.drepturile Si Indatoririle Parintesti cu Privire la Persoana Minorului
Capitolul 1
Noțiuni introductive
Secțiunea 1. Noțiunea ocrotirii părintești
Ocrotirea părintească desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor acordate de lege părinților pentru a asigura creșterea și educarea copiilor minori. Creșterea și educarea copiilor constituie o problemă de stat, iar această îndatorire a părinților este prevăzută în mod expres în Codul familiei ( art. 101 )
Dispozițiile legale cu ajutorul cărora se realizează ocrotirea minorului cu caracter imperativ și deci obligatoriu, părinții neavând posibilitatea de a se abate de la ele, în sensul de a-și extinde drepturile sau de a-și restrânge îndatoririle. De altfel legea nu reglementează separat drepturile și îndatoririle părintești față de copii, ceea ce este firesc deoarece unele se justifică prin celelalte și formează un tot unitar.
De reglementarea legală referitoare la ocrotirea părintească beneficiază copii minori, fără a se deosebi după cum sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori au fost înfiați, drepturile părintești urmând a se exercita numai în interesul lor ( art. 76 și 97 alin. 1 din același cod ). Aceste sarcini de răspundere care revin părinților față de copiii minori, cuprinse în Codul familiei prezintă o importanță deosebită deoarece copiii au nevoie în permanență de afecțiunea, îngrijirea, sprijinul și îndrumarea ambilor părinți, familia având un rol educativ nu numai față de membri acesteia indiferent dacă sunt minori sau majori, ci și față de societate.
Secțiunea 2. Durata ocrotirii părintești
Ocrotirea părintească se acordă copiilor pe tot timpul minorității. Chiar dacă minorul este pus sub interdicție, potrivit art.150 Cod familie, el rămâne sub ocrotirea părinților până la majorat fără a i se numi un tutore. Ocrotirea părintească încetează în privința minorului care se căsătorește, deoarece acesta dobândește capacitatea deplină de exercițiu ( art. 8 Decretul nr. 31 din 1954 ). Această situație se poate întâmpla în cazul familiilor, care potrivit art. 4 Cod familie, au dreptul să se căsătorească de la împlinirea vârstei de 16 ani și în anumite condiții, chiar de la împlinirea vârstei de 15 ani. Prin urmare ocrotirea părintească presupune că persoana nu a împlinit 18 ani și nu are capacitatea deplină de exercițiu.
Secțiunea 3. Principii de bază în materia ,, drepturilor și îndatoririlor părintești față de copii minori ”
Principiul asimilării depline a situației copilului din afara căsătoriei cu situația copilului din căsătorie.
Acest principiu prin care se enunță condiția juridică a copilului din afara căsătoriei, este prevăzut de art.63 C. fam. astfel: copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, are față de părinți și rudele acestora, aceiași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie.
Potrivit codului civil român din 1865, copilul din afara căsătoriei numit copil natural sau nelegitim, era asimilat cu copilul legitim numai față de mamă, pe când, față de tată, copilul, chiar de bunăvoie recunoscut, nu avea nici un drept cu singura excepție a legitimării și față de tatăl său ( art. 304 – 307 ). Legislația ulterioară codului civil și în mod deosebit decretul nr. 131/1949 a ameliorat situația copilului din afara căsătoriei, însă asimilarea sa deplină cu situația sa din căsătorie s-a realizat numai prin codul familiei.
Principiul egalității părinților la exercitarea ocrotirii părintești
Atât exercițiul drepturilor, cât și îndeplinirea îndatoririlor părintești, revin părinților în mod egal și aceasta fără deosebire după cum copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiat. Este ceea ce rezultă din dispozițiile expuse ale art.1 alin. 4 și art. 97 alin. 1 din codul familiei.
Art. 1 alin. 4 ,, În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale ,,
Art. 97 alin. 1 ,, Ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără deosebire după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiați ,,
Iar în aplicarea acestui principiu, art. 98 alin. 1, codul familiei prevede că ,, măsurile privitoare la persoana și bunurile copiilor se iau de către părinți de comun acord ,,
Codul civil roman prevedea că puterea părintească aparține ambilor părinți, însă mai prevedea totodată că în timpul căsătoriei numai tatăl avea dreptul s-o exercite, iar în privința copilului din afara căsătoriei, puterea părintească aparținea întotdeauna doar mamei sale ( art. 326 – 327 și 337 )
Principiul exercitării drepturilor părintești numai în interesul copilului
Potrivit art. 97 alin. 2 Codul familiei părinții trebuie să exeercite drepturile lor părintești ,, numai în interesul copiilor ,,
Interesul copilului trebuie însă apreciat prin luarea în considerare a scopului ocrotirii părintești acela de a crește, educa și pregăti copilul pentru viață astfel încât el să se poată încadra armonios în societate și să fie folositor acesteia, adică atât ca interes personal nedespărțit de interesul obștesc.
Din cuprinsul reglementărilor codului civil român din 1865 se desprinde constatarea că puterea părintească nu se exercită numai în interesul copilului, ci și în interesul familiei, pentru păstrarea averii în familie și mai ales în interesul tatălui copilului. Este ceea ce rezultă cu prisosință și din reglementarea uzufructului legal al părinților asupra bunurilor copiilor lor minori ( art. 338-341 c. civil ).
Principiul independenței patrimoniale dintre copil și părinții săi
Acest principiu este prevăzut de art. 106 C. familiei în exprimarea : ,, părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere ,,
Aceasta înseamnă că patrimoniul copilului este distinct de patrimoniile părinților săi. Iar faptul că părinții au potrivit art. 105 c. fam. dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor nu duce nici la contopirea patrimoniului copilului cu cel al părinților săi și nici la nașterea vreunui drept real al părinților asupra bunurilor copilului, cum era dreptul de uzufruct legal al părinților în dreptul nostru anterior.
Codul civil român din 1865 n-a conceput și n-a reglementat independența patrimonială dintre copil și părinții săi. Dimpotrivă prin reglementarea dreptului de uzufruct legal al părinților asupra bunurilor copilului minor, codul a consacrat lipsa de independență a copilului față de părinții săi.
Principiul exercitării ocrotirii părintești sub supravegherea și controlul autorității tutelare
Conform dispozițiilor art.158 c. fam., atribuțiile de autoritate tutelară se exercită, după caz, de către birourile și comitetele executive ale consiliilor populare comunale, orășenești, municipale și ale sectoarelor municipiului București.
Atribuțiile de autoritate tutelară ale birourilor consiliilor populare privesc și ocrotirea minorilor, printre care și a celor aflați sub ocrotire părintească ceea ce constituie o garanție că drepturile și îndatoririle părintești vor fi exercitate în interesul copilului și în conformitate cu politica educativă a statului nostru democrat. Aceste atribuții sunt de supraveghere și control, de decizie și de sesizare a instanței judecătorești.
Ca organe de supraveghere și control, autoritatea tutelară trebuie să exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana și la bunurile copilului minor sco în care, delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze pe copil la locuința sa, să se informeze de felul cum părinții se îngrijesc de creșterea, educarea și pregătirea sa profesională.
Ca organ de decizie autoritatea tutelară îndeplinește o serie de atribuții ( art, 62 alin.2, 72-73, 78 alin.3, 99, 102 și 111 c.f. ) printre care și pe aceea de a rezolva prin decizie motivată, neînțelegerile dintre părinți referitoere la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești ( art.99 c.f. ).
Ca organ de sesizare a instanței judecătorești, prin acțiunea în justiție, autoritatea tutelară are și atribuția de a cere modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale dintre părinții divorțați și copii, precum și decăderea părinților din drepturile părintești ( art.44 alin.1 și 109 c.f. ).
Pentru a putea decide, în unele cazuri instanța judecătorească trebuie să ia și concluziile orale sau scrise ale autorității tutelare.
Secțiunea 4 : Persoanele cărora le revin drepturile și îndatoririle părintești
Codul familiei prevede că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori ( art.97). În această dispoziție legală se reflectă, deci principiul potrivit căruia în exercitarea drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale ( art.1 alin.4 din același cod). În consecință, toate măsurile privitoare la persoana și bunurile copilului minor, trebuie să fie luate de comun acord ( art.98 ali.1). În caz de neînțelegere cu privire la exercitarea drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor față de copil, autoritatea tutelară după ce-i va asculta pe părinți va hotărâ potrivit cu interesul acestuia.
Dacă unul din părinți este decedat, decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție, sau din orice altă împrejurare, se află în neputință de a-și manifesta voința, celălalt părinte va exercita singur aceste drepturi. Aceiași soluție se impune în cazul în care unul din părinți este declarat mort prin hotărâre judecîtorească ( art. 16-18 din Decretul nr. 31/1954 ). Dar cu toate că legea se referă la situația în care unul din părinți se află în neputință de a-și manifesta voința, credem că necesitatea de a ocroti pe minor în aceleași condiții trebuie admisă și în caz de dispariție a părintelui, sau dacă nu rezultă dintr-o hotîrâre judecătorească, fără ca exercitarea drepturilor părintești de către celălalt părinte să fie condiționată de trecerea unui an de la data dispariției ori de la constatarea ei pe cale judecătorească.
De asemenea, deși ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, totuși în ipoteza în care căsătoria a fost declarată nulă pentru alt motiv decât minoritatea, iar mama este minoră la data nulității, drepturile și îndatoririle părintești vor reveni numai unuia dintre părinți, deoarece prin declararea nulității căsătoriei, mama avâd capacitatea de exercițiu restrânsă pentru că nu îndeplinise vârsta de 18 ani, nu va putea să exercite drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului. Aceste drepturi și îndatoriri vor fi exercitate de părintele care are capacitatea deplină de exercițiu, adică de tată, iar mama care a împlinit vârsta de 14 ani, va avea în cadrul ocrotirii părintești numai drepturile referitoere la persoana copilului.
Capitolul 2
Analiza drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la persoana minorului
Secțiunea 1. Aspecte introductive
Ocrotirea părintească este reglementată în dreptul român pentru a fi exercitată exclusiv în interesul copilului minor. De aceea în conținutul ei prevalează ca importanță îndatoririle părintești față de de copiii lor minori, drepturile părintești, fiind concepute numai ca mijloace de punere în valoare a acestei îndatoriri.
Printre drepturile și îndatoririle părintești cele privitoare la persoana copilului minor prezintă importanța cea mai mare, deoarece în concepția legiuitorului nostru finalitatea principală a ocrotirii părintești este creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a copilului.
Enunțarea îndatoririlor părintești privitoare la persoana minorului este făcută diferit de către autori, fiecare dintre ei utilizând în acest scop formule diferite. După părerea noastră, reglementarea legală a ocrotirii părintești, stabilește în sarcina părinților îndatoriri destinate referitoare la persoana minorului.
Desigur diversitatea de opinii inți este declarat mort prin hotărâre judecîtorească ( art. 16-18 din Decretul nr. 31/1954 ). Dar cu toate că legea se referă la situația în care unul din părinți se află în neputință de a-și manifesta voința, credem că necesitatea de a ocroti pe minor în aceleași condiții trebuie admisă și în caz de dispariție a părintelui, sau dacă nu rezultă dintr-o hotîrâre judecătorească, fără ca exercitarea drepturilor părintești de către celălalt părinte să fie condiționată de trecerea unui an de la data dispariției ori de la constatarea ei pe cale judecătorească.
De asemenea, deși ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, totuși în ipoteza în care căsătoria a fost declarată nulă pentru alt motiv decât minoritatea, iar mama este minoră la data nulității, drepturile și îndatoririle părintești vor reveni numai unuia dintre părinți, deoarece prin declararea nulității căsătoriei, mama avâd capacitatea de exercițiu restrânsă pentru că nu îndeplinise vârsta de 18 ani, nu va putea să exercite drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului. Aceste drepturi și îndatoriri vor fi exercitate de părintele care are capacitatea deplină de exercițiu, adică de tată, iar mama care a împlinit vârsta de 14 ani, va avea în cadrul ocrotirii părintești numai drepturile referitoere la persoana copilului.
Capitolul 2
Analiza drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la persoana minorului
Secțiunea 1. Aspecte introductive
Ocrotirea părintească este reglementată în dreptul român pentru a fi exercitată exclusiv în interesul copilului minor. De aceea în conținutul ei prevalează ca importanță îndatoririle părintești față de de copiii lor minori, drepturile părintești, fiind concepute numai ca mijloace de punere în valoare a acestei îndatoriri.
Printre drepturile și îndatoririle părintești cele privitoare la persoana copilului minor prezintă importanța cea mai mare, deoarece în concepția legiuitorului nostru finalitatea principală a ocrotirii părintești este creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a copilului.
Enunțarea îndatoririlor părintești privitoare la persoana minorului este făcută diferit de către autori, fiecare dintre ei utilizând în acest scop formule diferite. După părerea noastră, reglementarea legală a ocrotirii părintești, stabilește în sarcina părinților îndatoriri destinate referitoare la persoana minorului.
Desigur diversitatea de opinii manifestată în legătură cu precizarea îndatoririlor părinților privind persoana copilului lor minor, nu are corespondent într-o adversitate similară de apreciere a conținutului acestor îndatoriri ; în general toți autorii sunt de acord asupra aspectelor esențiale pe care le împlică asigurarea de către părinți a creșterii, educării, învățăturii și pregătirii profesionale a minorului. Deosebirea de păreri între ei privește aspecte neesențiale ale problemei, anume dacă îndatorirea de a crește copilul trebuie considerată ca având un caracter complex, presupunând la rându-i mai multe obligații adiacente, sau dimpotrivă această îndatorire trebuie pusă pe același plan cu unele dintre obligațiile pe care înfăptuirea sa le presupune ca necesare.
Am adoptat acest ultim punct de vedere, considerând ca artificială înglobarea în conținutul îndatoririi de a crește copilul, a altor îndatoriri – anume obligația de supraveghere și aceea de întreținere a minorului – de vreme ce legiuitorul consacră aceste obligații, expres sau implicit, prin texte distincte nu numai în cadrul reglementării legale a ocrotirii părintești, ci chiar în cadrul altor instituții juridice ( instituția obligației de întreținere, instituția răspunderii civile ) stabilind consecințe specifice pentru cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii lor necorespunzătoare de către părinți.
Secțiunea 2: Dreptul și îndatorirea părinților de a se îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului.
Convenția cu privire la drepturile copilului ( Legea nr. 18/1990)
Art 24:
Statele părți recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare. Ele vor depune eforturi pentru a garanta că nici un copil nu este lipsit de dreptul de a avea acces la aceste servicii.
Statele părți vor depune eforturi pentru a asigura aplicarea efectivă a acestui drept și în mod deosebit, vor lua măsurile corespunzătoare pentru :
Reducerea mortalității infantile și a celui în rândul copiilor;
Asigurarea asistenței medicale și a ocrotirii sănătății pentru toți copii cu accent pe dezvoltarea măsurilor primare de ocrotire a sănătății ;
Asigurarea ocrotirii sănătății mamelor în perioada pre și post natală ;
Asigurarea că toate segmentele societății, în mod deosebit părinții și copiii, sunt transformate cu privire la sănătatea și alimentația copilului, avantajele alăptării, igienei ;
Crearea serviciilor de medicină, de îndrumare a părinților și de planificare familială și asigurarea educației în aceste domenii ;
Statele părți vor lua toate măsurile eficiente corespunzătoare în vederea abolirii practicilor tradiționale care dăunează sănătății copiilor.
Obligația de a asigura sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului este dublu dimensionată. Ea este pe de o parte, obligație pozitivă, de a face și presupune asistența continuă a tuturor trebuințelor copilului în conformitate cu particularitățile stadiului de dezvoltare și nevoile speciale ale copilului.
Pe de altă parte ea reprezintă o obligație negativă, de a nu face care se referă la protecția copilului împotriva abuzului fizic, psihic și emoțional, a neglijenței, a unor practici care ar putea dăuna sănătății copilului. Această obligație nu este nici ea în afara oricărei discuții. Unii partizani ai autodeterminării, susțin că de multe ori acest drept sau obligație a părinților intră în conflict cu drepturile copiilor, în special în ce privește vârsta la care se poate recurge la avort fără consimțământul părinților, la tatuaje etc.
Această obligație a părinților nu trebuie de asemenea interpretată numai în sensul satisfacerii unor trebuințe de ordin biofiziologic ale copilului. Sănătatea mentală a copilului este dependentă de afecțiunea și relațiile cu ambii părinți, de climatul familial, socio-afectiv deschis, pozitiv. Pentru îndeplinirea acestui tip de obligații părinții, sunt de regulă, foarte puțin pregătiți. Nu ne naștem gata învățați să fim părinți – trebuie să învățăm , observa W. Galston. Din inițiativă publică sau privată au început să funcționeze și în România centre de consiliere și sprijin pentru părinți – H.G.nr 117/1999 prevede în acest sens obligația autorităților administrației publice locale de a înființa astfel de centre.
În îndeplinirea acestei obligații părinții beneficiază de asistență și sprijin din partea statului. El se manifestă atât sub forma reglementării unor instituții juridice menite să sprijine părinții și ocrotitorii legali în îndeplinirea acestei obligații, cât și a unor politici sociale în domeniul asigurării stării de sănătate a populației.
Constituția României garantează dreptul la ocrotirea sănătății – art 33 alin. 1 .
Prin dispoziții constituționale se interzice exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar putea dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală ( Constituție, art.45 alin.3 ). Persoanele handicapate se bucură de asemenea, de protecție specială ( Constituție, art.46 ).
Părinții au dreptul și obligația de a folosi măsurile luate de stat pentru asigurarea sănătății și dezvoltării normale a copiilor. Astfel, dacă minorul este bolnav, părinții au dreptul și obligația de a-i îngriji și a solicita pentru el asistență medicală de stat. Părintele încadrat în muncă are dreptul la ajutor de boală și la îngrijirea copilului bolnav, prin măsurile de asigurare socială de stat. Potrivit art.97, Legea nr.3 din 10 iulie 1978, privind asigurarea sănătății populației, părinții sau ceilalți ocrotitori legali au obligația, la orice solicitare a unităților sanitare să prezinte copilul pentru examinare medicală și aplicarea măsurilor profilactice.
De asemenea, examenul medical este obligatoriu, la admiterea în liceu, școli profesionale, ucenicie și învățământ superior, pentru orientarea profesională a tinerilor ( art. 90, Legea nr. 3 din 10 iulie 1978 ).
Legea nr. 120/1997 prevede asigurarea unui concediu plătit pentru îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani ( art.2 ). Pe toată durata concediului pentru îngrijirea copilului se acordă o indemnizație reprezentând 85% din salariul de bază ( art.3 alin. 1). Legea prevede de asemenea că de acest concediu poate beneficia opțional oricare dintre părinți ( art.6).
În ce privește obligația negativă a părinților sau a altor ocrotitori legali de a nu abuza fizic, emoțional și psihic de copil, ea este de asemenea reglementată prin dispoziții constituționale, (art.22 alin.1) din Constituție garantând dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei.
Îngrijirile medicale se efectuează cu consimțământul bolnavului sau al persoanelor care, potrivit legii, sunt îndreptățite a-și da acordul.
În cazuri grave,în care salvarea vieții minorului, precum și a persoanelor lipsite de discernământ este necesară o îngrijire medicală de urgență, iar consimțământul sau încuvințarea persoanelor în drept nu se poate obține în timp util, îngrijirea medicală va fi efectuată de medic pe proprie răspundere. Este interzisă recoltarea de sânge, pentru scopuri terapeutice, de la persoanele minore. De asemenea este interzisă prelevarea de țesuturi și organe de la aceleași persoane. Transplantarea de țesuturi și organe la minori se poate face cu consimțământul părinților sau al celorlalți ocrotitori legali (art.136 Legea nr.3 din 10 iulie 1978). Un alt aspect al acestei îndatoriri este cel privitor la îngrijirea copilului minor pus sub interdicție. În conformitate cu art.149 Codul familiei, tutorele este obligat să îngrijască de persoana celui pus sub interdicție, spre a-i grăbi vindecarea și a-I îmbunătăți condițiile de viață; autoritatea tutelară, de acord cu serviciul sanitar competent și ținând seama de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicție va fi îngrijit la locuința lui ori într-o instituție sanitară.
Secțiunea 3: Drepturile și îndatoririle părinților de a îngriji de educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului minor
Codul familiei include principiul potrivit căruia căsătoria și familia trebuie ocrotite, iar statul apără interesele mamei și copilului manifestând o deosebită grijă pentru creșterea și educarea tinerei generații, drepturile părinești exercitându-se numai în interesul copiilor. Acest principiu și-a găsit reflectarea în numeroase texte din cod cum sunt : îndatorirea părinților de a crește copilul ( art.101 alin.2), asigurarea condițiilor necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională (art.107 alin.1) și decăderea lor din drepturile părintești în cazul în care sănătatea și dezvoltarea fizică a copiilor este periclitată (art.109 alin.1 din cod).
Art.101 alin.2 din Codul familiei nu poate fi înțeles în adevărata lui semnificație, dacă în privința educării, învățăturii și pregătirii profesionale a copilului nu avem mereu prezente toate acele trăsături noi și caracteristici ale școlii din orânduirea noastră democrată. Cunoștiințele însușite în școală se împletesc cu exemple pe care copilul trebuie să le găsească în familie. E vorba ca,prin acțiunea îmbinată a familiei și a școlii, să se pregătească cu o înaltă calificare profesională.
Aceste multiple obligații reprezintă aspecte ale îndatoririi de creștere și educare a minorului pentru a fi folositor societății noastre democratice. Ele presupun nu numai asigurarea condițiilor de trai corespunzătoare ci, în același timp, pază, supraveghere continuă și pregătire profesională.
Prin educație se înțelege ansamblul de măsuri pe care cel ce exercită ocrotirea părintească le aplică minorului în mod sistematic și permanent în vederea dezvoltării însușirilor intelectuale și fizice pentru a deveni util societății.
În afară de educația pe care o face școala, care are sarcina de a înarma tânăra generație cu, cunoștiințe științifice și tehnice, deprinderi practice, educație prin muncă, un rol important în educarea minorilor revine familiei care, în colaborare cu educația primită în școală, organizată sub diferite forme ( comitete de părinți, adunări cu părinții, vizitele cadrelor didactice la domiciliul elevilor etc.) contribuie la atingerea scopului mai sus arătat.
Corectarea modului de comportare a minorului în familie ori în societate are loc, în primul rând, prin puterea exemplului oferit de părinți și explicarea acestora. O comportare violentă față de minor nu numai că nu este de natură să-l convingă pe acesta de greșeala săvârșită și deci să aibă drept consecință corectarea lui ci, dimpotrivă, să contribuie la deformarea caracterului minorului.
Aceasta nu exclude admonestarea (dojana) care constă în atragerea atenției în mod serios asupra faptei săvârșite și care trebuie să exprime, în mod convingător, în ce constă abaterea, modul de comportare a celui dojenit și urmările negative ale faptei săvârșite.
Pe de altă parte, în statul nostru, ostil metodelor de educație întemeiată pe violență, care pot fi primejdii în dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a copilului, nu sunt îngăduite relele tratamente aplicate de către părinți ori de către persoanele cărora copilul a fost ăncredințat spre creștere și educare. Sunt, de asemenea, excluse relele tratamente (bătăi etc.) de orice fel aplicate minorului deoarece sunt de natură să pună în primejdie dezvoltarea lui fizică, intelectuală și morală.
În țara noastră, dreptul la învățătură face parte din drepturile fundamentale ale cetățenilor.Acest drept este asigurat tuturor cetățenilor, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie și fără vreo îngrădire ce ar putea constitui discriminare. Învățământul de stat este gratuit. Ca sprijin material în vederea asigurării dreptului la învățătură, statul organizează sistemul burselor de stat precum și alte forme de ajutoare, ca, de exemplu, cazarea în cămine, case de copii, masă, manuale și alte cărți, transport gratuit, îngrijirea sănătății, odihnă în tabere, excursii.
În țara noastră, dreptul la învățătură a devenit o realitate care este în acord cu prevederile actelor internaționale în această privință.1
Convenția cu privire la drepturile copilului prevede în art.28 *obligația statelor părți de a asigura dreptul la educație tuturor copiilor aflați sub jurisdicția lor, în mod progresiv și pe baza egalității șanselor.
În România dreptul la învățătură este garantat de Constituție ( art.32). El este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucții și de perfecționare.
Prin Legea nr.84/1995 s-a reglementat organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ.În acord cu dispozițiile legii din România învățământul constituie prioritate națională (art.2 din Legea nr.84/1995). Prevederile din Legea nr.84/1995 creează premizele armonizării educației și învățământului din România cu standardele și valorile universale în materia drepturilor omului – inclusiv cu drepturile copilului. Finalitățile, principiile organizării și funcționării învățământului românesc – reglementate prin lege – ilustrează mutațiile semnificative intervenite la nivelul filozofiei construcției sistemului educațional. Între acestea sunt reglementate :
a) egalitatea șanselor și non-discriminarea pe baza condiției sociale, materiale, a rasei, a sexului, naționalității, apartenenței politice sau religioase [art.5 alin.(1) ] ;
b) educația diferențiată, pe baza pluralismului educațional [ art.5 alin.(2) ];
c) învățământul general obligatoriu ( art.6) ;
d) gratuitatea învățământului de stat (art.7) ;
e) dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța în limba lor maternă [art.8 alin.(2) ];
f) posibilitatea cultelor recunoscute oficial de stat de a organiza un învățământ specific, corespunzător necesităților de pregătire a personalului de cult [art.9 alin.(2) ];
g) asigurarea dreptului la educație și formare profesională a persoanelor cu nevoi speciale (art.41- 46) etc.
Dreptul la educație ilustrează poate cel mai bine modalitățile de colaborare între stat, familie și copil în asigurarea dezvoltării și autodeterminării treptate a copilului.Statul este titularul dreptului și obligației de a reglementa organizarea și funcționarea sistemului de învățământ; părinților și tutorilor le revine dreptul și obligația de a alege felul învățăturii și pregătirii profesionale a copilului ; odată cu împlinirea vârstei de 14 ani legiuitorul prezumă că minorul are suficientă maturitate intelectuală și discernământ astfel încât să-și dea seama singur și să opteze pentru schimbarea felului învățăturii și pregătirii profesionale.
În conformitate cu dispozițiile Codului familiei, părinții sunt cei care stabilesc inițial felul învățăturii și pregătirii profesionale a copilului (art.101 Codul Familiei). Sancționând maturitatea copilului de 14 ani legiuitorul îi dă acestuia posibilitatea să- și schimbe, cu încuvințarea autorității tutelare, felul învățăturii și pregătirii profesionale stabilite de părinți (art.102 Codul familiei ). Tot în același scop copilul de 14 ani poate, cu încuvințarea autorității tutelare , să aibă locuința pe care o are desăvărșirea învățăturii ori pregătirii sale profesionale.Pe această cale, respectând principiul interesului superior al copilului, legiuitorul soluționează conflictul potențial între drepturile părinților și cele ale copilului. Conflictul real rămâne însă.
De multe ori, părinții, fără a-și consulta copiii, decid în numele lor, îi obligă chiar să urmeze o anumită formă de pregătire școlară sau profesională.
,,Dorința mea este de a urma o anumită universitate, dar părinții îmi interzic acest lucru din motivul că nu este ușor să te afirmi în domeniul respectiv, că locurile de muncă sunt prea puține și slab plătite. Înțeleg acest lucru, sunt conștientă de el. Ceea ce mă pasionează va fi doar un hobby.Dar atitudinea părinților mă intrigă ; nu mi se pare corect să interzici cuiva să profeseze în domeniul în care se poate afirma cel mai bine.”
( Raluca, 16 ani, România )
,, În clasa a –VIII-a, la examenul de capacitate, părinții mei au hotărât să dau la uman.Poate dacă aș fi dat la real opțiunile mele profesionale ar fi fost altele.’’
( Amalia, 16 ani, România )
Secțiunea 4 : Dreptul și îndatorirea părinților de a îndruma și supraveghea pe copilul minor
Creșterea copilului minor implică dreptul și îndatorirea de a exercita îndrumarea și continua supraveghere a acestuia. Copilul este un adult în devenire , o persoană în formare și dezvoltare, iar trăsăturile sale de caracter, comportamentul lui, depinde în cea mai mare măsură de modul în care părinții îl îndrumă și supraveghază, de promptitudinea și eficiența cu care îi corectează greșelile, la care trebuie adăugat exemplul personal al părinților.
Supravegherea copilului reprezintă un drept și totodată, o obligație a părinților. Paza și supravegherea decurg din celelalte drepturi și obligații ale părinților referitoare la creșterea copilului, la îngrijirea sănătății și dezvoltării sale.Fără de a beneficia de o reglementare specială, această obligație este menționată de doctrina.Ea rezultă din colaborarea principiului interesului superior al copilului cu interpretarea dispozițiilor art.101 Codul familiei.
Individualizarea sa între îndatoririle ce revin părinților, în cadrul mai larg al obligației de a crește copilul, reflectă explicit interferența dimensiunilor psiho-biologice ale dezvoltării cu preocuparea legiuitorului de a se asigura că în orice moment minorul este protejat de orice i-ar putea periclita sănătatea, integritatea fizică, psihică și morală. Paza și supravegherea impun obligații de asistență și protecție diferențiate în funcție de vârsta copilului și nevoile sale. Pe măsura dobândirii maturității intelectuale și morale, a discernământului, paza și supravegherea se diminuează spre a favoriza și face loc consultării cu copilul în orice decizie care-l privește și ulterior a autodeterminării.
Dreptul de îndrumare este facultatea pe care o are părintele de a orienta actele copilului său, de a le imprima direcția și, în final, de a decide potrivit legii, cu privire la tot ceea ce interesează ssănătatea și dezvoltarea fizică, educarea,învățătura și pregătirea profesională a copilului. Acest drept are o finalitate identică cu dreptul părinților de a-și ține copilul, ceea ce nu determină însă o completă identitate între cele două drepturi, fiecare dintre ele exprimându-și conținutul prin manifestări sau exteriorizări specifice.
Dreptul de îndrumare se concretizează într-o serie de manifestări, sau mai exact, într-o serie de facultăți ce corespund unor aspecte diferite ale raporturilor juridice dintre părinți și copiii lor minori :
a) Astfel, părintele are facultatea de a hotărî cu privire la felul învățăturii sau pregătirii profesionale a minorului, precum și facultatea de a decide internarea acestuia în școala unde își desăvârșește învățătura.
b) De asemenea, părintele este indrituit să hotărască cu cine anume poate veni în contact copilul minor și totodată să interzică acestuia contactele pe care le apreciază ca fiind contrare intereselor lui; el poate da îndrumări minorului cu cine anume să lege prietenii și, în același timp, să se opună legării anumitor prietenii. Firește, această îndrituire nu poate fi exercitată în mod nelimitat; părintelui nu-i este îngăduit să abuzeze de prerogativele pe care le are, potrivit legii, în cadrul ocrotirii părintești.
Modul cum le exercită acele prerogative este supus controlului autorității tutelare care va lua măsurile necesare, în vederea curmării oricărui abuz ori de câte ori va constata că ocrotirea părintească este exercitată cu nesocotirea intereselor minorului,contrar finalităților ei.
c) În fine, părintele are șI facultatea de a examina corespondența pe care o poartă copilul ; el este îndreptățit să ia cunoștință atât de conținutul scrisorilor primite de minor, cât și de conținutul scrisorilor expediate de acesta. În raporturile dintre părinte și copilul minor nu există secretul corespondenței.Suntem de părere că părintele are nu numai dreptul ci chiar obligația de a cunoaște conținutul corespondenței minorului, un atare drept și o atare obligație constituind , nu numai o expresie a dreptului de îndrumare, ci și o formă de manifestare a îndatoririi de supraveghere.
Când este necesar, părinții vor putea recurge la măsuri de corecție, chiar și mai severe, pentru a asigura conduita copilului în familie sau societate, dar fără a putea depăși limitele comportării firești a părintelui față de copil, prin care s-ar primejdui dezvoltarea fizică, intelectuală sau chiar sănătatea copilului.
O comportare excesiv de autoritară, în care domină tonul de comandă, forma brutală de prezentare a cerințelor și violența ca replică la greșelile copilului, pot contribui la deformarea caracterului minorului, punându-ți amprenta negativă asupra personalității copilului.
De aceea, când măsurile folosite, prin natura și gravitatea lor prezintă pericol pentru persoana copilului, mediul familial nemaifiind o garanție a dezvoltării sale normale,se poate dispune fie plasamentul familial,fie încredințarea copilului unei persoane, familii sau instituții de ocrotire (art.42 Codul familiei; art.7-14 din Ordonanța de urgență nr.26/1997),iar în privința părintelui , decăderea din drepturile părintești (art.109 Codul familiei ) ori în situații extreme, el va fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului.
Secțiunea 5. Dreptul părintelui de a consimți la înfierea copilului său minor.
Potrivit art.70 alin.1, din Codul familiei încheierea înfierii este condiționată, printre altele și de consimțământul părinților înfiatului, dacă acesta este minor.Consimțământul lor este necesar și pentru stabilirea felului înfierii.Astfel art.79 din Codul familiei dispune ca înfierea cu efectele filiației firești poate fi încuvințată de autoritatea tutelară numai la cererea comună a tuturor celor îndreptățiți să consimtă la înfiere, deci inclusiv a părinților celui înfiat.
Dreptul părintelui de a consimți sau de a se opune la înfierea copilului său minor este o expresie a ocrotirii părintești. Într-adevăr, prin efectul înfierii, drepturile și îndatoririle părinților firești cu privire la persoana copilului minor trec la cel ce înfiază. Ca urmare, părinții firești, ai celui înfiat, în calitate de titulari ai drepturilor și obligațiilor respective, sunt chemați să decidă, în primul rând ei înșiși, dacă le păstrează în viitor sau nu, precum și dacă cel care înfiază este în măsură să exercite acele drepturi și să îndeplinească acele îndatoriri în armonie cu interesele înfiatului. Tocmai de aceea, art.80 alin.1 din Codul familiei dispune că instanța judecătorească poate hotărî, la cererea oricăruia dintre părinți, desfacerea înfierii care s-a încheiat fără consimțământul părinților înfiatului,dacă va constata că este în interesul acestuia din urmă să se reîntoarcă în familia lui firească. Și de data aceasta legiuitorul situează pe prim plan interesul copilului minor. Concluzia se desprinde și din conținutul alin.2 al art.80 din Codul familiei, potrivit căruia dacă înfiatul a împlinit vârsta de 10 ani, se va cere și consimțământul lui la desfacerea înfierii încheiată fără consimțământul părinților săi firești.
Protejarea intereselor copilului minor legitimează sancționarea lipsei consimțământului părinților firești la înfiere – chiar dacă acest consimțământ reprezintă una din condițiile de fond ale înfierii- într-un mod diferit decât s-ar părea a fi normal.Într-adevăr când este vorba de alte acte juridice, decât înfierea, legiuitorul sancționează neîndeplinirea oricărei dintre condițiile de fond cu nulitatea absolută a actului juridic neregulat întocmit. Or, în cazul înfierii, lipsa condiției de fond, numită consimțământul părinților înfiatului, nu este sancționată cu nulitatea actului juridic al înfierii, ci numai prin reglementarea posibilității desfacerii înfierii de către instanța judecătorească la cererea părinților înfiatului, cu condiția ca o asemenea soluție să corespundă intereselor minorului.
Secțiunea 6. Dreptul părinților de a avea legături personale cu minorul
Ca o consecință a obligației pe care părintele o are de a crește, educa și supraveghea copilul minor rezultă dreptul acestuia de a avea legături personale cu copilul, care se realizează prin faptul că minorul locuiește împreună cu părinții săi.
Dacă părinții nu mai locuiesc împreună ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorț sau copiii au fost încredințați unor rude ori altor persoane cu consimțământul acestora sau unor instituții de ocrotire ( art.42 alin.2 din Codul familiei ), instanța judecătorească este obligată să ia această măsură odată cu pronunțarea divorțului, chiar dacă nici unul dintre soți nu au formulat o asemenea cerere.
Autoritatea tutelară va îngădui părintelui decăzut din drepturile părintești să păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă prin asemenea legături creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie (art.111 din Codul familiei ).
Părintele divorțat căruia nu I s-a încredințat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, drept care însă urmează să fie exercitat în așa fel încât să nu aibă o influență negativă asupra dezvoltării copilului și cu respectarea condițiilor normale în privința întreținerii acestor legături.Dar pentru a i se da posibilitatea de a-și exercita efectiv dreptul care îi este conferit în interesul copilului, se impune să nu fie stânjenit eventual de prezența celuilalt părinte, comunicarea dintre el și copil trebuind să aibă în mod firesc, fără nici o restrângere , bineînțeles dacă nu există o cauză justificată de opunere, situație în care urmează să se pronunțe instanța.
Considerăm util a preciza că deși, potrivit legii, ori de câte ori se ivește neînțelegerea cu privire la exercitarea drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, autoritatea tutelară hotărăște în concordanță cu interesele copilului (art.99 din Codul familiei), totuși cererea privind stabilirea modalității de a se exercita dreptul părintelui, căruia nu i s-a încredințat copilul, de a avea legături personale cu acesta, fie că a fost făcută în cadrul procesului de divorț, fie pe cale de acțiune separată, are caracter accesoriu în raport cu măsura încredințării copiilor.Prin urmare, încredințarea copiilor spre creștere și educare, în caz de desfacere a căsătoriei prin divorț, fiind de competența instanțelor judecătorești, înseamnă că și cererea părintelui căruia nu I s-a încredințat copilul pentru stabilirea modalității de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu acesta și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională, este tot de competența instanțelor.
Dacă părintele căruia I s-a încredințat copilul a luat măsuri de creștere și educare care nu sunt în concordanță cu prevederile legii, celălalt părinte poate cere instanței judecătorești să I se încredințeze copilul, după cum poate cere decăderea din drepturile părintești în caz de purtare abuzivă, neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor de părinte sau needucarea copilului în conformitate cu țelurile menționate în art.101 din Codul familiei (art.101 și 109 din Codul familiei).
În cazul când, fără nici un drept, copilul este deținut de alte persoane, părintele are dreptul să ceară înapoierea copilului (art.103 din același cod). Această cerere poate fi respinsă de instanță atunci când înapoierea este contrară intereselor copilului și dacă dezvoltarea sa fizică, morală sau intelectuală este primejduită în casa părintească.Instanța are însă obligația să dispună efectuarea unei anchete sociale atât la domiciliul părinților, cât și la cel al persoanei la care se află copilul, pentru a fi în măsură să aprecieze în deplină cunoștiință de cauză dacă înapoierea copilului este sau nu contrară intereselor acestuia.
La stabilirea interesului real al copilului trebuie să se ia în considerare nu numai situația materială și locativă ci, în special, climatul moral pe care părinții îl asigură în familie, în raport de acela pe care l-ar putea asigura personal cei care îl țin pe copil.
Părintele decăzut din drepturi urmează să fie obligat să păstreze întreținerea față de copii, deoarece prin decăderea din drepturile părintești raporturile de filiație dintre părinte și copil nu dispar.
Simpla împrejurare că între minor și bunici există strânse legături afective nu este suficientă pentru a-l înlătura pe tatăl firesc de la dreptul și obligația legală de a îngriji și educa direct pe copil dacă nu există nici un indiciu că mediul din familie ar influența negativ dezvoltarea sa fizică și psihică.Acest drept nu poate fi nesocotit chiar dacă părinții sunt de acord ca minorul să fie încredințat bunicilor deoarece o atare învoială nu leagă instanța care este ținută să aibă un rol activ și să-și bazeze soluția numai pe probe obiective.
Măsura reîncredințării copiior minori pentru creștere și educare de la un părinte la celălalt poate fi dispusă numai atunci când se stabilește că interesele minorilor o cer întrucât părintele în îngrijirea căruia se găsesc nu le asigură condițiile necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare atât sub aspect material, cât și sub aspect moral afectiv.
Așa cum am mai arătat,schimbarea parțială a condițiilor de viață,care în ansamblu, au determinat ca minorul să fie încredințat unuia dintre părinți nu trebuie să atragă neapărat și revenirea asupra acestei măsuri cât timp există elemente de fapt hotărâtoare care confirmă necesitatea ca măsura luată în interesul minorului să fie menținută. Luarea copilului de la părintele căruia i-a fost încredințat trebuie să aibă, deci o temeinică justificare bazată pe motive concrete care să demonstreze că rămânerea copilului la acel părinte ar avea consecințe dăunătoare bunei sale dezvoltări.
În cazul în care părintele căruia I s-a încredințat copilul nu permite celuilalt părinte să-și exercite acest drept urmează să hotărască instanța judecătorească.Opunerea poate fi considerată uneori ca fiind justificată dacă, de exemplu, boala de care suferă părintele este de natură să împiedice exercitarea dreptului în condiții normale și, prin luarea copilului la domiciliul lui, să prezinte un risc pentru acesta.
În cadrul acțiunilor de desfacere a căsătoriei, instanțele judecătorești au îndatorirea să-și exercite rolul activ, în egală măsură, atât cu privire la stabilirea temeiniciei cererii de divorț, a culpei soților în legătură cu destrămarea relațiilor de familie, cât și referitor la condițiile pe care le oferă unul sau altul dintre părinți pentru încredințarea copiilor minori în raport cu interesele acestora, soluționarea temeinică a tuturor capetelor de cerere fiind la fel de importantă și urmând a se face pe baza unui material probator complet.
,, Statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei, de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului superior al copilului ,, (Convenția cu privire la drepturile copilului art. 9 alin.3)
Secțiunea 7. Îndatoririle părinților de a întreține copilul minor.
Convenția cu privire la drepturile copilului prevede în art.27 alin(2) responsabiliattea părinților și a oricărei persoane care are în îngrijire un copil de a asigura în limita posibilităților și a mijloacelor lor financiare condițiile de viață dezvoltării sale fizice, mintale, spirituale, morale și sociale.
Îndatorirea părinților de a întreține copiii minori este reglementată de art. 107 C. fam. Din textul art.107 C. fam. alin (9) rezultă că părinții au această îndatorire doar dacă minorul nu are un venit propriu îndestulător. În acest caz părinții au obligația de a asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională.
De la această regulă legiuitorul a instituit, în art.42 C.fam., o excepție. În caz de divorț, instanța judecătorească trebuie să stabilească contribuția fiecăruia dintre părinți la cheltuielile de crștere, educare, învățătură și educare profesională a copilului, chiar dacă părinții n-au cerut aceasta.
În ce privește durata obligației de întreținere, art.86 alin.(3) C. fam. prevede că descendentul, cât timp este minor, are drept la întrețínere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Deci, regula generală prevede majoratul ca vârstă maximă pînî la care părinții sunt obligați să-și îndeplinească obligația de întreținere față de toți copiii lor minori, indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara ei. Juristprudența a promovat însă în mod constant soluții apreciate ca o excepție de la regula generală instituită de Codul familiei, care extind limita obligației de întreținere până la vârsta de 25 de ani dacă copilul,devenit major, se află în continuare de studii. În decizia nr.2 din 20 februarie 1971 fostul Plen al Tribunalului Suprem prevede că,, părintele este obligat să dea întreținere copilului devenit major, dacă se află în continuare de studii, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 25 de ani.Pentru a beneficia de întreținere, copilul trebuie să dovedească stăruință în continuarea studiilor și obținerea unor rezultate corespunzătoare.”
,, Obligația de întreținere își are temeiul în art.86 alin (1) C. fam., care prevede că ea există, în afară de alte persoane anume determinate, între părinți și copii, fără să facă vreo mențiune din care să rezulte că s-ar limita doar la copiii minori, precum și în dispoziția din alin.(2) care precizează că are drept de întreținere acela care se găsește în stare de nevoie, neavând putința unui câștig de muncă. Starea de nevoie în care se găsește o persoană constituie o chestiune de fapt, care se apreciază în concret.’’
Cu privire la cuantumul obligației de întreținere, din prevederile art.107 C. fam. rezultă că, în timpul căsătoriei , părinții se pot înțelege cu privire la felul și modalitățile executării, precum și la contribuția fiecăruia fără a avea nevoie de încuvințarea cuiva. Și în cazul divorțului, părinții se pot de asemenea înțelege cu privire la contribuția fiecăruia la întreținerea copiilor minori.Însă, pentru ca înțelegerea intervenită într-o atare situație să producă efecte juridice ea trebuie să fie încuviințată de instanța judecătorească art.42 alin.4.
Parteneriatul familie-stat există și în domeniul asigurării dreptului copilului la un standard de viață suficient.Prin intermediul unor măsuri legislative care vizează asistența și protecția socială a familiei și a copilului, statul contribuie și el la îndeplinirea obligației de întreținere a minorului.Între astfel de măsuri legislative se numără: Legea nr.61/1993 privind alocația de stat pentru copii,Legea nr.119/1997 privind alocația suplimentară pentru familiile cu copii, H.G.nr.445/1997 privind stabilirea criteriilor generale de acordare a burselor și a altor forme de sprijin material pentru elevii, studenții și cursanții din învățământul de stat, cursuri de zi etc.
Secțiunea 8. Dreptul de a lua anumite măsuri față de copil
Dreptul de a lua anumite măsuri față de copil nu este reglementată de lege.Deși în doctrina juridică nu există referiri exprese cu privire la sursa acestui drept, se admite că el decurge și este o formă de manifestare a grijii față de copil, a dreptului părinților de a-și educa copiii, inclusiv prin folosirea unor metode disciplinare.Acest drept sancționează însă o tradiție contradictorie. Cel puțin două imagini, diametral opuse, se suprapun peste ,,dreptul” părinților de a lua anumite măsuri față de copil. Una dintre cele mai vechi imagini asociază părintele și copilul cu relația de grijă. Ea este o legătură bazată pe iubire, întemeiată pe un sentiment interiorizat al identității, responsabilității, loialității și reciprocității. Copilul este,, parte din cine sunt eu “și atunci nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a-l crește și ocroti.,,Ție o viață, mie o moarte’’ spune părintele.
Cealaltă imagine, este un coșmar din care abia am început să ne trezim. Cu cât ne întoarcem mai mult în istorie, cu atât va fi mai scăzut nivelul grijii acordate copiilor, cu atât mai mare va fi probabilitatea ca aceștia să fie uciși, abandonați, maltratați și abuzați sexual. Familia este instituția socială primară cea mai importantă pentru creșterea, educarea și protecția copiilor, dar ea poate și deseori devine o arenă a suferinței și violenței.Peste tot în lume, milioane de copii suferă între ,, zidurile ” private ale familiei, sunt maltratați, mutilați,uciși. Cei mai inocenți și fragili membri ai societății sunt cei mai vulnerabili și cei mai victimizați.,, Cele mai « negre pagini » ale statisticii criminale includ violența domestică împotriva femeilor și copiilor ’’.
În timp, a devenit predominantă doar o singură imagine. Locul relației de iubire, responsabilitatea și loialitatea dintre părinți și copii, a fost luat deo legătură convențională, bazată pe interese.
Prezența ,,dreptului părinților de a lua anumite măsuri față de copil” trebuie să fie echilibrată de reglementarea expresivă a limitelor acestui drept, precum și a unor măsuri de protecție specială și recuperare psiho-biologică a copiilor victime ale abuzului.
Secțiunea 9. Dreptul de a stabili locuința copilului
Creșterea și ocrotirea copiilor minori nu sunt posibile decât dacă aceștia locuiesc împreună cu părinții lor. Art.100 C. Fam. consacră această cerință, stabilind că minorul locuiește la părinții săi.Dacă părinții nu locuiesc împreună, ei vor decide de comun acord la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînțelegere între părinți conform dispozițiilor art.100 alin. (2) C. fam., instanța judecătorească ascultând autoritatea tutelară,precum și pe copil dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide, ținând seama de interesele ccopilului.
Trecerea treptată de la paternism la autodeterminare este sancționată de legiuitor prin recunoașterea posibilităților copilului care a împlinit vârsta de 14 ani de a avea, la cererea sa și cu încuvințarea autorității tutelare, locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii ori pregătirii profesionale (art.102 C. fam).
Secțiunea 10. Dreptul părinților de a cere înapoierea copilului de la oricine l-ar deține fără drept.
Creșterea copilului reprezintă un drept și o obligație ce revin personal părinților.De aici decurge și dreptul părinților de a cere,în condițiile art.103 C. fam., prin instanța judecătorească, înapoierea copilului de la persoana care-l deține fără drept.Instanța decide ținând cont de interesul superior al copilului. Acesta va fi ascultat dacă a împlinit 10 ani [ art.103 alin.(2) C. fam.] .În stabilirea în concret a interesului superior al copilului, instanța va dispune efectuarea anchetei sociale atât la domiciliul părinților, cât și la cel al persoanei care-l deține. Instanța judecătorească poate respinge cererea dacă înapoierea este contrară intereselor copilul [art.103 alin. (2) C. fam.] .
Capitolul 3
Analiza drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copilului minor
Secțiunea 1. Explicație preliminară
În sistemul Codului familiei, părintele este supus aceluiași regim juridic ca și tutorele în ceea ce privește administrarea bunurilor copilului său minor. Asimilarea sub acest aspect a situației părintelui cu aceea a tutorelui își găsește explicația în principiul independenței patrimoniale în raporturile dintre părinte și minor ; ea este consfințită prin art.105 C. fam. care, după ce în alin. 1 și 2 reglementează dreptul și totodată îndatorirea părintelui de a administra bunurile copilului, în alin.3 stabilește printr-o formulă generală că în această materie primesc aplicare prin asemănare dispozițiile legale referitoare la tutela minorului, Așa fiind, părintelui la fel ca tutorelui, nu-i este îngăduit să se folosească de bunurile copilului minor; poziția juridică a părintelui care administrează nu diferă din acest punct de vedere de poziția juridică a tutorelui care administrează ; și unul și celălalt este numai administrator. În ambele cazuri accentul cade pe administrare, iar nu pe calitatea aceluia care administrează.
Legiuitorul concepe administrarea, nu ca un atribut al ocrotirii părintești, ci ca o îndatorire , iar prin prisma acestei optici, părintele care administrează este considerat înainte de toate administrator și nu părinte.
Identitatea dintre situația părintelui administrator și aceea a tutorelui administrator nu este totuși completă. Potrivit art.138 alin.2 Codul familiei, tutorele va fi îndepărtat dacă săvârșește un abuz, o neglijență gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește mulțumitor sarcina. Practic este posibil ca și părintele să se facă vinovat de abuzuri sau neglijențe în adninistrarea bunurilor copilului minor, dar art.109 din Codul familiei ce reglementează decăderea din drepturile părintești – sancțiune comparabilă cu aceea a înlăturării tutorelui – nu lasă nici o îndoială că pentru asemenea fapte acesta nu poate fi decăzut din drepturile părintești. Și e normal să fie așa, deoarece administrarea efectuată de către părinte se înfăptuiește în cadrul ocrotirii părintești, iar, raportat la finalitățile acestuia, sancțiunea decăderii părintelui din drepturile sale nu poate fi echivalată cu cea a îndepărtării tutorelui. Dacă interesul copilului are ca administrarea de către părinte să fie asimilată cu administrarea de către tutore, apoi tot interesul copilului impune ca cea dintâi să păstreze față de cea de-a doua un minim de specificitate grație căruia să se excludă riscul lipsirii copilului de ocrotire părintească.
Secțiunea 2. Dreptul și îndatorirea părinților de a administra bunurile copilului
După cum am văzut,art.105 alin.1 Codul familiei face vorbire despre ,,dreptul și îndatorirea ”părintelui de a administra bunurile copilului minor.Din dispozițiile pe care vom avea prilejul să le examinăm, va rezulta că termenul ,, administrare ”este luat, în cuprinsul art.105 alin.1 din Codul familiei, precum și în cuprinsul altor texte din Codul familiei care folosesc acest termen, într-un înțeles larg. Este vorba, desigur, despre actele de administrare propriu-zise (acte de administrație). Dar este vorba și despre acte de conservare, după cum este vorba –în condițiile și cu restricțiile stabilite de lege – și despre acte de dispoziție (intrând după cum vom vedea, în categoria actelor de administrare a patrimoniului). Ceea ce art.105 alin.1, are în vedere , când se referă la administrarea bunurilor, reprezintă în realitate, cu mult mai mult decât s-ar părea. Este precizarea de la care trebuie să pornim dacă vrem să avem o înțelegere exactă a îndatoririi părintelui de a administra bunurile copilului minor.
Din economia art.105 C.fam. rezultă că administrarea bunurilor comportă o distincție în funcție de vârsta minorului ; ea îmbracă aspecte diferite în cazul minorului mai mic de 14 ani, față de acela pe care le prezintă în cazul minorului mai mare de 14 ani.
a) În cazul copilului mai mic de 14 ani îndatorirea părintelui de administrare a bunurilor acestuia comportă următoarele precizări :
– Administrarea se înfăptuiește în mod curent și prin acte de conservare. Codul familiei nu face vorbire expresă despre actele de conservare dar nici nu era nevoie. Înțeleasă în sens larg (și nu ar putea fi înțeleasă altfel din moment ce include , potrivit dispozițiilor legii,chiar și unele acte de dispoziție), administrarea cuprinde, în mod necesar, și acte de conservare. Așa fiind, ori de câte ori sunt în discuție acte,trebuitoare pentru dobândirea unui drept sau pentru a evita stingerea lui și care nu comportă decât cheltuieli reduse față de valoarea drepturilor ce se conservă,, părintele are și îndatorirea șă îndreptățirea de a le săvârși. Actele de conservare intervin exclusiv spre apărarea minorului. Nu implică nici un risc. Prezintă numai avantaje.Interesul minorului reclamă ca ele să fie permise părintelui. Nu e cazul să insistăm.
În categoria actelor de conservare se includ orice acte necesare pentru dobândirea unui drept sau pentru evitarea stingerii lui și care nu comportă decât cheltuieli reduse comparativ cu valoarea dreptului ce se conservă.
– În principal administrarea se înfăptuiește însă prin acte de administrare propriu-zisă.,, Administrarea “bunurilor minorului cuprinde, însă pe lângă actele de conservare , și actele de administrare propriu-zise (acte de administrație). Legea însăși recunoaște tutorelui și, deci, și părintelui, dreptul de a săvârși astfel de acte.E ceea ce se stabilește prin dispozițiile art.129 alin.2 din Codul familiei, care face vorbire despre ,,dreptul de administrare ”.Dar dacă e evident că dreptul de a administra cuprinde și dreptul de a săvârși acte de administrație, nici un text din Codul familiei nu lămurește în ce constă actele de administrare propriu-zise(acte de administrație). Așa fiind vom reține distincția dintre actul de administrație și actul de dispoziție și, vom examina de la caz la caz, în funcție de prevederile exprese ale legii ori de natura actelor, dacă în prezența unui act, trebuie să se decidă că actul e de dispoziție sau numai de administrație. În tăcerea legii, în literatura de specialitate s-a apreciat că sunt acte de administrare propriu-zise acele acte care sunt destinate să permită folosirea unui bun sau întrebuințarea veniturilor ce bunul produce ori a sumelor de bani la care minorul are dreptul.
În afara actelor de conservare și de administrare proprriu-zise, părintele este îndreptățit și chiar obligat să facă și unele acte de dispoziție, adică acte ce cuprind un element de înstrăinare sau care potrivit legii și față de consecințele lor posibile sunt asimilate acestora.
Este ceea ce prevede art.129 alin.2 din Codul familiei, text la care ne-am mai referit, care se ocupă de împuternicirile tutorelui dar, prin efectul dispozițiilor art.105 alin.3 și de împuternicirile părintelui și care constituie sediul materiei.După cum am văzut art.129 alin.2 menționează o serie de acte privite ca acte de dispoziție și precizează că pentru săvârșirea acelor acte e necesară prealabila încuviințare a autorității tutelare.Este vorba despre unele acte de dispoziție și anume : înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunțarea la drepturile patrimoniale ale acestuia și în general încheierea oricăror acte care depășesc dreptul de administrare care pot fi făcute valabil de către părinte, numai cu încuvințarea prealabilă a autorității tutelare. Alte asemenea acte, cum sunt: înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii, precum și a bunurilor devenite nefolositoare pentru minor dacă valoarea lor nu depășește suma de 250 de lei după cum precizează art.129 alin.4 din C. fam. pot fi făcute în mod valabil de către părinte, fără încuvințarea prealabilă a autorității tutelare, art.126 alin.2 C. fam. asimilează actele de dispoziție prevăzute de art.129 alin.2 C.fam.plata creanțelor pe care le au față de minor tutorele, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui.Situația este aceeași și în ce privește plata creanțelor pe care le au față de minor părinții acestuia ori frații și surorile lor.
În literatura de specialitate s-a apreciat că fac parte din categoria actelor de administrare, și că deci pentru valabilitatea lor nu este necesară încuviințarea autorității tutelare, următoarele operațiuni frecvent întâlnite în practică : reparațiile de întreținere și reparațiile radicale efectuate la imobilul proprietatea minorului; primirea de sume de bani cuvenite minorului: cum ar fi încasarea veniturilor produse de bunurile acestuia, sau încasarea unor sume ce se cuvin minorului cu alte titluri decât oala de venituri ;plata datoriilor minorului, în măsura în care legea nu consideră că asemenea acte depășesc limitele dreptului de a administra , cheltuielile referitoare la întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale ;introducerea de acțiuni în fața instanțelor judecătorești sau figurarea ca pârât în asemenea acțiuni, ceea ce presupune că părintele are putera de a pleda singur în numele minorului, adică de a-l reprezenta în justiție, atât ca reclamant cât și ca pârât în orice fel de procese, încheierea pe un termen mai lung de 3 ani a unui bun imobil ce aparține minorului.
Reparații făcute la un imobil al minorului
Socotim că ar fi vorba despre reparații de întreținere,fie că ar fi vorba de reparații radicale, suntem în prezența unor acte de administrație. Ele sunt menite a împiedica ruinarea imobilului.Apără deci pe minor de pagubele pe care l-ar putea încerca.Sunt destinate a permite folosirea bunului. Nu există un element de ,, înstrăinare ”.
Primirea de sume de bani cuvenite minorului
Considerăm că în tăcerea legii, primirea de sume de bani cuvenite minorului (plăți față de minor) intră în cadrul actelor de administrație și este supusă, prin urmare, regimului juridic al actelor de administrație (nereclamând cu alte cuvinte , încuviințarea prealabilă a autorității tutelare). Soluția nu poate face nici o îndoială în privința încasării veniturilor produse de un bun al minorului. Este o manifestare indiscutabilă a calității de administrator.Ni se pare, însă, că soluția trebuie să fie aceeași chiar în cazul încasării unor sume ce s-ar cuveni minorului cu alt titlu decât acela de ,,venituri’’. Încasarea sumei nu cuprinde, prin ea însăși nici un element de ,, înstrăinare ’’. Elementul de ,,înstrăinare’’ori de gravitate ar putea apărea de-abia cu prilejul întrebuințării sumelor astfel încasate, moment, însă subsecvent. Încasarea ca atare nu reprezintă, după părerea noastră, un act de dispoziție în înțelesul Codului familiei. Mai exact, ea nu ,, depășește dreptul de a administra ’’. O îndoială s-ar putea naște totuși față de redactarea art.131, alin.1 din Codul familiei care dispune : ,, Sumele de bani care întrec nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor sale, precum și hârtiile de valoare, vor fi depuse , pe numele minorului, la o casă de păstrare de stat, de unde nu vor putea fi ridicate decât cu încuvințarea autorității tutelare’’ .Rezultă din acest text că primirea de sume de bani cuvenite minorului în cadrul executării obligației de restituire ce incumbă casei de păstrare în temeiul contractului de depozit (plata față de minor) nu este posibilă fără încuvințarea autorității tutelare.Deși textul are în vedere un caz special și bine determinat,s-ar putea susține că aceasta trebuie să fie soluția generală pentru toate primirile de sume de bani (plăți față de minor) indiferent de izvorul obligației ce se execută prin plată. Socotim totuși că aplicarea textului este limitată la cazul expres pe care îl prevede.Încuvințarea la care se referă art.131 alin.1, nu este, socotim noi, propriu-zis o încuvințare pentru primirea de sume de bani,ci încuvințarea de care părintele are nevoie pentru ca sumele de bani aparținând minorului să poată fi întrebuințate.
Legea a cerut totuși această încuvințare chiar pentru ridicarea sumelor dintr-o preocupare de ocrotire a interesului minorului, deoarece sumele găsindu-se depuse, desigur că ridicarea lor se face tocmai în vederea întrebuințării, adică în vederea săvârșirii unor acte pentru care este nevoie de încuvințarea prealabilă a autorității tutelare. În orice caz, o precizare pe cale de lege ar fi poate utilă spre a se evita eventualele discuții cât privește înțelesul exact al art.131 alin.1.
Plata datoriilor minorului
Nici de data aceasta nu credem că este vorba, în înțelesul Codului familiei, despre un act care ,, depășește dreptul de a administra ”. Din moment ce, prin ipoteză, minorul datorează suma și din moment, ce, pe cale de consecință, neplata datoriei ar fi de natură a-l expune la urmări prejudiciabile, plata datoriei constituie ceea ce s-ar putea numi un act de bună administrare. Chiar dacă, prin raport la actul plății privat izolat, nu am fi în prezența unui act de administrație, am fi, ni se pare ,în orice caz, în prezența unui ,, act de administrare a patrimoniului’’, adică a unui, act de dispoziție folositor pentru buna gestiune a patrimoniului . Este , așadar, sub o formă sau alta, un act care nu ,, depășește dreptul de a administra’’.E ceea ce ni se pare că rezultă, de altfel, și din dispozițiile art.126, alin.2 din Codul familiei. Textul se ocupă de anumite plăți pentru care are aprobarea autorității tutelare. Înseamnă, deci, credem (nu ca singurul argument dar ca un argument în plus) că celelalte plăți nu sunt supuse încuvințării prealabile a autorității tutelare, adică nu sunt considerate ca acte ,,care depășesc dreptul de a administra’’.
Cheltuielile privitoare la întreținerea minorului
Nu credem că s-ar putea contesta părintelui dreptul de a proceda singur la asemenea cheltuieli sub cuvânt că ele ar depăși ,,dreptul de a administra’’. Cu condiția respectării dispozițiilor art.127 alin.1 din Codul familiei referitoare la fixarea unei sume de bani anuale pentru cheltuieli , nu se vede ce interes al minorului ar fi prejudiciat și prin urmare, ce asigurări speciale ar trebui să fie luate. Minorul are dreptul ca, din veniturile sale,să I se asigure întreținerea și să se acopere sumele reclamate de administrarea bunurilor .Satisfacerea acestui drept neputând fi refuzată, nu s-ar înțelege pentru ce actul prin care dreptul ar fi satisfăcut ar reprezenta un act ce ar,, depăși dreptul de a administra” al părintelui, adică ar reprezenta un act care să nu poată fi desăvârșit decât cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. Este, de altfel, după părerea noastră, soluția care se desprinde și din dispozițiile art.131, alin.2 din Codul familiei.
Introducerea acțiunilor în fața instanțelor judecătorești sau figurarea ca pârât în asemenea acțiuni
Determinarea caracterului introducerii acțiunilor în fața instanțelor judecătorești sau a figurării ca pârât în asemenea acțiuni constituie o problemă mai greu de rezolvat. Sub imperiul codului civil, art.408 prevedea:,,Nici un tutore nu va putea intenta acțiunea în numele minorului, având de obiect un drept asupra vreunui imobil, nici a încuviința la o asemenea cerere făcută în contra minorului, fără autorizarea consiliului de familie ”. De aici se deducea că, în afară de acțiunile imobiliare , tutorul avea puterea de a pleda singur în numele minorului, adică de a-l reprezenta în justiție atât ca reclamant cât și ca pârât, în orice fel de procese. Art.408 c. civil a fost însă abrogat. Ce va trebui, deci, să decidem cu privire la împuternicirile tutorelui adică, în cazul nostru , ale părintelui (dată fiind identitatea de reglementare instituită prin art.105 alin.3, din Codul familiei) ? S-ar putea susține că , față de posibilitatea ca un litigiu dedus în fața instanțelor judecătorești să se rezolve în defavoarea minorului,deci cu pierderea, de către minor, a dreptului fie asupra unor bunuri mobile,fie asupra unor bunuri imobile , soluția cea mai corespunzătoare preocupării de ocrotire a interesului minorului ar fi de a socoti că introducerea unor acțiuni în fața instanțelor judecătorești sau figurarea ca pârât în astfel de acțiuni,, depășesc dreptul de a administra ’’ și aceasta fără a deosebi după cum bunurile în litigiu ar fi mobile sau imobile. Nu credem, însă, că această soluție (care sub imperiul Codului civil nu se dădea, de altfel, decât pentru acțiunile imobiliare) ar fi astăzi potrivită ori necesară față de condițiile schimbate în care justiția populară își îndeplinește sarcinile sale. Interesul minorului nu trebuie să fie ocrotit în atare cazuri pe calea încuvințării prealabile a autorității tutelare.Există o serie de alte mijloace care,credem noi fac inutilă o asemenea încuviințare. Într-adevăr, nu trebuie să uităm că, în concepția ca și în realitatea socială, procesul civil a încetat de a fi o simplă ,,chestiune de drept privat ” lăsată exclusiv la dispoziția părților.Rolul activ al judecătorului ca principiu fundamental al procesului civil constituie o garanție puternică în sensul că instanța va veghea la apărarea eficace a interesului minorului.
Pe de altă parte, posibilitatea larg recunoscută procurorului prin art.5 lit. d , din Legea nr.6 din 19 iunie 1952,, pentru înființarea și organizarea procuraturii’’,de a interveni în calitatea sa de organ de supraveghere a legalității, în orice proces civil, constituie de asemenea,cât privește ocrotirea minorului, un mijloc de o deosebită însemnătate.În sfârșit Codul de procedură civilă prin dispozițiile art.322 prevede,printre cazurile de revizuire a hotărârilor judecătorești la pct.6, și pe acela în care,, incapabilii…..nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere”. Coroborat cu toate celelalte dispoziții la care ne-am referit, este un text a cărui utilitate e manifestată.Există, prin urmare, în legislația noastră actuală suficiente garanții de ordin procesual care,după părerea noastră, conduc fără a se primejdui în nici un fel interesul minorului, la soluția de a se considera că introducerea acțiunilor în fața instanțelor judecătorești sau figurarea ca pârât în asemenea acțiuni sunt acte ce nu depășesc dreptul de a administra și ca atare, acte ce nu reclamă încuviințarea prealabilă a aautorității tutelare. De altfel o încuviințare prealabilă pentru introducerea acțiunii în justiție nu ar avea nici o eficacitate cât privește ocrotirea minorului dacă nu ar funcționa celelalte mijloace procesuale pe care le-am amintit mai sus și care, în cursul desfășurării procesului iar nu la pornirea lui, asigură o reală apărare a interesului minorului.
Darea în locațiune a unui imobil pe termen mai lung de 3 ani
Darea în locațiune de către părinte, pe mai mult de 3 ani, a unui bun imobil al minorului ne apare ca un act ce ,,depășește dreptul de administrare .” Desigur că pentru darea în locațiune a unui bun mobil sau pentru darea în locațiune a unui bun mobil pe o durată până la 3 ani nu poate fi nici o îndoială.De aceea, nici nu ne-am ocupat în mod special de asemenea locațiune.Suntem în prezența unor acte de administrație. Dacă însă,închirierea unui bun imobil se face pe mai mult de 3 ani, în acest caz este vorba despre un act de dispoziție. E ceea ce rezultă și din prevederile art.711, pct.9 Cod procedură civilă,care supun astfel de închirieri la formalitatea transcrierii.
De asemenea s-a considerat că depășesc limitele dreptului de administrare și pot fi făcute în mod valabil de către părinte numai cu încuviințarea autorității tutelare următoarele acte: acceptarea unei moșteniri, întrebuințarea sumelor de bani aparținând minorului, împrumutul contractat în numele minorului.
Acceptarea unei moșteniri
Ocupându-se de dreptul minorului cu capacitatea de exercițiu restrânsă de a săvârși singur actele reprezentând acceptarea unei moșteniri, prof.Dr. Traian R. Ionașcu scrie:,, În cadrul noțiunii de administrare a patrimoniului (minorului), s-ar putea susține că întrucât potrivit dispozițiilor art.19 al Decretului nr.32/1954 acceptarea moștenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă,va fi socotită întotdeauna ca făcută sub beneficiu de inventar iar conform art.3 din Decretul nr. 40 din 22 ianuarie 1953 privitor la procedura succesorală notarială, notarul procedează la cererea oricărui interesat,sau chiar din oficiu, la întocmirea inventarului succesiunii – minorul cu capacitate restrânsă ar putea, personal și fără nici o încuviințare,face valabil acceptarea expresă a moștenirii la care este chemat.Căci, printr-o asemenea acceptare el nu și-ar diminua patrimoniul său,deoarece, fiind socotită imperativ ca făcută sub beneficiu de inventar, iar inventarul întocmit împiedicând confuziunea , și în fapt între bunurile succesorale și cele proprii ale minorului ; el nu va fi obligat să plătească sarcinile și datoriile moștenirii decât în limitele valorii bunurilor moștenite. Același minor însă nu ar putea fără prealabila încuviințare acceptă tacit moștenirea pentru care nu s-a întocmit încă inventar,în cadrul procedurii succesorale; aceasta, întrucât ar exista riscul ca, din pricina confuziei ce s-ar putea ivi în fapt între bunurile sale și cele succesorale, el să se vadă obligat la plata pasivului succesoral peste limitele valorii exacte a activului ei. Dar, chiar acceptarea expresă, sub beneficiu de inventar, a moștenirii – obligând pe moștenitorul acceptant la raportul donațiilor ce a primit de la defunct – nu s-ar putea face de minor fără încuviințare, deoarece este posibil ca, dacă donațiile depășesc valoarea părții din succesiunea la care e chemat, minorul să aibă interes de a nu fi obligat să raporteze aceste donații, și deci, să renunțe la moștenire; renunțare pe care ,, însă, nu o va putea face decât cu încuviințarea prealabilă a părților sau tutorelui , precum și cu aceea a autorității tutelare.”Concluzia este: ,,Așadar, întrucât acceptarea moștenirii, în atare ipoteză, ar fi potrivnică intereselor minorului, iată pentru ce această acceptare nu poate fi făcută de cel cu capacitatea restrânsă,fără încuviințare.
Am reprodus întreg raționamentul pentru rigoarea cu care ni se pare că este condus. Ceea ce arată pentru minorul cu capacitatea de exercițiu restrânsă e valabil și pentru minorul lipsit de capacitatea de exercițiu, minor pentru care moștenirea este acceptată de către părinte. Acceptarea unei moșteniri nu s-ar putea face decât cu încuviințarea autorității tutelare. Este un act care ,, depășește dreptul de a administra’’.
Întrebuințarea sumelor de bani aparținând minorului
Întrebuințarea sumelor de bani aparținând minorului ni se pare că trebuie să fie privită ca un act dintre acelea ,,care depășesc dreptul de a administra. “Este vorba, într-adevăr,despre bunuri care,printr-o greșită întrebuințare,s-ar putea pierde. Interesul minorului este amenințat. E, prin urmare, nevoie de aceea măsură specială de ocrotire pe care o reprezintă încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.Socotim că dispozițiile art.130 din Codul familiei nu pot fi invocate în sprijinul unei concluzii diferite.Într-adevăr acest text ocupându-se de vânzarea bunurilor minorului, prevede că autoritatea tutelară poate indica tutorelui (părintelui) modul în care să întrebuințeze sumele de bani obținute.Este vorba despre o facultate recunoscută autorității tutelare. Aceasta o poate folosi sau nu. Dar în cazul în care autoritatea tutelară nu ar uza de această facultate și nu ar da indicații în privința modului de întrebuințare a sumelor de bani obținute prin vânzare,nu înseamnă că părintele ar putea proceda, singur la întrebuințarea sumelor. O atare concluzie este, ni se pare, exclusă față de dispozițiile art.131 alin.1 care impun tutorelui (părintelui) obligația de a depune la o casă de păstrare de stat sumele de bani ce întrec nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor sale.Iar sumele de bani astfel depuse nu vor putea fi ridicate decât cu încuvințarea autorității tutelare.Aceasta este, după părerea noastră,pentru întrebuințarea sumelor de bani aparținând minorului, interpretarea ce trebuie dată dispozițiilor Codului familiei, interpretare, în concordanță cu preocuparea de ocrotire a interesului minorului.
Socotim că soluția la care ne-am oprit este confirmată și de noua reglementare privitoare la depunerile făcute pe numele minorului la C.E.C.,reglementare intervenită prin Decretul nr.371 din 19 august 1958,, privind organizarea și funcționarea C.E.C.” și prin statutul C.E.C. ce face parte integrantă din acest decret.Într-adevăr, potrivit art.18 din statut :,,Sumele depuse de părinți sau de tutori pe numele minorilor se restituie de către C.E.C. a României, astfel:
– până când minorul împlinește vârsta de 14 ani, părintelui sau tutorelui;
– după ce a împlinit vârsta de 14ani, minorul însuși cu acordul părintelui sau al tutorelui (alin.1).Sumele depuse de alte persoane pe numele minorului pot fi ridicate de părintele sau tutorele acestuia, în măsură în care restituirea nu este împiedicată de o eventuală condiție stabilită de depunător la efectuarea depunerii (alin.2). Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani și care a făcut depuneri pe numele său, poate retrage personal orice sumă,dacă se întreține el însuși.Textul reprodus mai sus se deosebește de art.19 din Decretul nr.387 din 7 octombrie 1949 ,,pentru organizarea, funcționarea și administrarea Casei de Economii și Consemnațiuni ”( decret abrogat prin decretul nr.371/1958). În conformitate cu art.19 din Decretul nr.387/1949 pentru a se dispune de depunerile făcute pe numele minorului, pe librete de economii, nu se cerea ,,prezentarea autorizațiilor speciale din partea organelor de tutelă.”Rezultă deci că prin nemenținerea ultimului alineat al art.19 din Decretul nr.387/1949 în situațiile prevăzute de art.18 alin.1 lit.a și b și alin.2 (din Decretul nr.371/1958) încuvințarea autorității tutelare va fi necesară. Cât privește situația prevăzută în ultimul alineat al art.18, minorul va putea retrage personal sumele depuse, în condițiile prevăzute de text, fără a fi necesară încuvințarea autorității tutelare (tocmai fiindcă se face vorbire despre o retragere săvârșită personal), de data aceasta, aflându-se în prezența unei dispoziții derogatorii instituită de lege, pentru a încuraja depunerile la C.E.C.
Împrumutul contractat în numele minorului
Printre actele ,,care depășesc dreptul de a administra “trebuie socotit,credem și împrumutul contractat în numele minorului. E vorba într-adevăr, despre un act care poate avea repercursiuni prejudiciabile asupra patrimoniului minorului. Interesul minorului poate fi primejduit prin contractarea de împrumuturi.E, deci, nevoie de intervenția autorității tutelare care, pe calea încuviințării prealabile, să fie în măsură a-și exercita atribuțiile de ocrotire a interesului minorului. O îndoială s-ar putea naște, totuși, față de redactarea art.129, alin.2 din Codul familiei, care prevede necesitatea prealabilei încuviințări a autorității tutelare, printre alte cazuri, și în cazul în care este vorba despre ,,înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului”. De aici, printr-un argument prea contrario, s-ar putea trage concluzia că împrumuturile negarantate cu gaj nu ar fi acte pentru care părintele trebuie să ceară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. După părerea noastră însă, o atare interpretare nu ar ține seama în măsură îndestulătoare de interesul minorului.
Prin urmare, singura soluție conformă cu interesul minorului, rămâne, credem,aceea de a considera împrumutul contractat în numele minorului ca un act care depășește dreptul de a administra și deci, supus prealabilei încuviințări a autorității tutelare.
În sistemul Codului familiei, părintelui îi este interzisă încheierea anumitor acte juridice, și anume: actele de natură să pericliteze interesele minorului, precum și actele considerate de lege deosebit de păgubitoare, sau de grave pentru minor. Astfel, potrivit art.128 C. fam. nu pot fi încheiate acte juridice valabile între părinți,rude în linie dreaptă ori frații și surorile părinților, pe de o parte, și minor pe de altă parte. Tot așa din economia art.129 alin.1 C. fam. coroborat cu art.105 alin.3 C. fam. rezultă că părintele nu poate în numele minorului săvârși anumite acte juridice, ca și săvârșirea unor asemenea , să facă donații și nici să garanteze obligația altuia.
Nerespectarea de părinte a interdicției de a săvârși asemenea acte fără încuviințarea prealabilă a autorității tutelare (atunci când legea condiționează posibilitatea săvârșirii lor de o astfel de încuvințare ) este sancționată după cum rezultă din art.129 alin.3, C.fam. cu anulabilitatea acelor acte.Este vorba deci de o nulitate relativă ce are ca finalitate protejarea intereselor minorului. Tocmai de aceea ea va putea fi invocată de către minor după împlinirea vârstei de 18 ani, precum și de autoritatea tutelară și procuror până când minorul împlinește vârsta de 18 ani.
b) În cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, îndatorirea părintelui referitoare la administrarea bunurilor acestuia prezintă unele aspecte deosebite. Potrivit art.133 alin.1 din C. fam., minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviințarea prealabilă a tutorelui , iar în cazurile prevăzute de art.132și 152 lit. c cu încuviințarea prealabilă a curatorului. Prin alin.2 al art.133 C. fam. se stabilește că în cazul în care minorul încheie acte din categoria acelora pe care tutorele nu le poate săvârși decât cu încuviințarea autorittății tutelare, va fi necesară și prealabila încuviințare a acestuia. În fine, alin.3 al aceluiași text dispune că minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviințare donații și nici să garanteze obligația altuia. Actele săvârșite cu încălcarea dispozițiilor art. 133 alin.1,2 și 3 sunt anulabile.Secția civilă a Tribunalului Suprem a decis într-o speță că, deși un asemenea minor are capacitate de exercițiu restrânsă, pe baza căruia își exercită singur drepturile și își îndeplinește obligațiile numai cu încuviințarea prealabilă a părințiilor sau totorelui ; el poate totuși să facă singur , fără această încuviințare, acte de conservare precum și acte de administrare patrimonială, dar numai în măsura în care acestea nu-i produc o leziune.
Art.141 alin.2 din C. fam. instituie răspunderea tutorelui pentru paguba pricinuită minorului prin culpa sa cu ocazia administrării bunurilor acestuia. Acest principiu este aplicabil și în raporturile dintre minor și părinte.Răspunderea părintelui decurge deci din lege, este delictuală și, ca urmare, îi sunt aplicabile regulile specifice răspunderii delictuale.
În afara îndatoririi de administrare, părintele mai are și alte îndatoriri, referitoare la bunurile copilului minor, dintre care menționăm :
– întocmirea inventarului, în cazul în care copilul are și alte bunuri decât cele de uz personal;
– să ceară autorității tutelare stabilirea sumei necesare anual pentru întreținerea minorului și pentru administrarea bunurilor lui (art.106 și 127 C. fam.);
– să depună unele dintre sumele de bani ale minorului, precum și hârtiile de valoare aparținând acestuia la o casă de păstrare de stat; totodată să prezinte dări de seamă anuale și o dare de seamă generală la încetarea ocrotirii părintești.
Toate aceste obligații revin și tutorelui; ele nu prezintă aspecte specifice cu referire la părinte ; de aceea analiza lor este mai potrivit să se facă în capitolul despre ocrotirea minorului prin tutelă, sens în care, pentru amănunte trimitem la acest capitol.
Secțiunea 3 : Dreptul și îndatorirea părinților de a-l reprezenta pe minor în actele civile sau de a-i încuviința actele juridice
Până la împlinirea vârstei de 14 ani, minorul fiind lipsit de capacitate de exercițiu, va fi reprezentat în actele civile de părinții săi.
După împlinirea vârstei de 14 ani și până la dobândirea capacității depline de exercițiu el își exercită singur drepturile și obligațiile, însă cu încuviințarea prealabilă a părinților.
În cazul în care apar interese contradictorii între părinți și copilul minor, la fel ca în cazul contrarietății de interese între tutore și minorul aflat sub tutelă,autoritatea tutelară va numi un curator care să-l reprezinte sau, după caz să îl asiste pe minor în actele sale juridice.
Referitor la exercitarea drepturilor procesuale ale minorului cu capacitate restrânsă de exerciíu, practica judiciară a stabilit că minorul trebuie să figureze personal la judecarea cauzelor civile, părinții sau tutorele asistându-l pe parcursul procesului, nefiind suficientă doar încuviințarea prealabilă a acestora.
Dreptul de reprezentare sau încuviințarea actelor copilului minor se exercită de ambii părinți dacă aceștia sunt în viață și în deplinătatea drepturilor și îndatoririlor părintești.
Soluționarea neînțelegerilor dintre părinți este de competența autorității tutelare.Față de decizia favorabilă a autorității tutelare , participarea părintelui care s-a împotrivit încheierii actului respectiv este inutilă.
Actele juridice încheiate de minor cu încălcarea dispozițiilor legale privind reprezentarea prealabilă a părinților sunt sancționate cu nulitatea relativă.
Capitolul 4
Răspunderea pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a ocrotirii părintești
Secțiunea 1: Aspecte generale.
Sancțiunile care potrivit legii, se pot aplica pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești se clasifică, fie după ramura de drept căreia îi aparțin : sancțiuni de drept penal, sancțiuni de drept administrativ, sancțiuni de drept civil, sancțiuni de dreptul familiei, fie după cum ele intervin pentru îndeplinirea îndatoririlor privitoare la persoana copilului sau privitoare la bunurile sale.
Secțiunea 2 : Sancțiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor părintești privitoare la persoana copilului
2.1. Sancțiuni de dreptul familiei
2.1.1. Decăderea din drepturile părintești
Decăderea este sancțiunea care se aplică în situațiile în care sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin purtare abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor [ art.109 alin (1) C.fam].Decăderea din drepturile părintești se pronunță de către instanța de judecată la cererea autorității tutelare.Citarea părților precum și a autorităților tutelare este obligatorie.[art.109 alin.2 C. fam]. Decăderea din drepturile părintești poate fi pronunțată doar împotriva unuia dintre părinți, situație în care drepturile și îndatoririle părintești se vor exercita de cealaltă parte (părinte) în conformitate cu dispozițiile art.98 alin.(2) C. fam.
Sunt însă situații în care sănătatea , integritatea fizică și morală a copilului este periclitată ca urmare a comportamentului abuziv sau neglijenței ambilor părinți. În astfel de cazuri instanța poare dispune decăderea din drepturile părintești a ambilor părinți.
Ca mijloc de protecție a drepturilor copilului instanța poate institui tutela (art.113 C.fam) sau poate încredința copilul unei familii sau persoane [art.8 alin.1 din O.U.G. nr.26/1997] .
Această măsură urmărește în primul rând ocrotirea acelor minori a căror creștere și educare are de suferit datorită neglijenței și lipsei de interes a părinților, dar în același timp ea are caracterul unei sancțiuni pentru culpa părinților în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești.
Instanțele de judecată sunt competente să dispună minorilor unor rude, sau altor persoane în cazul desfacerii căsătoriei, în cazul decăderii din drepturile părintești și în cazul în care filiația din afara căsătoriei a fost stabilită față de ambii părinți, iar aceștia nu sunt în măsură a asigura creșterea și educarea copilului minor.
Comisia pentru protecția copilului poate să ia această măsură în cazurile prezentate de Ordonanța de Urgență nr.26/1997, atunci când sănătatea , dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a copilului sunt primejduite în familie.
Ordonanța de Urgență nr.26/1997 mai arată că serviciul public special pentru protecția copilului va sesiza Comisia pentru protecția copilului în vederea încredințării copilului sau menținerii plasamentului în regim de urgență.Această comisie urmând să sesizeze instanța de judecată pentru decăderea părinților sau a unuia din aceștia din drepturile părintești.
Prin urmare Ordonanța de Urgență nr.26/1997 aduce modificări în privința decăderii din drepturile părintești :
– în privința motivelor sau a cauzelor de decădere;
– se instituie imediat și prealabil decăderii din drepturile părintești, plasamentului în regim de urgență;
– decăderea din drepturile părintești o cere Comisia pentru protecția copilului;
– pe perioada plasamentului în regim de urgență și a încredințării copilului se suspendă exercițiul drepturilor pe care le au părinții față de copil (art.14 alin. 4).
Copilul,chiar dacă a împlinit vârsta de 10 ani, nu trebuie ascultat deoarece, pe de o parte, legea nu prevede ascultarea sa, ceea ce a prevăzut expres ori de câte ori s-a voit aceasta, și, pe de altă parte, faptele grave comise de părinți împotriva copilului nu pot fi absolvite de acesta din urmă prin eventuala sa declarație că se opune la decăderea părinților din drepturile părintești.
Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către părintele respectiv a drepturilor părintești cu privire la persoana și bunurile minorului, precum și a îndatoririlor părintești, cu excepția îndatoririi de a da întreținere copilului (art.110 C.fam.)
Autoritatea tutelară poate da încuvințare părintelui decăzut din drepturile părintești de a avea legături personale, dacă prin asemenea legături, creșterea, educarea,învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu ar fi în primejdie.
Decăderea din drepturile părintești atrage și unele efecte secundare prevăzute de Codul familiei :
– incapacitatea de a fi tutore (art.117 lit.b);
– incapacitatea de a adopta ;
– incapacitatea de a consimți la adopția copilului său firesc.
În cazul în care au încetat împrejurările care au dus la decădere și nu mai există nici o primejdie pentru minor, instanța judecătorească, la cererea autorității tutelare sau a părintelui interesat, însă în acest ultim caz cu avizul autorității tutelare poate reda părintelui decăzut exercițiul drepturilor părintești (art.112 C. fam.) .
2.1.2. Declararea judecătorească a abandonului de copii
Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești presupune o relație continuă, prezența constantă a părinților lângă copii.Ocrotirea și grija ca elemente esențiale ale dreptului și obligației părinților de a crește copilul,chiar dacă ia forme diferite în funcție de trebuințele și nevoile de dezvoltare ale copilului trebuie să se exercite permanent.
De altfel, principiul fundamental de la care se pornește în reglementarea ansamblului de instituții socio-juridice referitoare la protecția drepturilor copilului este acela conform căruia copilul nu poate fi lipsit în nici un moment de ocrotire ( art.115 C.fam.).
Abandonul de copii sancționează tocmai încetarea imputabilă a oricăror legături între părinți și copii, legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale [art.1alin.2 din Legea nr.47/1993] cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii.Abandonul sancționează dezinteresul vădit, pe o perioadă mai mare de 6 luni,al părinților față de copilul aflat în grija unei instituții de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei instituții private de ocrotire legal constituită sau încredințat în condițiile legii unei persoane fizice [art.1 alin.(1) din Legea nr.47/1993] . Dezinteresul manifestat față de copil poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.Abandonul nu va fi declarat dacă,înăuntrul perioadei de 6 luni ori în timpul judecării procesului, o rudă până la gradul IV inclusiv cere să i se încredințeze copilul spre creștere și educare, iar cererea este apreciată ca fiind în interesul copilului.În astfel de situații, copilul care a împlinit 10 ani va fi ascultat în instanță (art.3 din Legea nr.47/1993).
Cererea pentru declararea abandonului este făcută de conducerea instituției unde se află copilul părăsit ori de către procuror,în termen de 3 luni de la data împlinirii termenului de 6 luni de când părinții au încetat legăturile cu copilul. Competența soluționării cererilor de declarare a abandonului revine tribunalului județean, sau după caz, al municipiului București, pe raza căruia se află sediul instituției de ocrotire ori domiciliul persoanei fizice căreia i s-a încredințat sarcina îngrijirii copilului. La cererea pentru declararea abandonului se va anexa ancheta socială efectuată de autoritatea tutelară competentă. Ea trebuie să conțină date referitoare la : condițiile abandonării copilului, situația părinților, starea psiho-fizică a copilului, gradul de instruire și educare a copilului.
Autoritatea tutelară își va exprima, în cadrul anchetei sociale, punctul de vedere cu privire la cererea de abandon [art.2 alin.(2) din Legea 47/1993].Participarea procurorului la proces este obligatorie, de asemenea și citarea părților, a autorității tutelare și a persoanei, rudă până la gradul IV inclusiv, care a cerut să-i fie încredințat copilul.Când există o astfel de cerere , făcută chiar în cursul procesului, abandonul nu va fi declarat.
Copilul care a împlinit vărsta de 10 ani va fi ascultat în instanță.Pentru copiii care la data intrării în vigoare a legii s-au aflat în instituțiile de ocrotire socială sau medicale de stat,părăsiți de peste 6 luni, sesizarea instanței s-a putut face imediat.
Odată cu declararea abandonului, instanța va delega exercițiul drepturilor părintești instituției de ocrotire socială sau medicală de stat sau instituției private legal constituite sau după caz altei persoane, în condițiile legii.
La cererea părinților sau a unuia dintre ei, instanța competentă poate decide oricând redarea exercițiului drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au condus la declararea abandonului și dacă redarea exercițiului acestor drepturi este în interesul copilului. Dacă copilul a fost adoptat în condițiile legii instanța nu mai poate reda exercițiul drepturilor părintești.
Abandonul ar trebui să fie o soluție de ultimă instanță. În cazul declarării judecătorești a copilului ca fiind abandonat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, consimțământul părinților părți la adopție nu mai este necesar.
Abandonul ,,rezolvă “doar juridic problemele copilului, în sensul că din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de declarare a abandonului, el poate deveni subiectul unor măsuri de protecție și ocrotire cu caracter temporar (tutelă, încredințare) sau permanent (adopție). Practica asistenței sociale evidențiază însă că de multe ori interesul superior al copilului a fost mai bine servit prin intermediul programelor de prevenire a abandonului și de reintegrare a copilului în familia de origine.
Număr copii menținuți în familia biologică sau în familia adoptivă națională:
– beneficiari prevenire abandon (cazuri 18 649 100 % active la 31 martie 2001) ;
– copii reintegrați în familia naturală 13 002 69,72% ( ianuarie-martie 2001);
-din familii substitutive–485; din centre 2 348 12,59% de plasament publice și private -989; din plasament în regim de urgență -874)
– adopție națională definitivă și irevocabilă 3 299 17,69% (1999-martie 2001);
(1999-1710;2000-1291; ianuarie-martie2001-298).
2.2. Răspunderea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor (art.1000 C. civ.)
2.2.1 Prevederi generale
Răspunderea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor este reglementată de art.1000 alin.2 Cod civil, care dispune că:,,tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori, ce locuiesc cu dânșii. ”În contextul consacrării egalității bărbatului și femeii, textul citat trebuie înțeles în sensul că răspunderea revine ambilor părinți ai copilului, în solidar.Această soluție este întemeiată pe dispozițiile art.97 alin.1 din Codul Familiei.”
2.2.2. Fundamentul răspunderii părinților pentru faptele ilicite ale copiilor
Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori a fost instituită ca măsură de protecție a victimelor unui asemenea prejudiciu întrucât de cele mai multe ori copiii nu dispun de mijloace necesare pentru a repare prejudiciul.
Principiul potrivit căruia răspunderea operează în temeiul culpei își găsește o deplină aplicare și în cadrul acestei răspunderi.Premiza acesteia constă în prezumția neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare de către părinți a unor îndatoriri ce le revin față de copii.
Prin dispozițiile art.1000 alin.2 Cod civil, este instituită o triplă prezumție legală, declanșată de dovada făcută de victimă cu privire la existența prejudiciului, a faptei ilicite și a raportului de cauzalitate :
– prezumția faptei ilicite a părinților, constând în aceea că în exercitarea îndatoririlor ce reveneau părinților față de copilul lor, au existat abateri de natură a angaja răspunderea lor;
– prezumția de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor părintești și comiterea de către minor a faptei prejudiciabile ;
– prezumția culpei părinților, de obicei în forma neglijenței , în îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor ce le reveneau.
Această prezumție constituie un avantaj pentru victimă în sensul reducerii sarcinii lor probatorii.
În ce privește fundamentul acestei răspunderi, practica și doctrina au nuanțat principiul răspunderii pentru culpă. Astfel într-o primă opinie, se consideră că părinții răspund pentru lipsa de supraveghere a copilului,lipsă care a permis săvârșirea faptei prejudiciabile.
Într-o altă opinie, părinții răspund atât pentru lipsa de supraveghere a copilului, cât și pentru neîndeplinirea obligației de a educa pe copil.
Alți autori consideră că părinții răspund atât pentru lipsa de supraveghere a copilului cât și pentru neîndeplinirea obligației de a crește copilul așa cum această obligație este prevăzută de Codul Familiei.
Potrivit Codului Familiei (art.101 alin.2) obligația de a crește copilul cuprinde un ansamblu de îndatoriri: de educare, de învățătură, de supraveghere, de îngrijire a sănătății și dezvoltării fizice a copilului, paza exercitată asupra copilului etc.
Această nuanțare a fost necesară pentru a se putea explica angajarea răspunderii părinților și în ipoteza când nu exercită supravegherea efectivă a minorului (deoarece acesta se află în vizită în altă localitate ori vagabondează).Culpa părintelui în îndatorirea de creștere se dovedește acoperitoare pentru asemenea ipoteze.
Dispozițiile înscrise în art.1000 alin.2 sunt aplicabile părinților din căsătorie sau din afara căsătoriei, adoptatorului cu efecte depline sau restrânse. Ele nu se aplică tutorilor, curatorilor ori altor instituții de ocrotire întrucât sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse și la alte cazuri.Aceștia vor putea eventual răspunde pentru prejudiciile cauzate de copilul minor în condițiile cerute pentru răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999 Cod Civil).
2.2.3. Condițiile răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori
Pentru angajarea răspunderii părinților pentru faptele copiilor lor minori se cer îndeplinite o serie de condiții generale și speciale.
Condițiile generale privesc existența și proba faptei ilicite a minorului, a prejudiciului suferit de victimă, și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită a minorului și prejudiciul produs. Nu se cere condiția ca minorul să fie acționat cu vinovăție.Dacă victima dorește să angajeze atât răspunderea minorului cât și răspunderea părinților acestuia trebuie să facă și dovada culpei minorului.De îndată ce aceste dovezi au fost făcute , pot fi invocate și cele trei prezumții legale : existența faptei ilicite a părinților constând în neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor părintești,existența raportului de cauzalitate dintre această faptă și comiterea de minor a faptei prejudiciabile și existența culpei părinților pentru îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești.
Totodată sunt necesare alte două condiții speciale : copilul să fie minor și să locuiască la părinții săi.
Prima condiție, a minorității copilului, trebuie să existe la momentul săvârșirii faptei.Părinții nu răspund dacă minorul dobândește capacitatea de exercițiu înainte de vârsta de 18 ani.
În ce privește condiția ca minorul să locuiască la părinții săi, trebuie să distingem mai multe situații.De regulă, locuința minorului coincide cu domiciliul său legal. Precizăm că potrivit art.100 alin.1 din Codul Familiei,, copilul minor locuiește
la părinții săi “, iar potrivit art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954 ,, domiciliul minorului este la părințíi săi sau la acela dintre părinți la care locuiește în mod statornic”.Când aceste domicilii nu coincid , ca urmare a încredințării minorului unei terțe persoane, se va avea în vedere, locuința și nu domiciliul minorului, care rămâne tot la părinții săi.
În general se pornește de la premisa că ceea ce interesează este locuința pe care legea o stabilește pentru minori chiar dacă în fapt minorul nu ar avea acea locuință.
Dacă copilul fuge de acasă, părinții nu pot invoca propria vină spre a se exonera de răspundere, întrucât trebuie să depună toată diligența pentru readucerea minorului la locuința lui, astfel că răspunderea lor va fi angajată.
Dacă minorul a părăsit locuința fără voia părinților și în timp ce era fugit a săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii, părinții vor răspunde delictual, în temeiul culpei în supraveghere, educarea și creșterea minorului.
Când minorul se află temporar în vizită la rude sau la prieteni, răspunderea părinților nu este înlăturată.
Dacă minorul este internat în spital și în această perioadă comite fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, majoritatea doctrinei susține culpa părinților, pe prezumția creanței în educația acordată minorului, înlăturând lipsa temporară a locuinței comune.
În situația în care minorul se află internat într-o școală de muncă și reeducare și fuge de acolo,vagabondând, dacă săvârșește fapte ilicite, prejudiciabile, părinții răspund pe temeiul carențelor în educare și creștere a copilului.
Dacă la dată săvârșirii faptei ilicite de către minor,părinții se aflau în executarea unei pedepse privative de libertate ori erau arestați preventiv,părinții sunt exonerați, întrucât se aflau în imposibilitatea de a supraveghea minorul. Cu toate acestea unii autori rețin culpa părinților întrucât nu au acordat o educație corespunzătoare minorului care ar fi prevenit săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
În situația când părinții nu au locuință comună fiind divorțați, despărțiți în fapt,etc în principiu urmează a răspunde pentru faptele minorului părintele căruia acesta a fost încredințat.Totuși când minorul se află temporar la celălalt părinte și săvârșește o faptă prejudiciabilă , acesta va răspunde în temeiul art.998-999 Cod Civil, împreună cu părintele căruia i-a fost încredințat minorul.
2.2.4.Înlăturarea prezumțiilor legale privind răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori
Tripla prezumție de răspundere a părinților pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor minori instituită de art.1000 alin.2, poate fi înlăturată în condițiile prevăzute de art.1000 alin.5 care dispune că părinții sunt apărați de răspundere,,dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.”
În consecință,pentru a se exonera de răspundere, părinții trebuie să răstoarne prezumția de culpă în supraveghere, educare și creștere.
Obiectul probei trebuie să fie acela că părinții și-au îndeplinit ireproșabil îndatoririle ce le reveneau și că nu se poate reține o conexiune cauzală între modul cum și-au îndeplinit îndatoririle părintești și fapta prejudiciabilă comisă de minor.Eventual părinții pot proba existența unui fapt exterior copilului, pentru care nu sunt ținuți a răspunde, care a determinat cauza săvârșirii faptei prejudiciabile (caz de forță majoră, caz fortuit, fapta unui terț ) sau lipsa de discernământ a minorului.
2.2.5. Efectele răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate de copii minori
Părinții răspund integral pentru fapta copiilor minori. Dacă minorul a împlinit 14 ani victima se poate îndrepta fie împotriva minorului fie împotriva părintelui, fie împotriva ambilor, care vor răspunde solidar.
Părintele care a reparat prejudiciul cauzat de minor are acțiune în regres împotriva acestuia pentru recuperarea a ceea ce a plătit pentru el.
2.3.Răspunderea contravențională
Unele fapte constituie contravenții,fiind sancționate ca atare.Astfel, potrivit Legii nr.61 din 27 septembrie 1991 modificată și apoi republicată, pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, următoarele fapte care interesează ocrotirea părintească sunt considerate contravenții :
– constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane, în scopul săvârșirii de acțiuni ilicite, contrare ordinii și liniștii publice și a normelor de conviețuire socială precum și actele de încurajare sau sprijinire a acestor grupări ;
– alungarea din locuința comună a soțului sau soției, a copiilor, precum și a oricăror alte persoane aflate în întreținere ;
– apelarea în mod repetat, la mila publicului, de către o persoană aptă de muncă, precum și determinarea unei persoane la săvârșirea unei astfel de fapte ,
– manifestarea unei atitudini de dezinteres în luarea măsurilor necesare de către părinți sau persoanele cărora li s-au încredințat spre creștere și educare un minor până la 16 ani ori sub îngrijire un alienat sau debil mintal pus sub interdicție,pentru a-l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerșetorie sau prostituție;
– darea de băuturi alcoolice spre consum, într-un local sau în alt loc public, de către o persoană unui minor;
– îndemnul sub orice formă al minorului la săvărșirea de contravenții.
Aceste contravenții pot fi săvârșite de părinți sau de copiii lor minori și au o influență negativă asupra ocrotirii părintești. Ele sunt sancționate cu închisoare contravențională sau amendă.
Conform legii închisoarea contravențională se poate aplica minorilor numai dacă au împlinit vârsta de 16 ani, în acest caz limitele prevăzute de lege se reduc la jumătate (art.4 alin.1 din Legea 61/1991).
În cazul minorilor care nu au împlinit 16 ani se aplică dispozițiile Ordonanței de Urgență nr.26/1997 privind protecția minorului aflat în dificultate.
Contravenientului minor trebuie să i se asigure asistență juridică în condițiile legii,iar participarea procurorului la judecarea cazurilor în care sancțiunea amenzii este apreciată de agentul constatator ca neîndestulătoare este obligatorie.Instanța va dispune citarea părților sau a reprezentantului legal al minorului.
2.4.Răspunderea penală
Legea penală incriminează ca infracțiuni neîndeplinirea obligațiilor sau abuzul în exercitarea drepturilor părintești.Între faptele care aduc atingere gravă drepturilor copiilor la protecție și ocrotire speciale,incriminate ca infracțiuni, se numără : abandonul de familie (art.305 C.pen.); rele tratamente aplicate minorului (art.306C.pen.); nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului(art.307 C.pen.); punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji (art.314 C.pen.); interzicerea drepturilor părintești în cazul săvârșirii de infracțiuni (art.364-65).
Convenția cu privire la drepturile copilului
Art.9,,(1) Statele părți vor lua toate măsurile legislative,administrative, sociale și educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinților sau a unuia dintre ei, a reprezentantului sau reprezentanților legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredințat.”
(2),,Aceste măsuri de protecție vor cuprinde proceduri eficiente pentru stabilirea unor programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului și celor cărora le-a fost încredințat, precum și pentru instituirea altor forme de prevenire și pentru identificarea, denunțarea, acționarea în instanță, anchetarea, tratarea și urmărirea cazurilor de rele tratamente aplicate copilului, descrise mai sus, și dacă este necesar, a procedurilor de implicare judiciară .”
2.4.1.Interzicerea drepturilor părintești în cazul săvârșirii de infracțiuni
Printre pedepsele complementare prevăzute de Codul Penal se află și interzicerea drepturilor părintești.Astfel pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, deci și a drepturilor părintești, se aplică facultativ atunci când pedeapsa stabilită este închisoarea de cel puțin doi ani și instanța constată că față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului; această pedeapsă este necesară, și obligatoriu când legea prevede expres această pedeapsă.
Instanța poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi în cazul săvârșirii infracțiunilor de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art.360 C.penal, prevede obligativitatea aplicării acestei pedepse în cazul infracțiunii de proxenetism, prevăzută de art.329 Cod Penal.
Interzicerea drepturilor părintești ca pedeapsă complementară începe după executarea pedepsei principale a închisorii sau după ce această pedeapsă se consideră executată prin grațiere sau prescripția executării.Ea este temporară, durata trebuind să fie indicată în cuprinsul hotărârii judecătorești de cumulare.
Spre deosebire de pedepsele complementare art.71 Cod penal prevede interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 Cod penal, printre care sunt și drepturile părintești,ca pedeapsă accesorie.Aceasta operează de drept pe toată durata pedepsei cu închisoarea, indiferent de cuantumul acesteia și gravitatea faptei comise.
Aplicarea acestei pedepse accesorii – interzicerea drepturilor părintești și a drepturilor de a fi tutore sau curator,este lăsată la latitudinea instanței de judecată în cazul în care se dispune executarea pedepsei închisorii la locul de muncă.
2.4.2. Abandonul de familie
Potrivit art.305 C.penal, această infracțiune 1 constând în săvârșirea de către o persoană care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia din următoarele fapte :
– a) părăsirea , alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-i la suferințe fizice și morale.
– b) neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzută de lege.
– c) neplata cu rea-credință, timp de 2 luni, a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească.
Abandonul de familie este prvăzut în trei forme.,, În prima sa formă [ art.305 lit.a) C.pen.] abandonul de familie presupune sub aspectul elementului material, părăsirea,alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptățit la întreținere. Părăsirea constă în abandonarea celui îndreptățit la întreținere [..].Alungarea constă în izgonirea celui îndreptățit la întreținere [..]. În cazul lăsării fără ajutor făptuitorul are o atitudine de pasivitate , el nu pleacă de la domiciliu și nici nu-l îndepărtează de la domiciliu pe cel îndreptățit la întreținere, ci, continuând să stea împreună, nu-i mai furnizează mijloacele necesare de trai ”.
În cea de a doua alternativă prevăzută de art.305 lit.b) C.pen., infracțiunea de abandon de familie se realizează prin neîndeplinirea cu rea-credință, a obligației de întreținere prevăzută de lege.,, Dacă obligația de întreținere există, aceasta are întotdeauna un caracter de continuitate, adică trebuie îndeplinită în orice moment. De aici rezultă că și neîndeplinirea obligației de întreținere va avea un caracter de continuitate , abandonul de familie , în această formă, fiind o infracțiune continuă”.
Forma infracțiunii de abandon de familie prevăzută de art.305 lit.c) C.penal se realizează printr-o inacțiune, respectiv prin neplata, cu rea-credință, timp de două luni, a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească.
Acțiunea penală pentru infracțiunea de abandon de familie se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Procedura lasă deschisă calea refacerii relațiilor de familie. În acest sens art.305 C.Penal prevede posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei, dacă în cursul judecății inculpatul își îndeplinește obligațiile iar instanța a stabilit deja vinovăția.
De lege ferenda, apreciem că suspendarea condiționată a executării pedepsei ar trebui să fie de aplicabilitate mai largă.Având în vedere obiectul social juridic special al infracțiunii, respectiv protecția relațiilor de familie, precum și a obligației legale de întreținere reglementată de art.86 C.fam., suspendarea condiționată a executării ar da posibilitatea inculpatului să își îndeplinească efectiv această obligație.Oricum ea nu poate fi executată dacă persoana ispășește o pedeapsă privativă de libertate.
2.4.3. Rele tratamente aplicate minorului
Între drepturile și obligațiile părinților se află și acela de a veghea la sănătatea copilului. Această obligație presupune, așa cum observam mai sus, atât o acțiune pozitivă de îngrijire a copilului, necesară menținerii stării de sănătate a acestuia, cât și una negativă, de abținere de la orice act care ar putea dăuna integrității fizice, psihice sau morale a minorului. În scopul protecției drepturilor copilului la viață, supraviețuire și dezvoltare legiuitorul a incriminat orice faptă a părintelui sau a oricărui alt ocrotitor legal care ar putea pune în primejdie gravă dezvoltarea minorului.,,Faptele care constituie infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului au un grad de pericol social mai ridicat decât cele sancționate cu decăderea din drepturile părintești. (art.109 C.fam.)”
Articolul 306 C.penal, definește infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului ca fiind : ,,punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare.”
,,Caracterizând elementul material al infracțiunii, legiuitorul a folosit o expresie cuprinzătoare, măsuri sau tratamente de orice fel pentru a include toate mijloacele sau actele care pot fi folosite împotriva minorului – loviri sau violențe, neasigurarea hranei, a îmbrăcăminții, a condițiilor corespunzătoare de locuit.”
2.4.4.Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului
Fapta părintelui de a reține copilul minor , fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, precum și fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături permanente cu copilul minor, în condițiile stabilite de părți, sau de organul competent constituie infracțiune.(art.307 C. pen.).
În alin.1 se vorbește de minorul încredințat ” potrivit legii” iar în alin.2 de minorul încredințat prin ,, hotărâre judecătorească.”
În aceste condiții se pune problema dacă, potrivit art.307 alin.2 C.penal, constituie infracțiune de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului numai fapta persoanei căreia s-a încredințat minorul ,,prin hotărâre judecătorească” de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de organul competent, sau asemenea infracțiune o constituie și fapta persoanei căreia copilul a fost încredințat de Comisia pentru protecția copilului săvârșită cu îndeplinirea restului cerințelor legale.
Răspunsul afirmativ pare că se impune și în consecință, în cazul ambelor fapte prevăzute de art.307 alin.1 și 2 Cod penal, soluția urmează a fi aceeași fiind vorba de nerespectarea , în condiții specifice, a măsurii încredințării minorului dispusă în modul prevăzut de lege.
Împăcarea părților înlătură răspunderea penală (art.307 alin.3 C.penal).
2.4.5.Punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se apăra
Această infracțiune este prezentată de art.314 Cod penal și constă în părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod a unui copil sau a unei persoane care nu are putință de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau îngrijire, punându-i-se în pericol iminent viața, sănătatea sau integritatea corporală.
Înfracțiunea nu poate fi săvârșită decât de părinți sau de cel care are sub pază, îngrijire sau educare un minor, sau o persoană în neputință de a se îngriji.Persoana care, după săvârșirea faptei, își reia de bunăvoie îndatoririle este apărată de pedeapsă.
Acțiunea penală pentru infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji se pune în mișcare din oficiu.
Secțiunea 3 : Sancțiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la bunurile copilului
3.1.Răspunderea civilă pentru rea administrație (art.105,alin.ultim și art.141 C. fam.)
În calitatea lor de administratori, părinții răspund, ca și tutorele pentru pagubele pricinuite minorului prin culpa lor.În acest caz sunt aplicabile principiile răspunderii civile delictuale reglementate de art.998 și 999 Cod civil.
Dacă părinții administrează împreună și de comun acord bunurile minorului, răspunderea lor este solidară, cum sunt obligațiile născute dintr-un act săvârșit de mai multe persoane art.1003 și 1039 Cod civil.
3.2.Răspunderea penală a părinților pentru gestiune frauduloasă (art.214 C.pen.).
Dacă paguba este rezultatul relei-credințe în administrarea bunurilor atunci răsspunderea părintelui se angajează în temeiul art.214 C.pen., respectiv pentru gestiune frauduloasă.Potrivit art.214 C.penal ,,pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credință cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.”
Bibliografie
Acte normative ( legislație )
Constituția
Codul Familiei
Codul Civil
Codul Penal
Literatură de specialitate
Ion P. Filipescu – Tratat de Dreptul Familiei, ed. All, București, 2001
Ștefan Cocoș – Dreptul Familiei, ed.Lumina Lex, București, 2003
T.R.Popescu – Dreptul Familiei ,Tratat vol.II, ed. Didactică și Pedagogică București,1965
I.Albu – Dreptul Familiei, ed. Didactică și Pedagogică,București 1975
A.Pricopi – Dreptul Familiei, ed.Fundația România de Mâine, București 1996
A.Bacau,C.Hageanu,V.Dumitrache-Dreptul Familiei ed.All.Beck,1999
A.Ionașcu,M.N.Costin – Filiația și Ocrotirea minorilor,ed.Dacia,Cluj-
Napoca,1980
E.Barasch,J.Nestor,S.Zilberstein – Ocrotirea părintească,ed.Științifică ,București,1960
E.Florian – Dreptul Familiei, ed.Lumina Lex, București 1998
10)A.Pricopi – Căsătoria în dreptul Român,ed.Lumina Lex, București
1998
Practică judiciară
Hotărâri judecătorești citate din revistele de specialitate :
Justiția Nouă
Revista Română de Drept
Revista Dreptul
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .drepturile Si Indatoririle Parintesti cu Privire la Persoana Minorului (ID: 125246)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.