Drepturile patrimoniale în proprietatea intelectual ă 1 [628765]

Drepturile patrimoniale în proprietatea intelectual ă | 1
Dr. ANDREEA PAULA SEUCAN

Drepturile morale și drepturile patrimoniale
de autor

Drepturile patrimoniale în proprietatea intelectual ă | 3
Dr. ANDREEA PAULA SEUCAN

Drepturile morale
și drepturile patrimoniale
de autor

Ediția a II-a, revizuită

Universul Juridic
București
-2015-

4 | Andreea Paula Seucan
Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.

Copyright © 2011, 2015, S.C. Universul Juridic S.R.L.
Toate drepturile asupra prezentei edi ții aparțin
S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiat ă fără acordul
scris al S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU
VA FI COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSO ȚIT DE
SEMNĂTURA ȘI ȘTAMPILA EDITORULUI,
APLICATE PE INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
SEUCAN, ANDREEA PAULA
Drepturile morale și drepturile patrimoniale de autor /
dr. Andreea Paula Seucan. – Ed. a 2-a, rev.. – Bucure ști :
Universul Juridic, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-606-673-467-7

347.78

REDACȚIE: tel./fax: 021.314.93.13
tel.: 0732.320.666
e-mail: [anonimizat]
DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15
DISTRIBU ȚIE: fax: 021.314.93.16
e-mail: [anonimizat]

www.universuljuridic.ro

Drepturile morale și drepturile patrimoniale de autor | 9
Capitolul I
Preliminarii

Secțiunea I. Scurt istoric al dreptului de autor

Dezvoltarea în plan istoric a dr eptului de autor urmărește înde –
aproape evoluția istorică a societății umane. Astfel, pornind d e la picturile
rupestre care reprezentau modul de viață a unei comunități, tre când prin
operele individualiste ale filos ofilor greci și romani, revenin d la baladele
anonime și continuând cu marii prozatori, pictori, autori de op ere
audiovizuale și compozitori, și c u noile tipuri de opere create î n e r a
internetului, dreptul de autor reflectă importanța pe care o co munitate o
acordă unui act de creație în si ne și culturii în ansamblu, atâ t sub aspectul
contribuției la dezvoltarea socio- culturală, cât și sub cel al dezvoltării
economice a societății.
Așa cum se arată în literatura juridică1, „dreptul de autor s-a născut
prin acțiunea conjugată a unei revoluții tehnologice (apariția tiparului), a
unei revoluții culturale (apariți a unui public consumator de cu ltură), a
unei revoluții filosof ico-politice (conștii nța drepturilor indi vidului,
ideologia libertății și a egalității juridice), precum și a une i revoluții
economice (apariția capitalismului cu e conomia de piață)”.
Într-o altă opinie2 se susține că „… dreptu l de autor reprezintă o
formă de adaptare a legii, un răspuns la noile tehnologii care urmăresc
reproducerea și distribuirea expresiei umane – sau, mai precis, l a
t e n d i n ț e l e s o c i a l e , c u l t u r a l e ș i e c o n o m i c e p e c a r e l e d e c l a n ș e a ză aceste
tehnologii”.
Apreciem, alături de alți autori de specialitate3, că în perioada
antichității nu se putea vorbi despre existența unui adevărat d rept de
autor, ci doar despre un comerț c u manuscrise. Dreptul de autor s e
confunda cu dreptul de proprietat e asupra manuscrisului operei.

1 Gerhardt Reischl, Recent Developments in UK Copyright Law , în Jahrbuch-
INTEGU, 1990, p. 105-107, citat de Yolanda Eminescu, Dreptul de autor , Editura
Lumina Lex, Bucure ști, 1994, p. 5-6.
2 Craig Joyce, Marshall Leafer, Peter Jaszi, Tyler Ochoa, Copyright Law , Sixth
Edition, Lexis N exis, 2005, p. 1.
3 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor , Editura Lumina Lex, București, 1994, p. 16.

10 | Andreea Paula Seucan
Un exemplu în acest sens îl reprezintă operele lui Eschil1, opere care
au fost modificate de către alți autori, noile versiuni fiind p rezentate
publicului fără îngrădiri și făr ă a se considera că ar exista o î n c ă l c a r e a
dreptului la paternitatea operei. Explicația consta în faptul c ă, în Grecia
Antică, modificarea operei unui a u t o r n u e r a p r o h i b i t ă . A c e s t f apt
demonstrează că, la momentul res pectiv, domina o concepție fund amen-
tată pe ideea de apartenență col ectivă a creațiilor destinate p ublicului.
În perioada Evului Mediu asistăm la conturarea unui drept exclu siv
de transcriere, care aparținea copiștilor. Copierea cărților re prezenta,
într-o primă fază, apanajul mănăstirilor, respectiv al călugări lor,
devenind, apoi, un atribut al facultăților. De altfel, autorul din Evul Mediu
nu este niciodată perceput ca un creator, creația fiind conside rată
eminamente divină2.
Apariția dreptului de autor, în accepțiunea de astăzi, începe s ă se
contureze odată cu descoperirea t iparului de către Johannes Gut enberg,
în jurul anului 14503.
Tiparul schimbă fundamental accesul publicului la opere, făcând u-le
din ce în ce mai accesibile, prec um și perspectiva autorului, c are începe
treptat să conștientizeze influența pe care o are asupra unui n umăr din ce
în ce mai mare de membri ai societății. Interesul pe multiple p lanuri
generat de descoperirea lui Guten berg, care conduce, în princip al, la
răspândirea informației și, în mod implicit, la dezvoltarea pla giatului și a
copiilor neautorizate, determină dezvoltarea unui cadru juridic î n
materie, prin instituirea privilegiilor și prin adoptarea de mă suri
r e s t r i c t i v e d e c ă t r e s u v e r a n i i v r e m i i , m e n i t e s ă î m p i e d i c e r ă s p ândirea
ideilor reformiste.
Un astfel de exemplu îl constituie dobândirea unei exclusivităț i pe 5
ani în utilizarea tiparului de către Johann von Speyer, acordat ă de orașul
Veneția în anul 1469.
Regele francez Francisc I pune bazele instituției autorizării p rea-
labile, atunci când decide să con diționeze dreptul de publicare de acordul

1 Y. Eminescu, op. cit. , p. 16.
2 P. Kunstmann, Ecumenisme médiéval et auctoritates: art et liberté de la copie , in
Le plagiat, ss dir. C. Vandendorpe, Les Presses de l`Université d`Ottawa, 1992, p. 134.; L.
Pfister, L`auteur, propriétaire de son oeuvre – La formation du droit d`auteur du XVI
siècle à la loi de 1957 , thèse, Strasbourg, 1999, p. 4, c itat de André Lucas, Henri-Ja cques
Lucas, Traité de la propriété littéraire et artistique , 3 édition, Lexis Nexis Litec, 2006,
Paris, p. 3.
3 E . U l m e r , Urheber und Verlagsrecht , 3 Aufl., Berlin, Heidelberg, New York,
Springer Verlag, 1980, p. 51, citat de Y. Eminescu, idem , p. 17.

Drepturile morale și drepturile patrimoniale de autor | 11
prealabil al Facultății de Teologie. Consacrarea legislativă a acestei
instituții intervine în 1537, iar în 1694 este instituită funcț ia de „cenzor
regal”.
„În felul acesta s-a cristalizat ideea că tipărirea și vânzarea c ă r ț i l o r
este un privilegiu transmis de autoritatea de stat”1. Privilegiile puteau fi
a c o r d a t e l i b r a r i l o r s a u , c u t i t l u d e e x c e p ț i e , c h i a r a u t o r i l o r înșiși. Ca
exemple în acest sens pot fi menționate privilegiile împărăteșt i acordate
în 1511 lui Albrecht Dürer pentru seria de gravuri „Viața Marie i” și în
1581 lui Orlando di Lasso pentru compozițiile sale2.
O a l t ă i n s t i t u ț i e c ă r e i a i s e p u n b a z e l e î n a c e a s t ă p e r i o a d ă e s te
privilegiul asupra unei opere de terminate. Astfel, primul docum ent care
atestă un astfel de privilegiu aparține orașului Veneția, care l-a acordat lui
H e r m a n L i c h t e n s t e i n , î n 1 4 9 4 , p e n t r u t i p ă r i r e a l u c r ă r i i l u i V i n cent de
Beauvais, „Speculum historiae”3.
S i s t e m u l p r i v i l e g i i l o r a v e a d r e p t s c o p p r i n c i p a l m e n ț i n e r e a ș i
protejarea monopolului exercitat de librari, în secundar, însă, urmărea și
asigurarea protecției fiecăruia dintre aceștia față de potenția le abuzuri ale
c o n f r a ț i l o r s ă i . Î n a c e l a ș i t i m p , î n s ă , î i p r o t e j a ș i p e a u t o r i deoarece nu
exista pericolul, datorită forma lității autorizării prealabile, ca o operă să
fie publicată sub numele altui a utor. Privilegiile aveau caract er teritorial,
d e m u l t e o r i s e î n t â m p l a , î n s ă , c a a p l i c a r e a l o r , î n a f a r a o r a ș elor de
reședință, să depindă strict de bunăvoința nobilimii locale.
Î n A n g l i a , p r i m u l a c t n o r m a t i v f u n d a m e n t a l î l r e p r e z i n t ă S t a t u t ul
Reginei Anne (1710), considerat primul text juridic formulat pe principii
de copyright. Scopul acestui act era „… încurajarea oamenilor învățați de a
compune și scrie cărți folositoare”4. Conform prevederilor statutului,
drepturile asupra operelor noi a parțineau, în primă instanță, a utorilor,
existând posibilitatea cumpărării acestora de către librari5. Noțiunea de
„copyright” era definită drept l ibertatea de tipărire, retipări re și vânzare a
unei cărți. Ca durată a protecției era instituit un termen de 1 4 ani de la
data primei publicări, acesta putând fi extins pentru o perioad ă
suplimentară de încă 14 ani, dacă autorul mai era în viață la e xpirarea

1 Y. Eminescu, op. cit. , p. 18.
2 H a i m o S c h a c k , Urheber- und Urhebervertragsrecht , M o h r S i e b e c k T ü b i n g e n ,
2005, p. 46.
3 A d o l p h e B r e u l i e r , Du droit de perpetuité de la propriété intelectuelle , Paris,
Auguste Durand Libraire, 1855, p . 25, citat de Y. Eminescu, op. cit. , p. 18.
4 Craig Joyce, Marshall Leafer, Peter Jaszi, Tyler Ochoa, Copyright Law , Sixth
Edition, Lexis N exis, 2005, p. 16.
5 Ibidem .

12 | Andreea Paula Seucan
primului termen1. Elementul esențial îl constituia faptul că, pentru a se
bucura de aceste drepturi, titularul dreptului de copyright (ca re putea fi
autorul sau persoana desemnată de acesta) era obligat să înscri e titlul
cărții la „Stationers`s Company ” (Societatea Librarilor – n.a.) î n a i n t e d e
publicare.
S p r e d e o s e b i r e d e A n g l i a , î n F r a n ț a a u a p ă r u t d i f i c u l t ă ț i l e g a t e de
suprapunerea privilegiilor libra rilor cu cele ale moștenitorilo r autorului.
Astfel, în anul 1761 a fost acordat un privilegiu nepoților lui La Fontaine,
decedat cu 66 de ani î nainte, asupra operelor acestuia, în cond ițiile în care
autorul vânduse privilegiul asupra creațiilor sale librarului B arbin.
Această situație a determinat adoptarea în Franța a Regulamentu lui din
30 august 1777 privind librăriile și imprimeriile. În literatur a juridică2 se
arată că „privilegiul privind librăriile reprezintă o favoare, care își are
temeiul în justiție, și care are ca obiect, dacă este acordată autorului,
recompensarea muncii acestuia, sa u dacă este acordată librarulu i, de a
asigura acestuia rambursarea avansului și acoperirea costurilor ”.
În același timp, regulamentul statuează „perpetuitatea privileg iului
obținut de autor, ce se transmit e și urmașilor, cu condiția de a nu fi cedat
opera unui librar, în care caz du rata privilegiului nu poate de păși pe aceea
a vieții autorului”3. Trebuie făcută precizare a că autorul dobândește
monopolul exploatării, însă nu ca drept, ci ca privilegiu4. Astfel, exclu-
sivitatea acordată librarului are o finalitate pur economică și e s t e
temporară; exclusivitatea care e ste recunoscută autorului, chia r dacă se
întemeiază pe o favoare regală, poate fi considerată ca o propr ietate de
drept5.
În contextul generat de desfășurarea Revoluției Franceze de la 1789
și având în vedere critica puternică îndreptată împotriva actul ui normativ
din 1777, în Franța s-a decis a d o p t a r e a u n u i n o u d e c r e t , î n 1 7 9 4, care
prevedea un drept de folosință viageră pentru autor și un drept d e
uzufruct de 10 ani pentru mo ștenitori sau cesionari.
Î n 1 8 1 0 , u n a l t a c t n o r m a t i v f r a n c e z a e x t i n s d u r a t a d r e p t u r i l o r
succesorilor, respectiv ces ionarilor, la 20 de ani.

1 W.R. Cornish, Intellectual property , Third edition, Sweet&Maxwell, London,
1996, p. 298.
2 A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit. , p. 7.
3 Y. Eminescu, op. cit. , p. 19.
4 Cl. Colombet, Propriété litteraire et artistique et droits voisins , Dalloz, Paris, 1999,
p. 4.
5 Cl. Colombet, op. cit. , p. 8.

Drepturile morale și drepturile patrimoniale de autor | 13
În Anglia, regele George al III-lea (1760-1820) a instituit o p rotecție
limitată la durata vieții autoru lui, în SUA termenul fiind de 2 8 de ani, cu
posibilitatea prelungirii pentru î n c ă 1 4 a n i , d a c ă l a e x p i r a r e a p r i m e i
durate, autorul, soția sau cop iii mai erau în viață (1831).
Prima lege română referitoare la dreptul de autor a fost Legea Presei
din 1862. Aceasta prevedea dreptu l autorului de a autoriza tipă rirea,
reproducerea sau imitarea opere i, protecția acordată fiind pe d urata vieții
autorului și 10 ani du pă moartea acestuia.
La 28 iunie 1923 a intrat în vigoare o reglementare specială, p urtând
denumirea de Lege a proprietății literare și artistice. Această lege a fost
deosebit de apreciată la momentul apariției ei, fiind caracteri zată prin
complexitate și modernism. Drepturile autorului erau protejate f ă r ă a f i
necesară îndeplinirea prealabilă a anumitor condiții. În acelaș i timp, legea
nu făcea distincție între autorii români și cei străini. Autori i se bucurau de
dreptul exclusiv de a publica, reprezenta sau executa, de a aut oriza
traducerea, adaptarea și reproducerea operei, de a o exploata, vinde, dona
și de a o transmite prin testament. Legea prevedea expres un „d rept
moral de control”1, acesta având caracter netransmisibil prin acte juridice
inter vivos . Referitor la durata protecției, legea extindea durata
drepturilor moștenitorilor, de la 10 ani (1862) la 30 de ani du pă moartea
creatorului.
O precizare importantă a legii din 1923 consta în faptul că, di n
momentul expirării protecției, dr eptul moral de control revenea
Academiei Române, care dobândea, a s t f e l , u n d r e p t p e r p e t u u a s u p ra
operei.
Legea din 1923 a fost completată în 1946 printr-o lege privind
c o n t r a c t u l d e e d i t a r e ș i d r e p t u l a u t o r u l u i a s u p r a o p e r e l o r l i t e rare,
cea din urmă lege fiind parțial abrogată prin Decretul nr. 17/1 949
pentru editarea și difuzarea cărții. În 1951 a devenit aplicabi l

1 A r t . 3 : „ Î n c a z d e c e s i u n e s a u v â n z a r e , a u t o r i i s a u m o ș t e n i t o r i i l o r p ă s t r e a z ă
dreptul de control asupra operei publicate, a traducerilor, rep roducerilor sau a
adaptărilor făcute după ea, având facultatea de a retrage cesiu nea sau autorizația dată,
pe cale de somație judiciară, cu dreptul ca editorul să se adre seze justiției, în cazul când
e d i t o r u l s a u r e p r o d u c ă t o r u l m o d i f i c ă o p e r a c e d a t ă , o d e n a t u r e a z ă , o p u b l i c ă s a u o
reproduce contrar condițiunilor din contract sau într-un mod pr ejudiciabil reputației
a u t o r u l u i , p u t â n d c e r e ș i d a u n e . D r e p t u l m o r a l d e c o n t r o l n u s e p o a t e c e s i o n a . E l n u
poate forma obiectul niciunei tranzacții. Orice clauze contrare sunt nule de drept.”

14 | Andreea Paula Seucan
D e cre tul n r. 1 9 /1 951 pri vi n d dre ptu l de au tor asu pra ope rel or s us-
ceptibile de a fi tipărite, modi ficat ulterior prin Decretul nr . 428/1952.
În 1956 a intrat în vigoare Decretul nr. 321/1956 privind drep-
turile de autor. Acesta prevedea o protecție a drepturilor care
cuprindea durata vieții autorulu i, urmând ca, după moartea aces tuia,
drepturile patrimoniale să se transmită:
a) soțului și ascendenților autorului, pe tot timpul vieții fie căruia;
b) descendenților, pe timp de 50 ani;
c) celorlalți moștenitori, pe timp de 15 ani, fără ca în acest caz
dreptul să se poată transmit e din nou prin moștenire.
Conform prevederilor art. 5, la moartea autorului, sarcina de a
apăra paternitatea, inviolabilitatea și justa folosire a operei revenea
uniunii sau asociației respective de creatori sau, în lipsa ace steia,
organului de stat competent.
În prezent este în vigoare Legea nr. 8/1996 privind dreptul de
autor și drepturile conexe.

*
* *

Până la momentul aderării SUA la Convenția de la Berna la 1 mar tie
1989 (și, implicit, al recunoașterii drepturilor morale de auto r) se putea
afirma că în domeniul dreptului de autor coexist au două sisteme :
sistemul de copyright , care are în vedere, în principal, obligativitatea
îndeplinirii anumitor condiții pentru a se putea asigura mijloa cele
j u r i d i c e d e a p ă r a r e a d r e p t u l u i d e a u t o r , î n s p e ț ă f i i n d v o r b a despre
înscrierea creației în Registrul de Copyright, și sistemul continental , în
care protecția este independentă de orice formalitate. În condi țiile în care
în dreptul continental se pune a ccent pe protecția celui care a creat opera,
în sistemul de copyright autorul este încurajat să se protejeze pe tărâmul
dreptului contractual („what is w orth copying is worth protecti ng”).
Sistemul de copyright, „în centru l căruia se află exclusiv circ ulația
exemplarelor, și care are un car acter predominant economic”, se axează
pe protejarea „intereselor industriei”1. În prezent, cele două sisteme tind
să se omogenizeze, în condițiile în care aspectele legate de ex ploatarea
operelor nu mai pot fi concepu te fără o protecție globală.

1 Y. Eminescu, op. cit. , p. 7, 9.

Drepturile morale și drepturile patrimoniale de autor | 15
Secțiunea a II-a. No țiune

Î n l i t e r a t u r a j u r i d i c ă s – a u e x p r i m a t m a i m u l t e p u n c t e d e v e d e r e
privind regimul juridic al dreptului de autor.
Astfel, majoritatea autorilor francezi1 consideră că dreptul de autor
își împrumută caracteristicile din dreptul de proprietate și di n dreptul
personalității. Asocierea cu drep tul de proprietate derivă din principiul
general al aproprierii fructelor activității umane, precum și d in
exclusivitatea și opozabilitatea erga omnes a dreptului de auto r. De altfel,
caracterul exclusiv este menționat în conținutul Convenției de la Berna
pentru protecția operelor litera re și artistice din 1886 (art. 2bis, art. 3,
art. 8, art. 9.1 și art. 11).
Dreptul de autor prezintă însă unele particularități față de dr eptul de
proprietate, în privința caracterului temporar al acestuia. Dre ptul de
autor este protejat, de regulă, pe durata vieții autorului și 7 0 de ani după
moartea acestuia.
R e f e r i t o r l a l e g ă t u r a c u d r e p t u l p e r s o n a l i t ă ț i i2, trebuie menționat
faptul că dreptul francez de autor este centrat pe persoana aut orului, și,
ca expresie a unei concepții franceză personaliste, care presup une o
ierarhie de interese favorabile, în principiu, autorului, absen tă în tradiția
copyright-ului3. Î n p l u s , d r e p t u l f r a n c e z p u n e u n a c c e n t d e o s e b i t p e
drepturile morale de autor, ce r eprezintă latura nepatrimonială a acestui
d r e p t . C a r a c t e r e l e d r e p t u l u i f r a n c e z d e a u t o r r e p r e z i n t ă e x p r e s ia unei
concepții subiective, care sublini ază personalitatea autorului, s p r e
diferență de cea obiectivă, care urmărește inserarea operei în circuitul
economic la modul cel mai inde pendent posibil de autorul său4.
Apropierea dintre dreptul de aut or și dreptul de proprietate a fost
contestată de unii autori, fiind propuse alte teorii care să ex plice regimul
juridic al ace stui drept.

1 C l . C o l o m b e t , op. cit. , p. 16 , X. Linant de Bellefonds, Droits d`auteur et droits
voisins , Dalloz, Paris , 2002, p. 4.
2 Definit ca ansamblul drepturilor fundamentale pe care le are o rice individ și
care sunt inseparabile de persoa na acestuia (echivalentul în dr eptul francez al
drepturilor personal-nepatrimoniale din dreptul român).
3 Escarra, Rault et Hepp, La doctrine française du droit d`auteur , note 125, p. 39-40;
Françon, La propriété litteraite et artistique en Grande- Bretagne et aux États-Units , Paris,
Arthur Rousseau, 1955, p. 3 și alte lucrări citate în continuar e, citați de A. Lucas, H.-J.
Lucas, op. cit. , p. 34.
4 X. Linant de Bellefonds, Droits d`auteur et droits voisins , Dalloz, 2002, p. 6.