Drepturile Producatorilor, Vinzatorilor Si Prestatorilor In Relatiile CU Consumatorii Aspecte Teoretico Practice
DREPTURILE PRODUCĂTORILOR, VÎNZĂTORILOR ȘI PRESTATORILOR ÎN RELAȚIILE CU CONSUMATORII: ASPECTE TEORETICO-PRACTICE
CUPRINS
INTRODUCERE
1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTURILE PRODUCĂTORILOR, VÂNZĂTORILOR ȘI PRESTATORILOR ÎN RELAȚIILE CU CONSUMATORII
1.1. Noțiunea producătorilor, vânzătorilor și prestatorilor în relație cu consumatorii și delimitarea acestora
1.2. Drepturile și obligațiile producătorilor, vânzătorilor și prestatorilor
1.3. Rolul acestora în relațiile cu consumatorii
2. RĂSPUNDEREA PRODUCĂTORILOR, VÎNZĂTORILOR ȘI PRESTATORILOR ÎN REZULTATUL ÎNCĂLCĂRII DREPTURILOR CONSUMATORILOR
2.1. Răspunderea civilă
a. Răspunderea vînzătorului
2.2. Răspunderea contravențională
2.3. Răspunderea penala.
2.4. Repararea prejudiciului material și a prejudiciului moral
3. ASPECTE PRACTICE PRIVIND ANALIZA PRACTICII JUDICIARE ÎN DOMENIUL DREPTURILOR VÂNZĂTORILOR ÎN RELAȚIE CU CONSUMATORII
3.1. Analiza practicii judiciare
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Аctuаlitаteа temei. De-a lungul timpului, activitatea de comerț a cunoscut modificări substanțiale, transformându-se într-o societatea de consum, dintr-o simplă intermediere, într-o activitate creatoare de utilități, devenind foarte importantă atât pentru producători, cât și pentru utilizatori.
O problemă deosebită o constituie complexitatea și caracteristicile serviciilor comerciale. În legătură cu aceasta, trebuie subliniat că amploarea și natura diferitelor operațiuni ce dau conținutul serviciilor respective, cât și marea variație a acestora de la un produs la altul, sau chiar între sistemele de distribuție implicate, fac să nu existe un bun serviciu prin sine însuși sau așa-zise servicii etalon. Ca atare, nu există servicii care prin natura lor să răspundă în general clientelei întreprinderii, ținând seama, în același timp de trebuințele și de exigențele specifice ale fiecărui client [30, p. 66].
De aceea, este necesar să se aibă în vedere că organizarea și îndeosebi conturarea conținutului serviciilor trebuie să asigure o mare flexibilitate și o variație a acestora în funcție de momentul solicitării, de locul realizării și de starea de spirit a consumatorului.
O asemenea ipoteză este legată și de faptul că fragilitatea fidelității unor clienți față de un produs, o marcă sau o întreprindere poate fi diminuată prin folosirea politicii de promovare a unor servicii complexe, care, prin utilitățile specifice, asigurate fiecărui consumator, duce la formarea unor comportamente de cumpărare bazate pe o colaborare permanentă între vânzător și cumpărător, la o bună cunoaștere reciprocă și un grad ridicat de fidelitate față de complexul de utilități produs-servicii oferit de fiecare întreprindere.
Soluționarea problemelor respective implică, la rândul său, o colaborare permanentă între partenerii actului de distribuție – producător, cumpărător – care trebuie să-și împartă sarcinile și costurile în funcție de specificul serviciilor și de riscurile la care se expune fiecare agent economic. Pentru aceasta este necesar să se cunoască caracteristicile serviciilor comerciale, care, așa după cum se va vedea din prezentarea lor, își pun amprenta atât pe eforturile de realizare, cât și asupra riscurilor asumate de parteneri.
Problematica protecției drepturilor producătorilor, vînzătorilor și prestatorilor privește îndeosebi aspecte referitoare la sistemul de relații creat în cadrul pieței, generat de confruntarea consumului cu obiectul sau, respectiv cu produsul oferit de producător, la care se adaugă cadrul de desfășurare a relațiilor ofertant-consumator, respectiv gradul de libertate în care are loc derularea fenomenelor de piață- jocul ofertei și cererii, liberalizarea prețurilor, publicitatea comerciala, comportamentul personalului comercial, calitatea produselor, etc.
Comerțul de astăzi si-a păstrat o parte din calitățile inițiale, dar a suferit diferite modificări. În zilele noastre, produsele comercializate sunt trecute printr-o serie de verificări și totul se face pe baza de documente care să ateste proveniența, componența, etc. mărfii și altele care să ateste ca vanzarea a fost încheiată (bon fiscal, factura fiscala), toate acestea oferind cumpărătorului o siguranță și o satisfacție mai ridicată, iar comerciantului o vânzare mai mare.
Economia de piață, prin mecanismele sale și principiile promovate, poate asigura coerențele necesare unei societăți, prin jocul prețurilor, al deciziilor de protective și alegere ale consumatorilor, orientarea producțiilor productive spre producții necesare și rentabile, realizând în același timp echilibrul și adaptările necesare în economie, potrivit exigențelor de funcționare corectă a mecanismului adoptat [27, p. 92].
Constituția Republicii Moldova garantează dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viață și sănătate, precum și la produse alimentare și obiecte de uz casnic inofensive, de asemenea răspândirea informațiilor veridice privitoare la starea mediului natural, la condițiile de viață și de muncă, la calitatea produselor alimentare și a obiectelor de uz casnic (art.37 din Constituția RM adoptată la 29 iulie 1994).
Adoptarea în an.1993 a Legii Republicii Moldova nr. 1453-XII din 25.05.93 Cu privire la protecția consumatorilor a fost un pas important în acest domeniu și a pus bazele cadrului juridic și reglementează raporturile juridice dintre consumatori și agenții economici producători sau comercializatori de produse și servicii.
La 13.03.2003 a fost adoptată o nouă Lege privind protecția consumatorilor, nr. 105 Monitorul Oficial 126-131/507, 27.06.2003 care continuă reglementarea relațiilor în acest domeniu sub aspect mai modern.
Actualitatea temei investigate este condiționată de faptul că în literatura de specialitate autohtonă nu exista un studiu pluriaspectual al problemei în cauză, deși importanța teoretică și practică este evidentă, în timp ce întreaga activitate a drepturilor producătorilor, vânzătorilor și prestatorilor gravitează în asigurarea mecanismelor eficiente de protecție a consumatorilor.
Scopul și obiectivele proiectului. Scopul proiectului constă în cercetаreа și аnаlizа drepturilor producătorilor, vânzătorilor și prestatorilor în relațiile cu consumatorii.
Pentru reаlizаreа scopului preconizаt în аceаstă teză аu fost prestаbilite următoаrele obiective:
– identificаreа relațiilor consumatorilor cu producătorii, vînzătorii și prestatorii
– аnаlizа noțiunilor și delimitarea acestora
– studiereа prаcticii judecătorești
– evidențiereа аsemănărilor și deosebirilor între аbordările în diferitele sisteme juridice privind drepturile producătorilor, vânzătorilor și prestatorilor în relațiile cu consumatorii.
– studierea profundă și analiza legislației în contextul evoluției rapide a unor reglementări juridice în domeniu și elaborarea unor propuneri și recomandări concrete îndreptate spre cizelarea și desăvârșirea mecanismului de protecție juridică a drepturilor producătorilor, vânzătorilor și prestatorilor menite să consolideze interesele și drepturile consumatorilor.
Suportul metodologic аl lucrării. Bаzele metodologice аle proiectului sunt constituite din totаlitаte procedeelor teoretice și prаctice care sunt legate de sfera studiată.
În efectuarea proiectului аu fost аplicаte o serie de metode de cercetаre а problemelor tehnico-științifice cum аr fi:
– studierea materialului normativ – legislativ și practic și în măsura mai mică pe cel doctrinar – teoretic. Acesta e realizat prin aplicarea metodelor: istorică, sistematică, logico-practică și în baza empirică care o constituie: Constituția Republicii Moldova, Codul civil, Legea privind protecția drepturilor consumatorilor, alte acte normative al cadrului legislativ al RM, legislația în domeniu a altor state ( Federația Rusă, SUA., Franța) lucrări ale savanților juriști și economiști (Gh.Pistol, C. Stătescu).
– evoluția drepturilor producătorilor, vânzătorilor și prestatorilor
– аnаlizа compаrаtivă, folosită pe pаrcursul întregii lucrări pentru constаtаreа delimitării relațiilor dintre producători, vânzători și prestatori în raport cu consumatorii;
– аnаlizа opiniilor mai multor autori și formarea propriei concepții asupra subiectului dat.
Importаnțа teoretică și vаloаreа аplicаtivă а lucrării. Rezultаtele obținute sunt următoаrele:
– din punct de vedere prаctic, prezentarea lucrării vа ușurа conceptul asupra modului de înfăpturie a colaborării dintre producători, vânzători și prestatori în relațiile cu consumatorii;
– lucrаreа poаte ajuta pesoаnele ce sunt interesate in domeniul dat, iar ulterior acestea pot efectua o analiză mai profundă, în dependență de punctul ce le-a trezit un interes mai mare.
Structurа lucrării.
Lucrarea este structurtă în 3 capitole.
Capitolul 1 conține noțiunea, drepturile, obligațiile producătorilor, vînzătorilor și prestatorilor si rolul acestora în relație cu consumatorii.
Capitolul 2 include răspunderea producătorilor, vînzătorilor și prestatorilor în rezultatul încălcării drepturilor consumatorului.
Capitolul 3 este dedicat aspectelor practice privind analiza practicii judiciare.
1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTURILE PRODUCĂTORILOR, VÂNZĂTORILOR ȘI PRESTATORILOR ÎN RELAȚIILE CU CONSUMATORII
1.1. Noțiunea producătorilor, vânzătorilor și prestatorilor în relație cu consumatorii și delimitarea acestora
În perioadele de modificări oamenii mereu s-au aflat confruntați cu probleme inedite. Etapa pe care o parcurge actualmente societatea noastră – "tranziția către economia de piața" are un aspect pe cât de complex pe atât de dificil.
Întreprinzătorul obține profitul scontat doar satisfăcând necesitățile și aspirațiile consumatorului. Ieșind din economia de comandă, subiecții economici se confruntă cu realitatea recunoscând că trebuie să se conformeze și să-și înteleagă consumatorul de care depind realizările sale.
Dincolo de aspectele particulare orice analiză profundă asupra consumului ne conduce inevitabil către vectorul acestuia care este consumatorul.
Domeniul drepturilor vânzătorilor, producătorilor și prestatorilor în prezent a atins apogeul necesității de perfecționare a reglementărilor juridice în temeiul importanței create de factorii obiectivi [40, p. 26].
Consider necesară examinarea principalelor noțiuni ce țin de consumator și pe care acesta este obligat sau e bine să le cunoască pentru asigurarea creării și funcționării unui sistem de protecție pentru ambele părți.
Consumator este orice persoană fizică ce intenționează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau folosește produse, servicii pentru necesități nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională;
Vânzător este orice persoană juridică sau fizică autorizată pentru activitate de întreprinzător, care desfășoară activitate comercială în relațiile cu consumatorii;
Producător:
-agent economic care fabrică un produs finit, o parte componentă a unui produs sau materie primă;
– agent economic care aplică pe produs numele său, marca comercială sau un alt semn distinctiv;
-agent economic care recondiționează produsul;
– agent economic care modifică caracteristicile produsului;
– agent economic care importă produse;
– distribuitor sau vînzător al produsului importat în cazul în care importatorul nu este cunoscut;
– distribuitor sau vînzător al produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă acesta, în termen de 30 de zile de la depunerea cererii, nu a informat persoana prejudiciată asupra identității importatorului;
Prestator este orice persoană juridică sau fizică autorizată pentru activitate de întreprinzător, care prestează servicii;
Vînzătorul este subiectul activității comerciale indiferent de forma de proprietate, care realizează consumatorilor marfa in baza contractului de vînzare-cumpărare .
Rolul producătorului constă în:
– crearea de bunuri noi care sunt căutate pe piață;
– luarea de decizii cu privire la nevoile umane ce urmează economic care modifică caracteristicile produsului;
– agent economic care importă produse;
– distribuitor sau vînzător al produsului importat în cazul în care importatorul nu este cunoscut;
– distribuitor sau vînzător al produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă acesta, în termen de 30 de zile de la depunerea cererii, nu a informat persoana prejudiciată asupra identității importatorului;
Prestator este orice persoană juridică sau fizică autorizată pentru activitate de întreprinzător, care prestează servicii;
Vînzătorul este subiectul activității comerciale indiferent de forma de proprietate, care realizează consumatorilor marfa in baza contractului de vînzare-cumpărare .
Rolul producătorului constă în:
– crearea de bunuri noi care sunt căutate pe piață;
– luarea de decizii cu privire la nevoile umane ce urmează a fi satisfăcute și ce resurse disponibile pot fi mobilizate în acest sens;
– stabilirea pproporțiilor între factorii materiali și umani, modul de organizare a activității și tehnologiilor necesare;
– asumarea riscurilor calculate, astfel incât să câștige;
– a avea un spirit independent, animat de dorința de autonomie în acțiune;
– optimismul, flexibilitatea și dinamismul activităților întreprinse;
Principalul obiectiv al producătorului este acela de a obține profit. Pentru aceasta trebuie să producă.
Producătorul este purtătorul ofertei pe piață. Este subiectul activ care reprezintă toate deciziile necesare obținerii produselor și serviciilor oferite pe piață, începând cu momentul inițierii lor și până în momentul desfacerii acestora pe piață.
Producția este activitatea umană care se manifestă prin crearea de bunuri și servicii capabile să satisfacă nevoi/dorințe [28, p. 17].
Sistemul de relații ale comerțului cu consumatorii poate fi descompus în trei domenii principale: organizarea unui cadru propice de dialogare cu consumatorii, crearea unei ambianțe favorabile realizarii actului de vînzare-cumpărare și asigurarea unor raporturi corespunzătoare.
Organizarea unui cadru propice de dialogare cu consumatorii presupune cunoașterea unor forme mai complexe ce privesc atît relația dintre consumatori și societate, în general, cît și o serie de aspecte specifice evoluției actului de vînzare-cumpărare, cum ar fi trecerea, în timp, de la actul izolat al consumului, la sisteme de consum sau trecerea de la cumpararea independentă a unui produs, la achiziționarea optimizată în cadrul unui ansamblu de produse.
a) Relația dintre consumator și societate poate constitui, în principal, cadrul general în care urmează să se circumscrie întregul sistem de relații comerț consumator. Într-o economie de abundență, în care timpul și banii devin, într-o masură din ce în ce mai mare, elemente discreționale, deciziile de consum, prin amploarea și efectele lor, depășesc domeniul comercial, ele afectînd domenii mult mai largi care privesc industria, agricultura, prestările de servicii, domeniile social-culturale, precum și o serie de sectoare publice sau instrumente de orientare macroeconomică, cum ar fi sistemul impozitelor, sistemele de utilizare și salarizare a forței de muncă, sistemul investițional, etc [17, p. 217].
Mai mult, eliberat de o serie de restricții economice, consumatorul trebuie să-și lărgească continuu posibilitatile de exprimare liberă și, în consecință, orice tip de reglementare va genera diferite tipuri de reacție pentru fiecare consumator. De asemenea, ca urmare a aceluiași fenomen, producția, precum și alte sectoare economice, se integrează în structura sistemului de distribuție, transformîndu-se în mijloace ce contribuie la adaptarea bunurilor la nevoile consumatorilor. Aceasta deoarece valoarea socială și economică a acestor bunuri depinde, în ultima analiză, de nivelul de consum efectiv al sortimentelor pe care comerțul le oferă consumatorilor. O asemenea situație se răsfrînge asupra activității firmelor și unitătilor publice sau particulare, unde succesul final al tuturor deciziilor privind aprovizionarea, bugetul, personalul, producția, precum și diferitele aspecte administrative reprezinta o funcție a modului în care asemenea decizii sunt coroborate cu cele privind organizarea sistemului de relații ale comerțului cu consumatorii. Surprinderea tuturor acestor aspecte presupune un dialog larg cu toate categoriile de consumatori potențiali, specialiștii ajungînd la concluzia că sistemul în întregime nu va putea funcționa decît dacă consumatorul va fi satisfăcut de sortimentul bunurilor și serviciilor anticipate, create și oferite prin procesul de comercializare [13, p. 8]. De asemenea, se apreciază că devine tot mai necesar a se cunoaște omul în calitatea sa de consumator sau de reprezentant al unor consumatori, pentru a putea explica în contextul diferitelor stiluri de viata, structurile anumitor domenii culturale și chiar a noi evoluții social-economice;
b) Un alt fenomen important în organizarea cadrului de dialogare cu consumatorii, îl constituie trecerea de la actul izolat al consumului la un sistem de consum.
Analizele efectuate asupra procesului de comercializare și a factorilor săi de influență au evidențiat necesitatea unei mai bune definiri a interlocutorului real al vînzătorului, spre a permite o creștere a efectelor activității desfășurate. O asemenea analiză și încercare de definire a interlocutorului a evidențiat că interlocutorul vînzatorului nu este întotdeauna consumatorul, că acest interlocutor nu este întotdeauna un individ, ci, cel mai adesea, apar în aceasta postură grupuri sau organizații și, în sfîrșit, că decizia de cumpărare se ia, din ce în ce mai puțin, în funcție de un produs și tot mai mult în raport cu ansamblul produselor ce contribuie la asigurarea unui anumit standard de viață sau la asigurarea unui anumit nivel de activitate utilă. Deci, organizarea unui cadru de dialogare comerț-consumator trebuie să asigure concomitența nevoilor, dorințelor, orientărilor și exigențelor consumatorilor, cumpărătorilor, prescriptorilor sau liderilor de opinie, cît și ale decidenților care, în ultima analiză, hotărăsc asupra volumului, structurii și evoluției actului de vînzare-cumpărare. Ca forme structurale ale cadrului de dialogare cu consumatorii, pot fi folosite: consultarea, concretizată în alcătuirea unor organisme de consultare independente sau pe lîngă anumite instituții social-administrative; realizarea unor întîlniri periodice cu consumatorii, într-un cadru organizat de discuții; organizarea unor panele de consumatori în profil macroeconomic sau pe zone de consum, ca instrumente de stabilire a volumului și structurii cererii de mărfuri; realizarea unor acțiuni de testare a produselor noi; organizarea unor conferințe periodice, a unor consultații sau demonstrații în mari magazine de specialitate; utilizarea mass-media pentru acțiuni de informare și publicitate comercială; O alta latură importantă a sistemului de relații comerț-consumator este reprezentată de crearea unei ambianțe favorabile realizării actului de vînzare cumparare. În acest domeniu se are în vedere că informarea larga, cuprinzătoare și operativa a cumparatorilor, educarea gusturilor acestora și orientarea consumului, precum și satisfacerea complexă a nevoilor populației devin elemente de bază ale complexului de relații pe care comerțul le întreține cu consumatorii. Specialiștii susțin că pentru a exista o bună concurență și un liber schimb al bunurilor, existența unor informații corecte și satisfăcătoare pentru consumator este deosebit de importantă.
Între elementele care pot fi folosite pentru crearea unei ambianțe favorabile realizării actului de vînzare-cumpărare, se au în vedere două grupuri de acțiuni. Primul se referă la îmbunătățirea sistemului de informare al consumatorilor, printr-o combinare corespunzătoare a mijloacelor promoționale, cel de-al doilea are în vedere prezentarea și întreținerea unităților comerciale.
Asigurarea unor raporturi corespunzătoare între personalul comercial și cumpărători reprezintă componența de bază în sistemul relațiilor comerț consumatori. Relația vînzător-cumpărător reprezintă o înlănțuire de roluri complementare, îndeplinite în procesul de achiziționare a mărfurilor. Drept urmare, personalul comercial, prin comportamentul său și prin atitudinea sa față de munca pe care o desfășoară în relațiile directe cu consumatorii, urmează să acționeze ca un agent de legătură în cadrul lanțului de firme integrate în fluxul complex al produselor, asigurînd, în același timp, materializarea acțiunilor ce dau conținutul celorlalte două componente ale sistemului de relații comerț-consumatori: organizarea cadrului de dialog și crearea ambianței [29, p. 18].
Analiza principalelor elemente ce dau conținutul relațiilor comerț-consumatori evidențiază faptul că rolul activ al comerțului este condiționat de o bună cunoaștere a celor doi parteneri -; producătorul și consumatorul, de asigurarea unor condiții adecvate de manifestare a posibilităților și intereselor acestora, precum și de utilizarea unor mijloace care să faciliteze comunicația în ambele direcții. De asemenea, se evidențiază importanța unor acțiuni specifice, care au menirea de a crea o imagine favorabilă a produselor comercializate sau a formelor de comerț practicate, personalizarea mărcilor, realizarea unui climat de înțelegere și bunăvoință față de cumpărător.
1.2. Drepturile și obligațiile producătorilor, vînzătorilor și prestatorilor
Obligațiile vînzătorului:
1) De a transmite marfa (art.753 C.C. al R.M.).
Marfa trebuie transmisă:
– l-a locul indicat de contract, în linii generale vînzătorul este obligat să transmită cumpărătorului marfa nemijlocit după achitarea ei, sau prin acordul părților.
-în termenul stabilit și cu toate documentele referitoare la marfă (art.8 din Lege). Actele care însoțesc marfa sunt : bonul de marfă, bonul de casă, instrucția (descrierea) in limba romana, document de garanție, certificat de calitate, pașaport tehnic sau alte documente ce le înlocuiesc ( acestea trebuie sa conțină informația de bază: denumirea magazinului, data (ora) cumpărării, denumirea mărfii, prețul ) [5, p. 6];
– în cantitate determinată. Cantitate determinată se consideră cea care sau înțeles părțile prin contract sau prin regulile de vînzare a mărfurilor corespunzătoare. Codul civil al R.M. nu conține reglementări detaliate referitoare la aceasta obligație;
– de calitate adecvată (art.765 C.C. al R.M.). Marfa propusă cumpărătorului trebuie să corespundă calității determinate prin contractul de vînzare- cumpărare cu amănuntul ți stabilite de standardele de stat pentru tipul de marfă corespunzător. In caz ca vănzătorul la încheierea contractului a fost înștiințat de către cumpărător despre scopul concret al procurării mărfii, atunci vînzătorul este obligat sa livreze cumpărătorului marfa adecvată utilizării scopului propus;
– în set corespunzător și cu toate articolele de completare daca sunt prevăzute. Vînzătorul se obligă să transmită cumpărătorului marfa în set și cu articole de completare corespunzătoare tipului de marfa și condițiilor contractului de vînzare- cumpărare.
Conform regulilor generale vînzătorul este obligat sa transmită cumpărătorului articolele de completare concomitent cu marfa. In caz ca prin contractul de vînzare-cumpărare cu amănuntul nu este determinat setul de mărfuri atunci vînzătorul este obligat să transmită cumpărătorului marfa cu articolele de completare care se determina prin uzanțe comerciale;
– preîntâmpinând cumpărătorul despre drepturile terțelor persoane asupra mărfii care se vinde, adică vînzătorul este obligat să predea bunul fără vicii de natură juridică. (art.764 C.C.). În general vînzatorul trebuie sa transmită cumpărătorului marfa disponibilă de orice drepturi a terțelor persoane la momentul transmiterii. Excepție prezintă cazul când cumpărătorul este de acord sa primească marfa împovărată cu drepturile terțelor persoane;
– în ambalaj. Referitor la ambalaj Codul civil al R.M. nu conține reglementări expres. Aceasta reiese din instrucțiunile de realizare a produselor alimentare. Considerăm ca ambalajul pentru produsele alimentare este un element obligatoriu care trebuie reglementat prin normele Codului civil. De asemenea să fie stipulată prevederea că dacă in contractul de vînzare-cumpărare cu amănuntul nu-s prevăzute expres cerințele referitoare la ambalaj atunci vizatorul este obligat să împacheteze marfa în ambalaj corespunzător acestui tip de marfă, iar în lipsa acestuia în ambalaj care ar asigura integritatea mărfii in timpul păstrării și transportării obișnuite.
2) Vînzătorul este obligat să predea bunul fără vicii materiale. Să prezinte cumpărătorului informația veridica necesara despre marfă ( art.5 din Lege; p.1 sbp.4 din Hotărîrea Guvernului R.M. din 28.04.99 cu privire la unele masuri de protecție a consumatorilor). Aceasta informație trebuie sa asigure posibilitatea cumpărătorului la efectuarea alegerii mărfii. Conform art.19 din Lege consumatorii au dreptul de a fi informați veridic despre:
-sortimentul produselor;
– calitatea produsului;
– inofensivitatea si caracteristicile calitative ale produselor;
– condițiile de procurare;
– obligațiile de garanție;
– termenele de valabilitate (art. 773din CC, și art.12 din Lege);
– marca fabricii( producătorul, adresa, numărul de telefon, telefax, standardul sau altă documentație tehnică normativă );
– denumirea produsului (art. 20 din Lege);
– data (ora) fabricării ( art.20 din Lege);
– produsele chimice și cele tehnice complicate ( art.20 din Lege);
– receptura produselor alimentare și valoarea nutritivă a produselor preambalate (art.20 din Lege) [7, p. 4];
3) Informația referitoare la produsele alimentare comercializate pe teritoriul R.M. conform anexei nr.1 a Hotăririi Guvernului R.M. din 28.04.99 și respectiv informația referitoare la produsele nealimentare comercializate pe teritoriul R.M. conform anexei nr.2 a aceleiași Hotăriri. De asemenea informația trebuie sa conțină date necesare despre acțiunile pe care trebuie sa le întreprindă consumatorul în rezultatul expirării termenelor de valabilitate sau de utilitate si eventualele consecințe la neîndeplinirea acestor acțiuni în caz că produsul prezintă pericol pentru viața, sănătatea și proprietatea consumatorului la expirarea acestor termene sau devine inutilizabil conform destinației [11, p. 8].
4) La cererea cumpărătorului trebuie sa demonstreze funcționarea mărfii și să-i acorde posibilitatea singur să verifice proprietățile mărfii, pînă la achiziționare.
5) Să comercializeze numai produse testate și certificate, să oprească livrările produselor la care s-a constatat neîndeplinirea caracteristicilor calitative prescrise sau care ar putea afecta viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor, să asigure condiții igienico-sanitare in producție, să măsoare produsele oferite cu mijloace de măsurare adecvate, sa elibereze bonuri de casa la produsele comercializate în rețeaua de comerț.
Obligațiile producătorului:
În Legea privind Protecția Consumatorului, sînt prevăzute următoarele obligații ce revin producătorului:
1. Să plaseze pe piață produse sigure însoțite de documente și alte informații privind utilizarea acestora.
2. Să oprească livrările și să scoată de pe piață produsele care nu corespund standardelor.
3. Să asigure respectarea condițiilor igienico – sanitare.
4. Să răspundă pentru prejudiciul cauzat de produs pe toată durata de funcționare valabilă doar în cazul în care consumatorul a respectat toate condițiile privind păstrarea, utilizarea produsului [1, p. 5].
Alte obligații a producătorului sînt prevăzute în Legea privind Securitatea Generală a Produselor:
1. Producătorii să asigure consumatorii cu toată informația privind modul de utilizare a produsului.
2. Agenții economici trebuie să se informeze de riscurile produse consumatorilor, ca ulterior, să retragă de pe piață produsele sau să le ia de la consumatori, fiind obligați să le repare prejudiciul sau să le restituie un alt bun sau contra-echivalentul bunului. În situația în care producătorul a depistat un viciu la produs, el trebuie să informeze despre aceasta pentru ca în cazul retragerii acestuia de pe piață, consumatorul să știe unde să se adreseze pentru a întoarce bunul respectiv.
Obligațiile prestatorului:
1. Să folosească la prestarea serviciilor numai produse și servicii sigure pentru ca serviciul prestat să nu cauzeze prejudicii.
2. Să anunțe imediat autoritățile competente, precum și producătorul respectiv, despre existența oricărui produs folosit la prestarea serviciului de care are cunoștință că este periculos și/sau falsificat (contrafăcut).
3. Să presteze numai servicii sigure.
4. Să respecte prevederile legii privind prestarea diferitor servicii cît și prevederile contractuale.
5. Să înmîneze bon de casă sau alt document ce ține de prestarea serviciilor. Bonul este necesar pentru a demonstra existența relațiilor cît și prețul pentru serviciul prestat. Bonul cît și contractul reprezintă niște dovezi în instanța de judecată de a se soluționa cauza dacă aceste servicii au fost prestate necalitativ.
6. Să asigure prestarea serviciilor în care aceștia includ anumite înscrisuri și serviciile date trebuie să fie prestate în limba română.
7. Să dețină Registrul de Reclamații într-un loc vizibil, și dacă, serviciul a fost prestat necalitativ, persoana căreia i-a fost prestat, poate înscrie o reclamație în Registrul respectiv.
8. Să respecte condițiile igienico – sanitare și să răspundă pentru prejudiciile cauzate.
5. Responsabilitatea survenită în urma daunei cauzate de produse defectuoase vieții, sănătății, eredității și securității consumatorului
Obligațiile consumatorului:
Acesta este obligat:
1)Să achite prețul mărfii ( art.756 C.C.). Cumpărătorul este obligat să achite marfa la prețul indicat de vînzător în momentul încheierii contractului de vînzare-cumpărare cu amănuntul, daca legea nu prevede altfel sau aceasta nu decurge din cerintele obligatorii. Consumatorul are dreptul sa achite marfa în orice timp în limita perioadei stabilite prin contract pentru achitarea în rate. Excepție constituie cazul cînd prin contractul de vînzare -cumpărare cu amănuntul este prevăzută achitarea prealabilă a mărfii, iar neachitarea de către cumpărator a mărfii în termenul prevăzut de contract se consideră refuz al cumpărătorului de a executa contractul.
2)Sa accepte marfa procurată (art.753 C.C.). Consumatorul este obligat să accepte marfa transmisă, cu excepția cazurilor cînd are temei de a cere înlocuirea mărfii sau sa refuze de la executarea contractului de vînzare-cumpărare.
3) Sa-l înștiințeze in termen pe vînzător despre încalcărea condițiilor contractului de vînzare -cumpărare referiroare la sortimentul, calitatea, articolele de completare, ambalajul mărfii (art.779 C.C.). În cazul neexecutării acestei condiții vînzătorul este in drept sa refuze total sau parțial cerințele cumpărătorului referitoare la: transmiterea mărfii în cantitate insuficientă , înlocuirea mărfii, necorespunderea calității; înlăturarea viciilor mărfii, completarea mărfii sau înlocuirea articolelor de completare, măsurarea și ambalarea sau înlocuirea ambalajului, daca va dovedi că neexecutarea de către cumpărător a acestei condiții a dus la imposibilitatea satisfacerii cerințelor cumpărătorului sau va provoca cheltuieli enorme in comparație cu cheltuielile pe care le-ar fi suportat daca ar fi fost inștiințat la timp despre încălcărea condițiilor contractului.
4) Introducerea în proces a vînzătorului, in cazul cînd o terță persoană intentează cumpărătorului o acțiune de evicțiune pentru un temei apărut înainte de vînzarea lucrului. Neintroducerea vînzătorului în proces îl scutește de răspundere față de cumpărător, daca vînzătorul va dovedi, că, fiind întrodus în proces, ar fi putut preîntîmpina evicțiunea cumpărătorului.
5) Achitarea diferenței dintre prețul mărfii înlocuite și prețul mărfii transmise in locul celei de calitate necorespunzătoare daca a fost înlocuit cu marfa care are alte caracteristici .
Drepturile consumatorului:
1)Să cerceteze bunul până la încheierea contractului de vînzare-cumpărare cu amănuntul dacă aceasta nu este interzis în legatură cu caracteristica genului mărfii.
2) Să ceară în prezența sa efectuarea controlului calității sau încercarea funcționării mărfii până la încheierea contractului de vînzare-cumpărare cu amănuntul, dacă aceasta nu se interzice în pofida caracteristicii genului mărfii și nu contravine regulilor de vînzare cu amănuntul [24, p. 203].
3) Să înlocuiască marfa cumpărată cu alta analogica în locul cumpărarii sau în alte locuri indicate de vînzator (art.14 din Lege). Înlocuirea mărfii nealimentare se face în conformitate cu Regulile de preschimbare a mărfurilor nealimentare procurate în rețeaua de comerț cu amănuntul aprobate prin Hotărârea Guvernului din 14.07.95.
În cazul constatării unor deficiente despre care consumatorul nu a fost informat, acesta are dreptul de a pretinde, în cadrul termenului de garanție sau de valabilitate:
a) remedierea gratuită a deficiențelor sau recuperarea cheltuielilor în legătură cu remedierea acestora de către consumator;
b) înlocuirea gratuită a produsului;
c) reducerea corespunzatoare a prețului de cumpărare a produsului;
d) repararea prejudiciilor morale;
e) rezilierea contractului și despăgubirea pierderilor suportate.
Rezilierea judiciară este o sancțiune care constă în desființarea – cu efecte pentru viitor – a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă în cazul în care o parte nu-și îndeplinește, în mod culpabil obligațiile.
Situații în care una sau alta dintre părți dorește să renunțe la contract sunt destul de frecvente.
Dacă este imposibilă preschimbarea mărfii, cumpărătorul este în drept să restituie vînzătorului marfa procurată și să primeasca prețul achitat. Această regulă se extinde asupra tuturor mărfurilor;
4) Să ceară restituirea diferenței de pret dintre prețul mărfii la momentul satisfacerii cerințelor referitoare la remiterea mărfii de calitate neadecvată.
5) Să ceară informația completă, corectă și precisă despre producător și caracteristicile esențiale ale produselor și serviciilor ( art.5 din Lege).
Codul civil al RM detaliat reglementează răspunderea care decurge din contractul de vînzare- cumpărare. În baza principiilor generale stabilite vînzătorul poarta răspundere pentru neajunsurile mărfii asupra careia a oferit garanția calitaății dacă nu va dovedi că aceste neajunsuri au aparut în rezultatul încalcării regulilor de utilizare sau păstrare după transmiterea mărfii către cumpărator. În alte cazuri vînzătorul poartă răspundere pentru marfa necalitativă, dacă cumpărătorul va dovedi ca neajunsurile mărfii erau prezente pâna la primirea acesteia și din motive apărute până la aceasta [2, p. 68].
În cazul în care agentul economic nu și-a îndeplinit obligațiile corespunzător, consumatorul este în drept să le ceară acestora îndeplinirea obligației în timpul stabilit.
Legea privind protecția drepturilor consumatorilor menționând despre răspunderea vînzătorului ( producătorului) stabilește că pentru încalcărea drepturilor consumatorilor, vînzătorul poartă răspunderea prevăzută de contract sau lege [19, p. 25].
Daunele cauzate consumatorului urmează a fi recuperate în deplină masură suplimentar la penalitatea stabilită de contract sau lege. Totodată plata penalității și daunelor nu-l eliberează pe vînzător (producător) de executarea contractului în natură. Vînzătorul va fi exonerat de răspundere pentru neexecutarea obligațiunilor sau executarea necorespunzatoare a acestora dacă va dovedi ca încalcărea contractului a fost datorată survenirii unui eveniment de forță majoră.
Dauna cauzată vieții, sănătății sau patrimoniului consumatorului ca urmare a neajunsurilor constructive, tehnologice ale mărfii urmează a fi recuperată în măsură deplină. Dreptul de a cere despăgubirea cauzată de neajunsurile mărfii necalitative o are orice persoană care a suportat daune, indiferent de faptul dacă se află în relații contractuale cu vînzătorul sau nu.
Daunele cauzate vieții, sănătății ori patrimoniului consumatorului vor fi recuperate dacă acestea au fost cauzate în decursul termenului de valabilitate sau de utiizare a mărfii.
Dauna morală suportată de consumator ca urmare a încalcării de către vînzător (producător) a drepturilor acestuia prevazute de lege sau contract, urmează a fi recuperată de către vînzător (producător) numai în caz de culpă (dol sau imprudență). Mărimea daunei morale se determină de către organul judiciar pentru fiecare caz în parte (art.15 din Lege).
Toate condițiile contractului impuse de vînzător prin care se lezează și\sau se neglijează anumite drepturi ale consumatorilor și care contravin legislației privind drepturile consumatorilor se consideră nevalabile (art.4 din Lege).
Dacă în rezultatul execuțării contractului care lezează drepturile consumatorilor, acestuia i-au fost provocate daune ele urmează a fi recuperate de către vînzător (producător) [20, p. 87].
Dat fiind faptul că lucrarea tratează problemele protecției drepturilor consumatorilor vom face o analiză a răspunderii fiecarei părți implicată în contractul de vînzare-cumpărare cu amănuntul, fie ca parte contractantă ori nu.
Drepturile producătorului:
1. Să plaseze pe piață produse, cu condiția ca acestea să fie insoțite de documente și alte informații privind utilizarea acestora
2. Să efectueze livrări
3. Să nu răspundă pentru prejudiciul cauzat de produs pe toată durata de funcționare valabilă în cazul în care consumatorul nu a respectat toate condițiile privind păstrarea, utilizarea produsului.
4. Să informeze consumatorii în cazul unui viciu depistat al produsului.
Drepturile prestatorului:
1. Să presteze servicii.
2. Să anunțe autoritățile competente, precum și producătorul respectiv, despre existența oricărui produs folosit la prestarea serviciului de care are cunoștință că este periculos și/sau falsificat (contrafăcut).
3. Să majoreze prețul contractului, în raport cu majorarea prețurilor, cu obligația ca prestatorul să notifice în termen de 24 ore beneficiarului hotărârea sa.
4. Să nu răspundă pentru prejudiciile cauzate în cazul în care beneficiarul a contribuit la realizarea daunelor date prin acțiunile sale.
Drepturile vânzătorului:
1. Să prezinte cumpărătorului informația despre marfă
2. Să acorde cumpărătorului posibilitatea singur să verifice proprietățile mărfii, pînă la achiziționare.
3. Să comercializeze produse
4. Să efectueze livrări
5. Să schimbe produsul necorespunzător
6. De a face publicitatea mărfii.
1.3. Rolul acestora în relațiile cu consumatorii
Corelarea ofertei cu cererea de mărfuri este condiționată de măsura în care participanții la actele de schimb reușesc să cunoască în prealabil posibilitățile și preferințele partenerilor și să-și armonizeze interesele economice prin negocierea condițiilor de vânzare-cumpărare. Acestor cerințe le răspund relațiile comercianților cu producătorii – forme de legătură permanentă sau ocazională care pregătesc sau însoțesc actele de vânzare-cumpărare.
Conținutul și necesitatea relațiilor comercianților cu producătorii
În procesul schimbului se formează diverse raporturi între participanții la aceste acte, desemnând relațiile de schimb. Ele sunt o parte a relațiilor economice dintre oameni în procesul de producere și realizare a bunurilor și serviciilor, prin intermediul lor având loc trecerea acestora din sfera producției în cea a consumului.
Relațiile de schimb au o componentă bănească, reprezentând evaluarea și transformarea de către partenerii de schimb a valorii mărfii din forma marfă în forma bani (vânzarea) și respectiv a banilor în mărfuri (cumpărarea), precum și una organizatorică, de pregătire și desfășurare a schimbului.
Limitând tratarea, la această ultimă accepțiune, relațiile comercianților cu producătorii reprezintă ansamblul formelor organizatorice, tehnice și juridice care pregătesc sau însoțesc înfăptuirea actelor de schimb dintre producători și cumpărători. Ele sunt forme de sine stătătoare, aparținând fiecărui partener în procesul oferirii sau solicitării bunurilor sau serviciilor (de exemplu studierea cererii, formularea comenzilor etc.) sau forme de colaborare în pregătirea sau înfăptuirea schimbului (de exemplu, informarea reciprocă, încheierea contractelor etc.).
Necesitatea unor relații prealabile între producători și comercianți apare, în primul rând, din caracterul complex al pieței în condițiile economiei naționale [21, p. 110].
De-a lungul timpului, relațiile de schimb dintre producătorii și cumpărători s-au înfăptuit fără dificultăți, prin aducerea de către producători, permanent sau cu intermitență, a mărfurilor pe piață, adică în locurile unde se efectua schimbul (piețe publice, târguri, bazare) și negocierea cu partenerii de schimb a cantităților și a prețurilor în momentul desfășurării actelor de vânzare-cumpărare. Piața aparținea, ca raport ofertă-cerere, producătorilor, mărfurile găsindu-și fără dificultate debușee, cantitățile vândute și prețurile semnalând măsura în care producția răspundea consumului, constituind astfel pentru producători o orientare în a se adapta la cerințele pieței.
O dată cu crearea economiilor naționale, relațiile de piață au devenit mult mai complexe, iar rolul comerțului în asigurarea legăturii dintre producție și consum a crescut tot mai mult. Adâncirea diviziunii sociale a muncii și, ca urmare, participarea la actele de schimb a unui număr tot mai mare de întreprinzători concurențiali au creat condiții foarte variate de corelare a ofertei cu cererea de mărfuri sub aspectul volumului, structurii, timpului și locului de manifestare a acestor relații. Oferta unui producător se regăsește acum în sortimentul a mii de magazine sau utilizatori, după cum fiecare comerciant păstrează legături cu un număr mare de furnizori pentru a-și constitui sortimentul comercial. Piața aparține cumpărătorului, acesta impunând prin exigențele sale orientarea producției, modalitățile de satisfacere a cererii și formele de distribuție a produselor [6, p. 5].
Pe o asemenea piață complexă, relațiile de schimb între participanți nu pot fi pur spontane. Oferta și cererea s-ar corela cu dificultate și cu consecințe negative asupra activității partenerilor dacă procesul de schimb s-ar reduce la simpla prezență a oricăror produse pe piață, fără legătură cu intențiile de cumpărare ale solicitanților. într-o astfel de confruntare, piața ar putea confirma doar parțial nevoia reală pentru diverse produse oferite, ceea ce ar fi tardiv pentru procesul de producție sau pentru activitatea comercială. Producătorii vor să știe dinainte dacă produsele oferite vor avea cerere, în ce cantitate și la ce preț, după cum și comercianții vor să aibă certitudinea obținerii produselor dorite. Se impune astfel necesitatea cunoașterii prealabile a situației pieței, a viitoarelor tranzacții, prin vehicularea unui permanent flux de informații între participanții la actele de schimb, asigurarea unei transparențe a pieței care să ușureze desfășurarea negocierilor.
Necesitatea relațiilor comercianților cu producătorii și, în egală măsură, ale producătorilor, ca inițiatori ai unor asemenea relații, cu comercianții rezultă și din efortul continuu al producătorilor de a se apropia de piața produselor lor și de extindere a acesteia.
Prezența largă a comerțului în sfera relațiilor de schimb din economia națională duce la o separare a producătorului de piața produselor sale, el ocupându-se, în principal, de producție, iar comerciantul de distribuția pe teritoriu a acesteia. Ca urmare, comenzile comerciantului reprezintă sursa principală de informare a producătorului asupra debușeelor produselor sale, iar calitatea activității comerciantului cel mai eficient mijloc de promovare pe piață a acestor produse. Această separare se accentuează pe măsură ce numărul intermediarilor sporește, prin intervenția angrosiștilor ca mijlocitori în relațiile dintre producători și detailiști, iar vânzarea produselor impune mijloace economice și tehnice tot mai pretențioase. în aceste condiții, producătorii caută să mențină legături strânse cu comercianții, aceștia fiind cei care cunosc mai bine, după volumul vânzărilor, potențialul pieței pentru diferite produse și mijloacele de a-1 satisface și pot asigura prin distribuție expansiunea pieței. Mai mult, în scopul de a cunoaște direct piața și a accelera difuzarea produselor la consumator, producătorii pătrund în rețeaua de distribuție, organizând o rețea proprie de comercializare sau asociindu-se rețelei de distribuție a comercianților. Pe de altă parte, comerțul cu amănuntul se apropie de producție pentru a câștiga o poziție mai avantajoasă în relațiile cu anumiți producători sau pătrunde chiar în sfera producției, preluând fabrici și adaptând astfel direct producția la schimbările de pe piață. într-o asemenea tendință de evoluție a distribuției și de asociere a intereselor dintre producători și comercianți, existența unor legături permanente între acești parteneri devine condiția de bază a realizării eficiente a producției, de acoperire și lărgire a capacității pieței [12, p. 9].
În sfârșit, desfășurarea unor legături permanente între producători și comercianți rezultă și din necesitatea armonizării intereselor economice ale partenerilor în relațiile de schimb. în sfera distribuției, aceste interese sunt legate de cota de piață pe care fiecare o deține în aprovizionarea consumatorilor, canalele de distribuție utilizate, logistica mărfurilor și, în final, costurile cu care produsele ajung la consumatori. Aceste aspecte pot fi concepute în mod diferit de producători sau de comercianți și motivează comportamentul fiecăruia în cadrul pieței. Armonizarea intereselor prin negocierea condițiilor schimbului reprezintă tocmai aceste soluții avantajoase pentru ambii parteneri și asigură permanentizarea relațiilor dintre ei. “Relațiile antagonice – spune Peter Drucker – funcționează doar atunci când nu mai trebuie să intri vreodată în legătură cu persoane care îți sunt antipatice .” Înlăturarea divergențelor dintre parteneri are loc prin clauzele negociate și formulate în contractele economice prealabile desfășurării schimbului, precum și prin pârghiile economice cu care se acționează.
Complexitatea și formele relațiilor comercianților cu producătorii depind de tipul de piață pe care au loc relațiile de schimb, respectiv piața cu concurență perfectă sau piața cu concurență imperfectă.
Pe piața cu concurență perfectă – caz de referință bursa de mărfuri – se confruntă oferta cu cererea unui număr mare de participanți, pentru un produs relativ omogen, ale cărui însușiri calitative sunt definite în raport cu o calitate selectată de practica pieței, față de care se formulează exigențele partenerilor (de exemplu, bumbac egiptean sau lână australiană). Faptul că se realizează o transparență perfectă a pieței, în sensul informării depline a participanților asupra ofertei și cererii, există un singur preț la care se desfășoară cea mai mare parte a relațiilor de schimb. În asemenea condiții, formele de legătură și informare prealabilă între producători și cumpărători sunt restrânse, vânzările și cumpărările efectuându-se prin acceptare pe loc a prețului și a condițiilor de circulație a produselor.
Pe piața cu concurență imperfectă – cazul celor mai multe tranzacții – produsele sunt diferențiate calitativ și sortimental, iar prețul variabil, în funcție de condițiile de producție și factorii specifici pieței fiecărui întreprinzător. Concurența este aparent stânjenită de formele monopoliste sau oligopoliste de organizare a producătorilor, care își coordonează prin intermediul acestora activitatea, în scopul impunerii unui anumit preț sau condiții de vânzare în relațiile cu partenerii. În realitate însă, în interiorul grupurilor se manifestă concurența dintre membrii lor pentru o cotă de piață și profit mai ridicat pentru produsele fiecăruia. Caracteristicile acestei piețe determină forme de legătură mult mai complexe între partenerii de schimb, promovându-se în relațiile dintre ei politici de produs, de preț de distribuție și promovare, cu scopul formării și menținerii clientelei proprii . Mijloacele reciproce de informare ale producătorilor și comercianților sunt o condiție a însăși înfăptuirii schimbului și o componentă a pieței [9, p. 7].
Relațiile comercianților cu producătorii cunosc aspecte specifice în țări
le aflate în perioade de tranziție de la economia de comandă, condusă centralizat
prin mijloace administrative, la o economie bazată pe principiile pieței libere. În
România, aflată într-un asemenea stadiu, relațiile noi ale comerțului cu producția,
ca o componentă a mecanismului de piață, sunt în curs de formare, pe măsura re
structurării economiei și a schimbării concepției care a dominat în trecut raporturile dintre întreprinderi. Acestea izvorau din dispozițiile obligatorii de plan și din reglementările unitare pe economie, determinând un comportament economic specific și rigid al fiecărei întreprinderi, corespunzător cu interesele proprii deduse din sarcinile de plan. Producătorii și comercianții erau asociați nominal prin dispozițiile de livrare și repartițiile de mărfuri elaborate de organele ierarhice superioare, astfel că negocierea relațiilor dintre ei se limita la elemente de detaliu, care nu puteau influența natura lor de ansamblu și flexibilitatea redusă ce le caracteriza.
Baza noilor relații dintre comerț și producție o constituie proprietatea privată și libertatea deplină de acțiune a agenților economici în stabilirea profilului activității și a dimensiunilor producției, corespunzător cu cerințele pieței. Acestea sunt de natură să înlăture situația de monopol a multor întreprinderi și să declanșeze spiritul concurențial. Producătorii încep să fie preocupați de piața produselor lor, de lărgirea acesteia, de calitatea activității distribuitorilor, de promovarea unei reale politici de vânzare și de formare a clientelei. La rândul lor comercianții își orientează opțiunile spre furnizorii ale căror produse sunt mai mult solicitate pe piață pentru calitatea și prețul lor convenabil și pentru care pot obține mai multe avantaje de cumpărare sau de plată [8, p. 9].
Formele relațiilor comercianților cu producătorii
Privite ca modalități de înlesnire a negocierilor dintre participanții la relațiile de schimb și ulterior de îndeplinire a acordurilor încheiate, relațiile comercianților cu producătorii se concretizează în forme specifice fiecărei etape de derulare a schimbului. De asemenea, conținutul acestor acțiuni diferă în funcție de natura produselor și forma de comerț în care ele se desfășoară. Astfel, pentru vânzarea și cumpărarea produselor fungibile, la bursele de mărfuri, nu este necesar un contract prealabil între cumpărător și ofertant, deoarece produsul oferit este de sortiment restrâns, cunoscut de cumpărători și livrat la un preț al zilei, format prin raportul dintre cerere și ofertă. În schimb, pentru tranzacțiile de mărfuri de sortiment complex, diferențiate prin varietăți de mărci, modele, calități etc., provenite de la un număr mare de furnizori și care se adresează unor segmente diferite de consumatori, este necesară informarea prealabilă a partenerilor pentru ca ei să își poată defini opțiunile. De asemenea, clauzele privind circulația acestor bunuri sunt mai numeroase și mai profunde decât pentru cele de sortiment simplu, ceea ce presupune o pregătire mai îndelungată a negocierilor.
În ceea ce privește amploarea relațiilor dintre parteneri în cadrul diferitelor genuri de comerț, există deosebiri în negocierea actelor de vânzare-cumpărare de echipament industrial față de bunurile de larg consum. Primele răspund unor nevoi stricte de producție ale anumitor beneficiari, având deci un grad mai ridicat de nominalizare. Ca urmare, sub aspectul informării, relațiile dintre parteneri se simplifică, ei identificându-se mai ușor; în schimb se amplifică aspectele privind realizarea comenzilor, care constau, în multe cazuri, din serii mici sau chiar unicate. Produsele de larg consum, dimpotrivă, se adresează unui număr mare de consumatori, cu preferințe foarte variate, care trebuie cunoscute, stimulate sau formate pentru expansiunea pieței, iar producția este, în general, de masă. Fiecare producător organizează relații cu un număr mare de beneficiari, informațiile vehiculate în ambele sensuri fiind mult mai bogate.
Negocierea – atribut al schimbului
Desfășurarea relațiilor dintre producători și comercianți (distribuitori) are la bază contactul direct dintre parteneri cu scopul cunoașterii produselor și a condițiilor de vânzare-cumpărare, pentru a se realiza acordul de voință necesar schimbului. Negocierile comerciale răspund acestui scop, fapt care conferă pieței libere caracterul de piață negociată [22, p. 129].
Negocierea comercială este procesul prin care fabricantul și întreprinderea distribuitoare încearcă să-și apropie punctul de vedere asupra condițiilor schimbului, după ce au intrat în contact în vederea încheierii unui contract. Ea apare în cazul în care în deciziile partenerilor intervin diverse variabile, care pot avea soluții diferite de rezolvare (preț, calități, mod de finanțare etc.), iar în perioada desfășurării relațiilor de schimb pot apărea modificări asupra sarcinilor economice, cu riscul pe care îl presupun.
O situație negociabilă în comerț are, în principal, următoarele trăsături:
existența a cel puțin doi parteneri cu interese divergente;
cele două părți sunt angajate în relații voluntare privind vânzarea și cumpărarea unor cantități de bunuri, la prețuri care să exprime cât mai aproape condițiile pieței și să conducă la un consum de resurse avantajos pentru fiecare;
derularea negocierii este secvențială și nu simultană, o parte avansând propuneri, urmate de evaluarea lor de către cealaltă parte și formularea de contrapropuneri, care, succesiv, conduc la o soluție acceptată de ambii parteneri.
Teoria negocierilor comerciale este creația a numeroase discipline – economie industrială și comercială, matematică, relații economice internaționale, psihologie socială etc. -, care oferă baza argumentațiilor partenerilor și justifică logic un anumit comportament al acestora.
Astfel, negocierile evidențiază, prin poziția partenerilor, sistemul de interese economice individuale și colective ale fiecăruia, argumentul economic constând în calcularea avantajelor și a dezavantajelor pe care le aduce o anumită propunere și, în final, eficiența economică. Cum, într-o negociere, trebuie, în ultimă instanță, armonizate interesele, o contribuție însemnată o aduce în acest sens teoria jocurilor. Fiecare partener urmărește anumite obiective (maximizarea rezultatelor, minimizarea riscurilor sau a pierderilor etc.), decizia luată trebuind analizată sub aspectul consecințelor, atât asupra propriilor rezultate, cât și a celor ale partenerului. De exemplu, negocierea termenelor de aprovizionare avantajează pe comerciant, dacă acestea sunt mai scurte, deoarece duc la formarea de stocuri mai mici în unități; în schimb, mărfurile se stochează la producător. Soluția negociată și acceptată de parteneri este aceea care optimizează stocurile pe ansamblul circuitului producător-comerciant.
Dacă aceste două domenii vizează economicul, psihologia socială cuprinde facorii umani care intervin într-o negociere. Astfel, capacitatea de persuasiune, gradul de independență a negociatorilor, climatul de negociere sunt numai câteva dintre atributele care conduc la succesul negocierilor [31, p. 24].
În studiile de psihologie socială, accentul în negociere este pus pe relațiile de putere ale partenerilor, pe tactica fiecăruia și pe concesiile reciproce. Prin puterea partenerilor – factor important în formularea condițiilor de vânzare – se înțelege raportul de dependență a unui partener de celălalt în satisfacerea nevoilor de mărfuri. De exemplu, un comerciant B este dependent de un fabricant A dacă satisfacerea nevoilor de mărfuri ale comerciantului sunt asigurate de A, iar fabricantul dispune și de alte soluții decât relația cu B pentru vânzarea mărfurilor sale. Relațiile comerciale sunt astfel, în mare măsură, relații de putere, iar formele de legătură dintre comercianți și producători depind – după cum se va vedea ceva mai departe – de gradul de dependență a partenerilor.
Rezultatul negocierii îl reprezintă tranzacția, definită simplu ca “un schimb de valori între două părți”. Valorile pot fi monetare, (tranzacții monetare), când o marfă se schimbă pe bani, sau valori în produse (troc, barter) când echivalarea schimbului se face printr-un raport între acestea. Tranzacțiile presupun condiții acceptate de ambele părți, o perioadă și un loc ale acordului și un cadru legal cu drepturi și obligații reciproce ale părților.
Tranzacțiile fac parte din sfera relațiilor cooperatoare dintre parteneri, promovarea unor relații reciproc avantajoase pe termen lung ale întreprinderii cu diverși furnizori sau clienți reducând timpul pentru viitoarele negocieri.
Mijlocul principal economic, tehnic și juridic prin care se derulează tranzacțiile dintre agenții economici îl constituie contractul economic, considerat principala formă de legătură dintre comercianți și producători. Față de cerințele impuse de negocierea și realizare acestora, relațiile comercianților cu producătorii pot fi delimitate în relații precontractuale, contractuale și postcontractuale.
Relațiile precontractuale
Etapa premergătoare încheierii contractelor este, sub aspectul acțiunilor comerciale, o perioadă în care producătorii își definesc oferta în raport cu piața, cu factorii de producție de care dispun și cu politica de produs pe care doresc să o promoveze, după cum comercianții (sau utilizatorii în cazul unor relații directe pentru vânzarea echipamentului industrial) anticipează volumul și structura cererii (nevoilor) și își stabilesc furnizorii. “În definitiv – spune Michel Didier – piața apare ca un ansamblu de mijloace de comunicare prin care vânzătorii și cumpărătorii se informează mutual asupra a ceea ce pot da sau au nevoie și prețurile pe care le propun înainte de încheierea tranzacțiilor.”
Această comunicare, definind transparența pieței pe o piață liberă, fără intervenții externe în activitatea agenților economici, este condiția formării însăși a parteneriatului dintre participanții la actele de piață. Unii dintre producători și comercianți conservă relațiile tradiționale de parteneri, alții intră în segmentul relațiilor concurențiale cu noi parteneri, iar alții sunt nou veniți pe piață, relațiile lor fiind în formare. Comunicarea este, în toate aceste ipostaze, condiția formării și lărgirii pieței.
Formele și mijloacele specifice de acțiune ale partenerilor în perioada premergătoare tranzacțiilor comerciale sunt comune sau specifice, ele urmărind să faciliteze debușeul produselor, formarea sortimentului în comerț și formularea clauzelor contractuale cu privire la condițiile de circulație a produselor. între acțiunile respective, un interes deosebit prezintă: studierea sistematică a pieței, crearea noilor produse și informarea permanentă a consumatorilor.
• Studierea sistematică a pieței constituie acțiunea pentru asigurarea întregului volum de informații care se vehiculează între producători și consumatori [33, p. 176].
Sensul de sistematic presupune numeroase aspecte pentru a surprinde în integralitatea sa evoluția pieței. Se includ în aceste aspecte segmentarea pieței produselor sau a consumatorilor, delimitarea factorilor sub influența cărora evoluează fiecare segment de piață, valorificarea de către agenții economici a informațiilor prin decizii referitoare la organizarea activității economice și la comportamentul economic în relațiile cu partenerii.
Un loc aparte în acest proces îl ocupă promovarea principiului studierii continue a pieței, ca o condiție a surprinderii schimbărilor pe care aceasta le cunoaște sub influența numeroșilor factori de ordin economico-social și a adaptării activității economice la aceste schimbări.
Mijloacele de studiere a cererii sunt foarte variate, specifice sau comune partenerilor, în funcție de obiectivul urmărit și de modul în care fiecare agent economic se raportează la piață ca ofertant sau ca solicitant. Astfel, producătorii urmăresc locul pe care produsele lor îl dețin în tranzacțiile de piață: prezența produselor în magazinele comercianților, ciclul de viață al produselor, preferințele (motivațiile de cumpărare) față de caracteristicile sortimentelor, prețurile pe care consumatorii sunt dispuși să le accepte etc. în acest scop, ei folosesc, pe lângă metode proprii de contacte cu consumatorii, serviciile unor instituții specializate în studierea pieței, care, prin cercetări selective (sondaje de piață sau paneluri de consumatori), sunt în măsură să ofere o imagine asupra pieței globale sau a unui segment al acesteia. Informațiile comerțului constituie o altă sursă deosebit de expresivă pentru producători asupra pieței, mărimea comenzilor formulate de comerț semnalând prompt schimbările în structura cererii consumatorilor, ceea ce obligă pe producător la redimensionarea producției, la inovație sau la schimbarea prețurilor. Comenzile comerțului sunt însă și rezultatul calității activității acestuia, a efortului mai mare sau mai mic pentru promovarea produselor, a unor politici de vânzare, fapt care schimbă imaginea asupra pieței produselor unui producător. Aceste fapte explică necesitatea pentru producător de a se apropia, prin formele de legătură cu comercianții, de piața produselor lor.
În ceea ce-i privește pe comercianți, studierea pieței este condiția înfăptuirii politicii lor de aprovizionare, stocare și vânzare, care determină, la rândul ei, conținutul relațiilor cu furnizorii, rezultate fie din poziția comerțului ca simplu distribuitor, fie de factor activ în promovarea produselor și lărgirea pieței. Datele studierii cererii servesc la formularea comenzilor către furnizori și includerea acestora în clauzele contractuale referitoare la sortiment, iar în faza postcontractuală, la aprovizionarea curentă cu mărfuri.
• Activitatea de creație de noi produse constituie, în etapa precontractuală, formă principală de valorificare a rezultatelor obținute prin studierea pieței, schimbările în cererea consumatorilor manifestându-se prin preferințe pentru produse noi, cu caracteristici funcționale superioare, sau pentru îmbunătățirea parametrilor celor existente. Ea răspunde totodată și competiției produselor pe piață ca urmare a progresului tehnic și a interesului fiecărui producător de a-și lărgi piața produselor sale.
Ideea de produs nou apare în efortul permanent de creație al producătorului, dependent de mărimea resurselor alocate cercetării și proiectării și de capacitatea tehnică de care dispune pentru realizarea acestor produse. Creația tehnică este totodată puternic stimulată de comerț, deoarece, prin contactul nemijlocit al acestuia cu consumatorii el transmite observații asupra comportării în consum a produselor existente, măsurile care ar putea revitaliza ciclul de viață al acestora, precum și idei pentru produse noi, care, în ansamblu, duc la modernizarea continuă a ofertei. Un studiu francez relevă că circa 22% din ideile pentru produse noi provin de la clientelă. La acest fapt trebuie adăugată contribuția directă a comerțului la promovarea noilor produse prin tehnicile proprii de prezentare a acestora în unități (tipurile de unități sub firma “Nouveaute” fiind una dintre formele moderne în acest sens) și mijloace de a influența comportamentul cumpărătorilor de a renunța la vechile obiceiuri și inerție în consum.
• Informarea permanentă de către producători a consumatorilor sau a comercianților asupra produselor pe care le pot oferi completează informațiile necesare comerțului pentru negocierea schimbului. Aceste mijloace de informare pot fi grupate în trei categorii:
Informarea prin personalul întreprinderii, denumit și forța de vânzare a întreprinderii, constă în folosirea de către producători a personalului propriu, specializat în acțiuni de vânzare, pentru transmitere de informații producție-comerț în dublu sens. Astfel, agenții de vânzări ai întreprinderii producătoare se deplasează la sediul cumpărătorilor, unde prezintă produsele și preiau comenzi. În alte cazuri, în care cumpărarea produselor este condiționată de testarea acestora, reprezentanți cu calificare superioară ai producătorilor (medici din laboratoarele farmaceutice, ingineri specialiști în informatică, agrobiologi specializați în folosirea insectofungicidelor sau îngrășămintelor chimice etc.), se deplasează la unitățile cumpărătoare, unde fac studii în acest sens și oferă servicii de consulting pentru utilizarea produselor firmei. De asemenea, un mijloc foarte eficient pentru producători constă în utilizarea unor specialiști în merchandising, care cercetează, la sediul cumpărătorului, modul în care sunt expuse și vândute produsele proprii și fac recomandări de natură să ducă la creșterea volumului vânzărilor.
Informarea prin exponate urmărește apropierea clienților de produsele întreprinderii. Ea se face prin prezentarea produselor la târguri de mostre, saloane de informare și expoziții, televânzare etc., care sunt în același timp și piețe de vânzare, și prin albume, cataloage, prospecte, în care sunt prevăzute caracteristicile produselor și condițiile de vânzare.
c) Publicitatea are un rol deosebit în difuzarea informațiilor, datorită ariei foarte extinse de penetrare a acestora cu ajutorul mass-media. Mai mult, ea reprezintă pentru producători un mijloc de revitalizare a ciclului de viață al produselor existente și de promovare a noilor produse, depășind astfel cadrul de mijloc de informare curentă pentru ușurarea desfășurării negocierilor.
Relațiile contractuale
Rezultatul negocierilor dintre producători și comercianți se concretizează în contractele economice, considerate, prin multitudinea clauzelor pe care le cuprind cu privire la desfășurarea schimbului, principala formă de legătură dintre agenții economici.
Contractul economic este un acord de voință intervenit între două sau mai multe persoane fizice sau juridice cu privire la desfășurarea relațiilor economice dintre ele. El dă naștere unor efecte juridice, adică unor drepturi și obligații reciproce reglementate prin norme juridice [32, p. 40].
Acordul de voință situează contractul în sfera libertății de acțiune a agenților economici, fiind astfel o importantă instituție a economiei de piață, iar, prin efectele pe care le generează respectarea lui, și o importantă pârghie economică pentru realizarea obiectivelor fiecărui partener.
• Deși reglementează relațiile economice dintre două părți, prevederile contractului determină multiple raporturi în economie. Un producător, asumându-și obligația de a vinde o marfa unui comerciant, intră implicit în relații cu cei care îi furnizează materiile prime și serviciile de producție. La rândul său, comerciantul (de exemplu un angrosist), pe baza contractului cu producătorul, încheie contracte de vânzare-cumpărare a mărfurilor cu alți parteneri. Această intercondiționare generează efecte în lanț, de unde și necesitatea unei riguroase discipline în derularea contractului și respectarea clauzelor cuprinse în acesta.
• Clauzele contractului stabilesc obligațiile și drepturile părților referitoare la toate etapele circulației mărfurilor, începând cu precizarea obiectului contractului (vânzarea și cumpărarea unui produs) și terminând cu recepționarea produsului la beneficiar.
O parte din aceste clauze sunt impuse obiectiv de natura produselor (complexitatea sortimentelor, tehnicitatea produselor, perisabilitatea etc.), altele sunt rezultatul gradului de dependență economică și juridică a distribuitorului (comerciantului) față de producător. Astfel, pentru echipament industrial sunt prevăzute clauze riguroase cu privire la caracteristicile produselor, tipodimensiuni, mod de exploatare, termene de garanție, service-ul în perioada de garanție etc., toate condiționând fiabilitatea produselor. Pentru bunurile de larg consum de sortiment complex sunt prevăzute specificații referitoare la varietățile sortimentale (mărimi, culori, modele, calități) și termenele de livrare, astfel încât, prin sincronizarea acestora, să se poată forma sortimentul comercial complet în magazine, mai ales în condițiile participării mai multor furnizori la alcătuirea acestuia.
• În ceea ce privește gradul de dependență a distribuitorului de producător se disting patru situații, fiecare solicitând forme specifice de legătură între parteneri: totală dependență a distribuitorului de producător, parțială independentă, totală independență și dominarea producătorului de către distribuitor.
în cazul puternicei dependențe a comerciantului de producători – situație în care, de fapt, rețeaua comercială aparține structurilor organizatorice ale producătorului -, acesta din urmă impune condițiile de aprovizionare, preț, promovare și, în general, de realizare a politicii sale de vânzare, ținând seama însă și de satisfacerea intereselor ambilor parteneri.
în situația de independență totală sau parțială a comerciantului de producător, atitudinea producătorului se schimbă. El urmărește să mențină comerciantul în rândul clientelei sale prin avantaje la procurarea mărfurilor ca, de exemplu dreptul de a se folosi de marca produsului în politica sa de vânzări, aprovizionarea preferențială cu produse noi, know-how și franciză.
în situația de dominare a producătorului de către distribuitor – cazul dependenței micilor întreprinzători de marile magazine – prețul reprezintă mijlocul principal de dominare, aceștia fiind nevoiți să-și vândă produsele la prețurile impuse de magazin. Ca răspuns, micii producători caută să-și lărgească gama produselor pentru a deține un loc mai important în sortimentul magazinelor și să-și diversifice circuitele de distribuție către consumatorii finali.
• Principalele clauze prevăzute în contractele economice se referă la obiectul contractului, prețul produselor, condițiile de livrare, modalitățile de plată și răspunderea materială ce revine părților [25, p. 112].
Obiectul contractului constă în vânzarea și cumpărarea unei cantități de mărfuri, într-o structură sortimentală (modele, calități, culori, preț) și pentru o perioadă sau termen de referință.
Oferta este făcută la inițiativa producătorului – prin mijloacele prezentate mai înainte -, precum și la solicitarea comerciantului prin așa-numita cerere de ofertă. Pe baza rezultatelor studierii cererii și a estimării posibilităților de promovare a produselor oferite, comercianții lansează comenzi care devin o componentă a contractelor. Pentru producător, comenzile constituie criteriul de referință al deciziilor privitoare la dimensionarea și pregătirea producției, iar pentru comerciant, baza programului său de aprovizionare. Deoarece contractele se încheie cu un anumit timp înaintea sezonului comercial, perioadă în care pot apărea schimbări în structura cererii față de estimările anterioare, contractele cuprind și clauze referitoare la posibilitatea adaptării sortimentului la schimbările de pe piață, fapt care obligă pe furnizor să dispună de capacitatea tehnică și organizatorică pentru o asemenea adaptare.
O dată cu volumul și structura sortimentului se negociază și prețurile, acțiune care urmărește să asigure, prin nivelul acestora, accesibilitatea produsului în consum, corespunzător cu politica de prețuri a fiecărui partener. Stabilirea clauzei de preț, respectiv al acordului între producător și comerciant, cu privire la prețul de cumpărare al produsului înscris în contract, reprezintă unul dintre mijloacele principale de armonizare a intereselor economice ale celor doi parteneri prin relații directe între ei.
Negocierea prețurilor dintre furnizori și cumpărători are o dublă semnificație în activitatea comercială din țara noastră: pe de o parte, ea reprezintă modalitatea de stabilire a prețului la produsele care fac obiectul actului de vânzare-cumpărare a unui produs, iar pe de altă parte, constituie o măsură stabilită prin lege de corectare periodică a nivelului prețurilor cu influențele unor factori obiectivi externi activității întreprinderilor.
În ceea ce privește primul aspect, prețul produselor oferit de un anumit producător reflectă condițiile proprii de producție, evaluate prin costurile de fabricație, precum și politica sa de prețuri, ca participant la relațiile de piață. Evident, el nu poate pretinde, în cazul existenței mai multor concurenți, un preț superior prețului pieței pentru că nu și-ar mai putea desface produsul. Numai în cazul unei dependențe totale a comerciantului de producător sau al unei situații de monopol al producătorului el își poate impune prețul.
Producătorul duce însă și o politică proprie de preț, practicând pentru produsele sale niveluri de prețuri variate, unele superioare în faza de noutate a produsului sau pentru formarea și menținerea imaginii produselor de excepție, altele inferioare pentru promovarea produselor aflate în faza de declin a ciclului lor de viață, precum și prețuri “psihologice” pentru influențarea și câștigarea clientelei, prețuri discriminatorii, diferențiate în funcție de cerere .
Pentru comerciant, prețul practicat și susținut la negociere corespunde necesității de a asigura accesibilitatea în consum a noilor produse, menținerea sau creșterea vânzărilor la produsele mai vechi și obținerea unui profit din comercializarea fiecărui produs. Peste un anumit nivel, prețul descurajează cererea, după cum sub o anumită limită el nu mai acoperă cheltuielile de circulație și nu mai asigură rentabilitatea.
Al doilea aspect al negocierii prețurilor rezultă din politica economică a statului în perioada de tranziție la economia de piață. Liberalizarea prețurilor, evoluția cursului de schimb valutar al leului, prețurile de import ale materiilor prime și energiei, unele măsuri fiscale afectează prețurile în ramurile primare ale economiei, iar influența lor se transmite în cascadă asupra tuturor celorlalte prețuri. De aceea, producătorii modifică prețurile la o serie de produse o dată cu schimbarea acestor condiții. Negocierea prețurilor reprezintă, în această situație, evaluarea de către agenții parteneri a influențelor noilor prețuri din amonte asupra prețurilor propriilor produse și a consecințelor privind vânzarea acestora, în funcție de care se convine asupra nivelului acceptabil de preț în relația producător-comerciant.
Negocierea prețurilor rămâne, în esența ei, o expresie a libertății de acțiune a agenților economici, statul implicându-se sub acest aspect în relațiile dintre agenții economici numai pentru înlăturarea unor disfuncționalități în economie (de exemplu, combaterea inflației), asigurarea protecției sociale etc. Măsurile folosite sunt, în principal, de ordin economic, și nu administrativ [10, p. 7].
Condițiile de circulație a produselor se referă la ambalaj, felul de transport, frecvența de livrare, locul de recepție și modul de plată, care trebuie să răspundă atât interesului fiecărui partener, cât și eficienței de ansamblu a circuitului produsului, ca o condiție a creșterii competitivității acestuia pe piață.
În ceea ce privește formularea răspunderilor, acestea rezultă dintr-o evaluare riguroasă a pierderilor fiecărui partener în cazul neîndeplinirii de către celălalt a obligațiilor asumate, inclusiv a reparării daunelor morale apărute din influențarea negativă a imaginii pe care consumatorii o au față de firma distribuitoare.
Relațiile postcontractuale
Relațiile postcontractuale reprezintă forma de concretizare a actelor de vânzare-cumpărare dintre producători și comercianți, toate acțiunile anterioare având rolul de a le pregăti pe acestea. în principal, ele constau în realizarea aprovizionării curente cu mărfuri a unităților comerciale.
Agenții economici formulează, potrivit datelor deținute din studierea cererii și a sistemului propriu de gestiune a stocurilor, comenzi de mărfuri către furnizori. Acestea se înscriu ca profunzime de sortiment în prevederile contractului, însă pentru multe produse ele sunt o detaliere a clauzelor cu privire la sortiment, înseși prevederile contractului sunt astfel formulate încât să permită, în limitele impuse de tehnologia de fabricație, solicitarea acelor sortimente care sunt cerute efectiv pe piață în momentul formulării comenzilor sau sunt impuse de echilibrul sortimental al stocurilor. Sub acest aspect se manifestă în fapt capacitatea tehnologică și organizatorică a furnizorilor în economia de piață de a se adapta continuu la cerințele pieței și a câștiga concurența cu semenii din branșa respectivă.
Aprovizionarea cu mărfuri de la furnizori a unităților comerciale se face prin forme variate, determinate de felul produselor, structura sortimentală, mărimea comenzilor, termenele de livrare etc., pentru a răspunde condițiilor de eficiență ale partenerilor. De exemplu, aprovizionarea unităților de detail din depozitele fabricilor sau ale angrosiștilor se poate realiza prin una dintre următoarele variante: prin comenzi lansate către depozite (în scris, prin fax sau telefonic) de reprezentanții firmelor detailiștilor; prin comenzi preluate de la detailiști de către voiajorii furnizorilor; prin deplasarea reprezentanților detailiștilor la furnizori și alegerea mărfurilor din sortimentul expus în depozite sau camere de prezentare; prin sistemul “cash and carry”, adică plata mărfii și ridicarea ei imediată din depozit.
Aceste forme se asociază circuitelor de distribuție economică a produselor (actelor de vânzare-cumpărare) și distribuției fizice desemnate prin operațiunile tehnico-economice care intervin în spațiul și timpul care separă producția de consum.
Un rol important în relațiile postcontractuale îl deține recepția mărfurilor, act care confirmă îndeplinirea obligațiilor asumate și generează relații juridice de schimbare a proprietății și de stabilire a răspunderilor în cazul neîndeplinirii contractului. În acest sens, ea este reglementată de norme juridice, determinând un comportament metodologic riguros al părților, prin referiri la aceste prevederi.
Reglementări juridice privind relațiile comercianților cu producătorii
Relațiile de schimb, ca și formele lor de desfășurare, devin subiect de drept, generând obligații și drepturi civile pentru agenții economici, reglementate prin legi sau acte ale administrației de stat. De asemenea, prin diverse reglementări, statul intervine pe piață ca factor de echilibru sau agent economic în numele proprietății publice [14, p. 138].
2. RĂSPUNDEREA PRODUCĂTORILOR, VÂNZĂTORILOR ȘI PRESTATORILOR ÎN REZULTATUL ÎNCĂLCĂRII DREPTURILOR CONSUMATORILOR
În societatea civilă constituind o categorie aparte, consumatorii sunt în drept să obțină despăgubiri in rezultatul nerespectării si încălcării drepturilor ce reies din Legea privind protecția drepturilor consumatorilor din 2003. În dependență de gravitatea încălcării textul legii admite trei forme de răspundere: civilă, administrativă, penală. O realizare constituie prevederea reparării prejudiciului moral suportat de către consumator. În acest capitol vom caracteriza și vom evidenția specificul răspunderii agenților economici în rezultatul încălcării drepturilor consumatorilor [17, p. 214].
2.1. Răspunderea civilă
Mobilizarea instituțiilor juridice din R.M. a fost evidentă odată cu punerea in aplicare a Legii privind protecția consumatorilor aflată în aplicare din 27.10.03 (in continuare Legea). Prin aceasta s-a lărgit spectrul de răspundere a agenților economici.
Potrivit art. 5 din Lege consumatorii in rezultatul încălcării drepturilor lor au dreptul la despăgubire.
Astfel în cazul încălcării de către agenții economici a drepturilor consumatorilor prin aceasta cauzează prejudiciu consumatorilor, agentul economic va fi civilmente responsabil. Totalitatea normelor care arată în ce condiții o persoana poate fi răspunzătoare de prejudiciul suportat de o altă persoana și poate fi ținută să repare acest prejudiciu, formează instituția juridică a răspunderii civile.
Răspunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligația pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat alteia [15, p. 243].
Răspunderea civilă poate să izvorască din neexecutarea unei obligații născute dintr-un contract, caz în care se numește răspundere civilă contractuală sau poate să provină din săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, fără să fi existat contract între agentul economic si consumator, caz în care va apărea răspunderea extracontractuală sau răspunderea civilă delictuală. Așadar pentru a putea vorbi de răspundere civilă contractuală trebuie ca mai întîi între subiectul economic si consumator sa existe un contract, o legătură contractuală. Aceasta fiind premiza angajării răspunderii civile contractuale. Condițiile nașterii răspunderii civile contractuale sunt următoarele:
a) existenta unui contract valabil intre consumator și subiectul economic (vînzătorul, producătorul, executantul);
b) existenta unei fapte ilicite din partea subiectului economic, care constă în livrarea mărfurilor necalitative, executarea necalitativă a lucrărilor, prestarea serviciilor necalitative și\sau întârzierea executării, prestării, livrării, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, cauzând daune sănătății , vieții, proprietarii consumatorului; c) existența unui prejudiciu patrimonial și\sau moral în care se concretizează aceasta atingere;
d)prezența raportului de cauzalitate dintre fapta subiectului economic și prejudiciu;e) prezența culpei subiectului economic care a comis fapta ilicită. Prin urmare daunele cauzate vieții, sănătății , proprietății consumatorului in rezultatul deficiențelor constructive, de producție, de receptură etc. sunt restituite în întregul volum de către subiectul economic dacă legislația in vigoare nu prevede răspundere mai drastică pentru fapta data (art. 7-9 din Lege).
Este necesar de menționat, ca Plenul Curții Supreme de Justiție a R.M. generalizând practica judiciară a extins acțiunea Legii cu privire ta protecția consumatorilor nu numai asupra consumatorului cetățean care procură si utilizează mărfuri dar și asupra consumatorului care are intenția de a procura sau comanda mărfuri (lucrări, servicii).
a. Răspunderea vînzătorului
Dacă cumpărătorului nu i se acordă posibilitatea de a primi informația despre marfa la locul tranzacției, acesta are dreptul să ceară de la vînzător recuperarea daunelor provocate de necesitatea de a refuza încheierea contractului de vînzare-cumpărare, iar dacă contractul este deja încheiat el are dreptul de a desface contractul obținând recuperarea tuturor sumelor plătite, cheltuielile și daunele suportate. Vînzătorul care n-a oferit cumpărătorului posibilitatea de a primi informația necesară despre marfă la fel poartă răspundere pentru neajunsurile mărfii care au fost depistate de către cumpărator, dacă cumpărătorul va dovedi că aceste neajunsuri sunt în legatură cu lipsa informației despre marfă [34, p. 151].
Dacă în cazul vânzării mărfurilor prin folosirea aparatelor -automate cumpărătorului nu i se oferă marfa vînzătorul este obligat la cerința cumpărătorului imediat să ofere marfa sau să-i restituie suma achitată.
În cazul vînzarii mărfurilor de calitate necorespunzatoare dacă aceste vicii n-au fost stipulate inițial de către vînzător, cumpărătorul este în drept la alegerea sa să ceară:
– sau înlocuirea lucrului, determinat în contract prin genul său, printr-un lucru de calitate corespunzatoare;
– sau reducerea corespunzătoare a prețului de cumpărare;
– sau înlăturarea gratuită a viciilor lucrului de către vînzător sau restituirea cheltuielilor făcute de cumpărator pentru înlăturarea lor;
– sau rezilierea contrctului și repararea daunelor cauzate cumpărătorului ( art.15 din Lege).
Înlocuirea gratuită a produselor nealimentare este reglementată prin Hotărârea cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție Nr. 1465 din 08.12.2003.
Neîndeplinirea de către vînzător a obligațiunii de a transmite marfa cumpărătorului libera de drepturile terțelor persoane dă dreptul cumpărătorului de a cere reducerea prețului mărfii ori rezilierea contractului, dacă nu va dovedi că cumpărătorul știa ori trebuia să știe despre drepturile terțelor persoane asupra mărfii [26, p. 101].
Dacă vînzătorul nu transmite sau refuză transmiterea către cumpărator a articolelor de completare sau documentelor care însoțesc marfa în modul stabilit de actele normative, atunci cumpărătorul poate să fixeze un termen pentru oferirea acestora. Dacă accesoriile sau documentele referitoare la marfă nu sunt transmise la momentul stabilit cumpărătorul este în drept să rezilieze contractul.
Transmiterea mărfii incomplete dă dreptul cumpărătorului de a cere de la vînzător la dorința sa:
– reducerea prețului marfii;
– completarea mărfii în termeni rezonabili;
Daca vînzătorul nu completează marfa în termenul indicat cumpărătorul este în drept:
– să ceară înlocuirea mărfii incomplete;
– să refuze executarea contractului și să ceară restituirea sumei achitate.
Când marfa care conform cerințelor trebuie să fie ambalată se transmite cumpărătorului neambalată sau ambalată necorespunzator, acesta din urmă este în drept să ceară ambalarea sau schimbarea ambalajului corespunzător dacă din contract sau specificul mărfii nu rezultă altfel.
Executantul poartă răspundere în caz de:
1) cauzare a prejudiciului vieții, sănătății și proprietății consumatorului în rezultatul neasigurării securității mărfii pe perioada termenului de utilitate sau a termenului de garanție.
2) prezentare a informației neautentice și insuficiente despre marfă sau despre producător (executant) dacă aceasta a cauzat daune consumatorului.
În cazul achiziționării unui produs de calitate inadecvată înlocuirea lui se face imediat după constatarea imposibilității folosirii acestuia dacă această situație nu este inputabilă consumatorului, iar în cazul în care este necesar controlul calității, în termen de 14 zile de la data sesizării.
Încălcarea termenelor de remediere a deficiențelor atrage răspunderea subiectului economic ( producătorului, executantului, vînzătorului) în a plăti către consumator o despagubire în procent de 5 la sută din prețul de desfacere pentru fiecare zi depașită.
Conform Codului civil al R.M. răspunderea contractuală survine și în relațiile ce apar în rezultatul contractului de antrepriză, de arendă, de folosire gratuită a bunurilor, de credit , de transportare, de depozit, de comision, de asigurare.
În general drepturile și obligațiile producătorului (executorului) consumatorului în relațiile contractuale enumerate mai sus sunt aceleași de aceea în continuare ne vom opri în special la cercetarea partiularităților răspunderii contractuale referitoare la relațiile rezultate din aceste contracte vis-a-vis de protecția drepturilor consumatorilor [35, p. 42].
În caz că antreprenorul a încalcăt condițiile contractului, fapt care a dus la înrautățirea lucrării sau la alte vicii în executarea ei, clientul este în drept să ceară: fie înlăturarea gratuită, într-un termen corespunzător, a viciilor arătate, fie despăgubiri pentru cheltuielile necesare, suportate de client în legătură cu înlăturarea din mijloacele sale a viciilor lucrării, dacă prin contract s-a stipulat acest drept al clientului, sau reducerea corespunzatoare a remunerației cuvenite pentru lucrare. În caz că lucrarea a fost executată cu încalcări esențiale ale contractului sau dacă are alte vicii esențiale, clientul este în drept să ceară rezilierea contractului și despăgubiri pentru daunele suportate.
Încalcărea esențială de către antreprenor a contractului de deservire curentă dă dreptul clientului de a cere fie confecționarea unui alt obiect din material de același fel și de aceeași calitate, fie rezilierea contractului și repararea daunelor (art.963 C.C.).
La prestarea serviciilor necalitative și\sau executarea necalitativă a lucrărilor consumatorul este în drept să cearăă recuperarea prejudiciilor suportate (art.13-15 din Lege). Agentul economic este obligat să recupereze prejudiciul și în cazul când acesta a fost cauzat în urma pierderii, deteriorării obiectului primit de la consumator pentru efectuarea lucrărilor sau prestarea servicilor. Conform C.C. prin prejudicii se inteleg cheltuielile suportate de către consumator în urma pierderii sau deteriorării averii sale, precum și veniturile ratate, pe care le-ar fi obținut dacă obligațiunea ar fi fost îndeplinită de către agentul economic.
Executorul nu poate fi eliberat de răspundere din motiv că nivelul lui de cunoștințe nu i-a permis să depisteze particularitățile deosebite ale obiectului, primit de el de la consumator, pentru a efectua lucrări sau a presta servicii.
În cazul când consumatorul deși a fost prevenit la timp și întemeiat de către executor despre particularitățile deosebite ale obiectului (materialului), care pot provoca pierderi sau deteriorări, nu a modificat indicațiile sale privind modul de executare a lucrării (serviciului) sau n-a modificat circumstanțele ce amenință calitatea efectuării ea, instanța îl poate scuti de răspundere pe executor pentru pierderea (deteriorarea) deplină sau parțială a obiectului (materialului) primit de la consumator.
Răspunderea pentru pierderea totală sau parțială a încărcăturilor sau bagajelor primite spre transport, de asemnea pentru deteriorarea lor o poartă cărăușul, dacă nu va dovedi, că pierderea totală sau parțială și deteriorarea nu se datoresc culpei lui.
Răspunderea pentru întârzierea în transportul încărcăturilor sau bagajelor o poartă cărăușul care este obligat să transporte încărcăturile sau bagajele la punctul de destinație în termenul stabilit de legislație cu privire la acordarea serviciilor de transport sau stabilit de către părți în contract (art 989 din CC).
Cărăușul va fi exonerat de răspundere pentru întârzierea în transportul încărcăturilor sau bagajelor, dacă întârzierea nu se datorește culpei lui (art.1007 din C.C.).
Răspunderea subiectului economic de transport pentru pierderea totală sau parțială și deteriorarea încărcăturilor sau bagajelor cauzată de întârziere survine indiferent de faptul că acesta este supus unei amenzi ori nu.
Cărăușul va purta răspundere pentru cauzarea morții sau vătămării sănătății călătorului (art.988 C.C.).
Legea privind protecția consumatorilor nu prevede procedura prealabilă extrajudiciară de soluționare a cerințelor consumatorilor, însă pentru litigiile rezultate din contractul de transport legislația prevede această procedură (art.1020 C.C.) [1, p. 8].
Codul civil al R.M. la contractul de depozit prevede răspundere pentru pierderea sau deteriorarea bunurilor în hoteluri, cămine (art.1105 C.C.). Așadar, hotelurile, casele de odihnă, sănătoriile, căminele și alte subiecte economice asemănătoare răspund pentru pierderea sau deteriorarea bunurilor cetățenilor, care se găsesc în încăperile rezervate lor, chiar dacă aceste bunuri, cu excepția banilor, titlurilor de valoare și bijuteriilor, n-au fost predate special în depozit acestor organizații.
Răspunderea pentru încălcarea drepturilor consumatorilor care reies din relațiile apărute din contractele de asigurare o poartă asiguratorul în conformitate cu Legea privind asigurările din 15.06.93 și Legea privind protecția drepturilor consumatorilor din 2003.
Răspunderea civilă delictuală constituie un izvor de obligații, conform principiului că orice persoană care cauzează alteia o pagubă, prin fapta sa ilicită savârșită cu culpă, este obligat să o repare. Instituția care rezultă din această faptă civilă și prejudiciabilă este răspunderea civilă delictuală.
Elementele pe care le condiționează răspunderea civilă delictuală sunt existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, prin aceasta aducându-se o atingere unui drept subiectiv; savârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu patrimonial; un raport de cauzalitate între fapte ilicite și prejudiciu; capacitatea juridică a celui chemat să răspundă [3, p. 62].
În literatura de specialitate există opinia conform căreia nu se justifică dualitatea răspunderii civile, ci dimpotrivă alți autori pun accentul pe deosebirile dintre cele două răspunderi, subliniind existența dualității de răspundere, a unei dualități de culpe. Opinăm pentru cea de-a doua idee.
Răspunderea nascută în legatură cu un contract care a fost desființat, întrucât a fost nul sau pasibil de anulare, de asmenea, este o răspundere delictuală.
Așadar subiectul economic poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat vieții, sănătății, proprietății consumatorului în situația în care se face vinovat dacă legislația sau contractul nu prevad altfel. Subiectul economic nu v-a purta răspundere dacă v-a dovedi că dauna s-a produs ca urmare a forței majore sau a intenției persoanei vătămate.
În Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a R.M. despre practica aplicării legislației privind protecția consumatorilor la examinarea dosarelor civile se spune că dacă prin lege sau prin contract se prevede că subiectul economic poate fi scutit de răspundere numai în cazul în care va dovedi că defectele mărfii (lucrului, serviciilor) au survenit din vina consumatorului sau că dauna vieții, sănătății ,averii consumatorului a fost cauzată din intenția acestuia ori în urma unei forțe majore, atunci nu se vor aplica dispozițiile Codului civil privind absolvirea producătorului (executantului ) de răspundere din lipsa dovezilor vinovației lui.
Subiectul economic va purta răspundere civilă delictuală în rezultatul încalcării drepturilor consumatorilor prin cauzarea daunelor în conformitate cu capitolul 42 al Codului civil al R.M.
2.2. Răspunderea contravențională
Constatarea comiterii contravențiilor de către agenții economici atrage răspundere administrativă. De regulă agentul constatator este și cel care aplică sancțiunea contravențională. Uneori însă legea sau actele administrative care definesc faptele contravenționale prevăd competența de contactare pentru anumite organe și cea de sancționare pentru altele care primesc procesele verbale de constatare a contravențiilor. Astfel articolul 4 din lege prevede dreptul constatator de a sesiza organele judiciare sau alte organe de stat abilitate la depistarea încalcărilor drepturilor.
Concomitent cu răspunderea materială a agentului economic care a încalcă dreptul consumatorului, conform CCA , organele de stat împuternicite pot aplica sancțiuni administrative față de vînzătorul sau executantul vinovat de încalcărea drepturilor consumatorului. Organele împuternicite cu aplicarea sancțiunilor administrative sunt: Ministerul Industriei și Comerțului și organele care înfăptuiesc controlul securității produselor. Organele care efectuează controlul securității produselor dau indicații subiecților economici pentru înlăturarea încalcărilor cerințelor securității produselor, scoaterea din producție retragerea din comerț a produselor, încetarea realizării [4, p. 3].
În caz de eschivare de la executarea indicațiilor sau executarea tardivă a indicațiilor aceleași organe pot aplica aamenda. De asemenea se sancționează subiecții economici care refuză încetarea încalcării drepturilor consumatorilor.
Așadar la încalcărea drepturilor consumatorilor pot fi aplicate diferite forme de răspundere chiar și cele mai drastice, inclusiv interzicerea practicării activității de antreprenoriat.
În conformitate cu Legea privind protecția drepturilor consumatorilor dreptul de a înainta acțiuni în judecată referitoare la încalcărea drepturilor consumatorilor în afară de consumatori îl au și organele investite cu funcții de control și supraveghere.
Organizațiile obștești ale consumatorilor au dreptul și trebuie să fie obligate să sesizeze organele puterii de stat, procuratura în vederea tragerii la răspundere a persoanelor care s-au facut vinovate de comercializarea produselor necorespunzatoare (articolul 26 din Lege). Organele obștești pot acționa atât din inițiativa proprie cât și în rezultatul examinării plângerii consumatorului.
Direcțiile de comerț și alimentare publică ale primăriilor, municipiilor și comitetelor executive județene care sunt învestite cu efectuarea controlului activității rețelelor de comerț ambulant sunt obligate de a transmite materialele privind încalcările depistate în urma controalelor asupra activității rețelei de comerț ambulant instanțelor respective pentru contravenții administrative sau organelor administrației publice locale (punctul 36 din lege). Regulile de funcționare a rețelei de comerț ambulant aprobate prin Hotărârea cu privire la aprobarea regulilor de funcționare a rețelei de comerț ambulant și a regulilor de comerț în piețile din R.M.
Inspectoratul de stat pentru comerț și protecția drepturilor consumatorilor a Departamentului Comerțului al R.M. are dreptul să întocmească procese verbale despre contravențiile administrative referitoare la problemele ce țin de competența lui, să prezinte copiile lor organelor administrative publice locale pentru a priva de licențe agenții economici ce activează în domeniul comerțului sau a suspenda acțiunea lor până la lichidarea neajunsurilor depistate. (punctul 7 din Regulamentul Direcției inspectoratului de stat pentru comerț și protecția drepturilor consumatorilor a Departamentului Comerțului al R.M. aprobat prin Hotărârea cu privire la aprobarea regulamentului Direcției inspectoratului de stat pentru comerț și protecția drepturilor consumatorului a Departamentului comerțului a R.M.)
Un alt organ investit cu dreptul de a aplica agenților economici sancțiuni administrative îl constituie Organul de standartizare în persoana inspectorilor principali de stat care au dreptul să aplice amenzi în mărime de la 20% la 100% din costul produselor fabricate sau comercializate, al proceselor executate și serviciilor prestate (articolul 17 din Legea cu privire la standartizare din 22.09.95).
CCA prevede răspunderea administrativă pentru încalcărea de către agenții economici a regulilor de comerț. Indiferent de tipul de proprietate și forma organizatorico-juridică a întreprinderii comerciale și de alimentație publică, încalcările care constau în:
~înșelarea cumpărătorului la măsurat, la cântar, la achitare, precum și prin încălcarea modului de aplicare a prețurilor libere, și a prețurilor de stat cu amănuntul;
~vânzarea mărfurilor fără indicarea termenului de valabilitate sau cu termenul de valabilitate expirat;
~nerespectarea regulilor de folosire a aparatelor pentru măsurare și cântărire;
~încalcărea regimului de lucru al întreprinderilor stabilite de organele administrației locale;
~lipsa prețurilor de expoziție (etichetelor sau a meniurilor la mărfurile destinate vînzării sau întocmirea lor cu încălcarea regulilor stabilite, se pedepsesc cu aplicarea unor amenzi.
Vînzarea mărfurilor cu încălcarea regulilor și a normelor sanitaro-igienice și sanitaro-antiepidemice (art.42 al C.C.A.), de asemenea comercializarea produselor supuse certificării, fără certificat sau marca de conformitate atrage răspundere administrativă sub formă de amendă.
Pentru comercializarea fără certificat corespunzator a produselor supuse certificării obligatorii, precum și comercializarea produselor în pofida interzicerii de către organul controlului de stat legislația prevede răspundere sub formă de amendă în mărimea valorii produselor respective în caz că legislația nu prevede măsuri mai drastice. Comercializarea produselor nemarcate, precum și a produselor marcate necorespunzator, se pedepsește cu amendă în procent de 50 la sută din valoarea produselor comercializate [36, p. 19].
Răspunderea pentru colectarea și\sau comercializarea producției agricole cu depășirea nivelului maxim admis de pesticide, nitrați și alte substanțe periculoase pentru viața și sanatatea consumatorilor, de asemenea fabricarea și\sau comercializarea produselor ce conțin substanțe periculoase pentru viața, sanatatea consumatorilor, precum și prestarea serviciilor periculoase pentru viața și sanatatea consumatorilor este prevazută de articolul 42 C.C.A. și articolul 28 din Lege.
Consumatorii au dreptul să fie despăgubiți și în cazul încalcării regulilor sanitaro-igienice și sanitaro-antiepidemice, stabilite în transportul feroviar, aerian, fluvial și auto (art.43 C.C.A.).
Informarea neautentică ori dezinformarea consumatorilor, prezentarea prin publicitate a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile, altele decât cele efectiv realizate, trecerea sub tăcere a proprietăților, regulilor de utilizare, caracteristicilor calitative a produselor se pedepsesc cu avertisment sau amendă (art.152 din C.C.A. și art.28 din Lege).
Potrivit punctului 5 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție vînzătorul, producătorul și alte persoane, care se ocupă cu desfacerea mărfurilor, sunt obligate să prezinte informații depline și veridice despre caracteristicile mărfurilor și serviciilor, cât și despre regulile de folosire a acestora.
2.3. Răspunderea penală
Importanța respectării drepturilor consumatorilor e subliniată prin prevederile răspunderii penale a agentului comercial pentru încălcarea drepturilor consumatorilor. Răspunderea penală constituie cea mai gravă formă de răspundere juridică și constă din obligația agentului comercial care încalcă cu vinovăție norma de drept penal de a suporta consecințele juridice ale faptei sale.
Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă după cum nici răspunderea civilă nu o exclude pe cea penală. Aceste două forme de răspundere pot fi aplicate concomitent.
În timp ce răspunderea civilă se întemeiază pe ideia reparării unui prejudiciu adus unui anumit subiect de drept, răspunderea penală se întemeiază pe ideia pedepsirii celui ce a săvârșit o faptă ilicită, apreciată de lege ca fiind o infracțiune.
În Codul Penal în vigoare din 2003 sunt cîteva articole care prevăd răspunderea penală pentru fapte ale agenților economici care încalcă drepturile consumatorilor prin modalități deosebit de periculoase care presupun și consecințe grave [37, p. 15].
Astfel răspund penal pentru încălcarea drepturilor consumatorilor în temeiul următoarelor componențe de infracțiune:
Art. 216 producere a (falsificarea), transportarea, păstrarea sau comercializarea produselor (mărfurilor) periculoase pentru viata sau sănătatea consumatorilor;
Art 254 Comercializarea mărfurilor de proastă calitate sau necorespunzătoare standardelor;
Art. 255 înșelarea clienților;
art 257 executarea necalitativă a construcțiilor.
Prevederile expuse își au izvorul în Codul penal al R.M. care stipulează răspundere penală pentru infracțiunile economice.
În temeiul art 216 CP al RM agentul economic poartă răspundere penală pentru producerea (falsificarea), transportarea, păstrarea sau comercializarea produselor (mărfurilor) periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor, dacă aceasta a provocat:
îmbolnăviri grave;
decesul persoanei.
Obiectul infracțiunii îl constituie relațiile sociale a căror existență și desfășurare normală sunt condiționate de ocrotirea sănătății publice.
Latura obiectivă se realizează prin producerea (falsificarea), transportarea, păstrarea sau comercializarea produselor (mărfurilor) periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor.
Potrivit p.2 al HP CSJ Cu privire la aplicarea legislației penale și administrativepentru protecția consumatorilor nr.23 din 10 iulie 1997, prin produse se înțelege atât producția finită, cât și cea semifabricată, materia primă etc.
Prin produse și mărfuri periculoase pentru viața și sănătatea consumatorilor se înțeleg cele care, din cauza vechimii sau a condițiilor de producție, falsificare, transportare sau păstrare, au suferit acțiunea unor agenți chimici de putrefacție sau de fermentație ori a altora deacelași fel, determină modificarea substanței și vătămarea sănătății, prin aceasta înțelegându-se capacitatea obiectivă a produselor (mărfurilor) de a produce o îmbolnăvire a oamenilor.
Prin producerea produselor (mărfurilor) periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor se înțelege prepararea produselor (mărfurilor) interzise în mod permanent sau temporar, din cauză că sunt vătămătoare sănătății. De exemplu, în timpul unei epidemii, în care s-a interzis consumarea apei altfel decât fiartă, se folosește – pentru a prepara citronadă – apă nefiartă [41, p. 111].
Prin îmbolnăviri grave se înțelege cauzarea, în urma folosirii produselor și mărfurilor periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor, a unor vătămări corporale grave sau medii cel puțin unei persoane, sau a unor vătămări ușoare mai multor persoane (p. 14 al HP CSJ din 10 iulie 1997).
Infracțiunea se consumă din momentul îmbolnăvirii grave sau al decesului consumatorului. Latura subiectivă se caracterizează prin imprudență: încredere exagerată în sine sau neglijentă.
Subiect al infracțiunii privind protecția consumatorilor, de regulă, pot fi persoanele fizice responsabile, care au atins vârsta de 16 ani și care poartă răspundere pentru producerea, transportarea, păstrarea sau comercializarea produselor, inclusiv fabricarea producției de calitate bună, efectuarea controlului calității producției, precum și persoanele juridice.
Aceaste categrie de infracțiune se pedepsește cu amendă și /sau lichidarea persoanei juridice.
Răspunderea pentru înselarea consumatorilor e prevazută de legislația civilă, administrativă, penală. Astfel Codul penal prevede răspundere pentru: depășirea prețurilor cu amănuntul stabilite; depășirea prețurilor și tarifurilor pentru servicii sociale; depășirea prețurilor și serviciilor pentru servicii comunale prestate populației; înșelarea la numărat; inducerea în eroare a clienților ( art.255 C.P.).
Din conținutul dispoziției rezultă că fapta de depășire a prețurilor se realizează atunci când mărfurile se comercializează cu amănuntul din punctele special amenajate ori destinate pentru o asemenea activitate.
Prețul mărfii sau al serviciului se stabilește de către agentul economic
cu respectarea principiului dezvoltării libere a activității de antreprenor și al concurenței.
Potrivit art.34 al Legii cu privire la comerțul interior nr.749-XIII din 23.02.1996 statul, referitor la reglementarea activității comerciale, stabilește plafoanele (de regulă,maximale) la unele categorii de mărfuri, și anume la cele prevăzute de legislație. Organe ale reglementării de către stat a comerțului și pieței de consum sunt Departamentul Comerțului, Ministerul Economiei, precum și autoritățile administrației publice locale în limitele competenței lor. Prin comerț cu amănuntul se înțelege comercializarea mărfurilor și prestarea serviciilor către consumatori pentru folosință personală, casnică și familială, precum și către întreprinderile, instituțiile și organizațiile din sfera socială pentru consum direct [23, p. 82].
Depășirea prețurilor stabilite (ori a tarifelor) constă în comercializarea mărfurilor, acordarea serviciilor sociale, comunale, la un preț mai înalt. Deși cumpărătorul primește cantitatea de marfă ori serviciul solicitat, el cheltuiește la achitare o sumă mai mare decât suma care se cuvenea. înșelarea, ca element al laturii obiective, este acțiunea de inducere în eroare a persoanei, înșelarea la socoteală a clientului înseamnă solicitarea și primirea de către făptuitor a sumei de bani în plus față de cea necesară pentru achitare, calcularea conștient greșită a costului mărfii (serviciului) în sensul majorării sumei, neachitarea restului sumei și alte asemenea acțiuni.
O altă modalitate de inducere în eroare a clienților poate avea loc prin folosirea frauduloasă a instrumentului de măsurat exact
Infracțiunea de înșelare a clienților există dacă făptuitorul, drept consecință a măririi prețurilor, tarifelor stabilite la comercializarea mărfurilor ori la acordarea serviciilor sociale, comunale, a obținut (ori urma să obțină) un venit nu mai mic decât cel considerat ca proporții esențiale.
În cazurile construirii de proastă calitate a caselor de locuit consumatorii vor avea dreptul la repararea prejudiciului (art.257 CP al RM ).
Dacă intenționat a fost dată în folosință o casă de locuit, construcția industrială pentru transport și alte construcții de proastă calitate sau la proiectare, verificare, expertizare, realizarea construcției ori modificarea acesteia n-au fost respectate prevederile documentelor normative privind siguranța rezistentă și stabilitatea astfel provocând consecințe grave ca: vătămarea gravă a integrității corporale a persoanei sau pierderea de către aceasta a capacității de muncă, consumatorul va fi în drept să ceară repararea prejuduciului material și a prejudiciului moral.
Legea privind calitatea în construcții nr.721-ХШ din 2 februarie 1996 (MO nr.25/259 din 25 aprilie 1996) stabilește baza juridică, tehnico-normativă și organizatorică de activitate a persoanelor fizice și juridice în domeniul construcțiilor, obligațiunile și răspunderea lor privind calitatea în construcții.
Pedepsele prevazute de legislația penală pentru infracțiunile expuse oscilează între amendă și privațiune de libertate în dependență de gravitatea calificării acțiunilor. În calitate de pedepse complementare apar confiscarea produselor ce a constituit obiectul infracțiunii și \ sau destituirea din funcție, privarea de dreptul de a ocupa posturi în întreprinderile pe un anumit termen și inclusiv lichidarea persoanei juridice.
2.4. Repararea daunelor materiale și a daunelor morale
Răspunderea civilă în sine presupune despăgubire patrimonială. Despăgubirea poate consta într-o reparare în natură a pagubei suportate sau in echivalentul bănesc al acestei pagube.
Dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubire de la debitorul sau apare din momentul în care sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractule.
Creanța sa inițiala este înlocuită cu alta creanță care constă în suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suportat.
Deci despăgubirile se stabilesc în virtutea obligației inițiale, care însă nu a fost executată.
După cum s-a subliniat în literatura de specialitate condițiile necesare pentru nașterea dreptului la daune – interese includ și condițiile răspunderii contractuale, sfera primei noțiuni fiind mai cuprinzătoare decât a celei de-a doua. În alte cuvinte, dreptul la daune-interese presupune în mod obligatoriu, existența condițiilor răspunderii civile contractuale, deși numai prezența lor, în anumite cazuri, nu este suficientă ca acordarea daunelor sa aibă loc.
Menționăm că prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, care constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiunilor asumate. În acest sens prejudiciul cauzat prin neexecutarea contractului poate fi și nepatrimonial.
Pentru a trece la alte dezvoltări cu privire la condiția esențială pentru acordarea despagubirii se cer unele precizări de ordin terminologic.
La cercetarea condiției daunei în cadrul răspunderii civile s-a exprimat condiția data prin noțiunea de "pagubă" sau "prejudiciu". Subliniem însă că ne aflăm în prezența unei unități de concept prin care se exprimă rezultatul faptei ilicite. Așadar unitatea de conținut impune și unitatea de ordin terminologic. De aceea adoptăm acești termeni ca fiind echivalenți și sunt de aplicație generală în materie de răspundere civilă.
În afară de acordarea reparării prejudiciilor cu caracter patrimonial apare problema acordării despăgubirii pentru repararea prejudiciilor cu caracter nepatrimonial și anume a "prejudiciului moral".
Așadar prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau a altor interese.
Prejudiciul material este acel prejudiciu care poate fi apreciat în bani. De exemplu prejudiciul care constă în defectarea unui bun sau prejudiciul suportat de o persoană care și-a pierdut într-o măsură oarecare capacitatea de muncă în urma unui accident, astfel fiindu-i redus salariul pe care îl primea anterior.
Prejudiciul care nu este susceptibil de evaluare bănească este un prejudiciu moral. De exemplu suferința de natură afectivă în rezultatul pierderii unei persoane apropiate, afecțiunile de ordin fizic provocate de accidentare.
Așadar încălcarea unui drept patrimonial are drept consecință, de obicei, un prejudiciu patrimonial. De exemplu dacă a fost distrus un bun ce reprezentă o amintire poate să se constate nu numai un prejudiciu patrimonial care uneori poate avea o valoare neînsemnată dar se poate constata și un prejudiciu moral, de ordin pur afectiv.
Una din cele mai controversate probleme chiar și în sistemele de drept ale statelor care au admis în mod constant plata de despăgubiri bănești pentru prejudicii este repararea în bani a prejudiciilor morale. Astfel au fost ridicate obiecțiuni împotriva acestui sistem de reparare a prejudiciilor morale, invocându-se, imposibilitatea reparării bănești a acestor daune", "caracterul arbitrar al acestei reparații, deoarece nu se poate stabili nici un fel de echivalență între durerea morală și o anumită sumă de bani. De asemenea referitor la despăgubirile acordate pentru prejudiciile rezultate din atingerile aduse sentimentelor de afecțiune s-a afirmat că ele au "un caracter imoral".
Dintre expresiile menționate, în utilizarea curentă a devenit tradițională noțiunea "daună morală", deși în legislație se utilizează expresia "prejudiciu moral". Conform opiniei A. Corhan, daunele morale sînt consecințe de natură nepatrimonială, cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constînd în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale sau contractuale, după cum fapta ilicită s-a produs în afara unui card contractual ori, dimpotrivă, în cadrul contractual. Potrivit altor autori: "Prejudiciul este de natură morală cînd constituie o atingere la cinstea, reputația și considerația unei persoane, sau la afecțiunea familiei". Liviu Pop definește prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale drept "consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani și rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale, fără conținut economic" [39, p. 18].
În pofida controverselor existente, în sistemele de drept ale acestor state se apreciază că principiul reparării prejudiciului moral " este dobândit în doctrina de drept privat și în fața instanțelor penale sau civile, chiar dacă este vorba de o răspundere civilă contractuală .
Art.1422 al Codului civil RM "Reparația prejudiciului moral" stipulează că prejudiciul moral se compensează prin echivalent bănesc. Mărimea compensației se determină de către instanța de judecată în dependență de caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăție al autorului prejudiciului și de măsura în care această compensație poate aduce satisfacție persoanei vătămate.
În dreptul nostru se admite despăgubirea în bani pentru acoperirea prejudiciului moral. Legislația R.M. admite repararea prejudiciului moral pentru cauzele civile ce decurg din lezarea onoarei și demnității (art 16 din C.C. al R.M.) neîndeplinirea obligaiilor, cauzarea de daune etc. și din încălcarea drepturilor consumatorilor ( art.15 din Lege).
Art. 15 din Lege stipulează că subiectul economic plătește despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat consumatorului.
Referitor la criteriile de stabilire a daunelor morale în literatura de specialitate se spune că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele, pe oricare plan, suportate de partea civilă, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze pentru partea civilă ceea ce îi lipsește ca urmare a faptei săvârșite de inculpat".
Așadar mărimea despăgubirii o stabilește organul judiciar.
În accepțiunea Legii prin daună morală se înțeleg pierderile cu caracter nepatrimonial care au fost suportate de consumator în urma suferințelor morale și fizice sau a altor fenomene, survenite din cauza acțiunilor ilicite ale subiectului economi sau în urma inactivității lui.
Posibilitatea reparării prejudiciului cere întrunirea unor condiții, și anume: să fie cert și să nu fi fost reparat încă.
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. Va fi cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs în rezultatul procurării, consumării, comenzii la data când se pretinde repararea lui de către consumator.
Practica Judiciară a arătat că categoria prejudiciului moral este foarte subiectivă și necesită dovezi foarte concludente și cu cât suma cerută ca compensare a prejudiciului moral este mai mare cu atât mai mult se cer dovezi convingătoare.
În Republica Moldova cazurile de compensare a prejudiciului moral sunt încă foarte rare dar totuși "gheața s-a desprins de la mal" și aceasta creează speranța că asemenea cazuri vor fi mai numeroase. Practica țărilor occidentale este mult mai bogată, existând chiar și cazuri curioase cînd pentru compensarea prejudiciului moral sunt plătite suma fabuloase.
În practica judiciară criteriile de evaluare a prejudiciului moral nu sunt încă pe deplin stabilite.
Instanța judiciară de obicei de sinestătător determină mărimea prejudiciului moral. În acest caz s-au reflectat 2 căi.
1. Una din ele este bazată pe aplicarea art. 15 al Codului civil care stabilește obligația persoanelor fizice de a despăgubi dauna morală pentru neîndeplinirea obligațiilor [38, p. 90].
2. Un alt principiu este stabilirea prejudiciului moral în dependență de valoarea contractului care stă la baza conflictului.
La Ialoveni o familie a intentat o acțiune în judecata filialei Ialoveni a "TERMOCOM". Ședința judecății a stabilit că la indicația conducerii asociației a fost sistată încălzirea casei în care locuia familia dată, din cauză că câțiva locatari n-au achitat serviciile prestate. Puși în atare situație locatarii dintre care și cei care au achitat serviciile au fost nevoiți să folosească căminele etectrice pentru încălzire, fapt care a dus la creșterea cheltuielilor pentru energia electrică.
Judecătoria de prima instanță a hotărât ca TERMOCOM să restituie doar prejudiciul material familiei ce a intentat acțiunea, evaluat în valoarea creșterii cheltuielilor pentru energia electrică.
3. ASPECTE PRACTICE PRIVIND ANALIZA PRACTICII JUDICIARE ÎN DOMENIUL DREPTURILOR VÂNZĂTORILOR ÎN RELAȚIE CU CONSUMATORII
3.1. Analiza practicii judiciare
În luna august 2013, consumatorul X a procurat dintr-un magazin de electrocasnice din mun. Chișinău, un televizor în valoare de 36 000 lei. Peste o anumită perioada televizorul a început să aibă probleme de stingere, intrarea USB nu funcționa și foarte frecvent nu reacționa comenzilor de pe telecomandă.
Pe data de 6 iunie 2014, televizorul avînd certificat de garanție, consumatorul a depus la magazinul de unde a fost procurat o cerere prin care a solicitat înlocuirea televizorului defect cu un alt produs similar, iar dacă înlocuirea nu este posibilă, consumatorul a solicitat să-i fie restituită contravaloarea (costul) televizorului menționat în sumă de 36 000 lei. Conform Legii nr. 105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor, cererea consumatorul X urma că să fie executată în termen de 14 zile de la data depunerii.
Vînzătorul nu s-a conformat prevederilor Legii nr 105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor și nu a înlocuit televizorul defect sau contravaloarea acesteia, la expirarea termenului de 14 zile din data depunerii cererii, consumatorul s-a adresat cu o petiție Agenției pentru Protecția Consumatorilor (APC). În urma examinării petiției și efectuării controlului de stat la APC a emis o prescripție privind înlăturarea a neconformităților și o decizia privind restituirea contravalorii televizorului în sumă de 36000 lei. Consumatorul a asteptat o perioada de timp ca s-i fie restituiti banii, însă administrația magazinului mereu nu dispunea de timp pentru a executa decizia APC. Ca mai apoi pe 25.07.14, consumatorul X să fie chemat la magazin și restituit contravaloarea produsului în valoare de 36 000 lei.
Dar este foarte important să atragem atenția că administrația magazinului a satisfăcut cererea consumatorului cu o întîrziere de 34 zilei a privind restituirea contravalorii televizorului defect. Conform art. 18 alin. 1 al Legii privind protecția consumatorilor, remedierea gratuită a deficiențelor apărute la produs, serviciu, înlocuirea gratuită sau restituirea contravalorii produsului, serviciului necorespunzător în cadrul termenului de garanție sau termenului de valabilitate, deficiențe care sînt imputabile consumatorului, se face necondiționat de către vînzător, prestator într-un termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării reclamației de către consumator sau în termenul stabilit prin contract. Conform art. 32, alin. 1 al Legii menționate, pentru încălcarea termenelor prevăzute la art.18 alin.(l), vînzătorul, prestatorul achită consumatorului pentru fiecare zi (oră, dacă termenul a fost stabilit în ore) depășită o penalitate în mărime de 5% din prețul produsului, serviciului în vigoare la data examinării reclamației consumatorului. Conform normelor suscitate, calculăm penalitatea, după cum urmează: 36 000 (costul televizorului) X 5 % X 34 zile (întîrziere) = 61 200 lei MDL.
Conform art. 20 al Legii privind protecția consumatorilor, consumatorul este în drept să pretindă repararea prejudiciului cauzat de produsele, serviciile necorespunzătoare indiferent de faptul dacă s-a aflat sau nu în relații contractuale cu vînzătorul, prestatorul. Prejudiciul moral cauzat consumatorului de către producător, vînzător, prestator prin încălcarea drepturilor lui prevăzute de prezenta lege, precum si de alte acte normative, se repară în mărimea stabilită de instanța judecătorească. Reieșind din cele expuse mai sus, consumatorul s-a adresat în instanța de judecată pentru încasarea penalităților și prejudiciului moral suportat.
În data de 26 ianuarie 2015, procesul de judecată a fost cîștigat de consumator alături de APC, ce a participat în calitate de intervenient accesoriu. Judecatoria Buiucani a emis o hotărîre prin care consumatorul urmează să încaseze suma de 500 lei în calitate de prejudiciul material și 61 200 lei cu titlul de penalitate pentru nerespectarea termenelor de restituire a contravalorii produsului.
Consider că instanța a emis hotărîrea corectă, încasând suma de 500 lei cu titlu de prejudiciu material cauzat prin nerespectarea obligației stabilite de art. 18 alin. (1) din legea RM nr. 105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor precum și suma de 61200 lei cu titlu de penalitate calculate potrivit art. 32 alin. (1) din legea RM nr. 105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor, iar în total suma de 61700 lei.
ÎNCHEIERE
Unul dintre cele mai importante aspecte privind activitatea comercială o constituie astăzi asigurarea unor relații corespunzătoare cu consumatorii – ca potențiali cumpărători. Exigențele mereu crescînde ale lumii contemporane, cît și o serie de fenomene specifice economiei de piață, fac ca mizele comerțului, sau mai spus ale schimbărilor și modernizării acestuia să aducă în prim plan o serie de noi precepte care să contribuie la redimensionarea relațiilor sale cu publicul.
Dintre asemenea concepte unele vor schimba însăși esența relațiilor cu piața ale comerțului sau structura mijloacelor de acțiune. Într-o asemenea abordare, specialiștii aduc în discuție chiar noi concepte precum: trecerea de la concurența prin "rivalitate" la competiția stimulativă; înlocuirea conceptului generalizat de "consumator anonim" cu conceptul modern de "persoană"; înlocuirea așa-zisului război al prețurilor cu războiul serviciilor; promovarea unor noi atitudini față de consumatori atît din partea firmelor, cît și din partea personalului comercial, profesionalismul vînzătorului devenind determinant în cadrul relațiilor directe dintre comerț și consumatori.
Asemenea noi concepte își pun amprenta concomitent și asupra orientării preocupărilor manageriale referitoare la sistemul de relații comerț-consumator, întreprinzătorii comerciali urmînd să procedeze la trieri și reorientări a însăși propriilor opțiuni, care vor trebui să renunțe la ideea alegerii între fidelizarea sau cucerirea a noi segmente de clientelă, în favoarea ideilor privind reechilibrarea ce trebuie asigurată între strategiile de cucerire și strategiile de fidelizare care vor pune un accent deosebit pe permanentizarea clientelei cucerite pe fiecare zonă de piață. Toate aceste aspecte reprezintă pentru managementul relațiilor comerț-consumator un punct nodal, cu semnificația unor schimbări profunde. La aceasta se adaugă faptul că asemenea fenomene au loc într-o perioadă în cadrul căreia este în curs de formare o nouă societate, care anunță un alt tip de economie socială, cu perioade de tranziție eminamente instabile, instabilitate ce are un dublu impact asupra activității comerciale: necesitatea modernizării continue și riscul orientării modernizării respective.
Toate aceste aspecte reprezintă pentru managementul relațiilor comerț- consumator un punct nodal, cu semnificația unor schimbări profunde. La aceasta se adaugă faptul că asemenea fenomene au loc într-o perioadă în cadrul căreia este în curs de formare o nouă societate, care anunță un alt tip de economie socială, cu perioade de tranziție eminamente instabile, instabilitate ce are un dublu impact asupra activității comerciale: necesitatea modernizării continue și riscul orientării modernizării respective.
Pentru orientarea activităților comerciale în contextul mutațiilor semnalate, echilibrarea eforturilor întreprinzătorilor și diminuarea riscului de a greși în confruntările din cadrul pieței, studiul relațiilor comerț -consumator are un rol hotărîtor, aceasta întrucît consumatorul va continua să joace un rol important în cadrul pieței, urmînd să devină elementul de referință al tuturor acțiunilor întreprinse atît de producători, cît și de către comerciant. Mai mult, pe măsură ce o țară sau alta se dezvoltă, cunoscînd o anumită stare de prosperitate, rolul consumatorului devine mai complex și un număr din ce în ce mai mare de organizații publice sau particulare sunt afectate de comportamentul acestuia [18, p. 127].
Sistemul de legături organizat de comerț, în calitatea sa de intermediar între producători și consumatori, cuprinde două categorii de relații. Prima categorie are în vedere sistemul raporturilor interne, în cadrul cărora se evidențiază legăturile succesive dintre activități, probleme de personal, organizare, salarizare etc., iar cea de-a doua cuprinde relațiile externe, pe care comerțul le angajează cu diferiți colaboratori, furnizori, unități de transport, organe financiare, de credit, organe administrative de stat, precum și cu beneficiarii – întreprinderi de stat sau cooperatiste, firme particulare sau populație.
De asemenea, comerțul nu trebuie să scape din vedere că în atitudinea consumatorului intervin, în mod continuu, modificări de ordin calitativ, îndeosebi ca rezultat al creșterii venitului discrețional. Cu cît crește această formă de venit, cu atît mai mult se va trece de la o activitate comercială "fără probleme" la o activitate "cu probleme", în sensul că cheltuirea venitului disponibil implică nu numai nevoia de produs și puterea de cumpărare, ci și voința de cumpărare a consumatorului.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Legea Republicii Moldova nr. 105-XV din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 126-131/507 din 27.06.2003. http://lex.justice.md/documentrom.php?id=546986A0%3A88685EC5
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/md/325085/
Codul de procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286229
Legea Republicii Moldova nr. 422 din 22.12.2006 privind securitatea generală a produselor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 036 din 16.03.2007. lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=321895
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1465 din 08.12.2003 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție. În: Monitorul Oficial al al Republicii Moldova, nr. 248-253/1530 din 19.12.2003. http://lex.justice.md/ document_rom.php?id=DB8215DA:0560E66A
Legea Republicii Moldova nr. 131 din 08.06.2012 privind controlul de stat asupra activității de întreprinzător. În: Monitorul Oficial al al Republicii Moldova, nr. 181-184 din 31.08.2012. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=344613
Legea Republicii Moldova nr. 982 din 11.05.2000 privind accesul la informație. În: Monitorul Oficial al al Republicii Moldova, nr. 88-90 din 28.07.2000. http://lex.justice.md/md/311759/
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang =1&id=311496
Legea Republicii Moldova nr. 451 din 30.07.2001 privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător. În: Monitorul Oficial al al Republicii Moldova, nr. 26-28 din 18.02.2005. http://lex.justice.md/md/313293/
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 936 din 09.12.2011 privind crearea Agenției pentru Protecția Consumatorilor și aprobarea Regulamentului, structurii și afectivului-limită ale acesteia. În: Monitorul Oficial al al Republicii Moldova, nr. 222-226 din 16.12.2011. http://lex.justice.md/md/341418/
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1300 din 30.12.1998 privind aprobarea regulamentului cu privire la sistarea fabricării și comercializării produselor nestandartizate, de calitate inferioara, retragerea din circulație a produselor falsificate și nimicirea produselor ce prezintă pericol pentru viața și sănătatea consumatorilor și pentru mediul ambiant. În: Monitorul Oficial al al Republicii Moldova, nr. 005 din 21.01.1999. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=298693&lang=1
Legea pentru aderarea Republicii Moldova la Organizația Mondială a Comerțului, nr. 218-XV din 01.06.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 59-61 din 07.06.2001. http://www.law-moldova.com/laws/rom/vstuplenii-v-vto-ro.txt
Rezoluția ONU nr. 35/63 adoptată la 12 decembrie 1980 privind practicile comerciale restrictive. http://www.egd.ase.md/dreptprivat/downloads.php?do=dl&cat=10&id=3
Monografii, articole de specialitate
Anghel I. M., Deak Fr., Popa F. M. Răspunderea civilă. București: Editura Științifică, 1970. 396 p.
Baieș S., Roșca N. Drept civil. Partea generală. Vol.1. Chișinău: Cartier juridic, 2004. 240 p.
Boar A. Elemente a dreptului civil. București: Servo-SAT, 1998. 278 p.
Boier R. Comportamentul consumatorului. Iași: Graphix, 1994. 86 p.
Bojin E. Educația ecologică a consumatorului. București: Facultatea de Management a Universității Ecologice, 1994. 98 p.
Cătoiu I., Teodorescu N. Comportamentul consumatorului, teorie și practică. București: Editura Economică, 1997. 254 p.
Chibac Gh., Chiriac A. Curs succint de prelegeri la drept civil. Ediția I. Chișinău: Cartier juridic, 2000. 297 p.
Curta L. Comportamentul consumatorului. București: I.E.C.I.T., 1979. 299 p.
Drăgan J. Dreptul comețului internațional. București: Editura Fundației România de mîine, 2006. 217 p.
Drăgulănescu N. Protejarea consumatorilor obiectiv prioritar al oricărui guvern. În: Revista Economistul, nr. 142, 1991, p. 2-4.
Ghidul consumatorilor. Asociația națională pentru protecția consumatorilor. București: All, 2001. 85 p.
Kotler P. H. Managementul marketingului. București: Teora, 1997. 141 p.
Miron M. Comportamentul consumatorului. Evoluție, determinări. Realități și perspective. București: ALL, 1996. 210 p.
Moscaliciuc I. Reflecții asupra reglementării juridice a protecției consumatorilor în Republica Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr. 3, p. 33-35.
Neagu V., Ștefănescu V. Consumatorii, dimensiuni și semnificații. În: Revista Comerțul Modern, nr. 3, 1987, p. 44-46.
Patriche D. Protecția consumatorului în economia de piață. București: Academia Universală, 2000. 214 p.
Pătulea V., Turianu C. Garanțiile de executare a obligațiilor comerciale. București: Scripta, 1994. 184 p.
Popa I. F. Obligația de securitate – mijloc de protecție a consumatorului. În: Dreptul, nr. 5, 2003, p. 45-58.
Purcărea T. Concurența și protecția consumatorului. În: Revista Adevărul Economic, 1994, nr. 51-52, p. 13-21.
Rodica A., Boier L. Comportamentul Consumatorului. Iași: Fundația Academică ”Gh. Zane”, 2001. 136 p.
Savin I. Sisteme de protecție a consumatorilor în plan internațional. Managementul calității și protecției consumatorilor. Vol. III. București: A.S.E., 1997. 247 p.
Smochină A. Considerații generale privind definirea noțiunii de consumator: aspecte teoretice și legislația în vigoare. În: Revista Națională de Drept, 2003, nr. 9, p. 123-125.
Stoian I. Cartea specialistului în comerț exterior. București: Nemira, 1994. 281 p.
Udrescu D., Cocor M. Noțiunea de consumator în dreptul comunitar. În: Drept, economie și informatică, nr. 2, 2005, p. 5-8.
Ungureanu C. T. Drept internațional privat. Protecția consumatorilor și răspunderea pentru produse nocive. București: All Beck, 1999. 185 p.
Zamfir I. Protecția consumatorilor de la “A” la “Z”. Ploiești: Premier, 2000. 193 p.
Викторов И., Ашиткова Т. Защита прав потребителей. В: Законность, 2004 г., № 9, c. 79-83.
Гриневский Р. Обман потребителей: последствия декриминализации. В: Уголовное право, 2004 г., № 3, c. 90-101.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Legea Republicii Moldova nr. 105-XV din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 126-131/507 din 27.06.2003. http://lex.justice.md/documentrom.php?id=546986A0%3A88685EC5
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/md/325085/
Codul de procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286229
Legea Republicii Moldova nr. 422 din 22.12.2006 privind securitatea generală a produselor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 036 din 16.03.2007. lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=321895
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1465 din 08.12.2003 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție. În: Monitorul Oficial al al Republicii Moldova, nr. 248-253/1530 din 19.12.2003. http://lex.justice.md/ document_rom.php?id=DB8215DA:0560E66A
Legea Republicii Moldova nr. 131 din 08.06.2012 privind controlul de stat asupra activității de întreprinzător. În: Monitorul Oficial al al Republicii Moldova, nr. 181-184 din 31.08.2012. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=344613
Legea Republicii Moldova nr. 982 din 11.05.2000 privind accesul la informație. În: Monitorul Oficial al al Republicii Moldova, nr. 88-90 din 28.07.2000. http://lex.justice.md/md/311759/
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang =1&id=311496
Legea Republicii Moldova nr. 451 din 30.07.2001 privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător. În: Monitorul Oficial al al Republicii Moldova, nr. 26-28 din 18.02.2005. http://lex.justice.md/md/313293/
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 936 din 09.12.2011 privind crearea Agenției pentru Protecția Consumatorilor și aprobarea Regulamentului, structurii și afectivului-limită ale acesteia. În: Monitorul Oficial al al Republicii Moldova, nr. 222-226 din 16.12.2011. http://lex.justice.md/md/341418/
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1300 din 30.12.1998 privind aprobarea regulamentului cu privire la sistarea fabricării și comercializării produselor nestandartizate, de calitate inferioara, retragerea din circulație a produselor falsificate și nimicirea produselor ce prezintă pericol pentru viața și sănătatea consumatorilor și pentru mediul ambiant. În: Monitorul Oficial al al Republicii Moldova, nr. 005 din 21.01.1999. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=298693&lang=1
Legea pentru aderarea Republicii Moldova la Organizația Mondială a Comerțului, nr. 218-XV din 01.06.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 59-61 din 07.06.2001. http://www.law-moldova.com/laws/rom/vstuplenii-v-vto-ro.txt
Rezoluția ONU nr. 35/63 adoptată la 12 decembrie 1980 privind practicile comerciale restrictive. http://www.egd.ase.md/dreptprivat/downloads.php?do=dl&cat=10&id=3
Monografii, articole de specialitate
Anghel I. M., Deak Fr., Popa F. M. Răspunderea civilă. București: Editura Științifică, 1970. 396 p.
Baieș S., Roșca N. Drept civil. Partea generală. Vol.1. Chișinău: Cartier juridic, 2004. 240 p.
Boar A. Elemente a dreptului civil. București: Servo-SAT, 1998. 278 p.
Boier R. Comportamentul consumatorului. Iași: Graphix, 1994. 86 p.
Bojin E. Educația ecologică a consumatorului. București: Facultatea de Management a Universității Ecologice, 1994. 98 p.
Cătoiu I., Teodorescu N. Comportamentul consumatorului, teorie și practică. București: Editura Economică, 1997. 254 p.
Chibac Gh., Chiriac A. Curs succint de prelegeri la drept civil. Ediția I. Chișinău: Cartier juridic, 2000. 297 p.
Curta L. Comportamentul consumatorului. București: I.E.C.I.T., 1979. 299 p.
Drăgan J. Dreptul comețului internațional. București: Editura Fundației România de mîine, 2006. 217 p.
Drăgulănescu N. Protejarea consumatorilor obiectiv prioritar al oricărui guvern. În: Revista Economistul, nr. 142, 1991, p. 2-4.
Ghidul consumatorilor. Asociația națională pentru protecția consumatorilor. București: All, 2001. 85 p.
Kotler P. H. Managementul marketingului. București: Teora, 1997. 141 p.
Miron M. Comportamentul consumatorului. Evoluție, determinări. Realități și perspective. București: ALL, 1996. 210 p.
Moscaliciuc I. Reflecții asupra reglementării juridice a protecției consumatorilor în Republica Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr. 3, p. 33-35.
Neagu V., Ștefănescu V. Consumatorii, dimensiuni și semnificații. În: Revista Comerțul Modern, nr. 3, 1987, p. 44-46.
Patriche D. Protecția consumatorului în economia de piață. București: Academia Universală, 2000. 214 p.
Pătulea V., Turianu C. Garanțiile de executare a obligațiilor comerciale. București: Scripta, 1994. 184 p.
Popa I. F. Obligația de securitate – mijloc de protecție a consumatorului. În: Dreptul, nr. 5, 2003, p. 45-58.
Purcărea T. Concurența și protecția consumatorului. În: Revista Adevărul Economic, 1994, nr. 51-52, p. 13-21.
Rodica A., Boier L. Comportamentul Consumatorului. Iași: Fundația Academică ”Gh. Zane”, 2001. 136 p.
Savin I. Sisteme de protecție a consumatorilor în plan internațional. Managementul calității și protecției consumatorilor. Vol. III. București: A.S.E., 1997. 247 p.
Smochină A. Considerații generale privind definirea noțiunii de consumator: aspecte teoretice și legislația în vigoare. În: Revista Națională de Drept, 2003, nr. 9, p. 123-125.
Stoian I. Cartea specialistului în comerț exterior. București: Nemira, 1994. 281 p.
Udrescu D., Cocor M. Noțiunea de consumator în dreptul comunitar. În: Drept, economie și informatică, nr. 2, 2005, p. 5-8.
Ungureanu C. T. Drept internațional privat. Protecția consumatorilor și răspunderea pentru produse nocive. București: All Beck, 1999. 185 p.
Zamfir I. Protecția consumatorilor de la “A” la “Z”. Ploiești: Premier, 2000. 193 p.
Викторов И., Ашиткова Т. Защита прав потребителей. В: Законность, 2004 г., № 9, c. 79-83.
Гриневский Р. Обман потребителей: последствия декриминализации. В: Уголовное право, 2004 г., № 3, c. 90-101.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Producatorilor, Vinzatorilor Si Prestatorilor In Relatiile CU Consumatorii Aspecte Teoretico Practice (ID: 127628)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.