Drepturile Si Indatoririle Parintesti

CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ
1.1. Noțiunea de autoritate părintească și reglementarea sa în noul cod civil
1.2. Principiile generale ale autorității părintești
1.3. Condițiile exercitării autorității părintești

CAPITOLUL II
Drepturile si indatoririle parintesti
2.1. Categorii de drepturi și îndatoriri părintești
2.2. Drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana copilului
2,2.1. Enumerare
2.2.2. Dreptul și îndatorirea părinților de a ține copilul
2.2.3. Dreptul și obligația părinților de a da întreținere copilului
2.2.4. Dreptul și îndatorirea părinților de a îndruma copilul
2.2.5. Dreptul și îndatorirea părinților de a supraveghea copilul
2.3. Drepturile și îndatoririle părinților cu privire la bunurile copilului
2.3.1. Dreptul și îndatorirea părinților de a administra bunurile copilului
2.3.2. Dreptul și îndatorirea părinților de a-l reprezenta pe copil în actele juridice civile sau, după caz, de a-i încuviința asemenea acte

CAPITOLUL III EXERCITAREA AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI
3,1. Exercitarea autorității de către părinți împreună și în mod egal
3,2. Excepțiile de la regula exercitării autorității de către părinți împreună și în mod egal
3.2.1. Exercitarea unilaterală a autorității părintești
3.2.2. Delegarea exercitării autorității părintești
3.3. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte
CAPITOLUL IV

DECĂDEREA DIN EXERCIȚIUL DREPTURILOR PĂRINTEȘTI
4.1. Noțiune și reglementare
4.2. Condițiile decăderii din exercițiul drepturilor părintești
4.3. Efectele decăderii din exercițiul drepturilor părintești
4.4. Redarea exercițiului drepturilor părintești
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

Capitolul I

CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA AUTORITATEA PARINTEASCA

Sectiunea 1

Notiunea generala de autoritate parinteasca si reglementarea ei in noul cod civil

Notiunea de autoritate parinteasca desemneaza ansamblul de drepturi si indatoriri care privesc atat persoana,cat si bunurile copilului si care apartin in mod egal ambilor parinti. Institutia autoritatii parintesti este tratata in Titlul IV din codul civil care se completeaza cu dispozitiile Legii privind protectia si promovarea drepturilor copilului,nr272/2004.

Ea inlocuieste institutia “ocrotirii parintesti” din vechea legislatie (art.97-112 Codul Familiei) care recunostea drepturile fata de copil deopotriva ambilor parinti, indiferent daca acel copil este din casatorie sau din afara casatoriei sau din adoptie.

Definitia legala a autoritatii parintesti este cuprinsa in art.483 a Codului Civil si necesita mai multe precizari.

In primul rand,leguitorul nostru a schimbat notiunea de ocrotire parinteasca, prevazuta anterior in Codul Familiei cu cea de autoritate parinteasca, notiunea fiind folosita de Codul civil francez incepand cu anul 1970. Inlocuirea a fost justificata prin dorinta de a revolutiona aceasta institutie, astfel ca puterea extrem de extinsa a tatalui a fost transformata intr-un intrument de realizare a drepturilor copilului exercitatat in mod egal de ambii parinti. Deasemenea schimbarea fondului si formei

Autoritatii parintesti a fost impusa de revirimentul pe care drepturile copilului le-au cunoscut in secolul XX dar si de faptul ca documentele adoptate de Consiliul European se folosea si se recomanda folosirea acestei notiuni.

In ce priveste tara noastra consideram ca inlocuirea notiunii de Ocrotire Parinteasca prevazuta anterior in Codul Familiei cu cea de autoritate parinteasca este nefericita si nici nu era oportuna in acest moment. Sustin aceasta intrucat sensul cuvantului ocrotire, care inseamna a lua sub paza sau protectia sa, a apara a proteja a sprijinii a ajuta, corespondea mult mai bine cu modul in care aceasta institutie este privita astazi, in comparatie cu cuvantul autoritate.

Acest termen, desi este mai putin agresiv decat cel de putere folosit in legislatia veche,inseamna totusi drept, putere de a da dispozitii, de a impune cuiva ascultare,dar tocmai,aceasta latura de forta a institutiei este in plina schimbare in prezent,tendinta fiind aceea de a sublinia obligatiile pe care le au parintii fata de copil,de a intarii pozitia copilului prin consacrarea interesului sau ca singura finalitate a actiunilor parintesti si de a asocia pe copil la toate deciziile care il privesc tinan cont de varsta si gradul sau de maturitate. Putem spune ca schimbarea nu este nici oportuna,deoarece unele organisme Europene incearca sa inlocuiasca termenul de autoritate cu cel de responsabilitate parinteasca astfel ca,daca se dorea o schimbare,aceasta trebuia facuta in acest sens.

In cel de-al doilea rand putem spune ca definitia subliniaza ca in continutul autoritatii parintesti intra atat drepturi cat si indatoriri, acestea referindu-se atat la persoana cat si la bunurile copilului care apartin in mod egal ambilor parinti. Faptul ca acestia in mod egal sunt titularii drepturilor ce compun autoriateta parinteasca,reprezinta o egalitate a sexelor,egalitate realizata inca de la mijlocul secolului trecut. In zilele noastre nu se mai poate vorbii de o exercitate unilaterala a acestei autoritati, cu exeptia situatiilor exceptionale in care unul dintre parinti se afla in imposibilitate de a-si indeplinii aceste atributii.

In al treilea rand,cand vorbim depre autoritate parinteasca,trebuie sa facem referire si la notiunea de minor. Conform art 1 din Conventia cu privire la drepturile copilului adoptata de Adunarea Generala a O.N.U la 20 noiembrie 1989, prin copil se intelege orice fiinta umana sub varsta de 18 ani,cu exceptia cazurilor cand in baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub aceasta varsta. Legislatia romana nu cuprinde o terminologie unitara,se foloseste alternativ notiunile de minor sau copil minor,diversitatea provenind din numarul mare de acte normative care nu au fost corelate intre ele.

Sectiunea a II-a

Principiile generale ale autorității părintești

Autoritatea parinteasca apartine in mod egal ambilor parinti.

Potrivit noii reglementări civile, respectiv art. 483 alin. 1 NCC, ″autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.″ Așadar, ceea ce trebuie subliniat în această definiție legală este chiar egalitatea în ceea ce privește exercitarea autorității părintești. Aceasta este o reflectare a principiiului constitutional al egalitatii depline intre sexe,reglementarea fiind identica cu cea existenta in Codul familiei.

Noul Cod civil instituie obligativitatea exercitarii in comun a autoritatii parintesti chiar si dupa divort (art397) astfel ca se deschide calea pentru acordarea sau recunoasterea custodiei comune a copilului,la fel ca in statele europene.

2.Autoritatea parinteasca se exercita numai in interesul superior al copilului,cu respectarea persoanei acestuia[art 483 alin (2) Cod civil]

Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.

Prin interes al minorului se intelege,pe de o parte un interes social superior,conform caruia parintii au obligatia sa creasca si sa educe copilul potrivit propriilor lor convingeri iar,pe alta parte,un interes personal concret al minorului in acest sens parintii avand obligatia de a se ingrijii de sanatatea si dezvoltarea lor fizica dar si de educarea si pregatirea lor profesionala.

Cele doua laturi ale notiunii se intrepatrund, se influienteaza reciproc,iar exercitarea lor trebuie sa se faca numai in limitele create de dreptul pozitiv.

Conceptul de interes al copilulul este mentionat expres in art 263, art. 496, art.454 din Codul civil sau in art.2 alin(2) al Legii nr 272/2004,fie subinteles din ansamblul dispozitilor respective,ca de exemplu cele referitoare la obligatia de intretinere a copilului, ocrotirea minorului aflat in dificultate,etc.

Articolul 2 al Legii nr.272/2004 arata ca principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv in legatura cu drepturile si obligatiile ce revin parintilor copililio,altor reprezentanti legali ai sai precum si a altor persoane carora acesta le-a fost plasat in mod legal.

Interesul superior al copilului este o notiune abstracta,destul de greu de stabilit,astfel ca realizarea lui presupune luarea in considerare a faptului ca un copil are nevoi speciale in functie de varsta si gradul sau de maturitate. Interesul superior al copilului este singura finalitate a actiunilor parintesti si singurul criteriu care justifica interventia statului in rapoartele dintre parinti si copii,

Acest interes trebuie avut in vedere de parinti atunci cand exercita drepturile si indatoriile ce compun autoritatea parinteasca dar si de stat atunci cand isi exercita functiile legislativa,executiva si judecatoreasca in problemele cu referire la copil sau in care sunt implicati copiii.

Juridic interesul copilului este configutat in totalitatea drepturilor sale fundamentale,astfel cum rezulta din Declaratia Universala a Drepturilor Omului,Conventia Organizatiei natiunilor Unite cu privire la drepturile copiilor, Constitutia Romaniei.

Asocierea copilului la toate deciziile care il privesc,tinand cont de varsta si gradul sau de maturitate

Acest principiu se desprinde din toate dispozitiile Conventiei cu privire la Drepturile Copilului,fiind consacrat prin Codul familiei si presupune ascultare sau luarea consintamantului copilului in toate situatiile care se finalizeaza cu decizii referitoare la copil. Unii autori,vad acest principiu ca un pericol de a-l priva pe minor,de copilarie,dar si riscul ca interventia statului sa nu devina prea autoritara,ca urmare a declansarii unui conflict intre parinti si copii.

Aceasta concluzie este sustinuta si de consacrarea tuturor drepturilor copilului corelat cu un numar extrem de redus de obligatii (obligatia de respect si cea de intretinere a parintelui de catre copil sunt practic singurele obligatii ale copilului

Raspunderea pentru cresterea copiilor minori apartin ambilor parinti in mod egal

Conform aliniatului 3 al art. 483 Cod Civil care instituie raspunderea prioritara si egala a parintior pentru cresterea si educarea copiilor lor minori,acest text reprezinta o urmare fireasca a indatoriirilor de crestere si educare, indatorire stabilita prin art.261 dar si o reluare a unui prinncipiu consacrat in Conventia privind drepturile copilului art 5 din Legea nr.272/2004, prioritatea parintilor in cresterea copiilor este naturala si intemeiata pe o legatura de filiatie stabilita in mod legal. Aceasta filiatie este inalienabila pentru ca parintii nu o pot pierde decat in situatii exceptionale.

Chiar si atunci cand copilul este incredintat altei persoane,parintii sun cei care raman titulari ai autoritatii parintesti, iar in cazurile de restrangere sau pierdere a dreputilor si indatoririlor ce intra in continutul acestora sunt limitate.

In subsidiar,responsabilitatea pentru cresterea si asigurarea dezvoltarii copilului revine colectivitatii locale,din care face parte copilul sau familia acestuia,iar interventia statului in aceasta materie este complementara.

Principilul independentei patrimoniale dintre copil si parinte

Acest principiu rezulta din prevederile art 500 Cod civil carora “parintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului si nici copilul asupra bunurilor parintelui in afara de dreptul de mostenire si la intretinere”

Datorita independentei parimoniale dintre parinti si copii dar si datorita caracterului personal al obligatiei de intretinere dublat in cazul raportului parinte-copil, de obligatia generala de crestere ce rezulta din exercitiul autoritatii parintesti rezulta ca parinti nu pot recurge ca regula la vanzarea bunurilor proprii ale copilului pentru executarea obligatiei lor de intretinere. Exceptie face doar cazul la care se refera art 525 alin 2 NCC

Potrivit art 35 din Noul Cod civil,capacitatea persoanei de a fi titular de drepturi si obigatii incepe odata cu nasterea persoanei fizice.minorul poate fi itular al dreptului de propietate sau al altor drepturi reale,fara ca parintii sa dispuna de vreun drept asupra acestoria

Practic pentru copilul minor care are venituri proprii fie din valoarea unor aptitudini personale în domenii precum cel muzical al artelor plastice sportive etc FIE din angajarea sa ca salariat începând cu vârsta de 15 ani potrivit art 49 alin 4 din Constitutie, art 525 Noul Cod civil instituie o anumită ordine a surselor de întreținerea:Veniturile proprii întreținere acordată în completare de părinți și în subsidiar numai daca aceasta din urmă nu este posibilă fără a pune în pericol propria existență a părinților prin valoarea bunurilor copilului daca aceasta exista

Întreținerea copilului major-acesta are dreptul la întreținere din partea părinților cat timp continuă studiile fara a depasi varsta de 26 de ani Este solutia la care sa oprit in mod constant practica juridică discutata in temeiul vechiului cod al familiei și pe care prezentul cod a consacrat-o legislativExecutarea obligatiei se face de regulă în natură în caz de neexecutare debitorul va fi obligat la plata unei pensii de întreținere( articolul 530 Noul Cod civil)

Administrarea bunurilor copilului de catre parintii sai potrivit articolului 501 Cod civil trebuie sa se faca cu respectarea acestui principiu care este în măsură să apere interesele patrimoniale ale copilului minor.

Nici copilul,fie ca este minor fie ca este major nu are vreun drept asupra bunurilor parintelui.Copilul neputand sa pretinda parintelui sa-si vanda vreun bun pentru majorarea contributiei de intretinere.

6.Principiul egalității copilului din afara căsătoriei cu cel din casatorie si din adopție

Codul civil continuă linia impusa de codul familiei si prevede calitatea deplina d a copilului din afara căsătoriei cu cel din casatorie si din adoptie

Potrivit acestui principiu singura deosebire de regimul juridic care exista între cele două categorii de copiii,este modul în care se realizează stabilirea paternității

În timp ce copilul din casatorie beneficiază de efectul prezumtiei de paternitate copilul din afara căsătoriei nerecunoscut de tatăl său trebuie să introducă acțiunea în stabilirea paternității,iar în cadrul procesului are sarcina de a proba paternitatea bărbatului respectiv.

In temeiul legaturii de filiatie legala,copiii din afara casatoriei,nascuti prin conceptiune naturala sau medical astistata,copiii firesti sau adoptati au aceasi situatie juridica,beneficiand de aceleasi drepturi si indatoriri in relatia cu fiecare dintre parinti.

Simetric,principiul egalitatii in drepturile copilului,drepturile si indatoririle parintesti privitoare la persoana si la bunurile copilului apartin in mod egal ambilor parinti,fara nici-o distinctie,nediferentiat dupa cum parintii sunt din casatorie sau din afara casatoriei.

Condițiile exercitării autorității părintești ….

CAPITOLUL II DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI

Sectiunea I-Categorii de drepturi si indatoriri parintesti

Ocrotirea minorului prin parinte priveste in primul rand persoana si in al doilea rand bunurile copilului minor

Conform art 488 al Noului Cod civil, alin 1,parintii au indatorirea de a creste in conditii care sa asigure dezvoltarea fizica si mentala,spirituala,morala si sociala a copiluilui in mod armonios.

Aliniatul 1 reaia in buna parte continutul art 487 al Noului Cod civil pe cand aliniatul 2 enumera cu caracter exemplificativ,cerintele impuse conduitei parintesti in raport cu copilul,aceasta fiind de natura sa asigure cresterea acestuia potrivit obiectivelor enumerate in alin 1.

Conform alin 2 parintii au obigatia de :

-a coopera cu copilul si sa ii respecte viata intima,privata si demnitatea

-a prezenta si a permite informarea si lamurirea copilului despre toate actele si faptele care l-ar putea afecta,putand lua in considerare parerea acestuia

– a lua toate masurile necesare pentru protejarea si realizarea drepturilor copilului

– a putea coopera cu persoanele fizice si persoanele juridice cu atributii in domeniul ingrijirii,educarii si formarii profesionale a copilului.

Obligatiile pot fi considerate ca niste conditii impuse parintelui,care caracterizeaza obligatia de crestere ca fiind una deosebit de complexa si in acelas timp reprezinta diferenta dintre obligatia de crestere si obligatia de intretinere.

In general sunt obligatii complementare (Ex obligatia de cooperare cu copilul din litera a art.488 si aceea de inforamre si luare in considerare a opinilor lui (lit b),respectarea vietii intime si private si respectarea demnitatii: luarea masurilor necesare pentru protejarea si realizarea drepturilor copilului(lit c) cu obligatia de cooperare cu entitatile cu atributii corespnzatoare (lit d). Stabilirea felului invataturii,spre exemplu implica in sine o stransa colaborare cu copilul, pentru intelegerea aptitudinilor,vocatiilor,posibilitatii acestuia, dar in acelas timp o corecta si completa informare in legatura cu optiunile posibile, atat din punct de vedere al ofertei educationale sau al planului de invatamant, cat si al dorintei copilului, al posibilitatilor lui de a raspunde exigentelor formei sau unitatii de invatamant respenctive precum si a posibilitatii parintilor de a face fata cheltuielilor de scolarizare, intretinere,etc,:corecta informare si evaluare,presupun la randul lor cooperarea cu cadrele didactice.

Din reglementarea legala rezulta ca unele sunt cu privire la persoana copilului si altele sunt cu privire la bunurile acestuia iar in ce priveste determinarea drepturilor si indatoririlor parintesti,care apartin fiecareia dintre aceste categorii,unii autori au pareri diferite,astfel:

intr-o parere, indatoririle parintiolor privind persoana copilului sunt:

Dreptul de a creste copilulul si de intretinere a acestuia,pe cand drepturile privind persoana copilului sunt de a tine copilul, de al indruma si de a se consimtii la acoptie. Indatoririle cu privire la bunurile copiului sunt de administrare a bunurilor copilului si alte indatoriri cum ar fi: de a cere intocmirea inventarului,stabilrea dumei anuale pentru intretinerea copilului si administrarea bunurilor sale,de a prezenta o dare de seama anuala,etc. Drepturile privind bunurile copiluilui sunt: de a reprezenta pe minor in actele juridice si de a incuvinta actele juridice ale minorului.

In ceea ce priveste dreptul de a reprezenta sau dreptul de a incuvinta actele minorului,acestea pot fi folosite si cu privire la persoana copilului si cu privire la bunurile acestuia.

b) intr-o alta parere, drepturile si indatoririle cu privire la persoana copilului sunt: dreptul si indatorirea de a se ingrijii de sanatatea si dezvolatarea acestuia fizica, dreptul si indatorirea de educatie a copilului,indatorirea de a asigura invatatura si pregatirea copilului,de a creste personal copilul de a lua anumite masuri disciplinare fata de acesta, dreptul de a avea copilul langa parinte,de a avea legaturi personale cu copilul, dreptul de a decide cu privire la intinderea obligatiei de intretinere datorata copilui, dreptul de a cere modificarea masurilor cu privire la drepturile si obligatiile personale sau patrimoniale dintre parinti si copii si dreptul de a consimtii la adoptia copilului minor ori de a cere desfacerea casatoriei.

Drepturile si indatoririle parintesti cu privire la bunurile copilui sunt: dreptul si indatorirea de a administra bunurile copilului, dreptul si indatorirea de a reprezenta copilui in varsta de sub 14 ani in actele juridice si in fata instantelor judecatoresti si dreotul si indatorirea de a incuviinta actele minorului care are varsta de 14 si 18 ani

Sectiunea II- Drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana copilului

1.Enumerare

Dreptul și îndatorirea părinților de a ține copilul

Dreptul și obligația părinților de a da întreținere copilului

Dreptul și îndatorirea părinților de a îndruma copilul

Dreptul și îndatorirea părinților de a supraveghea copilul

e) Dreptul și îndatorirea părinților de a cere inapoierea copilului de la alte persoane

f) Dreptul de a stabili locuinta copilului

g) Dreptul și îndatorirea părinților de a educa copilul, respectiv de a-i spupravechea si decide educatia si pregatirea profesionala

h) Dreptul parintelui de a consimti la adoptia copilului

i) Dreptul de a-l reprezenta pe minor in actele civile ori de a-i incuviinta actele juridice

Dreptul și îndatorirea de a creste minorul

indatorirea de a intretine minorul

Dreptul și îndatorirea părinților de indrumare a copilului

Dreptul de a stabili locuinta minorului si de a-l tine

Dreptul de a cere inapoierea copilului de la orice persoana care il tine fara drept

Dreptul de a consimtii la adoptia copilului

Dreptul de a consimtii la casatoria copilului

Dreptul de a avea legaturi personale cu copilul

Dreptul de a veghea la cresterea si educarea copilului

-dr si obligatii parintesti,monografii-alin gheorghe gavrilescu

Sectiunea I Dreptul îndatorirea părinților de a crește copilul

Această îndatorire este reglementată prin prevederile articolului 488 a Noului Cod civil., si art 32 din Legea 272/2004, conform cu care părinții au obligația de a crește copilul, având grijă de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profedională a acestuia.

În conținutul noțiunii de creștere a copilului găsim un complex de activități pe care în parte le amintește și legiuitorul, anume: îngrijirea sănătății și dezvoltării fizice a minorului, datoria de a se îngriji de educarea copilului și pregătirea sa profesională.Aceste obligații se referă la procesul de asistență și ocrotire diferențiată a copilului în funcție de nevoile fiecărui stadiu de dezvoltare.

În vederea realizării acestor scopuri părinții trebuie să folosească, cel mai mai adesea, metoda convingerii, astfel încât să dobândească acele însușiri necesare pentru a învăța să aleagă singur între bine și rău.Nu sunt excluse atunci când este nevoie, nici unele măsuri de constrângere, cu precizarea că ele trebuie păstrate în anumite limite, astfel încât să nu dăuneze dezvoltării armonioase, pe toate planurile copilului.

Atunci când s-ar depăși aceste limite s-ar justifica plasamentul familial, sau încredințarea copilului unei persoane, familii sau instituții de ocrotire, deasemenea se poate ajunge la decăderea din drepturile părintești (art.508 Noul Cod Civil.) sau chiar la sancționarea penală pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului (art.306 Cod penal.).

Părinții au obligația de a crește copilul potrivit cu însușirile acestuia spre a-1 face folositor colectivității.Cheltuielile necesare pentru realizarea acestor îndatoriri, în măsura în care nu sunt suportate de către stat și dacă în acest caz copilul nu are venituri revin părinților .

Ca un mijloc de formare și educare, copii au datoria de a munci și în familie, de a-și ajuta părinții în diferite sarcini gospodărești..Această îndatorire diferă de aceea de a învăța pentru o pregătire profesională corespunzătoare.Creșterea copilului constituie pentru părinți nu numai o îndatorire ci și un drept, referindu-se la dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.

Sectiunea II Dreptul și îndatorirea părinților de a se îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului.

Convenția cu privire la drepturile copilului ( Legea nr. 18/1990)

Art 24:Statele părți recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare. Ele vor depune eforturi pentru a garanta că nici un copil nu este lipsit de dreptul de a avea acces la aceste servicii.

Asigurarea asistenței medicale și a ocrotirii sănătății pentru toți copii cu accent pe dezvoltarea măsurilor primare de ocrotire a sănătății ;

Asigurarea ocrotirii sănătății mamelor în perioada pre și post natală ;

Asigurarea că toate segmentele societății, în mod deosebit părinții și copiii, sunt transformate cu privire la sănătatea și alimentația copilului, avantajele alăptării, igienei ;Crearea serviciilor de medicină, de îndrumare a părinților și de planificare familială și asigurarea educației în aceste domenii ;

Statele părți vor lua toate măsurile eficiente corespunzătoare în vederea abolirii practicilor tradiționale care dăunează sănătății copiilor.

Obligația de a asigura sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului este dublu dimensionatăAceasta este pe de o parte, o obligație pozitivă si anume de a face și presupune asistența continuă, tuturor trebuințelor copilului în conformitate cu particularitățile stadiului de dezvoltare și nevoilor speciale ale copilului.

Iar Pe de altă parte aceasta reprezintă o obligație negativă, aceea de a nu face ,care se referă la protecția copilului împotriva abuzului fizic, psihic și emoțional, a neglijenței, a unor practici care ar putea dăuna sănătății copilului.

Sănătatea mentală a copilului este dependentă de afecțiunea și de relațiile cu ambii părinți, ținănd seama și de climatul familial, socio-afectiv deschis, pozitiv. Pentru îndeplinirea unor tipuri de obligații majoritatea părinților, sunt de regulă, foarte puțin pregătiți. “Nu ne naștem gata învățați să fim părinți – trebuie să învățăm” , W. Galston. Din inițiativă publică sau privată au început să funcționeze și în România centre de consiliere și sprijin pentru părinți – H.G.nr 117/1999 prevede în acest sens obligația autorităților administrației publice locale de a înființa astfel de centre.

Pentru îndeplinirea acestei obligații părinții beneficiază de asistență și sprijin din partea statului. Acesta se manifestă atât sub forma reglementării unor instituții juridice menite să sprijine părinții și ocrotitorii legali în îndeplinirea acestei obligații, cât și a unor politici sociale în domeniul asigurării stării de sănătate a populației.

Constituția României garantează dreptul la ocrotirea sănătății – art 34 alin.1 ,, Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat ,,

Conform dispozitiilor constituționale se interzice exploatarea minorilor, folosirea acestora în activități dăunătoare sănătații, moralității care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală ( Constituția României). Persoanele handicapate se pot bucură de asemenea, de protecție specială .

Părinții au dreptul și obligația de a folosi măsurile luate de stat pentru a asigurara sănătatea și dezvoltarea normala a copilului. Astfel, dacă minorul este bolnav, părinții acestuia au atât dreptulcât și obligația de a-i îngriji și a solicita pentru acesta asistență medicală de stat. Părintele care este încadrat în muncă are dreptul la ajutor de boală și la îngrijirea copilului bolnav, prin măsuri de asigurare socială de stat..

Legea nr. 120/1997 prevede asigurarea unui concediu plătit pentru îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani ( art.2 ). Pe toată durata concediului pentru îngrijirea copilului se acordă si o indemnizație reprezentând 85% din salariul de bază ( art.3 alin. 1). Legea prevede de asemenea că de acest concediu poate beneficia opțional oricare dintre părinți conform art.6.

Cât despre obligația negativă a părinților sau a altor ocrotitori legali de a nu abuza fizic, emoțional și psihic de copil, ea este de asemenea reglementată prin dispoziții constituționale, (art.22 alin.1)din Constituție garantând dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei.

Îngrijirile medicale se efectuează doar cu consimțământul bolnavului sau al persoanelor care, potrivit legii, sunt îndreptățite a-și da acordul.

În cazuri grave,în care salvarea vieții minorului, precum și a persoanelor lipsite de discernământ este necesară o îngrijire medicală de urgență, iar consimțământul sau încuvințarea persoanelor în drept nu se poate obține în timp util, îngrijirea medicală va fi efectuată de medic pe proprie răspundere. Este interzisă recoltarea de sânge, pentru scopuri terapeutice, de la persoanele minore. De asemenea este interzisă prelevarea de țesuturi și organe de la aceleași persoane. Transplantarea de țesuturi și organe la minori se poate face cu consimțământul părinților sau al celorlalți ocrotitori legali.

Conform art 487 Cod Civil “Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.”

Secțiunea 3: Drepturile și îndatoririle părinților de a îngriji de educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului minor

Noul Cod civil include principiul potrivit căruia căsătoria și familia trebuie ocrotite, statul apără interesele mamei și copilului manifestând o deosebită grijă pentru creșterea și educarea copiilor, drepturile părinești exercitându-se numai în interesul superior al minorilor..

Acest principiu și-a găsit reflectarea în numeroase texte din cod cum sunt : îndatorirea părinților de a crește copilul ( art 498 Noul Cod Civil) asigurarea condițiilor necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională și decăderea lor din drepturile părintești în cazul în care sănătatea și dezvoltarea fizică a copiilor este periclitată.

Părinții sunt obligati sa creasca copilul, ingrijind de sanatatea si dezvoltarea lui fizica, de educarea, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia, potrivit cu insusirile lui, in conformitate cu telurile statului (formulare initiala: socialist), spre a-l face folositor colectivitatii

Prin educație se înțelege ansamblul de măsuri pe care cel ce exercită autoritatea părintească, le aplică minorului în mod sistematic și permanent în vederea dezvoltării însușirilor intelectuale și fizice pentru a deveni util societății.

Educarea minorilor revine familiei care, în colaborare cu educația primită în școală, organizată sub diferite forme ( comitete de părinți, adunări cu părinții, vizitele cadrelor didactice la domiciliul elevilor etc.) contribuie la atingerea scopului.

Corectarea modului de comportare a minorului în familie ori în societate are loc, în primul rând, prin puterea exemplului oferit de părinți și explicarea acestora. O comportare violentă față de minor, nu este de natură să-l convingă pe acesta de o greșeala săvârșită ci, dimpotrivă, contribuie la deformarea caracterului minorului.

Dreptul la învățătură,în țara noastră, face parte din drepturile fundamentale ale cetățenilor.Acest drept este asigurat tuturor cetățenilor, fără a fii deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie și fără vreo îngrădire ce ar putea constitui discriminare. Învățământul de statul nostru este gratuit.

Ca sprijin material în vederea asigurării dreptului la învățătură, statul organizează sistemul burselor de stat precum și alte forme de ajutoare, ca, de exemplu, cazarea în cămine, case de copii, masă, manuale și alte cărți, transport gratuit, îngrijirea sănătății, odihnă în tabere, excursii.

Convenția cu privire la drepturile copilului prevede în art.28 *obligația statelor părți de a asigura dreptul la educație tuturor copiilor aflați sub jurisdicția lor, în mod progresiv și pe baza egalității șanselor.

În România dreptul la învățătură este garantat prin Constituție ( art.32). El este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucții și de perfecționare.

Prin Legea nr.84/1995 s-a reglementat organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ.În acord cu dispozițiile legii din România învățământul constituie prioritate națională (art.2 din Legea nr.84/1995).

Prevederile din Legea nr.84/1995 creează premizele armonizării educației și învățământului din România cu standardele și valorile universale în materia drepturilor omului – inclusiv cu drepturile copilului. Finalitățile, principiile organizării și funcționării învățământului românesc – reglementate prin lege – ilustrează mutațiile semnificative intervenite la nivelul filozofiei construcției sistemului educațional. Între acestea sunt reglementate :

a) egalitatea șanselor și non-discriminarea pe baza condiției sociale, materiale, a rasei, a sexului, naționalității, apartenenței politice sau religioase [art.5 alin.(1) ] ;

b) educația diferențiată, pe baza pluralismului educațional [ art.5 alin.(2) ];

c) învățământul general obligatoriu ( art.6) ;

d) gratuitatea învățământului de stat (art.7) ;

e) dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța în limba lor maternă [art.8 alin.(2) ];

f) posibilitatea cultelor recunoscute oficial de stat de a organiza un învățământ specific, corespunzător necesităților de pregătire a personalului de cult [art.9 alin.(2) ];

g) asigurarea dreptului la educație și formare profesională a persoanelor cu nevoi speciale (art.41- 46) etc.

Dreptul la educație ilustrează poate cel mai bine modalitățile de colaborare între stat, familie și copil în asigurarea dezvoltării și autodeterminării treptate a copilului.Statul este titularul dreptului și obligației de a reglementa organizarea și funcționarea sistemului de învățământ; părinților și tutorilor le revine dreptul și obligația de a alege felul învățăturii și pregătirii profesionale a copilului ; odată cu împlinirea vârstei de 14 ani legiuitorul prezumă că minorul are suficientă maturitate intelectuală și discernământ astfel încât să-și dea seama singur și să opteze pentru schimbarea felului învățăturii și pregătirii profesionale.

Conform dispozițiile Codului civil, părinții sunt cei care stabilesc inițial felul învățăturii și pregătirii profesionale a copilului (art 489 a Noului Cod Civil)dar legiuitorul îi dă acestuia posibilitatea copilului cu vârsta de 14 ani să- și schimbe, cu încuvințarea autorității tutelare, felul învățăturii și pregătirii profesionale stabilite de părinți.

Tot în același scop copilul de 14 ani poate, cu încuvințarea autorității tutelare , să aibă locuința pe care o are desăvărșirea învățăturii ori pregătirii sale profesionale.Pe această cale, respectând principiul interesului superior al copilului, legiuitorul soluționează conflictul potențial între drepturile părinților și cele ale copilului. Conflictul real rămâne însă.Există situașii cand, părinții, fără a-și consulta copiii, decid în numele lor, îi obligă chiar să urmeze o anumită formă de pregătire școlară sau profesională..

,,Dorința mea este de a urma o anumită universitate, dar părinții îmi interzic acest lucru din motivul că nu este ușor să te afirmi în domeniul respectiv, că locurile de muncă sunt prea puține și slab plătite. Înțeleg acest lucru, sunt conștientă de el. Ceea ce mă pasionează va fi doar un hobby.Dar atitudinea părinților mă intrigă ; nu mi se pare corect să interzici cuiva să profeseze în domeniul în care se poate afirma cel mai bine.”

( Raluca, 16 ani, România )

Secțiunea VI Dreptul de a lua anumite măsuri față de copil

Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnitații copilului.Părinții pot lua față de copil și unele măsuri mai severe, mai exigente, dar acestea nu trebuie să depășească limitele unei comportări firești a părintelui față de copil și să nu primejduiască dezvoltarea fizică, intelectuală, morală sau sănătatea copilului.Dreptul de aplicare a aceste măsuri față de copil trebuie folosit în sensul indreptarii acestuia.

Măsura care depășește aceste limite, în raport cu gravitatea și pericolul pe care-1 reprezintă pentru copil justifică fie plasamentul ori încredințarea copilului unei persoane sau familii, fie decăderea din drepturile părintești, fie sancținea pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului.

Dreptul de a lua anumite măsuri față de copil este reglementat de art 489 Nooul Cod civil.Conform art 28 din legea nr 272/2004,care se referă la dreptul la respectarea personalitații și individualitații copilului,acestea neputând di supus pedepselor fizice sau altor traatamente umilitoare sau degradante.

Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât in acord cu demnitatea acestuia, copilul având dreptul sa depuna și singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale.

Secțiunea V Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoana care il detine fara drept

Părinții au dreptul de a cere, prin acțiune în justiție, înapoierea copilului de la persoana care-1 ține fără drept (art.495 Noul Cod Civil).În această situație poate fi atât o persoană străină, cât și celălalt părinte, căruia nu i-a fost atribuit copilul, ca efect al acțiunii de divorț, al nulității căsătoriei,cazul copilului din afara căsătoriei.

Părintele are dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care-1 ține fără drept; raporturile de afecțiune care-i leagă pe bunici de minorul aflat la ei nu justifică prin ele însele respingerea acțiunii tatălui de înapoiere a copilului.Iar acest drept al părintelui de a cere înapoierea copilului este inprescriptibil. Deasemenea înapoierea copilului este subordonată interesului acestuia, ceea ce înseamnă că acțiunea poate fi respinsă .

În cazul în care părinții cer înapoierea copilului, instanța este obligată să dispună efectuarea anchetei sociale la domiciliul părinților și la cel al persoanei care deține copilul; în acest caz instanța va ține seama nu numai de situația materială și locativă ci în special de climatul moral și familial.Atunci când copilul a împlinit zece ani, instanța este obligată să îl asculte.

În mod excepțional, dreptul poate fi refuzat părintelui dacă înapoierea copilului ar fi contrară intereselor acestuia.Instanța va trebui să stabilească la cine sunt mai satisfăcute interesele copilului și mai bine asigurate condițiile de dezvoltare fizică și intelectuală.

Părintele poate cere instanței judecătorești înapoierea copilului de la persoana care îl ține fără drept, aceasta neputând formula cererea neconvențională pentru încredințarea copilului pe care îl ține în fapt.

Tutorele are dechisă calea acțiunii de înapoiere a minorului la domiciliu împotriva oricărei persoane care 1-ar ține făă drept.Chiar dacă fapta terței persoane constituie infracțiune, tutorele este îndreptățit să se adreseze instanței civile cu acțiune pentru înapoierea copilului.

Secțiunea VI Dreptul de a consimți adopția copilului

Acest drept îl au numai părinții firești ai copilului.Părintele adoptator nu are dreptul de a consimți adopția copilului adoptat.

Pentru încuviințarea adopției este necesar consimțământul, exprimat în formă autentică, al părinților sau, după caz a părintelui la adopția copilului de către o persoană sau familia presupusă de comisia pentru protecția drepturilor copilului.

Amândoi părinții firești trebuie să-și dea acordul, să consimtă la adopția copilului care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu.Acest consimțământ se cere chiar dacă părinții firești au divorțat.

În cazul în care numai unul dintre părinți este de acord cu adopția, iar celălalt se opune, adopția nu se poate încheia.

Neînțelegerea dintre părinți nu poate fi soluționată în această situație nici de către instanța de judecată, nici de către autoritatea tutelară, întrucât, în caz contrar, părintele că nu a consimțit la adopție ar fi tratat ca părintele decăzut din drepturile părintești,

În cazul părintelui minor, când avem de-a face cu un copil din afara căsătoriei, acesta poate să-și exprime valabil consimțământul la adopție. nefiind nevoie să fie reprezentat, dacă este sub vârsta de 14 ani sau încuviințat în prealabil dacă depășește această vârstă.

Această soluție a fost motivată prin faptul că părintele este, titularul autoritații părintești. iar autoritatea tutelară va încuviința sau nu adopția dacă aceasta este sau nu în interesul celui care urmează să fie adoptat.

Consimțământul părinților poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de 45 de zile de la nașterea copilului și poate fi revocat de către aceștia într-un termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat.

După trecerea acestui termen consimțământul devine irevocabil, iar revocarea lui după expirarea termenului nu va mai produce efecte. Totuși, dacă motivele care au determinat-o sunt întemeiate instanța poate să respingă încuviințarea adopției.

Pentru încuviițarea adopției este suficient consimțământul doar unuia dintre părinți atunci când celălalt a fost decăzut din drepturile părintești, este decedat, necunoscut, pus sub interdicție, declarat mort, sau dispărut.Consimțământul părinților firește nu este necesar atunci când aceștia au fost decăzuți din drepturile părintești, decedați, puși sub interdicție, declarați morți, necunoscuți sau se află în orice situație care îi împiedică să-și exprime voința.

Deasemenea nu este necesar consimțământul părinților firești la adopție atunci când copilul a fost declarat abandonat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, fiind sancționată în acest caz atitudinea pasivă a părinților care timp de 6 luni nu s-au interesat de copil.

In cazul copilului lipsit de autoritare părintească asupra adopției sale va decide tutorele întrucât el exercită drepturile și îndatoririle părintești.

Secțiunea VII Dreptul de a avea anumite legături personale cu copilul

Dreptul și obligația părinților de creștere și îngrijire presupune existența unor relații personale între părinți și copii lor minori.

Acest drept se menține și în situațiile în care copilul nu se găsește la părintele său.Părinții au dreptul de a avea legături personale cu copilul.Acest drept se realizează prin însuși faptul că minorul se află la părinții săi. De aceea, problema acestui drept se pune în mod practic, în toate cazurile în care copilul nu se găsește la părintele său.

1.In cazul când copilul este încredințat unuia dintre părinții săi sau când copilul unei alte persoane ori instituții de ocrotire.

În acest caz problema dreptului de a avea legături personale cu minorul se pune doar pentru unul dintre părinți sau pentru amândoi.Părintele căruia i s-a încredințat copilul își realizează acest drept prin însuși faptul că minorul se găseste la el.

Părintele care nu are copilul, are deptul de a-1 vizita.Dreptul părintelui de a-și vizita copilul implică obligația legală de creștere, educare și supraveghere așa că nu poate fi exercitat dacă este limitat, prin restrângerea lui la câteva ore din anumite zile.

Dacă însă părintele exercită acest drept în mod abuziv, se va cere încetarea tulburării, eventual prin interzicerea vizitelor la anumite ore.Cât timp această situație nu se ivește limitarea anticipată a dreptului părintelui de a-și vizita copilul este nejustificată.Până în acest moment exercitarea în concret a dreptului părintelui nu trebuie îngrădită, eventual, de prezența obligatorie a celuilalt părinte, comunicarea dintre copil și părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul urmând să aibă loc firesc fără nici o restrângere.Pot, însă, apărea situații în care nu este în interesul copilului să aibe legături personale cu celălalt părinte, cum ar fi atunci când se face dovada că acest părinte suferă de o boală ce ar putea constitui un risc pentru copil.Dacă se schimbă situația de fapt care a justificat stabilirea programului în care se realizează dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul, se poate modifica acest programis

2.În cazul încetării căsătoriei în condițiile. (recăsătorirea soțului persoanei declarate moartă prin hotărâre judecătorească, hotărâre anulată apoi după data căsătoriei.

În acest caz se aplică prin asemănare, dispozițiile din materia divorțului.Astfel, în împrejurări proprii soțul care nu are copilul, are dreptul de a avea legături personale la domiciliul cu copilul la domiciliul soțului ce are copilul, fiind total neindicată luarea copilului de acasă o dată pe lună pentru a fi adus înapoi a doua zi, deplasându-se, de multe ori, în altă localitate.

Când copilul are o hipersensibilitate de climă, părinții locuind în localități diferite, s-a permis părintelui să i-a copilul de la părintele care îl ține o perioadă de timp numai în vacanța de vară a copilului, nu și în cea de iarnă și cea de primăvară.

3. În cazul desfiinfării căsătoriei, se aplică prin asemănare, dispozițiile din materia divorțului

4. Încredințarea copilului din afara căsătoriei – când a fost stabilită filiația față de ambii părinți, se aplică prin asemănare dispozițiile din materia divorțului

5. În cazul încredințării copilului unei alte persoane sau familii ori în cazul plasamentului, părinții au dreptul de a avea legături personale cu copilul, deoarece nu sunt decăzuți din drepturile părintești.Astfel, ei au posibilitatea de a veghea asupra modului în care copilul este crescut.

În ceea ce privește acest drept există unele deosebiri între situația în care părintele are capacitatea de exercitare și aceea în care este decăzut din drepturile părintești.

6.În cazul decăderii din drepturile părintești. Art. 512 Noul Cod CivilAceastă sancțiune poate fi pronunțată de instanța judecătorească numai împotriva unuia dintre părinți sau ambilor părinți.În această situație, spre deosebire de cele precedente părintele decăzut din drepturile sale de părinte va putea avea legături personale cu copilul doar dacă autoritatea tutelară va încuviința aceasta, iar în celelalte cazuri, părintele va avea dreptul la legături personale cu copilul fără încuviințarea autorității tutelare.

Legăturile personale cu copilul sunt permise în aceste situații numai în măsura în care acestea nu pun în pericol creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului.

De asemenea dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului nu aparține părintelui decăzut din drepturile părintești.Se face presupunerea că încuviințarea unui astfel de părinte de a avea legături personale cu copilul să fie de competența instanței judecătorești.

Bunicii nu au dreptul de a avea legături personale cu copilul în sensul în care acesta este recunoscut părinților, deoarece legea nu precede un asemenea drept.

Tot astfel, trebuie menționat că legea nu prevede că dreptul de a avea legături personale cu copilul aparține numai părinților, noțiunea de familie necuprinzând doar părinții și copii, ci și alte rude, minorul putând fi încredințat bunicilor care fac parte din persoanele ce au obligația de întreținere a nepoților lor.

De aici rezultă dreptul bunicilor de a avea legături personale cu copilul, iar acest drept trebuie stabilit în raport de interesele copilului.Modalitățile de a avea legături personale cu copilul ar putea consta în:vizitarea copilului la locuința lui, vizitarea copilului la școală, inclusiv prin manifestarea preocupării față de rezultatele acestuia la învățătură, petrecerea vacanțelor de către copil cu fiecare dintre părinți, etc.

Secțiunea VIII Dreptul de a stabili locuința copilului și de a-l ține

Prin îndeplinirea în mod corespunzător a îndatoririlor părintești și exercitarea drepturilor lor în ceea ce privește copilul ne făm seama cacopilul locuiește împreună cu părinții săi.Conform legislatiei in viguare art 496 Noul Cod Civil"copilul minor locuiește cu părinții săi", iardomiciliul copilului este la părinții săi. Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili de comun acord, la care dintre ei va locui copilul.Dacă părinții nu cad de acord, în această privință, va decide instanța judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum și pe copil dacă acesta a împlinit zece ani, având în vedere interesele copilului.

Pentru stabilirea domicilului copilului la unul din părinți, trebuiesc avute în vedere mai multe împrejurări, care să evidențieze existența celor mai bune condiții în vederea dezvoltării corespunzătoare sub aspect material, moral și afectiv.

Stabilirea domiciliului la unul dintre parinții se face după aceleași criterii ca și în cazul incredintării minorului.

Părinții se bucură de legitimitate procesuală activă de a cere instanței judecătorești stabilirea domiciliului minorului ce a trecut de vârsta de 14 ani.Părintele poate introduce acțiunea pentru stabilirea locuinței minorului la el, . chiar dacă minorul a împlinit 14 ani.

Autoritatea tutelară poate încuviința copilul ce a împlinit vârsta de 14 ani, la cererea acestuia, să aibă locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii lui sau pregătirii lui profesionale.

Dreptului părinților de a stabili locuința copilului i se pot aduce anumite limitări atunci când este exercitat contrar intereselor minorului.Dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani poate solicita autorității tutelare să-i încredințeze o locuință separată de cea a părinților săi cu condiția ca această măsură să fie, cum aminteam și mai sus, în interesul desăvârșirii învățăturii și pregătirii sale profesionale art 491 Noul Cod Civil.Astfel de situații constituie excepții, iar pentru adaptarea unor astfel de măsuri trebuie analizat de către autoritatea tutelară întreg ansamblul de factori și împrejurări pentru a hotărâ în scopul amintit.

Schimbarea locuinței copilului se va face aprecierea comparativă a condițiilor de trai, de creștere și de educare, oferite de ambii părinți, precum și de gradul de afecțiune pe care au dovedit-o față de copil.

Dacă părinții locuiesc împreună, de exemplu, dacă, un părinte este reintegrat prin hotărâre judecătorească la domiciliul conjugal, nu este posibil să se stabilească prin această hotărâre că minorul locuiește la unul din părinți. În cazul în care domiciliul copilului a fost stabilit la tată, iar soția care a fost obligată la plata pensiei de întreținere se opune la executarea hotărârii judecătorești, reținând abuziv copilul și nepermițând executorului judecătoresc accesul la locuința ei, astfel dată fiind această situație, copilul s-a aflat în continuare la mamă, deși i s-a stabilit domiciliul la tată, cererea soției pentru obligarea tatălui la plata pensiei de întreținere este inadmisibilă, cu motivările prezentate mai sus și datorită faptului, că nu au intervenit motive noi, care să ducă la stabilirea domiciliului la mamă.

Secțiunea XI Dreptul de a alege Numele si Religia Copilului

Conform art 8 din legea nr.272/2004 copilul are dreptul la stabilirea si păstrarea identității sale, copilul fiind înregistrat imediat după naștere, având dreptul la un nume, dreptul de a dobândii o cetățenie.

Art 492 din Codul civil spune ca parinții aleg numele și prenumele copilului,în condițiile legii.

Copilul din căsătorie primește numele de familie comun al părințiilor săi. Dacă părinții nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabilește prin acordul părinților și se declară, odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă În lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată nașterea.art 449 Noul COD Civil

Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită.În cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinți, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată nașterea.

În lipsa acordului părinților se aplică dispozițiile art. 449 alin. (3). În cazul în care copilul și-a stabilit filiația în același timp față de ambii părinți, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 449 alin. (2) și (3).

În ceea ce privește religia copilului,parinții îndrumă copilul potrivit proprilor convingeri în alegerea unei religii,în condițiile legii,ținând seama de opinia,vârsta și de fradul de maturitate ale acestuia,fără a-l putea obliga să adere la o anumita religie sau la un anumit cult religios.Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să-și aleagă liber confesiunea religioasă.

Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului

Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului

Principalul drept si îndatorie a părinților, în această materie este aceea de administrare a bunurilor.Această îndatorire este consacrată in dispozitiile art,501 alin 1 al Noului Cod Civil.Termenul de administrare este folosit de legiuitor cu o semnificatie complexă,prin el desemnându-se nu numai actele de administrare propriu-zise ci si actele de conservare,iar în anumite limite,chiar și unele acte de dipoziție.

Din interpretarea art 501 Cod CIvil rezultă că administrarea bunurilor comportă o distincție în funcție de vârsta minorului,ea îmbracand aspecte diferite ăn cazul minorului mai mic de 14 ani, față de acelea pe care le prezintă cazul minorului mai mare de 14 ani.

Legătura dintre drept și îndatorire este atât de stânsă încat nici dreptul și nici îndatorirea nu au trăsături sau aspecte ce le sunt proprii numai lor,de aceea vom analiza pentru început actele de administrare.

Actele de conservare.

"Administrarea" se înfaptuielte in mod curent si prin acte de conservare.Așa fiind, ori de câte ori sunt în discuție acte "trebuitoare pentru dobândirea unui drept sau pentru a evita strângerea lui și care nu comportă decât cheltuieli reduse față de valoarea drepturilor se conservă", părintele are și îndatorirea și îndreptățirea e a le săvârși.

Actele de conservare intervin exclusiv spre apărarea minorului.Nu implică nici un risc.Prezintă numai avantaje.Interesul minorului reclamă ca ele să fie permise părintelui.

2.Actele de administrare propriu-zise.

"Administrarea" bunurilor minorului cuprinde, însă, pe lângă actele de conservare, și actele de administrare propriu-zise.Legea însăși recunoaște tutorelui și,părintelui, dreptul de a săvârși astfel de acte.Se pot considera ca acte de administrație acele acte destinate a permite folosirea unui bun sau întrebuințarea veniturilor pe care bunul le produce ori a sumelor la care minorul are dreptul.

În vechiul Cod al Familiei, referitor la "administrare", a avut în vedere atât acte de administrație referitoare la diferitele bunuri ale minorului privite singular, cât și – noțiune cu mult mai largă – "actele de administrare a patrimoniului".Iar în această din urmă categorie vor intra chiar și "actele de dispoziție folositoare pentru buna funcționare a patrimoniului" astfel cum apare din dispozițiile art. 129, alin. final din codul familiei, potrivit cărora tutorele poate înstrăina,fără prealabilă îmcuvințare a autorității tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum și bunurile devenite nefolositoare pentru minor. Actele sunt privite, de data aceasta, în funcție de scopul pe care îl au sau de urmările – favorabile – pe care sunt suscectibile a le produce cu referire la patrimoniu, considerat în totalitatea lui.

3.Actele de dispoziție.

Pe lângă actele de conservare, actele de administrare propriu-zise și actele de administrare a patrimoniului. părintele mai are "dreptul și indatorirea" de a săvârși și acte de dispoziție, Pentru săvârșirea actelor de dispoziție e necesară prealabila încuviințare a autorității tutelare.Este vorba despre acte care cuprind un element de înstrăinare ori gajarea bunurilor minorului ,renunțarea la drepturile patrimoniale ale acestuia sau care, în temeiul legii, și față de consecințele posibile, sunt asimilate unor asemenea acte.actele făcute cu incalcare dispozițiilor legale,sunt anulabile conform art 146 alin 4 Cod Civil. Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donații și nici să garanteze obligația altuia. Fac excepție darurile obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului.

Ca regulă administrarea bunurilor vizează toate bunurile minorului cu exceptia celor dobândite de acesta cu titlu gratuit care nu sunt supuse administrârii decât dacă testatorul sau donatorul a stupulat astfel.aceste bunuri sunt administrate de curatorul ori de cel desemnat prin actul de dispoziție,sau după caz numit de către instanța de tutelă.

La fel ca și tutorele, părintele are îndatorirea de a administra cu bună credința bunurile minorului,scop ăn care acționează ăn calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului,conform art 142 alin 1 Noul Cod Civil.

În consecință părintele administrator are următoarele îndatoriri:

-să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor,precum si actelor utile pentru ca acestea sa poată fi folosite conform destinației lor obișnuite (art.795 Noul Cod Civil.)

-să culează fructele bunurolor și să exercite drepturile aferente administrarii acesora (art 796 Noul Cod Civil)

-să contiunue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor frugifere,fără a schimba destinația acestora ,cu excepția cazurilor în care este autorizat de către beneficiar sau ăîn caz de împiedicare a acestuia,de catre instanța judecătorească(art 797 Noul Cod Civil)

-să investească sumele de bani aflate în administrarea sa în conformitate cu dispozițiile referitoare la plasamentele considerate prudente. Părintele administrator care efectuează un alt plasament decat cel din art 831 Noul Cod Civil,și care nu a fost autorizat expres de către beneficiar va fi ținut să repare prejudiciul rezultat fără a ține seamă de existența vreunei culpe.

-să acționeze cu diligența pe care un bun propietar o depune în administrarea bunurilor sale,precum și cu onestitate și loialitate în vederea realizării optime a intereselorbeneficiarului sau a scopului urmărit.obligatia de diligență si loialitate este reglementată de art 803 Noul Cod Civil.

-să evite apariția unui conflict de interese între interesul sau propriu șși obligațiile sale de administrator. Acesta nu își poate exercita atribuțiile în interesul său propriu sau al altei persoane.Părintele administrator nu poate deveni darte la niciun contract având ca obiect bunurile administrate sau să dobândească astfel decăt prin succesiune orice fel de drepturi asupra bunurilor respective sau împotriva beneficiarului.

Părintele administrator are dreptul de a sta în justiție pentru orice cerere sau acțiune referitoare la administrarea bunurilor și poate intervenii în orice cerere sau actiune având ca obiect bunurile administrate,de asemenea acesta este îndreptățit să exercite drepturi aferente valorilor mobiliare pe care le are în administrare,precum și dreptul la vot ,dreptul la conversie, dreptul de răscumpărare și să încaseze creanțele administrate.

Atăt părintele administrator cât si tutorele au obligația de a prezenta anual instanței de tutelă o dare de seamă despre administrarea bunurilor minorului,Această dare de seama va fi prezentată instanței în termen de 30 de zile de la sfârșitul anului calendaristic.În cazul în care averea minorului este de mică însemnătate,instranța poate să autorizeze ca darea de semă privind administrarea bunurilor sale să se faca pe termene mai lungi care sa nu depașească însă 3 ani.

Dreptul îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i incuviița aceste acte

Drepturile părintelui de a reprezenta pe minor sau de a-i încuviința actele este cu privire la bunurile minorului, dar uneori poate fi folosit și cu privire la persoana copilului.

Până la vârsta de 14 ani, copilul – fiind lipsit în întregime de capacitatea de exercițiu, – este reprezentat de părinți în actele civile.Între 14-18 ani, copilul – având capacitatea restrânsă de exercițiu – își exercită singur drepturile și își execută tot astfel obligațiile însă numai cu încuviințarea prealabilă a părinților, spre a-1 apăra de abuzurile de partea celor de-al treilea.

Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur, fără încuviințarea părinților ori tutorelui, acte de conservare, precum și acte de administrare patrimonială, dar numai în măsura în care nu-i produc leziuni, caz în care minorul poate să ceară desființarea actului .Dacă minorul participă la o împărțeală prin bun totală ori numai parțială, este nevoie, și de încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.

.În cazul împărțelii unei moșteniri pe cale judecătorească la care participă minorul, nu este nevoie de încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, deoarece interesele minorului sunt ocrotite prin formalitățile prevăzute de lege pentru această formă de impărțeală.

Trebuie subliniat că dacă încuviințarea unui act juridic se dă printro singură manifestare de voință din partea părinților sau a tutorelui, dimpotrivă, asistarea în justiție a minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă nu se poate realiza printr-o încuviințare prealabilă și unică pentru întregul proces. Partea vătămată. sub 14 ani nu se poate împăca, valabil, cu inculpatul, împăcarea făcându-se numai de reprezentanții legali.

În privința întregirii capacității minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu, în cazul exercitării drepturilor procesuale, printr-o decizie de îndrumare s-a decis:

a) minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, având o capacitate de exercițiu restrânsă, trebuie să figureze personal la judecarea cauzelor civile, în care scop urmează să fie citat și să-i fie comunicate actele de procedură;

b) părinții sau tutorele asistă pe minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, semnând alături de acesta cererile adresate instanței și fiind citat în acest scop la judecarea cauzei.

În cazul în care părintele minorului sub 14 ani renunță la o cale de atac, fără încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, actul său procesual este lovit de nulitate relativă, care poate fi invocată de către partea interesată numai într-un anumit tremen și în cadrul procesului respectiv.Renunțarea la dreptul la despăgubiri patrimoniale ale minorului lipsit de capacitatea de exercițiu sau având capacitate de exercițiu restrânsă făcută de părintele acestuia nu este valabilă fără încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, întrucât acțiunea civilă — în aceste cazuri — se pornește și se exercită din oficiu.

Cap 3

Exercitarea autorității părintești

Exercitarea autoritații părintești este reglementată in Noul Cod Civil ăn Titlul IV Capitolul III art 503-507.

Exercitarea autorității părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a acestuia,în special prin ăngrijirea lui prin menținerea relațiilor personale cu acesta,prin asigurarea creșterii,educării și întreținerii sale,precum și prin reprezentarea legala și administrarea patrimoniului acestuia.

Autoritatea părintească se exercită până la data cand copilul dobândeste capacitatea de exercițiu deplină,după caz

-până la îndeplinirea vârstei de 18 ani

-până la încheierea căsătoriei minorului

-până la dobândirea anticipată a capacitații depline de exercitiu

Formele autorității părintești

Ca regulă,autoritatea părintească se exercită de către ambii păriți,împreună și ăn mod egal.însă cu titul de excepție există cazuri în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte

-când celălalt părinte este mory sau declarat judecătorește mort

-când celălalt părinte este decăzut din drepturile părintești

-când celalalt părinte este pus sub interdicție judecătoreasca

-când celalalt părinte se află ăn neputința de a-și manifesta voința

Deasemnea ,în anumite situații există particularitați in privința exercitării autoritații părintești ăn funcție de interesul superior al copilului.

3.1.Autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinți

S-a arătat că exercițiul comun al autorității părinte și atunci când părinții sunt căsătoriți presupune exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor părintești împreună și în mod egal de către ambii părinși, în fiecare zi.

În acest sens ăn art 18 din Convenția ONU,privind Drepturile Copilului,prevede obligația ambilor părți “de a depune eforturi pentru asigurarea recunoașterii principiul căruia ambii părinți au responsabilitați comune pentru creșterea și educarea copilului.(…)Aceștia trebuie să acționeze,în primul rând în interesul superior al minorului.

Creșterea copilului alături de părinții săi,potrivit art.30 din legea 272/2004 este un drept al copilului. În ceea ce îi privește pe părinți,exercitarea autoritații părintesti este atât un drept cât si o obligație.

Astfel, dacă părinții conviețuiesc, aceștia vor exercita împreună și de comun acord toate drepturile și îndatoririle părintești, între aceștia fiind aplicabilă și prezumția mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) NCC.

Dacă însă aceștia nu conviețuiesc, exercitarea în comun a autorității părintești se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copiilor, actele curente privind creșterea și educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinții sunt despărțiți, fie că sunt divorțați, fie că sunt părinți naturali care nu conviețuiesc, exercițiul autorității părintești este prevăzut de lege ca aparținând ambilor părinți în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă față de ipoteza exercitării autorității în comun întrucât, în concret, copilul va locui cu unul din părinți, iar aceștia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de creșterea și educarea lui zilnică și pentru a coordona actele sale curente.

3.2. Autoritatea părintească exercitată de unul dintre părinți

Conform art. 507 din Noul Cod Civil, un părinte care nu este mort, nu este declarat mort sau nu este incapabil de a-și exprima voința are autoritate părintească deplină asupra copilului sub rezerva cazului în care instanța, din motive bine întemeiate ce țin de interesul superior al copilului (de exemplu cazuri de abuz, exploatare, neglijență, etc.) i-a retras acestui părinte autoritatea părintească asupra minorului (conform Art. 398 sau Art. 399) sau, mai mult, l-a decăzut din drepturile părintești (conform Art. 508). Prin urmare un părinte nu poate cere decăderea sa din exercițiul drepturilor părintești sau ca exercitarea autorității părintești asupra minorului să îi fie retrasă conform art. 398. Aceasta deoarece, pe de o parte, autoritatea părintească asupra minorului nu este doar un drept al părintelui ci și un drept al copilului de care copilul poate fi lipsit doar în situații speciale ce țin de interesul său superior, iar pe de altă parte autoritatea părintească asupra minorului implică numeroase obligații pentru părintele în cauză.

În acest sens, instanța trebuie să cerceteze cu precauție tranzacțiile sau înțelegerile prezentate de părinți care implică faptul că unul dintre părinți dorește să renunțe benevol la autoritatea părintească. Instanța trebuie să încuviințeze o astfel de tranzacție doar dacă există motive foarte bine întemeiate din punctul de vedere al interesului superior al minorului, care să o facă să creadă că păstrarea autorității părintești de către acel părinte ar daună intereselor copilului. Ar putea fi considerate motive serioase faptul că părintele respectiv este dependent de alcool sau substanțe psihotrope, suferă de o boală care l-ar putea pune pe copil la risc direct sau indirect, părintele este agresiv la adresa copilului, abuzator, etc.

Totuși există cazuri în care după divorțul sau separarea părinților custodia comună nu este în interesul copilului. Deși regula impusă de noul cod civil este aceea de a se pleca pe prezumția de autoritate părintească comună, dacă interesul superior al copilului o reclamă, judecătorul poate opta pentru autoritate părintească exercitată de către unul dintre părinți (adică custodie unică). Este importantă, din acest punct de vedere, jurisprudența statelor care au implementat custodia comună acum 10-20 de ani, ca de pildă Olanda. Conform jurisprudenței olandeze:

Se acordă custodie unică atunci când un părinte este alcoolic sau suferă de o boală psihică gravă, spre exemplu, este posibil ca respectivul părinte să nu poată lua decizii referitoare la școlarizarea minorului sau tratamentul medical pe care acesta ar trebui să îl urmeze.

Nu reprezintă o bază suficientă pentru a decide custodie unică faptul că unul dintre părinți nu dorește să mai colaboreze cu fostul soț sau fosta soție în procesul decizional privind creșterea copilului, acest fapt nu este suficient ca instanța să se abată de la regula generală și să garanteze custodie unică .

Chiar dacă ambii părinți solicită un aranjament de tip custodie unică completat de un drept de acces, acest fapt nu va fi o bază suficientă pentru a garanta decizia finală a instanței. De fapt, singura modalitate care garantează acordarea custodiei unice este dacă părinții pot convinge instanța că un aranjament de tip custodie unică servește mai bine intereselor copilului decât custodia comună.

Curtea Supremă a Olandei a formulat un test pentru a determina când trebuie aprobată cererea de custodie unică formulată de unul dintre părinți. Judecătorul procesului trebuie să fie convins că problemele dintre părinți sunt atât de serioase încât riscul ca minorul să sufere ca urmare a continuării custodiei comune, să fie atât de mare încât să nu poată fi acceptat. Ba mai mult, nu trebuie să existe nicio așteptare ca problemele părinților să poată fi rezolvate în viitorul apropiat.

Legislația națională și internațională este cât se poate de clară în sensul de a nu face discriminări între copiii proveniți din căsătorie sau născuți dintr-o relație neoficializată a părinților. Filiația față de mamă este cât se poate de bine dovedită prin simpla naștere a copilului iar câtă vreme tatăl a recunoscut copilul, de asemenea filiația față de tată este clară. Vorbind de o filiație clară, toate prevederile aplicabile copiilor ai căror părinți au divorțat se aplică și copilului născut în afara căsătoriei. Prin urmare considerăm că argumentele invocate de către părintele custodian în întâmpinare sunt eronate.

Nediscriminarea copiilor în baza oricăror criterii (inclusiv al statului copilului la naștere – adică provenit din căsătorie sau din afara căsătoriei) este enunțată de foarte multe prevederi internaționale fiind prezentă și în legea 272/2004 (articolul 7). Deci prevederile art. 403  se aplică, prin asemănare, atât copiilor provenind din familii divorțate cât și celor provenind din afara căsătoriei. În speță nu e relevant fostul statut civil al părinților ci interesul superior al copilului și dreptul său de a crește alături de ambii părinți. De altfel art. 483 și art. 260 din Noul Cod Civil vorbesc despre părinți fără a distinge în vreun fel cu privire la cei divorțați sau separați, iar art. 505 alin.  (2 ) din Noul Cod Civil explică fără putință de tăgadă că prevederile privitoare la autoritatea părintească se aplică și copiilor născuți din afara unei căsătorii valabil încheiate, prin asemănare cu prevederile referitoare la copiii ai căror părinți au

Autoritatea părintească exercitată în comun este în beneficiul copilului, indiferent dacă părinții sunt divorțați sau doar separați. Copilul are dreptul de a fi îndrumat de către către ambii părinți

Exercitarea autoritații părintești în cazul morții unui dintre părinți

În mod obiectiv,în cazul morții fizic constatate sau după caz declarată prin hotărâre judecătorească a unuia dintre părinte, autoriatea părintească se va execita de către părintele supraviețuitor,iar dacă părintele declarat mort prin hotărâre judecătorească reapare și obtine anularea hotarării declarative de moarte,el îsi recapătă drepturile și îndatoririle părintesti

Exercitarea autoritații părintești în cazul punerii sub interdicție judecătorească a unuia dintre părinți

Intrucât punerea sub interdictie a unei persoane are ca efect lipsirea sa de capacitate de exercițiu și insitituirea tutelei,dacă respectiva persoană are calitatea de părinte,în mod firesc aceasta nu mai poate exercita autoritatea părintească,fiind prezumată a nu avea discernamânt,cu caracter de continuitate. În aceste conditii,autoritatea părintească va fi exercitată de celălalt părinte.

Exercitarea autoritații părintești în cazul decăderii unui părinte din drepturile părintești

Decăderea din drepturile părintesti poate fi pronunțată,fie ca pedeapsă civiă,ăn condițiile art 508 Noul Cod Civil,fie ca pedeapsă penală,complementară sau accesorie,Indiferent de natura acesteia,efectul decăderii din drepturile părintești este acelaș,drepturile și îndatoririle părintești vor fi exercitate de către celălalt părinte.

Părintele decăzut din drepturile părintești are obligația de a contribui la ăntreținerea copilului și dreptul de a avea legături personale cu copilul dacă instanța de tutelă încuvințeazpă acest lucru,ținând seama de interesul copilului

Exercitarea autoritații părintești în cazul neputinței,din orice motiv,a unuia dintre părinți de a-si manifesta voință

În art 507 Noul Cod Civil nu se precizează împrejurările care îl pun pe unul dintre părinți ăn neputința de a-și manifesta voința,însă sub incidența reglementărilor anterioare din doctrină si din practica judiciară reținem următoarele cazuri

-dispariția unui părinte-indiferent dacă dispariția a fost declarată prin hotarâre judecătorească ori constituie doar o stare de fapt,părintele respectiv,se află în imposibilitatea de a exercita autoritatea părintească,revenind celuilalt parinte această sarcină

-contrarietatea de interese dintre minor și unul dintre părinți-literatura de specialitate exemplifică cu situația în care unul dintre părinte introduce acțiunea în justiție pentru întreținerea minorului,în numele acestuia împotriva celuilalt părinte.este evident că.într-o asemenea ipoteză ,cel acționat în istanța nu exercită drepturileși îndatoririle părintești în interesul minorului,de aceea trebuie exclus de de la acest exercițiu.Chiar dacă eș,în fapt ar putea sa-si manifeste voința,juridic,el se afla intr-o stare de neputință

-împrejurarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului-o asemenea situație poate să apară ,de exemplu în cazul unei bolii grave si de lungă durată a unuia dintre părinți,caz în care celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.

-privarea de libertate a unuia dintre părinți-în cazul privării de libertate a unuia dintre părinți, fie cu titlu de măsura preventivă cum ar fi reținerea sau arestarea preventivă,fie cu titlu de sancțiune penală,detențiunea pe viață,închisoarea sau internarea într-un centru de reeducare,autoritatea părintească va fi exercitată de către celalt părinte

-abandonarea definitivă a familiei de catre unul dintre părinți-de exemplu,când unul dintre părinți părasește țara,stabilindu-și domiciliul în strainătate și refuză orice comunicare cu familia,atrage exercitarea autoritații părintești doar de catre celălalt părinte.

3.3. Exercitarea autorității părintești după divorț

Exercitarea autorității părintești în caz de divorț este guvernată de art. 396 – 403 Cod civil, coroborat cu art. 505 NCC. Regula este că, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, operând prezumția (art. 397 Cod civil) că este în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să se exercite în comun. În acest caz ambii părinți sunt părinți custodieni.

Ca efect al consacrării legislative a acestei reguli,dacă niciunul dintre părinte nu solicită ca autoritatea părintească să revină in exclusivitate unuia dinre ei,nu este necesară administrarea de probe și nici motivarea hotărârii de a menține exercitarea comună si egală a autoritații părintești.Conform art 375 alin 2 Noul Cod Civil,care permite constatarea pe cale notarială a divorțului chiar și în cazurile în care există copii rezultați din căsătorie,sub condiția ca părtile sa nu deroge de la regula de drept comun a exercitării comune și egale a aautorității părinteștiprin urmare legiuitorul a socotit ca nefiind necesară nici o motivare,nici exercitarea vreunei atribuții jurisdicționale pentru păstrarea și după divorț a modului “firesc” de exercitare a autoritații părintești.

Desigur nu aceeași este situația în care dacă în timpul căsătoriei autoritatea părintească s-a exercitatat de către unul dintre părinți,sau de ambii,dar în mod inegal.Într-o asemenea situție,nu numai că instanța de tutelă va trebuii sa evalueze,și să se pronunțe motivat,asupra exercitării după divorș a autoritații părintești,dar intr-o asemenea situație ,divorțul nu va mai putea fi constatat pe cale notarială;pe de o parte sotii nu ar putea convenii exercitarea autorității in comun pentru că aceasta ar însemna ,modificarea unei măsuri dispuse cel mai adesea pe cale judiciară(spre exemplu decăderea parțială din exercitiul unor drepturi părintești)iar pe de altă parte menținerea modului de exercitate din timpul căsătoriei nu ar corespunde condiției impuse de art 375 alin 2 Noul Cod Civilprivind exercitarea autorității părintești de către ambii parinți potrivit regulii împreună și în mod egal

Exista cazuri speciale,pentru motive întemeiate,instanța poate decide scindarea exercitarii autoritătii părintesti.Exemple

-în cazul desfacerea căsătoriei părților-ca regulă instanța de tutela. odată cu pronunțarea divorțului hotărește ca autoritatea părintească sa fie exercitată de către ambii părinți,iar dacă există motive temeinice și avănd în vedere interesul superior al copilului,instanța de tutelă poate hotărî ca autoritatea părintească sa fie executată de un singur părinte.În mod excepțional ,dacă instanța de tutelă a ahotărît plasamentul copilului la o rudă sau la altă familie ori persoană, cu consințământul lor,sau într-o instituție de ocrotire acestea exercită drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana copilului,iar ăn legătură cu bunurile copilului,instanța de tutelă stabilește dacă drepturile vor fi exercitate de către părinti în comun sau de către unul dintre ei.

–în cazul stabiliri filiației copilului din afara căsatoriei-în cazul în copilului din afara căsătoriei care și-s stabilit filiația fată de ambii părinți,dacă aceștia nu conviețuiesc,instana de tutelă poate stabili,după regulile aplicabile la divorț,modul de exercitare a autorității părintești.În concluzie,se poate stabili autoritatea părintească sa fi exercitată numai de unul dintre părinți și,în mod excepțional ,dacă s-a dispus plasamentul copilului la o persoană,familie sau instituție ,instanța de tutelă hotărăște dacă drepturile privitoare la bunurile copilului vor fi exercitate de catre părinți în comun sau doar de unul dintre ei.

–în cazul constatării nulității sau anularea căsătoriei părtolor-întrucît în caz constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei se aplică,prin asemănare dispozițiile legale din materia divorțului,consideratiile ce preced își mențin valabilitatea și în această situație.

În concluzie măsurile dispuse de instanță cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați,față de copiii lor minori pot fi modificate dacă se schimb imprejurările.art 403 Noul Cod Civil.În mod excepțional, în caz de divorț al părinților autoritatea părintească este partajată cu alte persoane sau instituții,acestora le revin drepturile și îndatoririle cu privire la persoana minorului iar ăn ceea ce privește bunurile minorului,acestea pot reveni potrivit art 399 alin 2 Noul Cod Civil decât părinților ,ambilor în comun sau unuia dintre ei.

Jurisprudență

Sentința civilă nr. 9546/03.10.2011, Judecătoria Oradea

Prin sentința civilă nr. 9546/03.10.2011, Judecătoria Oradea, ca urmare a divorțului, a dispus ca exercitarea autorității părintești asupra minorilor să se facă în comun de ambii părinți (art. 397 din Noul Cod civil). Prin aceeași sentință, instanța a stabilit domiciliul minorilor la mamă și a încuviințat un program de vizitare a minorilor de către tată. Menționăm că instanța a fost investită printr-o precizare a cererii reconvenționale din 27.09.2011 întemeiată pe dispozițiile art. 46 și art. 5 alin 2 din Legea nr. 71/2011, hotărârea fiind pronunțată după intrarea în vigoare a dispozițiilor Noului Cod civil.

Consideram ca este vorba de o sentință interesantă prin faptul că:

Permite accesul copiilor la părintele nerezident în fiecare zi din timpul săptămânii, câte trei ore, după programul de creșă, grădiniță sau scoală (copiii fiind preluați direct de la școală/creșa/grădiniță) – pe vechea legislație deosebit de rar se întâmpla ca părintelui nerezident sa i se permită accesul la copii în timpul zilelor lucrătoare ale săptămânii.

Oferă părintelui nerezident posibilitatea de a găzdui pe copii până la jumătate din toate vacanțele copiilor – pe vechea legislație multe din vacante erau ignorate (de exemplu vacanța inter-semestrială din februarie sau vacanța din octombrie)

Prin Decizia civilă nr. 312/R/2011 din 03.11.2011, Tribunalul Bihor a decis acordarea autorității părintești comune părinților deși procesul la fond a fost pornit anterior intrării în vigoare a noului cod civil. Tribunalul a rezolvat cazul în lumina prevederilor noilor legi (codul civil intrat în vigoare la 1 octombrie) acordând o decizie de custodie comună asupra copiilor.

CAPITOLUL IV –SANCȚIUNI APLICABILE ÎN CAZUL NEÎNDEPLINIRII SAU ÎNDEPLINIRII NECORESPUNZĂTOARE A ÎNDATORIRILOR SPECIFICE AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI

4.1Considerații generale

Sancțiunile ce se pot aplica părinților diferă după natura lor, după gravitatea lor precum și după cum intervin pentru neîndeplinirea obligației referitoare la persoana și bunurile minorului. Aceste sancțiuni pot fi penale, contravenționale, de dreptul familiei și civile, precum și cele aplicate pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana copilului.

În vechea reglementare sancțiunile aplicate pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației referitoare la persoana și bunurile minorului se caracterizează:

Sancțiunile penale intervin în cazul infracțiunii de abandon de familie, art. 305 Cod penal, rele tratamente aplicate sancțiunilor cu caracter de dreptul familiei ori civile minorului 307 Cod penal, gestiune frauduloasă 214 Cod penal, punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji 314 Cod penal și în situația aplicării unei pedepse complementare.

Sancțiunile contravenționale pot fi aplicate pentru neglijență și dezinteres în creșterea și educarea minorului, în situația de a-l determina la vagabondaj, cerșetorie, prostituție, consum de alcool.

Sancțiunile de dreptul familie sau civile pot fi încredințate unei alte familii sau instituții de ocrotire a minorului; decăderea din drepturile părintești; răspunderea părinților pentru faptele minorilor cauzatoarea de prejudicii.

În cadrul ,,autorității părintești”, noul Cod civil (art.508-512) reglementează, ca sancțiune de dreptul familiei, doar decăderea din exercițiul drepturilor părintești.

Art. 508 din noul Cod civil stabilește condițiile în care poate interveni decăderea din drepturile părintești. În concret, instanța de tutelă, la cererea autorității administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești, dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin rele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

În situația în care nu există acordul persoanelor sub a cărei autoritate se află copilul, plasamentul acestuia în regim de urgență se dispune de către instanța de judecat, conform art. 65 alin. 2 raportat la art.94 alin.3 din Legea nr. 272/2005. Atfel, potrivit acestui din urmă text, în situația în care persoanele sub a căror autoritate se află copilul refuză sau împliedică în orice mod efectuarea verificărilor de către reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului, iar aceștia stabilesc că există motive temeinice care să susțină existanța unei situații de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și neglijării, direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează instanța de judecată, solicitând emiterea unei ordonanțe prezidențiale de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană, la o familie, la un asistent maternal sau într-un serviciu rezidențial, licențiat în condițiile legii.

4.2Sancțiuni de natură penală si contraventională

Răspunderea părinților are la bază existența unei legături dintre modul necorespunzător în care părinții și-au îndeplinit îndatoririle legale care le revin față de copii și faptele ilicite comise de aceștia din urmă. Altfel spus, în situația existenței unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu comisă de minor, părintele răspunde numai dacă se dovedește că există o strânsă legătură de cauzalitate între modul în care părinții și-au crescut și educat copiii și fapta comisă de aceștia.

Potrivit prevederilor art. 1000 alin. 2 Cod Civil, răspunderea părinților se întemeiază pe o prezumție de culpă în modul în care și-au îndeplinit anumite îndatoriri care le reveneau.

În ipoteza în care ar există dovezi cu privire la legătura de cauzalitate dintre fapta minorului și prejudiciu, se prezumă faptul că nu și-ar exercitat corespunzător autoritatea părintească, fapt care a dus la comiterea de către minor a faptei ilicite, cauzatoare de prejudicii.

Părinții sunt scutiți de răspundere numai dacă probează că fapta copilului nu este consecința modului în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești, ci aceasta este urmarea unei alte cauze.

Părinții nu răspund pentru fapta minorului dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerințele răspunderii persoanei care avea obligația de supraveghere a minorului.Dacă minorul a avut discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite, victima are latitudinea de a trage la răspundere fie pe minor, singur, fie pe părinți, singuri, fie deopotrivă pe minor și părinți. Minorul va răspunde pentru fapta proprie, părinții vor răspunde pentru fapta altuia.

Răspunderea contravențională

Răspunderea contravențională este o formă a răspunderii juridice al cărei conținut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere pe contravenient precum și obligațiile acestuia din urmă de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restaurării autorității legii.

Potrivit Legii nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială a ordinii și liniștii publice , următoarele fapte care interesează ocrotirea părintească sunt considerate contravenții:

Potrivit Legii nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială a ordinii și liniștii publice , următoarele fapte care interesează ocrotirea părintească sunt considerate contravenții:

constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane, în scopul săvârșirii de acțiuni ilicite, contrare ordinii și liniștii publice și a normelor de conviețuire socială, precum și actele de încurajare sau sprijinire a acestor grupuri de persoane care incită la dezordine socială;

apelarea, în mod repetat, la mila publicului, de către o persoană aptă de muncă, precum și determinarea unei persoane la săvârșirea unei astfel de fapte;

organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc – altele decât cele autorizate potrivit legii – de natură să lezeze bunele moravuri;

alungarea din locuința comună a soțului sau a soției, a copiilor, precum și a oricărei alte persoane aflate în întreținere;

îndemnul sub orice formă a minorilor la săvârșirea de contravenții;

neluarea de către părinți sau de către persoanele cărora li s a încredințat spre creștere și educare un minor în vârstă de până la 16 ani sau care au în îngrijire un alienat ori debil mintal a măsurilor necesare, pentru a îl împiedica de la fapte de vagabondaj, cerșetorie sau prostituție;

Aceste contravenții pot fi săvârșite de părinți sau de copiii lor minori și au o influență negativă asupra ocrotirii părintești.

Contravenientului minor trebuie să i se asigure asistență juridică în condițiile legii. Instanța va dispune și citarea părinților sau a reprezentantului legal al minorului.

Răspunderea contravențională a părinților poate interveni în cazul săvârșirii unor fapte care potrivit Legii nr.61/1991 privind sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice constituie contravenții având legătură cu ocrotirea părintească precum: determinarea unui minor să apeleze în mod repetat la mila publicului, alungarea din locuința comună a copiilor, îndemânarea sub orice formă a minorului la săvârșirea de contravenții, neluarea de către părinți sau de către persoanele cărora li s-a încredințat spre creștere și educare un minor a măsurilor necesare pentru a-l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerșetorie sau prostituție.

Problema contravențiilor săvârșite de minori și a mijloacelor de combatere a acestui flagel este deosebit de actuală. Actualitatea ei crește, în primul rând, în legătură cu răspândirea largă a comportamentelor antisociale, nonconformitatea sau poziția antisocială, manifestată de minori prin încălcarea sau evitarea standardelor, a normelor de conduită în societate, ceea ce creează o amenințare directă pentru valorile sociale fundamentale, care, mai devreme sau mai târziu, va aduce la creșterea în proporții mari a criminalității între minori și tineri.

În al doilea rând, contravențiile în rândul minorilor formează rezultatul eșecului procesului de socializare și de integrare socială a acestora. Astăzi constatăm că procesul de socializare nu are efecte uniforme asupra tuturor membrilor societății:unii devin indivizi cu comportamente armonios integrate, alții, însă, nu se pot conforma societății, orientate spre economia de piață. Așadar, contravenția în rândul minorilor este produsă în mare parte de lipsa unei economii de piață eficiente,echilibrate, de nivelul scăzut de trai al majorității populației și de lipsa unei politici sociale de protecție a păturii defavorizate a societății.

În al treilea rând, creșterea numărului de contravenienți minori este rezultatul abandonului școlar de către unii elevi, cărora le este specific comportamentul deviant sau preocupările antisociale, neîncadrarea în activități social-utile.

Conform legii închisoarea contravențională se poate aplica minorilor numai dacă au împlinit vârsta de 16 ani, în acest caz limitele prevăzute de lege se reduc la jumătate (art.4 alin.1 din Legea 61/1991).

În cazul minorilor care nu au împlinit 16 ani se aplica dispozițiile Ordonanței de Urgență nr.26/1997 privind protecția minorului aflat în dificultate.

Contravenientului minor trebuie să i se asigure asistența juridică în condițiile legii,iar participarea procurorului la judecarea cazurilor în care sancțiunea amenzii este apreciată de agentul constatator ca neîndestulătoare este obligatorie. Instanța va dispune citarea părților sau a reprezentantului legal al minorului.

. Răspunderea penală

Sancțiunile de drept penal intervin în cazul săvârșirii de către părinte a unor fapte cu grad ridicat de pericol social pe care legea penală le incriminează, ca de exemplu : abandonul de familie (art.305 Cod penal), rele tratamente aplicate minorului (art.306 Cod penal) nerespectarea măsurilor privind încredințarea mnorului (art.307 Cod penal) punerea în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji (art.314 Cod penal).

De asemenea, potrivit dispozițiilor Legii nr.272/2004, constituie infracțiuni următoarele fapte săvârșite de părinte: îndemnul ori înlesnirea cerșetoriei de către un minor sau tragerea de foloase de pe urma practicării cerșetoriei de către minor (art.132 alin.1 și 3 din lege), recrutarea ori constrângerea minorului la cerșetorie (art.132 alin.2 și 3 din lege), folosirea copilului pentru a apela în mod repetat la mila publicului cerând ajutor financiar sau material (art.133 din Lege).

Pedeapsa penală principală aplicată făptuitorului poate fi însoțită de pedeapsa complementară sau accesorie a interzicerii drepturilor părintești (art.64 lit.d și art.71 Cod penal). Lor li se poate adăuga și măsura de siguranță a interzicerii de a interveni în locuința familiei pe o perioadă determinată (art.134 alin.1 Cod penal).

Potrivit art.305 Cod penal, această infracțiune constând în săvârșirea de către o persoană care are obligația legală de întreținere, față de cel îndrepățit la întreținere, a uneia din următoarele fapte :

a) părăsirea , alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-i la suferințe fizice și morale.

b) neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzuta de lege.

c) neplata cu rea-credință, timp de 2 luni, a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească.

Abandonul de familie

Abandonul de familie este prevăzut în trei forme.,, În prima sa formă art.305 lit.a Cod penal abandonul de familie presupune sub aspectul elementului material, părăsirea,alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptățit la întreținere. Părăsirea constă în abandonarea celui îndrepățit la întreținere .Alungarea constă în izgonirea celui îndreptățit la întreținere . În cazul lăsării fără ajutor făptuitorul are o atitudine de pasivitate , el nu pleacă de la domiciliu și nici nu-l îndepărtează de la domiciliu pe cel îndreptățit la întreținere, ci, continuând să stea împreună, nu-i mai furnizează mijloacele necesare de trai .

În cea de a doua alternativă prevăzută de art.305 lit.b) Cod penal, infracțiunea de abandon de familie se realizează prin neîndeplinirea cu rea-credință, a obligației de întreținere prevăzuta de lege. Dacă obligația de întreținere există, aceasta are întotdeauna un caracter de continuitate, adică trebuie îndeplinită în orice moment. De aici rezultă că și neîndeplinirea obligației de întreținere va avea un caracter de continuitate , abandonul de familie , în această formă, fiind o infracțiune continuă.

Forma infracțiunii de abandon de familie prevăzută de art.305 lit.c) Cod penal se realizează printr-o inacțiune, respectiv prin neplată, cu rea-credință, timp de două luni, a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească.

Acțiunea penală pentru infracțiunea de abandon de familie se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătura răspunderea penală. Procedura lasă deschisă calea refacerii relațiilor de familie. În acest sens art.305 Cod penal prevede posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei, dacă în cursul judecății inculpatul își îndeplinește obligațiile iar instanța a stabilit deja vinovăția.

Între drepturile și obligațiile părinților se află și acela de a veghea la sănătatea copilului. Această obligație presupune, așa cum observăm mai sus, atât o acțiune pozitivă de îngrijire a copilului, necesară menținerii stării de sănătate a acestuia, cât și una negativă, de abținere de la orice act care ar putea dăuna integrității fizice, psihice sau morale a minorului. În scopul protecției drepturilor copilului la viață, supraviețuire și dezvoltare legiuitorul a incriminat orice faptă a părintelui sau a oricărui alt ocrotitor legal care ar putea pune în primejdie gravă dezvoltarea minorului. Faptele care constituie infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului au un grad de pericol social mai ridicat decât cele sancționate cu decăderea din drepturile părintești. (art.109 Codul familiei) .

Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului

Articolul 306 Cod penal, definește infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului ca fiind : punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare.

Caracterizând elementul material al infracțiunii, legiuitorul a folosit o expresie cuprinzătoare, măsuri sau tratamente de orice fel pentru a include toate mijloacele sau actele care pot fi folosite împotriva minorului – loviri sau violențe, neasigurarea hranei, a îmbrăcăminții, a condițiilor corespunzătoare de locuit.

Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului

Fapta părintelui de a reține copilul minor , fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, precum și fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotarâre judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături permanente cu copilul minor, în condițiile stabilite de părți, sau de organul competent constituie infracțiune.(art.307 Cod penal).

În alin.1 se vorbește de minorul încredințat potrivit legii, iar în alin.2 de minorul încredințat prin hotărâre judecătorească.

În aceste condiții se pune problema dacă, potrivit art.307 alin.2 Cod penal, constituie infracțiune de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului numai fapta persoanei căreia s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de organul competent, sau asemenea infracțiune o constituie și fapta persoanei căreia copilul a fost încredințat de Comisia pentru protecția copilului săvârșită cu îndeplinirea restului cerințelor legale.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală (art.307 alin.3 Cod penal).

Dacă urmarea neîndeplinirii în consiții corespunzătoare a îndatoririi de administrare a bunurilor minorilor de către părinți, s-a pricinuit minorului o pagubă cu rea credință, se poate angaja răspunderea penală a părinților pentru infracțiunea de gestiune frauduloasă (art.214 Cod penal).

Până la vârsta de 14 ani, o persoana fizică nu poate fi subiect activ general al infracțiunii necesitând răspunderea penală fiindcă persoană nu a ajuns la acel grad de dezvoltare fizică și psihică care să-i permită înțelegerea caracterului periculos al urmărilor acțiunii (inacțiunii) sale, deci nu are discernământ din punct de vedere penal, prezumția inexistenței discernământului este absolută, pentru că nici o împrejurare nu se va putea dovedi contrarie, existența acestuia.

Având în vedere cele de mai sus în reglementarea răspunderii penale a minorilor este necesar să se facă o distincție între minorii care au capacitatea penală și pot fi făcuți răspunzători penal pentru faptele săvârșite de ei și minorii care nu au capacitate penală și nu răspund penal pentru faptele prevăzute de legea penală pe care le-ar săvârși.

În viața de zi cu zi, faptele prevăzute de legea penală nu sunt săvârșite numai de persoane responsabile, cu discernământ, ci și de persoane iresponsabile. Din punctul de vedere al răspunderii penale nu orice infractor de fapt (făptuitor) devine subiect activ de drept, adică infractor. Pentru a răspunde penal, pe lângă săvârșirea propriu-zisă ori participarea faptică la săvârșirea unei infracțiuni, se cere și vinovăția, or, vinovăția există acolo unde exista discernământ.

Pentru că legea penală să poată acționa prin măsuri represive, se cer a fi întrunite două condiții: responsabilitatea și vinovăția.

În doctrina nu există un acord cu privire la înțelesul noțiunii de discernământ.

Codul nostru penal consacră împărțirea minorilor din punct de vedere al răspunderii penale în două categorii: una a minorilor care au capacitate penală și deci răspund penal, și alta a minorilor care sunt lipsiți de capacitate penală – nu răspund penal.

În acest sens, art.99 Cod penal prevede că: Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.

În categorile minorilor care nu răspund penal sunt cuprinse două subcategorii, și anume:

-aceea a minorilor care sunt considerați ca fiind lipsiți în mod absolut de capacitate penală;

-aceea a minorilor a căror capacitate penală este presupusă ca fiind relativă.

Din prima categorie fac parte toți minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani. Acești minori nu pot fi subiecți activi de drept penal. Faptele penale pe care le-ar săvârși nu au caracter penal, nu constituie infracțiuni și nu atrag deci răspunderea penală. În această ipoteză, a minorului până la 14 ani, legea instituie o prezumție absolută de incapacitate penală, prezumție juris et de jure.

Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani beneficiază de o prezumția legală absolută de incapacitate penală.

Minorul până la 14 ani este prezumat, în toate cazurile, că nu are capacitatea de a înțelege semnificația penală a faptelor sale în special caracterul antisocial al unei infracțiuni și nici de a-și manifesta în mod conștient voința. Așa fiind, el nu-și dă seama de urmările faptei sale și deci nu este vinovat. Vinovăția, adică prevederea urmărilor faptei sau posibilitatea prevederii acestora depinde de capacitatea de înțelegere, de discernământul făptuitorului. Această categorie de minori, neavând acest discernământ, nu pot fi vinovați și deci fapta lor nu constituie infracțiune

Din a doua subcategorie de minori, care nu răspund penal, fac parte minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au atins-o pe cea de 16 ani, dacăîn privința lor nu s-a făcut dovada că ar fi săvârșit fapta cu discernământ. Legea consacră o prezumție relativă juris tantum.

Acești minori, în vârstă de la 14 la 16 ani, beneficiazăși ei de o prezumție legală de incapacitate penală, însă, această prezumție este relativă, putând fi înlăturată prin probe care ar dovedi că minorul a săvârșit fapta cu discernământ. Atâta timp cât prezumția nu este concret înlăturată, minorul aparține categoriei minorilor care nu răspund penal.

Împrejurarea că fapta comisă de minor nu are caracter penal nu exclude însă răspunderea civilă a persoanelor care, la data săvârșirii faptei, aveau în îngrijirea lor pe minor.

În categoria minorilor care răspund penal putem deosebi două subcategorii, și anume:

1. o primă categorie a minorilor a căror capacitate penală este relativă;

2. o a doua categorie a minorilor care sunt considerați, în mod absolut, ca având capacitate penală;

Din prima categorie de minori care sunt considerați că au capacitate penală, fac parte cei în vârstă de 14-16 ani, în privința cărora prezumția relativă de incapacitate penală a fost înlăturată.

Legea penală prevede unele fapte în raport cu care existența discernământului este mai ușor de dovedit deoarece minorii află despre caracterul imoral al acestor fapte (exemplu: furt, viol, lovire), dar sunt și fapte al căror caracter antisocial implică o cunoaștere mai temeinică a vieții, ordinii sociale, normelor morale și de drept (exemplu: spionaj, tăinuire).

Din subcategoria minorilor care sunt considerați în mod absolut ca având capacitate penală, fac parte acei minori care au împlinit vârsta de 16 ani.

Codul penal prevede, în legătură cu acești minori, o prezumție absolută a existenței discernământului care nu poate fi înlăturată prin probe contrarii.

Felul sancțiunilor.

După cum rezultă din art.101 alin.1 Cod penal, sancțiunile de drept penal prevăzute pentru infractorii minori care răspund penal sunt grupate în categorii:

-unele sancțiuni au caracterul unor măsuri educative

-altele au caracterul unor pedepse.

Măsurile educative

În cadrul acestui sistem au fost instituite în raport de necesitățile reeducării minorului infractor, următoarele măsuri educative:

-mustrarea

-libertatea supravegheată

-internarea într-un centru de reeducare

-internarea într-un institut medical-educativ.

Legea prevede că, în sancționarea infractorilor minori, măsurile educative trebuie să aibă precădere, adică nu se va recurge la aplicarea unei pedepse decât în cazul în care, tinând seama de criteriile ce trebuie să serveascăla alegerea sancțiunii prevăzute de alin.1 din art.101 Cod penal s-ar aprecia că luarea unei măsuri educative nu ar fi suficientă pentru îndreptarea minorului.

4.3 Răspunderea Civilă a părinților

Conform Noului cod civil răspunderea civilă este de două feluri,Răspundere delictuală și răspundere contractuală.acestea sunt reglementate în Noul Cod Civil în Cartea IV Titlul II Capitolul IV Sectiunea I.

Răspunderea delictuală este reglementată deart. 1349, care stipulează la alineatul (1) că „Orice persoană are indatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor personae”, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că “Cel care, avand discernămant, incalcă această indatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”

Totodată,  din economia dispozițiilor art. 1357 Cod civil reiese că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă.

Mai mult, din coroborarea art. 1391 cu art. 253 Cod civil, observăm că este reglementată posibilitatea reparării patrimoniale chiar și a prejudiciului nepatrimonial, cât și mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care o persoană poate recurge.

Răspunderea contractuală este reglementată in art 1350care precizeaza că „Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”

Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii., iar alin. 5 prevede că aceștia sunt exonerați de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.

În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord cu dispozițiile constituționale care instituie egalitatea dintre bărbat și femeie, precum și cu prevederile art. 97 alin. 1 din Codul familiei, conform căruia ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi dupa cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați.

Toate acestea sunt reglementate În Noul Cod civil,art1372.

În concluzie, ambii părinți răspund solidar dacă minorul a săvârșit o fapta prin care s-a produs un prejudiciu unei terțe persoane.

Referitor la această problemă, în doctrină au fost formulate mai multe teorii:

-răspunderea părinților se întemeiază pe neîndeplinirea obligației de supraveghere a copilului minor;

-răspunderea părinților se întemeiază pe neîndeplinirea obligației de educare;

-răspunderea părinților se întemeiază pe neîndeplinirea obligației de a crește copilul, astfel cum aceasta este reglementată în art. 1001 alin. 2 Codul familiei.

Codul civil stabilește un sistem de prezumții cu privire la răspunderea părinților, cu scopul de a simplifica victimei sarcina probei. Dacă victima prejudiciului face dovada laturii obiective a răspunderii civile, respectiv existența prejudiciului, existența faptei ilicite și existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, în baza art. 1000 alin. 2 Cod civil, se declanșează o triplă prezumție de culpă:

– prezumția că în îndeplinirea obligațiilor părintești au existat abateri, constând în acțiuni sau inacțiuni ilicite;

– prezumția de culpă a părinților, de obicei sub forma neglijenței;

– prezumția de cauzalitate între aceste abateri și fapta prejudiciabilă săvârșită de copilul minor, în sensul că neexercitarea îndatoririlor părintești a făcut posibilă săvârșirea faptei.

Răspunderea părinților implică existența a două condiții speciale:

– copilul să fie minor;

– copilul să locuiască cu părintii săi.

Copilul să fie minor

Referitor la această condiție, prevederile art. 1000 alin. 2 Cod civil au în vedere că minoritatea trebuie să existe la momentul săvârșirii faptei ilicite. Astfel, părinții sunt ținuți răspunzători chiar dacă între timp copilul a împlinit vârsta de 18 ani.

Părinții nu răspund în următoarele situații:

– minorul a dobândit capacitate deplină de exercițiu prin căsătorie. Această situație se aplică femeii care se căsătorește la 16 ani, sau chiar 15 ani, dar în acest din urmă caz, este necesară încuviințarea primarului general al municipiului București sau a președintelui Consiliului județean, în raza teritorială a căruia domiciliază femeia;

– pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al alienației ori debilității mintale, fără deosebire cum cum este sau nu pus sub interdicție.

Copilul să locuiască cu părinții săi

Comunitatea de locuință a copilului cu părinții săi rezulta din dispozițiile art. 1000 alin. 2 Cod civil, care se referă la copiii minori care locuiesc cu părinții.

De regulă, locuința copilului coincide cu domiciliul. Sub acest aspect, art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune ca domiciliul legal al minorului este la părinții săi, iar atunci când părinții nu au locuința comună, domiciliul este la acela dintre părinți la care copilul locuiește statornic așa cum am discutat și in capitolul II referitor la drepturile și îndatoririle părintești.

Potrivit art. 469 Noul Cod Civil, copilul minor locuiește cu părinții săi. Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînțelegere între părinți, instanța judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului.

Referitor la cea de a doua condiție specială, prezintă interes nu domiciliul minorului, ci locuința acestuia.

Răspunderea părinților se va angaja și în acele situații în care nu este îndeplinită condiția comunității de locuința la data săvârșirii faptei prejudiciabile de către minor, deoarece fundamentarea acestei forme de răspundere este însăți îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești. Asemenea situații pot să apară în următoarele cazuri:

· minorul a părăsit locuința părinților , fără acordul acestora;

· minorul se află, temporar, la rude sau prieteni;

· minorul se află internat în spital;

· minorul a fugit dintr-o școală specială de muncă și reeducare în care se află internat.

În cazul minorul a fost încredințat unuia dintre părinți printr-o hotărâre judecătorească, va răspunde numai părintele căruia i-a fost încredințat copilul, deoarece numai acest părinte exercită drepturile și îndatoririle părintești față de minor.

. Răspunderea civilă a părinților pentru faptele ilicite și prejudiciabile ale copiilor

În doctrină și practica judiciară nu exită o unitate de păreri în privința îndatoririlor părintești a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare duce la angajarea răspunderii părinților în temeiul art.1000 alin.2 Cod civil fiind exprimate mai multe opinii.

Într-o opinie s-a arătat că răspunderea părinților se întemeiază pe neîndeplinirea necorespunzătoare de către părinți a obligației de supraveghere și a celei de creștere a copilului minor, așa cum această din urmă obligație este definită deCodul familiei.

Într-o altă opinie s-a susținut că temeiul răspunderii părințiilor îl consituie neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a a îndatoririi de a asigura educarea copilului minor.

Răspunderea pentru fapta altuia este o modalitate suplimentară de ocrotire a intereselor victimei. Ea se adaugă răspunderii pentru fapta proprie și se angajează numai în raporturile dintre persoana răspunzatoare și victima prejudiciului. Așa se explică dreptul de regres al celui obligat să răspundăindirect impotriva autorului faptei, pentru a obține restituirea reparației pecare a acordat-o victimei.

Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori – în articolul 1000 aliniatul 2 Cod Civil – constituie o răspundere “pentru fapta altuia” și este reglementată înCodul civil alături de răspunderea institutorilor și meșteșugarilor pentru prejudiciile căuzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor (articolul 1000 aliniatul 4) și răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate (arl 1000 aliniatul 3).

Răspunderea pentru fapta altuia constituie o derogare de la regula generală potrivit căruia orice persoană răspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa faptă. Temeiul acestei forme de răspundere il constituie o prezumție legală de culpă.

Cum derogările și prezumțiile legale sunt de strictă interpretare, enumerarea cazurilor prevăzute de Codul civil – în articolul 1000 – trebuie privita că fiind limitativă.

Astfel, deși părinții răspund pentru faptele copiilor lor minori, aceștia din urmă nu răspund pentru faptele părințiilor lor.

Răspunderea părinților este o răspundere pentru fapta altuia, în sensul că va fi pusă în mișcare numai dacă, și în masura în care, minorul a săvârșito fapta ilicită cauzatoare de prejudicii minori, instituirea prin articolul 1000 aliniatul 2 a prezumțiilor de răspundere, nu scutește pe victimă de obligația de a face dovada întrunirii,în persoana minorului, a condițiilor răspunderii pentru fapta proprie, excepție făcând condiția vinovăției care în cazul minorului nu este cerută.

Pentru angajarea răspunderii civile a părinților în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, săvârșite de copiii lor minori, este necesarăși îndeplinirea unor condiții speciale.

Potrivit Codul civil părinții răspund “de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii”. Rezultă, dinacest text legal, două condiții specifice pentru angajarea răspunderii părinților, și anume: copilul să fie minor; copilul să locuiască cu părinții.

Condițiile speciale se cumulează cu cele generale, așa încât numai prezența cumulativă a tuturor condițiilor va determina răspundere apărinților pe temeiul articolului 1000 aliniatul Codul civil.

Este o condiție expres prevăzută de lege. Potrivit actualei orientări cu privire la fundamentul acestei răspunderi, numai în timpul minorității copilului, părinții au obligația de supraveghere, educație sau creștere.

În legătură cu această condiție trebuie lămurite mai multe aspecte.

În primul rând trebuie menționat faptul că vârsta majoratului civil în legislația noastră este aceea de 18 ani. Același efect, al dobândirii majoratului, îl produce însă și căsătoria minorei intervenită înainte deîmplinirea vârstei de 18 ani. În ambele cazuri, aplicabiliatea articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil încetează.Distincțiile pe care le face legislația civilă în ce privește capacitatea de exercițiu, între lipsa totală a capacității de exercițiu a minorului pânăla împlinirea vârstei de 14 ani și capacitatea de exercițiu restrânsă a acestuia între 14 și 18 ani, nu prezintă nici o semnificație în domeniul analizat. În ambele cazuri, copilul fiind minor, răspunderea părinților va putea fi angajată.

O situație care apare frecvent în practică judecătorească este aceea în care minorul a părăsit locuința părinților fără voia acestora, și în timp ce era fugit din căsa părintească a săvârșit o faptă ilicită căuzatoare de prejudicii.

Deși au existat hotărâri judecâtorești în care s-a apreciat că părinții nu pot fi făcuti răspunzători pentru fapta minorului datorită simplei împrejurări că acesta nu mai locuia la ei, totuși orientarea generală a instanțelor de judecâta este în sensul că răspunderea părinților se angajează și nu poate fi înlăturată în cazul menționat, fără o analiză atentă a condițiilor care au dus la părăsirea locuinței de câtre minor.

Altfel spus, răspunderea poate fi înlăturată în acest caz, dacă din cercetarea tuturor condițiilor care au determinat părăsirea locuinței, se face dovada că părăsirea locuinței de câtre minor nu se datorează culpei părinților.

Jurisprudență

Dupa cum s-a arătat în decizia de îndrumare numărul 6 din 17 decembrie 1973 a Plenului Tribunalului Suprem (10), simplul fapt că ladata săvărșirii faptei ilicite părinții nu mai aveau posibilitatea materială dea exercita supravegherea legală, deoarece minorul părăsise locuința, nu esuficient pentru a înlătura răspunderea părinților. În aceasta decizie s-aspus că “săvârșirea unei infracțiuni poate fi impiedicată dacă părinții sau cei în a căror grijă se afla minorul, exercită cum se cuvine o supravegherepermanentă preocupându-se în acest scop că minorul să se afle tot timpulla domiciliul lor. Dar dacă, totuși, minorul a reușit să dispară, săvârșireainfracțiunii poate fi impiedicată dacă, imediat după dispariție, cei cărora le revine supravegherea depun toate diligențele necesare readuceriiminorului dispărut prin cercetări și stăruințe personale sau prin cereri adresate organelor competente pentru că minorul, dispărut de ladomiciliu, să fie găsit.” În continuare se arată că părinții vor fi exonerați de răspundere “dacă totuși s-a exercitat o supraveghere corespunzătoareiar în caz de dispariție a minorului s-a făcut toate diligențele necesare pentru readucerea sa la domiciliu” ori “dacă se va dovedi că deși și-auîndeplinit în mod corespunzător obligația de supraveghere, totuși nu auputut împiedica săvârșirea infracțiunii “ .

Într-o hotărâre judecătorească s-au arătat următoarele: “împrejurarea că părintele cunoscând comportările copilului său minorsub 14 ani, a cerut să se ia de câtre organele competente, măsurile legale necesare pentru a-l impiedică să mai vagabondeze și că luarea unor ataremăsuri a întârziat, nu este de natură să înlăture răspunderea sa pentrudaunele căuzate prin furtul în paguba avutului obștesc săvârșit de acest copil.”

Răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor minori, fiind o răspundere pentru fapta altuia, în cazul în care minorul este cel care a plătit despăgubirea, nici o acțiune în regres a minorului împotriva părinților săi, întemeiată pe articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, nu poate fi admisă.

Răspunderea pentru fapta altuia reprezintă o garanție fată de victimă și nu o cauza de exonerare de răspunderea pentru propria faptă a celui care a cauzat prejudiciul.

În acest sens este și practică judiciară. Astfel, de exemplu, într-o decizie a Tribunalului Suprem s-a arătat că: “conform articolului 1000 aliniatului 2 Codul civil pentru copiii minori răspund părinții dacă locuiesc împreună; privitor la tutore atât Codul civil, Codul familiei, cât și legile speciale nu instituie răspunderi pentru fapta minorului. Ca atare, tutorele nu poate avea calitatea de parte responsabilă ??? pentru pagubele cauzate prin infracțiuni de câtre minorul pus sub tutelă” .

Persoanele menționate, altele decât părinții și înfietorii, ar putea fi făcute răspunzatoare din punct de vedere civil pentru faptele ilicite ale copilului minor, nu însă pe temeiul prezumțiilor prevăzute de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, ci în condițiile generale ale răspunderii prevăzute de articolul 998-999 Codul civil.

În literatura de specialitate s-a susținut că răspunderea părinților poate fi angajată însă și în baza articolului 998-999 Codul civil, căci articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil nu exclude aplicarea dispozițiilor de drept comun în materie, înscrise în articolul 998 și 999 Codul civil. Bineînteles că victima va recurge la aplicarea articolului 998-999 Codul civil, numai în cazurile în care articolul 1000 Codul civil nu poate fi aplicat.

Părinții pot fi exonerați de răspundere, în temeiul art. 1000, alin.5, C. civ , dacă vor proba că au întreprins toate măsurile de prevenire a comiterii de fapte ilicite, inclusiv de anunțare a organelor abilitate pentru că minorul dispărut să fie readus la domiciliul lor . Inlăturarea răspunderii părinților are loc atunci când nu sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii în raporturile dintre minor și victima, respectiv lipsește prejudiciului, fapta nu are caracter ilicit sau prejudiciul s-a produs ca urmare a intervenției uneicauze străine – caz fortuit sau forță majoră precum și fapta unui terț sau a victimei.

În fiecare caz, instanțele judecătorești vor analiza concret, dacă părăsirea locuinței de către copilul minor nu are ca și cauză relele tratamente, lipsa de supraveghere, imputabilă părinților.

A doua situație se refera la cazul când minorul se află temporar în vizita la rude, prieteni, în alte localități, în timpul vacanțelor .

În această situație, răspunderea părinților nu se poate înlătura, întrucât ei au consimțit aceasta părăsire temporară a locuinței comune și trebuiau să asigure supravegherea și educarea copiilor și în acele locuri. În cazul în care minorul este internat în spital, părerile nu sunt convergente în privința răspunderii părințiior, dacă se cauzează un prejudiciu de către minor în acel timp.

Unele instanțe susțin înlăturarea răspunderii părinților pe motivul că aceștia nu aveau posibilitatea materială să-l supravegheze pe minorul aflat internat în spital.

Se argumentează existența răspunderii părinților pe lipsa unei educări și creșteri corespunzătoare asigurate minorului până la internarea sa în spital.

Exista soluții divergente și în cazul când minorul internat într-o școala de reeducare a fugit din școalăși, în timp ce vagabonda, a comis o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

În situația dată, unii autori și chiar unele instanțe s-au pronunțat în sensul exonerării părinților de răspundere pentru fapta altuia (a copilului lor minor), pe motivul că nu au avut locuința comună și, ca atare nu se putea exercită o supraveghere normală a minorului.

Alți autorii și chiar instanțele judecătorești, în ultimul timp au reținut răspunderea delictuală a părinților, motivând soluțiile prin aceea că săvârșirea primelor fapte s-au datorat lipsei de supraveghere, educație și creștere a minorului ceea ce a condus la internarea lui în asemenea centre de reeducare.

De asemenea, rezultatul nesupravegherii și neînlăturării carențelor în creșterea minorului au determinat și comiterea altor fapte după fuga lui din centrele de reeducare.

O situație specială exista atunci când la data săvârșirii faptei ilicite de către minor, părinții sunt arestați preventiv sau execută o pedeapsă privativă de libertate.

Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori suferă un proces de extindere în condițiile actuale ale informatizării societății. Astfel, în literatura juridică recentă s a subliniat, bazat pe studii sociologice și criminologice, că o mare parte dintre persoanele care comit fapte ilicite prejudiciabile sunt adolescenți pasionați de calculator și, uneori, chiar copii.

În reglementarea noului Cod civil, răspunderea părinților pentru prejudiciul cauzat unui terț prin fapta minorului se întemeiază pe neîndeplinirea de către aceștia a obligației de supraveghere. Această idee rezultă din prevederile art.1372 alin.1 din noul Cod civil, care reglementând răspunderea pentru minorului sau a celui pus sub interdicție, arată că, cel care în temeiul legii, al unui contract ori al uneihotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție, răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane. Așadar, ori de câte ori minorul cauzează altuia un prejudiciu, va i angajată răspunderea părinților în sarcina cărora art.493 din noul Cod civil stabilește obligația de supraveghere a copilului. Dispozițiile art.1372 alin.1 din noul Cod civil sunt aplicabile nu doar părinților ci și altor persoane care, în temeiul legii, al unui contract sau al unei hotărâri judecătorești au obligația să supravegheze minorul.

Dispozițiile înscrise în art.1000 alin.2 sunt aplicabile părinților din căsătorie sau din afara căsătoriei, adoptatorului cu efecte depline sau restrânse. Ele nu se aplica tutorilor, curatorilor ori altor instituții de ocrotire întrucât sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse și la alte cazuri. Aceștia vor putea eventual răspunde pentru prejudiciile cauzate de copilul minor în condițiile cerute pentru răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999 Cod Civil).

Secțiunea 3.2. Răspunderea părinților pentru pagubele pricinuite minorului din culpa lor

Potrivit art. 1000 alin. 2 Cod civil: “Tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt reponsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii”. Art.1000 alin. 5 Cod civil dispune: “Tatăl și mama sunt apărați de responsabilitatea arătată mai sus,dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.Așa cum se remarcă îndeobște, faptul că, de regulă, tatăl răspunde pentru prejudiciilecopiilor minori, în timp ce mama ar răspunde după moartea tatălui, își are explicația în aceeacă, până la intrarea în vigoare a Codului familiei, titular al ocrotirii părintești era tatăl. Textul afost însă abrogat implicit prin proclamarea principiului egalității dintre soți. (art. 1 alin. 4, art.25 si art. 97 Codul familiei).

Potrivit art.1384 alin.4 din Codul civil francez, tatăl și mama, cât timp exercită autoritatea părintească, sunt solidari responsabili de prejudiciul cauzat de copiii minori care locuiesc cu ei. Aceste prevederi au fost interpretate restrictiv de către practica judiciară franceză, din soluțiile pronunțate desprinzându-se ideea că formularea foarte clară a art.1384 alin.4 din Codul civil francez care se referă la ,,tatăl și mama” copilului ,,cât timp ei exercită autoritatea părintească”exclude o interpretare extinctivă a acestui text care se aplică numai acestora, nu și altor persoane precum, tutorele, bunicii, frații și surorile, unchii și mătușile. Tot în practica judiciară condiția coabitării copilului cu părinții săi a fost apreciată în sens larg aratându-se că prezența copilului într-un stabiliment școlar, chiar și în regim de internat, nu suprimă coabitarea copilului cu părinții săi în sensul art.1384 alin.4 din Codul civil francez. Deasemenea s-a decis că nu încetează cobitarea copilului cu părinții săi în cazul în care acesta a fost încredințat temporar într-un centru medico-pedagogic sau de vacanță.

Fundamentarea răspunderii părinților pentru faptele copiilor lor minori a fost larg discutată în doctrină și jurisprudență. Opiniile formulate au întemeiat această răspundere pe neîndeplinirea de către părinți a obligației de supraveghere a copiilor lor minori , pe neîndeplinirea obligației de supraveghere și a celei de educare a copilului sau pe neîndeplinirea obligației de supraveghere și a celei de creștere a copilului minor.

Răspunderea părinților este o răspundere civilă delictuală, indirectă, respectiv pentru fapta altei persoane și intervine atunci când sunt îndeplinite anumite condiții.

Condițiile generale ale răspunderii părinților sunt: existența prejudiciului, a faptei ilicite a minorului și a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, iar condițiile speciale sunt: copilul să fie minor și să aibă locuința la părinții săi.

După ce s a făcut dovada îndeplinirii acestor condiții acționează tripla prezumție legală referitoare la:

– fapta ilicită a părinților constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor privind supravegherea, educarea sau creșterea minorului;

– existența raportului de cauzalitate între fapta părinților și fapta ilicită a minorului

– și existența vinei părinților în neîndeplinirea obligațiilor.

Responsabilitatea deplin de drept a tatălui și a mamei pentru pagubele cauzate de copilul lor minor ce locuiește cu ei nu etse subordonată existenței unei culpe a copilului, fiind suficent pentru angajarea răspunderii instituite prin prevederile art.1384 alin.4 din Codul civil francez ca minorul să fi comis un act care să fie cauza directă a pagubei invocate de către victimă.

Părinții sunt răspunzători pentru pagubele pricinuite minorului din cupla lor cu ocazia administrării bunurilor acestuia (art.141 Codul familiei), fiind vorba despre răspunderea întemeiată pe principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998-999 Cod civil. Dacă părinții au administrat împrună și de comun acord bunurile minorului răspunderea lor este solidară (art.1003 Cod civil).

Părinții răspund integral pentru fapta copiilor minori. Dacă minorul a împlinit 14 ani victima se poate îndrepta fie împotriva minorului fie împotriva părintelui, fie împotriva ambilor, care vor răspunde solidar.

Părintele care a reparat prejudiciul cauzat de minor are acțiune în regres împotriva acestuia pentru recuperarea a ceea ce a plătit pentru el.