Drepturile Si Indatoririle Parintesti. Exercitarea Acestora
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE
CAPITOLUL I DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE
PĂRINȚILOR CU PRIVIRE LA PERSOANA
COPILULUI MINOR
SECȚIUNEA 1 DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA
PĂRINȚILOR DE A ÎNGRIJI SĂNĂTATEA ȘI
DEZVOLTAREA FIZICĂ A COPILULUI
MINOR
SECȚIUNEA a 2-a DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA
PĂRINȚILOR DE A ÎNGRIJI DE EDUCAREA,
ÎNVĂȚĂTURA ȘI PREGĂTIREA PROFESIONALĂ A
COPILULUI MINOR
SECȚIUNEA a 3-a DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA
PĂRINȚILOR DE A ÎNDRUMA ȘI SUPRAVEGHEA
PE COPILUL MINOR
SECȚIUNEA a 4-a ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR DE A ÎNTREȚINE
COPILUL MINOR
SECȚIUNEA a 5-a ALTE DREPTURI ȘI ÎNDATORIRI CU PRIVIRE
LA PERSOANA COPILULUI MINOR
CAPITOLUL II DREPTURI ȘI ÎNDATORIRI CU PRIVIRE
LA BUNURILE COPILULUI MINOR
SECȚIUNEA 1 DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR
DE A ADMINISTRA BUNURILE COPILULUI
MINOR
SECȚIUNEA a 2-a DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA
PĂRINȚILOR DE A-L REPREZENTA PE
MINOR ÎN ACTELE CIVILE SAU DE A-I
ÎNCUVIINȚA ACTELE JURIDICE
CAPITOLUL III EXERCITAREA DREPTURILOR ȘI
ÎNDATORIRILOR PĂRINTEȘTI
SECȚIUNEA 1 EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI DE
CĂTRE AMBII PĂRINȚI
SECȚIUNEA a 2-a EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI DE
CĂTRE UN SINGUR PĂRINTE
MOARTEA UNUIA DINTRE PĂRINȚI
DECĂDEREA UNUI PĂRINTE DIN DREPTURILE PĂRINTEȘTI
PUNEREA SUB INTERDICȚIE A UNUIA DINTRE PĂRINȚI
NEPUTINȚA DIN ORICE ÎMPREJURARE A UNUIA DINTRE
PĂRINȚI DE A-ȘI MANIFESTA DORINȚA
SECȚIUNEA a 3-a SITUAȚII SPECIALE PRIVIND EXERCITAREA
OCROTIRII PĂRINTEȘTI
CAPITOLUL IV SCINDAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI
SECȚIUNEA 1 DESFACEREA CĂSĂTORIEI PĂRINȚILOR PRIN
DIVORȚ
1.ÎNCREDINȚAREA COPILULUI MINOR
SPRE CREȘTERE ȘI EDUCARE UNUIA
DINTRE PĂRINȚI
2.ÎNCREDINȚAREA COPILULUI MINOR
UNEI TERȚE PERSOANE,UNEI FAMILII
SAU INSTITUȚII DE OCROTIRE
SECȚIUNEA a 2-a DESFIINȚAREA CĂSĂTORIEI
SECȚIUNEA a 3-a ÎNCREDINȚAREA COPILULUI MINOR DIN
AFARA CĂSĂTORIEI
SECȚIUNEA a 4-a ÎNCREDINȚAREA COPILULUI MINOR UNEI
TERȚE PERSOANE,UNEI FAMILII SAU UNUI
SERVICIU PUBLIC SAU ORGANISM PRIVAT
AUTORIZAT
CAPITOLUL V CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
BIBLIOGRAFIE
CUPRINS
INTRODUCERE
Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie.1
Definirea exactă a noțiunii de familie comportă dificultați determinate, pe de o parte, de faptul că acest fenomen social, familia, constituie obiect de cercetare pentru multiple științe ca : sociologia, dreptul, psihologia, medicina, științele istorice etc., fiecare încercând să surprindă aspectele caracteristice din propriul unghi de vedere, iar pe de altă parte, fiindcă însuși legiuitorul nu este consecvent dând accepțiuni diferite acestei notiuni.2
n doctrină3 se vorbește de familie ca de o realitate socială, prin ea realizându-se o comunitate de viața între soți, între părinți și copii, precum și uneori între alte rude. Familia este și o realitate biologică, în sensul că în cadrul ei se realizează procreația prin unirea biologică dintre barbat și femeie și, în fine, familia este și o realitate juridica, pentru că, prin norme juridice, se reglementează cele mai importante relații din cadrul acesteia.4
Legiuitorul nu dă, în nici o reglementare, o definire generală a noțiunii de familie. Din studierea diferitelor categorii de reglementări se constată că noțiunii de familie i se atribuie un înțeles restrâns, în sensul că familia îi cuprinde pe soți și pe copiii lor minori, cât și un înțeles larg, atunci când părinților și copiilor lor minori li se alătură și alte categorii de persoane. Cel mai adesea legiuitorul vizează înțelesul restrâns al noțiunii de familie.
Deci, din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și, uneori, alte persone, între care există relații de rudenie. Și soții singuri, fără copii, formează o familie.6
________________________
1.Ion P.Filipescu,Tratat de Dreptul Familiei,Ed.All,Bucuresti,2002,p.1;
2.A.Bacaci,C.Hageanu,V.Dumitrache,Dreptul familiei,Ed.All Beck,Bucuresti,
2002,p.1;
3.I.Albu,Dreptul familiei,Ed.Didactica si Pedagogica,Bucuresti,1975,p.1;
I.P.Filipescu,op. cit. p.2;M. Benciu,dreptul familiei,Ed. Argonaut,Cluj-Napoca,1998,p. 5-7;
4.A. Bacaci,C. Hageanu,V. Dumitrache,op. cit.,p.1;
5.Ibidem;
6.I.P. Filipescu,op. cit.,p.1;Gabriela Lupsan,Dreptul Familiei,Ed. Fundatiei “Chemarea”,Iasi,1994,p.6;
Relațiile de familie au un caracter complex, implicând atât legături de natura afectivă, cu carcter nepatrimonial, dar și unele relații patrimoniale.1
De asemenea, în dreptul roman cuvantul “familie” avea mai multe accepțiuni, respectiv fie totalitatea sclavilor aflați în proprietatea cuiva, fie un grup de persoane aflate sub aceeași putere, fie totalitatea bunurilor și persoanelor aflate sub puterea lui pater familias.2
În cadrul relațiilor de familie o importanță deosebită o au legăturile dintre părinți și copii. Din acest motiv, tema copilului și a copilăriei, temeiul protecției speciale de care trebuie să se bucure copiii, criteriile și limitele intervenției instituționale pentru a fi protejat copilul și drepturile sale, natura relațiilor dintre adult si copil, legitimarea “dreptului natural al părinților” de a-și exercita autoritatea asupra copilului, delicată și totodată complexă, este una din preferatele științelor socio-umane(între care se numără și dreptul familiei).
Controversele nu lipsesc, însă toată lumea admite că întelegerea copilului sau cel puțin disponibilitatea de a-l înțelege, nu poate fi detașată de contextul concret al unei societăți date, de practicile și tradiția creșterii copiilor, de normele și valorile atașate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normative și instituțiile cu atribuții specifice implicate3. Protecția acordată copilului trebuie exercitată in mod conștient, nu instinctiv4.
Ulpian afirma că: ”de aici derivă uniunea dintre barbat și femeie pe care o numim căsătorie, zămislirea copiilor, educația; vedem că și animalele, chiar și cele sălbatice sunt socotite a avea experienta acestui drept”(se referea la ocrotirea urmașilor). Deci, de timpuriu au apărut reguli în scopul apărării copilului chiar mai înainte de a fi născut, iar după aceea în scopul dezvoltării lui optime, în concordanță cu preceptele respectivei societăți.
În dreptul roman pater avea în familia patriarhală care se exercita asupra persoanelor libere(liberi), care făceau parte din familia lui, respectiv asupra descendenților săi, copii, adică fii, fiice, nepoți etc., toți desemnați prin termenul “filii familiae”(fii de familie) indiferent dacă erau baieți sau fete, dacă erau nascuți în familie(natura) sau dacă au devenit membri ai familiei printr-un act juridic civil, ca de exemplu
________________________
1.A. Bacaci,C. Hageanu,V. Dumitrache,op. cit.,p.4;Gabriela Lupsan,op. cit.,p.5;
2.Stefan Cocos,Drept roman,Ed. Scorpio 78,Bucuresti,1999,p.93;
3.Emese Florian,Dreptul familiei,Ed. Limes,Cluj-Napoca,2003,p.349;
4.Adrian Pricopi,Rudenia in dreptul roman,ed. Luminalex,Bucuresti,2000,p.14;
o adopțiune sau o căsătorie1. Această putere s-a numit la început “manus”. Puterea părintească, patria potestas, redă bine conținutul exorbitant al facultăților pe care le are pater.2
Puterea părintească, ca instituție a dreptului roman, pentru a fi înțeleasă pe deplin, trebuie privită in dinamica sa. Astfel, dacă la început aceasta părea de neschimbat, treptat condițiile vieții sociale i-au impus schimbări în sensul unor limitări și restrângeri successive ce au transformat-o dintr-o putere nelimitată ce culmina cu ius vitae necisque, într-o putere limitată si rezonabilă.3
Puterea lui pater familias, patria potestas nu era o putere ca cea pe care o are un tată asupra copiilor săi, nu era o putere exercitată în interesul copiilor, ci în cel al persoanei sui iuris.4
Dupa cum afirmă unii istorici5, conceptul de „copilărie”, ca perioadă care necesită grijă si asistență speciale s-a cristalizat mai târziu, abia in Europa secolelor XV-XVIII. Doar treptat, în urma unui proces lent, odată cu ascensiunea raționalismului și în principal ca efect al instituționalizării educației, copilăria a fost percepută ca stadiu distinct al evoluției, un fragment biologic al vieții, dominat de imaturitate si dependență.
În ceea ce privește tratamentul actual al copiilor în societate, în literatura socio-juridică se confruntă două tendințe majore: una „paternalistă”, considerând că societatea și grupurile sale(familia) trebuie să pună la dispoziția copilului și să-i asigure un mediu corespunzător, stabilind de asemenea ceea ce este bine și ceea ce este rău pentru copil, o a doua tendintă,de „autodeterminare”, pledează în favoarea posibilității juridicește recunoscută copilului de a-și exercita controlul asupra ambientului, de a lua decizii în nume propriu.6
Protecția și ocrotirea drepturilor copilului este socotită a fi unul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătații unei societăți.7
________________________
1.Ștefan Cocoș,op. cit.,p. 98;
2.Mihai Vasile Jakotă,Dreptul Roman II,Ed. Fundației „Chemarea”,Iași,1993,
p.259;
3.Ștefan Cocoș,op.cit.p.98;
4.G. Dumitrescu,Drep legăturile dintre părinți și copii. Din acest motiv, tema copilului și a copilăriei, temeiul protecției speciale de care trebuie să se bucure copiii, criteriile și limitele intervenției instituționale pentru a fi protejat copilul și drepturile sale, natura relațiilor dintre adult si copil, legitimarea “dreptului natural al părinților” de a-și exercita autoritatea asupra copilului, delicată și totodată complexă, este una din preferatele științelor socio-umane(între care se numără și dreptul familiei).
Controversele nu lipsesc, însă toată lumea admite că întelegerea copilului sau cel puțin disponibilitatea de a-l înțelege, nu poate fi detașată de contextul concret al unei societăți date, de practicile și tradiția creșterii copiilor, de normele și valorile atașate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normative și instituțiile cu atribuții specifice implicate3. Protecția acordată copilului trebuie exercitată in mod conștient, nu instinctiv4.
Ulpian afirma că: ”de aici derivă uniunea dintre barbat și femeie pe care o numim căsătorie, zămislirea copiilor, educația; vedem că și animalele, chiar și cele sălbatice sunt socotite a avea experienta acestui drept”(se referea la ocrotirea urmașilor). Deci, de timpuriu au apărut reguli în scopul apărării copilului chiar mai înainte de a fi născut, iar după aceea în scopul dezvoltării lui optime, în concordanță cu preceptele respectivei societăți.
În dreptul roman pater avea în familia patriarhală care se exercita asupra persoanelor libere(liberi), care făceau parte din familia lui, respectiv asupra descendenților săi, copii, adică fii, fiice, nepoți etc., toți desemnați prin termenul “filii familiae”(fii de familie) indiferent dacă erau baieți sau fete, dacă erau nascuți în familie(natura) sau dacă au devenit membri ai familiei printr-un act juridic civil, ca de exemplu
________________________
1.A. Bacaci,C. Hageanu,V. Dumitrache,op. cit.,p.4;Gabriela Lupsan,op. cit.,p.5;
2.Stefan Cocos,Drept roman,Ed. Scorpio 78,Bucuresti,1999,p.93;
3.Emese Florian,Dreptul familiei,Ed. Limes,Cluj-Napoca,2003,p.349;
4.Adrian Pricopi,Rudenia in dreptul roman,ed. Luminalex,Bucuresti,2000,p.14;
o adopțiune sau o căsătorie1. Această putere s-a numit la început “manus”. Puterea părintească, patria potestas, redă bine conținutul exorbitant al facultăților pe care le are pater.2
Puterea părintească, ca instituție a dreptului roman, pentru a fi înțeleasă pe deplin, trebuie privită in dinamica sa. Astfel, dacă la început aceasta părea de neschimbat, treptat condițiile vieții sociale i-au impus schimbări în sensul unor limitări și restrângeri successive ce au transformat-o dintr-o putere nelimitată ce culmina cu ius vitae necisque, într-o putere limitată si rezonabilă.3
Puterea lui pater familias, patria potestas nu era o putere ca cea pe care o are un tată asupra copiilor săi, nu era o putere exercitată în interesul copiilor, ci în cel al persoanei sui iuris.4
Dupa cum afirmă unii istorici5, conceptul de „copilărie”, ca perioadă care necesită grijă si asistență speciale s-a cristalizat mai târziu, abia in Europa secolelor XV-XVIII. Doar treptat, în urma unui proces lent, odată cu ascensiunea raționalismului și în principal ca efect al instituționalizării educației, copilăria a fost percepută ca stadiu distinct al evoluției, un fragment biologic al vieții, dominat de imaturitate si dependență.
În ceea ce privește tratamentul actual al copiilor în societate, în literatura socio-juridică se confruntă două tendințe majore: una „paternalistă”, considerând că societatea și grupurile sale(familia) trebuie să pună la dispoziția copilului și să-i asigure un mediu corespunzător, stabilind de asemenea ceea ce este bine și ceea ce este rău pentru copil, o a doua tendintă,de „autodeterminare”, pledează în favoarea posibilității juridicește recunoscută copilului de a-și exercita controlul asupra ambientului, de a lua decizii în nume propriu.6
Protecția și ocrotirea drepturilor copilului este socotită a fi unul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătații unei societăți.7
________________________
1.Ștefan Cocoș,op. cit.,p. 98;
2.Mihai Vasile Jakotă,Dreptul Roman II,Ed. Fundației „Chemarea”,Iași,1993,
p.259;
3.Ștefan Cocoș,op.cit.p.98;
4.G. Dumitrescu,Drept roman,vol. I,Craiova,1948;
5.P.Aries,Centuries of childhood,Harmondsworth,Penguin,1962,apud. D Balahur,Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale,Ed. Allbeck,București,2001;
6.D. Balahur,op. cit.,p.21;
7.Emese Florian,op. cit.,p 349
În acest scop a fost adoptată în anul 1989 Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată de țara noastra prin Legea nr. 18 din 27 septembrie 1990.1
În cadrul acestei convenții se vorbeste despre un „parteneriat” între familie și stat în ceea ce privește protecția copilului, astfel încât în nici un moment al dezvoltării sale copilul să nu fie lipsit de ocrotire. Rolul principal revine familiei, după cum rezultă din chiar preambulul la Convenție cu privire la drepturile copilului: ”…familia, unitatea fundamentală a societății, și mediul natural pentru creșterea și bunăstarea tuturor membrilor săi, și în mod deosebit copiii, trebuie să beneficieze de protecția și de asistența de care are nevoie pentru a putea să joace pe deplin rolul său în societate…”
Atunci când protecția copilului în mediul său familial nu este posibilă sau nu este dezirabilă, instituțiile specializate ale statului au obligația de a interveni prin măsuri de protecție alternativă a copilului și de a sprijini sau de a prelua integral, prin măsuri cu caracter temporar sau permanent, sarcina ocrotirii acestuia.
În limbaj juridic, prin sintagma „ocrotirea minorilor” desemnăm totalitatea drepturilor și obligațiilor recunoscute ocrotitorului legal al copilului în scopul asigurării creșterii și educării acestuia. Faptul că ocrotitorul are drepturi și obligații, și nu sunt stabilite doar obligații în sarcina sa, nu trebuie înteles ca îndemn la exercițiu autoritar în relația cu minorul, pentru că nu ne aflăm în prezența unor drepturi având obligații corelative în sarcina minorului ocrotit. În raporturile cu copilul, părinții, tutorele sau alte persoane titulare a responsabilității părintești au doar obligații, drepturile invocate și care privesc persoana sau patrimoniul copilului există in raporturile ocrotitorului legal cu terțe persoane, fizice sau juridice, și sunt concepute ca instrumente ce asigură înfăptuirea obligațiilor ce revin ocrotitorului legal.1 Ocrotirea minorului se realizeaza, in primul rand,de catre parinti. Este dreptul copilului de a fi ocrotit in mediul familial, iar „raspunderea pentru cresterea copilului si asigurarea dezvoltarii sale revine in primul rand parintilor3.”
În legislatia noastra institutia ocrotirii parintesti este tratata in Titlul III, Capitolul I, Sectiunea I din Codul Familiei sub denumirea de „Drepturile si indatoririle parintilor fata de copiii minori”, precum si prin anumite texte ale OUG nr. 26/1997 privind regimul ocrotirii unor
________________________
1.Publicată în M.O. al României,partea I,nr. 109 din 28 septembrie 1990.
2.Emese Florian,op. cit.,p.350;
3.art. 18 din Convenția europeană cu privire la drepturilor copilului;
categorii de minori1. Ea inlocuiește instituția „puterii părintești” din vechea legislație(art. 325-341 Cod civil), care era definită ca totalitate a drepturilor acordate de lege părinților asupra persoanei și bunurilor minorului, atât timp cât acesta era minor si neemancipat2.
Instituția creată prin normele Codului familiei reprezintă un salt calitativ în comparație cu aceea care a fost reglementată de Codul Civil și marchează o modificare esentială a concepției legiuitorului nostru referitoare la ocrotirea juridică acordată copiilor minori, precum și la mijloacele concrete de înfăptuire a acesteia.
Ocrotirea părintească reprezintă ansamblul drepturilor și îndatoririlor ce revin părinților față de copiii lor minori, valabile, în egală masură, pentru copilul din căsătorie, pentru cel adoptat, ca și pentru copilul din afara căsătoriei, a căror exercitare trebuie să se facă exclusiv în interesul minorului, cu respectarea independenței patrimoniale în raporturile părinților cu acesta și sub îndrumarea și controlul efectiv al Autorității tutelare. Aceste drepturi și îndatoriri sunt acordate părinților în vederea creșterii, educării și formării copilului pentru viață, în conformitate cu interesele sale, cu cele ale familiei și ale societății3.
„Exercitarea ocrotirii părintești trebuie să se facă numai în interesul copiilor4.” Prin această dispoziție s-a urmărit ca drepturile și îndatoririle parintesti să nu fie deturnate de la finalitatea lor printr-un exercițiu abuziv.
Datorită importanței pe care o are, se impune clarificarea noțiunii de „interes al copilului” sau, așa cum apare în unele acte normative de dată recentă, de „interes superior al copilului”. În lipsa unei definiții legale, doctrina5 subliniază caracterul complex al conținutului noțiunii, identificând o componentă personală, precum și o componentă socială, elemente de natură personală și elemente de natură patrimonială, fără a se hazarda în determinări concrete pretins universale și general valabile, pentru că varietatea nevoilor și trebuințelor de dezvoltare se particularizează de la copil la copil, și, chiar în raport cu același copil, cu o anumită dinamică în funcție de etapa de dezvoltare, de stadiul de copilărie în care se află la un moment dat.
________________________
1.Aprobată prin Legea nr. 108/1998 și republicată in M.O.,partea I,nr. 276 din 24.07.1998;
2.A.Bacaci,C.Hogeanu,v.Dumitrache,op.cit.,p. 337;
3.A.Pricopi,op. cit.,p. 151;
4.art.97,alin.2 Codul familiei.
5.A. Ionașcu,M.N.Costin,M. Mureșan,V. Ursa,Filiația și ocrotirea minorilor,Ed. Dacia,Cluj-Napoca,1980,p.174;I.P. Filipescu,Noțiunea de „interes al minorului” și importanța determinării lui,în R.R.D.,nr 2/1988,p.23;
Astfel, prin interes social, superior se înțelege obligația părinților de a crește și de a educa copilul, în conformitate cu regulile și principiile generale ale societății1, iar prin interes personal concret al minorului se înțelege obligația părinților de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, dar și de educarea și pregătirea profesională potrivit cu însușirile sale2. Cele două laturi ale noțiunii se întrepătrund și se influențează reciproc, iar exercitarea lor trebuie să se facă numai în limitele create de dreptul pozitiv3.
De asemenea, Secția civilă a Tribunalului Suprem a precizat4 că noțiunea de „interes al minorului” se definește prin prisma obligației legale a părinților de a crește copilul îngrijind de sănătatea sa fizică, morală și intelectuală.
În principiu, drepturile și îndatoririle părintești revin ambilor părinți. Prin consecință, exercitarea ocrotirii părintești se va face de către aceștia împreună. Concluzia se desprinde fără echivoc din analiza art. 97, alin 1 si art 98 alin.1 Cod.fam. și este valabilă deopotrivă pentru copiii din căsătorie, ca și pentru cei din afara căsătoriei ori adoptați5. Ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana precum și cele referitoare la bunurile copilului au același conținut pentru fiecare dintre părinți, iar măsurile de ocrotire se iau de către părinți de comun acord. Eventualele neînțelegeri dintre părinți în legătura cu exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești se soluționează, de regulă, de către autoritatea tutelară(art. 99 Cod.fam.) sau, în cazurile expres arătate de lege, de către instanța judecătorească.
Regula egalității în drepturi între bărbat și femeie în calitatea lor de părinți(art. 1 alin. 4 Cod.fam.) s-a impus relativ târziu în legislațiile moderne, sub presiunea mișcărilor pentru drepturile omului, dar și a mișcărilor feministe, decise să zdruncine „imperiul tatălui”. În țara noastră, sub imperiul Codului civil, cu referire la copilul „legitim”, adică cel rezultat din căsătorie, deși ambii părinți erau înzestrați cu „putere părintească”, în timpul căsătoriei exercițiul acestei puteri revenea de plin drept tatălui, fiindcă el era
________________________
1.T.R. Popescu,Dreptul familiei(tratat),vol.II,Ed. Didactică și Pedagogică,București,1965,
p.274;D.Zlătescu,Dreptul familiei și ocrotirea minorilor,în R.R.D. nr.9/1979,p.67;
2.A.Bacaci,C.Hageanu,V.Dumitrache,op.cit.,p.338;
3.Al.Bacaci,Precizări privind instituția ocrotirii părintești,în Dreptul nr.10/2000,p.58-61;
4.Trib. Suprem,secția civilă,dec.nr.331 din 10 martie 1970,rezumată de I.G.Mihăiță,în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975,Ed. Științifică si Pedagogică,București,1976;
5.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit.,p.180.
„capul familiei1”. Cât privește copilul din afara căsătoriei, puterea părintească aparținea și era exercitată de către mama2. Dispozițiile discriminatorii ale Codului Civil cuprinse în Titlul IX-„Despre puterea părintească” au fost abrogate expres prin intrarea în vigoare a Decretului nr.31/1954 privind persoana fizică și persoana juridică3.
Din textele legale ce reglementează ocrotirea părintească rezultăcă aceasta există numai pe timpul cât copilul este minor: ea durează de la nașterea copilului până la vârsta majoratului acestuia. Chiar dacă minorul este pus sub interdicție, potrivit art.150 C.fam., el rămâne sub ocrotirea părinților până la majorat fără a i se numi un tutore4, dacă la momentul punerii lui sub interdicție beneficia de o asemenea ocrotire.
Conform art.1 din Convenția europeană cu privire la drepturile copilului, ”prin copil se înțelege orice ființă sub vârsta de 18 ani, cu excepția cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă. Potrivit legislației române5, vârsta majoratului este de 18 ani. Prin derogare de la această regulă, art.8 alin.3 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice, dispune că minorul devine major și prin efectul căsătoriei. Această dispoziție legala se referă numai la minoră, căci numai în privința ei există posibilitatea de a se căsători la vârsta de 16 ani, iar în condiții speciale chiar la vârsta de 15 ani6. Ocrotirea părintească încetează în privința minorului care se căsătorește, deoarece acesta devenind major prin efectul căsătoriei dobândește capacitatea de exercițiu deplină, întocmai ca acela care împlinește vârsta majoratului.
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț sau al încetării ei prin deces7, soțul care nu a împlinit vârsta de 18 ani îsi menține capacitatea deplină de exercițiu, căci nu există nici o dispoziție legală care să prevadă că aceasta se pierde, căci potrivit art.6 din Decretul 31/1954, capacitatea deplină de exercițiu nu se pierde decât în cazurile prevăzute de lege8. Prin urmare, soțul respectiv nu va reintra sub ocrotirea părintească.
________________________
1.art.216,art.327 Cod Civil;
2.Emese Florian,op.cit.,p.352;
3.Publicat în Buletinul Oficial nr 8 din 30 ianuarie 1954;
4art.97-113 Cod.fam.;
5.art.8 alin.2 din Decretul 31/1954;
6.art. 4 Cod.fam;
7.Soluția este aceeași în cazul declarării judecătorești a decesului bărbatului;
8.I.P.Filipescu,Dreptul familiei,Universitatea din București,Facultatea de Drept,București
Dacă nulitatea absolută sau relativă a căsătoriei intervine mai înainte ca unul dintre soți să fi împlinit vârsta de 18 ani, trebuie distins după cum aceasta a fost de bună-credință sau de rea-credință la încheierea căsătoriei. În primul caz,nulitatea sau anularea căsătoriei nu suprimă efectele pe care aceasta le-a produs în trecut cât privește pe soțul de bună-credință, ci operează numai pentru viitor, ca la desfacerea căsătoriei prin divorț(art.33 alin1 Cod.fam).
Deci capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin căsătorie se menține și nu poate fi vorba de revenirea ocrotirii părintești asupra soțului respectiv. În cel de-al doilea caz, nulitatea sau anularea căsătoriei produce efecte pentru trecut în ceea ce-l priveste pe soțul de 18 ani, în cauză de rea-credintă. În consecință nu se pune problema menținerii capacității depline de exercițiu și, deci, în privința acestui soț de rea-credintă, revine ocrotirea părintească1.
În ceea ce privește minorii asupra cărora se exercită ocrotirea părintească, legea extinde ocrotirea asupra tuturor categoriilor de minori. Regula este că ocrotirea parintească se înfăptuiește în raporturile dintre părinți și copiii minori, în această activitate fiind implicați ambii părinți2. Există insă anumite situații in care domeniul de infaăptuire al ocortirii părintești se află numai parțial sau nu se află deloc pe tărâmul acestor raporturi, ci cuprinde alte raporturi juridice stabilite între minor și alte persoane decât părinții săi firești.
Potrivit dispozițiilor Codului familiei, nu se mai face, în cadrul ocrotirii părintești, nici o deosebire între copilul din căsătorie și copilul din afara căsătoriei, sub condiția ca filiația lor să fie stabilită. Aceasta înseamnă că, din punctul de vedere al părintelui, drepturile și îndatoririle părintești îi revin fără a deosebi după cum el este sau nu căsătorit.
În cazul copilului adoptat, ocrotirea părintească se exercită de către adoptator, căci prin efectul adopției, drepturile și îndatoririle părintești trec asupra persoanei care adoptă, potrivit OUG nr.25 din 9 iunie 19973. Prin consecință, de această dată domeniul de înfăptuire al ocrotirii părintești nu vor mai fi raporturile dintre minor și părinții săi firești, ci raporturile minorului cu adoptatorul.
________________________
1.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op. cit.,p.180;
2.Ibidem,p.176;
3.OUG nr 25 din 9 iunie 1997 cu privire la adoptie,publicata in M.O. nr 120 din 12 iunie 1997;
Atunci, însă, când cel care adoptă este soțul părintelui firesc al adoptatului, drepturile și îndatoririle părintești aparțin adoptatorului, dar și părintelui firesc căsătorit cu acesta. Un copil nu poate fi adoptat de mai multe persoane1, cu excepția cazurilor în care copilul este adoptat de către soț și soție, deodată sau succesiv și când drepturile și îndatoririle părintești revin amândurora deopotrivă(art. 97 alin.1 C.fam.). Dacă, însă, numai unul dintre soți a adoptat copilul, celălalt soț nu are în raporturile cu copilul adoptat, nici un fel de drepturi și îndatoriri părintești, întrucât între ei nu s-a stabilit juridic nici o legătură.
________________________
1.Art.4 din OUG 25/1997;
CAPITOLUL I
DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI CU
PRIVIRE LA PERSOANA COPILULUI MINOR
În lumina principiilor de care este guvernată și a dispozițiilor legale care o reglementează, ocrotirea părintească reprezintă, după cum am arătat anterior, ansamblul drepturilor și îndatoririlor ce revin părinților față de copiii lor minori, valabile, în egală măsura, pentru copilul din căsătorie, pentru cel adoptat,ca și pentru copilul din afara căsătoriei, a caror executare trebuie să se facă exclusiv în interesul minorului, cu respectarea independenței(separației) patrimoniale în raporturile părinților cu acesta și sub îndrumarea și controlul efectiv al autorității tutelare1.
În cadrul ocrotirii părintești, drepturile acordate părinților numai în scopul asigurării îndeplinirii de către aceștia a îndatoririlor ce le revin fața de copiii lor minori. Asemenea drepturi sunt, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate2, mijloace destinate a servi scopului pe care-l reprezintă,a sarcinii de ocrotire a minorului. Cu alte cuvinte, drepturile nu își au o finalitate în ele insele. Finalitatea lor trebuie căutată în îndatoririle a căror îndeplinire o fac posibilă.
Datorită faptului că în dreptul roman, ocrotirea copilului minor se face în cadrul ocrotirii părintești, deci cu ajutorul părinților, pornindu-se, desigur, de la afecțiunea ce leagă pe părinte de copil, s-a recunoscut, în mod necesar, că drepturile acordate părintelui, în vederea îndeplinirii îndatoririlor, se vor exercita de către acesta, în limitele legi, astfel cum înțelege el. Astfel, ori de câte ori nu se prevede expres, altfel, părintele este îndreptățit să procedeze potrivit cu aprecierea lui și tocmai de aceea se poate spune că drepturile părintelui i-au fost acordate și in considerarea propriei lui persoane, nu numai în considerarea persoanei copilului. Satisfacerea propriului interes al copilului, dar a interesului copilului apreciat,în limitele legii, de către părinte, reprezintă precizarea care dă expresie, în modul cel mai corespunzător, caracterului exact al drepturilor părintelui,
subliniind, totodată, că, într-adevăr, drepturile părintelui nu există decât în vederea îndeplinirii îndatoririlor3.
________________________
1.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op. cit.,p.172-173;
2.E.A.Barash,I.Nistor,S.Zibberstein,Ocrotirea părintească(Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori),Ed. Științifică,București 1960,p.85;T.R.Popescu,op.cit.p.273;
3.. E.A.Barash,I.Nistor,S.Zibberstein,op.cit.,p.87-88;
În funcție de obiectul lor, drepturile și îndatoririle părintești se referă fie la persoana copilului, fie la patrimoniul acestuia1. Distincția este utilă în cazul scindării ocrotirii părintești, când cei doi părinți își vor executa drepturile și îndatoririle în mod neegal între ei sau când ocrotirea părintească este înfăptuită parțial de către părinți, parțial de
catre persoana, familia sau instituția căreia i s-a încredintat copilul spre creștere și educare.
În familia de tip nou (și în concepția familiei de tip nou), relațiile de proprietate dintre membrii familiei sunt departe de a constitui esențialul. Ceea ce este în primul rând important sunt raporturile personale2. Din acest motiv, în cadrul ocrotirii părintești, prevalează drepturile și îndatoririle la persoana copilului, față de cele privitoare la bunurile sale3.
În doctrină nu există unitate de vederi cu privire la determinarea concretă a drepturilor și a îndatoririlor părintești. Ceea ce diferă de la autor la autor este mai curand formularea, pentru că, de regulă, prin determinarea conținutului drepturilor și îndatoririlor relative persoanei copilului minor se acoperă în întregime aria ocrotirii părintești.
Într-o părere4, îndatoririle părinților privind persoana copilului sunt:
a)de a crește copilul;
b)obligația de întreținere;
Drepturile privind persoana copilului sunt:
a)a-și ține copilul;
b)de îndrumare;
c)de a consimți la adopție;
Îndatoririle cu privire la bunurile copilului sunt:
a)de administrare a bunurilor copilului;
b)alte îndatoriri(de a cere întocmirea inventarului; de a cere stabilirea sumei anuale necesare pentru întreținerea copilului și administrarea bunurilor sale; de a depune unele sume de bani și hârtii de valoare la o casa de păstrare de stat; de a prezenta darea de seamă anuală; de a prezenta darea de seamă generală).
Drepturile privind bunurile copilului sunt:
a)de a reprezenta pe minor în actele juridice;
________________________
1.Emese Florian,op.cit.p.354;
2.E.A.Barash,I.Nistor,S,Zibbertein,op.cit. p.86;
3.A.Bacaci,C.Hogeanu,V.Dumitrache,op.cit.,p.348;
4.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p 98 și urm;
b)de a încuviința actele juridice ale minorului;
În ceea ce privește dreptul de a reprezenta sau dreptul de a încuviința actele minorului, acestea pot fi folosite și cu privire la persoana copilului și cu privire la bunurile acestuia.
Într-o altă părere1, drepturile și îndatoririle cu privire la persoana copilului sunt:
a)dreptul și îndatorirea de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea
fizică a copilului;
b)dreptul și îndatorirea de a educa pe copil;
c)îndatorirea de a asigura învătătura și pregătirea profesională a copilului;
d)dreptul de a crește personal copilul;
e)dreptul de a lua anumite măsuri disciplinare față de copil;
f)dreptul de a avea copilul lângă părinte;
g)dreptul de a avea legături personale cu copilul;
h)dreptul de a decide cu privire la întinderea obligației de întretinere datorată copilului;
i)dreptul de a cere modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale dintre părinții divorțați și copii;
j)dreptul de a consimți la adopția copilului minor ori de a cere desfacerea adopției;
Drepturile și indatoririle parintesti cu privire la bunurile copilului sunt:
a)dreptul si îndatorirea de a administra bunurile copilului;
b)dreptul și îndatorirea de a reprezenta copilul în vârsta de sub 14 ani în acte juridice și în fața instanțelor judecătorești;
c) dreptul și îndatorirea de a încuviința actele minorului care are vârsta între 14 și 18 ani;
Într-o altă opinie2, drepturile și îndatoririle părintești privitoare la bunurile copilului sunt:
a)dreptul de a stabili locuința copilului;
b)îndatorirea de a întreține copilul;
c)îndatorirea de a crește copilul;
d)dreptul la înapoierea copilului;
e)drepturi de a avea legături personale cu copilul;
f)dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului;
g)dreptul de a consimți la adopția copilului.
________________________
1.T.R.Popescu,op.cit.,p.281 și urm;
2.I.Albu,op.cit,p.317 și urm;
Drepturile și îndatoririle părinților privitoare la bunurile copilului sunt:
a)dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului;
b)dreptul și îndatorirea de a-l respecta pe copil sau de a încuviința actele sale.
Potrivit unei alte opinii1, drepturile și îndatoririle părintești cu
privire la persoana copilului sunt:
dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul;
dreptul de a lua anumite măsuri față de copil;
dreptul de a cere înapoierea copilului de la persoana care îl ține fără drept;
dreptul de a consimți la adopția copilului;
dreptul de a avea legături personale cu copilul
dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului;
dreptul de a stabili locuința copilului.
Drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului sunt:
a)dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului;
b)dreptul și îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele juridice ori de a-i încuviința aceste acte.
În opinia profesorului Emese Florian, dreptul și îndatorirea fundamentală a părinților este aceea de a crește copilul minor. Autorul menționează termenul „dreptul” părinților de a crește copilul și nu doar obligația de a-l creste, gândindu-se nu vreo autoritate conferită părților asupra persoanei copilului sau la prerogative opozabile copilului și, cu atât mai puțin la facultatea de a uza sau nu de „dreptul” de a crește ei înșiși copilul, iar nu de alte persoane fizice sau juridice.
Principalele coordonate ale dreptului și îndatoririi părinților de a-și crește copilul pot fi considerate următoarele:
a)dreptul și îndatorirea părinților de a se îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului;
b)dreptul și îndatorirea părinților de a se îngriji de educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului;
c)dreptul și îndatorirea părinților de a îndruma și supraveghea copilul;
d)îndatorirea părinților de a da întreținere copilului.
________________________
1.I.P.Filipescu,op.cit.,p.577 și urm.
SECȚIUNEA 1
DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR DE A ÎNGRIJI DE SĂNĂTATEA ȘI DEZVOLTAREA FIZICĂ A
COPILULUI MINOR
Părinții sunt datori să îngrijească de persoana copilului1.
Legiuitorul prevede în art.101 alin 2 Cod fam. că părinții sunt datori să îngrijească de copil, asigurându-i creșterea, sănătatea și dezvoltarea lui fizică, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.
Deci, noțiunea de „creștere a copilului minor” are un conținut complex și se referă atat la aspecte materiale, cât și la cele de educație și sănătate2.
Constituția României garantează dreptul la ocrotirea sănătății persoanei în general3. Statul a luat măsuri privind sănătatea și dezvoltarea fizică a copiilor și tinerilor.
Salariații au dreptul la protecția socială a muncii. Măsurile de protecție privesc regimul de muncă al femeilor si tinerilor, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit4. Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor(art.45, pct.1 din Constituție). Statul acordă alocația de stat pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Alte forme de protecție socială se stabilesc prin lege(art.45, pct.2 din Constituție). Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități ce le-ar dăuna sănătății, moralității ori le-ar pune în pericol viața sau dezvoltarea normală sunt interzise(art.45, pct.3 din Constituție). Minorii sub 15 ani nu pot fi angajați ca salariați(art.45, pct.4 din Constituție).
Persoanele handicapate se bucură de protecție specială(art.46 din Constituție).
Părinții au dreptul și obligația de a folosi măsurile luate de stat pentru asigurarea sănătății și dezvoltării normale a copiilor. Dacă, de exemplu, copilul este bolnav, au dreptul și obligația de a-l îngriji și de a solicita pentru acesta asistență medicală de stat. Părintele încadrat în muncă are drept la ajutor de boală și la îngrijirea copilului bolnav, prin măsurile de asigurare socială de stat.
________________________
1.art.101 din Cod fam;
2.Gabriela Lupșan,op.cit.,p.269-270;
3.art.33,pct.1 din Constituție;
4.art.38 pct.2 din Constituție;
De asemenea, părinții sau ceilalți ocrotitori legali au obligația, la orice solicitare a unităților sanitare, să prezinte copilul pentru examinare medicală și aplicarea măsurilor profilactice1.
Examenul medical este obligatoriu la admiterea în liceu, școli profesionale, ucenicie și învațământ superior, pentru orientarea profesională a tinerilor2.
Dincolo de promovarea unei politici sociale în domeniul asigurării stării de sănătate a populației, de reglementare a unor instituții juridice menite să sprijine părintii, ocrotitorii legali, în general, în indeplinirea îndatoririlor ce le revin3, prin natura lucrurilor familia este(sau trebuie să fie) mediul protectiv al copilului.
Îngrijirile medicale se efectuează cu consimțământul bolnavului sau al persoanelor care, potrivit legii, sunt îndreptățite a-și da acordul. În cazuri grave, în care salvarea vieții minorului, precum și a persoanelor lipsite de discernământ ori în neputință de a-și manifesta voința, este necesară o îngrijire medicală de urgență, iar consimțământul sau încuviințarea persoanelor în drept nu se poate obține în timp util, îngrijirea medicală va fi efectuată de medic pe proprie răspundere4.
Este interzisă recoltarea de sânge, pentru scopuri terapeutice, de la persoanele minore și de la persoanele adulte lipsite de discernământ. De asemenea, este interzisă prelevarea de țesuturi și organe de la aceleași persoane5. Transplantarea de țesuturi și organe, la minori, se poate face ce consimțământul părinților sau al celorlalți ocrotitori legali6.
Îndatorirea părintelui de a îngriji, în general, de sănătatea copilului și-a găsit o subliniere specială și în reglementarea privitoarea la îngrijirea copilului minor pus sub interdicție. În conformitate cu dispozițiile Codului familiei7 tutorele este dator să îngrijească de persoana celui pus sub interdicție, spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viață. Autoritatea tutelară, de acord cu serviciul sanitar competent și ținând seama de împrejurări, va hotărî
________________________
1.art.97 Legea nr.3 din 10 iulie 1978 privind asigurarea sănătății populației;
2.art.90 Legea nr.3 din 10 iulie 1978;
3.De exemplu,HG nr.117/1999 pentru aprobarea normelor metodologice și a măsurilor tranzitorii de aplicare a prevederilor OUG nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate,stabilește obligația autorităților administrației publice locale de a înființa centre de consiliere și sprijin pentr părinți.
4.art.124 Legea nr.3 din 10 iulie 1978 privind asigurarea sănătății publice;
5.art.129 si 132 Legea nr.3 din 10 iulie 1978;
6.art.136 Legea nr.3 din 10 iulie 1978;
7.art 149 alin.1 Cod. fam.;
dacă cel pus sub interdicție va fi îngrijit la locuința lui ori într-o instituție sanitara1.
Aceste dispoziții sunt aplicabile și în cazul minorului care, la epoca punerii sub interdicție, se află sub ocrotirea părinților și va rămâne sub această condiție până la data când devine major2.
Îndeplinirea îndatoririlor părintelui de a crește copilul pus sub interdicție, îngrijindu-l în condițiile prevazute de art.149 din Codul fam., este înlesnită de lege prin dispozițiile art.145, care prevăd instituirea de către medicul șef al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipilui București3, în conformitate cu instrucțiunile
Ministerului Sănătății, a unei supravegheri medicale permanente asupra celui interzis.
Obligația părinților de a se îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului presupune, înainte de toate, asistența continuă a copilului, potrivit trebuințelor specifice fiecărui stadiu de evoluție, inclusiv prin asigurare climatului familial prielnic, dar în egală măsura impune părinților îndatorirea negativă de a nu recurge la practici care ar putea dăuna sănătății sau dezvoltării copilului, la abuzuri ori neglijențe dăunătoare dezvoltării sale fizice, psihice ori afective.
Sub aspectul prevenției, autoritatea tutelară este obligată4 să exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții își îndeplinesc îndatoririle, dând îndrumări dacă este cazul, iar atunci când în urma vizitelor la domiciliu ale delegaților autorității tutelare sau pe orice altă cale, de pildă la sesizarea unor persoane, organizații, organisme neguvernamentale, se constat abateri sau neglijențe grave în îndeplinirea îndatoririlor părintești, ori neputința obiectivă acestora de a asigura ocrotirea minorului, prioritară este luarea măsurilor de protecție a copilului, prin scoaterea lui din mediul familial și, în al doilea rand, dacă părintele ori părinți se află în culpă, sancționarea acestora5.
Pentru situații excepționale, în care părinții sau unul dintre aceștia pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești sau prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor ce le revin, copilul este în dificultate și serviciul public specializat pentru protecția copilului poate decide plasamentul minorului în regim de urgență, fie intr-un centru de primire care este organizat
________________________
1.art.149 alin.2 Cod. fam.;
2.art.150 Cod. fam.;
3.Conform Legea nr.3 din 10 iulie 1978 privind asigurarea sănătății publice;
4.art. 108 Cod. fam.
5.Emese Florian,op.cit.,p.357
fie la o persoană sau familie atestate în acest scop1.
Când minorul se află în dificultate din motive neimputabile părinților, la cererea acestora sau a unei rude a copilului până la gradul al IV-lea inclusiv, comisia pentru protecția copilului poate hotărî plasamentul copilului la o familie, persoană care consimte la aceasta ori la un serviciu public specializat pentru protecția copilului sau la un organism privat autorizat2.
Prin natura lucrurilor, copilul minor are nevoie de ocrotire deosebită. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, părinții, animați de sentimentele firești ale dragostei părintești își ingrijesc cu devotament, deseori cu prețul unor considerabile eforturi, veghind la sănătatea și dezvoltarea fizică și intelectuala a acestora. În unele situații, însă, părinții se fac vinovați de neglijență în exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești, săvârșesc abateri grave în îndeplinirea îndatoririlor părintești sau au o purtare abuzivă, punând astfel în pericol dezvoltarea dreptului familiei, sancțiunea cea mai aspră, care este aplicabilă acestora, este decăderea din drepturile părintești3. Această pedeapsă nu exclude „concursul” unei sancțiuni de natură penală, dacă fapta întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.
________________________
1.Art. 15 din OUG nr.26/1997 privind regimul ocrotirii unor categorii de persoane;
2.Ibidem,art.12;
3.Art.109Cod.fam.;
SECȚIUNEA A 2-A
DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR DE A
ÎNGRIJI DE EDUCAREA, ÎNVĂȚĂTURA ȘI PREGĂTIREA
PROFESIONALĂ A COPILULUI MINOR
Cunoașterea valorilor culturale și a normelor sociale începe în familie, famila este cel dintâi reper în procesul educațional al copilului înțelegând prin educație ansamblul de măsuri și influențe exercitate în vederea formării și dezvoltării capacităților fizice, intelectuale, cognitive, a modelării personalității și stimulării aptitudinilor copilului, potrivit propriilor convingeri1.
În țara noastră, dreptul la învățătură face parte din drepturile fundamentale ale cetățenilor2. Acest drept este asigurat tuturor cetățenilor fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie și fără vreo altă îngrădire ce ar putea constitui o discriminare. Învatamântul de stat este gratuit. Ca sprijin material în vederea asigurării dreptului la invățătură, statul organizează sistemul burselor de stat, precum și alte forme de ajutoare, ca de exemplu cazare în cămine, case de copii, masa, manuale și alte cărți, transport gratuit în anumite condiții, îngrijirea sănătății, odihnă în tabere, excursii.
În țara noastră, dreptul la învățătură a devenit o realitate care este în acord cu prevederile actelor internaționale în această privință3.
Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare4. Prin urmare, învățătura și pregătirea profesională a copilului se realizează prin rețeaua de școli create în țara noastră și se face în conformitate cu însușirile acestuia5.
Părinții au dreptul de a-și educa personal copiii și în virtutea acestui drept, întrucât educația din familie se împletește cu cea instituționalizată, ei vor putea alege pe educatorii copilului ori pot încredința educația copilului unei alte persoane sau unei instituții,
supraveghind continuu modul în care se înfăptuiește educația6.
________________________
1.Emese Florian,op.cit.,p.358 ;
2.Art.32 Constituția României;Legea invățământului nr 84 din 31 iulie 1995;
3.Declarația universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948;Pactul internațional privind drepturile economice,sociale și culturale din 16 decembrie 1966;
4.Art.32,pct.1 Constituție;
5.Art 101 alin.2 Cod.fam.;
6.Emese Florian,op.cit.,p358;
Părinților sau, în lipsa acestora, tutorelui, le revine dreptul și obligația de a alege felul învățăturii și pregătirii profesionale a copilului, în acord cu însușirile copilului1.
Realitățile vieții au demonstrat cu prisosință că în imensa majoritate a cazurilor, părinții sunt deplin conștienți de necesitatea îndeplinirii cât mai corespunzatoare a îndatoririi de a crește copilul. Cu toate acestea mai există încă situații în care unii părinți, insuficient conștienți de responsabilitatea socială ce le revine, ca factori principali
de îndrumare și educare a minorului, de formare și modelare a personalității lui, își îndeplinesc cu superficialitate, îndatorirea de a crește minorul2.
Legea a luat în considerare o asemenea eventualitate și a stabilit măsuri menite să prevină creșterea copilului într-un mod contrar atât intereselor sale cât și intereselor generale ale societății. Copilul nu poate fi crescut în alt fel decât acela în care, potrivit legii, trebuie să fie crescut3. Pe această linie, legea a instituit un întreg mecanism de control, rolul de a controla revenind, în primul râand, autorității tutelare.
Odata cu împlinirea vârstei de 14 ani, legiuitorul prezumă că minorul a dobândit suficientă maturitate intelectuală și are capacitatea de a aprecia dacă alegerea făcută de ocrotitori este sau nu în acord cu aptitudinile, înclinațiile și interesele sale și recunoaște acestuia dreptul de a cere autorității tutelare încuviințarea de a schimba felul învățăturii ori a pregătirii profesionale sau încuviințarea de a avea locuința pe care o reclamă desăvârșirea învățăturii sau pregătirii sale profesionale4. Conflictul potențial dintre părinți și minor este soluționat de autoritatea tutelară urmându-se criteriul interesului superior al copilului5.
Așadar, îndatorirea părintelui referitoare la creșterea copilului nu are caracter exclusiv, iar drepturile lui de a stabili învățătura sau pregatirea profesională a copilului nu sunt absolute6. Desigur, organizarea temeinică a ocrotirii părintești presupune recunoașterea unei autorități a părinților asupra copilului. Numai că această autoritate nu este nelimitată și nici nu se exercită discreționar. Există în condițiile prevăzute de lege un control care o reduce când este cazul la limitele ei firești.
________________________
1.Art.102 Cod.fam. ;
2.A.Ionascu,M.N.Costin,M.Muresan,V.Ursa,op.cit.,p212;
3.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p 97;
4.Art.102 Cod fam.;
5.Emese Florian,op.cit.,p.358;
6.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p 97;
În afara posibilității schimbării felului învățăturii sau pregătirii profesionale stabilite de părinți,legea reglementează și posibilitatea scoaterii minorului din mediul familial al părinților ori de câte ori un atare mediu s-ar dovedi daunător pentru sănătatea ori dezvoltarea fizică,morală sau intelectuală a lui1.Desigur,deoarece schimbarea felului învățăturii sau pregătirii profesionale s-a decis motivat împrejurarea ca în casa părintească minorul nu a primit o orientare corespunzătoare intereselor lui,iar încredințarea sa spre creștere și educare unui centru de primire care este organizat și funcționeaza în subordinea serviciului public specializat sau a unui organism privatizat organizat,ori unei persoane sau unei familii atestate în acest scop,s-a făcut pentru a preveni și înlătura pericolele cu care acesta era confruntat în mediul părinților săi,organul ce adoptă o asemenea decizie trebuie să indice în cuprinsul acesteia modul cum se va schimba,pentru viitor,felul învățăturii sau pregătirii profesionale a copilului respectiv,ori,după caz,măsurile necesare pentru restabilirea sănătății lui și pentru asigurarea în viitor a dezvoltării sale morale,fizice sau intelectuale în ambianța persoanei sau familiei care îl primește spre îngrijire.
Din conținutul art.102 Cod.fam. instanțele judecătorești au dedus că minorul între 14 și 18 ani are o acțiune proprie în justiție pentru stabilirea locuinței la unul din părinți sau într-o altă localitate2.Prin urmare,a fost admisă implicit posibilitatea ca acesta să locuiască și singur.În acest sens și-au exprimat părerea și unii autori3.Desigur,soluția încuviințării ca minorul să locuiască singur are caracter de excepție și poate fi adoptată numai în situații speciale4.
În toate cazurile,autoritatea tutelară,respectiv instanța judecătorească va decide schimbarea locuinței copilului astfel încât acestuia să i se creeze condiții mai bune decât cele pe care le-a avut anterior.Trebuie avut în vedere un intreg complex de împrejurări care să evidențieze existența celor mai prielnice condiții pentru o dezvoltare corespunzătoare a minorului,atât sub aspect material,cât și sub aspect moral5.
În cazul schimbării locuinței în scopul desăvârșirii învățăturii ori pregătirii profesionale,nu suntem în prezența unei scindări
________________________
1.Art.15 OUG 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate ;
2.Trib. județean Alba,dec.civ.nr.733 din 29 sept 1977,în RRD,1978,nr.4,p.64;
3 E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p 148;;
4. A.Ionascu,M.N.Costin,M.Muresan,V.Ursa,op.cit.,p218;
5.Trib.Suprem,secția civilă,decizia nr.1019 din 25 mai 1977,în CD 1977,p127;
a ocrotirii părintești1 .
Copilul nu va mai locui, desigur, la părintele său. Deci, părintele pierde dreptul de a-și ține copilul,dar acest drept nu e dobândit de altcineva.Persoana la care va locui copilul nu va fi învestită cu îndatorirea legală,în mod obișnuit,de un drept pe care legea nu l-a acordat decât în vederea îndeplinirii îndatoririi.
Schimbarea locuinței minorului poate interveni chiar în cazul în care acesta nu a solicitat-o,căci autoritatea tutelară poate fi și sesizată de către o alta persoană,fiind posibilă și sesizarea ei din oficiu.
În acest caz,persoana căreia i s-a încredințat copilul nu va avea față de el anumite drepturi și îndatoriri.Se produce,deci,o scindare a ocrotirii părintești2.
Creșterea și educarea copilului minor trebuie să se faca în conformitate cu interesele generale ale societății și cu ordinea de drept.
Corectarea modului de comportare a minorului în familie ori în societate,are loc,în primul rând,prin puterea exemplului oferit de părinți și explicarea acestora.O comportare violentă față de minor nu numai că este de natura să-l convingă pe acesta de greșeala săvârșită și,deci,să aibă drept consecință corectarea lui,ci,dimpotrivă,să contribuie la deformarea caracterului minorului.
Părinții trebuie să folosească cel mai adesea metoda convingerii,așa încât copilul să dobândească acele însușiri necesare pentru a alege singur între bine și rău3.Aceasta nu exclude admonestarea(dojana) care constă în atragerea atenției în mod serios asupra faptei săvârșite și care trebuie să exprime,în mod convingător,în ce constă abaterea,modul de comportare a celui dojenit și urmările negative ale faptei săvârșite4.De asemenea nu sunt excluse atunci cand este nevoie,nici unele măsuri de constrângere cu precizarea că ele trebuie păstrate în anumite limite,astfel încât să nu dăuneze dezvoltării armonioase,pe toate planurile,a copilului5.În cazul în care s-ar depăși aceste limite,s-ar justifica plasamentul familial sau încredințarea copilului unei persoane,familii sau instituții de ocrotire6 sau se poate ajunge la decăderea din drepturile părintești7 sau chiar la sancționarea penală pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului8.
________________________
1.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p 148;
2.Ibidem,p.149 ;
3.A.Bacaci,C.Hageanu,V.Dumitrache,op.cit.,p.353;
4.Emese Florian, op.cit., p.357;
5.A.Bacaci,C.Hageanu,V.Dumitrache,op.cit.,p.348;
6.Art.42 Cod fam.;OUG 26/1997;
7.Art 109 Cod fam. ;
8.Art 306 Cod penal;
SECȚIUNEA A 3-A
DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR DE A
ÎNDRUMA ȘI SUPRAVEGHEA PE COPILUL MINOR
Creșterea copilului minor implică dreptul și îndatorirea de exercita îndrumarea și supravegherea continuă a acestuia.Copilul este un adult în devenire,o persoană în formare și dezvoltare,iar trăsăturile sale de caracter,comportamentul său,depind în mare măsura de maniera în care este îndrumat și supravegheat,de promptitudinea,tactul și eficiența cu care îi sunt corectate greșelile,la toate acestea adăugându-se,fără îndoială,exemplul personal al părinților.
Dreptul de îndrumare este facultatea pe care o are părintele de a orienta actele copilului său,de a le imprima direcția și,în final,de a decide potrivit legii cu privire la tot ceea ce interesează sănătatea și dezvoltarea fizică,educarea,învățătura și pregătirea profesională a copilului1.Acest drept are o finalitate identică cu dreptul părinților de a-și ține copilul,ceea ce nu determină o completă identitate între cele două drepturi,fiecare dintre ele exprimându-și conținutul prin manifestări sau exteriorizări specifice.
Dreptul de îndrumare se caracterizează într-o serie de manifestări,sau mai exact,într-o serie de facultăți ce corespund unor aspecte diferite ale raporturilor juridice dintre părinți și copiii lor minori2.
Părintele are facultatea de a hotărî felul învățăturii și pregătirii profesionale(aspect pe care l-am analizat în secțiunea anterioară).
De asemenea,părintele este îndrituit să hotarască cu cine anume poate veni în contact copilul minor și,totodată,să interzică acestuia contactele pe care le apreciază ca fiind contrare intereselor lui.El poate da îndrumări minorului cu cine anume să lege prietenii și,în același timp,să se opuna legării anumitor prietenii.Firește,această îndrituire nu poate fi exercitată în mod nelimitat.Părintelui nu-i este îngăduit să abuzeze de prerogativele ce le are,potrivit legii,în cadrul ocrotirii părintești.Felul cum exercită aceste prerogative este supus controlului autorității tutelare care va lua măsurile necesare,în vederea curmării oricărui abuz ori de câte ori se va constata că ocrotirea părintească este exercitată cu nesocotirea intereselor minorului,contrar finalităților ei.
________________________
1.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p 164;
2. A.Ionascu,M.N.Costin,M.Muresan,V.Ursa,op.cit.,p221
În temeiul dreptului și îndatoririi părinților de a îndruma și supraveghea pe copil,aceștia vor putea intercepta și examina corespondențele minorului.Ei sunt indreptățiți să ia cunoștința atât de conșinutul scrisorilor primite de minor,cât și de conținutul scrisorilor expediate de acesta.În raporturile dintre părinți și copilul minor nu există secretul corespondenței1.Părinții au nu numai dreptul,ci chiar obligația de a cunoaște conținutul corespondenței minorului,un atare drept și o atare obligație constituind,nu numai o expresie a dreptului de îndrumare,ci și o formă de manifestare a îndatoririi de supraveghere2.
Dreptul și îndatorirea de pază3 au ca obiect apărarea copilului de orice împrejurare care l-ar putea amenința în existența sau sănătatea lui : accidente,boală etc.4.
Îndatorirea parinților de a supraveghea copilul nu este,nici din punct de vedere civil,un simplu îndemn lipsit de consecințe juridice. Astfel, legiuitorul5 dispune ca : »tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii ». Se creează astfel o obligație de răspundere în sarcina părinților pentru prejudiciile pricinuite prin faptele păgubitoare de copiii lor minori care locuiesc împreună cu ei. Instituirea acestei răspunderi se învederează ca o consecință a dreptului părintelui de a –și ține copilul. Dispoziția legală la care am făcut trimiterea poate fi corect înțeleasă și aplicată numai dacă se interpretează în armonie cu principiile consacrate de codul familiei în materia ocrotirii părintești. Potrivit acestor principii, drepturile și îndatoririle prin care se manifestă ocrotirea părintească sunt prevăzute de lege pentru a fi exercitate în egală măsura de către ambii părinți. Urmează deci, ca și obligația de răspundere, care este o consecință a dreptului părintelui de a-și ține copilul, revine ambilor părinți, chiar dacă art 1000 alin.2 cod civil stabilește că această obligație incumbă mamei,numai după moartea tatălui copilului.Deoarece părinții au drepturi și îndatoriri egale în ce privește creșterea și educarea copilului lor minor,ei trebuie să participe,de asemenea în mod egal,și la suportarea consecințelor pe care le implică exercitarea acestor drepturi și împlinirea acestor obligații. Deci, tatăl și mama sunt deopotrivă responsabili pentru pagubele pricinuite de copiii lor minori care locuiesc împreună cu
________________________
1.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p 166;
2.A.Ionascu,M.N.Costin,M.Muresan,V.Ursa,op.cit.,p221-222;
3.I.P.Filipescu,op.cit.,p.581;
4.Sanda Ghimpu,S.Grossu,Capacitatea și reprezentarea persoanelor fizice în dreptul civil,București,Ed.Științifică, p.110;
5.Art.1000 alin 2 Cod civil;
dânșii.
Art 1000 alin.2 cod civil condiționează obligația de responsabilitate a părinților de împrejurarea ca minorul să locuiască împreună cu ei. Legiuitorul are în vedere aici locuința și nu domiciliul minorului.
Textul instituie o prezumție de culpă în sarcina părinților. Culpa constă, în această ipoteză, în lipsa de supraveghere a copilului sau, mai exact, într-o încălcare a îndatoririi de supraveghere. Părinții sunt exonerați de răspundere dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În cazurile de scindare a ocrotirii părintești, prezumția de culpă nu operează împotriva părintelui care nu locuiește împreună cu copilul. Acest părinte poate fi obligat la repararea prejudiciilor cauzate de minor numai în măsura în care victima pagubită va dovedi în sarcina lui, o culpa.
Această prezumție operează, de asemenea, și împotriva terțului căruia i s-a încredințat copilul. Copilul găsit lipsit de supraveghere sau părăsit de părinți este protejat, provizoriu, prin măsura plasamentului în regim de urgență1.
Dacă este cazul, părinții vor putea recurge la aplicarea măsurilor de corecție pentru a corija conduita copilului în familie sau în colectivitate, fără a depăși anumite limite rezonabile și, desigur, fără ca în acest fel să primejduiască integritatea fizică, sănătatea sau dezvoltarea copilului. O atitudine excesiv autoritară, în care dominant este tonul de comandă, forma brutală de reprezentare a cerințelor, iar violența fizică sau verbală este în replica greșelilor copilului, departe de a garanta rezultatul scontat, »îndreptarea » copilului, poate contribui la deformarea caracterului acestuia, poate influența negativ personalitatea în curs de formare2. Dacă aceste limite nu sunt respectate, atunci se vor căuta forme alternative de ocrotire a minorului, concomitent cu sancționarea celor vinovați.
________________________
1.Art.15 alin.2 OUG 26/1997 ;
2.Emese Florian,op.cit.,p.359;
SECȚIUNEA A 4-A
ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR DE A ÎNTREȚINE
COPILUL MINOR
Precizând persoanele între care există obligație legală de întreținere, art.86 Cod. fam, menționează între acestea pe părinți și pe copii,precum și cel care adoptă și cel adoptat.
Obligația de întreținere a părinților față de copiii lor minori mai este consacrată și prin dispozițiile art107 din același cod,care dispune : »copilul minor este întreținut de părinții săi. Dacă minorul are un venit propriu, care nu îi este îndestulător pentru întreținerea sa, părinții au îndatorirea să asigure condițiile necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională ».
Cât privește obiectul acestei obligații, el are un caracter complex1 legiuitorul înțelegând prin întreținere nu numai acoperirea cheltuielilor de hrană și îmbrăcăminte, ci a tuturor cheltuielilor pe care le reclamă îndeplinirea îndatoririlor de creștere și educare a copilului. Art. 107, alin 1 cod fam, trebuie privit în legătură cu art 101 din același cod, care prevede dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul arătând totodată conținutul obligației de a crește copilul :
a)îngrijirea de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului ;
b)îngrijirea de educarea copilului ;
c)îngrijirea de învățătura și pregătirea profesională a copilului.
Obligația de întreținere datorată de părinți copilului minor, fiind o manifestare a ocrotirii părintești , se caracterizează prin nereciprocitate2. Ca urmare, numai părintele datorează întreținere copilului minor și nu acesta din urmă părintelui. Obligația de întreținere prevăzută de art107 cod fam. nu poate exista în sarcina copilului. În cadrul ocrotirii părintești, copilul nu poate fi ținut de o obligație de întreținere față de părinții săi. Problema obligării minorului la întreținerea părinților săi se poate pune numai în contextul art 86 cod fam și nicidecum în temeiul art 107, alin 1, cod fam. acest din urmă text privind, împreuna cu altele, ocrotirea părintească3.
Deci, virtualmente, posibilitatea obligării minorului la întreținere în favoarea părinților săi există, dar o asemenea obligație poate fi fondată numai pe raporturile de rudenie și în nici un caz pe ideea ocrotirii părintești. Cu aceasta particularitate a sa, obligația de întreținere a părinților față de copiii lor minori se înscrie în contextul problematicii generale a
________________________
1. E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p 105;I.Albu,op.cit.,p.310;Al.Bacaci,Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei,Ed.Dacia,Cluj-Napoca,1986,p.221;
2. A.Ionascu,M.N.Costin,M.Muresan,V.Ursa,op.cit.,p.214;
3. E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p 112;
obligației de întreținere, ca aspect distinct a problematicii respective, fiind supusă regulilor și principiilor ce guvernează acea materie1.
Obligația de întreținere are un caracter divizibil, atât activ, cât și pasiv2. Legea3 stabilește ca în materia obligației de întreținere nu există solidaritate. De la această regulă derogă însă în două situații și anume: părintele ce are drept la întreținere de la mai mulți copii poate, în caz de urgență, să pornească acțiunea numai împotriva unuia din ei, iar cel care a plătit întreținerea se va putea întoarce împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia dintre ei4. De asemenea moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținerea fără a avea obligație legală sunt ținuți solidar, fiecare proporțional cu valoarea bunurilor moștenite, să continue întreținerea dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau se află în nevoie, dar numai cât timp cel întreținut este minor.
Obligația de întreținere a părinților față de copiii lor minori nu este solidară, deoarece nu a fost prevăzută în mod expres de lege5. Copilul are dreptul să pretindă de la fiecare din părinți întreaga întreținere de care are nevoie. Ambii părinți(dacă s-a stabilit filiația față de ei) au aceleași drepturi și îndatoriri față de copilul minor, dar fiecare dintre ei este ținut să asigure ocrotirea părintească în totalitatea sa ori de câte ori celălalt nu îndeplinește sau îndeplinește necorepunzător îndatoririle și drepturile ce-i revin în cadrul exercitării acesteia. De aici rezultă următoarele consecințe 6 :
a)dacă unul dintre părinți nu are mijloace materiale pentru a acorda întreținerea copilului, atunci celălalt părinte este obligat să suporte în întregime obligația de întreținere ;
b)dacă unul dintre părinti moare, copilul rămâne în întreținerea părintelui care trăiește.
Prestarea obligației de întreținere se înfăptuiește în cazul raporturilor dintre părinți și copil, ca îndatorire ce privește exclusiv aceste raporturi și care nu poate fi înrâurită de raporturile dintre părinți. Părintele care a fost obligat la întreaga întreținere, este ținut să aducă la îndeplinire această obligație, având dreptul să se întoarcă împotriva celuilalt părinte prin acțiunea în regres, în temeiul principiului egalității dintre tată și mamă,
________________________
1. A.Ionascu,M.N.Costin,M.Muresan,V.Ursa,op.cit.,p.215;
2.I.P.Filipescu,op.cit.,p.472;
3. .Art 90 Cod fam. ;
4. .Art 90 alin.2 Cod fam. ;
5. Art.1041 alin 2 Cod civil;
6. I.P.Filipescu,op.cit.,p.472;
spre a recupera ceea ce a plătit pentru el. Deci, debitorii obligației de întreținere sunt ținuți in solidum1, fiecare dintre ei sunt obligați la întreg în virtutea raporturilor de filiație cu creditorul acelei obligații. Soluția obligațiilor divizibile este inacceptabilă deoarece nesocotește interesul copilului adică elementul esențial în materia ocrotirii părintești2.
Potrivit art.97 alin 1 Cod fam, părinții au aceleași drepturi și îndatoriri, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptatori. Părintele din afara căsătoriei datorează întreținere numai dacă s-a stabilit filiația față de el3. Se poate cere, concomitent, prin acțiunea în stabilirea paternității și pensie de întreținere în favoarea copilului minor. Pensia de întreținere astfel acordată, devine exigibilă numai dupa rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că pârâtul este tatăl copilului.
În cazul adopției legăturile de rudenie dintre adoptat și descendenții săi pe de o parte și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte, încetează, menținându-se numai impedimentul la căsătorie ce rezultă din rudenie. Adoptatul intră în familia adoptatorului ca un copil firesc al acestuia din urmă și, în consecință, obligația de întreținere există în acest caz, ca și între rudele firești4.
Părintele decăzut din drepturile părintești nu este scutit de îndatorirea de a da întreținere copilului minor5.
Tot astfel, părintele pus sub interdicție nu este scutit de îndatorirea de a acorda întreținere minorului6.
Întrucât cel mai adesea copilul locuiește cu părinții săi, întreținerea sa este asigurată mai ales în natură, prin satisfacerea nevoilor curente potrivit cu posibilitățile materiale ale părinților. Dacă apar neînțelegeri între părinți cu privire la întinderea contribuției fiecăruia dintre ei la cheltuielile de creștere, educație și învățătură ale copilului sau cu privire la modalitățile concrete de executare a obligației de întreținere, competența
________________________
1. E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p 133-134;T.R.Popescu,op.cit.,p.249;
2. A.Ionascu,M.N.Costin,M.Muresan,V.Ursa,op.cit.,p.216;
3.Teofil Pop,Probleme ivite în practica judecătorească în legătură cu obligația de întreținere a minorului,în Justiția Nouă,nr.3,1964,p.62-63;Sc.Șerbănescu,Codul Familiei comentat și adnotat,Ed.Științifică,1963,p.189;
4.Art.1 din OUG 25 din 9 iulie 1997 ;
5. Art 110 Cod fam. ;
6. E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p 176; Sanda Ghimpu,S.Grossu,op.cit.,p.65;
soluționării diferendului aparține instanțelor judecătorești1. De regulă, asemenea litigii apar pe fondul separației faptice a părinților sau al încredințării copilului spre creștere și educare unuia dintre părinții divorțați ori unei terțe persoane sau instituții admisibilitatea cererii în stabilirea pensiei de întreținere datorate copilului sau modificarea cuantumului, a modalității de executare dispuse anterior nu este condiționata sub aspectul admisibilității nici de separația faptică,nici de divorțul părinților.
Singura condiție pe care minorul trebuie să o îndeplinească pentru a beneficia de întreținerea părinților săi este starea de nevoie,iar aceasta se prezumă juris tantum,pe toată durata minorității2.Deci,starea de nevoie a descendentului minor se presupune până la proba contrară.
Deși legiuitorul,în art 86,alin 3 cod fam are în vedere orice cauză care poate determina starea de nevoie a copilului minor,în realitate,în majoritatea covârșitoare a cazurilor,starea de nevoie a minorului se datorează incapacității de a munci și școlarizării.Faptul că descendentul minor refuză să urmeze vreo formă de învățământ sau să se încadreze în muncă,având vârsta cerută pentru aceasta nu are nici o consecință asupra dreptului de a pretinde întreținere părinților săi3.
Prezumția stării de necesitate a descendentului minor,având caracter relativ,poate fi răsturnată,iar părinții nu vor mai fi obligați la întreținere,dacă se face dovada că minorul dispune de venituri proprii,fie din munca sa,fie din alte surse4.Chiar și atunci când starea de nevoie a minorului încetează doar temporar,instanța de judecată este îndreptățită să dispună suspendarea întreținerii la care a fost obligat părintele5.Dacă veniturile proprii ale copilului minor nu sunt îndestulătoare,părinții au îndatorirea de a contribui în completare la întreținerea acestuia6.
Unii autori7 consideră că starea de nevoie a minorului se apreciază în funcție de veniturile sale proprii,astfel că părinții sunt obligați să-i asigure întreținerea.Argumentele invocate în sprijinul tezei sunt desprinse din principiul independenței patrimoniale
dintre părinți și copii8,afirmându-se că dacă s-ar îngădui părintelui să vândă
________________________
1. Art 107 alin.2 Cod fam. ;
2. A.Bacaci,op.cit.,p.212 si urm.;
3. Ibidem,p.214 ;
4.I.Albu,op.cit.[.302 ;I.P.Filipescu.op.cit.p.442 si 446 ;
5. I.P.Filipescu.op.cit.p.422 ;
6. Art 107 alin.2 Cod fam. ;
7.I.P.Filipescu,op.cit.,p.446 ;Sc.Șerbănescu,op.cit.,p.248 si urm;A.Lesviodex,Obligația legală de întreținere,Ed.Științifică,București,1971,p.44;
8. Art 106 Cod fam. ;
bunurile copilului pentru a-l întreține s-ar recunoaște în mod indirect un drept al acestuia asupra bunurilor copilului.S-ar crea astfel o situație paradoxală și în care părintele și-ar realiza obligația de întreținere ce-i revine în cadrul ocrotirii părintești pe seama bunurilor copilului.
Într-o altă opinie1,când minorul are bunuri proprii,prin a căror valorificare pot fi procurate cele necesare traiului,el nu se află în nevoie și,deci,nu poate pretinde întreținerea părinților săi.Aceasta deoarece,potrivit dispozițiilor art.127,alin.2 cod fam.,din materia tutelei aplicabile conform art.105,alin3,cod fam.,și minorului aflat sub ocrotire părintească cheltuielile necesare petru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia,iar în cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare,se vor vinde bunurile sale.
Legiuitorul2 a prevăzut că starea de nevoie trebuie să se raporteze și la mijloacele materiale ale părinților,în așa fel încât să se asigure un echilibru între nivelul de trai al membrilor aceleiași familii.Se consideră că instanțele judecătorești trebuie să facă o apreciere elastică a jocului celor doua variabile :nevoia minorului și mijloacele părinților3.Ar fi nefiresc ca minorul să primească întreținere de la părinții care nu au alte venituri decât salariul,cu toate că el dispune de o avere considerabilă,după cum la fel de neacceptat este să se înstrăineze bunurile minorului când acestea,în comparație cu mijloacele părinților sunt cu totul neînsemnate.
Conform art86,alin.3 cod fam.,”descendentul minor” este scutit de dovada incapacității sale de muncă,în cazul în care solicită întreținere de la ascendenții săi.Prin « descendentul minor » se înțelege copilul din căsătorie,din afara căsătoriei,precum și cel adoptat.
De obicei,așa cum am mai menționat,întreținerea copilului minor de către părinți se realizează voluntar,prin chiar faptul conviețuirii copilului cu părinții săi.Atunci când,pentru aducerea la îndeplinire a obligației este necesară intervenția organelor de justiție,întreținerea se datorează,de drept comun,de la data înregistrării cererii de chemare în judecată,promovarea cererii semnificând punerea în întârziere a debitorului4.
________________________
1.T.R.Popescu,op.cit,vol.II,p.204 și urm;
2.Art.94 alin.1 Cod fam.;
3.Al.Bacaci,op.cit.,p.218;
4.CSJ,secția civilă,decizia nr 64/1990,în revista “Dreptul” nr.2-3/1991,p.71;
Părinții datorează întreținerea copilului monor până la vârsta majoratului.Copilul major,aflat în continuarea studiilor,are dreptul de a primi pensie de întreținere de la părinții săi,până la împlinirea vârstei de 25 de ani,respectiv 26 de ani,în cazul celor care urmează studii superioare cu o durată mai mare de 5 ani1.
________________________
1. . A.Ionascu,M.N.Costin,M.Muresan,V.Ursa,op.cit.,p.186;
SECȚIUNEA A 5-A.
ALTE DREPTURI ȘI ÎNDATORIRI CU PRIVIRE LA
PERSOANA COPILULUI MINOR
Pentru realizarea scopului ocrotirii părintești,părinților le sunt recunoscute multiple drepturi și îndatoriri corelative.
Ca expresie a dreptului părinților de a-și creste copilul,ei vor stabili locuința acestuia1 și vor putea cere înapoierea copilului de la orice persoana care îl ține fără drept2.
Art. 100 alin.1 enunța regula conform căreia copilul minor locuiește la părinții săi.
Art. 14 alin 1 din Decretul nr.31/1954 menționează că:”Domiciliul minorului este la părinții săi…” S-ar părea că cele două texte redau aceeași dispoziție.În realitate,”locuința” la care se referă unul dintre texte este altceva decât „domiciliul” la care se referă celălalt.Într-adevăr,ceea ce interesează,din punctul de vedere al ocrotirii părintești,nu este domiciliul,ci locuința(privită independent de domiciliu).Cel mai adesea,domiciliul si locuința coincid.Pentru ca îndatorirea de a crește copilul să se poată îndeplini,e important nu ca un copil să-și aibă domiciliul,ci ca el să locuiască la acela căruia îi revine îndatorirea de a crește copilul3.
Dacă părinții nu locuiesc împreună .aceștia vor decide de comun acord la care dintre ei va locui copilul,iar dacă nu se înțeleg,va decide instanța de judecată,cu ascultarea autorității tutelare si a copilului dacă acesta a împlinit 10 ani4.Pentru a statua cu privire la locuința copilului,instanța va proceda la aprecierea comparativă a condițiilor de viață,de creștere și de educare oferite de fiecare dintre părinți și se va ține seama de gradul de afecțiune de care a dat dovadă în relția cu minorul fiecare dintre părinți,de vârsta copilului,precum și de orice alte elemente care,în situația de fapt concretă,ar putea pleda pentru interesul minorului5.
În practică s-a pus întrebarea dacă instnța ar fi îndreptățită să stabilească locuința copilului la unul dintre părinți,când soții,deși locuiesc în același imobil ți chiar în aceeași unitate locativă(apartament),sunt despărțiți în fapt,locuind în camere deosebite și gospodărindu-se separat. Răspunsul,
________________________
1.art 100 Cod fam.;
2.Art 103 alin.1 Cod fam.;
3. E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p 147;
4.Art.100 alin.2 si 3 Cod fam;
5.Trib.Suprem,secția civilă,decizia nr. 1346/1981,în RRD nr.6/1982,p.91; Trib.Suprem,secția civilă,decizia nr. 1515/1971,în CD,1971,p.157;
acceptat și de doctrină1,este afirmativ,argumentându-se că art.100 alin.1 Cod. fam.,stabilind că minorul locuiește la părinții săi,se referă în mod explicit la „locuința” copilului,nu la „domiciliul” acestuia.Locuința și domiciliul sunt concepte juridice diferite,primul sugerând o stare de fapt,cel din urmă o stare de drept.Este posibil ca soții să aibă locuințe diferite,dar același domiciliu,iar dacă într-o asemenea situație s-ar refuza admisibilitatea de principiu a acțiunii în stabilirea locuinței minorului aflat în fapt la unul dintre părinți,s-ar proteja incertitudinea cu privire la locuința minorului,cu toate consecințele posibile rezultând din aceasta.
Așa cum am menționat în secțiunile anterioare,de la vârsta de 14 ani minorul poate solicita personal autorității tutelare încuviințarea de a avea locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii sau pregătirii profesionale5.
În mod excepțional,locuința minorului este diferită de cea a părinților când în privința sa au fost dispuse măsuri alternative de ocrotire.
Dreptul părinților de a-și ține copilul implică obligația acestuia de a nu-și părăsi casa părintească fără consimțământul lor6.
Condițiile în care minorul își poate schimba locuința,în care poate părăsi casa părintească,sunt stabilite de lege.
Părintii au dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept.În temeiul art.103,alin.1,Cod. fam.,oricare dintre părinți poate solicita instanței o hotărâre în acest sens,dacă,în fapt,copilul se găsește fără vreun temei legal în custodia altei persoane.De exemplu,s-a decis că este admisibilă cererea în acest sens „îndreptată împotriva bunicilor copilului,cu toate că în fapt,cu acordul părinților,bunicii s-au ocupat de creșterea copilului,deoarece existența unei atari convenții nu poate fi interpretată ca renunțare definitivă a părinților la dreptul de a se ocupa de propriul copil.4Cererea,soluționată cu ascultarea copilului care a împlinit 10 ani,va fi admisă doar dacă este în consens cu înțelesul copilului5.Simpla invocare a raportului de filiație nu asigură triumful părinților în acțiunea având ca obiect înapoierea copilului.
Într-o cauză soluționată relativ recent,tatăl minorei rezultată din
________________________
1.I.P.Filipescu, M.Diaconu, Probleme noi în dreptul familiei în practica judiciară recentă, în R.R.D. nr.5/1986, p.59 și urm.;
2.Art.102 Cod fam.;
3.E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.149;
4.Trib.jud. Sibiu, dec. civ.nr.1076/1986, în Legislația familiei, p.498;
5Art. 103 alin.2 Cod fam.;
relațiile extraconjugale ale reclamantului,a cerut înapoierea copilului în vârstă de 9 ani de la bunicii materni la care sa afla de la naștere,după moartea mamei fetița rămânând în grija lor exclusivă.Instanța a respins cererea tatălui,apreciind că între minoră și bunici s-au statornicit profunde legături afective,astfel încât măsura înapoierii nu ar fi în interesul copilului,cu atât mai mult cu cât tatăl reluase,între timp,viața conjugală,iar minora,rodul relațiilor extraconjugale ale reclamantului,relații extraconjugale care au dezbinat familia sa vreme îndelungată,ar fi privită cu dușmanie în locuința tatălui1.
Când soluția este în sensul respingerii cererii,instanța poate decide încredințarea copilului spre creștere și educare persoanei la care se află,dacă există o cerere reconvenționala în acest sens2.
Dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului este imprescriptibilă3.
Potrivit art.7,lit.a,O.U.G. 25/1997,pentru încheierea adopției se cere și „consimțământul exprimat în formă autentică al părinților”,iar dacă unul dintre părinți este mort,pus sub interdicție,decăzut din drepturile părintești sau,din orice împrejurare,în neputința de a-și manifesta voința,consimțământul celuilalt părinte este îndestulător.Această ultimă situație trebuie interpretată în sens restrictiv,spre a nu se ajunge la eludarea dispozițiilor legale care cer consimțământul ambilor părinți firești.În consecință,o împrejurare de simplă durată care ar împiedica pe un părinte să-și manifeste voința,nu poate justifica încheierea adopției unui copil minor numai cu consimțământul celuilalt părinte4.
Consimțământul părinților firești ai copilului minor se cere chiar dacă aceștia sunt divorțați,ori în cazul în care copilul ce urmează a fi adoptat este încredințat unei instituții de ocrotire sau unei a treia persoane,în condițiile art.42 Cod fam,ori a O.U.G. nr 26/1997.
Adopția nu poate avea loc în cazul în care unul dintre părinții firești consimte la adopția copilului său minor,iar celălalt părinte firesc nu consimte.Acest dezacord dintre părinți nu poate fi soluționat de către instanța de judecată deoarece nu există o dispoziție legală în acest sens5.
________________________
1.Trib.mun.Bucuresti, sectia a IV-a civ.,dec.nr.158/1990, în revista „Dreptul”, nr.3/1992, p.68;
2.M.Banciu, Legitimarea procesuală activă a terțului care în fapt crește un minor, în acțiunea de încredințare a acestuia, în revista „Studia”, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, nr.2/1989, p.91-95;
3.I.P.Filipescu, op.cit., p.582;
4.A.Pricopi, op.cit.,p 65;
5.ibidem, p.64;
Drepturile și îndatoririle părintești trec asupra celui care adoptă.De la regula transferului ocrotirii părintești,legea creează însă și unele excepții,prin aceea că există drepturi părintești al căror exercițiu revine și după încuviințarea adopției dată părințlor firești.Astfel,părintii firești nu rămân complet dezinteresați de soarta copilului,având de pildă dreptul de a cere desfacerea adopției dacă aceasta este în interesul minorului și de a consimți la o nouă adopție1.
Părinții au dreptul de a avea legături personale cu copilul.Acest drept se realizează prin însuși faptul că minorul se găsește la părinții săi.
În anumite situații legea recunoaște părintelui la care nu se află copilul,dreptul de a păstra legături personale cu acesta (de exemplu,în caz de divorț,conform art.43,alin.3,Cod. fam.).
În cazul în care părintele este împiedicat de către celălalt în exercițiul acestui drept,el se poate adresa instanței judecătorești care va stabili prin hotărâre judecătorească modalitățile concrete de exercitare a acestui drept,obligatorii pentru părintele la care se află copilul2.
Dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul există și în cazul desfacerii căsătoriei3,în caz de desființare a căsătoriei4,în cazul încredințării copilului din afara căsătoriei5,sau de încredințare a unor terțe persoane,unei familii sau serviciului public specializat6.Chiar părintele sau adoptatorul decăzuți din drepturile părintești7 au un astfel de drept,dar în aceste cazuri,autoritatea tutelară va îngădui legături personale cu copilul numai dacă prin ele nu se pune în primejdie creșterea,educarea,învățătura și pregătirea profesională a minorului.
________________________
1.Art.22 O.U.G. nr.25/1997;
2.O.Popa, P.Pandrea, Exercițiul dreptului unui părinte de a avea legături personale cu minorul care nu i-a fost încredințat spre creștere și educare cu ocazia divorțului, în Justiția Nouă, nr.12/1965, p.112-116;
3.Art.42 Cod fam.;
4.Art.23 alin.2 și art.24 alin.2 Cod fam.;
5Art.65 Cod fam.;
6.Art.11 O.U.G. nr.26/1997;
7.Art.111 Cod fam.;
CAPITOLUL II
DREPTURI ȘI ÎNDATORIRI CU PRIVIRE LA BUNURILE
COPILULUI MINOR
Ocrotirea părintească,în întregul ei,a fost concepută de legiuitor în vederea apărării și realizării drepturilor copilului minor.S-au reglementat astfel drepturi pentru acesta și,mai ales,obligații pentru părinți.Legiuitorul,în art.97,alin.2,Cod fam.,a prevăzut în mod expres că părinții exercită drepturile lor părintești numai în interesul copiilor.Drepturile recunoscute părinților în cadrul ocrotirii părintești nu au o finalitate proprie,ci ele există numai în măsura în care sunt necesare aducerii la îndeplinire a îndatoririlor acestora.Chiar ordinea în care sunt amintite este inversă,vorbindu-se mai întâi de îndatoriri și abia apoi de drepturi1.
Când se au în vedere bunurile copilului minor,aceste trăsături sunt evidențiate și mai mult invocându-se prevederile art.106 Cod fam.,potrivit cărora:”părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui,în afară de dreptul la moștenire și la întreținere”.Prin independența patrimonială dintre părinte și copil sunt explicate și dispozițiile art.105,alin.3,din același cod,care dispune că prevederile secțiunii a II-a,referitoare la tutela minorului se aplică,prin asemănare,și minorului ocrotit de părinții săi,cu excepția că nu este necesară întocmirea inventarului prevăzut de art.126,dacă copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.Deci,cât privește bunurile copilului minor,nu se pune accentul pe calitatea aceluia care le administrează,ci pe administrarea lor,în interesul copilului2.Administrarea bunurilor copilului apare,nu ca un atribut al puterii părintești,în sensul Codului Civil,ci,în primul rând,ca o îndatorire sau chiar numai ca o îndatorire pentru părinți3.
Identitatea dintre situația părintelui administrator și aceea a tutorelui administrator nu este totuși completă4. Există o deosebire și constă în aceea că, potrivit art.138, alin.2 Cod fam., dacă săvârșește un abuz, o neglijență gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore,precum și dacă nu-și îndeplinește sarcinile,acesta va fi îndepărtat,pe când astfel de fapte,chiar dacă sunt săvârșite de părinți,nu vor putea duse niciodată la ceea ce ar fi fost
________________________
1. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.11 și urm.;
2.ibidem, p.226;
3.ibidem, p.226;
4.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit.,p.227;
simetric cu îndepărtarea tutorelui, adică la decăderea din drepturile părintești1. Pentru astfel de abuzuri, neglijențe ale părinților, există sancțiuni specifice, dar decăderea din drepturile părintești nu poate fi determinată de modul de îndeplinire al îndatoririlor părintelui privitoare la bunurile copilului minor2.
Marea majoritate a părinților, animați de sentimentele firești ale dragostei părintești față de copii, apără interesele acestora, îi cresc și educă cu devotament, uneori cu sacrificii, făcând considerabile eforturi pentru a le asigura cele necesare desăvârșirii pregătirii lor profesionale, uneori chiar după împlinirea vârstei majoratului. Părinții sunt cei mai în drept să efectueze toate actele și operațiile pe care buna administrare a bunurilor copilului lor minor le reclamă, astfel că această activitate apare ca un drept și o obligație deopotrivă3. Dacă există, totuși, părinți care, animați de cupiditate, își prejudiciază proprii lor copii, împotriva acestora se pot lua măsurile reglementate de lege, activitatea lor fiind pusă sub controlul autorității tutelare.
În doctrină4 s-au exprimat opinii potrivit cărora orice abuzuri și neglijențe ale părinților cu privire la bunurile copilului minor au vocația de a atrage sancțiunea decăderii din drepturile părintești.
Abuzul și neglijența își fac loc în exercițiul drepturilor părintești. Acestea sunt rezultatul unei atitudini subiective a părinților față de copiii lor minori, care cu greu se poate accepta că s-ar manifesta într-un anume sens față de persoana copilului, și în alt sens, cu privire la bunurile acestuia. Neglijența și abuzul concretizate în anumite fapte, care indiferent că, în concret, privesc bunurile sau persoana copilului, sunt expresia aceleiași atitudini reprobabile a părinților, care, în ultima instanță, se reflectă tot cu privire la persoana copilului. Astfel, administrarea abuzivă, care are drept efect degradarea, pierderea, distrugerea bunurilor copilului se repercutează negativ asupra creșterii și educării sale, lipsindu-l de mijloacele materiale necesare,o asemenea atitudine a părinților, în sfera consecințelor sale, ambele laturi ale ocrotirii părintești, care, de fapt, văzuta în realism, se întrepătrund.
Administrarea neglijentă și abuzivă a bunurilor copilului poate primejdui sănătatea și dezvoltarea fizică a acestuia. Acest fapt coroborat cu proasta administrare de către părinți a propriilor resurse materiale,
constituie pericole ce amenință persoana copilului prin lipsirea sa de
________________________
1.Art.109 Cod fam.;
2. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.226-227;
3.Al.Bacaci, op.cit.,p.247;
4.ibidem, p.247 și urm.;
mijloacele de trai necesare creșterii și educării sale în bune condițiuni1.
Textul art.109,Cod fam. se referă la primejduirea sănătății sau a dezvoltării fizice a copilului, a adunării și pregătirii sale profesionale, „prin felul de exercitare a drepturilor părintești”, fără nici o limitare, prin purtare abuziva „sau” prin neglijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte,fără a preciza că numai prin exercițiul acelor drepturi și îndatoriri care privesc persoana copilului, iar nu și bunurile sale2.
Art.112 Cod fam. prevede ca: „Instanța judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părintești exercițiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încă,prin redarea acestor drepturi,creșterea,educarea,învățătura,pregatirea profesională și interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt primejduite”.Deci,dacă măsura a fost luată pentru că au fost primejduite anumite interese ale copilului,ea poate fi revocată,dacă acestea nu mai sunt puse în primejdie.Alături de creșterea,educarea,învățătura,pregătirea profesională,legiuitorul prevede expres și interesele patrimoniale sau,deci, au putut fi primejduite când măsura s-a luat.
Prin coroborarea celor două texte,ale art.109 si 112 Cod fam.,este admisibilă decăderea părinților,pentru executarea necorespunzătoare a drepturilor și îndatoririlor părintești ce le revin în legătura cu bunurile copilului minor3.
Dată fiind lipsa capacității depline de exercițiu a minorului,legea recunoaște părinților,ca manifestări ale ocrotirii părintești,două categorii de drepturi și îndatoriri referitoare la bunurile copilului:
a)dreptul și îndatorirea de a-i administra bunurile;
b)dreptul și îndatorirea de a reprezenta minorul în actele sale civile sau,după caz,de a-i încuviința actele4.
Copilul lipsit de capacitate de exercițiu și,cu atât mai puțin, acela având capacitate restrânsă de exercițiu nu sunt complet lipsiți de prerogative asupra patrimoniului propriu,nu sunt simpli „spectatori” ai sferei juridice5.
________________________
1. Al.Bacaci, op.cit.,p.248;
2.ibidem, p.248;
3.ibidem, p.249;
4.Art.105 Cod fam.;
5.Emese Florian, op.cit., p.360;
SECȚIUNEA 1
DREPTUL ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINȚILOR DE A ADMINISTRA
BUNURILE COPILULUI MINOR
Părinții săvârșesc acte de administrare a patrimoniului copilului fără a fi necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, din acest punct de vedere ei fiind supuși regimului juridic aplicabil tutorelui1. Pe de altă parte, art.129, alin.2, Cod fam., în contextul drepturilor tutorelui asupra bunurilor minorului aflat sub tutelă, text de asemenea aplicabil părinților, stabilește că ocrotitorul este oprit să încheie orice acte care ar depași dreptul de a administra patrimoniul minorului fără prealabila încuviințare a autorității tutelare.
Înțelesul atribuit noțiunii de administrare a bunurilor copilului excede actelor de administrare propriu-zisă, având un conținut mult mai complex, absorbind și actele de conservare, adică cele menite să asigure păstrarea unui drept ori preîntâmpinarea pierderii lui cu cheltuieli minime, nesemnificative comparativ cu valoarea dreptului astfel salvat, cum ar fi întreruperea unei prescripții, efectuarea de reparații necesare și urgente etc, precum și în anumite limite, astfel de dispoziții care prin finalitatea lor constituie acte de administrare a patrimoniului minorului2.
Din dispozițiile art.103 Cod fam. rezultă că administrarea bunurilor comportă o distincție în funcție de vârsta minorului. Ea îmbracă aspecte diferite în cazul minorului mai mic de 14 ani, față de cele pe care le prezintă în cazul minorului mai mare de 14 ani.
O primă categorie de acte pe care părinții sunt îndrituiți să le facă, sunt actele de conservare, ca cele necesare pentru dobândirea unui drept sau pentru evitarea stingerii lui și care comportă cheltuieli reduse, raportate la valoarea dreptului astfel conservat3. Literatura de specialitate este unanimă în a admite că asemenea acte vor putea fi valabil încheiate, personal de către cel lipsit de capacitate de exercițiu, cu atât mai mult de către minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu, fără a fi necesară reprezentarea, respectiv încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal4.
Raportat la un bun izolat, actul de administrare urmărește punerea în valoare a acestuia, fără a se ajunge la înstrăinarea lui5, prin asemenea acte urmărindu-se folosirea unui bun, întrebuințarea veniturilor acelui bun sau a
________________________
1.Art.105 alin.3 Cod fam.;
2. Emese Florian, op.cit., p.360;
3.T.R.Ionascu, Capacitatea de exercițiu a drepturilor civile și ocrotirea sub aspect patrimonial a lipsei și a restrângerii acestei capacități, în lumina recentei legislații a P.P.R., în „Studii și Cercetări juridice”, 1956, Anul I, nr.5, p.72 si urm.;
4.C Stătescu, op.cit.,p.235;
5.ibidem, p.235;
sumelor la care minorul are dreptul1.
Potrivit doctrinei, sunt de asemenea acte de administrare care tind la exploatarea normală a patrimoniului, precum și la întrebuintarea veniturilor, cum ar fi perceperea și întrebuințarea fructelor și veniturilor, asigurarea unor bunuri, efectuarea reparațiilor de întreținere etc2. Enunțul are în vedere scopul și rezultatul actului juridic în considerarea patrimoniului privit ca unitate, natura juridica a actului în sine fiind mai puțin relevantă. Așa se explică de ce un act de dispoziție a unui bun sau a unor bunuri, văzut din perspectiva patrimoniului căruia aparține, poate avea semnificația unui act de administrare. Este cazul actelor de înstrăinare a bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii, a celor nefolositoare, dacă valoarea lor este sub 250 lei3, plata datoriilor minorului,reprezentarea în justiție a minorului. Pentru astfel de acte nu este necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.
Astfel, reparațiile făcute la un imobil al minorului, fie că ar fi vorba despre reparația de întreținere, fie că ar fi vorba despre reparații ???, sunt acte de administrare și sunt menite a împiedica ruinarea imobilului. În acest mod, minorul este apărat de pagubele pe care ar trebui să le suporte. Aceste acte sunt destinate a permite folosirea bunului.
În tăcerea legii, primirea de sume de bani cuvenite minorului( plă
ți față de minori) intră în cadrul actelor de administrare. Același lucru este valabil și în privinta încasării veniturilor produse de un bun al minorului. Este o manifestare a calității de administrator(adică a dreptului de a administra bunul)4.
Aceeași soluție este aplicabilă și în cazul încasării unor sume ce s-ar cuveni minorului cu alt titlu decât acela de „venituri”. Încasarea sumei nu cuprinde, prin ea însăși, nici un elemenut de „înstrăinare”. Elementul de „înstrăinare”, ori de gravitate ar putea apărea de abia cu prilejul întrebuințării sumelor astfel încasate, moment, însă subsecvent5. Încasarea ca atare nu reprezintă un act de dispoziție în întelesul codului familiei.
` Art. 131, alin.1. Cod fam. dispune că :”Sumele de bani care întrec nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor sale, precum și hârtiile de valoare, vor fi depuse, pe numele minorului, la o casă de păstrare de stat, de unde nu vor putea fi ridicate decât cu încuviințarea autorității tutelare”. Din acest text rezultă că primirea de sume de bani cuvenite
________________________
1. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.229;
2.ibidem, p.229;C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil, București, 1928, vol.I, p.236;
3.Art.129 alin.4 Cod fam.;
4. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.233;
5.ibidem, p.233.
minorului în cadrul executării de restituire ce incumbă casei de păstrare în temeiul contractului de depozit(plata față de minor) nu este posibilă fără încuviințarea autorității tutelare. Totuși, aplicarea textului amintit este limitată la cazul expres prevăzut. Încuviințarea la care se referă art.131,alin.1, Cod fam nu este propriu-zis o încuviințare pentru primirea de sume de bani, ci încuviințarea de care părintele avea nevoie pentru ca sumele de bani aparținând minorului să poata fi întrebuințate1. Acest fapt dovedește preocuparea legiuitorului de a ocroti interesul minorului, deoarece, sumele găsindu-se depuse, ridicarea lor se face tocmai în vederea întrebuințării, adică, în vederea săvârșirii unor acte pentru care este nevoie de încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.
Plata datoriilor minorului reprezintă, de asemenea, un act care nu „depașește dreptul de a administra”. Deoarece minorul datorează suma și, în consecință, neplata datoriei ar fi de natură a-l expune la urmări prejudiciabile, plata datoriei constituie ceea ce s-ar putea numi un act de bună administrare2. Însă, prin raport la actul plății, privit izolat, am fi în prezența unui „act de administrare a patrimoniului”, adica a unui „act de dispoziție folositor pentru buna gestiune a patrimoniului”3. Aceeași cale rezultă și din dispozițiile art.126, alin.2, Cod fam. Textul se ocupă de anumite plăți, dar numai denumite plăți, pentru care prevede cerința aprobării autorității tutelare4. Înseamnă că celelalte plăți nu sunt supuse încuviințării prealabile a autorității tutelare.
Părinții au dreptul de a efectua cheltuielile privitoare la întreținerea minorului și administarea bunurilor acestuia, fără a cere încuviințarea autorității tutelare. Se impune respectarea dispozițiilor art.127,alin.1, Cod fam. referitor la fixarea unei sume anuale pentru cheltuieli. Minorul are dreptul ca, din veniturile sale să i se asigure întreținerea și să se acopere sumele reclamate de administrarea bunurilor. Aceeași situație se desprinde și din interpretarea dispozițiilor art.131, alin.2,Cod fam.
Un alt drept recunoscut părinților, este acela de a reprezenta minorul în justiție. Totuși,s-ar putea susține că, față de posibilitatea ca în litigiile de dus în fața instanțelor judecătorești să se rezolve în defavoarea minorului, deși, cu pierderea de către minor, a dreptului fie asupra unor bunuri mobile, fie asupra unor bunuri imobile, soluția cea mai corespunzătoare preocupării de ocrotire a interesului minorului ar fi de a socoti că introducerea unor acțiuni în fața
________________________
1. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.233;
2.ibidem, p.234;
3.T.R.Ionascu, op.cit., nr.5 si 13;
4. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.234;
instanțelor judecătorești sau figurarea ca pârât în astfel de acțiuni „depășește dreptul de a administra”, fără a deosebi după cum bunurile în litigiu ar fi mobile sau imobile.
Există o serie de mijloace care demonstrează contrariul acestei soluții. Procesul civil nu reprezintă o simplă „chestiune de drept privat” lăsată exclusiv la dispoziția părților1. Rolul activ al judecătorului ca principiu fundamental al procesului civil constituie o garanție puternică în sensul că instanța va veghea la apărarea eficace a întelesului minorului. Pe de altă parte, procurorul are posibilitatea de a interveni, în calitatea sa de organ de supraveghere a legalității, în orice proces civil în care sunt implicați minorii2. Codul de procedură civilă3 prevede printre cazurile de revizuire a hotărârilor judecătorești și pe acela în care „incompatibilii…nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere”.
Deși, există în legislația noastră suficiente garanții de ordin procesual care conduc fără a primejdui în nici un fel înțelesul
minorului, la soluția de a considera că introducerea acțiunilor în fața instanțelor judecătorești, sau figurarea ca pârât în asemenea acțiuni sunt acte ce nu depășesc dreptul de a administra și, prin urmare, acte ce nu reclamă încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. De altfel, o încuviințare prealabilă pentru introducerea acțiunii în justiție nu ar avea eficiență cât privește ocrotirea minorului, dacă nu ar funcționa celelalte mijloace procesuale, care, în sensul desfășurării procesului, iar nu la pornirea lui, asigură o reală apărare a interesului minorului4.
Actele propriu-zise de dispoziție, cu titlu oneros ori cu titlu gratuit prin care un drept este scos dintr-un patrimoniu temporar sau definitiv, parțial sau integral(cum ar fi vânzarea, schimbul, achiesare) ori prin care se constituie un drept real în favoarea altei persoane (ipoteca, uzufruct, servitute etc), datorită potențialului de consecințe presupun maximum de exigență când poartă asupra bunurilor persoanei lipsite de capacitatea deplină de exercițiu. Ca regulă generală, orice act care depășește limitele dreptului de administrare face necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare5. Este cazul înstrăinării sau gajării bunurilor copilului6(exceptând înstrăinarea bunurilor supuse stricăciunii sau pieirii dacă valoarea bunurilor nu depășește 250 lei),
________________________
1.ibidem, p.236;
2.Art.45 Cod proc.civ;
3.Art.322 pct.6 Cod proc.civ.;
4.T.R.Ionașcu, op.cit.,nr.13;
5.Art.129 Cod fam.;
6.Art.126 alin.2 Cod fam.;
a plății creanțelor pe care le au față de minor părinții, o rudă in linie dreaptă ori frații și surorile părinților1. Sunt de asemenea considerate acte ce depășesc limitele dreptului de administrare și presupun încuviințarea prealabilă, acceptarea unei succesiuni, contractul de locațiune imobiliara încheiat pe durată excesivă, contractarea unui împrumut în numele minorului.
Art.126, alin.2 Cod fam. dispune:”Creanțele pe care le au față de minor tutorele, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pot fi plătite numai cu aprobarea autorității tutelare”, dispoziție prevăzută pentru tutore și valabilă și pentru părinte.Ținând cont de împrejurarile de fapt în care plățile intervin, s-ar putea ca interesul minorului să nu fie destul de ocrotit și, de aceea, este necesar ca pentru aceste plăți să se obțină încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.Art.126,alin.2 Cod fam. face referire la anumite plăți pentru care este necesară încuviințarea autorității tutelare, pentru alte plăți considerându-se că această încuviințare nu este obligatorie2.
Din cuprinsul aceluiași articol rezultă necesitatea aprobării autorității tutelare, fără a se specifica ca aprobarea să fie prealabilă. Totuși, din corobarea art.126, alin.2 cu art.129, alin.2 Cod fam. se consideră că această încuviințare trebuie să fie prealabilă.
Darea în locațiune de către părinte, pe mai mult de 3 ani, a unui bun imobil al minorului este un act ce „depășește dreptul de a administra”. Pentru darea în locațiune a unui bun mobil sau imobil al minorului nu este necesară aprobarea prealabilă a autorității tutelare3. Dacă, însă, închirierea unui bun imobil se face pe mai mult de 3 ani, în acest caz este vorba de un act de dispoziție. Pentru astfel de închirieri este necesară formalitatea transcrierii4.
Pentru minorul lipsit de capacitate de exercițiu moștenirea este acceptată de către părinte. Acceptarea unei moșteniri nu s-ar putea face decât cu încuviințarea autorității tutelare. Acceptarea moștenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă va fi socotită întotdeauna ca făcută sub beneficiu de inventar5. Din aceste considerente minorul cu capacitate restrânsă putea, personal și fără nici o încuviințare, face valabilă acceptarea expresă a moștenirii la care este chemat6. Printr-o asemenea acceptare el nu și-ar
________________________
1.Art.126 alin.2 coroborat cu art.105 alin.3 Cod fam.;
2.E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.231;
3.T.R.Ionașcu, op.cit.,nr.5;
4.Art.711 pct.9 Cod proc.civ.;
5.Art.19 Decretul nr.32/1954;
6.T.R.Ionașcu, op.cit.,nr.5;
elimina patrimoniul său deoarece, fiind socotită imperativ ca făcută sub beneficiu de inventar, iar inventarul întocmit împiedicand confuziunea între bunurile succesorale și cele proprii ale minorului și el nu va fi obligat să plătească sarcinile și datoriile moștenirii decât în limitele valorii bunurilor moștenite. În lipsa încuviințării prealabile minorul cu capacitate restrânsă nu ar putea accepta tacit moștenirea pentru care nu s-a întocmit încă inventar, sub beneficiu de inventar, este necesară aprobarea prealabilă a autorității tutelare, deoarece moștenitorul acceptant este obligat la raportul donațiilor și este posibil ca, dacă donațiile depășesc valoarea părții din succesiunea la care e chemat, minorul să aibă interes de a nu fi obligat să raporteze aceste donații, și, deci, să renunțe la mostenire. Însă, această renunțare nu o va putea face decât cu încuviințarea prealabilă a părinților sau tutorelui, precum și cu acela a autorității tutelare. Deci scopul încuviințării prealabile este protejarea intereselor minorului.
Părinții au dreptul de a întrebuința sumele de bani aparținând minorului, însa numai cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. Este vorba despre bunuri care, printr-o greșită întrebuințare, s-ar putea pierde. Art.130 Cod fam. ocupându-se de vânzarea bunurilor minorului, prevede că autoritatea tutelară poate indica tutorelui(părintelui) modul în care să întrebuințeze sumele de bani obținute. Este vorba despre o facultate recunoscută autorității tutelare1. Chiar dacă autoritatea tutelară nu ar uza de această facultate, părintele nu ar putea proceda singur, la întrebuințarea sumelor. Această concluzie este susținută și de dispozițiile art.131, alin.1, care impun tutorelui(părintelui) obligația de a depune la o casă de păstrare de stat sumele de bani ce întrec nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor sale, iar sumele astfel depuse nu vor putea fi ridicate decât cu încuviințarea autorității tutelare.
Părinții au de asemenea, dreptul de a contracta împrumuturi în numele minorului. Fiind vorba despre un act care poate avea repercusiuni prejudiciabile asupra patrimoniului minorului, este necesară autorizarea autorității tutelare. Art.129, alin.2 Cod fam. prevede necesitatea încuviințării prealabile a autorității tutelare în cazul în care este vorba despre „înstrainarea ori gajarea bunurilor minorului”. Per a contrario, s-ar putea trage concluzia că împrumuturile negarantate cu gaj nu ar fi acte pentru care părintele trebuie să ceară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. Această interpretare nu ar ține seama de măsura îndestulătoare de interesul minorului2.Deși, împrumutul contestat în numele minorului este un act care depașește dreptul de a
________________________
1.E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.239;
2.ibidem, p.241;
administra.În sistemul codului familiei ocrotitorului îi sunt interzise o serie de acte juridice cu efecte potențial păgubitoare minorului sau care sunt de natură să pericliteze interesele patrimoniale ale acestuia. Astfel, sub sancțiunea nulității relative, nu pot fi încheiate în mod valabil acte juridice între părinți, rudele în linie dreapta ori frații și surorile părinților, pe de altă parte, și copilul minor pe de altă parte1, părintele nu poate să facă donatie în numele copilului și nici să garanteze obligația altuia2.
Dispozițiile art.128 Cod fam. sunt aplicabile și părintelui. Astfel, este oprit să se încheie acte juridice între tutore(părinte), soțul, o rudă în linie dreapta ori frații sau surorile tutorelui(părintelui), pe de o parte și minor, de alta. Este posibil ca soțul părintelui să nu fie în același timp al doilea părinte al minorului în cazul în care părintele s-ar fi căsătorit a doua oară sau (în cazul în care adopția s-ar fi făcut numai de către unul dintre soți). Interdicția își găsește aplicarea și în acest caz, deoarece nu intereseaza raporturile de rudenie cu minorul ale celui care săvârșește actul, ci raporturile de rudenie(ori de căsătorie) cu părintele3.
Art.129, alin.1 Cod fam. prevede că tutorele(părintele) nu poate, în numele minorului să facă donații și nici să garanteze obligația altuia. Este o prohibiție întemeiată, deoarece donația micșorează patrimoniul minorului, iar garantarea obligației altuia obligă pe minor să o execute, în cazul în care acest altul nu o execută el însuși, și este foarte probabil ca din cauza insolvabilității acestuia, minorul să nu fie îndestulat de către cel pentru care a îndeplinit obligația4. În dispozițiile art.129, alin.1 Cod fam. sunt incluse și donațiile indirecte sau deghizate. De asemenea, părintele nu poate, în numele minorului, să garanteze obligația altuia nici ca fidejusor, nici pe cale de cauțiune reală5.
Lipsa încuviințării prealabile a autorității tutelare atrage anulabilitatea actului juridic de dispoziție încheiat6. Aceeași sancțiune este valabilă și în cazul nerespectării interdicției impuse de art.128 Cod fam.
Nulitatea relativă poate fi invocată de minor, însă numai după împlinirea vârstei de 18 ani, iar până la această dată de autoritatea tutelară, precum și de procuror7.
________________________
1.Art.128 coroborat cu art.105 alin.3 Cod fam.;
2.Art.129 alin.1 coroborat cu art.105 alin.3 Cod fam.;
3.E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.242;
4. T.R.Ionașcu, op.cit.,nr.13;
5.ibidem, nr.13;
6.Art.129 alin.3, aplicabil prin asemănare;
7.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit.,p.230;
În cazul actelor săvârșite fără încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, nulitatea va putea fi invocată de autoritatea tutelară sau cu
rolul de a întregi împuternicirile de reprezentare a părintelui și de a ocroti pe minor1. Organul de ocrotire nu acționează în acest caz în calitate de titular al dreptului subiectiv dedus judecății, având un simplu drept procesual la acțiune. Numai astfel devine posibilă intervenția ei în ocrotirea minorului atunci când interesul acestuia a fost încălcat prin săvârșirea unui act fără încuviințarea prealabilă cerută de lege. Consecințele admiterii sau respingerii acțiunii în anulare intentată de autoritatea tutelară vor fi suportate de minor ori vor profita acestuia, neputându-se vorbi despre efecte privitoare la autoritatea tutelară2. Ea nu poate confirma expres actul anulabil, pentru că ar însemna să dispună de un drept ce nu-i aparține și, în felul acesta, să împiedice pe titularul dreptului să hotărască el cu privire la soarta actului în discuție3. În cazul în care ocrotirea părintească încetează, autoritatea tutelară nu mai are nici un fel de rol în ocrotirea fostului minor, iar acțiunea introdusă de autoritatea tutelară urmează a fi respinsă ca lipsită de interes.
Procurorul are, de asemenea, dreptul de a cere anularea actelor săvârșite de părinte cu nesocotirea interdicției prevăzute de dispozițiile din codul familiei privitoare la acele acte4. Procurorul nu este titularul dreptului subiectiv dedus în judecată, el având un simplu drept procesual la acțiune, pe care legea i l-a recunoscut spre a-și putea duce la îndeplinire sarcinile sale de organ de supraveghere a legalității. Consecințele de drept material ale procesului angajat din inițiativa procurorului nu se vor răsfrânge asupra lui, ci asupra minorului al cărui act a fost pus în discuție. Procurorul nu poate confirma actul anulabil, fiind vorba despre un drept de care el nu poate dispune.
Termenul în care poate fi invocată această nulitate relativă este de 3 ani5.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, dobândind capacitate restrânsă de exercițiu6, își exercită singur drepturile și își execută tot astfel obligațiile, dar numai cu încuviințarea prealabilă a părintelui(sau a tutorelui) pentru a-l feri de eventualele abuzuri din partea terților7. În cazul actelor juridice pe care părinții nu le pot încheia decât având încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, adica în cazul actelor de dispoziție, minorul trebuie să obtină, alături
________________________
1. T.R.Ionașcu, op.cit.,nr.13;
2. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.246;
3. T.R.Ionașcu, op.cit.,nr.13;
4.Art.47 Decretul nr.32/1954; art.45 Cod proc.civ.;
5.Art.3 din Decretul 167/1958;
6. Art.9 din Decretul 31/1954;
7.Art.105 alin.2 Cod fam.;
de încuviințarea părinților și pe cea a autorității tutelare1. Minorul având capacitate restrânsă de exercițiu nu poate face donații și nu poate garanta obligațiile altuia, nici chiar cu încuviințarea prealabilă a părinților și a autorității tutelare2.
În cazul minorului pus sub interdicție, chiar dacă minorul va fi mai mare de 14 ani se vor aplica totuși dispozițiile codului familiei privind administrarea bunurilor minorului de până la 14 ani.Indiferent de vârstă, minorul pus sub interdicție nu are capacitate de exercițiu3. Deci, administrarea bunurilor acestuia de către părintele său va fi supusă dispozițiilor privind tutela minorului sub 14 ani.
Legiuitorul4 face o importantă concesie minorului cu capacitatea restrânsă de exercițiu, permițând mențiunea actului încheiat cu nesocotirea cerinței încuviințării prealabile, dacă în acest fel minorului nu i s-a pricinuit vreo vătămare. Art.1157 Cod Civil dispune că „minorul poate exercita acțiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenții”, prevedere care, începând cu data intrării în vigoare a decretului nr.32/1954 se limitează „numai la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniți, încheie singuri, fără încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere și încuviințarea autorității tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare5”. Singura ipoteză necontestată de resciziune pentru leziune din dreptul nostru beneficiază de un text pe cât de succint, pe atât de riguros, astfel încât determinarea condițiilor în care poate fi obținută desființarea actului juridic nu întâmpină dificultăți: sunt vizate numai actele încheiate de minorul cu capacitatea restrânsă de exercițiu,nu și actele incapabilului, acestea din urmă anulabile fără să distingem dăcă sunt sau nu lezionare; beneficiul validității actului încheiat de cel cu capacitate restrânsă de exercițiu privește numai acele acte pentru care nu se cere, ca măsură suplimentară de protecție, alături de încuviințarea prealabilă a părinților și cea a autorității tutelare, adică actele de administrare lato sensu, pentru că, în ceea ce privește actele de dispoziție neîncuviințate în prealabil de ocrotitorii legali precum și de autoritatea tutelară este incidentă sancțiunea nulității relative, independent de vreo leziune6. Dacă actul de administrare a fost încheiat cu încuviințarea prealabilă a părinților, minorul nu va beneficia de dreptul de resciziune, chiar dacă actul îi este lezionar7.
________________________
1. Art.133 alin.2 Cod fam.;
2. Art.133 alin.3 Cod fam.;
3. Art.11 din Decretul nr.31/1954;
4.Art.1157 Cod civ. și art.25 din Decretul nr 32/1954;
5.Art.25 din Decretul nr.32/1954;
6. Emese Florian, op.cit., p.360;
7.ibidem, p.363;
În practica judiciară1 s-a decis, totuși, că minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu, poate face singur, fără prealabilă încuviințare, acte de conservare și acte de administrare patrimonială, dar numai în măsura în care acestea nu-i produc o leziune a patrimoniului.
Deci, părinții în calitatea lor de ocrotitori legali ai minorului, sunt împuterniciți să încheie acte juridice de administrare a patrimoniului minorului lipsit de capacitate de exercițiu fără a fi necesară încuviințarea prelabilă a autorității tutelare, precum și cu unele excepții, actele juridice de dispoziție, acestea numai cu încuviințare prealabilă. Măsurile de protecție urmează aceeași logică în cazul minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu, care, debutând în viața juridica, poate încheia singur acte de administrare, dar are nevoie de încuviințarea prealabilă a părinților, iar în cazul actelor de dispoziție pe care le va săvârși de asemenea singur, trebuie să obțina, alături de încuviințarea prealabilă a părinților, și pe cea a autorității tutelare.
Părinții, la fel ca și tutorele sunt răspunzători pentru pagubele pricinuite minorului din culpa lor cu ocazia administrării bunurilor acestuia2. Răspunderea părintelui va fi cârmuită de regulile răspunderii delictuale.
________________________
1.Trib.Supr., sect.civ., dec.nr.1439/1972, în Repertoriu pe anii 1969-1975, de I.G.Mihuță, p.60, nr.186;
2.Art.141 alin.2 Cod fam.;
SECȚIUNEA A 2-A
DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR DE A-L REPREZENTA PE MINOR ÎN ACTELE CIVILE SAU DE A-I ÎNCUVIINȚA ACTELE JURIDICE
Faptul că acest drept, și în același timp obligație, privește persoana copilului, sau, dimpotrivă,numai bunurile sale,este controversat în literatura juridică.
Unii autori1 consideră că el privește în mod exclusiv bunurile copilului minor, desprinzând argumente în acest sens din unele prevederi de Codul familiei.Astfel, art.43,alin.2 Cod fam., care reglementează modul de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești în caz de divorț, prevede:” Când copilul a fost încredințat unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va stabili care din părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele.Persoana sau instituția de ocrotire căreia i s-a încredintat copilul va avea față de acesta numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților privitoare la persoana copilului”.Din acest text rezultă concluzia că legiuitorul a conceput dreptul de reprezentare ca privind bunurile copilului și nu persoana acestuia.
Alți autori2 consideră, însă, că, întrucât dreptul de reprezentare vizează voința sau consimțământul părții care se obligă într-un raport juridic(elemente ce țin de persoana și nu de patrimoniul ei), acest drept trebuie cuprins între cele privitoare la persoana copilului minor.
În sfârșit, s-a exprimat și opinia conform căreia acest drept are un caracter complex, îmbrățișând ambele laturi ale ocrotirii părintești3.
Lipsa ori restrângerea capacității de exercițiu a persoanei fizice interesează în mod nemijlocit puterea de a încheia personal și direct acte juridice civile. În principiu, incapabilul este lipsit de o asemenea putere, iar în perioada de tranziție a capacității restrânse de exercițiu participarea sa la raporturile juridice civile este prudent limitată, în scopul protejării intereselor sale legitime față de propria lipsă de experiență și lipsa de autoritate.
Până la împlinirea vârstei de 14 ani minorul este lipsit de capacitate de exercițiu.În actele sale civile el va fi reprezentat de părinți4, cărora li se ________________________
1. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.170; I.Albu, op.cit., p.33;
2. A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit.,p.226;A.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit.,p.352;
3.Al.Bacaci, op.cit., p.252;
4.Art.105 alin1,art.124 alin.1 Cod fam., art.9, art.10 din Decretul nr.31/1954;
recunoaște un drept de reprezentare generală,fără a distinge după cum actul în cauză se referă la bunuri sau la persoane.
Drepturile cu caracter strict personal ale minorului nu pot fi exercitate de către reprezentanții săi în virtutea dreptului de reprezentare generală.Legiuitorul,printr-o dispoziție expresă,poate da împuternicire reprezentantului legal de a exercita și astfel de drepturi ale minorului, cum este cazul dreptului la acțiune în stabilirea filiației paterne din afara căsătoriei, drept recunoscut copilului și exercitat în numele acestuia, de către mamă1.
Dupa împlinirea vârstei de 14 ani și până la dobândirea capacității depline de exercițiu, minorul își execută singur drepturile și își execută tot astfel obligațiile, dar având încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal2.Rolul de reprezentant legal al părinților a încetat, însă, în calitate de ocrotitori legali cu dreptul și îndatorirea de a aprecia dacă este sau nu oportună încheierea unui act juridic preconizat de minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu încuviințat sau, după caz, refuzând încuviințarea prealabilă a săvârșirii fiecărui act în parte.Actele pentru a căror valabilitate părintele, în calitate de reprezentant legal, avea nevoie de încuviințarea prealabilă a autorității tutelare vor fi încheiate de minor având și această autorizare.
Dacă părinții refuză încuviințarea încheierii actului acest refuz nu poate fi cenzurat și nici suplinit printr-o autorizare a altei persoane, autorității tutelare sau a instanței de judecată3.
În cazul în care, apar interese contrare între părinți și copilul minor, în scopul protejării copilului, autoritatea tutelară va numi un curator care să reprezinte sau după caz, să asiste minorul la încheierea actului juridic în cauză4.În situația în care copilul are pe ambii părinți în viață și amândoi au dreptul să-l reprezinte sau să-i încuviințeze actele, interesele contrarii neexistând, însă, decât în raporturile cu unul dintre părinți, reprezentarea sau dreptul de încuviințare va reveni numai celuilalt părinte5.
Lipsa ori caracterul restrâns al capacității de exercițiu nu împiedică dobândirea, necondiționată de vreo încuviințare prealabilă de drepturi sau obligații civile în temeiul unor fapte juridice, cum ar fi dreptul la recuperarea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a altei persoane sau obligația de a repara
________________________
1.Art.59 Cod fam.;
2. Art.105 alin.2, art.124 alin.2 Cod fam., art.9, art.10 din Decretul nr.31/1954;
3.Emese Florian, op.cit., p.364;
4.I.Mihuță, Probleme de drept din practica Trbunalului Suprem în materia dreptului familiei, în R.R.D., nr.7/1974, p.34;
5.Al.Silvian, Reprezentarea minorului în exercitarea dr. Procesuale și cazurile de încuviințare prealabilă a ocrotitorilor sai legali, în R.D. nr.9/1958, p.56;
daunele pricinuite altuia prin fapta ilicită a incapabilului, săvârșita cu discernământ.Actul juridic încheiat cu nesocotirea regulilior de ocrotire a minorului este sancționat cu nulitatea relativă1.Eficiența încuviințării ce intervine ulterior încheierii actului și nu anterior săvârșirii lui, cum pretinde legea, este, în general, recunoscută în doctrină2.
Pentru a se obține anularea actului juridic încheiat de persoana lipsită de capacitate de exercițiu, este suficient să se dovedească lipsa capacității.Actele minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu vor fi anulate numai dacă alături de stadiul capacității la data încheierii actului, se va dovedi lipsa încuviințării prealabile a autorității tutelare.
Inferioritatea actului juridic poate fi invocată de însăși persoana ocrotită, care, în functie de stadiul capacității la data valorificării dreptului de a cere anularea, va acționa fie prin reprezentantul său, fie personal și asistat, fie personal și singur, precum și de către procuror3.
Autoritatea tutelară este, de asemenea, îndrituită să ceară anularea actului încheiat personal de cel lipsit de capacitate deplină de exercițiu în lipsa încuviințării sau încuviințărilor prealabile.Într-o opinie4, dreptul autorității tutelare subzistă numai în perioada cât durează ocrotirea părintească și poate fi exercitat doar cu privire la actele săvârșite fără încuviințarea sa legalmente necesară.Alți autori se mărginesc să evoce dreptul autorității tutelare la acțiunea în anularea actului juridic în temeiul atribuțiilor sale de supraveghere și ocrotire a incapabililor, necondiționat de împrejurarea dacă respectivul act ar fi presupus ori nu încuviințarea sa5.
Dreptul autorității tutelare de a cere desființarea actului juridic încheiat în afara regulilor privitoare la capacitate este susceptibil de unele rezerve.Lipsa capacității depline de exercițiu a titularului dreptului la acțiunea în anulare nu este un argument care să înlăture îndoiala, fiindcă așa cum stabilește art.42 Cod pr civilă, persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor vor putea sta în judecata numai dacă sunt reprezentate,asistate sau autorizate, cu alte cuvinte,celui lipsit de capacitatea de exercițiu va fi reprezentat în actele sale personale, inclusiv sub aspectul punerii în mișcare a acțiunii civile, numai că autoritatea tutelară nu are calitatea de reprezentant al minorului și nici nu beneficiază de un text de incidență incontestabilă care să-i sprijine ________________________
1.Art.133 alin. Ultim Cod fam.,art.25 alin 2 din Decretul nr.31/1954;
2.Gh.Beleiu,Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei R.S.R., București, 1980, p.233;
3.Art.45 Cod proc.civ.;
4. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.294-295;
5.Emese Florian, op.cit., p.365;
legitimarea procesuală, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul
dreptului de a cere instanței decăderea din drepturi a părintelui1 sau a dreptului de a cere modificarea măsurilor privind drepturile și obligațiile dintre părinții divorțați și copiii lor minori2.
Efectele actului juridic desființat sunt înlăturate retroactiv.Dacă au avut loc executarea parțiala sau integrală a obligațiilor contractate, părțile vor fi repuse în situația anterioară încheierii actului juridic.Numai astfel, desființarea acțiunii juridice își atinge finalitatea, iar în raporturile dintre părți nu se ajunge la un dezechilibru economic în defavoarea părții care a executat în totul sau în parte obligațiile convenite.
Art.1164 Cod Civil instituie o excepție de la această regulă aparență:restituirea consecutivă anulării actului încheiat cu încălcarea normelor care asigură ocrotirea minorilor(și a interzișilor) nu are loc, în ceea ce-i privește,”decât dacă se probează că au profitat de ceea ce li s-a dat”. Dovada faptului că minorul a realizat un profit, precum și întinderea acestuia, cade în sarcina celui care pretinde întoarcerea prestațiilor sale3.
Restituirea nu va avea loc dacă minorul, în efortul de a convinge cocontractantul cu privire la propria sa capacitate, nu s-a mărginit la simple declarații, ci a săvârșit o faptă ilicită, adică unele manopere dolosive de natură a induce în eroare cealaltă parte.Conduita ilicită a minorului este sancționată prin faptul că actul nu se va anula pentru că, potrivit art.1162 Cod civil,”minorul nu are acțiune în resciziune contra obligațiilor ce rezultă din delicte și cvasi-delictele sale”.Menținerea actului anulabil și nerestituirea prestațiilor exectutate este o aplicație particulară a răspunderii civile delictuale conservată prin art.998 Cod civil.
Ocrotirea părintească se manifestă de asemenea în exercițiul drepturilor procesuale ale minorului.Capacitatea procesuală, adică aptitudinea persoanei de a deveni parte în procesul civil este aplicația în plan procesual a capacității civile.Persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate potrivit legii4.Minorii lipsiți de capacitate de exercițiu nu vor sta personal în judecată ci prin reprezentanții lor legali, în timp ce minorii cu capacitate restrânsă de exercițiu vor sta personal în judecată, dar asistați de ocrotitorii legali.În practica judiciară s-a decis că bunicul minorului nu are calitatea de reprezentant legal
________________________
1.Art.109 Cod fam.;
2.Art.44 alin.1 Cod fam.;
3.Emese Florian, op.cit., p.366;
4.Art.42 Cod proc.civ.;
al minorului, chiar dacă acesta se află temporar în îngrijirea sa1.
Spre deosebire de cerința încuviințării prealabile a actelor juridice ale minorului având capacitate restrânsă de exercițiu, asistarea sa acopera întreaga durată a procesului.Încuviințarea prealabilă de care face vorbire art.105,alin.2 Cod fam. este suficientă în cazul actelor luate singular, în privinta cărora ocrotitorii pot determnina cu anticipație natura și întinderea obligațiilor pe care și le va asuma minorul, dar nu și în cazul actelor procesuale, ideea de „proces” implicând o succesiune de acte astfel încât o încuviințare generică dată în vederea introducerii cererii de chemare în judecată nu ar fi în masură să ocrotească minorul2.
Persoana asistată îndeplinește actele de procedură și este citată personal în proces, însă actele vor fi semnate și de persoana care, potrivit legii, își întregește capacitatea.La proces va fi citată și această persoană, în cazul minorului părinții, sau în lipsa acestora, tutorele3.
În cazul actelor procesuale de dispoziție, precum renunțarea la judecată, renunțarea la însuși dreptul subiectiv dedus judecății, renunțarea la o cale de atac etc.,ca măsură suplimentară de protecție a intereselor celui ocrotit,este necesară abilitarea specială a reprezentantului sau a ocrotitorului, realizată pe calea autorizării organului competent, de regulă autorizarea autorității tutelare.”Autorizarea” menționata de art.42 Cod pr.civilă corespunde prin conținut și prin finalitatea cerinței încuviințării prealabile a autorității tutelare pentru actele de dispoziție de drept material4,fiind distinctă de cerința asistării minorului cu capacitate retrânsă de exercițiu.Autorizarea (sau încuviințarea prealabilă, în cazul actului juridic de drept material) este acordată ocrotitorului legal, iar nu persoanei aflată sub ocrotire, în vreme ce beneficiarul asistării este, în mod nemijlocit minorul cu capacitatea restrânsă de exercițiu.
Cele două elemente, autorizarea și asistarea, vin să întregească impreună capacitatea de exercițiu încă neîmplinită a minorului cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, astfel că lipsa oricăreia dintre acestea se răsfrânge asupra validității actului juridic încheiat.Pe de altă parte, autorizarea este necesară atât în cazul minorului cu capacitatea restrânsă de exercițiu asistat în exercițiul drepturilor și îndatoririlor sale procesuale, cât și în cazul celui lipsit
________________________
1.C.S.J., sect.pen., dec.nr 2748/1993, în revista „Dreptul”, nr.10-11/1994, p.126;
2.Plenul Trib.Suprem, decizia de îndrumare nr 13/1957, in C.D., 1957, p.19;
3.Decizia de îndrumare nr.13 din 16 decembrie 1957, a Plenului Trib.Suprem, în „Justiția Nouă”, 1958, nr.1, p.99-101;
4.Art.129 alin.2 Cod fam.;
de capacitate de exercițiu, reprezentat în tot cursul procesului1.
Actele de procedură săvârșite singur de minorul în vârstă de până la 14 ani sau săvârșite fără încuviințarea(asistare) de minorul mai mare de 14 ani, sunt sancționate cu nulitatea relativă2.Art.43,alin.1 Cod pr.civilă declară:”Lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procesuale poate fi invocată în orice stare a pricinei”, iar art.161 Cod pr.civilă dispune:”Când instanța constată lipsa capacității de exercițiu drepturilor procedurale a părții se poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri”.”Lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procedurale a uneia dintre părți poate fi invocată și de partea cealaltă3”.
În cazul în care minorul are ambii părinți în viață și amândoi au deplinătatea drepturilor și îndatoririlor părintești, reprezentarea se va face prin ambii părinți(tocmai fiindcă amândoi părinții au un drept egal).În lipsa unuia dintre ei actul nu se va încheia valabil.Această concluzie rezultă din textul expres al art.105 alin.1 și 2 din Cod fam. și art.9 alin.2 din decretul nr 31/1954.Toate aceste dispoziții se referă la „părinți”,și nu la „părinte”.
Dacă actul se săvârșește ca urmare a unei decizii a autorității tutelare chemate să rezolve o neînțelegere între părinți4, participarea la act a părintelui care se împotrivise săvârșirii actului nu mai e necesară5.
________________________
1.M.V.Ciobanu,op.cit.,p.251;
2.Art.43 alin.2 Cod proc.civ.;
3. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.267;
4.Art.99 Cod fam.;
5.E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.278;
CAPITOLUL III
EXERCITAREA DREPTURILOR ȘI ÎNDATORIRILOR
PĂRINTEȘTI
Drepturile și îndatoririle privitoare la persoana și la bunurile copilului sunt recunoscute ambilor părinți, firești sau adoptivi, fără să deosebim dupa cum aceștia sunt sau nu căsătoriți intre ei.În concret, însă, exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor de către cei doi părinți împreuna, concomitent și în mod egal nu este întotdeauna posibilă, uneori datorită unor cauze obiective, alteori din considerente care își au originea în dezarmonia relațiilor dintre soți ori a relațiilor dintre părinți sau unul dintre aceștia și minorul aflat sub ocrotire.În asemenea cazuri are loc, în funcție de natura cauzelor, fie preluarea integrala de către unul dintre părinți a exercițiului ocrotirii părintești, fie scindarea ocrotirii părintești.
SECȚIUNEA 1
EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI DE CĂTRE AMBII
PĂRINȚI
Prin definiție, drepturile și îndatoririle părintești au caracter personal și continuu, de la nașterea copilului și până la împlinirea vârstei majoratului sau până la dobândirea capacității depline de exercițiu înainte de vârsta de 18 ani.
Pe fondul deplinei egalități în drepturi între părinți, măsurile de ocrotire a copilului se iau de comun acord, în condiții ideale armonia din relațiile dintre soți transferându-se asupra raporturilor dintre părinți și copii, orice decizie urmârind asigurarea și promovarea intereselor copilului1.
Încuviințarea actelor copilului precum și reprezentarea sa, atât în cazul actelor de drept material, cât și a actelor de drept procesual trebuie să se facă expres2.
Introducerea acțiunii în tăgăduirea paternității sau de contestare a filiației nu suspendă exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești, ele trebuind a fi exercitate pe tot parcursul procesului până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care acțiunea a fost admisă.
________________________
1.V.Patulea, Notă de practică judiciară, în R.R.D nr.4/1972, p.129-130;
2.Al.Silvian, Reprezentarea minorului în exercitarea drepturilor procesuale și cazurile de încuviințare prelabila din partea ocrotitorilor săi legali, în L.P. nr.9/1958, p.56
Îndeplinirea îndatoririlor și exercitarea drepturilor cu privire la persoana și bunurile minorului de către ambii părinți nu ridică probleme
atunci când aceștia locuiesc împreună.Dar este posibil ca ei să aibă locuințe sau chiar domicilii diferite.În acest caz părinții vor decide de comun acord la care dintre ei va locui copilul1.Daca ei nu pot conveni asupra domiciliului minorului, urmează să decidă instanța de judecată în conformitate cu interesele acestuia2.În orice caz minorul va trebui să locuiască la unul dintre părinți indiferent dacă aceasta se va decide de către părinți prin acordul lor de voință sau de către instanța judecătorească, părintele respectiv va dobândi prin efectul stabilirii domiciliului copilului la el, posibilități și totodată responsabilități sporite comparativ cu celălalt părinte, în exercitarea ocrotirii părintești.Astfel, dreptul parintelui de a-și ține copilul, revine numai aceluia dintre părinți la care locuiește minorul.Pe de altă parte, numai acel părinte are dreptul să ceară înapoierea copilului de la persoana care îl ține pe nedrept și tot el poartă în exclusivitate răspunderea prevăzută de art.1000 alin.2 Cod civil pentru prejudiciile cauzate altora prin fapele ilicite săvârșite de minor3.
Daca se ivesc neînțelegeri între părinți în legătură cu responsabilitățile păintești, va decide autoritatea tutelară cu ascultarea părinților și a minorului care a împlinit 10 ani, ținând seama de interesele copilului4.În general, se apreciază că autoritatea tutelară nu este îndrituită să se substituie voinței părinților, să ia o decizie diferită de cele preconizate de fiecare dintre părinți și neagreată de niciunul dintre ei, ci analizând împreună cu părinții soluțiile alternative prin sugestii și propuneri să obțină înlăturarea divergențelor5.Textul folosește totuși mențiunea de „hotărăște”, ceea ce înseamnă că, atunci când autoritatea tutelară nu ajunge la punerea de acord a părinților, va adopta o soluție care poate fi alta decât cele avansate de părinți, atunci când nici una dintre acestea nu este în interesul minorului6.Părinții sunt însă datori ca, dupa ce hotărârea a fost luată, să-si îndeplinească îndatoririle de așa natura ca ea să-și atingă finalitatea.
Astfel, potrivit art.102 Cod fam., autoritatea tutelară poate încuviința copilului care a împlinit 14 ani, dacă aceasta este în interesul său, schimbarea felului învățăturii ori a pregătirii profesionale hotărâte de părinții săi sau să aibă o locuință diferită pe care o cere desăvârșirea pregătirii sale
________________________
1.Art.100 alin.2 Cod fam.;
2.Art.100 alin.3 Cod fam.;
3.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit.,p.181-182;
4.Art.99 Cod fam.;
5.E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.49;
6.A.Bacaci, C.Hogeanu, V.Dumitrache, op.cit., p.290-291;
profesionale. Aceasta demonstrează că autoritatea tutelară în viziunea legiuitorului poate hotărî și diferit de voința părinților în acele cazuri de excepție când între ei, sau între ei și copii există neîntelegeri.
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț1, drepturile și îndatoririle părintești se exercită de părintele căruia i s-a încredințat copilul, dar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.Măsurile ce se impun vor fi luate în mod curent de către părintele căruia i s-a încredintat copilul, dar dacă ulterior celălalt părinte nu este de acord cu măsura luată de el,se va putea adresa autorității tutelare, care urmează să hotărască potrivit art.99 Cod fam.2
Potrivit art.42,alin.2 Cod fam., instanța judecătorească poate pentru motive temeinice să încredinteze copilul o dată cu divorțul, altor persoane sau unui serviciu public specializat pentru protecția copilului.În acest caz, drepturile privitoare la persoana copilului vor fi exercitate de către persoana sau serviciul cărora li s-a încredintat copilul.Dacă unul sau ambii părinți nu sunt de acord cu măsurile luate, se vor putea adresa autorității tutelare sau va hotărî potrivit art.99 Cod fam.
Instanța trebuie să stabilească, în acest caz, care dintre părinți va exercita dreptul de a administra bunurile copilului minor și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele.Dacă celălalt părinte nu este de acord, ulterior luării, în această privință, a unor măsuri, se va putea adresa autorității tutelare care va hotărî, de asemenea potrivit art.99 Cod fam.3
În anumite situații, neînțelegerile dintre părinți privind măsurile ce trebuie luate în legatura cu copilul se soluționeaza de către instanța de judecată.Sunt de competența instanței judecătorești următoarele categorii de litigii4:
-litigiile privind întinderea, felul și modalitățile de executare a obligației de întreținere a părinților nedivorțați față de copilul minor5. La soluționarea unui astfel de litigiu este obligatorie ascultarea părților și a autorității tutelare;
-litigiul părinților cu privire la încredințarea copilului minor cu ocazia divorțului6;
________________________
1.Art.43 alin.1 Cod fam.;
2.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit., p.357, În sens contrar I.P.Filipescu, op.cit., p.573;
3.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit., p.357, În sens contrar I.P.Filipescu, op.cit., p.574;
4.Ștefan Cocoș, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2003, p. 280-281;
5.Art.107 alin.3 Cod fam.;
6.Art.42 alin.1 Cod fam.;
-litigiul părinților în caz de divorț, cu privire la contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere și educare, învățătură și pregătire profesională a copilului minor1;
-litigiul între părinții divorțați, referitor la modul în care părintele căruia nu i s-a încredințat copilul va păstra legătura cu acesta.Se va asculta și în acest caz autoritatea tutelară și copilul dacă a împlinit 10 ani.
-litigiul dintre părinți cu privire la stabilirea locuinței, copilului minor dacă părinții nu locuiesc împreună. Și în acest caz va asculta autoritatea tutelară și copilul dacă a împlinit 10 ani.
Dacă se ivește o contrarietate sau o concurență de interese între minor și părinți, ocrotirea minorului se va face prin curatelă2, care este un mijloc subsidiar și temporar de protecție.
________________________
1.Art.42 alin.3 Cod fam.;
2.Art.152-157 Cod fam.;
SECȚIUNEA A 2-A
EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI DE CĂTRE UN
SINGUR PĂRINTE
Principiul potrivit căruia drepturile și îndatoririle părintești revin în mod egal ambilor părinți nu are o aplicabilitate nelimitată.Art.98 alin.2 Cod fam. enumeră următoarele cazuri în care exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești revine unui singur părinte: moartea unuia dintre părinți, decăderea din drepturile părintești a unuia dintre ei, punerea sub interdicție a unuia dintre părinți, neputința din orice împrejurare a unuia dintre părinți de a-și manifesta voința.
2.1.MOARTEA UNUIA DINTRE PĂRINȚI
În mod obiectiv,în cazul morții fizic constatate a unui părinte sau a morții declarate prin hotărâre judecătorească, ocrotirea părintească, neputându-se exercita de către ambii părinți, se va executa de părintele rămas în viață.În acest caz este vorba, desigur, de minorii concepuți până la data decesului, care în situația morții declarate judecătorește este aceea stabilită prin hotărâre judecătorească și nu aceea a rămânerii definitive a acesteia.Copiii concepuți între data stabilită prin hotărâre judecătorească ca fiind aceea a morții și data rămânerii a acestei hotărâri vor fi ocrotiți de părintele aflat în viață în temeiul prevederii art.98 alin.2 Cod fam. Referitoae la ipoteza când unul dintre părinți, „din orice împrejurare se afla în neputință de a-și manifesta voința”. După hotărârea judecătorească de declarare a morții, acești copii nici nu mai beneficiază de prezumția de paternitate, deci bărbatul declarat mort nu mai este socotit tatăl lor1. Ocrotirea copiilor concepuți ulterior se va face potrivit cu situația juridică în care se găsesc: copiii din căsătoria subsecventă a mamei,copiii din afara căsătoriei cu filiație paternă nestabilită, copiii din afara căsătoriei cu filiația față de tată legal stabilită2.
Dacă moartea unuia dintre părinți a fost declarată, data morții este aceea stabilită prin hotărârea instanței, deși, până la rămânerea definitivă a hotărârii, persoana în cauză este considerată în viață. Faptic, ocrotirea părintească este asigurată de către un singur părinte atât în timpul cuprins între data stabilită ca fiind cea a morții și rămânerea definitivă a actului instanței, cât și ulterior rămânerii definitive a hotărârii, însă temeiul juridic este diferit: până la obținerea hotărârii definitive este incidentă dispoziția art.98 alin.2 Cod fam., în parte referitoare la neputința unuia dintre părinți de a-și manifesta voința,
________________________
1.Trib.pop. Șimleu, sent.civ.nr.1860/1961, în J.N. nr.3/1963, p.140;
2.Emese Florian, op.cit., p.369;
iar după acest moment același art.98 alin.2, dar în partea referitoare la decesul unuia dintre părinți1.
Anularea hotărârii declarative de moarte ca urmare a reapariției celui prezumat mort duce la redobândirea drepturilor și îndatoririlor părintești, ocrotirea părintească putându-se realiza cu participarea ambilor părinți.
Decesul ambilor părinți face necesară instituirea tutelei copilului minor2.
2.2.DECĂDEREA UNUI PĂRINTE DIN DREPTURILE
PĂRINTEȘTI
Aceasta este o sancțiune juridică specifică dreptului familiei, care poate fi pronunțată de instanță atunci când, prin modul în care sunt exercitate drepturile și înfaptuite îndatoririle părintești, sunt grav periclitate sănătatea ori dezvoltarea fizică sau morală a copilului3. De asemenea, legea penală cunoaște sancțiunea interzicerii drepturilor părintești, ca pedeapsă complementară4 sau ca pedeapsă accesorie5. Constituie o măsură ce poate fi luată numai în interesul minorului și urmărește, ca finalitate, protejarea acestor interese prin sustragerea copilului de sub orice influență provenind de la părintele sancționat.
Întrucât art.98 alin.2 Cod fam. nu distinge, indiferent dacă drepturile părintești au fost retrase printr-o hotărâre civilă sau printr-o hotărâre penală, celălalt părinte va prelua exercițiul drepturilor privitoare la persoana și bunurile copilului6.
Decăderea din drepturile părintești nu are ca efect, însă, stingerea drepturilor copilului față de părintele sau și, prin consecință, această sancționare nu produce nici stingerea obligațiilor părintelui, corelative acestor drepturi. Colegiul Civil al Tribunalului Suprem a decis că părintele decăzut din drepturile părintești continuă să fie ținut de obligația de întreținere față de copilul său minor, chiar dacă acesta a fost internat într-o instituție de minori. Menținerea obligației de întreținere față de copilul minor în sarcina părintelui
________________________
1.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit., p.182;
2.Art.113 Cod fam.;
3.Art.109 Cod fam.;
4.Art.64-66 Cod Penal;
5.Art.71 Cod Penal;
6.Emese Florian, op.cit., p.369;
decăzut din drepturile părintești se justifică prin faptul că temeiul acestei obligații îl constituie raporturile de filiație care nu sunt stinse în nici un fel prin pronunțarea sancțiunii.
Potrivit art.111 Cod fam., autoritatea tutelară este autorizată să permită părintelui decăzut din drepturile părintești să păstreze legături personale cu minorul,afară numai dacă prin asemenea legături creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie. Dreptul părintelui de a păstra legături personale cu copilul său minor nu constituie o formă de manifestare a ocrotirii părintești, deoarece nu reprezintă un mijloc pentru îndeplinirea îndatoririlor părintești. Finalitatea dispoziției legale cuprinse în art.111 Cod fam. Se rezumă la stabilirea unei îndrituiri pentru părintele decăzut din drepturile sale, de a se întalni cu copilul sau minor, de a veni în contact sau de a purta corespondență cu acesta1.
Păstrarea legăturilor personale cu copilul presupune încuviințarea autorității tutelare.Ea va aprecia și va acorda sau va refuza încuviințarea.Deci, această încuviințare nu are un caracter definitiv2 în funcție de împrejurări autoritatea tutelară poate acorda încuviințarea pe care la început o va fi refuzat și, tot astfel, poate retrage o încuviințare pe care inițial o acordase.
Părintele decăzut poate redobândi drepturile părintești prin hotărâre judecătorească dacă se constată că au încetat împrejurările care au justificat sancționarea sa3, din acest moment fiind posibilă reluarea exercițiului ocrotirii prin ambii părinți.
Când amândoi părinții au fost decăzuți din drepturile părintești, ocrotirea copilului se va face prin tutore4.
________________________
1. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.174-175;
2. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.176;
3.Art.112 Cod fam.;
4.Art.113 Cod fam.;
2.3.PUNEREA SUB INTERDICȚIE A UNUIA DINTRE PĂRINȚI
Prin efectul punerii sub interdicție a unuia din părinți, pe data ramânerii definitive a hotărârii1, drepturile și îndatoririle părintești ale acestuia vor trece asupra celuilalt părinte.
Deși nu există un text expres ca în cazul decăderii din drepturile părintești, totuși, părintele pus sub interdicție nu este scutit de îndatorirea de a da întreținere copilului minor2.Această sarcină există în sarcina celui pus sub interdicție numai dacă și în măsura în care mijloacele sale depășesc nevoile normale ale îngrijirii și vindecării.În caz contrar, cel pus sub interdicție nu poate avea obligația de întreținere, căci o asemenea obligație, în sensul art.91 Cod fam. revine părintelui care „are mijloace îndestulătoare” pentru a acoperi nevoile celui îndreptățit la întreținere, iar prin „mijloace îndestulătoare” se înțeleg cele care depășesc nevoile de existența minimă ale celui obligat,nevoi printre care figurează și cheltuielile de îngrijire și de grăbire a vindecării.
În doctrină3 s-a exprimat și opinia contrară potrivit căreia părintele pus sub interdicție nu poate fi ținut la întreținere în favoarea copilului sau întrucât situația celui pus sub interdicție este diferită de cea a celui decăzut din drepturile părintești, iar pe de altă parte câtă vreme pentru această ipoteză nu există un text care să o consacre la fel ca în cazul decăderii din drepturile părintești, a considera că obligația există, înseamna a adăuga la lege.
Totuși, părintele pus sub interdicție va fi obligat la întreținere în favoarea copilului sau, cu condiția, evident, de a avea mijloace în acest sens, căci nu incapacitatea este fundamentul acestei obligații, ci legătura de filiație pe baza căreia legiuitorul a consacrat această obligație4.
Dacă până la rezolvarea cererii de punere sub interdicție prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă a fost instituită o curatelă provizorie5 pentru îngrijirea persoanei și reprezentarea celui pus sub interdicție, precum și pentru administrarea bunurilor lui, în această perioadă ocrotirea părintească se va exercita de celălalt părinte singur, întrucât cum justificat s-a precizat „cel care are nevoie el însuși de ocrotire nu poate asigura ocrotirea efectivă a altei persoane”6. Exercitarea într-o asemenea situație a ocrotirii părintești de un singur părinte își are temeiul în ipoteza vizată de art.98 alin.2 Cod fam., când ________________________
1.Art.144 Cod fam.;
2. E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.176;
3. A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit., p.185-186;
4. A.Bacaci, C.Hogeanu, V.Dumitrache, op.cit., p.360;
5.Art.146 Cod fam.;
6.I.P.Filipescu, op.cit., p.564;
celălalt părinte se află, din orice împrejurare, în neputință de a-și manifesta voința.
2.4.NEPUTINȚA DIN ORICE ÎMPREJURARE A UNUIA DIN
PĂRINȚI DE A-ȘI MANIFESTA VOINȚA
Utilizând această formulă, art.98 alin.2 Cod fam . nu dă nici o indicație privitoare la împrejurările concrete care ar putea fi luate în considerare ca circumstanțe sau ca obstacole ce împiedica în mod obiectiv exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești de către unul dintre părinți.În absența unor astfel de indicații din cuprinsul legii, doctrina1 a reținut unele situații considerate ca având astfel de consecințe.
a)Dispariția unui părinte
Această împrejurare determină imposibilitatea exercitării ocrotirii părintești de către părintele aflat într-o asemenea situație, indiferent dacă cel în cauză a fost declarat dispărut printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă sau dacă dispariția se constituie o simplă stare de fapt necontestată și neconfirmată judecătorește.Și într-un caz și în celălalt interesele minorului trebuie apărate astfel încât creșterea și educarea sa să aiba loc în conditii corespunzătoare. Ca urmare, în ambele ipoteze se justifică pe deplin preluarea sarcinilor ocrotirii părintești în exclusivitate de către celălalt părinte.
b)Contrarietatea de interese între minor și unul dintre părintii săi;
Părintele care manifestă interese contrarii cu cele ale minorului nu prezintă garanție morală că va exercita ocrotirea părintească exclusiv în interesul acestuia.Contrarietatea de interese poate constitui numai o cauză de restrângere a prerogativelor și eventual a îndatoririlor ce revin părintelui respectiv în cadrul ocrotirii copilului său, și nicidecum un motiv care să justifice excluderea totală a acelui părinte de la îndeplinirea oricaror drepturi și îndatoriri părintești2. Asemenea situații apar cu privire la exercitarea dreptului de a-l reprezenta pe minor și de a-i încuviința anumite acte juridice, precum și în legatură cu îndeplinirea obligațiilor și exercitarea drepturilor părintești referitoare la bunurile lui.
Instanțele judecătorești3 au decis că atunci când minorul vine la o
________________________
1.ibidem, p.564;
2.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit., p.187;
3.Plenul trib.Suprem, dec. de îndrumare nr.6/1969, în C.D. 1969, p.27;
moștenire în concurs cu unul sau ambii părinți,trebuie să se numească de către autoritatea tutelară un curator spre a-l reprezenta sau respectiv spre a-l asista.Prezența curatorului este necesară atât în cursul procedurii succesorale notariale, cât și în instanța judecătorească, în cazul în care cauza succesorală a ajuns în fața acesteia.Numirea curatorului este necesară și în orice litigiu de ieșire din indiviziune, chiar dacă indiviziunea nu provine din succesiune, dacă printre coindivizori, alături de copilul minor, figurează unul sau ambii săi părinți.Dacă sunt mai mulți copii minori care au între ei interese contrarii, se va numi un curator pentru fiecare dintre ei1.
Când contrarietatea de interese există între minor și unul din părinții lui, calitatea de curator va fi îndeplinită de către celălalt parinte al său2.
c)Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului.
Această împrejurare este reglementată distinct prin art.152 lit.c Cod fam. potrivit căruia „dacă din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărei acte le încuviințează”, autoritatea tutelară va numi un curator.În literatura de specialitate3 s-a subliniat faptul că numirea curatorului se va face numai în cazul în care ambii părinți sunt împiedicați să-l reprezinte pe minor ori să-i încuviințeze un act, în caz contrar celălalt părinte va îndeplini singur aceste drepturi și obligații privind copilul minor.
Într-o altă opinie4 s-a evidențiat faptul că textul art.152 lit.c Cod fam. se referă expres la „părintele” și nu la părinții minorului, ceea ce îndreptățește concluzia că legiuitorul a avut în vedere în primul rand cazul când numai unul dintre părinți este împiedicat să-l reprezinte pe minor sau să-i încuviințeze actele, ipoteză în care împiedicarea privește pe ambii părinti lăsând-o subînțeleasă pentru a fi dedusă pe cale de interpretare.Ori de câte ori unul din părinți este împiedicat să exercite ocrotirea părintească, iar celălalt părinte are interese contrarii cu cele ale copilului minor, ocrotirea intereselor acestuia din urmă poate fi asigurată numai prin instituirea curatelei de către autoritatea tutelară.
Boala grava și de lungă durată este nu numai o împrejurare care-l
________________________
1.Al.Silvian, op.cit., p.36;
2.I.P.Filipescu, op.cit., p.565;
3.M.Eliescu, Persoana fizică în dreptul R.P.R, Editura Științifică, București, 1963, p.361; I.P.Filipescu, op.cit., p.565; Sc.Șerbănescu, op.cit., p.279;
4. A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit., p.188;-189;
împiedică pe părinte să-l reprezinte pe minor sau să-i încuviințeze actele,
ci ea este o cauza de împiedicare a exercitării ocrotirii părintești în totalitatea ei.Se au în vedere, în primul rand, bolile mintale(până la momentul punerii sub interdicție a părintelui suferind), unele din bolile cardio-vasculare, al căror tratament implică spitalizare îndelungată în condiții de izolare a bolnavului, precum și diferite boli contagioase,care de asemenea, presupun izolarea temporară a bolnavului de familie și în special de copiii lui minori etc.1
d)Condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate.
Privarea de libertate presupune izolarea celui condamnat,de societate și de familia sa, astfel că, pe durata executării pedepsei, în mod obiectiv ocrotirea părintească va fi exercitată de celălalt părinte2.
e)Unul dintre părinți s-a pus el singur, în mod conștient în imposibilitate de a-și exercita drepturile și îndatoririle părintești.Această ipoteză nu este prevazută în mod expres de lege.Ea se referă la cazul când unul dintre părinți părăsește definitiv țara abandonându-și familia.Și în acest caz ocrotirea părintească revine în exclusivitate părintelui rămas în țară.
________________________
1.ibidem, p.188-189;
2.Fostul Tribunal regional Brașov, dec.civ.nr.850/1960, în L.P. nr 3/1961, p.110;
SECȚIUNEA A 3-A
SITUAȚII SPECIALE PRIVIND EXERCITAREA OCROTIRII
PĂRINTEȘTI
În privința copilului din afara căsătoriei și a celui rezultat dintr-o căsătorie lovită de nulitate, în literatura juridică1 s-au reținut câteva cazuri speciale de exercitare a ocrotirii părintesti:
a)Prima situație se referă la ipoteza când unul din părinți este decedat, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau se află în neputință de a-și manifesta voința, iar celălalt are vârsta între 14-18 ani.În acest caz sarcina ocrotirii părintești revine acestui din urmă părinte, însă, dacă el nu este căsătorit poate exercita numai drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana copilului nu și pe cele referitoare la bunurile acestuia.S-a precizat, prin interpretarea dispozițiilor art.152 lit.c si art.98 alin.2 Cod fam.2, că în această ipoteză se impune instituirea curatelei de către autoritatea tutelară.Situația este aceeași și atunci când ambii părinți sunt în măsură să exercite, ocrotirea părintească privitoare la persoana copilului, dar fiind sub 18 ani, nu pot asigura ocrotirea acestuia și în privința bunurilor sale.
b)O altă situație de excepție este aceea când unul dintre părinți a decedat, este pus sub interdicție sau se află din orice motive în imposibilitate de a-și exprima voința, iar celălalt parinte nu are capacitate de exercițiu fiind sub 14 ani.S-a considerat că se poate face în acest caz, reglementată expres de lege, aplicarea art.113 Cod fam. în sensul instituirii tutelei3.
c)Ultima situație de excepție semnalată în literatura juridică, este aceea în care unul dintre părinți este în varsta sub 18 ani, iar celălalt sub 14 ani.Părintele care nu a împlinit 14 ani, nu poate exercita nici un drept și nici o îndatorire privind ocrotirea părintească, iar celălalt, având vârsta sub 18 ani, poate exercita numai drepturile și îndatoririle privitoare la persoana copilului, dacă nu este căsătorit.Pentru exercitarea drepturilor și a îndatoririlor părintești privitoare la bunurile copilului se va institui, potrivit art.152 lit.c Cod fam., curatela4.
________________________
1. I.P.Filipescu, op.cit., p.561; A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit., p.190-191;
2.ibidem;
3.ibidem;
4.ibidem;
CAPITOLUL IV
SCINDAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI
Există situații în care deși ambii părinți sunt în viață, ei nu participă în mod egal la înfăptuirea ocrotirii părintești, sau mai exact ei nu exercită drepturile și nu îndeplinesc obligațiile părintești în aceeași măsură. Se produce deci o scindare a ocrotirii părintești prin efectul căreia unele drepturi și îndatoriri părintești revin unui părinte, iar alte asemenea drepturi și obligații revin celuilalt părinte. De asemenea, este posibil ca drepturile și îndatoririle părintești să treacă parțial asupra unui terț, sau asupra altei familii decât cea din care face parte minorul, ori asupra unei instituții de ocrotire. Deci, noțiunea de scindare a ocrotirii părintești, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, „…reunește cazurile în care fie că părinții exercită ocrotirea în mod neegal între ei, fie că ocrotirea este exercitată în parte de către părinți, iar în parte de către persoana, familia sau instituția căreia copilul i-a fost încredințat spre creștere și educare1.”
SECȚIUNEA 1
DESFACEREA CĂSĂTORIEI PĂRINȚILOR PRIN DIVORȚ
Pronunțând desfacerea căsătoriei, instanța de divorț este obligată să statueze cu privire la încredințarea copiilor minori rezultați din căsătorie, urmând să dispună, după caz, încredințarea acestora unuia dintre părinți sau, pentru motive temeinice care țin de interesul fiecăruia dintre copii, încredințarea lor unei terțe persoane sau unei familii cu consimțământul acesteia, ori unei instituții de ocrotire2. Rezultă, deci, că în ipostaza desfacerii căsătoriei există două modalități de scindare a ocrotirii părintești: încredințarea minorului unuia dintre părinți și încredințarea acestuia unor terțe persoane sau unei instituții de ocrotire.
________________________
1.I.Albu, op.cit., p.326;
2.Art.42 Cod fam.;
1.1.ÎNCREDINȚAREA COPILULUI MINOR SPRE CREȘTERE
ȘI EDUCARE UNUIA DINTRE PĂRINȚI
Părintele divorțat căruia i s-a încredințat copilul, exercită în privința acestuia drepturile și îndatoririle părintești1. Celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învațătura și pregătirea profesională a acestuia2. De asemenea, se menține obligația de întreținere față de copil3.
Drepturile și îndatoririle prin care se exprimă și se concretizează ocrotirea părintească nu încetează în privința nici unuia dintre părinți prin efectul desfacerii căsătoriei, pentru că nici calitatea de părinte nu se dobândește și nu se stinge concomitent cu aceea de soț. Părintele căruia nu i s-a încredințat copilul nu se află într-o situație similară celui decăzut din drepturi4.
Cu toate acestea, modificarea relațiilor dintre părinți împietează asupra modalității concrete de înfăptuire a responsabilității de a crește copilul, prin limitarea mijloacelor aflate la îndemâna părintelui căruia nu i-a fost încredințat acesta. Dispozițiile art.98 alin.1 Cod fam., conform cărora măsurile privitoare la persoana și bunurile copilului se iau de către părinți de comun acord nu-și mai găsesc aplicare. După desfacerea căsătoriei drepturile și îndatoririle părintești sunt exercitate de fiecare dintre părinți prin moduri specifice, prin acțiuni distincte, de cele mai multe ori independent unul față de celălalt. Părintele căruia i s-a încredințat creșterea și educarea copilului are la îndemână posibilități mult mai largi de a asigura și influența dezvoltarea minorului.
Scindarea ocrotirii părintești presupune o limitare a mijloacelor prin care părintele căruia nu i s-a încredințat copilul poate să-și îndeplinească îndatoririle. Astfel, dreptul de îndrumare, care este corelativ îndatoririi de a crește copilul nu va fi exercitat decât în mică măsura de părintele căruia nu i s-a încredințat copilul.
Modalitatea de îndeplinire a îndatoririi de a crește copilul ori de exercitare a dreptului de îndrumare este, după desfacerea căsătoriei, alta decât fusese în timpul cât căsătoria era în ființă. În timpul căsătoriei, îndatorirea se
________________________
1.Art.43 alin.1 Cod fam.;
2.Art.43 ali.3 Cod fam.;
3.Art.42 alin.2, art.86,art.107 Cod fam.;
4.Emese Florian, op.cit., P.371;
îndeplinea ori dreptul se exercita printr-un acord prealabil al părinților. După desfacerea căsătoriei, îndatorirea se îndeplinește ori dreptul se exercită printr-un acord care, expres sau tacit, trebuie să intervină ulterior1.
Pentru a-și putea îndeplini îndatoririle ce-i revin, părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul are dreptul de a avea legături personale cu minorul2. Dreptul și îndatorirea de a veghea la creșterea și educarea copilului, de a-l îndruma, presupun condiția elementară, dar esențială, ca părintele să aibă posibilitatea de a menține legătura cu propriul copil.
Unele instanțe au recunoscut și bunicilor dreptul de a avea legături personale cu nepotul minor ai cărui părinți sunt divorțati. Argumentele invocate în acest sens, sunt mai convingătoare sentimental decât prin prisma dispozițiilor Codului familiei3. Astfel, s-a afirmat că în concepția legiuitorului noțiunile de „familie” și de „rudenie” nu evocă doar părinții și copiii, ci și alte persoane între care există legătură de sânge, legătura în temeiul căreia, în anumite situații, același legiuitor stabilește drepturi și obligații reciproce, cum este obligația legală de întreținere, posibilitatea de a fi încredințat copilul spre creștere și educare unor rude, conchizându-se că „afectivitatea dintre bunici și nepoți constituie baza legăturii dintre aceștia, ori ea nu poate fi realizată decât prin menținerea unei apropieri între ei, a dreptului bunicilor de a avea și păstra legături personale cu nepotul lor (…) temeiul juridic constând în dispozițiile art.1 și 2 din Codul familiei, cât și în spiritul și concepția Legii”4.
Modalitățile de înfăptuire a dreptului de a păstra legături personale cu minorul sunt, în principal, posibilitatea de a vizita copilul, inclusiv la domiciliul celuilalt părinte, de a-l lua la domiciliul propriu, de a-l „ține” pentru anumite intervale de timp, de regulă în perioada vacanțelor școlare5. Părinții vor putea stabili prin convenția lor programul și modalitățile de exercitare ale acestui drept. O astfel de înțelegere este producătoare de efecte între părți și trebuie executată cu bună-credință, dar numai în strictă concordanță cu interesele minorului6.
Ori de câte ori se ivesc neîntelegeri între foștii soți, fie că părintele exercită în mod abuziv dreptul de a vizita copilul, fie că părintele căruia i s-a încredințat minorul îl impiedica pe celălalt să mențina legătura cu acesta, se va
________________________
1.E.Barasch, I.Nestor,S.Zilberstein, op.cit., p.183;
2.Art.43 alin.3 Cod fam.;
3.Emese Florian, op.cit., p.371-372;
4.Trib.Supr., în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 și 3 din Legea pentru organizarea judecătorească, dec.civ.nr.41/1985, în R.R.D. nr.4/1986, p.67.În același sens, C.S.J., s.civ., dec.nr.321/1994 în c.Crișu s.a., Repertoriu…pe anii 1984-1994, vol.I, Ed. Argessis, 1995, p.595;
5.Plenul Trib.Supr., decizia de îndrumare nr.20/1964, în C.D., 1964, p.39;
6.Trib.mun.București, secția a III-a civ., dec.nr.1884/1984, în R.R.D. nr.5/1984, p.60;
pronunța instanța, având căderea să stabilească perioadele în care poate fi vizitat copilul și perioadele în care poate fi luat la domiciliul celuilalt părinte. Totuși, dreptul părintelui nu poate fi limitat
cu anticipație, ci numai când este exercitat abuziv. Până în acest moment e x ercitarea dreptului său de a păstra legături personale cu copilul nu trebuie stingherită, comunicarea dintre părinte și copil urmând să aibă loc în mod firesc, fără nici o restrângere1.
Reținerea de către un părinte a copilului său minor făra consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul,periclitând astfel creșterea și educarea copilului, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului2.
Uneori, opunerea părintelui în a cărui grijă este copilul poate fi justificată, iar instanța, în interesul copilului, poate limita sau chiar suspenda contactul părintelui cu acesta. De exemplu, când boala de care suferă părintele este sursă de pericol pentru copil, luarea copilului la domiciliul acestui părinte nu ar servi intereselor minorului3.
Hotărârea instanței prin care s-a stabilit un „program” al exercitării dreptului părintelui de a păstra legături personale cu copilul este vremelnică, în sensul că odată cu schimbarea împrejurărilor care au justificat soluția pronunțată, să poată solicita modificarea acesteia4.
Într-o speță5, instanța de fond a stabilit ca reclamantul să aibă legături profesionale cu copiii în prima și a treia săptămâna a fiecărei luni, de sâmbata orele 14:00, până duminică orele 19:00 și prin luarea lor pe timpul concediului său legal. Reclamantul a declarat recurs pe motiv că nu i s-a admis și cererea de a-și lua copiii și pe timpul vacanțelor școlare, mai precis, jumătate din vacanțele școlare copii să le petreacă cu tatăl lor.
Recursul a fost respins ca nefondat, considerându-se că la vârsta fragedă a copiilor(4,respectiv 7 ani) cererea reclamantului nu este justificată, deoarece s-ar aduce atingere intereselor copiilor, care ar trebui să-și schimbe mediul familial, pentru perioade prea lungi de timp.
De asemenea, în practică6 s-a reținut că părintelui trebuie să i se creeze posibilitatea de a avea legături personale cu minorii în mod firesc, fără a se simți stânjenit de prezența celuilalt părinte. De aceea, a fost admis recursul
________________________
1.Trib.Supr., sect.civ.,dec.nr.1884/1979, în R.R.D. nr.3/1980, p.66;
2.Art.307 alin.1 Cod penal;
3.Trib.Supr., sect.civ.,dec.nr.865/1979, în R.R.D. nr.10/1979, p.63;
4.Trib.Supr., sect.civ.,dec.nr.426/1980, în R.R.D. nr.10/1980, p.66;
5.Trib.mun.București, secția a IV-a civ., dec.nr.1633/1992, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului București pe anul 1992, p.44;
6 Trib.mun.București, sectia a IV-a civ., dec.nr.119/1992, idem, p.49;.
reclamantului, sentința civilă, prin care s-a dispus ca reclamantul să-l viziteze pe minor la domiciliul mamei pârâte, de două ori pe lună, sâmbăta între orele 17-20, fiind modificată, în sensul că reclamantul poate să ia pe copii la domiciliul său în prima sâmbătă a fiecărei luni, de la orele 18, până duminică la orele 18, cu obligația de a-l readuce la domiciliul mamei.
În principiu faptul că părinții domiciliază în localități diferite nu are o semnificatie deosebită, putându-se permite părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul să-l ia cu sine pentru perioade scurte de timp. Totuși, o asemenea măsură nu poate fi dispusă dacă, indiferent din ce împrejurări (vârsta fragedă a copilului, starea precară a sănătății sale etc.), ar dăuna intereselor copilului1.
Modalitățile de realizare a legăturilor personale dintre părinte și copil nu trebuie restrânse în așa măsură încât să fie lipsite de orice finalitate. Spre exemplu, încuviințarea dată părintelui de a avea legături personale cu copilul numai 3 ore într-o singură zi pe an și, chiar și aceasta, la sediul autorității administrației publice locale, în prezența unui membru al autorității tutelare, exclude dintr-un început orice exercițiu al acestui drept2.
Îndatorirea de a crește copilul continuă să rămână în sarcina ambilor părinți(foști soți) după desfacerea căsătoriei lor. Art.43 Cod fam. nu conține în acest sens o dispoziție expresă, dar felul în care el a fost redactată permite o asemenea concluzie. Într-adevăr, prin alin.3 al acestui text se precizează doar că părintele căruia i s-a încredințat copilul păstrează dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregatirea lui profesională. Acest drept corespunde îndatoririi de a crește copilul în plenitudinea înțelesului pe care ea îl are3. Divorțul prin el însuși nu are și nici nu trebuie să aibă o legătura cu raporturile dintre părinți și copii. Un soț rău nu este neapărat și un părinte rău4. Pe de altă parte, art.97 alin.1 Cod fam. consacră principiul că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi situația părinților divorțați de aceea a părinților nedivorțați. Calitatea de părinte nu o implică în mod necesar și pe aceea de soț. Calitatea de părinte nu se dobândește și nici nu se pierde concomitent cu calitatea de soț5.
Părintele căruia nu i s-a încredințat copilul în mod obiectiv nu este în măsură să exercite dreptul și îndatorirea de a îndruma și supraveghea
________________________
1.Trib.jud.Brașov, dec.civ.954/1982, în R.R.D.nr.6/1983, p.59;
2.Trib.Suprem, sect.civ., dec.nr.437/1975, în R.R.D. nr 10/1975, p.66;
3.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit.,p.193;
4.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p.180;
5.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit.,p.193;
creșterea și educarea copilului în aceleași condiții ca și anterior desfacerii căsătoriei, dar este îndrituit să urmărească evoluția minorului și, eventual, în baza art.44 Cod fam., să ceară modificarea măsurilor luate cu privire la exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești.
Dreptul de a solicita modificarea măsurilor privitoare la drepturile și îndatoririle părinților divorțați referitoare la persoana și la bunurile minorului este recunoscut de asemenea copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, dar și autorităților tutelare precum și instituțiilor de ocrotire, ori de câte ori se schimbă împrejurarile de fapt care au determinat luarea acestora1.
Oricare dintre părinți, daca va aprecia că măsurile luate nu corespund intereselor minorului, va putea cere autorității tutelare să intervină pentru a proteja acele interese. Părintele căruia nu i s-a încredințat copilul poate interveni pentru salvgardarea intereselor acestuia ori de câte ori apreciază că măsurile luate de către celălalt părinte sunt inadecvate sau contrare intereselor minorului. Intervenția sa se poate concretiza fie în stăruința depusă pe lângă celălalt părinte spre a-l determina să revoce măsurile necorespunzatoare pe care le-a luat în privința copilului, fie în sesizarea autorității tutelare în vederea anulării acelor măsuri2. Intervenția lui nu mai previne, ci își propune, dacă va fi cazul, să remedieze3.
Deci, după desfacerea căsătoriei, părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul își va îndeplini îndatorirea de a-l crește și-și va exercita dreptul de îndrumare prin luarea măsurilor pe care le va crede necesare pentru dezvoltarea firească și intelectuală normală a copilului. El nu are nevoie în acest scop de acordul prealabil al celuilalt părinte. Dimpotrivă, părintele căruia nu i s-a încredințat copilul își va îndeplini obligația și-și va exercita dreptul despre care este vorba fie printr-o acțiune de influențare a celuilalt părinte, desfășurată în scopul revocării măsurilor contrare intereselor minorului, fie prin sesizarea autorității tutelare în vederea anulării acelor măsuri.
În temeiul dreptului de a veghea la creșterea și educarea copilului, părintele este îndrituit să ceară reîncredințarea acestuia, fie lui, fie altor persoane sau unei instituții de ocrotire, dacă celălalt părinte nu este în măsura să asigure condițiile optime dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului. Măsura reîncredințării copilului de la un părinte la celălalt poate fi dispusă numai dacă se constată că situația de fapt reținută inițial a suferit modificări față de care interesele copilului minor pledează pentru
________________________
1.Art.44 alin.1 Cod fam.;
2.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit.,p.195;
3.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p.183;
reîncredințare, altminteri schimbările impuse în modul său de viață pot avea consecințe dăunătoare.
Nu orice schimbare a circumstanțelor de fapt trebuie să se regăsească în modalitatea de exercitare a ocrotirii părintești, ci doar acelea care ar semnala că, pe viitor, menținerea măsurii ar avea consecințe defavorabile asupra creșterii și educării copilului1. Schimbarea parțială a condițiilor care în ansamblul lor au determinat încredințarea copilului unuia dintre părinți, nu atrage inevitabil revenirea asupra măsurii încredințării, atât timp cât subzistă elemente de bază decisive, concordante cu interesele copilului. Nu este indicat să se dispună fără motive temeince, schimbarea forțată a modului de viață în care s-a deprins copilul și care nu se dovedește a fi dăunător acestuia2.
Părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul are și dreptul de a cere autorității tutelare să facă demersurile necesare în vederea sancționării celuilalalt părinte prin decăderea lui din drepturile părintești, dacă luarea unei asemenea măsuri este reclamată de interesele minorului. Acest drept constituie unul din mijloacele specifice de îndeplinire a obligației de a crește copilul de către părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul3.
Ambii părinți sunt obligați la întreținerea copilului, atât cel căruia i s-a încredințat responsabilitatea creșterii și educării, cât și celălalt. Comparând obligația de întreținere a acestui din urmă părinte cu obligația sa de întreținere din timpul căsătoriei, se constată că ceea ce diferă este modalitatea de executare prin prestații bănești periodice. Totuși, nu este exclus ca părintele să-și fi executat în această modalitate obligația de întreținere a copilului și în timpul căsătoriei, în baza hotărârii instanței, după cum nu poate fi respinsă nici ideea executării în natură, în parte cel putin, a obligației ce revine părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul4. Părintele în a cărui grijă efectivă se află copilul continuă să-și execute obligația de întreținere în natură, asigurând acoperirea nevoilor curente ale creditorului.
Cuantumul întreținerii datorate se stabilește în funcție de nevoile minorului și de mijloacele fiecărui părinte. Învoiala părților este admisibilă dar, ca și în cazul învoielii privind încredințarea copilului, este necesară încuviințarea instanței, pentru a se preveni nesocotirea intereselor beneficiarului întreținerii5.
________________________
1.Trib.Supr., sect.civ., dec.nr.1566/12 septembrie 1975, în R.R.D.nr.5/1976, p.64;
2.C.S.J., sect.civ., dec.nr 2447/1993, în Buletinul independenței, 1993, p.110;
3.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit., p.197;
4.Emese Florian, op.cit., p.373;
5.Art.42 alin.4 Cod fam.;
Cu toate că nu există o dispoziție legală în acest sens, în practica instanțelor s-a statornicit regula potrivit căreia renunțarea unuia dintre părinți la pensia de întreținere cuvenită copilului nu poate fi ratificată. În schimb, se poate încuviința o convenție a părinților de scutire temporară a unuia dintre ei de la plata contribuției la cheltuielile de întreținere a copilului, daca se constată că acela dintre părinți căruia i s-a încredințat minorul spre creștere și educare dispune de condiții materiale îndestulătoare și poate oferi singur condiții de trai corespunzătoare nevoilor copilului1.
Învoiala părinților se încuviințează de către instanța judecătorească și în interesul altor persoane decât minorul îndreptățit la întreținere din partea soților respectivi. În acest sens, s-a decis că instanța trebuie să verifice dacă nu cumva prin învoiala respectivă se urmărește micșorarea pensiei de întreținere cuvenite unui alt copil al acelor soți2.
Schimbarea situației materiale a părinților sau a stării de nevoie a copilului poate justifica o reevaluare a nivelului contribuției la cheltuielile de întreținere, indiferent dacă modificarea ar viza pensia de întreținere stabilită pe cale convenționala(dar încuviințată de instanță), sau pensia de întreținere fixată de judecător.
Un aspect deosebit de important prin consecințele sale practice este acela al „repartizării” răspunderii civile delictuale indirecte a părinților pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșite de copilul minor. Art.1000 alin.2 Cod civil instituie această răspundere în sarcina părinților care locuiesc împreună cu copiii lor minori. Din analiza acestui articol s-ar putea întelege că răspunderea va cădea în sarcina exclusivă a părintelui căruia i s-a încredințat responsabilitatea creșterii și educării copilului, iar celălalt este exonerat de orice răspundere, afară de cazul în care, în baza art.998-999 Cod civil, se va putea reține în sarcina sa o faptă ilicită și culpabilă proprie. Vreme îndelungată aceasta a fost opinia dominantă în literatura de specialitate și practica judiciară, pe fundalul teoriei răspunderii subiective a părinților care explică mecanismul angajării răspunderii părintești implicând ideea de culpă prezumată constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești. În lipsa comunității de locuință, părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul nu este în culpă, deci nu poate fi tras la răspundere3.
________________________
1. Trib.Supr., decizia de îndrumare nr.17 din 7 iunie 1962, în C.D. 1962, p.29-31, si
decizia de îndrumare nr.2 din 17 aprilie 1973, în C.D. 1973, p.13;
2. Trib.Supr., dec.civ. nr.630 din 1 iunie 1959, în C.D. 1959, p.220-223;
3. E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p.57; A.Ionașcu, M.N.Costin, M.Mureșan, V.Ursa, op.cit., p.197; A. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, op. cit.,p.298;
Totuși, se fac unele nuanțări în funcție de locuința faptică, efectivă
a copilului, la data săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Dacă, deși încredințat unuia dintre părinți, în contextul exercițiului dreptului de a avea legături personale, la acea data copilul se află la celălalt părinte(în vizită, pentru perioada vacanței etc.), va răspunde acesta.
Într-o altă părere, favorabilă teoriei răspunderii fără culpă a părinților, se afirmă că ambii părinți, inclusiv cel care nu locuiește împreună cu minorul, urmează a fi prezumați răspunzători pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită a copilului. Daca există hotărâre de încredințare a copilului la unul dintre părinți, măsura este dictată de interesele copilului legate de asigurarea condițiilor necesare creșterii, dezvoltării, educării și pregătirii sale profesionale, fără a însemna „detașarea” de orice responsabilitate a părintelui căruia nu i-a fost încredințat minorul. Chiar dacă nu se face abstracție întru totul de elementul culpă, acest părinte are dreptul și îndatorirea de a veghea la creșterea și educarea copilului, astfel încât fapta ilicită a copilului poate fi pusă, cel puțin în parte, pe seama eșecului părintelui în îndeplinirea acestei îndatoriri. De aceea ar fi inechitabil că numai părintele căruia i s-a încredințat minorul să răspundă, singur, pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a copilului1.
Faptul că părintele căruia nu i s-a încredințat minorul plătește o pensie de întreținere nu îl scutește de răspundere civilă, pentru că sfera îndatoririlor părintești nu este epuizată prin îndeplinirea obligației legale de întreținere2.
Părintele căruia nu i s-a încredințat copilul spre creștere și educare păstrează facultatea de a consimți la adopția acestuia. Acest drept este recunoscut părinților indiferent dacă sunt sau nu căsătoriți ori divorțați, și copilul este încredințat spre creștere și educare unuia dintre ei3.
În schimb, părintele căruia nu i s-a încredințat copilul nu are exercițiul dreptului de a lua măsuri disciplinare și al dreptului de a stabili locuința copilului4. De asemenea, nu poate cere înapoierea copilului în condițiile art.103 Cod fam., de la cel care-l ține fără drept.
Părintele căruia i s-a încredințat copilul exercită și drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile acestuia5.
Scindarea ocrotirii părintești ca urmare a desfacerii căsătoriei și
________________________
1.A.Visan, Cu privire la condiția locuirii în comun a minorului cu părinții săi pentru antrenarea răspunderii lor civil-delictuale, în R.R.D.nr.2/1989, p.23-292;Trib.Supr.,sect.civ., dec.civ.nr.693/1988, in R.R.D.nr.1/1989. p.73;
2. Trib.Supr., dec.pen. nr.2154/1983, in R.R.D. nr.7/1984, p.66;
3.Art.7 alin.1 O.U.G. nr.25/1997 cu privire la adopție;
4.I.P.Filipescu, op.cit., p.569 ;
5.Art.49 alin.1 ;
încredințarea minorului spre creștere și educare unuia dintre părinți încetează dacă acest din urmă părinte decedează, este decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție judecătorească sau dacă, din orice motive, se află în neputință de a-și manifesta voința1. În această situație se pune problema dacă părintele căruia nu i s-a încredințat copilul dobândește de drept exercițiul drepturilor părintești sau pentru aceasta este nevoie de hotărâre judecătorească.
În doctrină s-au adus argumente în favoarea ambelor soluții.
Încredințarea copilului unuia dintre părinții divorțați nu înseamnă ca celălalt este decăzut din drepturile părintești sau că minorul nu i-a fost încredințat pentru motivul că în acest fel s-ar fi primejduit dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a copilului. Încredințarea copilului unuia dintre părinții divorțați s-a dispus în interesul copilului, acest părinte fiind considerat, din acest punct de vedere, mai indicat să exercite drepturile părintești. De aici ar rezulta că încredințarea copilului unuia dintre părinți, prin hotărârea de divorț, nu înlătură aplicarea prevederilor art.98 alin.2 Cod fam., celălalt părinte exercitând drepturile părintești de îndată ce se ivesc situațiile juridice prevăzute de articolul menționat, fără a fi nevoie de vreo încuviințare din partea unui organ de stat. Efectele hotărârii de divorț în privința celor stabilite cu privire la încredințarea copilului încetează de drept, celălalt părinte redobândind, în temeiul legii, exercițiul drepturilor părintești2.
În cea de-a doua soluție, părintele căruia nu i s-a încredințat copilul prin hotărâre de divorț nu redobândește de drept exercițiul drepturilor părintești, dacă părintele căruia i s-a încredințat se află în imposibilitate de a exercita aceste drepturi, ci numai în temeiul unei hotărâri judecătorești prin care se dispune în privința încredințării copilului3. În sprijinul acestei păreri se invocă urmatoarele argumente:
a)Art.44 Cod fam. prevede că măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale dintre părinții divorțați și copii, deci și cele privitoare la încredințarea copiilor, luate prin hotărârea de divorț, pot fi modificate, în cazul schimbării împrejurărilor, de către instanța judecătorească, fără a face vreo distincție în funcție de natura acestor imprejurări. Deci, hotărârea judecătorească este necesară chiar dacă schimbarea împrejurărilor înseamnă moartea, decăderea, interdicția sau orice alt fapt care pune în neputință pe părintele căruia i-a fost încredințat copilul să exercite mai departe drepturile părintești, ci numai în cazurile în care
________________________
1.Art.98 alin.2;
2.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p.186;P.Anca, nota în L.P. nr.3/1961, p.117-119;
3.I.P.Filipescu, op.cit., p.570-571
continuarea exercitării drepturilor părintești este posibilă, de către acel părinte, însă nu mai este corespunzătoare intereselor copilului.
b)încredințarea copilului părintelui căruia nu i-a fost încredințat prin hotărârea de divorț nu este întotdeauna sigură, căci, pentru motive temeinice, instanța de divorț este îndreptățită să nu atribuie copiii nici unuia dintre părinți, ci unei a treia persoane sau unei instituții de ocrotire, situație în care, eventual s-ar fi găsit părintele căruia nu i-a fost încredințat prin hotărârea de divorț. De aceea, interesul copilului impune un control preventiv, al instanței judecătorești, pentru a aprecia dacă nu cumva există motive temeinice care să determine încredințarea copilului unei alte persoane decât părintele căruia nu i-a fost încredințat prin hotărârea de divorț.
Deoarece până la pronunțarea instanței judecătoresti în privința persoanei care să exercite drepturile părintești trece o anumită vreme, în care nimeni nu ar avea exercițiul drepturilor părintești, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere intereselor copilului, instanța judecătorească poate dispune încuviințarea copilului pe calea ordonanței președințiale. În acest fel, interesul copilului este apărat.
În plus,art.98 alin.2 Cod fam. presupune că ambii părinți au exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești(în mod egal), apoi unul dintre ei se află într-una din situațiile prevăzute în text. În asemenea condiții exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești rămân unui singur părinte. Aceste condiții nu sunt însă îndeplinite în cazul divorțului deoarece copilul se găsește încredințat unui părinte și, deci, părinții nu au în mod egal exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești1.
Opinia majoritară în doctrină este aceea conform căreia părintele căruia nu i s-a încredințat minorul redobândește exercițiul deplin al puterii părintești, în temeiul legii, fără a fi necesară intervenția instanței judecătorești. Acest lucru este de preferat, deoarece numai părintele este cel mai îndreptățit să-și crească propriul copil. Totuși, dacă interesele minorului sunt periclitate prin revenirea sa la acest părinte, poate fi dispusă încredințarea la o terță persoană, la o familie sau la o instituție de ocrotire2.
________________________
1.I.P.Filipescu, op.cit., p.571;
2. A.Bacaci, C.Hogeanu, V.Dumitrache, op.cit., p.364;
1.2.ÎNCREDINȚAREA COPILULUI MINOR UNEI
TERȚE PERSOANE,UNEI FAMILII SAU INSTITUȚII DE
OCROTIRE
Instanța de divorț, în funcție de interesele fiecărui copil, poate dispune încredințarea spre creștere și educare unuia dintre părinți sau, excepțional, unei rude sau unei alte persoane, cu consimțământul acesteia, ori unei instituții de ocrotire1. Scindarea ocrotirii părintești poate avea loc și în această manieră, când o parte din drepturile și îndatoririle părintești vor fi exercitate de către părinți, dar cele mai consistente vor fi transferate asupra persoanei sau instituției în a cărei grijă se află minorul.
Încredințarea copilului la o altă persoană decât unul dintre părinți este o măsură extremă. Legiuitorul, în cuprinsul art.42 alin.2, stabilește condiția „motivelor temeinice” pentru o asemenea decizie, astfel că revine instanței datoria de a cerceta și stabili în fiecare caz în parte dacă și în ce măsură părinții sunt capabili să asigure dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a copilului și doar dacă se constată că exista riscuri la adresa minorului se va opta pentru formula subsidiară de înfăptuire a încredințării. Învoiala părinților în sensul încredințării copilului la o terță persoană nu obligă instanța2. Dacă situația de fapt impune acest lucru, încredințarea unei terțe persoane sau unei instituții poate fi dispusă chiar dacă părinții s-ar opune.
Dacă încredințarea se face unor terțe persoane, rude sau persoane străine, este necesar consimțământul acestora3.
Persoana sau instituția de ocrotire dobândește față de copilul încredințat numai drepturile și îndatoririle părintești referitoare la persoana copilului. Drepturile și îndatoririle privitoare la bunurile copilului vor fi exercitate de către părintele desemnat de instanță4. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate faptul că persoana sau instituția de ocrotire dobândesc drepturile și îndatoririle atașate persoanei copilului nu are semnificația decăderii implicite a părinților din drepturile părintești5. Desigur, prin efectul scindării ocrotirii,exercițiul drepturilor și îndatoririlor recunoscute părinților suferă unele restricții.
Întrucât art.43 alin.3 Cod fam. referindu-se la drepturile părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul nu face nici o distincție între cele
________________________
1.Art.42 alin.2 Cod fam.;
2.Trib.Supr., sect.civ , dec.nr 2435/1984, în C.D., 1984, p.177;
3.Art.42 alin.2 Cod fam.;
4.Art.43 alin.2 Cod fam.;
5.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p.190;
două moduri posibile de scindare a ocrotirii părintești, daca s-a optat
pentru măsura extremă a încredințării la o terță persoană sau la o instituție de ocrotire, ambii părinți vor avea față de minor drepturile și îndatoririle părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul1. Ei se vor putea prevala de dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia.
Prin art.42 alin.3 Cod fam. se precizează că, pronunțându-se asupra încredințării copilului, instanța judecătorească va stabili totodată contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, invățătură și pregătire profesională a acestuia. Cum textul nu distinge între situația în care minorul este încredințat unuia dintre părinți și aceea când el este încredințat altei persoane, unei familii sau instituții de ocrotire, se deduce faptul că legiuitorul a vizat ambele ipoteze2.
Modul de redactare a art.43 alin.3 din Codul familiei permite concluzia că în cazul încredințării minorului unei alte persoane, unei familii sau instituții de ocrotire, părinții continua să păstreze, sub anumite aspecte, și îndatorirea de a crește copilul. Acest text dispune că părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul, își menține dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională, drept ce constituie unul din mijloacele pentru îndeplinirea obligației de a crește copilul. Nici aceasta dispoziție legală nu face distincție între ipoteze în care copilul a fost încredințat unuia din părinți și ipoteza în care el a fost încredințat altei persoane, unei familii sau instituții de ocrotire. Mai mult, ea este plasată după dispoziția legală care reglementează posibilitatea încredințării copilului unei alte persoane sau unor rude sau instituții de ocrotire, ceea ce înseamnă că legiuitorul a dorit să includă în aria sa de cuprindere și această situație3.
Prin efectul scindării ocrotirii părintești, îndatorirea de a crește copilul și dreptul de îndrumare corelativ acestuia rămân la părinți numai sub unele aspecte. Sub alte aspecte, ele trec asupra persoanei, familiei sau instituției de ocrotire la care a fost încredințat copilul. Astfel, deciziile în legătură cu învățătura și pregătirea profesională nu se vor lua de către părinți, dar aceștia sunt îndreptățiți să le cunoască și eventual să facă unele sugestii, de care persoana sau instituția de ocrotire va ține seama numai în măsura în care corespund intereselor minorului.
Părinții nu mai exercită paza și supravegherea copilului. De asemenea
________________________
1.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit., p.202;
2.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit., p.202;
3.ibidem, p.203;
ei nu mai pot exercita dreptul de a lua măsuri disciplinare, dreptul de a cere înapoierea copilului în condițiile art.103 Cod fam. și nici dreptul de a folosi locuința copilului.
Dacă părinții, sau unul dintre ei, apreciază că educarea ,învățătura, pregătirea profesională și în general felul în care este crescut copilul în condițiile încredințării lui la o alta persoană sau la o familie, nu corespund intereselor acestuia, sunt îndreptățiți să ceară autorității tutelare luarea de măsuri în vederea salvgardării intereselor minorului. Ei au dreptul să ceară chiar reîncredințarea copilului unei alte persoane sau familii decât aceea la care fusese încredințată inițial, ori unei alte instituții de ocrotire. În acest scop, ei se pot adresa direct instanței de judecată sau comisiei pentru ocrotirea minorilor, atunci când autoritatea tutelară nu face demersurile necesare în vederea unei noi încredințări a copilului1.
Părinții continuă să aibă exercițiul dreptului de a consimți la adopția copilului2.
În ceea ce privește drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului, legiuitorul3 dispune că dreptul de administrare, de reprezentare sau de încuviințare a actelor minorului revin părintelui desemnat prin hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul. În consecință, exercițiul acestora aparține unuia dintre părinți, fără a fi nevoie, în această privință, nici de înțelegerea prealabilă cu persoana sau instituția căreia i s-a încredințat copilul, nici cu celălalt parinte. Acesta din urmă poate cere, în condițiile art.44 Cod fam., modificarea măsurilor privind drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului, dispuse prin hotărârea de divorț. Desigur, el poate sesiza și autoritatea tutelară când este vorba de măsuri privitor la care aceasta are atribuții(de exemplu, părintele care a fost desemnat prin hotărâre judecătorească să administreze bunurile copilului, vrând să înstrăineze un asemenea bun, cere autorității tutelare încuviințarea prealabilă, iar celălalt părinte poate încunoștiința autoritatea tutelară, arătându-i care este punctul său de vedere).
________________________
1.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p.193;
2.I.P.Filipescu, op.cit., p.572;
3.Art.43 alin.2 Cod fam.;
SECȚIUNEA A 2-A
DESFIINȚAREA CĂSĂTORIEI
Nulitatea căsătoriei este sancțiunea civilă care intervine drept urmare a nerespectării unora dintre cerințele de valabilitate a actului juridic al căsătoriei, având ca efect, de regulă, desființarea cu efect retroactiv a căsătoriei încheiate1.
Declararea(constatarea) nulității sau anularea unei căsătorii nu are nici o consecință asupra existenței drepturilor și îndatoririlor părintești. E ceea ce rezultă din dispozițiile art.23 alin.2 Cod fam., potrivit căruia declarația nulității căsătoriei nu are nici o urmare în privința copiilor, care își păstrează situația de copii din căsătorie. Deci, copilul rămâne sub ocrotirea părintească a ambilor soți(foști soți).
Totusi, invalidarea căsătoriei părinților afectează exercițiul ocrotirii părintești care se va înfăptui în aceleași condiții ca și în cazul divorțului, dispozițiile legale din materia divorțului referitoare la ocrotirea părintească aplicându-se, prin asemănare, și copiilor minori rezultați din căsătoria desființată2.
Deci, instanța, constatând nulitatea absolută sau pronunțând anularea căsătoriei, va statua cu privire la încredințarea minorilor rezultați din acea căsătorie, spre creștere și educare fie unuia dintre părinți, fie unei rude, familii sau instituții de ocrotire, iar drepturile și îndatoririle părintești urmează a fi exercitate în limitele și condițiile pe care le-am prezentat când am analizat scindarea ocrotirii părintești ca urmare a divorțului.
________________________
1.T.R.Popescu, op.cit., p.271;
2.Art.24 alin.2 Cod fam.;
SECȚIUNEA A 3-A
ÎNCREDINȚAREA COPILULUI MINOR DIN AFARA
CĂSĂTORIEI
În cazul în care filiația copilului din afara căsătoriei a fost stabilită față de ambii părinți, potrivit prevederilor art.65 Cod fam., încredințarea copilului și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională sunt guvernate de dispozițiile legale aplicabile copilului din căsătorie ai cărui părinți au divorțat. Deci, din punct de vedere al ocrotirii copilului minor, părinții din afara căsătoriei sunt asimilați părinților divorțați.
Câta vreme filiația copilului este stabilită numai față de unul dintre părinți, exercițiul ocrotirii părintești revine în exclusivitate acesteia, chiar dacă filiația este de notorietate sau părinții firești ai copilului conviețuiesc. Stabilirea raportului de filiație și față de celălalt părinte, prin recunoaștere voluntară sau prin hotărâre judecătorească, au ca efect dobândirea drepturilor și îndatoririlor părintești, care vor putea fi exercitate egal și concomitent de cei doi părinți. Instanța sesizată cu o cerere în stabilirea filiației este obligată din oficiu să pună în discuția părților chestiunea încredințării copilului1.
În literatura de specialitate s-a apreciat că scindarea ocrotirii părintești în cazul copilului din afara căsătoriei prezintă unele aspecte specifice, care impun adoptarea unor soluții diferite, față de acelea aplicabile în cazul scindării ocrotirii părintești prin efectul divorțului. Unul din aceste aspecte derivă din faptul că dreptul de a ține copilul din afara căsătoriei aparține ambilor părinți, întrucât un asemenea copil nu este încredințat legal nici unuia dintre aceștia. Ca urmare, prezumția de răspundere creată prin art.1000 alin.2 din Codul civil se referă, în acest caz, nu numai la părintele care locuiește împreună cu copilul, ci și la celălalt părinte. Numai în ipoteza în care un asemenea copil a fost încredințat prin hotărâre judecătorească unuia dintre părinți, situația lui în ce priveste dreptul părinților de a-l ține, poate fi asimilată cu aceea a copilului rezultat dintr-o căsătorie desfăcută prin divorț2. Exercitarea dreptului de îndrumare și îndeplinirea îndatoririlor de a crește copilul, în cazul copilului din afara căsătoriei, se înfaptuiesc în mod similar ca și în ipoteza scindării ocrotirii părintești prin efectul divorțului, numai dacă a intervenit o hotărâre judecătorească de încredințare a copilului. Până la pronunțarea unei asemenea hotărâri, dreptul și obligația în discuție se exercită, respectiv se îndeplinește, ca și atunci când ocrotirea părintească nu este
________________________
1.Trib.jud.Ialomita, dec.civ.nr.69/1990, Revista „Dreptul” nr.1/1991, p.70;
2. E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p.202-203;
scindată1.
Într-o altă opinie2 se susține, dimpotrivă, că prezumția de culpă instituită de art.1000 alin.2 Cod civil, funcționeaza față de ambii părinți, numai în situația în care aceștia locuiesc împreună cu copilul. Dacă, însă, copilul locuiește doar cu unul dintre părinți, prezumția amintită va funcționa numai față de acesta. Valabilitatea acestei prezumții este condiționată nu de existența unei hotărâri judecătorești de încredințare a copilului, ci de împrejurarea dacă acesta locuiește efectiv cu amândoi părinții sau numai cu unul dintre ei. Ocrotirea părintească în cazul copilului din afara căsătoriei este scindată prin forța împrejurărilor care definesc raporturile dintre părinții acestui copil. De regulă, părinții copilului din afara căsătoriei nu au locuința comună, și, uneori, cel puțin unul dintre ei se căsătorește cu o altă persoană. Prin urmare, independent de împrejurarea că un asemenea copil a fost incredințat formal printr-o hotărâre judecătorească unui părinte sau nu, el se află de facto în îngrijirea părintelui cu care locuiește împreună. Deci, el are o situație faptic similară cu a copilului rezultat dintr-o căsătorie care ulterior s-a desființat. Pentru aceste motive legiuitorul a prevăzut, prin art.65 Cod fam., că se vor aplica prin asemănare dispozițiile legale privitoare la copil din materia divorțului.
Așa cum am menționat și în cadrul secțiunii 1, din acest capitol, opinia dominantă este aceea potrivit căreia ambii părinți sunt răspunzători pentru faptele copilului, deoarece dreptul și îndatorirea de a veghea la creșterea și educarea copilului revin deopotrivă acestora.
________________________
1.ibidem, p.203;
2.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit., p.199; A.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, p.366;
SECȚIUNEA A 4-A
ÎNCREDINȚAREA COPILULUI MINOR UNEI TERȚE
PERSOANE, UNEI FAMILII SAU UNUI SERVICIU PUBLIC
SPECIALIZAT SAU ORGANISM PRIVAT AUTORIZAT
După cum rezultă din prevederile art.42 alin.2, art.24 alin.2, art.65 Cod fam. și din O.U.G. nr.26/1997, măsura încredințării unei terțe persoane,unei familii sau unui serviciu public specializat sau organism privat autorizat, privește pe copilul rezultat dintr-o căsătorie existentă, dintr-o căsătorie desființată, desfăcută sau care a încetat, precum și pe copilul din afara căsătoriei, copil care trebuie să se afle în dificultate.
Un copil se afla în dificultate dacă dezvoltarea, securitatea sau integritatea sa fizică sau morală, este periclitată1.
Responsabilitatea de a asigura copilului aflat în dificultate protecția și asistența revine, în primul rând, colectivității din care face parte, sprijinită de stat.
Competența de a dispune încredințarea sau plasamentul minorului către o persoană, familie, serviciu public specializat sau organism autorizat aparține, de regulă, Comisiei pentru protecția Copilului. Instanța judecătorească rămâne competentă în acest sens numai când se pronunța desfacerea căsătoriei2, decăderea din drepturile părintești3, precum și atunci când, stabilindu-se filiația copilului din afara căsătoriei față de ambii părinți, se constată că aceștia nu sunt în măsură a asigura creșterea și educarea copilului minor4.
Încredințarea copilului unei alte persoane, familii sau serviciu public specializat sau plasamentul său, sunt măsuri de excepție, ce pot fi luate de instanța judecătorească numai pentru motive temeinice5 sau de Comisia pentru protecția Copilului când copilul se află în dificultate.
Persoana, familia sau serviciul public specializat care primesc copilul pentru creștere și educare dobândesc față de acesta numai drepturile și îndatoririle părintești referitoare la persoana minorului. Exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului încredintat și a dreptului de a administra bunurile copilului revin Comisiei pentru protecția Copilului6.
________________________
1.Art.1 O.U.G.nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate;
2.Art.42 alin.2 și art.44 Cod fam.;
3.Art.109 Cod fam.;
4.L.Mihai, C.Turianu, Unele aspecte referitoare la principiul autorității de lucru judecat în materia dreptului familiei, în R.R.D. nr.9/1981, p.20-24;
5.Art.42 alin.2 Cod fam.;
6.Art.10 alin.4 si alin.5 O.U.G. nr.26/1997;
Părinții pot să păstreze legături personale cu copilul, în condițiile stabilite de Comisie dacă este respectat interesul superior al copilului și iși mențin toate drepturile și obligațiile față de copil, cu excepția acelora care sunt incompatibile cu măsura luată1.
Rezultă, deci, că în sarcina părinților rămâne obligația de întreținere a copilului minor. Aceeași concluzie se desprinde și din art.42 alin.3 Cod fam.2
Din modul de redactare a art.42 alin.3 Cod fam. rezultă că și îndatorirea de a crește copilul rămâne tot în sarcina părinților, iar literatura de specialitate juridică veche a concluzionat că soluția contrară ar echivala cu decăderea părinților din drepturile părintești3.
O.U.G. nr 26/1997 care reprezintă în prezent sediul materiei pentru ocrotirea copilului aflat în dificultate, cuprinde însa anumite limitări ale drepturilor părintești care par a contrazice concluzia prezentată anterior.
Astfel, se prevede că, pe durata plasamentului în regim de urgență și a încredințării copilului unei persoane, unei familii sau unui serviciu public specializat se suspendă exercițiul drepturilor pe care le au părinții față de copil. În cazul celorlalte măsuri de protecție a copilului, părinții mențin dreptul la legături personale cu copilul, putând avea cu el un contact permanent și nemijlocit prin efectuarea de vizite sau prin corespondență.
Domiciliul copilului este la persoana căreia i-a fost încredințat, ea având dreptul de a ține copilul și de a reclama înapoierea lui de la cei care îl țin fără drept.
Consimțământul părinților decăzuți din drepturi, la adopția copilului lor, nu este necesar4. Exercitarea drepturilor și a obligațiilor, referitoare la persoana și la bunurile copilului, diferă după cum măsura este dispusă de instanță, în baza dispozițiilor Codului familiei sau de Comisia pentru protecția Copilului în baza O.U.G. nr.26/1997.
În toate cazurile nu are loc o ruptură definitivă între părinți și copii.În cazul copilului încredințat unei terțe persoane, unei familii sau aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei instituții private de ocrotire, dezinteresul vădit al părinților, adică încetarea culpabilă a oricăror legături dintre părinți și copii pe o perioadă mai mare de 6 luni, atrage sancțiunea declarării pe cale judecătorească a abandonului de copii5.
________________________
1.Art.11 si art.13 O.U.G.nr.26/1997;
2.A.Ionașcu,M.N.Costin,M.Mureșan,V.Ursa,op.cit., p.202;
3.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p.190;
4.Art.7 alin.2 O.U.G.nr.25/1997;
5.Art.1 alin.1 si alin.2 din Legea nr.47/1993 cu privire la delararea judecatoreasca a abandonului de copii, publicata in Monitorul Oficial, Partea Intai, nr.153/8.07.1993;
CAPITOLUL V
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
Omenirea este de neconceput fără continua perpetuare a speciei umane. Cadrul natural propriu acestei perpetuări este familia.
Familia are la bază, în primul rând, deși nu exclusiv atracția biologică dintre bărbat și femeie, determinată de diferențierea sexuală. În plus, trebuie evidențiată și dorința firească a omului de a lăsa urmași, de a avea și de a crește copii. Hotărârea unui cuplu tânar de a avea copii este, desigur, una personală, dar determinată și de realitățile social-economice, acestea din urmă generând, în prezent, o scădere a ratei natalității.
Copiii constituie, în cadrul familiei, un puternic factor de coeziune, de echilibru moral și juridic, de potențare a sentimentelor, de bucurie și de încredere în viitor. În același timp, copiii reprezintă viitorul națiunii, al patriei.
În scrierile sale, Iulia Hașdeu nota: „copilul este asemenea plantei eliotrope: are nevoie de soare, de mângâiere și dragoste.” Această protecție specială a copilului este asigurată, în general, de societate și, în special, de familie.
Familia a avut în toate timpurile un rol important în educatia copiilor. Educația în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și armonioasă. Familia nu numai că dă copilului primele noțiuni despre conduită, morală, bine și rău, dar imprimă personalității sale în formare reguli și deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care apoi se clădește personalitatea omului matur.
Protecția și ocrotirea drepturilor copilului este socotită a fi unul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătății unei societăți. De aceea, se poate vorbi de un „parteneriat” între familie și stat în ceea ce privețte protecția copilului, astfel încât în nici un moment al dezvoltării sale copilul să nu fie lipsit de ocrotire. Rolul principal revine, prin tradiție legiferată, familiei. Dar atunci când protecția copilului în mediul său familial nu este posibilă sau nu este dezirabilă, instituțiile specializate ale statului au obligația de a interveni prin măsuri de protecție alternativă a copilului și
de a sprijini sau de a prelua integral, prin măsuri cu caracter temporar sau permanent sarcina ocrotirii acestuia.
Părinții sunt datori și, în același timp, au privilegiul să crească copilul îngrijind pe lângă sănătatea și dezvoltarea lui fizică și de educarea, învățătura
și pregatirea profesională a acestuia în raport cu însușirile lui1. Acesta reprezintă, de altfel, o aplicațiune a relațiilor de familie, a unor drepturi și a unor libertăți fundamentale, edictate în Constituția Romaniei2.
Legiuitorul3 a recunoscut părinților drepturi și îndatoriri care se referă fie la persoana copilului, fie la patrimoniul acestuia. Drepturile recunoscute părinților în relația cu copilul lor minor nu au o finalitate proprie, ele exista doar în măsura necesară aducerii la îndeplinire a îndatoririlor părintești4. În toate deciziile privitoare la creșterea și educarea copilului primează interesul copilului, părintele nu are, prin simplul fapt al calității de părinte, un drept al său propriu, în concurs cu dreptul copilului.
Aceste drepturi și îndatoriri revin ambilor părinți, în mod egal5.
Copiii sunt egali, indiferent de naștere, din căsătorie sau din afara căsătoriei, iar ca expresie a egalității de tratament juridic, ocrotirea de care se bucură are același conținut pentru copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost legal stabilită ca și pentru copilul firesc din căsătorie, pentru copilul adoptat ca și pentru copilul firesc.
Pentru a putea finaliza protecția minorului de către părinți este necesar ca acesta să locuiască la părinții săi. Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide de comun acord la care dintre ei va locui copilul, iar dacă nu se înțeleg, va decide instanța de judecată, cu ascultarea autorității tutelare și a copilului, dacă acesta a împlinit 10 ani6.
Părinții trebuie să asigure un climat familial prielnic dezvoltării fizice a copilului minor. De asemenea, le este interzis să recurgă la practici care ar putea dăuna sănătății sau dezvoltării minorului, la abuzuri ori neglijențe dăunatoare dezvoltării sale fizice, psihice sau afective.
Părinții au dreptul de a-și educa personal copiii. În virtutea acestui drept, întrucât educația din familie se împletește cu cea instituționalizată, ei vor putea alege pe educatorii copilului ori pot încredința educatia
copilului unei alte persoane sau instituții, supraveghiind continuu modul în care se înfăptuiește educația.
Odată cu împlinirea vârstei de 14 ani, legiuitorul prezumă că minorul a dobândit suficientă maturitate intelectuală și are capacitatea de a aprecia
________________________
1.Art.101 Cod fam.;
2.Art.29 pct.6 din Constituție;
3.Codul familiei, Titlul III, Capitolul I, Secțiunea I- „Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori” (art.97-112);
4.E.Barasch,I.Nistor,S.Zilberstein,op.cit.,p.11;
5.Art.97 alin.1 Cod fam.;
6.Art.100 alin.2 si 3 Cod fam.;
dacă alegerea făcută de ocrotitori este sau nu în acord cu aptitudinile, înclinațiile și interesele sale și recunoaște acestuia dreptul de a cere autorității tutelare încuviințarea de a schimba felul învățăturii ori a pregătirii profesionale, sau încuviințarea de a avea locuința pe care o reclamț desăvârșirea învățăturii și pregătirii sale profesionale1.
În general, copiii se conduc după modele în viață. Părinții reprezintă astfel de modele pentru copiii lor. Trăsăturile de caracter ale copiilor, comportamentul lor depind în mare măsură de maniera în care sunt îndrumați și supravegheați, tactul și eficiența cu care îi sunt corectate greșelile.
Părinții vor putea recurge la aplicarea măsurilor de corecție pentru a corija conduita copilului în familie sau în colectivități, fără a depăși anumite limite rezonabile și, desigur, fără ca în acest fel să primejduiască integritatea fizică, sănătatea sau dezvoltarea copilului.
Copilul nu are cum să-și procure cele necesare traiului. El este întreținut de către părinți. Întrucât cel mai adesea copilul locuiește împreună cu părinții săi, întreținerea sa este asigurată în natură, prin satisfacerea nevoilor curente potrivit cu posibilitățile materiale ale părinților.
Un părinte încearcă să ofere tot ce este mai bun pentru copilul său. Din nefericire, în societatea noastră, nevoile copilului sunt acoperite în funcție de situația materială a părinților. Astfel, apar diferențieri între cei etichetați drept „copii de bani gata” și cei proveniți din familii cu venituri modeste.
În actuala configurație a textelor codului familiei, minorul are dreptul de a pretinde părinților întreținere, chiar dacă refuză să urmeze vreo formă de învățământ sau să se încadreze în muncă, având vârsta cerută de lege pentru aceasta. De lege ferenda, cred că lucrurile ar trebui privite altfel. Descendentul minor care refuză și să se instruiască, urmând o forma de învățământ, și să muncească, având vârsta pentru aceasta sau chiar având o comportare antisocială, cu tendințe de vagabondaj etc., ar trebui să piardă dreptul la întreținere din partea părinților săi, bucurându-se de acest drept numai în condițiile dreptului comun2.
Raporturile patrimoniale dintre părinți și copiii lor minori sunt guvernate de principiul independenței patrimoniale enunțat prin art.106 Cod fam., conform căruia „părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, afară de dreptul la moștenire și la întreținere”.
________________________
1.Art.102 Cod fam.;
2.În acest sens A.Bacaci, op.cit.,p.214;
Dată fiind lipsa capacității depline de exercițiu a minorului, părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului. Astfel, ei au dreptul de a exercita atât acte de administrare propriu-zisă, cât și acte de conservare, adică cele menite să asigure păstrarea unui drept ori preîntâmpinarea pierderii lui cu cheltuieli minime, nesemnificative comparativ cu valoarea dreptului astfel salvat, precum și, în anumite limite, acte de dispoziție care, prin finalitatea lor, constituie acte de administrare a patrimoniului minorului. Reprezintă astfel de acte de dispoziție actele de înstrăinare a bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii, a celor nefolositoare, dacă valoarea lor este sub 250 lei1. De lege ferenda, trebuie modificata aceasta sumă, 250 lei, rizibilă în condițiile economiei de azi2.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, dobândind capacitate restrânsă de exercițiu, își exercită singur drepturile și își execută tot astfel obligațiile, dar numai cu încuviințarea prealabilă a părintelui, spre a-l feri de eventualele abuzuri din partea terților3.
Din cauza lipsei ori restrângerii capacității de exercițiu a minorului, actele juridice ale acestuia trebuie încuviințate de către părinți, aceștia din urmă având și puterea de a-l reprezenta pe minor în actele civile.
Dupa împlinirea vârstei de 14 ani și până la dobândirea capacității depline de exercițiu, minorul își exercită singur drepturile și își execută tot astfel obligațiile, dar având încuviințarea prealabilă a părinților4.
Actul juridic încheiat cu nesocotirea regulilor de ocrotire a minorului este sancționat cu nulitatea relativă5. Pentru a obține anularea actului juridic încheiat de persoana lipsită de capacitate de exercițiu, este suficient să se dovedească lipsa capacității. Actele minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu vor fi anulate numai dacă alături de stadiul capacității la data încheierii actului, se va dovedi lipsa încuviințării prealabile a părinților, sau, după caz, în funcție de natura actului, lipsa încuviințării prealabile a autorității tutelare.
Sunt îndreptățiți să invoce ineficacitatea actului juridic însăși persoana ocrotită, precum și procurorul, în temeiul art.45 Cod pr.civilă. Minorul, în funcție de stadiul capacității la data valorificării dreptului de a cere anularea, va putea acționa fie prin reprezentantul său, fie personal și asistat, fie personal și singur.
________________________
1.Art.129 alin.4 Cod fam.;
2.În acest sens Emese Florian, op.cit., p.361;
3.Art.103 alin.2 Cod fam.;
4.Art.105 alin.2 și art.124 alin.2 Cod fam.; art.9 și art.10 Decretul 31/1954;
5.Art.133 alin. Ultim Cod fam.; art.25 alin.2 din Decretul 31/1954;
De lege ferenda, ar fi util de recunoscut un drept propriu al părinților de a porni acțiunea în anularea actului juridic încheiat de minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu, fondat nemijlocit pe obligația legală de ocrotire impusă lor1. În cazul minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu, rolul părinților se rezumă la încuviințarea prealabilă a actelor sale. În aceste condiții, recunoașterea unui drept propriu al ocrotitorului, alături de dreptul titularului cu capacitate restrânsă de exercițiu, ar fi o garanție în plus că urmările nerespectării regimului de ocrotire instituit de lege vor fi înlăturate.
Drepturile și îndatoririle părintești sunt recunoscute ambilor părinți, firești sau adoptivi, fără să deosebim după cum aceștia sunt sau nu căsătoriți între ei. În concret, însă, exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor de cei doi părinți împreună, concomitent și în mod egal nu este întotdeauna posibilă. În toate cazurile părinții păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul și de a supraveghea asupra dezvoltării și educării acestuia. În cazul în care unul dintre părinți se află în imposibilitate de exercita ocrotirea părintească toate drepturile și îndatoririle părintești revin celuilalt părinte.
Ori de cate ori se ivesc neîntelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor părintești, autoritatea tutelară decide, cu ascultarea părinților, potrivit cu interesele copilului, are în vedere strict ipoteza dezacordului dintre cei doi părinți, dar nu oferă soluția pentru cazul în care dezacordul apare între părinți, pe de o parte, și minor, pe de alta parte. În opinia mea, de lege ferenda, ar trebui lărgite atribuțiile acestui organ. Dacă autoritatea tutelară soluționează neînțelegerile dintre părinți privind exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești2 și tot ea poate da încuviințare copilului care a împlinit 14 ani să-și schimbe felul învățăturii sau pregătirii profesionale aleasă de către părinții ori încuviințarea de a avea locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii sau a pregătirii profesionale3, aceasta din urma atributie indicând, se pare, calea de urmat în cazul unui dezacord între ocrotitor și copil, în chip firesc aceeași autoritate tutelară exercitând controlul și îndrumarea modului în care se înfăptuiește ocrotirea, ar trebui să dețina „puterea” de a interveni și de a decide dacă refuzul ocrotitorilor legali de a încuviința un act al copilului este sau nu justificat și, dacă este cazul, încuviințarea sa să suplinească încuviințarea părintească,
________________________
1.Emese Florian, op.cit., p.364;
2.Art.99 Cod fam.;
3.Art.102 Cod fam.;
asigurându-se în acest fel valabilitatea actului juridic al minorului.
Autoritățile statale sunt preocupate de protecția copiilor. Ei reprezintă viitorul, cei care vor asigura continuitatea. În acest scop au luat ființă o serie de organe care au ca scop controlul exercitării ocrotirii de către părinți, iar în cazul în care se constată încălcări ale prevederilor legale, măsurile ce se iau sunt destul de drastice.
Totuși, mass-media relatează zilnic cazuri în care copiii sunt abuzați, bătuți, nevoiți să muncească pentru a-și câștiga existența ori sunt victimele diferitelor abuzuri. Este o realitate cu care societatea noastră se confruntă zilnic și a cărei rezolvare depinde de fiecare dintre noi. Așa cum am menționat, gradul de civilizație al unui popor este dat și de modul în care are grijă de viitorul său. Dacă într-adevăr dorim să aderăm la organizațiile europene, se impune o atenție mai deosebită asupra situației copiilor.
BIBLIOGRAFIE
I. ACTE NORMATIVE
CONSTITUȚIA
CODUL FAMILIEI
CODUL CIVIL
CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ
CODUL PENAL
LEGEA 18 DIN 27 SEPTEMBRIE 1990 PENTRU
RATIFICAREA CONVENȚIEI CU PRIVIRE
LA DREPTURILE COPILULUI
LEGEA 119 DIN 16 OCTOMBRIE 1996 CU PRIVIRE LA
ACTELE DE STARE CIVILĂ
LEGEA 23 DIN 26 IANUARIE 1999 PENTRU RATIFICAREA
ȘI COMPLETAREA UNOR DISPOZIȚII DIN
CODUL FAMILIEI ȘI LEGEA 119 CU
PRIVIRE LA ACTELE DE STARE CIVILĂ
ORDONANȚA DE URGENȚĂ 25 DIN 9 IUNIE 1997 CU
PRIVIRE LA ADOPȚIE
LEGEA 87/1998 PENTRU APROBAREA ȘI MODIFICAREA
ORDONANȚEI DE URGENȚĂ NR.25/1997
ORDONANȚA DE URGENȚĂ 26 DIN 9 IUNIE 1997 PRIVIND
PROTECȚIA COPILULUI AFLAT ÎN
DIFICULTATE
DECRETUL 31 DIN 30 IANUARIE 1954 PRIVITOR LA
PERSOANELE FIZICE ȘI PERSOANELE
JURIDICE
DECRETUL 32 DIN 30 IANUARIE 1954 PENTRU PUNEREA
ÎN APLICARE A CODULUI FAMILIEI ȘI A
DECRETULUI PRIVITOR LA PERSOANELE
FIZICE ȘI PERSOANELE JURIDICE
LEGEA 47/1993 CU PRIVIRE LA DECLARAREA
JUDECĂTOREASCĂ A ABANDONULUI DE
COPII
LEGEA 3 DIN 10 IULIE 1978 PRIVIND ASIGURAREA
SĂNĂTĂȚII POPULAȚIEI
II. LITERATURA DE SPECIALITATE
ION P.FILIPESCU-TRATAT DE DREPTUL FAMILIEI, ED.
ALL BECK, BUCUREȘTI, 2001.
ȘTEFAN COCOȘ -DREPTUL FAMILIEI, ED. LUMINA LEX,
BUCUREȘTI, 2000.
ȘTEFAN COCOȘ, C.FĂLCUȘAN, ALICE CRĂCIUN, GABI
UNGUREANU, LAURA MAIEREAN,
CULEGERE DE ACTE NORMATIVE ȘI
SPEȚE, ED. UNIVERSUL JURIDIC,
BUCUREȘTI, 2002.
ȘTEFAN COCOȘ, LAURA MAIEREAN-DREPTUL FAMILIEI-
CULEGERE DE SPEȚE, ED. UNIVERSUL
JURIDIC, BUCUREȘTI, 2003(EDITIA A II-
A, REVIZUITĂ ȘI ADĂUGITĂ).
T.R. POPESCU -DREPTUL FAMILIEI-TRATAT VOL.II,
ED. DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ,
BUCUREȘTI,1965.
PRICOPI -DREPTUL FAMILIEI, ED. FUNDAȚIA
ROMÂNIA DE MÂINE, BUCUREȘTI, 1995.
I. ALBU -DREPTUL FAMILIEI, ED. DIDACTICĂ ȘI
PEDAGOGICĂ, BUCUREȘTI, 1975.
BACACI, C. HAGEANU, V.DUMITRACHE- DREPTUL
FAMILIEI, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI,
2002.
A. IONAȘCU, M.N. COSTIN, M. MUREȘAN, V. URSA-FILIAȚIA
ȘI OCROTIREA MINORILOR, ED. DACIA,
CLUJ-NAPOCA, 1980.
E.A. BARASCH, I. NESTOR, S. ZILBERSTEIN-OCROTIREA
PĂRINTEASCĂ, ED. ȘTIINȚIFICĂ,
BUCUREȘTI, 1960.
A. PRICOPI -RUDENIA ÎN DREPTUL ROMÂN, ED.
LUMINA LEX, BUCUREȘTI, 2000.
FLORIAN EMESE – DREPTUL FAMILIEI, ED. LIMES, CLUJ-
NAPOCA, 2003.
ALEXANDRU BACACI-RAPORTURILE JURIDICE
PATRIMONIALE ÎN DREPTUL FAMILIEI,
ED. DACIA, CLUJ-NAPOCA, 1986.
GABRIELA LUPȘAN- DREPTUL FAMILIEI, ED. JUNIMEA,
IAȘI, 2001.
GABRIELA LUPȘAN- DREPTUL FAMILIEI, ED. FUNDAȚIEI
„CHEMAREA”, IAȘI, 1994.
DOINA BALAHUR -PROTECȚIA DREPTURILOR
COPILULUI CA PRINCIPIU AL
ASISTENȚEI SOCIALE, ED. ALL BECK,
BUCUREȘTI, 2001.
SANDA GHIMPU, S. GROSSU-CAPACITATEA ȘI
REPREZENTAREA PERSOANELOR
FIZICE ÎN DREPTUL CIVIL, ED.
ȘTIINȚIFICĂ, BUCUREȘTI.
A. LESVIODAX -OBLIGAȚIA LEGALĂ DE ÎNTREȚINERE,
ED. ȘTIINȚIFICĂ, BUCUREȘTI, 1971.
M. BANCIU – DREPTUL FAMILIEI, ED. ARGONAUT,
CLUJ-NAPOCA, 1998.
HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU,AL. BĂICOIANU-
TRATAT DE DREPT CIVIL, BUCUREȘTI,
1928.
GH. BELEIU -TRATAT DE DREPT CIVIL VOL.I,
PARTEA GENERALĂ, EDITURA
ACADEMIEI R.S.R., BUCUREȘTI, 1980.
M. ELIESCU -PERSOANA FIZICĂ ÎN DREPTUL
R.P.R.,ED. ȘTIINȚIFICĂ, BUCUREȘTI,
1963.
S. ȘERBĂNESCU -CODUL FAMILIEI COMENTAT ȘI
ADNOTAT,ED.ȘTIINȚIFICĂ,
BUCUREȘTI, 1963.
ȘTEFAN COCOȘ -DREPT ROMAN, ED. SCORPIO 78,
BUCUREȘTI, 1999
MIHAI VASILE JAKOTĂ-DREPTUL ROMAN II, ED.
FUNDAȚIEI „CHEMAREA”, IAȘI, 1993.
G. DUMITRESCU -DREPT ROMAN, VOL.I, CRAIOVA, 1948.
III.PRACTICA JUDICIARĂ
HOTĂRÂRI JUDECĂTOREȘTI CITATE DIN REVISTELE DE
SPECIALITATE:
„DREPTUL”
„REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT”
„JUSTIȚIA NOUĂ”
„STUDIA”
„STUDII ȘI CERCETĂRI JURIDICE”
„LEGALITATEA POPULARĂ”
REPERTORIU DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ A TRIBUNALULUI SUPREM ȘI A ALTOR INSTANȚE JUDECĂTOREȘTI PE ANII 1969-1975, ED. ȘTIINȚIFICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, BUCUREȘTI, 1975.
CULEGERE DE DECIZII ALE TRIBUNALULUI SUPREM PE ANUL 1962, ED. ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ, BUCUREȘTI, 1963(C.D.)
CULEGERE DE DECIZII ALE TRIBUNALULUI SUPREM PE ANUL 1964, ED. ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ, BUCUREȘTI, 1965(C.D.)
CULEGERE DE DECIZII ALE TRIBUNALULUI SUPREM PE ANUL 1967, ED. ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ, BUCUREȘTI, 1968(C.D.)
CULEGERE DE DECIZII ALE TRIBUNALULUI SUPREM PE ANUL 1971, ED. ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ, BUCUREȘTI, 1972(C.D.)
CULEGERE DE DECIZII ALE TRIBUNALULUI SUPREM PE ANUL 1973, ED. ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ, BUCUREȘTI, 1974(C.D.)
CULEGERE DE DECIZII ALE TRIBUNALULUI SUPREM PE ANUL 1984, ED. ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ, BUCUREȘTI, 1985(C.D.)
CULEGERE DE DECIZII ALE TRIBUNALULUI SUPREM PE ANUL 1984, ED. ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ, BUCUREȘTI, 1984(C.D.)
REPERTORIU DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ A TRIBUNALULUI SUPREM ȘI A ALTOR INSTANȚE JUDECĂTOREȘTI PE ANII 1989-1994,vol.I, ED. ARGISSIS, 1995.
CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ A TRIBUNALULUI BUCUREȘTI PE ANUL 1992.
CUPRINS
PLANUL LUCRĂRII……………………………………………………………………….. 1
INTRODUCERE…………………………………………………………………………….. 3
CAPITOLUL I.DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINȚILOR
CU PRIVIRE LA PERSOANA COPILULUI MINOR………. 12
SECȚIUNEA 1.DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR
DE A ÎNGRIJI SĂNĂTATEA ȘI DEZVOLTAREA
FIZICĂ A COPILULUI MINOR……………………… 16
SECȚIUNEA a 2-a.DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR
DE A ÎNGRIJI DE EDUCAREA, ÎNVĂȚĂTURA ȘI
PREGĂTIREA PROFESIONALĂ A COPILULUI
MINOR…………………………………………………… 20
SECȚIUNEA a 3-a.DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR
DE A ÎNDRUMA ȘI SUPRAVEGHEA PE
COPILUL MINOR………………………………………. 24
SECȚIUNEA a 4-a.ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR DE A
ÎNTREȚINE COPILUL MINOR………………………. 27
SECȚIUNEA a 5-a. ALTE DREPTURI ȘI ÎNDATORIRI CU PRIVIRE
LA PERSOANA COPILULUI MINOR……………………. 33
CAPITOLUL II.DREPTURI ȘI ÎNDATORIRI CU PRIVIRE LA
BUNURILE COPILULUI MINOR…………………………… 37
SECȚIUNEA 1.DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR
DE A ADMINISTRA BUNURILE COPILULUI
MINOR…………………………………………………… 40
SECȚIUNEA a 2-a.DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA PĂRINȚILOR
DE A-L REPREZENTA PE MINOR ÎN ACTELE
CIVILE SAU DE A-I ÎNCUVIINȚA ACTELE
JURIDICE………………………………………………… 50
CAPITOLUL III.EXERCITAREA DREPTURILOR ȘI
ÎNDATORIRILOR PĂRINTEȘTI………………………….. 56
SECȚIUNEA 1.EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI DE
CĂTRE AMBII PĂRINȚI……………………………… 56
SECȚIUNEA a 2-a.EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI
DE CĂTRE UN SINGUR PĂRINTE………………….. 60
2.1.MOARTEA UNUIA DINTRE PĂRINȚI…………………… 60
2.2.DECĂDEREA UNUI PĂRINTE DIN DREPTURILE
PĂRINTEȘTI…………………………………………………. 61
2.3.PUNEREA SUB INTERDICȚIE A UNUIA
DINTRE PĂRINȚI……………………………………………. 63
2.4.NEPUTINȚA DIN ORICE ÎMPREJURARE A UNUIA
DINTRE PĂRINȚI DE A-ȘI MANIFESTA DORINȚA……. 64
SECȚIUNEA a 3-a.SITUAȚII SPECIALE PRIVIND
EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI……….. 67
CAPITOLUL IV.SCINDAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI……………………. 68
SECȚIUNEA 1.DESFACEREA CĂSĂTORIEI PĂRINȚILOR
PRIN DIVORȚ………………………………………… 68
1.1.ÎNCREDINȚAREA COPILULUI MINOR SPRE
CREȘTERE ȘI EDUCARE UNUIA DINTRE PĂRINȚI… 69
1.2.INCREDINȚAREA COPILULUI MINOR UNEI
TERȚE PERSOANE,UNEI FAMILII SAU
INSTITUȚII DE OCROTIRE……………………………… 79
SECȚIUNEA a 2-a.DESFIINȚAREA CĂSĂTORIEI……………… .. 82
SECȚIUNEA a 3-a.ÎNCREDINȚAREA COPILULUI MINOR
DIN AFARA CĂSĂTORIEI…………………………… 83
SECȚIUNEA a 4-a.ÎNCREDINȚAREA COPILULUI MINOR
UNEI TERȚE PERSOANE,UNEI FAMILII SAU
UNUI SERVICIU PUBLIC SAU ORGANISM
PRIVAT AUTORIZAT………………………………… 85
CAPITOLUL V.CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA…… .87
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………. 93
CUPRINS……………………………………………………………………………….. 98
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Si Indatoririle Parintesti. Exercitarea Acestora (ID: 124871)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.