot hotari sa locuiasca separat.
Art. 310. Independenta sotilor. Un sot nu are dreptul sa cenzuAreze corespondenta, relatiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt sot.
Art. 311. Schimbarea numelui de familie. (1) Sotii sunt obligati sa poarte numele declarat la incheierea casatoriei.
(2) Daca sotii au convenit sa poarte in timpul casatoriei un nume comun si l-au declarat potrivit dispozitiilor art. 281, unul dintre soti nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativa decat cu consimtamantul celuilalt sot.”
In ceea ce priveste casatoria, noua reglementare nu este fundamental deosebită de cea actuala. Se constata insa o alunecare spre aplicarea teoriei contractualiste a casatoriei, prin introducerea posibilitatii incheierii unei conventii matrimoniale, prin care viitorii soti, sau sotii, in cazul incheierii acesteia in timpul casatoriei, isi pot alege regimul matrimonial aplicabil sau pot include clauze de preciput, nemaifiind nevoiti ca, prin incheierea casatoriei, sa supuna unor norme legale imperative si unice toate aspectele organizarii vietii lor de familie.
Cu privire la dreptul de a incheia o casatorie, in noul Cod civil se precizeaza, in mod expres, conditia diferentei de sex, casatoria putandu-se incheia doar intre barbat si femeie. Mai mult decat atat, Codul civil precizeaza faptul ca nici casatoriile dintre persoane de acelasi sex incheiate sau contractate in strainatate, fie de cetateni romani, fie de cetateni straini, nu sunt recunoscute in Romania.
Potrivit dispozitiilor art. 282 din Codul civil, cu privire la numele viitorilor soti, va exista si posibilitatea ca unul dintre ei sa-si pastreze numele dinaintea casatoriei, iar celalalt sa poarte numele lor reunite.
Prin noul Cod civil roman se reglementeaza mai clar si mai complet drepturile si indatoririle personale ale sotilor, in sensul in care sunt precizate expres obligatiile personale ale sotilor privind respectul reciproc, fidelitatea si sprijinul moral, dar, in acelasi timp, este ocrotita si independenta acestora, prin interdictiile privind cenzurarea corespondentei, a relatiilor sociale sau a alegerii profesiei celuilalt sot.
4.2 Art. 307 – Reglementarea raporturilor personale dintre soți
Căsătoria produce efecte cu privire la raporturile personale nepatrimoniale ale soților și cu privire la capacitatea de exercițiu a femeii minore care se căsătorește. De asemenea, căsătoria naște între soți și raporturi patrimoniale specifice. Raporturile personale nepatrimoniale reprezintă principalul conținut al relațiilor dintre soți și principalul efect al căsătoriei. Ele implică, pe de o parte, o serie de îndatoriri reciproce ale soților, iar pe de altă parte, o relativă independență a acestora.
Codul familiei a reglementat expres numai obligația reciprocă a soților de a-și acorda sprijin moral (art. 2) și problema numelui soților (art. 28). Celelalte obligații, precum obligația de fidelitate, îndatoririle conjugale, obligația de a locui împreună se desprind din analiza altor norme juridice, unele extrinseci Codului familiei. Noul Cod civil acoperă această lacună și reglementează expres îndatoririle soților (art. 309), precum obligația de a fidelitate și de a locui împreună.
În plus, art. 310 consacră independența soților în ceea ce privește corespondența, relațiile sociale și alegerea profesiei.
Art. 308 – Luarea deciziilor de către soți
Ca și de lege lata, noul Cod civil nu prevede expres ce se întâmplă în cazul în care soții nu se înțeleg. Desigur că o asemenea împrejurare trebuie privită în raport cu art. 21 din Constituție, care prevede că accesul la justiție nu poate fi îngrădit. Într-adevăr, în cazul în care unul dintre soți nu-și îndeplinește obligațiile cu caracter personal care-i revin în timpul căsătoriei, se poate cere instanței judecătorești să pronunțe desfacerea căsătoriei prin divorț. Astfel, divorțul este sancțiunea specifică sau, în anumite cazuri, remediul atunci când soții nu își îndeplinesc obligațiile personale și, din acest motiv, raporturile dintre ei nu mai pot continua.
4.4 Art. 309 – Îndatoririle soților
Conform alin.1 "(1) Sotii isi datoreaza reciproc respect, fidelitate si sprijin moral.” al acestui articol există mai multe obligații cu privire la relațiile personale dintre soti :
a. Datoria de respect este expresia sintetică a îndatoririi de fidelitate și de asistență morală, și de asemenea, indicatorul calitativ al echilibrului reciprocității între soți. Potrivit articolului 310 din Noul Cod civil, aceasta vizează persoana, personalitatea celuilalt soț, inclusiv viața privată a acestuia, nefiind îngăduit niciunuia dintre soți să cenzureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesională a celuilalt soț.
b. Obligația de sprijin reciproc moral. Aceasta este o consecință a prieteniei și a afecțiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie . Pornind de la această idee, legiuitorul stabilește că soții sunt datori a-și acorda sprijin moral unul altuia .
Această obligație constă în sprijinul pe care unul dintre soți trebuie să-l acorde celuilalt. Sprijinul moral presupune totodată ca relațiile dintre soți, în orice împrejurări, să se caracterizeze prin sinceritate, înțelegere, încurajare, toleranță și susținere reciprocă.
În realizarea acestei obligații, soților le revin următoarele îndatoriri: să fie sinceri; să fie răbdători; să promoveze buna înțelegere și comunitatea matrimonială de viață; să se încurajeze și să se stimuleze reciproc în activitățile lor familiale, profesionale și obștești; să apere, la nevoie, cinstea și reputația celuilalt; să se sprijine reciproc în caz de boală, infirmitate ori alte asemenea situații speciale .
În esență, această obligație își are fundamentul în solidaritatea pe care soții trebuie să o manifeste reciproc, în toate ipostazele legale și morale ale vieții de familie. Reciprocitatea sprijinului moral rezultă atât din reciprocitatea prieteniei și afecțiunii ce stau la baza raporturilor dintre membrii familiei, cât și din principiul general al egalității în drepturi și obligații, consacrat de art. 258 alin. 1 din Noul Cod Civil. Se impune o asemenea concluzie, întrucât sprijinul moral este o îndatorire a fiecărui soț .
Neîndeplinirea obligației de sprijin moral constituie motiv temeinic de divorț, dar poate îmbrăca și forma mai gravă a contravenției prevăzută de Legea nr. 61/1991 sau a infracțiunii de abandon de familie sancționată de art. 305 din Codul penal .
c. Obligația de fidelitate. Deși Codul civil nu o spune expres, nu exista nici o îndoială asupra existenței obligației de fidelitate a fiecăruia dintre soti față de celălalt, a cărei încălcare constituie adulterul . Codul civil se referă la unele consecințe ale acestei obligații. Astfel, prezumția de paternitate, prevăzută de art. 414 C.civ., se întemeiază pe obligația de fidelitate a soției. Dacă această obligație exista pentru femeie, ea există, în virtutea principiului egalității dintre sexe, și pentru bărbat. Încălcarea obligației de fidelitate poate constitui un element de care să se țină seama în cadrul motivelor de divert. Sub aspect penal, această încălcare constituie, infracțiunea de adulter. De principiu, obligația de fidelitate presupune nu numai interdicția soților de a avea raporturi sexuale cu alte persoane, ci și sinceritatea, încrederea și loialitatea pe care aceștia trebuie să le așeze la baza tuturor raporturilor dintre ei. De fapt, obligația de fidelitate este direct dependentă de îndeplinirea obligației de sprijin moral. S-ar putea concluziona că fidelitatea soților este o componentă a sprijinului moral reciproc la care aceștia sunt obligați .
Noul Cod civil prevede obligația de fidelitate alături de obligația de respect și de a-și acorda sprijin moral. Această împrejurare, pe lângă conotații de ordin formal, denotă și legătura de interdependență ce există între cele trei obligații specifice raporturilor dintre soți. Se poate aprecia că aceste obligații sunt esențiale pentru realizarea și menținerea unității familiale .
Potrivit alin. 2“ (2) Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat“ al acestui articol finalitatea relațiilor dintre soti impune obligația lor de a locui împreună . Făcând aplicarea acestei obligații, unele acte normative cuprind dispoziții care facilitează viața în comun a soților. În tot ceea ce privește căsătoria, deci și în privința locuinței, sotii decid de comun acord.Ei se pot înțelege, pentru motive temeinice, ca fiecare să aibă domicilii separate. În cazul în care soții nu cad de acord în privința domiciliilor separate, deosebim două situații:
a) când exista motive temeinice în sensul domiciliilor separate;
b) când nu există asemenea motive.
În prima situație, sunt posibile, domicilii separate ale soților. În cea de-a doua situație, neînțelegerea dintre soti poate constitui un element în cadrul motivelor de divorț. Astfel, refuzul nejustificat al unuia din soti de a locui împreună cu celălalt soț ar putea conduce la concluzia că nu mai este cu putință continuarea căsătoriei și, ca urmare, ar putea constitui un motiv de divorț.
Pe de altă parte, comportarea necorespunzătoare în relațiile de familie – constând în privarea de locuința, de către un soț a celuilalt, prin izgonirea din domiciliul comun, prin refuzul de a-1 reprimi sau în orice alt mod – este sancționata, după caz, penal sau contravențional și civil. Astfel, Tribunalul Suprem, încă prin decizia de îndrumare nr. 5 din 11 mai 1967 , arătase ca o asemenea comportare poate constitui infracțiunea de abandon de familie și ca, odată cu pronunțarea hotărârii de condamnare a celui vinovat, instanta urmează să ia măsurile de restabilire a situației de fapt anterioară săvârșirii infracțiunii, aceasta măsura putând fi luată în tot cursul procesului, la simplă cerere a celor interesați, dacă schimbarea situației de fapt este posibilă.
Codul penal prevede în art. 305 lit. a, că săvârșește infracțiunea de abandon de familie, și acela care alungă pe o persoană față de care are obligația de întreținere, expunând-o la suferințe fizice sau morale. În art. 170 C. proc. pen. se arăta ca organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului sau a instanței de judecată, poate lua măsura restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situații a rezultat în mod vădit din comiterea infracțiunii și restabilirea este posibilă. Noul Cod civil prevede, expessis verbis obligația soților de a locui împreună și, pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat. S-a decis că un soț nu poate cere evacuarea celuilalt soț pentru comportarea să.
Separat de îndatorirea soților de a locui împreună, Noul Cod civil reglementează detaliat regimul juridic al locuinței familiei (art. 321-324) ca parte a regimului primar impus soților indiferent de regimul lor matrimonial (art. 312, alin. 2). Locuința familiei este comună soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copii (art. 312, alin. 1 NCC), ca atare cohabitarea soților într-un anume imobil poate conferi acestuia statut de locuință conjugală și prin aceasta protecția specială a legii. În sine, separația faptică a soților nu înlătură calitatea familială a locuinței dacă sunt copii care au rămas la unul dintre soți. Dificultățile apar în stabilirea locuinței familiale în cazul soților fără copii și cu reședințe diferite sau a soților despărțiți faptic având în îngrijire copii din această căsătorie sau copii cu statut asimilat, precum și a soților care, separându-se au părăsit fiecare locuința familială. Îndatorirea de cohabitare, explicit enunțată de lege, nu exclude posibilitatea evacuării unuia dintre soți la cererea celuilalt dacă pârâtul, prin coportamentul său, face imposibilă conviețuirea.
Art. 310 – Independența soților
Dincolo de obligațiile lor reciproce, care restrâng libertatea soților, se păstrează, în mod firesc, o relativă independență a lor, în ceea ce privește viața lor socială și profesională. Spre deosebire de Codul familiei, care nu conținea nicio dispoziție în acest sens, art. 310 din C.civ. prevede că un soț nu are dreptul să cenzureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț. Astfel, niciunul dintre soți nu este îndreptățit să controleze și să își impună propriul punct de vedere cu privire la relațiile sociale ale celuilalt soț (incluzând aici întâlnirile, comunicarea, în general, și corespondența de orice fel) sau să cenzureze corespondența celuilalt soț. Evident, sunt avute în vedere relațiile normale, compatibile cu viața de familie, și nu situații care pun în discuție însăși căsătoria, prin nerespectarea obligațiilor inerente acesteia, cum sunt cele de coabitare, de a avea relații conjugale și de fidelitate.
Comportamentul unui soț de a controla relațiile sociale ale celuilalt sau de a-i impune o anumită conduită în această privință, poate constitui motiv temeinic de divorț, De asemenea, independența profesională implică libertatea fiecărui soț de a-și alege profesia, fără nicio discriminare între bărbat și femeie. Cu alte cuvinte, oricare dintre soți are dreptul să își aleagă profesia și locul de muncă, fără a avea nevoie de consimțământul celuilalt, iar acesta din urmă nu poate interveni asupra deciziei soțului său. Neîndoielnic, într-un climat familial normal, soții se vor consulta cu privire la alegerea profesiei și a locului de muncă al fiecăruia dintre ei. Nu se poate interzice, însă, de către instanța de judecată, la cererea unuia dintre soți, ca celălalt soț să-și exercite profesia pentru care a optat, chiar dacă o asemenea activitate pare să aducă atingere interesului familiei. Soții trebuie să rezolve singuri asemenea neînțelegeri, legate de exercitarea profesiei. În cazul în care exercitarea profesiei ar fi incompatibilă cu viața de familie și soții nu ajung la un acord, singura soluție judiciară este divorțul.
4.6 Art. 311 – Schimbarea numelui de familie
Potrivit alin. (1) Soții sunt obligați să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei. “
Soții sunt obligați să poarte pe toată durata căsătoriei numele declarat în fața ofițerului de stare civilă, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimțământul celuilalt soț. În cazul în care fiecare dintre soți și-a păstrat numele avut înainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui, pe cale administrativă, se poate face fără consimțământul celuilalt soț, cu privire la numele căruia această schimbare nu are niciun efect. Chiar dacă soții au un nume comun, schimbarea numelui de familie al unuia dintre ei nu atrage și schimbarea numelui, numai că, în această ipoteză, este necesar consimțământul celuilalt soț. Numele comun format prin reunirea numelor de familie poate fi schimbat la cererea ambilor soți, dacă aceștia optează pentru numele de familie dobândit prin naștere al unuia dintre ei ca nume comun, ori pentru soluția revenirii la numele purtat anterior căsătoriei.
Soțul supraviețuitor care rămâne cu numele comun din timpul căsătoriei, nume ce a fost al celuilalt soț înainte de încheierea acelei căsătorii încetata prin deces, se bucura de aceleași posibilități în caz de recăsătorire, deoarece, pe de o parte, nu se face distincția între modurile în care viitorul soț a dobândit numele sau și, pe de altă parte, exercițiul dreptului la nume nu poate fi îngrădit în lipsa unui text care să prevadă aceasta. În consecință, soțul supraviețuitor care se căsătorește poate să convină cu celălalt viitor soț să aibă ca nume comun, pe acela cu care a rămas după încetarea primei căsătorii prin deces, sau un nume comun format prin unirea numelor viitorilor soti din noua căsătorie. Soluția este în același sens dacă numele comun din căsătoria încetata prin deces a fost dobândit prin reunirea numelor viitorilor soti, care poate deveni comun în noua căsătorie.
Pentru aceleași motive, soțul divorțat, care a rămas cu numele comun dobândit la încheierea căsătoriei desfăcute, se poate învoi, în cazul recăsătoririi, de a purta acest nume ca nume comun cu noul soț sau de a avea un nume comun cu acesta format prin reunirea numelor lor.
Nu este posibil ca unul dintre viitorii soti să-și păstreze numele, iar celălalt, să adauge la numele sau și numele celuilalt, ori ca ambii soți sau numai unul dintre ei să-și aleagă un nume pe care nici unul dintre aceștia nu 1-a avut înainte de încheierea căsătoriei.
Indiferent la care posibilitate permisă de lege se opresc viitorii soti, ei trebuie să declare aceasta delegatului de stare civilă până în momentul încheierii căsătoriei. Dacă viitorii soți nu au declarat până în acest moment numele pe care urmează să-1 poarte în timpul căsătoriei, se considers că au înțeles să-și păstreze fiecare numele.
În timpul căsătoriei, soții sunt datori să poarte numele declarat cu ocazia încheierii acesteia, atâta vreme cât nu 1-au schimbat în condițiile prevăzute de lege.
Potrivit alin.“ (2) Dacă soții au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun și l-au declarat potrivit dispozitiilor art. 281, unul dintre soți nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu consimțământul celuilalt soț.“
În cazul în care soții au convenit să poarte, ca nume comun, numele lor reunite, ei trebuie să decidă și asupra ordinii în care acestea vor fi reunite, fiincă este inadmisibil ca unul dintre ei să le poarte într-o ordine, iar celălalt în altă ordine.
Indiferent de opțiunea aleasă, aceasta trebuie consemnată în declarația de căsătorie sau ulterior, printr-un înscris separat ce se va atașa acesteia.
Ofițerul de stare civilă, înainte de a lua consimțământul la căsătorie, este obligat să solicite viitorilor soți să facă precizările corespunzătoare în legătură cu numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei .
4.7 Efectele divorțului asupra relațiilor personale dintre soți
Divorțul este considerat pronunțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria. Soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia. Cu titlu de excepție, aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților. Din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoresti de admitere a acțiunii de divorț încetează calitatea de soț. Obligațiile de respect reciproc, de sprijin moral, de fidelitate, precum si obligația de a locui împreună încetează la desfacerea căsătoriei.
La desfacerea căsătoriei prin divorț, cu privire la numele de familie ale soților, art. 383 C. civ. prevede următoarele posibilități:
a) soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Într-o asemenea situație instanța va lua act de această înțelegere prin hotărârea de divorț;
b) dacă soții nu au convenit păstrarea numelui de familie, pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, după divorț, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei;
c) dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a încuviințat păstrarea numelui de familie, fiecare dintre fostii soți va purta numele dinaintea căsătoriei.
În practica judecătorească s-a stabilit ca împrejurarea în urma pronunțării divorțului, copiii minori rezultați din căsătorie au fost încredințați soției pentru creștere și educare și că soția ar întâmpina dificultăți de ordin administrativ în cazul schimbării actelor în care figura cu nume comun, nu pot să motiveze admiterea cererii formulată de aceasta pentru păstrarea numelui comun si după pronunțarea divorțului. Pentru încuviințarea unor astfel de cereri, este necesar ca motivele temeinice prevăzute de art. 383 alin. (2) C. civ. să învedereze existența unui interes legat de reputația pe care soția si-a câstigat-o sub numele purtat în timpul căsătoriei.
Divorțul nu are nicio influență în ceea ce priveste cetățenia soților.
Capitolul V
Concluzii
Căsătoria a urmat implicit evoluția reglementărilor din Dreptul familiei și din 2011 Din Codul Civil, ele însele ținând pasul cu imperativele societății contemporane. Eforturile juriștilor de a adapta cât mai bine instituția atât teoretic, cât și practic, sunt evidente șîele pornesc tocmai de la profundele transformări în structura și funcțiile familiei din țara noastră, transformări intervenite în ultima jumătate de secol.
De-a lungul timpului, familia, a fost puternic afectată de transformările urbane, viața in marile orașe fiind incompatibilă cu gospodărirea în comun precum și cu o colaborare strânsă între rude. Supraviețuirile vechii familii lărgite se fac simțite în unele localități din câmpia Dunării și Banat sub forma patronimiei cu sfânt protector propriu, zile de sărbătoare, loc de înmormântare comun sau întovărășirile cu scop lucrativ formate din frați, în special la aromâni.
Funcția demografică a familiei a fost afectată în mare măsură de către procesul de urbanizare, ducând la o criză acută a natalității în prima etapă a modernizării în toate țările din S-E Europei, situație remediată în parte prin intervenția directă a statului.
Odată cu procesul de modernizare se constată transformări în sistemul de organizare a gospodăriei, modul de înzestrare, raportul de vârstă între soți.
Funcția politică și juridică a familiei arhaice se mai făceau încă simțite la începutul epocii contemporane. Odată cu modernizarea societății, membrii familiei încep sa participe la viața politică nu după poziția lor în grupul domestic, ci ca cetățeni egali în drepturi.
Modernizarea este legată și de unele transformări fundamentale în funcția etică a familiei. Raporturile dintre soț și soție dintre copii și părinți suferă puternice transformări în sensul egalității între sexe și a unei emancipări a tinerei generații.
Căsătoria produce efecte nu numai între soți, ci și între soți și copii, între un soț și rudele celuilalt soț, precum și între membrii familiei și alte persoane fizice și/sau juridice. În continuare vom analiza efectele căsătoriei cu privire la relațiile personale dintre soți, capacitatea de exercițiu și relațiile patrimoniale dintre soți.
Importanta relatiiior personale dintre soți. Aceste relații constituie principalul conținut al relațiilor dintre soți. De aceea, raporturile patrimoniale dintre soti, ca de altfel toate raporturile de familie patrimoniale, sunt subordonate relatiiior personale și sarcinilor principale ale familiei.
Obligații juridice și obligații morale. Relațiile personale dintre soti cuprind
un domeniu foarte vast. Normele dreptului familiei reglementează numai o parte
din aceste relații, care dobândesc astfel un caracter juridic. Celelalte relații personale, ca, de exemplu, acelea referitoare la prietenia și afecțiunea reciprocă, au un
caracter moral. În acest sens Codul civil prevede ca relațiile de familie se bazează
pe prietenia și afecțiunea reciprocă între membrii ei. Reglementarea anumitor
relații personale dintre soti are o influentă și asupra raporturilor morale dintre aces-
tia. Într-adevăr, asemenea reglementare constituie un îndrumar în ceea ce privește
comportarea soților în cadrul familiei.
Egalitatea soților în relațiile personale dintre soți. Potrivit art. 48, pct. 1
din Constituția României și art. 309 alin. 1 C. Civ, soții au drepturi și obligații egale
în ceea privește relațiile dintre ei .
Consecința principiului egalității dintre soti este aceea că, în tot ceea ce privește căsătoria, ei hotărăsc de comun acord ( art. 308 C.civ).
Neînțelegerea dintre soti cu privire la relațiile personale. Legea nu prevede ce se întâmpla în cazul în care soții nu cad de acord asupra unui act sau asupra unei măsuri care trebuie luată în decursul căsătoriei. În această situație, sotii nu se pot adresa autorității tutelare sau instanței judecătorești pentru a decide privitor la neînțelegerea dintre ei, așa cum pot face în privința dezacordului referitor la exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești . Ei singuri trebuie să înlăture neînțelegerea respectivă pentru a nu degenera și duce la divorț în condițiile art. 373 C.civ. Astfel, de exemplu, în privința dezacordului dintre soti privind locuința comună, refuzul nejustificat al unuia dintre soti de a locui împreună cu celălalt soț poate constitui un motiv de desfacere a căsătoriei .
Bibliografie
Stănoiu, M.Voinea, Sociologia familiei, T.U.B., 1983
Ionașcu, M.Mureașan, M.Costin, V.Ursa, Familia și rolul ei în societatea…, Cluj, Editura Dacia, 1975
A.Pricepi-“Căsătoria în dreptul roman”, Ed.Lumina Lex, București 1995
Bacaci Al.; Dumitrache V.C.; Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4, Ed. C.H. Beck, București, 2009
Corhan A., Dreptul familiei. Teorie și practică, ediția a II-a revăzută și completată, Ed. Lumina Lex, București, 2009
Cătuneanu – Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Românească, București,1991
C.Lungu, Cu privire la momentul încheierii căsătoriei, București 1972
Emese Fl., Dreptul familiei, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2008
E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberștein, Ocrotirea parinteasca (Drepturile și indatoririle Parintilor fata de copiii minori), București, Edit, Știinfifica, 1960
Gh. Nedelschi, Noua reglementare a raporturilor de familie in Republica…, in J.N., nr.
I.Albu, Dreptul familiei, București, Editura didactică și pedagogică, 1975
I.Reghini – Dreptul familiei, Facultatea de Drept, Tg.Mureș,1994
I.C. Catunea- Curs elementar de drept roman, Ed.Cartea romaneasca, Bucuresti.1921
I. Mihuța, Probleme de drept din practica pe anul 1970 a Tribunalului Suprem, sectia civila, in R.R.D., nr. 8
Istoria dreptului românesc, vol. I, București, Editura Academiei, 1980
J. Carbonier – Flexible droit, Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1976
L.R.Marcu – Istoria universală a dreptului, București, 1997
Letoumeau, C.H.-L’ evolutione du mariage et de la famille, Paris, 1998
M. Avram-Tratat de dreptul familiei, București 1999
O.Căpățână-Tratat de dreptul familiei, Ed.Lumina Lex,București 1998
Prof.univ.dr.docent Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Educational, București, 1998
Sc. Șerbanescu, Codul familiei, comentat și adnotat, București, Edit. Știintifica, 1963.
S. Bradeanu, V.D. Zlatescu, in Tratat de drept civil, vol. I, Partea generala, Bucuresti, Edit. Academiei, 1967
T.Popescu, Dreptul Familiei, Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1997
T. Filipescu, M. Jacota – Drept internațional privat, București, Ed. Didactică și pedagogică, 1990
Tr. Ionașcu, Modificări aduse Codului Civil de la principiului constituțional al egalității sexelor, în J.N., nr. 2, 1950
Tr. Ionașcu, Egalitatea condiției juridice a soților în dreptul… în L.P., nr. 2, 1958
T. Ionascu-Casatoria in dreptul roman, Ed. Academiei, Bucuresti 1964
Tr. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Vol.I, București, Editura didactică și pedagogică, 1965
V. Popeangă, Școala și colectivitatea sociala, București, Editura Didactica și pedagogica, 1970
V .Ciorbea – Probleme juridice privind stabilirea și schimbarea stării civile a persoanei în situații speciale(I), în S.C.J., nr. 3,1987
Bibliografie
Stănoiu, M.Voinea, Sociologia familiei, T.U.B., 1983
Ionașcu, M.Mureașan, M.Costin, V.Ursa, Familia și rolul ei în societatea…, Cluj, Editura Dacia, 1975
A.Pricepi-“Căsătoria în dreptul roman”, Ed.Lumina Lex, București 1995
Bacaci Al.; Dumitrache V.C.; Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4, Ed. C.H. Beck, București, 2009
Corhan A., Dreptul familiei. Teorie și practică, ediția a II-a revăzută și completată, Ed. Lumina Lex, București, 2009
Cătuneanu – Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Românească, București,1991
C.Lungu, Cu privire la momentul încheierii căsătoriei, București 1972
Emese Fl., Dreptul familiei, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2008
E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberștein, Ocrotirea parinteasca (Drepturile și indatoririle Parintilor fata de copiii minori), București, Edit, Știinfifica, 1960
Gh. Nedelschi, Noua reglementare a raporturilor de familie in Republica…, in J.N., nr.
I.Albu, Dreptul familiei, București, Editura didactică și pedagogică, 1975
I.Reghini – Dreptul familiei, Facultatea de Drept, Tg.Mureș,1994
I.C. Catunea- Curs elementar de drept roman, Ed.Cartea romaneasca, Bucuresti.1921
I. Mihuța, Probleme de drept din practica pe anul 1970 a Tribunalului Suprem, sectia civila, in R.R.D., nr. 8
Istoria dreptului românesc, vol. I, București, Editura Academiei, 1980
J. Carbonier – Flexible droit, Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1976
L.R.Marcu – Istoria universală a dreptului, București, 1997
Letoumeau, C.H.-L’ evolutione du mariage et de la famille, Paris, 1998
M. Avram-Tratat de dreptul familiei, București 1999
O.Căpățână-Tratat de dreptul familiei, Ed.Lumina Lex,București 1998
Prof.univ.dr.docent Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Educational, București, 1998
Sc. Șerbanescu, Codul familiei, comentat și adnotat, București, Edit. Știintifica, 1963.
S. Bradeanu, V.D. Zlatescu, in Tratat de drept civil, vol. I, Partea generala, Bucuresti, Edit. Academiei, 1967
T.Popescu, Dreptul Familiei, Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1997
T. Filipescu, M. Jacota – Drept internațional privat, București, Ed. Didactică și pedagogică, 1990
Tr. Ionașcu, Modificări aduse Codului Civil de la principiului constituțional al egalității sexelor, în J.N., nr. 2, 1950
Tr. Ionașcu, Egalitatea condiției juridice a soților în dreptul… în L.P., nr. 2, 1958
T. Ionascu-Casatoria in dreptul roman, Ed. Academiei, Bucuresti 1964
Tr. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Vol.I, București, Editura didactică și pedagogică, 1965
V. Popeangă, Școala și colectivitatea sociala, București, Editura Didactica și pedagogica, 1970
V .Ciorbea – Probleme juridice privind stabilirea și schimbarea stării civile a persoanei în situații speciale(I), în S.C.J., nr. 3,1987
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Si Indatoririle Personale ALE Sotilor (ID: 127634)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.