Drepturile Si Indatoriile Parintesti

Cuprins

Capitolul I. Familia – notiune si concept……………………

1.1 Conceptul de Familie……………………

1.2 Conceptul de părinte……………………

Capitolul II. Conceptul de autoritate parinteasca……………………

2.1 Noțiunea de autoritate părintească……………………

2.2 Autoritatea părintească în dreptul francez și în dreptul din Quebec……………………

2.3 Autoritatea părintească în dreptul altor state……………………

Capitolul III. Autoritatea parinteasca in dreptul civil roman……………………

3.1 Autoritatea părintească în Noul Cod Civil……………………

3.2 Durata autorității părintești……………………

3.3 Îndatorirea de respect……………………

3.5 Neînțelegerile dintre părinți……………………

3.6 Conținutul autorității părintești……………………

Capitolul IV. Drepturile si indatoririle parintesti……………………

4.1 Îndatoririle specifice……………………

4.2 Măsurile disciplinare……………………

4.3 Drepturile părintelui minor……………………

4.4 Religia copilului……………………

4.5 Numele copilului……………………

4.6 Supravegherea copilului……………………

4.7 Relațiile sociale ale copilului……………………

4.8 Înapoierea copilului de la alte persoane……………………

4.9 Locuinta copilului……………………

4.10 Schimbarea locuinței copilului……………………

4.11 Schimbarea felului învățăturii ori al pregătirii profesionale……………………

4.12 Obligația de întreținere……………………

4.13 Independența patrimonială……………………

4.14 Administrarea bunurilor copilului……………………

Capitolul V. Exercitarea autoritatii parintesti……………………

5.1. Modul de exercitare a autorității părintești……………………

5.2. Exercitarea autorității părintești în caz de divorț……………………

5.3. Copilul din afara căsătoriei……………………

5.4. Învoiala părinților……………………

5.5 Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte…………………….

Capitolul VI. Decaderea din exercitiul depturilor parintesti……………………

6.1. Condițiile decăderii din exercițiul drepturilor părintești…………………………………………

6.2. Întinderea decăderii……………………

6.3. Obligația de întreținere……………………

6.4. Instituirea tutelei……………………

6.5. Redarea exercițiului drepturilor părintești…………………..

Capitolul VII. Concluzii de lege ferenda……………………

Bibliografie……………………

INTRODUCERE

A aduce pe lume o ființă umană și a o îndruma din copilărie până la maturitate este în cele mai multe cazuri un proces plin de dificultăți probleme, atât pentru părinte cât, pentru copil .

Maioritatea adulților acceptă această provocare cu bucurie si cu nerăbdare destinul biologic . Conceptul de a fi părinte include acele aptitudini care sunt necesare pentru a duce cu succes copilul la maturitate . Există o oarecare contradicție în acest lucru

timp ce sfaturile pentru părinți abundă în multe forme , de la cărți și reviste specializate , până la cursuri educaționale și experiențe personale transmise de membri familiei bine intentionati, doar atunci când ai un copil poți învăța cum poți fi părinte.

Un bun părinte se străduiește să asigure siguranța si sănătatea fizică a copiilor , precum si dezvoltarea lor emoțională , mintală spirituală . Este posibil ca aceasta să nu implice aproape deloc predare directă , o mare parte a indrumării pe care părinții o dau copiilor este preluată din atitudinile lor. Astfel dacă un părinte reacționează cu calm

cu încurajare la

eșec , copilul va învăța ca a eșua în unele lucruri face parte din viață că important este sa te straduiesti mai mult cu următoarea ocazie . O asemenea lecție va ajuta copilul să își dezvolte încrederea în sine

Dezvoltarea încrederii în sine , a respectului de sine a conștiinței de sine a copiilor, conștientizarea limitelor si dezvoltarea unei rațiuni sănătoase cu ajutorul parintelui sunt deasemenea atributele unui bun părinte

La fel este și încurajarea comportamentului de bun cetățean copii să fie conștienți de nevoile altora , să fie încurajați să dezvolte o atitudine responsabilă față de societate ca întreg si față de mediu . La fel de important este și procesul delicat de a permite copiilor să iși dezvolte personalitățile lor unice și să iși împlinească potențialul , oricare ar fi aptitudinile lor .

A susține personalitatea lor în curs de dezvoltare a copiilor , a le permite să iși exprime individualitatea si a da sens identității lor unice este responsabilitatea primară a părintelui.

Din fericire, din punctul de vedere al părintelui, aproape tot timpul aceasta implică un comportament rebel din partea copilului, în special în timpul adolescenței când copii încep să tânjească după indepenență caută mijloace de a se exprima.

Părinții din ziva de azi întâmpină unele dificultăți cu care .
bunicii lor si nici chiar părinții lor nu au avut de-a face, cel puțin 171€ aceeași măsură.

Alcoolismul în rândul adolescenților, dependența de droguri relațiile sexuale între minori sunt doar câteva dintre problemele care pot avea efecte devastatoare asupra unei familii. Una din cele mai dileme întâmpinate azi de părinți este cât control și câtă libertate să 1 c acorde copiilor.

In căutarea răspunsurilor la aceste intrebări, părinții pot să spere în mod naiv că vor găsi o formulă de rezolvare rapidă sau o solutie globală.

0 asemenea generalitate nu există până la urmă creșterea celor mici depinde de fiecare părinte, câtă încredere au ei în copii si câtă încredere au aceștia în ei.

Părinții trebuie să găsească soluții care să se potrivească circumstanțelor lor particulare.

Dacă liniile de comunicare sunt păstrate deschise din fragedă copilărie rezolvarea acestor probleme va fi mult mai ușoară decât dacă nu există dialog.Deși părinții sunt principalii ingrijitori ai copiilor ei nu sunt singurii responsabili de aceștia.

Profesori, medici de familie, preoți și societatea ca întreg au un interes în modul de creștere a copiilor. Când apar dificultăți care par insurmontabile, în special în anii problematici ai adolescenței, părinții pot cere ajutor de la agenți din exterior.

Oricare dintre cei menționați mai sus fiind capabil să îi îndrume pe părinți si pe copii către o soluție.

Mulți devenind părinți doresc cu ardoare să reușească în acest rol extrem de important.Dorim să oferim copiilor noștri o viață mai bun decât am avut noi.

in acest scop, părinții, încearcă să le asigure orice avantai material, educațional si cultural posibil.Programează nerăbdători ore fotbal, balet, artă, muzică, unii părinți chiar încearcă să se mute în zOnt; unde există școli mai bune și oameni cumsecade.și totuși, de multe ori. sc, pare că unora le scapă ceva.Simt că uneori nu se ridică la sarcinii de a fi părinte și, practic, poate că unii chiar nu reușesc.

Deși probabil, în circumstanțe obișnuite, au ceea ce este neec.- pentru a fi părinți excelenți, mulți dintre ei nu sunt pregătiți pentru efectele copleșitoare, pe dezintegrarea dezorganizarea treptată a societății le exercită asupra familiilor noastre.Acest efect de bulgjue de zăpadă care ne afectează din ce în ce mai mult viața de zi cu zi tace din calitatea de a fi părinte o sarcină mult mai dificilă decât era pentru părinții noștri.Drogurile periculoase, care dau dependență, ajung din ce în ce mai ușor la îndemâna tinerilor și copiilor.Infracțiunile Și violența

fac din mersul la școală, uneori, chiar o aventură periculoasă.Scolile însele amplifică, de multe ori, problemele din familie, punând accent pe afectivitate în pofida ratiuniiși considerând adesea că problema se află în jumătatea de teren a părinților – fapt care intensificăranchiuna nesimțită, în multe cazuri, de copii la adresa celor care le-au dat viață.

Părinții muncind pentru a asigura cele considerate necesare traiului si pentru a-și atinge scopurile proprii, ajung deseori în situația de a-și lăsa copii singuri timp de mai multe ore pe zi.Acest lucru reprezintă o provocare nemaťintălnită pentru familiile de azi, indiferent că au în componență unul sau doi părinți.

O persoană rațională va căuta orice soluție pentru a ieși din acest impas. Eforturile în acest sens ce concretizează în grupuri de interes și forme de supraveghere a copiilor, sau în terapie si grupuri de susținere pentru părinți, toate acestea în țările dezvoltate intâmplându-se de mult timp. Gândindu-ne la toate care stau la dispoziția părintilor, putem ajunge să credem că lucrul care de obicei rămâne în afara planificării ar putea fi cel mai important dintre toate: relațiile.Relațiile dintre părinți, între ei, și cele cu copii lor dezvăluie o mare parte a problemelor, atunci când privim familia ca fiind unitatea emoțională de bază.

Poate o reacție naturală pentru unii părinți este aceea de a nu se gândi prea mult la problema relațiilor, deoarece majoritatea reprezintă, în multe cazuri, apogeul unui lung șir de generații caracterizate de ruptură.Mulți părinți nu au avut relații satisfâcătoare cu părinții lor, și nici aceștia cu ai lor și de aceea li se pare uneori că așa trebuie să stea lucrurile, este normal să fie așain consecință au transferat automat această stare de distantare în relațiile lor cu copii, mulți oameni poate că nici nu cunosc altă formă de a se comporta în familie.

Chiar si atunci când între părinți tânăra generație nu intervine acea ruptură despre care aminteam, rareori se dă dovadă de eficiență în partea de relații a rolului de părinte.Au tendința de a se concentra prea mult sau prea puțin asupra copiilor.Se luptă cu ei, îi conduc cu mână forte sau depind prea mult de ei.

Deseori caută sfaturi la alte persoane, atunci când ceea ce trebuie să clarifice cu adevărat este ce gândesc ei inșiși despre o problemă dată.

Relațiile personale sunt de cele mai multe ori cheia succesului individual asigură o platformă de lansare a generațiilor
următoare.Aptitudinile de bază pentru lansarea unor relații funcționale pline de substanță sunt preluate de copii pe măsură ce cresc în mijlocul familiilor.Mai mult ca niciodată trebuie să înțelegem acum unele lucruri despre familiile noastre și despre relațiile din cadrul lor, pentru a ne

rezolva problemele individuale și, în special, pentru creșterea copiilor în societatea de azi.

Multe dintre marile probleme ale societății precum vagabondajul, bandele, sectele, violența, dependența de droguri, divorțul, sarcina la adolescente si chiar unele afecțiuni au originile în sistemul de relații – familia – în interacțiunile din cadrul acesteia.

A fi un părinte eficient perioadă agitată depinde în mare măsură de relațiile pe care acest părinte le-a avut cu părinții săi, cu restul familiei de origine si cu generațiile anterioare.Părinții nu pot fi buni părinți decât în măsura în care au fost fii sau fiice bune si au avut la rândul lor buni părinți.Acest lucru seamănă uneori cu o reacție în lanț.Nu se cere perfecțiune, ci uneori trebuie doar acordată atenție stabilirii unor relații corespunzătoare cu părinții, copii si celelalte rude.Astfel talentul de a fa părinte se va dezvolta semnificativ.

Emanciparea sexuală creșterea ratei divorțurilor au adus creșterea numărului de familii cu un singur părinte.Un părinte singur are responsabilități si dificultăți decât familiile nucleare tradiționale.

Familiile uniparentale au de obicei probleme financiare Și cad adesea în grupul familiilor cu venituri reduse.Pe lângă probelmele financiare, găsirea unui loc de muncă care să permită petrecerea unui număr de ore rezonabil cu copilul si găsirea unui ingrijitor calificat

iubitor se adaugă la stresul obișnuințelor responsabilității de părinte.

Cei care se hotărăsc să aibă copii crească singuri (spre deosebire de cei care, din cauza unor circumstanțe ce nu pot fi schimbate, devin părinți singuri) iși apără dreptul de a face acest lucruinsă multe persoane sunt adesea ingrijorate in ceea ce privește drepturile copiilor de a fi crescuți în familii tradiționale prețul pe care ei îl plătesc dacă nu se întâmplă așa.

in toate cazurile, educația adecvată oferită copiilor este mai importantă și, în același timp, mai dificilă acum în lumea modernă decât a fost vreodată .A fi un bun părinte presupune educarea copiilor în așa fel încât aceștia să dobândească o siguranță interioară pentru a fi capabili să facă față schimbărilor, greutăților, dificultăților de care se vor izbi fără îndoială în cursul vieții.Mai mult, copii crescuți atmosferă caracterizată prin relații amicale, plăcute, apropiate cu părinții lor sunt mult mai bine pregătiți pentru a interacționa cu alte persoane în viață, în cercurile de cunoștințe, în cadrul societății si așa mai departe.

Pentru a fi părinte nu trebuie să ai o calificare anume, însă este una dintre cele mai importante sarcini pe care o poate avea cineva, copilul fiind atât lucrul cel mai de preț viitorul acesteia cât si un membru al societății de mâine pe care noi toți o dorim mai bună.

Felul în care este crescut un copil nu îl afectează doar pe individ, ci reprezintă unelement important în modelarea societății ca întreg.

Capitolul I

FAMILIA NOȚIUNE ȘI CONCEPT

Conceptul de Familie

Familia constituie unul dintre factorii primordiali cu conotații în multe domenii. Pornind de la domeniul social o regăsim tratată cu importanța de rigoare din punct de vedere juridic, psihologic, social, economic și religios.

Pentru a înțelege mai bine domeniul psihologiei familiei trebuie să înțelegem mai întâi ce este acela un cuplu, o căsătorie și o familie. Printr-un cuplu înțelegem din punct de vedere psihologic o structură bipolară de tip biopsihosocial, bazat pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt.

Căsătoria este un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, un proces de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și al finităților inconștiente de autocunoaștere prin intercunoaștere. Prin familie înțelegem o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi uniți prin legături de căsătorie și/sau partenere realizînd, mai mult sau mai puțin, latura biologică și sau cea psihosocială.

Psihologia familiei este un domeniu al psihologiei mai nou apărut ce a devenit, de-a lungul timpului de o importanță deosebită. Ca definiție psihologia familiei poate fi un domeniu ce se ocupă cu studiul teoretic și aplicativ al mecanismelor psihologice ale constituirii, menținerii și disoluției familiei, precum și al proceselor și fenomenelor ce au loc în cadrul unei familii.

Structura familiei

În concepția psihiatrului argentinian Salvador Minuchin, structura familială este un set invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează. Pentru menținerea integrității și menținerea funcționalității unei familii este nevoie ca structura acesteia să fie flexibilă, să reziste la schimbare până la un anumit punct, dar în același timp să se adapteze atunci când circumstanțele o cer. Acest lucru se poate realiza prin intermediul subsistemelor familiale, acestea fiind fie indivizi singuri, fie diade (exemplu mamă-copil, soț-soție) cele mai importante subsisteme familiale sunt: subsistemul adulților, subsistemul paternal și subsistemul fratriilor.

Subsistemul adulțiilor numit și marital sau al soților, acesta include cei doi soți are rolul principal de a modela intimitatea și angajamentul. Pentru aceasta este nevoie de abilități cum sunt complementaritatea și acomodarea reciprocă, cu alte cuvinte aceasta însemnînd, ambii soți simt că pot fi independenți, dar în același timp și că sunt împreună. Acest subsistem poate stimula învățarea, creativitatea și creșterea ducînd, astfel la acomodarea reciprocă, mai precis la susținerea aspectelor pozitive ale partenerului și la actualizarea aspectelor creative ale acestora, aspecte inactive până atunci. Subsistemul marital are nevoie de protecție față de cerințele și nevoile altor sisteme cum ar fi de exemplu situația cuplurilor cu copii pentru a-și oferi unul altuia suport emoțional. Pot apărea dificultăți de relaționare între soți de exemplu, atunci când unul dintre aceștia insistă în urmărirea propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg.

Subsistemul paternal se formează atunci când se naște primul copil și cuprinde părinții dar și membrii familiei extinse (de exemplu bunica). Responsabilitatea acestui subsistem este mare și constă în a crește copii a-i ghida, a stabili limite și a-i disciplina. Acum apar dificultăți, pentru că adultul este în același timp partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar și părinte pentru copil însă nu întotdeauna aceste două tipuri de funcții sunt eficient îmbinate. Dificultățiile apărute în subsistem, duc la destabilizarea cuplului marital prin atragerea unui copil în interiorul acestuia sau la izolarea copilului de către cuplul marital. Acțiunile exterioare asupra copilului sau modificările în evoluția acestuia duc la efecte și asupra subsistemului paternal chiar și asupra celui marital.

Subsistemul fratriilor este format din copiii din familie oferindu-le acestora primul grup social în care cu toții sunt egali. Sistemul fratriilor învață copiii să negocieze, să coopereze, să cunoască competiția și submisivitatea, suportul reciproc și atașamentul față de prieteni. Copiii preiau astfel diferite roluri și poziții în familie, fiindu-le necesare în evoluția lor ulterioară în viață.

Funcțiile familiei

Familia are un rol important în societate, îndeplinind mai multe funcții. Principalele funcții ale familiei sunt: economică, juridică, de socializare, de solidaritate și sexual-reproductivă.

• Funcția economică joacă un rol important prin asigurarea resurselor materiale, financiare, necesare existenței familiei. O dată îndeplinită corespunzător, funcția economică dă libertatea familiei de a se concentra și a îndeplini și celelalte funcții. Această funcție este realizată de cei doi soți prin aducerea veniturilor în urma exercitării unor profesii, prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte prin transmiterea profesiei și/sau susținerea copiilor în alegerea profesiei.

•Funcția juridică se manifestă, în principal, în dreptul domestic exercitat de capul familiei. Tatăl putea să pedepsească cu moartea pe copilul care-i nesocotea porunca. Când fata făcea rușine părinților, tatăl putea s-o omoare (mudardea la ciora). Neamurile erau de acord cu acesta. Tatăl fetei putea bate ginerele, când nu se purta bine cu fata sau cu altă femeie. Bărbatul putea și el să-și pedepsească soția (mardi), în caz de necredință (luhakirdasap). De obicei însă, el nu trebuia să-și facă singur dreptate (mudaraptu), ci să apeleze la sprijinul familiei soției, la socru și la cumnați. (obicei al ginților matriarhale albaneze).

• Funcția de socializare este tradusă ca fiind funcția de educare în scopul asimilării de către copii, dar și de ceilalți membri ai familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Rolul funcției de socializare este de a integra în societate persoana (copilul), prin educația făcută la toate nivelele cum ar fi: material, fizic, psihologic, moral și spiritual. Această funcție are grade diferite de manifestare, de la o familie la alta în funcție de preocuparea într-o mare sau mai mică măsură privind educarea membriilor săi.

• Funcția de solidaritate constă în asigurarea unității și stabilității familiei, implicând manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a dezvoltării intimității, a ajutorării și susținerii reciproce de-a lungul timpului. Această funcție are un grad din ce în ce mai slab de manifestare în zilele noastre, fapt dovedit prin creșterea ratei divorțurilor, a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale.

• Funcția sexual-reproductivă are în vedere satisfacerea sexuală reciprocă a celor doi soți și a ducerea pe lume a copiilor. Cele două componente ale acestei funcții sunt tratate diferit în funcție de familie punându-se accentul fie pe împlinirea sexuală în unele familii, în timp ce în alte familii se acordă o importanță deosebită aducerii pe lume a copiilor. Realizarea acestei funcții depinde și de factori cum ar fi gradul de cultură, avut de cei doi parteneri, gradul și tipul de educație primit de influențele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi soți. S-a constatat că în zilele noastre, în societățile mai avansate economic, cuplurile și familiile tind să pună accent din ce în ce mai mult pe împlinirea afectiv-sexuală în detrimentul celei reproductive.

Cele mai importante criterii pentru identificarea și înțelegerea tipurilor de familii sunt: criteriul numărului de parteneri, criteriul numărului de părinți, criteriul numărului de copii, criteriul orientării sexuale ale celor doi parteneri și criteriul apartenenței culturale a partenerilor. În lucrarea noastră am pus în discuție numai acele criterii ce au legătură cu latura juridică a familiei și mai ales cu exercitarea autorității părintești.

Criteriul numărului de parteneri care formează familia aduc în discuție familiile poligame și monogame. Familiile poligame sunt de două tipuri: familii poliandrice și familii poliginice. Familiile poliandrice sunt acele familii unde femeia are dreptul să se căsătorească cu mai mulți bărbați sau unde există mai mulți parteneri bărbați. Familiile poliginice sunt cele unde există mai multe partenere femei, bărbații având dreptul de a alege mai multe soții. Caracteristic acestor familii poligame este numărul de copii mare. Poligamia este întâlnită la unele popoare ce promovează după caz sexul masculin sau feminin pentru a proteja societatea. Familiile monogame sunt acele familii în care un bărbat sau o femeie au dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. Monogamia poate fi serială, adică în cazul decesului partenerului sau al divorțului, partenerul rămas se poate recăsători. Sau poate fi monogamie strictă atunci când partenerul nu mai are dreptul de a se recăsători. Societatea are un rol important în ceea ce privește stabilirea dreptului de căsătorie cu unul sau mai mulți parteneri, astfel societatea românească promovează monogamia serială. Tot în cadrul monogamiei, distingem alte două tipuri de familii:familii nucleare , familii extinse și familii de origine. Familiile nucleare sunt formate din cei doi soți și copii lor necăsătorți. Acest tip de familie cel mai întâlnit și mai dorit în toate societățile pentru că există un grad mai mare de intimitate, de satisfacere a nevoilor sexual-afective, de siguranță și stabilitate și unde relațiile democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială sunt realizate mai ușor. Familiile extinse sunt formate din mai mulți membrii ai familiei ce locuiesc în același spațiu și care reprezintă două sau trei generații:frați, părinți, bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie este format în cele mai multe cazuri din două familii nucleare de exemplu doi soți cu unul sau doi copii care locuiesc împreună cu părinții unuia dintre soți sau doar cu un părinte sau un alt exemplu poate fi o familie nucleară care locuiește cu o soră sau un frate căsătorit sau nu, cu sau fără copii. Familia extinsă se întâlnește cel mai mult în societățiile tradiționale caracterizate prin conservatorism, al regulilor și tradițiilor familiale. Acest tip de familie impune reguli de organizare și funcționare stricte, astfel familia cea mai în vârstă va fi cea care stabilește aceste reguli, iar cel mai în vârstă bărbat va fi considerat capul familiei, luând deciziile importante în familie.

Datorită celor relatate mai sus, a conservatorismului, tânărul cuplu ajunge de multe ori să intre în conflict cu cuplul paternal cu care conviețuiește ducând astfel la scăderea intimității și satisfacerii maritale. Uneori se poate ajunge chiar la disoluția cuplului nou constituit, datorită neînțelegerilor apărute în relația cu părinții uneori aceasta fiind prea rigidă privind păstrarea vechiilor obiceiuri. În alte cazuri se poate ajunge la disoluția cuplului parental datorită perturbării relațiilor existente și producerea de tensiuni, conflicte provenite din partea cuplului tânăr. Alteori relațiile dintre familiile nucleare se deteriorează după apariția copiilor (nepoțiilor) deoarece bunicii preiau un rol conducător al familiei având tendința de a deveni părinți atât pentru nepoți cât ți pentru părinții acestora, ducând astfel la neclarități și confuzii de rol atât pentru părinți cât și pentru copii, aceștia nemaiștiind pe cine și când să mai asculte. Familia extinsă prezintă și avantaje semnificative. Astfel fiind mai mulți membrii în familie există o mai mare varietate de modele de comportament ce pot fi adoptate de copii. Deasemenea, o familie extinsă poate asigura sentimente mai trainice de apartenență și siguranță, contribuind la o dezvoltare psihică bună a copiilor. Mai multe persoane într-o familie permit un mai bun atașament al copiilor, fapt deosebit de important în dezvoltarea lor emoțională având un nivel crescut de încredere în sine și abilități de relaționare cu ceilalți. Familia extinsă având un număr mai mare de membrii pot face mai ușor față la sarcinile gospodărești dar și la crizele familiale apărute. Avantajele se măresc cu cât fiecare membru al familiei își cunoaște și își duce la bun sfârșit rolul pe care îl are și respectă nevoile și relațiile celorlalți, mai ales intimitatea. Familia de origine este un alt tip de familie fiind reprezentată de familia în care s-a născut persoana adică părinții și frații acesteia.

Criteriul numărului de copii ne dă un număr de patru tipuri de familii: familia fără copii, cu un singur copil, cu doi copii și cu trei sau mai mulți copii. Familia fără copii este un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. Acest tip de familie este în număr din ce în ce mai mare în zilele noastre deoarece apare fenomenul de întârziere a momentului nașterii unui copil în cuplu. Motivele ar fi:partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor o perioadă mai lungă de timp, să testeze stabilitatea relației lor pentru a nu avea eșecuri printr-un divorț, doresc să se realizeze economic, financiar (obținerea unui serviciu, cumpărarea unei locuințe etc.).

Alte motive ca familia să nu aibă copii ar fi și folosirea din ce în ce mai mult a metodelor contraceptive, conștientizarea greșelilor educative făcute de părinții partenerilor ce formează cuplul actual, creșterea ratei divorțurilor, mutarea atenției mai mult pe împlinirea profesională a celor doi parteneri, stresul ridicat datorită creșterii timpului petrecut la serviciu ducând astfel la scăderea capacității reproductive și a intimității în cuplu, reorientarea femeilor către o viață personală și profesională ducând astfel la amânarea rolului matern. Familiile fără copii, în majoritatea cazurilor se caracterizează printr-o intimitate foarte mare, având o legătură emoțională foarte strânsă între parteneri.

Familia cu un singur copil este foarte des întâlnită fiind tipul de familie care împlinește nevoia de paternitate a partenerilor dar face ca să nu fie suprasolicitată economic și psihologic. În cazul în care familia este funcțională, echilibrată, copilul se dezvoltă normal el, simțind nevoia unui frate sau a unei surori. În cazul în care copilul nu va avea un văr (verișoară) pentru a ține loc de frate sau soră el își va dori prieteni, devenind în funcție de caracteristicile sale personale timid, izolat sau dimpotrivă sociabil. În funcție de atenția acordată de ambii părinți copilului, acesta are șanse de a fi răsfățat sau nu. Datorită părințiilor ce investesc emoțional mai mult decât trebuie în copilul lor acesta, poate să rămână în starea de copil pentru mai multă vreme, deși fizic devine adult. În cazul în care copilul trăiește mai mult între adulți, acesta interiorizează ușor trăirile lor ducând astfel la conflicte interioare și la întârzierea sau accelerarea maturizării. Când beneficiază de toate resursele familiei, copilul se va dezvolta armonios atât fizic cât și psihologic, iar în cazul în care acestea sunt diminuate de exemplu dacă intimitatea între parteneri are de suferit (relațiile de afecțiune s-au răcit, există conflicte sau boli etc.), copilul unic va fi ușor atras în coaliții cu unul dintre părinți împotriva celuilalt. Există în număr mare familii în care mama se coalizează cu copilul împotriva tatălui, datorită rolului timpuriu ce îl are mama în relația cu copilul dar există și familii în care tata coalizează cu copilul împotriva mamei în acest caz mama având perturbări majore de comportament datorate de exemplu unor boli fizice sau psihice. În aceste cazuri copilul poate substitui rolul de partener sau de confident în funcție de sexul copilului și de nevoile neîmplinite ale părintelui. Astfel copii dezvoltă un atașament exagerat față de părinte (sau părinți), fapt ce va determina dificultăți în asumarea rolului de parteneri în viitoarele lor relații.

Familia cu doi copii este un tip de familie apreciată și foarte întâlnită pentru că prezintă marele avantaj că frații învață să se accepte, să se iubească, să colaboreze și să negocieze. Astfel rolurile în casă sunt împărțite pe sexe sau ordinea nașterii. Între cei doi frați apare fenomenul de competiție, aceasta fiind mai ales pentru dragostea părinților și pentru resursele materiale. Atunci când frații sunt apropiați ca vârstă competiția este mult mai evidentă dar, ea nu este o competiție negativă ci stimulează abilitățile de negociere și de a face față societății unde copilul va întâlni diverse situații. Există o importanță în ceea ce privește și sexul copiilor în manifestarea afecțiunilor dar și a conflictelor, în cazul în care copii sunt de același sex afecțiunea înclină mai degrabă către prietenie contribuind la formarea unor tendințe homosexuale iar dacă aceștia sunt de sexe diferite uneori afecțiunea este amestecată cu sentimente erotice, reprimate de tabu-ul incestului sau nu aceasta depinzând de atitudinea părinților și în acest tip de familie pot apărea coaliții, cele mai frecvente fiind între mamă și copii sau mamă cu un copil și tatăl cu celălalt.

Familia cu trei sau mai mulți copii are o caracteristică importantă, aceasta fiind că frații au mari șanse să se formeze unul după celălalt, și să se crească unul pe celălalt. În cazul în care resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, primul copil va avea sarcini asemănătoare cu cele ale părinților îngrijindu-se de gospodărie dând ajutor la creșterea celorlalți copii și lucrând atunci când devine adult acesta numindu-se și copil parental oricare dintre copii din fratriile numeroase poate deveni parental, dar șansele cele mai mari le are primul. Rolul de copil parental poate fi adaptativ în cazul familiilor ce au o bună funcționare sau neadaptativ, în cazul familiilor cu probleme, când părintele renunță la rolul său și copilul va fi nevoit să îl preia. Copiii parentali se pot simți supraîncărcați, pot simți că sunt depășiți de sarcini, fiind încercați de sentimente copleșitoare de vinovăție și neputință, care pot duce la tulburări afective sau boli psihogene. Copii parentali când devin adulți își continuă acest rol de îngrijire, inclusiv față de proprii parteneri inclusiv în familile pe care le vor constitui. Un alt fenomen pe care îl întâlnim în familile cu trei sau mai mulți copii este acela al copilului mijlociu ce se simte ignorat emoțional, neglijat dezvoltând sentimente de fustrare, neîncredere în sine, furie, acestea ducând la apariția unor tulburări de comportament și alte simptome cum ar fi dificultăți în relaționare, insuccese școlare și profesionale, inclusiv boli. Copilul cel mic poate fi apăsat de nevoile familiei, pe care mai mult le simte, decât le înțelege, aceasta ducând la refularea trăirilor în timpul somnului, având coșmaruri, vorbind în somn.

Conceptul de părinte

Nu găsim nicăieri în lege o definiție a noțiunii de ”părinte”. Noul cod civil ne spune, în articolul 261, doar că Părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori. În același sens, în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, găsim, la articolul 5 alin. 2, o mențiune cu privire la aceleași drepturi și obligații ale părinților față de copii: Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama de interesul superior al acestuia. Or, acei copii concepuți din întâmplare nu au și ei dreptul de a avea părinți care să le ofere îngrijire așa cum toți copiii doriți și așteptați au? Ba da, indiferent de maniera în care au venit pe lume și de întâmplarea prin care au apărut, toți copiii au aceleași drepturi, iar părinții lor au aceleași obligații față de ei în ce privește creșterea și educarea.

În Legea 272/2004, lucrurile par să se repete în mod obsesiv, parcă expres pentru a ne face să înțelegem importanța „profesiei” de părinte, atribuțiile și sarcinile celor care au copii. Mai multe articole tratează aceeași chestiune cu privire la obligațiile părinților, reluată de fiecare dată prin adăugarea câte unui nou element. Articolul 30 alin. 2 spune că Părinții au obligația să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute în prezenta lege.  Puțin mai jos, din articolul 31 alin. 2, aflăm din nou că Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său. Dar care este acest interes superior al copilului și cum este privit el în cazurile în care copiii vin pe lume din întâmplare? În orice fel de situație ce implică existența unui copil, oricine are posibilitatea de a oferi sprijin acestuia în vederea dezvoltării lui trebuie să o facă. Iar dacă părinții nu sunt cei care, în mod normal, ar trebui să se îngrijească de copiii lor, cu toții avem posibilitatea de a anunța slaba gestionare a relației dintre un părinte și copilul său, cu scopul de a restabili echilibrul din toate punctele de vedere în viața acestuia. Cu toate că părinții sunt liberi să aleagă maniera în care își cresc și educă propriul copil, comunității vecine îi este atribuit dreptul de a interveni atunci când este necesar, tocmai pentru a asigura în orice moment realizarea interesului superior al copilului. Posibilitatea de manifestare a propriului stil de comportament în relația cu copiii a dus la nenumărate cazuri în care copilului nu îi este asigurat traiul dovedit prin drepturile prevăzute în lege. Așa se face că zilnic aflăm povești triste în care părinții sunt cei dintâi care le încalcă drepturile micuților. Cel mai adesea, dreptul la educație este inhibat, și, ca o consecință a retragerii copiilor de la școală sau chiar a neînceperii acestui stadiu obligatoriu din viața fiecărei persoane, părinții ajung să încalce și dreptul copiilor la protecția împotriva exploatării lor de orice natură. Lucruri pe care un părinte nu ar putea să le facă propriului copil, datorită însuși statutului său de ființă care dă viață unei alte ființe, el le face. Își trimite copilul la muncă forțată, îl învață să cerșească, îl predă traficanților, îl neglijează și îl abuzează. Și mai ales, mult mai frecvent, îi aplică rele tratamente capabile să îi pună viața în pericol, deși în Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului, la art. 90, este menționat expres: Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum și privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie cât și în orice instituție care asigură protecția, îngrijirea și educarea copiilor.

Noțiunea de părinte nu poate fi gândită separat de noțiunea de copil/urmaș, după cum noțiunea de educator nu poate fi gândită independent de noțiunea de educat. Relațiile dintre părinți și copii se construiesc prin comportamente specifice, elaborate și consolidate în direcția unor obiective derivate din idealul educațional al etapei sociale pentru care se proiectează urmașii noii generații.

Sursa principală și faza initială a relațiilor dintre părinți și copii rezidă, în structura personalității părinților, în comportamentele lor, în trăsăturile caracteriale, atitudini manifeste, tip de temperament. " Părinții trebuie să cunoască, să devină conștienți de influența pe care o exercită prezența lor în viața copilului și, de asemenea să fie convinși de o nouă educație ce trebuie dată copilului pentru că societatea actuală este diferită de cele precedente și poate că, societatea viitoare va fi mult mai diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător."

A fi parinte înseamnă ca tinerii care își întemeiază o familie să își asume responsabilități, roluri și funcții. Funcția de părinte este un status social dublat de rolul corespunzător, ca toate rolurile și profesiile, pe care oamenii le desfășoară în viața socială. Ea trebuie învățată. Comportamentele parentale se disting prin note specifice, la fel cum cele de actor, medic, dirijor, prezintă note distinctive. Comportamentele parentale la om sunt deosebite de cele caracteristice speciilor inferioare prin aceea că ele se dobândesc prin asimilarea modelelor sociale în interacțiune cu cele determinate biologic, instinctual.

În definirea noțiunii de ”părinte”, Dicționarul explicativ al Limbii Române se rezumă strict și simplist la – tata și mama, fiecare dintre cei doi părinți.

În schimb, dicționarul juridic, definește ”decăderea din drepturile părintești” drept – pierderea drepturilor parintesti cu titlu de sanctiune pronuntata prin hotarare judecatoreasca. Este reglementata în titlul III, cap. IV, art. 508 si urm. Noul Cod Civil (vezi și art. 64 și urm. Codul penal).

În dreptul civil/familiei modern întâlnim o clasificare a calității de părinte după următoarele criterii:

părintele rezident (residential parent sau primary custodial parent)

părinte nerezident

părinte custodian

părinte necustodian

este acel părinte custodian care are dreptul de a găzdui minorii la domiciliul său cea mai mare parte a timpului. Noțiunea de părinte rezident și nerezident nu este relevantă atât timp cât noțiunea de custodie comună nu a fost implementată în legislația unei țări. Cu toate acestea legislația altor țări ale Uniunii Europene, SUA sau Israel permite implementarea custodiei comune, ceea ce pune problema locului unde minorii vor domicilia. În măsura în care minorii locuiesc o perioadă semnificativă de timp la domiciliul unui părinte, în conformitate cu hotărârea instanței sau planul parental propus de către părinți și încuviințat de către instanța tutelară, atunci acel părinte este părinte rezident. Prin opoziție, celălalt părinte este părinte nerezident.

În conformitate cu legislația românească, începând cu data de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Noului Cod civil, diferențierea dintre cei doi părinți nu se mai face, majoritar, între părinte custodian și părinte necustodian (cum era cazul în legislația determinată de codul familiei) ci între părinte rezident și părinte nerezident. Aceasta deoarece în conformitate cu prevederile Noului Cod civil, instanțele de judecată vor acorda sentințe și decizii care să marcheze autoritatea părintească comună (care este același lucru cu custodia comună) a părinților asupra minorilor lor.

Conform Noului Cod Civil odată cu pronunțarea divorțului, instanța trebuie să se pronunțe în mod explicit cu privire la locuința minorului după divorț alegând, în general, între unul dintre cei doi părinți. Astfel părintele cu care copilul va locui majoritatea timpului (locuire statornică) se va numi „părinte rezident” în timp ce părintele care va găzdui copilul la domiciliul său o perioadă mai mică de timp se va numi „părinte nerezident”. Există și situații excepționale în care instanța poate stabili domiciliul copiilor la o terță persoană (de exemplu la bunici). În această situație ambii părinți sunt părinți nerezidenți.

Noțiunile de părinte rezident și respectiv părinte părinte nerezident pot înlocui pe cele de părinte custodian și părinte necustodian acolo unde instanța acordă custodie comună ambilor părinți. De asemenea noțiunea se poate aplica părinților separați, dar care nu au apelat la instanță pentru clarificarea încredințării minorului. În România, custodia comună este regulă odată cu intrarea în vigoare a prevederilor Noului Cod Civil al României. Deoarece în majoritatea cazurilor ambii părinți rămân părinți custodieni, literatura de specialitate din străinătate a introdus noțiunile de părinte rezident (cel cu care minorul locuiețte în mod statornic) și părinte nerezident. Noțiunile par să intre și în limbajul colocvial din România apărînd deja în materiale publicate de CSM și Ministerul Justiției. Aceste patru noțiuni pot totuși coexista, deoarece chiar și după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, vor fi situații în care anumiți părinți vor avea aranjamente de tip custodie unică în timp ce alți părinți vor avea aranjamente de tip custodie comună. Se pot întâlni deci situații în care un părinte este părinte custodian și, în același timp, părinte rezident sau situații în care un părinte este părinte nerezident dar în același timp părinte custodian etc.

Noțiunea de părinte rezident primar apare în acele legislații care acceptă timpi aproximativ egali în care fiecare dintre părinți găzduiește minorul pentru a distinge, între doi părinți care ambii sunt părinți rezidenți. În România unde doar noțiunea de custodie legală comună este acceptată o asemenea distincție nu este necesară.

Fenomenul creșterii, îngrijirii și educării copiilor este unul complex și diferit de la caz la caz. A fi părinte nu înseamnă doar aducerea pe lume a unui copil, este una dintre cele mai satisfăcătoare experiențe pe care un om le poate avea. A fi părinte este aproape o meserie. Foarte mulți adulți ajung, la un moment dat, să fie părinți. Cei care nu trec prin această experiență fie se confruntă cu probleme de sănătate, fie nu-și doresc copii. Dar sunt și foarte mulți oameni care ajung în rolul unui părinte întâmplător, fără să se aștepte sau fără să-și dorească, ceea ce ne pune în situația de a învesti acest ultim caz cu un nivel înalt de gravitate.

Capitolul al II-lea

CONCEPTUL DE AUTORITATE PĂRINTEASCĂ

2.1 Noțiunea de autoritate părintească

Autoritatea părintească sau responsabilitatea părintească (numită și autoritate parentală sau responsabilitate parentală) reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri pe care un părinte le are cu privire la copilul său. Autoritatea părintească include printre altele încredințarea copilului, supravegherea acestuia, deciziile cu privire la religia copilului, la intervențiile medicale, întreținerea și educația copilului. Ea se poate defini ca puterea atribuită părinților prin care li se permite acestora să decidă în privința întreținerii, supravegherii, educației și locuinței copilului. Aceasta putere este destul de vastă, un copil fiind considerat de lege sub autoritatea părinților până atinge vârsta majoratului. Autoritatea parentală comună înseamnă egalitatea drepturilor și îndatoririlor tatălui și mamei în educația copiilor. În condiții excepționale autoritatea parentală poate fi delegată către alte persoane decât părinții copilului

"Autoritatea părintească” […] constituie cadrul general cu privire la drepturile și îndatoririle părintești privind persoana și bunurile copilului minor, exercitarea autorității părintești și decăderea din exercițiul drepturilor părintești. […] părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, asigurându-i o dezvoltare fizică, mentală, spirituală, morală și socială armonioasă. Autoritatea părintească se exercită împreună de ambii părinți, în principiu chiar și atunci când sunt divorțați."

Autoritatea parentală a unui părinte, atunci când este recunoscută, nu devine niciodată un drept absolut și nelimitat: ea se oprește acolo unde încep drepturile copilului, mai ales în cazul părinților divorțați apare o anumită limitare legată de faptul că ambii părinți trebuie să cadă de acord cu privire la aspectele ce țin de organizarea vieții minorului (viața școlară, sportivă, culturală, religioasă, tratamente medicale, vacanțe, etc..). De asemenea, tot în cazul părinților divorțați, programul de relații personale ale minorului cu celălalt părinte dar și cu alte persoane semnificative din viața copiilor (de exemplu bunicii) poate limita exercitarea autorității parentale a respectivului părinte.

În România există două frazări juridice ce reprezintă: "responsabilitatea părintească" și "autoritatea părintească". Cei doi termeni s-au încetățenit deoarece, pe de o parte, în traducerile obligatorii efectuate de Ministerul Justiției unor acte europene s-a folosit termenul "responsabilitate părintească" ca traducere a termenului englezesc de "parental responsibility" iar pe de altă parte noul cod civil a definit noțiunea de "autoritate părintească" considerat mai cuprinzător. Este de presupus că documentele juridice ulterioare intrării în vigoare a noului Cod civil vor întări utilizarea termenului de autoritate părintească cu privire la ansamblul drepturilor și obligațiilor părinților cu privire la copiii lor. Totuși există cel puțin un text legislativ european (încă este neclar dacă a fost sau nu însușit de România) care precizează dorința de a se înlocui termenul de autoritate părintească considerat perimat cu termenul de responsabilitate părintească ceea ce sugerează faptul că legiuitorul român a utilizat un termen care la nivel european este considerat deja perimat.

2.2 Autoritatea părintească în dreptul francez și în dreptul din Quebec

Noțiunea de autoritate părintească există în Codul Civil Francez, Codul Civil Elvețian sau cel German. Noțiunea de autoritate părintească apare, de altfel, în codurile civile ale majorității statelor din Europa sau pe continentul nord-american, apărând sub denumirea de custodie (custody) sau responsabilitate părintească (parental responsibility).

Autoritatea parentală, dacă pare naturală în societatea de azi, nu este decât o creație recentă și este absentă din numeroase sisteme juridice actuale. Introducerea autorității parentale în România s-a făcut cu ocazia adoptării noului Cod civil pe exemplul dreptului francez; mai precis codul civil francez a fost preluat de codul civil din Quebec iar acesta din urmă a fost folosit drept model pentru noul cod civil român. În fapt, chiar și în dreptul francez, autoritatea parentală este o noțiune relativ nouă, ea fiind introdusă în anul 1970, ocazie cu care a înlocuit "puterea maritală" (sau "autoritatea paternă") termen decurgând din Codul Civil Napoleonian. Introducerea autorității parentale în Franța constituie dovada egalizării îndatoririlor soțului și soției. De la Codul Civil instituit în 1804, sub egida lui Jean-Jacques Régis de Cambacérès, soția avea în familie un rang abia mai de invidiat decât copiii. Într-adevăr, femeia era considerată minoră (nu avea dreptul de a lua singură decizii pentru ea, și cu atât mai puțin legate de copii) și subordonată «șefului familiei». Această noțiune a dispărut în Franța în anul 1970, legea stabilind că "cei doi soți asigură împreună direcția morală și materială a familiei»: autoritatea parentală înlocuiește puterea paternă". În România Noul Cod civil a intrat în vigoare în octombrie 2011.

În cazul în care părinții trăiesc separat sau sunt divorțați, se pune problema de a decide cu privire la locuința minorului. Aceasta poate fi la unul dintre ei, care astfel devine părinte rezident sau copilul poate locui un timp relativ egal la fiecare dintre părinți, sistem care poartă denumirea de domiciliu alternant: copiii trăiesc o săptămână cu tatăl, săptămâna următoare cu mama și ala mai departe. Alternanța poate avea și o periodicitate de 2 săptămâni, 1 lună, … Ea se adaptează în funcție de interesul copiilor și de posibilitățile părinților. În Franța, acest sistem a fost legalizat prin legea din 4 martie 2002 privind autoritatea parentală. El permite celor doi părinți să își exercite efectiv autoritatea parentală. În România autoritatea părintească comună a fost legalizată prin intrarea în vigoare a noului cod civil, la data de 1 octombrie 2011.

2.3 Autoritatea părintească în dreptul altor state

Principiul 3:1 din Principiile Dreptului European al Familiei relativ la autoritatea părintească definește Conceptul de autoritate părintească:

Autoritatea părintească desemnează un cumul de drepturi și obligații, ce au drept scop promovarea și protejarea bunăstării copilului. Ele se referă în special la:

(a) îngrijire, protecție și educație;

(b) menținerea relațiilor personale;

(c) stabilirea rezidenței;

(d) administrarea proprietății

(e) reprezentarea legală.

Termenul încetățenit la nivelul documentelor internaționale europene este acela de responsabilitate părintească. Această noțiune acoperă mai ales drepturile legate de educația și de îngrijirile care trebuie aduse unui copil, dreptul de a se ocupa de acesta și de bunurile acestuia, dreptul de a hotărî unde locuiește acesta, de a -l plasa într-o familie substitutivă sau o instituție sau acela de a -l duce pe acesta în afara acestui loc pentru o durată determinată (dreptul de vizită la sfârșitul săptămânii sau al perioadelor de vacanțe școlare).

De cele mai multe ori, părinții sunt titularii răspunderii părintești asupra unui copil, însă răspunderea părintească poate să revină și unei instituții căreia i-a fost încredințat copilul.

În Uniunea Europeană există norme care să permită facilitarea exercitării drepturilor, în special în cazul în care titularii răspunderii părintești și copilul nu locuiesc toți în aceeași țară.

Astfel, în caz de litigiu între titularii acestui drept – de cele mai multe ori, este vorba de părinți – normele sunt cele care determină care va fi tribunalul competent pentru a trata cazul: scopul este mai ales de a evita, dacă cei doi părinți locuiesc în țări diferite, ca fiecare dintre ei să se adreseze tribunalului din țara sa și ca două hotărâri să fie pronunțate pentru același caz. Principiul este că tribunalul competent este cel al statului în care copilul își are reședința obișnuită.

De asemenea, pentru a asigura aplicarea concretă în celelalte țări ale Uniunii Europene a hotărârii pronunțate, a fost prevăzut un mecanism de recunoaștere și de executare a hotărârilor, care facilitează exercitarea răspunderii părintești de către titularii acesteia.

Îndeosebi, dreptul de vizită al unui părinte va fi recunoscut foarte ușor într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în vederea favorizării relațiilor dintre copil și ambii săi părinți.

Capitolul al III-lea

AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN

Autoritatea parentală are un început care se leagă de nașterea copilului. Pentru mamă, aceasta se întâmplă la naștere. Pentru tată, dacă acesta este căsătorit în mod legal cu mama, aceasta începe tot la nașterea minorului. Dacă însă tatăl nu este căsătorit, autoritatea parentală începe la momentul recunoșterii paternității de către acesta sau prin căsătoria acestuia cu mama minorului. Autoritatea parentală pentru copiii adoptați apare la momentul încheierii procedurii de adopție.

3.1 Autoritatea părintească în Noul Cod Civil

Definită ca fiind ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului, autoritatea părintească aparține, potrivit Noului Cod Civil („N C C”), ambilor părinți, care trebuie să o exercite numai în interesul superior al copilului (Titlul IV din NCC – Autoritatea părintească). În acest sens, urmează a fi avute în vedere și dispozițiile legii speciale în materie, anume Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului („Legea nr. 272/2004”), care afirmă prevalența principiului interesului superior al copilului în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești (art. 2 din Legea nr. 272/2004).

Inspirată după modelul Codului civil francez și al celui din Québec, autoritatea părintească vine cu elemente de noutate, ce prevăd în principiu, că părinții vor exercita împreună acestă autoritate, chiar și atunci când sunt divorțați. Tot acum se definește și noțiunea de ”locuință a copilului” și va fi stabilit regimul juridic al administrării bunurilor copilului.

Interesul superior al copilului este punct de reper și atunci când există neînțelegeri între părinți asupra modului de îndeplinire a îndatoririlor părintești; în această ipoteză, instanța de tutelă are autoritate de a decide cu privire la exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești, cu ascultarea părinților, a copiilor, după caz, precum și în funcție de concluziile raportului de anchetă socială.

În materia ascultării copiilor, NCC introduce o noutate, în sensul că poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanța de tutelă consideră acest lucru necesar în justa soluționare a cauzei. Mai mult, textul legal consacră dreptul copilului de a fi ascultat, precum și importanța opiniilor copilului, ce urmează a fi luate în considerare, raportat la vârsta și gradul său de maturitate (art. 264 NCC – Ascultarea copilului).

Dată fiind noua reglementare, credem că probleme mai interesante și, probabil, soluții jurisprudențiale pe măsură vom regăsi în materia raporturilor dintre părinți și copiii lor minori, în caz de divorț și în situația copilului din afara căsătoriei.

De la bun început, facem precizarea că situația copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită potrivit legii rămâne în noua reglementare aceeași ca a copilului din căsătorie, în caz de neînțelegeri aplicându-se prin asemănare regulile de la divorț.

Potrivit art. 397 din noul Cod Civil, regula o reprezintă exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, „afară de cazul în care instanța decide altfel” (art. 397 NCC – Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți). La rândul ei, decizia instanței se circumscrie interesului superior al copilului, urmând a se raporta, în mod firesc, și la concluziile raportului de anchetă psiho-socială, la învoiala părinților, dacă există și/sau la opinia copilului în această privință. Per a contrario, decizia instanței va putea fi alta, dacă din probele administrate în cauză, va rezulta că o altă soluție este în interesul superior al copilului. O altă soluție ar urma să fie reprezentată de situațiile de excepție de la regula sus-menționată, și anume exercitarea autorității părintești de către un singur părinte sau de către alte persoane.

Astfel, dispozițiile art. 398 NCC prevăd situația exercitării autorității părintești de către un singur părinte, „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului” (art. 398 NCC – Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte).

În acest context, prin coroborarea art. 397 și art. 398 NCC cu art. 506 NCC, instanța de tutelă ar putea dispune exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, exclusiv în baza acordului exprimat de părinți în acest sens, desigur cu luarea în considerare și a dispozițiilor art. 264 NCC. [1] Aceasta întrucât, pe de o parte, art. 506 NCC stabilește că părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești, dacă este respectat interesul superior al acestuia și, după caz, cu ascultarea copilului, iar, pe de altă parte, art. 398 NCC consacră excepția de la regulă, operantă pentru motive întemeiate (or, învoiala părților, în coroborarea articolelor sus-menționate, ar putea fi circumstanțiată motivelor întemeiate, în interesul superior al copilului).

În mod corespunzător, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

Numai în mod excepțional și, cu aceeași cerință, a respectării interesului superior al copilului, instanța poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană sau la o instituție de ocrotire.

Desigur, și în noua reglementare instanța de tutelă are căderea de a modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părintești față de copiii minori, în cazul schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere la decizia inițială.

Conchizând, NCC oferă o reglementare amplă, de detaliu, mult mai bine adaptată contextului social existent și, desigur, prevederilor dreptului comunitar, materia raporturilor dintre părinți și copii fiind una dintre acelea în care soluțiile jurisprudențiale, aparent facile, pot ridica în realitate probleme complexe, de apreciere subtilă a situației de fapt existente, a probelor administrate și, nu în ultimul rând, de impact real în formarea personalității copilului, în dezvoltarea sa fizică și emoțională.

3.2 Durata autorității părintești

Conform art. 484 NCC – Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu.

Definiția legală a capacitatii civile de exercitiu este data în Secțiunea a II-a art. 37- 48 din Noul Cod Civil. Conform articolui 37 , capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei  de a încheia singură acte juridice civile.

De asemenea, conform unei definitii elaborate de doctrină, capacitatea civilă de exercițiu a persoanei fizice este acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea persoanei fizice de a dobândi și exercita drepturi subiective civiie, precum și de a-și asuma și executa obligații civile, prin încheierea de acte juridice civile.

Premisele capacității civile de exercițiu a persoanei fizice sunt existența capacității civile de folosință si a discernământului, adică existența puterii individului de a realiza care sunt consecințele juridice ale manifestării sale de voință. Această premisă se apreciază în raport cu vârsta, dar și cu starea sănătății mentale.

Regulile referitoare la capacitatea civilă de exercițiu se referă numai la încheierea actelor juridice civile. Totusi, în materie delictuală, prezintă relevanță numai existența discernământului. De exemplu, lipsa discernamantului la săvârșirea unei fapte va antrena lipsa vinovăției.

Referitor la capacitatea civila de exercițiu a persoanei fizice, pot exista urmatoarele situații:

lipsa capacității civile de exercițiu;

capacitatea civilă de exercițiu restrânsă;

capacitatea civilă de exercițiu deplină.

Caracterele juridice ale capacitătii civile de exercițiu depline și restrânse a persoanei fizice sunt: legalitatea (1), generalitatea (2), inalienabilitatea (3), intangibilitatea (4), egalitatea (5).

(1) Legea reglementează toate aspectele ce privesc instituirea, stabilirea conținutului și încetarea capacității civile de exercițiu. Deci, această capacitate tine exclusiv de domeniul legii, nu de cel al voinței individuale. De aceea, unul din caracterele juridice ale capacitatii civile este legalitatea.

(2) Generalitatea este acel caracter care constă în faptul că prin capacitatea civilă de exercițiu a persoanei fizice se exprimă aptitudinea de a dobândi și exercita drepturile subiective civile și de a executa obligațiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu excepția celor pe care legea le interzice. Gradul de generalitate al capacității de exercițiu diferă după cum este vorba de capacitate de exercițiu deplină sau restrânsă.

(3) Prin inalienabilitatea capacității civile de exercițiu a persoanei fizice se desemnează caracterul, instituit expres prin art. 6 din Decretul nr. 31/1954. Conform acestui articol,  nimeni nu poate renunța la capacitatea de exercitiu, nici măcar parțial.

(4) Prin intangibilitatea capacității civile de exercițiu a persoanei fizice se înțelege acel caracter, consacrat expres de art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954. Potivit articolului precizat, lipsirea totală sau parțială de capacitate de exercițiu poate interveni numai în cazurile și în condițiile expres stabilite de lege.

(5) Egalitatea capacității civile de exercițiu a persoanei fizice este consacrată, împreună cu egalitatea capacității de folosință a persoanei fizice, de art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, de art. 3 și art. 26 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului, precum și de art. 14 din CEDO.

3.3 Îndatorirea de respect

Copilul datorează respect părinților săi indiferent de vârsta sa (art. 485 NCC).

Respectul este un sentiment ce se traduce prin a trata pe ceilalți și lucrurile din jur cu mare grijă si atenție. Orice copil trebuie să învețe cât mai curând să arate respect față de sine, față de alții, față de mâncare, de jucării sau față de diferențele care există între el si ceilalți. Cel mic trebuie să înțeleagă că lumea nu se învârte în jurul său și că nevoile și dorințele sale nu trebuie să aibă prioritate! Respectul este o noțiune care se învață foarte devreme, chiar de la câteva luni. Până la patru ani, noțiunea de respect intră în conflict cu faza de opoziție prin care trece copilul, o etapă a afirmării de sine, în care copilașii împing, lovesc, mușcă, vorbesc tare, își exagerează trăirile și, mai ales, spun cu o mare voluptate "nu". Aceasta este o fază importantă și normală, pe care specialiștii o numesc adesea "mica adolescență": copilașul devine conștient de puterile sale și vrea să-și extindă controlul asupra celor din jur. Dar după vârsta de patru ani, atunci când cel mic stăpânește mai bine limbajul, agresivitatea sa scade de la sine și poate fi învățat, practic și teoretic, ce presupune exact a respecta lucrurile si oamenii din jur.

Constatăm că art. 485 din NCC, cu titlu de noutate absolută în sistemul de drept român, instituie îndatorirea copilului, indiferent de vârsta lui, de a-și respecta părinții.

Facem, de asemenea, precizarea că, în limbajul curent, termenul „respect” are și semnificația de atitudine sau sentiment de stimă, considerație sau de prețuire deosebită a unei presoane față de o altă persoană. În lipsa unei semnificații speciale stabilite de legiuitor, termenul „respect” are aceeași semnificație și în limbaj juridic. Instituind pentru copil doar îndatorirea de respect, iar pentru părinți o multitudine de obligații, legiuitorul a creat un dezechilibru juridic între aceștia, fiind semnificativ regimul special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor copilului.

3.5 Neînțelegerile dintre părinți

Articolul 486 NCC ne arată că ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța de tutelă, după ce îi ascultă pe părinți și luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăște potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.

Este important ca părinții să încerce să reconcilieze pe cale amiabilă majoritatea punctelor de vedere diferite pe care le pot avea cu privire la bunăstarea copilului, odată ce divorțul este finalizat. Justiția poate stimula acest lucru prin introducerea unor planuri parentale agreate de cei doi părinți și supervizate de către instanța de judecată care pronunță divorțul. Recomandarea este ca instanța să ofere părinților, un timp suficient pentru a negocia aceste planuri parentale (30-60 de zile) prin intermediul unui mediator sub sancțiunea unei amenzi civile pentru ambii părinți, în caz că acest lucru nu se întâmplă. În cazul în care părinții ajung la o concluzie cu privire la modul în care se vor lua deciziile cu privire la copii (ca parte mai largă a planului parental) instanța va revizui planul parental și îl va încuviința. În cazul în care părinții nu vor ajunge la o decizie, pe lângă sancțiunea cu amenda civilă, instanța va decide un algoritm de luare a deciziilor standard.

3.6 Conținutul autorității părintești

Art. 487 din Noul Cod Civil, sub denumirea marginală „conținutul autorității părintești”, dispune că părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația , învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului. Ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.

Inspirat din Principiul 3:19 Îngrijire, protecție și educație din Principiile Legislației Europene Privitoare la Autoritatea Părintească, alin. (1) Titularii autorității părintești ar trebui să ofere copilului îngrijire, protecție și educație, conform personalității și nevoilor de dezvoltare specifice copilului.

Capitolul al IV-lea

DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI

4.1 Îndatoririle specifice

Art. 488 alin. (1) din Noul Cod Civil, sub denumirea marginală „îndatoririle specifice”, dispune că părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios.

În acest scop, norma din art. 488 NCC instituie în sarcina părinților următoarele obligații:

De a coopera cu copilul.

Cooperarea presupune, pe de o parte, capacitatea copilului de a se adapta la valorile adulte și la ce asteaptă adulții de la el, chiar și prin renunțarea la integritatea proprie, iar, pe de altă parte, capacitatea adultului de a se adapta la valorile copilului și la ce asteaptă acesta de la adult. Copilul are nevoia să i se descrie situația simplu și clar, deoarece el își structurează gândirea și face conexiunile simplu și clar, deoarece el își structurează gândirea și face conexiunile logice. Copilului trebuie să i se spună ceea ce să facă, să i se stabilească priorități de părinte, să i se ofere opțiuni.

De a respecta viața intimă, privată, demnitatea copilului.

Conform art. 22 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale. Se interzice orice acțiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viață intimă, privată și familială. Este interzis părinților să folosească sau să expună copiii în scopul de a obține avantaje personale sau de a influența deciziile autorităților publice. Conform art.16 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin legea 18/1990, nici un copil nu va fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața sa privată, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondența sa, precum și niciunui fel de atac ilegal la onoarea și reputația sa.

De a informa copilul în privința actelor și faptelor care l-ar putea afecta și de a-i lua în considerare opinia.

Potrivit art. 23 din legea nr. 272/2004, copilul are dreptul la libertate de exprimare. Libertatea de a căuta, de a primi și de a difuza informații de orice natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale și morale, sănătatea sa fizică și mentală, sub orice formă și prin orice mijloace la alegerea sa, este inviolabilă. În sarcina părinților, prevederile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 instituie obligația de a asigura copiilor informații, explicații și sfaturi, în funcție de vârsta și de gradul de înțelegere ale acestora, precum și de a le permite să-și exprime punctul de vedere, ideile și opiniile. Părinții nu pot limita dreptul copilului minor la libertatea de exprimare decât în cazurile prevăzute expres de lege.

De a permite informarea copilului în privința tuturor actelor și faptelor care l-ar putea afecta și de a-i lua în considerare opinia.

Potrivit art. 24 din legea nr. 272/2004, copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește și poate cere să fie ascultat, refuzul ascultării trebuind să fie motivat. În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește copilul are dreptul de a fi scultat. Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare și li se va acorda importanța cuvenită, în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate ale copilului.

Dreptul la informare este prevăzut și de Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin legea nr. 18/1990. Astfel, conform art. 13, copilul are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a difuza informații și idei de orice natură, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică ori prin alte mijloace, la alegerea copilului. Exercitarea acestui drept poate face obiectul restricțiilor, dar numai al acelor restricții expres prevăzute de lege și absolut necesare pentru: respectarea drepturilor sau a reputației altora; protejarea securității naționale, a ordinii publice, sănătății publice și a bunelor moravuri.

De a lua măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului.

Părinții aleg numele și prenumele copilului, ei își exprimă consimțământul scris pentru participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audiovizuale. Articolul 29 din legea nr. 272/2004 recunoaște copilului dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale și dreptul de a fi informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităților de exercitare a acestora.

De a coopera cu persoanele fizice și juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a minorului.

4.2. Măsurile disciplinare

Art. 489 din Noul Cod Civil, sub denumirea „măsurile disciplinare”, dispune că măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum și aplicarea unor pedepse fizice de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.

Potrivit art. 28 din legea nr. 272/2004, copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori dregardante . Măsurile disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau acre afectează starea emoțională a copilului.

Părinților nu le este interzis să îndrepte comportamentul copilului lor prin adoptarea de măsuri disciplinare, însă asemenea măsuri nu trebuie să afecteze demnitatea copilului, nu trebuie să se transforme în pedepse corporale de natură să aducă atingere integrității corporale, sănătății fizice și mentale a copilului.

4.3. Drepturile părintelui minor

Art. 490 din NCC, sub titlul marginal „drepturile părintelui minor”, dispune că părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani, are numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului [alin.(1)]. Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii [alin. (2)]. Per a contrario, până la vârsta de 14 ani, un asemenea părinte nu are drepturi și îndatoriri părintești. Oricum, acest text evocă ideea că părintele, pentru a exercita autoritatea părintească, trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.

4.4 Religia copilului

Potrivit art. 491 din NCC, părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în algerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Prin împlinirea vârstei de 14 ani de la care minorul își poate alege confesiunea religioasă, trebuie considerate modificate implicit prevederile art. 25 alin. (3) din legea nr. 272/2004, conform cărora religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimțământul acestuia; vârsta de la care copilul are dreptul să-și aleagă singur religia este de 16 ani.

4.5 Numele copilului

Potrivit art. 492 din Noul Cod Civil, părinții aleg prenumele și când este cazul, numele de familie al copilului în condițiile legii.

Trimiterea la „condițiile legii ” din finalul art. 492 din NCC trebuie considerată făcută la dispozițiile art. 82-85 din NCC referitoare la numele persoanei fizice, precum și la cele ale art. 449 și art. 450 din același cod, care, în contextul situației legale a copilului, reglementează numele copilului din căsătorie, respectiv a celui din afara căsătoriei. Problema alegerii numelui de familie se pune atunci când părinții au nume diferit, când aceștia, de comun acord, trebuie să stabilească ce nume va avea copilul: numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Dacă părinții nu se înțeleg, numele copilului se va decide de instanța de tutelă.

4.6 Supravegherea copilului

Îndrumarea copilului se înscrie în sfera largă și complexă a procesului educațional. Părinții sunt datori să vegheze asupra copilului, având îndatorirea de a-l feri de orice fel de amenințări privitoare la existența și sănătatea lui. Supravegherea copilului suplinește lipsa acestuia de discernământ, asigurându-i o dezvoltare normală. Copilul este un adult în devenire, o persoană în formare și dezvoltare, comportamentul lui depinde de modul în care părinții îl îndrumă și supraveghează, de rapiditatea și eficiența cu care îi corectează greșelile. Părinții au dreptul și îndatorirea de a supraveghea copilul și de a-l îndruma într-o anumită direcție, supraveghindu-i relațiile personale, lectura, corespondența. Asfel, părinții pot lua măsuri de protecție a copilului, prin interzicerea unor lecturi care îi pot pune în pericol sănătatea fizică și intelectuală, a unor relații cu anumite persoane, care-i periclitează dezvoltarea fizică și intelectuală. Potrivit prevederilor art. 22 din Legea nr. 272/2004 copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale.

Participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audio-vizuale se poate face numai cu consimțământul scris al acestuia și al părinților, sau, după caz, al altui reprezentant legal.

Copiii nu pot fi folosiți sau expuși de către părinți în scopul de a obține avantaje persoanle sau de a influența deciziile autorităților publice.

4.7 Relațiile sociale ale copilului

Copilului i se recunoaște dreptul la corespondență (de orice fel, prin orice mijloace). La legături personale. Legăturile personale pot fi stabilite nu numai cu părinții, rudele, cu persoanele alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, ci și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament, chiar dacă nu sunt rude, cu condiția ca acest lucru să nu contravină interesului său superior.

Potrivit art. 15 alin (1) din Legea nr. 272/2004, relațiile personale se pot realiza prin:

întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit acestei legi, dreptul la relații personale cu copilul;

vizitarea copilului la domiciliul acestuia;

găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit;

corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul;

transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul;

transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații persoanale cu copilul.

Transmiterea informațiilor referitoare la copil se face cu respectarea interesului superior al acestuia din urmă, precum și a dispozițiilor speciale vizând confidențialitatea și transmiterea cu caracter personal.

În cazul copilului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, corespondența și legăturile personale pot fi împiedicate de părinți sau de reprezentantul legal al copilului numai în cazul existenței unor motive temeinice, potrivit art. 494 NCC. Norma din art. 494 nu definește sintagma „motive temeinice”, astfel că identificarea acestora cade în sarcina instanței judecătorești. În opinia noatră, intră în acestă categorie acele motive care ar fi de natură să primejduiască dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală, morală a copilului.

Neînțelegerile dintre părinți cu privire la corespondența copilului, la legăturile personale ale acestuia se soluționează de instanța de tutelă, care se pronunță numai după ascultarea obligatorie a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani.

4.8 Înapoierea copilului de la alte persoane

Potrivit art. 495 din noul Cod Civil, părinții pot cere oricând instanței de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care-l ține fără drept. Instanța de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al copilului. În acest caz este obligatorie ascultarea copilului.

La stabilirea interesului superior al copilului trebuie să se ia în considerare nu numai situația materială și locativă, ci, în special, climatul moral pe care părinții îl asigură în familie.

Pe de altă parte, raporturile de afecțiune, care leagă bunicii sau alte rude de copilul aflat la ei, nu justifică, prin ele însele, respingerea acțiunii unuia dintre părinți pentru înapoierea copilului. O astfel de cerere ar putea fi respinsă numai dacă se constată, pe bază de probe, că este contrară interesului superior al copilului. Respingerea cererii trebuie întemeiată pe aceleași criterii pentru care minorul poate fi încredințat unei instituții de ocrotire sau unei alte persoane. Astfel spus, pentru ca cererea să fie respinsă, este necesar să se dovedească că dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a copilului.

4.9 Locuința copilului

Potrivit prevederilor legii, copilul minor locuiește la părinții săi. Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînțelegere între părinți, va decide instanța de tutelă, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psiho-socială și ascultându-i pe părinți și pe copil dacă a împlinit vârsta de 10 ani.

Locuința minorului nu coincide în toate cazurile cu domiciliul acestuia. În practica judecătorească, s-a decis ca stabilirea domiciliului copilului se face în funcție de un complex de împrejurări, care să pună în evidență interesul copilului, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere moral, afectiv, în stabilirea locuinței minorului, se va ține seama de condițiile de trai, de creștere, de educare, oferite de părinți, de gradul de afecțiune față de copil pe care au dovedit-o părinții, de vârsta minorului, precum și orice alte elemente legate de interesul minorului.

4.10 Schimbarea locuinței copilului

Schimbarea locuinței copilului, împreună cu părintele la care locuiește, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte.

În caz de neînțelegere între părinți hotărăște instanța de tutelă potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psiho-socială și ascultându-i pe părinți. Ascultarea copilului este obligatorie.

Dreptul de vizită al părintelui

În favoarea părintelui la care nu s-a stabilit locuința copilului este recunoscut un drept la vizitarea copilului.

Dreptul la vizită face parte din categoria relațiilor personale ale copiilor cu părinții săi, fiind reglementat expres și în art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 272/2004. Dreptul la relații personale este recunoscut legal nu numai părintelui, ci și minorului, atât prin acte normative interne, cât și prin acte internaționale , ratificate de România, și anume Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990. În acest sens, art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în acord cu art. 9 pct. 3 al Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului, consacră dreptul copilului de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, aceste legături neputând fi împiedicate decât în cazul existenței unor motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.

Relațiile personale se pot realiza nu numai prin vizitarea copilului la domiciliul său, ci și prin găzduirea minorului pe o perioadă determinată, prin trasmiterea de informații copilului cu privire la părintele său ori prin transmiterea către părintele căruia nu i s-a încredințat copilul de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente sau evaluări medicale.

Prin derogare de la regula conform căreia orice drept dă expresie unui interes legitim, dreptul părintelui de a avea legături cu minorul este recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului.

Articolul 398 alin. (2) NCC privind exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, potrivit căruia celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia, instituie o modalitate prin care autoritățile publice își îndeplinesc obligațiile de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată, constituind, totodată, o componentă a regimului special de protecție și asistență a copiilor șî tinerilor în realizarea drepturilor lor.

În majoritatea cazurilor, copiii au față de părinți profunde sentimente de afecțiune, chiar dacă exprimarea acestora poate induce, într-un psihic infantil și în lipsa discernământului, impresia contrară. Există posibilitatea ca părintele care nu exercită autoritatea părintească sau doar este separat de copilul său să transmită acestuia din urmă ostilitatea pe care o simte față de fostul soț, care, deși întemeiată din punctul său de vedere, nu este de natură să îl descalifice pe celălalt soț în fața copilului.

Instabiliatea afectivă și emoțională a copilului, pe fondul unei imaturități psihice și al lipsei experienței de viață, îl privează pe acesta de posibilitatea de a sesiza care este adevăratul său interes și de a discerne între bine și rău.

A recunoaște copilului un drept de veto la valorificarea drepturilor atribuite de lege părintelui său echivalează, pe de o parte, cu nesocotirea logicii și finalității întregii reglementări în materie.

În cazul exercitării autorității părintești de către un părinte ori a stabilirii locuinței copilului la unul dintre părinți și stabilirii în favoarea celuilalt părinte a dreptului de a-și vizita copilul, programul de vizită stabilit poate fi modificat, dacă între timp se schimbă condițiile de fapt care au determinat instituirea acelui program.

4.11 Schimbarea felului învățăturii ori al pregătirii profesionale

Părinții, în cadrul autorității părintești, stabilesc pentru copilul lor felul învățăturii sau al pregătirii profesionale. Odată ce copilul a împlinit vârsta de 14 ani, acestuia i se recunoaște dreptul de a cere părinților schimbarea felului învățăturii sau al pregătirii sale profesionale. Părinții hotărăsc de comun acord, ținând seama de interesul copilului. În cazul în care aceștia se opun, copilul se poate adresa instanței de tutelă, care se pronunță în baza raportului de anchetă psihosocială, după ascultarea copilului, având în vedere interesul superior al copilului

Drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului minor

Din perspectivă patrimonială, patrimoniul părintelui și cel al copilului nu se confundă. Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului, iar copilul nu are nici un drept asupra bunurilor părintelui. Articolele 499, 500 și 501 NCC, fac referire la:

4.12 Obligația de întreținere

Întreținerea copilului este o sarcină ce revine ambilor părinți, indiferent dacă aceștia locuiesc sau nu împreună cu copilul lor. Obligația subzistă chiar dacă părintele este decăzut din drepturile părintești.

Obligația de întreținere a părinților este solidară, aceasta însemnând posibilitatea copilului de a solicita întretinere de la oricare părinte și dreptul părintelui care a îndeplinit obligația peste partea sa legală de a se îndrepta impotriva celuilalt părinte pentru a solicita restituirea a ceea ce a achitat peste partea datorată.

Obligația de întreținere a copilului presupune obligația de a asigura copilului tot ceea ce este necesar traiului, de a asigura educația, învățătura, pregătirea profesională a copilului. Obligația de întreținere se acordă potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează să o plătească.

Dacă minorul are venituri proprii, care însă nu sunt îndestulătoare, părinții sunt obligați să-i asigure condițiile necesare creșterii, educării, pregătirii sale profesionale. O asemenea obligație subzistă, în conformitate cu prevederile art. 525 NCC, chiar dacă minorul are bunuri, care ar putea fi vândute pentru a-și asigura întreținerea . A contrario, atunci când minorul realizează venituri proprii care îi sunt îndestulătoare, părinții pot fi exonerați de obligația asigurării condițiilor necesare creșterii, educării, pregătirii profesionale.

Întreținerea se datorează de părinți pe timpul cât copilul este minor. Obligația de întreținere poate fi stabilită în sarcina părinților și după ce copilul împlinește vârsta majoratului, dacă acesta se află în continuarea studiilor, fără a se face distincție după cum urmează cursurile unei universități de stat sau particulare ori a unei școli postliceale. Într-o asemenea ipoteză, obligația se menține pe toată durata studiilor, dar nu mai mult de împlinirea vârstei de 26 de ani. În cazul copilului major aflat în continuarea studiilor, la stabilirea obligației de întreținere se ține seama și de cuantumul bursei pe care o primește.

Obligația de întreținere, sub aspectul întinderii sale, al felului, al modalităților de executare, al contribuțiilor fiecăruia, se stabilește de comun acord de părinții debitori. În cazul în care aceștia nu se înțeleg în privința unora sau a tuturor aspectelor mai sus relevate, instanța de tutelă va fi cea care va stabili întinderea obligației de întreținere, felul acesteia, modalitatea de executare, cuantumul datorat de fiecare debitor. Aceste elemente se stabilesc de instanță în baza raportului de anchetă socială.

În principal, ca regulă generală, conform art. 530 NCC, obligația de întreținere se execută în natură, fiecare părinte asigurând copilului său cele necesare traiului, cheltuielile de educare, învățătură pregătire profesională. Numai atunci când întreținerea nu se execută în natură în mod benevol, instanta de tutelă poate dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilite în bani. Prin urmare, plata pensiei de întreținere poate fi dispusă numai atunci când se dovedește că unul dintre părinți nu-și îndeplinește în natură obligația de întreținere care îi revine.

4.13 Independența patrimonială

Părinții și copiii se bucură fiecare de independență patrimonială. Acest principiu presupune inexistența vreunui drept al părintelui asupra bunurilor minorului și, în același timp, inexistența vreunui drept al copilului asupra bunurilor părinților, exceptând dreptul la moștenire în caz de deces al părintelui sau al copilului, după caz, și dreptul la întreținere.

4.14 Administrarea bunurilor copilului

Copilul aflat sub ocrotirea părinților săi este reprezentat, la încheierea actelor civile sau asistat, după caz, în funcție de vârsta pe care o are, de părinții săi. Astfel, copilul sub 14 ani este reprezentat la încheierea actelor de părinții săi, în timp ce minorul care a împlinit 14 ani poate încheia acte juridice cu încuviințarea părinților săi, ca reprezentanți legali, și a instanței de tutelă.

Bunurile copilului minor sunt administrate de părinți, aceasta constituind, în același timp, un drept și o îndatorire a părinților, ca reprezentanți legali. Dacă minorul se află sub tutelă, tutorele este cel care are dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului. Norma din art. 502 NCC proclamă identitatea în drepturi și îndatoriri între părintele reprezentant al minorului său și tutorele reprezentant al unui minor lipsit de ocrotire părintească. Se face astfel trimitere la dispozițiile referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului, prevăzute în art. 140-146 NCC. Este vorba de dispozițiile legale privitoare la inventarul bunurilor minorului, la administrarea bunurilor sale, la reprezentarea acestuia. În cazul copilului aflat sub ocrotire părintească, inventarul bunurilor acestuia are loc numai atunci când copilul are și alte bunuri în afara celor de uz personal. Inventarul presupune verificaea de un delegat al instanței de tutelă, în prezența părinților, la fața locului, a tuturor bunurilor minorului. Inventarul întocmit este supus aprobării intanței de tutelă. Cu prilejul inventarului, părinții vor declara în scris, la întrebarea expresă a delegatului instanței de tutelă, creanțele, datoriile sau alte pretenții pe care le au față de minor. Declarațiile vor fi consemnate în procesul verbal de inventariere. În lipsa unei asemenea declarații, se prezumă că părinții au renunțat la ele. Creanțele pe care părinții le au față de minor pot fi plătite voluntar numai cu autorizarea instanței de tutelă.

Administarea bunurilor minorului de către părinți trebuie realizată cu bună credință.

Părinții sunt datori să îl reprezinte pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlinește vârsta de 14 ani. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actul singur, cu încuviințarea părinților și cu autorizarea instanței de tutelă, când este cazul.

Părinții nu pot, în numele minorului, să facă donații și nici să garanteze obligația altuia, exceptându-se darurile obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului, sub sancțiunea nulității relative.

De asemenea, părinții nu pot, fără autorizarea instanței de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și să încheie în mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare, sub sancțiunea nulității relative. Fac excepție actele de înstrăinare a bunurilor supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum și cele devenite nefolositoare pentru minor.

Acțiunea în anulare poate fi exercitată de oricare dintre părti, precum și de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă. Instanța de tutelă dă autorizarea necesară pentru fiecare act în parte și cu indicarea, atunci când este cazul, a condițiilor în care se încheie actul, numai atunci când constată că actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor. Competența revine instanței de tutelă de la domiciliul sau reședința minorului, conform art. 229 alin. (1) din legea nr. 71/2011 raportat la art. 107 NCC și art. 265 NCC, ori de câte ori autorizarea nu privește încheierea de acte juridice privind un imobil; când actul juridic privește un imobil, competența este alternativă, ea revenind, după caz, la alegerea reclamantului, instanței de la domiciliul sau reședința minorului ori a instanței în a cărei rază teritorială este situat imobilul.

Atunci când se autorizează vânzarea, în cuprinsul autorizației instanței de tutelă se va menționa dacă vânzarea se face cu acordul părților prin licitație publică ori în alt mod.

Capitolul al V-lea

EXERCITAREA AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI

5.1. Modul de exercitare a autorității părintești

S-a arătat că exercițiul comun al autorității părinte și atunci când părinții sunt căsătoriți presupune exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor părintești împreună și în mod egal de către ambii părinși, în fiecare zi.

Astfel, dacă părinții conviețuiesc, ei vor exercita împreună și de comun acord toate drepturile și îndatoririle părintești, între aceștia fiind aplicabilă și prezumția mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) NCC.

Dacă însă aceștia nu conviețuiesc, exercitarea în comun a autorității părintești se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copiilor, actele curente privind creșterea și educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinții sunt despărțiți, fie că sunt divorțați, fie că sunt părinți naturali care nu conviețuiesc, exercițiul autorității părintești este prevăzut de lege ca aparținând ambilor părinți în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă față de ipoteza exercitării autorității în comun întrucât, în concret, copilul va locui cu unul din părinți, iar aceștia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de creșterea și educarea lui zilnică și pentru a coordona actele sale curente.

5.2 Exercitarea autorității părintești în caz de divorț

Exercitarea autorității părintești în caz de divorț este guvernată de art. 396 – 403 Cod civil, coroborat cu art. 505 NCC. Regula este că, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, operând prezumția (art. 397 Cod civil) că este în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să se exercite în comun. În acest caz ambii părinți sunt părinți custodieni.
Excepția de la regulă (art. 398 litera 1 Cod civil) poate apărea dacă există motive întemeiate de natură a sugera că nu ar fi în interesul superior al copilului ca ambii părinți să păstreze autoritate părintească. În aceste cazuri instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, numit părinte custodian. Celălalt părinte, numit părinte necustodian, păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia (art.398 litera 2 Cod civil).

În mod cu totul și cu totul excepțional, dacă interesul superior al copilului o reclamă, instanța poate decide cu privire la exercitarea autorității părintești de către alte persoane ori de către o instituție de ocrotire specializată (art. 399 litera 1 Cod civil). Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului. În acest caz, instanța stabilește dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei (art. 399 litera 2 Cod civil).

5.3. Copilul din afara căsătoriei

Legislația națională și internațională este cât se poate de clară în sensul de a nu face discriminări între copiii proveniți din căsătorie sau născuți dintr-o relație neoficializată a părinților. Filiația față de mamă este cât se poate de bine dovedită prin simpla naștere a copilului iar câtă vreme tatăl a recunoscut copilul, de asemenea filiația față de tată este clară. Vorbind de o filiație clară, toate prevederile aplicabile copiilor ai căror părinți au divorțat se aplică și copilului născut în afara căsătoriei. Prin urmare considerăm că argumentele invocate de către părintele custodian în întâmpinare sunt eronate.

Nediscriminarea copiilor în baza oricăror criterii (inclusiv al statului copilului la naștere – adică provenit din căsătorie sau din afara căsătoriei) este enunțată de foarte multe prevederi internaționale fiind prezentă și în legea 272/2004 (a se vedea articolul 7). Deci prevederile art. 403  se aplică, prin asemănare, atât copiilor provenind din familii divorțate cât și celor provenind din afara căsătoriei. În speță nu e relevant fostul statut civil al părinților ci interesul superior al copilului și dreptul său de a crește alături de ambii părinți. De altfel art. 483 și art. 260 din Noul Cod Civil vorbesc despre părinți fără a distinge în vreun fel cu privire la cei divorțați sau separați, iar art. 505 alin.  (2 ) din Noul Cod Civil explică fără putință de tăgadă că prevederile privitoare la autoritatea părintească se aplică și copiilor născuți din afara unei căsătorii valabil încheiate, prin asemănare cu prevederile referitoare la copiii ai căror părinți au divorțat.

Un ultim aspect pe care am dori să îl aducem în discuție este legat de faptul că noul Cod civil stabilește implicit, (prin introducerea regulii exercitării autorității părintești în comun) faptul că autoritatea părintească exercitată în comun este în beneficiul copilului, indiferent dacă părinții sunt divorțați sau doar separați. Copilul are dreptul de a fi îndrumat de către către ambii părinți

5.4. Învoiala părinților

Din examinarea hotărârilor judecătorești transmise de curțile de apel de la nivelul întregii țări, s-a constatat că referitor la problema de drept ce vizează „Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 506 din Noul Cod Civil, raportat la art. 507 și art. 398 alin.(1) din același cod, referitor la posibilitatea ca prin învoiala părților, autoritatea părintească să fie exercitată doar de către un singur părinte” practica judiciară este majoritar unitară, în sensul că dispozițiile art. 506 din Noul Cod Civil trebuie interpretate și aplicate numai prin corelare cu dispozițiile art. 398 din același cod, astfel încât se poate lua act de învoiala părinților cu privire la exercitarea unilaterală a autorității părintești, dar numai pentru motive întemeiate și dacă este în interesul superior al copilului."  (citat din răspunsul PARCHETULUI  DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, SECȚIA JUDICIARĂ, 20.03.2013)

5.5 Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte

Conform art. 507 din Noul Cod Civil, un părinte care nu este mort, nu este declarat mort sau nu este incapabil de a-și exprima voința are autoritate părintească deplină asupra copilului sub rezerva cazului în care instanța, din motive bine întemeiate ce țin de interesul superior al copilului (de exemplu cazuri de abuz, exploatare, neglijență, etc.) i-a retras acestui părinte autoritatea părintească asupra minorului (conform Art. 398 sau Art. 399) sau, mai mult, l-a decăzut din drepturile părintești (conform Art. 508). Prin urmare un părinte nu poate cere decăderea sa din exercițiul drepturilor părintești sau ca exercitarea autorității părintești asupra minorului să îi fie retrasă conform art. 398. Aceasta deoarece, pe de o parte, autoritatea părintească asupra minorului nu este doar un drept al părintelui ci și un drept al copilului de care copilul poate fi lipsit doar în situații speciale ce țin de interesul său superior, iar pe de altă parte autoritatea părintească asupra minorului implică numeroase obligații pentru părintele în cauză. În acest sens, instanța trebuie să cerceteze cu precauție tranzacțiile sau înțelegerile prezentate de părinți care implică faptul că unul dintre părinți dorește să renunțe benevol la autoritatea părintească. Instanța trebuie să încuviințeze o astfel de tranzacție doar dacă există motive foarte bine întemeiate din punctul de vedere al interesului superior al minorului, care să o facă să creadă că păstrarea autorității părintești de către acel părinte ar daună intereselor copilului. Ar putea fi considerate motive serioase faptul că părintele respectiv este dependent de alcool sau substanțe psihotrope, suferă de o boală care l-ar putea pune pe copil la risc direct sau indirect, părintele este agresiv la adresa copilului, abuzator, etc.

Totuși există cazuri în care după divorțul sau separarea părinților custodia comună nu este în interesul copilului. Deși regula impusă de noul cod civil este aceea de a se pleca pe prezumția de autoritate părintească comună, dacă interesul superior al copilului o reclamă, judecătorul poate opta pentru autoritate părintească exercitată de către unul dintre părinți (adică custodie unică). Este importantă, din acest punct de vedere, jurisprudența statelor care au implementat custodia comună acum 10-20 de ani, ca de pildă Olanda. Conform jurisprudenței olandeze:

Se acordă custodie unică atunci când un părinte este alcoolic sau suferă de o boală psihică gravă, spre exemplu, este posibil ca respectivul părinte să nu poată lua decizii referitoare la școlarizarea minorului sau tratamentul medical pe care acesta ar trebui să îl urmeze.

Nu reprezintă o bază suficientă pentru a decide custodie unică faptul că unul dintre părinți nu dorește să mai colaboreze cu fostul soț sau fosta soție în procesul decizional privind creșterea copilului, acest fapt nu este suficient ca instanța să se abată de la regula generală și să garanteze custodie unică .

Chiar dacă ambii părinți solicită un aranjament de tip custodie unică completat de un drept de acces, acest fapt nu va fi o bază suficientă pentru a garanta decizia finală a instanței. De fapt, singura modalitate care garantează acordarea custodiei unice este dacă părinții pot convinge instanța că un aranjament de tip custodie unică servește mai bine intereselor copilului decât custodia comună.

Curtea Supremă a Olandei a formulat un test pentru a determina când trebuie aprobată cererea de custodie unică formulată de unul dintre părinți. Judecătorul procesului trebuie să fie convins că problemele dintre părinți sunt atât de serioase încât riscul ca minorul să sufere ca urmare a continuării custodiei comune, să fie atât de mare încât să nu poată fi acceptat. Ba mai mult, nu trebuie să existe nicio așteptare ca problemele părinților să poată fi rezolvate în viitorul apropiat.

Capitolul al VI-lea

DECĂDEREA DIN EXERCIȚIU L DREPTURILOR PĂRINTEȘTI

6.1. Condițiile decăderii din exercițiul drepturilor părintești

Conform art. 508 din Noul Cod Civil -Instanța de tutelă, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

Pe cale procedurală, cererea se judecă de urgență, cu citarea părinților și pe baza aportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești va putea fi pronunțată de instanța tutelară, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtare abuzivă ori prin neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești.

In cazul în care, după decăderea din exercitiul drepturilor parintești, copilul se află în situația de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinți, se va institui tutela.

Instanța va reda părintelui exercitiul drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exercițiul acestora și dacă părintele nu mai pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea copilului.

Pană la soluționarea cererii, instanța poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

6.2. Întinderea decăderii

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești este totală și se întinde asupra tuturor copiilor născuti la data pronunțării hotărârii. Cu toate acestea, instanța poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părintești ori la anumiți copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor.

6.3. Obligația de întreținere

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești nu scuteste părintele de obligația sa de a da întreținere copilului.

6.4. Instituirea tutelei

În cazul în care, după decăderea din exercițiul drepturilor părintești, copilul se află în situația de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinți, se instituie tutela (art. 511 NCC)

6.5. Redarea exercițiului drepturilor părintești

Tutela minorului, ca instituție juridică este o măsură de protecție alternativă, și reprezintă ansamblul dispozițiilor legale prin care reglementează ocrotirea unui minor de către o altă persoană decât părinții săi – o persoană căreia i s-a atribuit funcția de tutore -, în vederea protejării intereselor sale, sub supravegherea, controlul și îndrumarea permanentă a autorității tutelare.

Capitolul al VII-lea

CONCLUZII DE LEGE FERENDA

Este cert că între ceea ce scrie în lege și ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare există diferențe uriașe, care nu vor fi înlăturate probabil niciodată, deoarece teoria imitației va dăinui și peste generațiile viitoare, iar lucurile mai puțin bune vor fi și ele copiate în egală măsură cu celelalte. Și nicio forță specială a naturii nu va reuși să schimbe defectele societății dacă noi, oamenii, nu vom încerca să facem asta prin propriile puteri.

În ochii legii, însă, interesul minorului este același, indiferent de statutul său și, de aceea, toate mijloacele de ocrotire au ca scop suprem satisfacerea acestui interes.

În orice societate civilizată, statul, ca reprezentant al acesteia, trebuie să se preocupe de soarta minorilor , pentru că dezvoltarea lor în bune condiții prezintă un important interes social.

Împrumutând prevederi din sisteme de legislație străine, Noul Cod Civil nu face altceva, decât să adapteze norma de drept evoluției umanității

În ceea ce privește noțiunea de autoritate părintească, Guvernul României, în Hotărârea privind aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Cod civil, statuează că „va fi consacrată noțiunea de autoritate părintească după modelul Codului civil francez și al celui al provinciei Quebec din Canada, iar ca elemente de noutate se va prevedea că, în principiu, părinții vor exercita împreună această autoritate, chiar și atunci când sunt divorțați; va fi definită noțiunea de locuință a copilului și va fi stabilit regimul juridic al administrării bunurilor copilului” . Autoritatea părintească este prevăzută, în noul Cod, în Titlul IV din Cartea a II-a „Despre familie”; este definită, în articolul 483 aliniatul 1, ca fiind „ansamblu de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”.

Noțiunea de „autoritate părintească” este nouă în dreptul românesc, fiind inspirată din dreptul francez și cel al provinciei Quebec, deși există și în alte sisteme de drept, printre care cele belgian, elvețian, german etc.

Referitor la această noțiune, s-a arătat că exercițiul comun al autorității părintești atunci când părinții sunt căsătoriți presupune exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor părintești împreună și în mod egal de către ambii părinți, în fiecare zi. Astfel, dacă părinții conviețuiesc, ei vor exercita împreună și de comun acord toate drepturile și îndatoririle părintești, între aceștia fiind aplicabilă și prezumția mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) NCC.

Dacă însă aceștia nu conviețuiesc, exercitarea în comun a autorității părintești se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copiilor, actele curente privind creșterea și educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinții sunt despărțiți, fie că sunt divorțați, fie că sunt părinți naturali care nu conviețuiesc, exercițiul autorității părintești este prevăzut de lege ca aparținând ambilor părinți în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă față de ipoteza exercitării autorității în comun întrucât, în concret, copilul va locui cu unul din părinți iar aceștia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de creșterea și educarea lui zilnică și pentru a coordona actele sale curente.

În toate sistemele de drept care cunosc noțiunea de „autoritate părintească” (Franța, Belgia, Germania, Quebec, Elveția), exercițiul autorității părintești după divorț constă în consultarea părinților la luarea deciziilor importante pentru copil. În cauzele de divorț este important să li se explice părinților că atunci când judecătorul va pronunța exercitarea autorității părintești de către ambii părinți în comun, aceștia nu trebuie să înțeleagă că vor trebui să se ocupe amândoi zi de zi de copil; ceea ce excede actelor curente de zi cu zi intră în conținutul noțiunii de „autoritate părintească exercitată în comun” (de exemplu, alegerea școlii la care copilul va studia, a medicului de familie, a cursurilor extrașcolare) și aceste decizii care vor organiza viața copilului aparțin ambilor părinți, indiferent de părintele la care copilul va locui. Cu privire la actele curente va decide părintele la care copilul locuiește.

Explicarea acestei noțiuni de către judecător părților, este cu atât mai importantă cu cât, în practică, de foarte multe ori unul dintre părinți solicită acordarea exercițiului autorității părintești exclusive, având impresia că dacă instanța ar pronunța exercitarea în comun a autorității părintești, ambii părinți ar trebui să se afle zi de zi alături de copil și să se ocupe de educația acestuia.

Raportul dintre noțiunea de „autoritate părintească” și aceea de „exercițiu al autorității părintești” poate fi comparat cu cel dintre capacitatea de folosință în materia drepturilor și obligațiilor părintești și cea de exercițiu a acestor drepturi.

Confuzia dintre cele două noțiuni își are sorgintea în modul în care a fost preluată această instituție din Codul civil Quebec, care reglementează, pe lângă noțiunea de „autoritate părintească și exercitare a acesteia în comun” (în sensul dat de Codul civil, cu mențiunea că reglementarea străină vizează doar drepturile referitoare la persoana copilului, nu și la bunuri), noțiunile de „custody”, respectiv „la garde”. Acestea din urmă se referă la modul în care copilul este crescut zi de zi de părinți, sens în care se reglementează custodia exclusivă, dreptul de vizitare, cu limite specifice, custodia partajată, cu consecințe, de exemplu, cât privește calculul pensiei de întreținere (în funcție de timpul petrecut de copil la fiecare dintre părinți și veniturile fiecărui părinte). Părintele căruia îi este încredințat copilul este obligat să consulte în permanență celălalt părinte cu privire la elementele fundamentale care privesc viața copilului.

BIBLIOGRAFIE

C. Narly, Pedagogie Generala

Christina Vlădescu – Exercitarea autoritatii parintesti in noul Cod civil. Specificul noii reglementari http://www.juridice.ro/172550/exercitarea-autoritatii-parintesti-in-noul-cod-civil-specificul-noii-reglementari.html

Dan Lupașcu, „Dreptul familiei”, Editura Rosetti, București, 2005

Filipescu și A. Filipescu, în lucrarea Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII- a, Edit. Universul Juridic, București, 2006

Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei – Noul cod civil, Edit. C.H. Beck, 2012

G. Beleiu, Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, ed. a VI-a, revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Editura Hamangiu., București, 2007

Georgeta Ghebrea, în lucrarea Regim social-politic și viață privată(familia și politica familială în România), Universitatea București, 2003

I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura C.H Beck, București, 2006

Ioan Dorel Romosan, Dreptul familiei, Ed.Universul Juridic,Bucuresti,2012

Ionașcu Aurelian, M. Costin, M. Mureșan, Victor Ursa, (1980), Filiația și ocrotirea minorilor, Cluj- Napoca, Ed. Dacia

Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana-Mihaela, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2012

M. Voinea și C. Bulzan în lucrarea Sociologia drepturilor omului, EdituraUniv. Buc., Sociologie 2003

Simona Cimpoca – Noțiunea de “părinte” – între prevederi legale și realitatea de acasă, mai 2012, București, http://www.juridice.ro

Șerban Pop, Alina Savin, Liviu Nișă, Mihaela Vrabie și Gabriela Ilie – Codul Civil pe înțelesul tuturor, Edit. Adevărul Holding, București 2011

Surse:

http://blog.arpcc.ro/2011/11/care-e-diferenta-dintre-notiunile-de.html

http://www.admin.ch/ch/f/rs/21.html#211.2

http://www.ottawadivorce.com/sh-cust.htm

https://e-justice.europa.eu/content_parental_responsibility-46-EU-ro.do

http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-508-conditii-decaderea-din-exercitiul-drepturilor-parintesti