Drepturile Omului – Studiu Comparativ Privind Transpunerea Prevederilor Declaratiei Universale a Drepturilor Omului In Constitutiile Statelor Europene
Drepturile omului – Studiu comparativ privind transpunerea prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului în Constituțiile statelor europene
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND CADRUL JURIDIC DE REGLEMENTARE A DREPTURILOR OMULUI LA NIVEL NAȚIONAL ȘI INTERNAȚIONAL
1.1. Instituții juridice naționale
1.2. Drepturile Omului în Constituția României
1.3. Declarația Universală a Drepturilor Omului
1.4. Considerații introductive
1.5. Drepturile omului în Carta O.N.U.
1.6. Reglementări O.N.U. în domeniul drepturilor omului. Principalele documente cu caracter general
1.7. Documente internaționale de referință în domeniul drepturilor omului
1.8. Protecția drepturilor omului în cadrul O.N.U.
CAPITOLUL II TRANSPUNEREA PREVEDERILOR CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN CONSTITUȚIILE STATELOR EUROPENE
Conceptul actual de drepturi ale omului
2.1.1. Definiția și caracterizarea conceptului de drepturi ale omului
2.1.2. Caracterul universal și indivizibil al drepturilor omului
2.1.3. Probleme actuale ale drepturilor omului
Relativismul standardele internaționale și culturale în Drepturilor Omului
Tipologii ale drepturilor omului
Tratatele cadru ale Națiunilor Unite în materia drepturilor omului
2.1.7. Convetia pentru Protecția Drepturilor Omului
2.1.8. Conventie pentru apararea drepturilor omului si a libertaților fundamentale
CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ PRIVIND DREPTUL LA VIAȚĂ ÎN CONSTITUȚIILE EUROPENE
3.1. Definiția dreptului la viață
3.2. Constituția Franței
3.3. Constituția Italiei
3.4. Constituția României
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
1.2Drepturile omului în Constituția României
Constituția României a fost modificată si completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, in temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, in forma republicată, art. 156), legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 aprobându-se prin referendumul național din 18 – 19 octombrie 2003
Constituția României, în forma initială, a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233.
România este stat național, suveran și independent, unitar si indivizibil. Forma de
guvernămant a statului român este republica. România este stat de drept, democratic si social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului roman si idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate. Statul se organizează potrivit principiului separației si echilibrului puterilor: legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale. În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.
Drepturile și libertățile fundamentale:
ART 22 Dreptul la viată si la integritate fizică si psihică. În acest articol regăsim atât dreptul la viață precum și dreptul la integritate fizică și psihică al persoanei, cât și dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă torturii si nici unui fel de pedeapsă inumană sau degradantă. În opinia mea, cel mai important drept este al treilea acesta fiind interzicerea pedepsei cu moartea.
ART 23 Libertatea fundamentală prevede inviolabilitatea libertății și siguranței persoanei precum și dispunerea de judecător a arestării preventive numai in cursul procesului penal.
Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.
De asemenea acest articol mai prevede urmatoarele:
– Reținerea nu poate depăsi 24 de ore;
– În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile;
– În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeiul arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate;
– Încheierile instantei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
– Celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunostință, în limba pe care o întelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunostință numai în prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu;
– Libertatea celui arestat sau reținut este obligatorie doar in cazul în care aceste măsuri au dispărut precum și în alte situații prevazute de lege;
– Persoana care este arestată preventiv poate să ceara punerea sa în libertate pe cauțiune sau în alte cazuri prevazute de lege;
– Pană la rămanerea definitivă a hotărarii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.
– Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decat în condițiile și în temeiul legii.
– Sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală;
ART. 24 Dreptul la apărare
Este garantat dreptul la apărare precum și asistarea de catre un avocat (ales sau numit din oficiu) în tot cursul procesului.
ART. 25 Libera circulație
-Dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept.
-Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară.
ART. 26 Viața intimă, familială și privată
-Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată;
-Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri;
ART. 30 privind libertatea de exprimare prevede următoarele drepturi :
-Libertatea credințelor ,a opiniilor, libertatea creațiilor de orice fel, precum și libertatea de exprimare a gandurilor, sunt inviolabile;
-Este interzisă orice fel de cenzură;
-Pentru a face publică sursa finanțării legea ar putea impune mijloacelor de comunicare în masă;
-Demnitatea, viața particulară a persoanei, onoarea și dreptul la imagine, toate acestea, libertatea de exprimare nu le poate prejudicia;
-Defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la ura rasială, regională sau de clasă, îndemnul la război, sunt interzise de lege;
-Răspunderea civilă pentru informația adusă la cunostință public revine autorului, al postului de radio în condițiile legii, delictele de presă stabilindu-se prin lege.
ART. 31 privind dreptul la informație conține patru drepturi, acestea fiind:
-Informarea corectă a cetațenilor privind treburile publice dar și celor de interes personal le revin autorităților publice;
-Îngradirea oricarei informații de interes public este interzisă deoarece, conform legii orice persoană trebuie să aibă acces la orice informație de acest fel;
-Informarea corectă a opiniei publice și private sunt asigurate, conform legii, de către mijloacele de informare în masă;
-Măsurile de protecție a securității naționale sau a tinerilor nu trebuie prejudiciate de către dreptul la informație.
ART. 32 Dreptul la invățătură
-Dreptul la învătățură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin invățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare;
-Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba romană. În condițiile legii, învățământul se poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională;
-Dreptul persoanelor aparținand minorităților naționale de-a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege;
-Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați, în condițiile legii;
-Învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale, în condițiile legii;
-Autonomia universitară este garantată;
-Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În scolile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.
ART. 33 Accesul la cultură
Accesul la cultură este garantat, in conditiile legii.
Libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale nu poate fi îngrădită.
Statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea și conservarea mostenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume.
ART. 34 Dreptul la ocrotirea sănătății
Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.
Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice.
Organizarea asistentei medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
ART. 36 Dreptul de vot
Cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți pană în ziua alegerilor inclusiv.
Nu au drept de vot debilii sau alienații mintal, pusi sub interdicție, și nici persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
Art 43 Dreptul la grevă
Salariații au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice și
sociale.
Legea stabilește condițiile și limitele exercitării acestui drept, precum și garanțiile
necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate.
ART. 44 Dreptul de proprietate privată
Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetățenii străini și apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.
Oricine poate fi expropriat pentru o cauză de utilitate publică, conform legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire;
Sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor;
Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității;
Despăgubirile prevăzute in alineatele (3) și (5) se stabilesc de comun acord cu
proprietarul sau, în caz de divergentă, prin justiție.
Averea dobandită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobandirii se prezumă.
Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.
Art 48 Familia
Familia se întemeiază pe căsătorior drepturi sunt stabilite de lege.
Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetățenii străini și apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.
Oricine poate fi expropriat pentru o cauză de utilitate publică, conform legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire;
Sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor;
Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității;
Despăgubirile prevăzute in alineatele (3) și (5) se stabilesc de comun acord cu
proprietarul sau, în caz de divergentă, prin justiție.
Averea dobandită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobandirii se prezumă.
Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.
Art 48 Familia
Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soti, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura cresterea, educația și înstruirea copiilor.
Condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.
Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fata legii cu cei din căsătorie.
ART. 49 Protecția copiilor și a tinerilor
Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea
drepturilor lor;
Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu
handicap. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege;
Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viata ori dezvoltarea normală sunt interzise;
Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați;
Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.
ART. 50 Protecția persoanelor cu handicap
Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor.
ART. 52 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
Orice persoana prejudiciată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pe care l-a pretins sau a interesului legitim, anularea actului precum și nulitatea relativă a actului respectiv;
Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică;
Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
ART. 53 Restrangerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți
Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai
dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfăsurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
1.3. Declarația Universală a Drepturilor Omului
Adoptată de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite la 10 de septembrie 1948, documentul de referință al O.N.U. îl reprezintă Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), elaborată sub forma unei rezoluții a Adunării Generale. Sursa ideologică a D.U.D.O. se regăsește în doctrina Școlii dreptului natural, potrivit cărora omul posedă drepturi și libertăți ce țin de esența ființei umane, drepturi universale, inalienabile și perene. Sub aspect ideologic, documentul a reprezentat un compromis între doctrina liberală și cea marxistă(Carl Marx), curente dominante în cadrul organizației, în momentul adoptării sale. Acest compromis s-a concretizat în atenuarea opoziției dintre drepturile civile și politice, considerate a fi “drepturi de rezistență față de putere” (promovate de regimurile liberale) și drepturile economice, sociale și culturale, implicând “drepturi de a obține prestații din partea statului” (promovate, în principal, de regimurile comuniste).
Prin adoptarea D.U.D.O, O.N.U. a urmărit să realizeze dezvoltarea respectului față de drepturile omului și libertățile acestuia și “asigurarea, prin măsuri progresive de ordin național și internațional, a recunoașterii și aplicării universale și efective a acestor drepturi”. Preambulul D.U.D.O reiterează unele dintre principiile O.N.U.: principiul egalității în drepturi, principiul rezolvării prin mijloace pașnice a diferendelor, principiul cooperării internaționale .
Preeminența drepturilor individuale clasice și a libertăților tradiționale s-a afirmat în Declarația Universală a Drepturilor Omului. După clasificarea propusă de R.Cassin , documentul conține următoarele drepturi:
– “drepturi și libertăți de ordin personal” (art.3-11): dreptul la viață, la libertate și securitate, dreptul de a nu fi ținut în sclavie, dreptul de a nu fi supus torturii, tratamentelor și pedepselor inumane și degradante, dreptul la recunoașterea personalității juridice, dreptul la egalitatea în fața legii și la o egală protecție din partea legii, dreptul de a se adresa instanțelor naționale în caz de încălcare a drepturilor recunoscute prin legislația națională, dreptul la un proces echitabil, dreptul la neretroactivitatea legii, dreptul de a beneficia de prezumția de vinovăție;
– “drepturi ce definesc statutul privat al persoanei” ( art.12-17): dreptul la viață privată și de familie, dreptul la libera circulație, dreptul de azil, dreptul la cetățenie, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații, dreptul la respectarea proprietății private;
-“opțiuni spirituale, libertăți publice și drepturi politice fundamentale” (prevăzute în art. 18-21): dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie, dreptul la libertatea de opinie și exprimare, libertatea de întrunire și asociere, dreptul la alegeri libere, dreptul de a avea acces la funcții publice;
– “drepturi economice, sociale și culturale” ( art. 22-27): dreptul la securitate socială, dreptul la muncă, dreptul la o remunerație echitabilă, dreptul la odihnă, dreptul la un nivel de viață decent, dreptul de protecție socială, dreptul la învățătură, dreptul de a participa la viața culturală, dreptul de proprietate intelectuală.
D.U.D.O. a fost elaborată ca o “declarație de principii în formă solemnă”, cu caracter universal, prevederile sale fiind destinate a fi completate, în timp, prin tratatele internaționale în domeniu. În doctrina de specialitate au existat controverse în legătură cu forța juridică a Declarației. Opiniile au oscilat între a considera actul doar un document cu valoare politică de recomandare, lipsit de putere de constrângere pentru statele destinatare și un document cu valoare juridică obligatorie. Stricto sensu, un act care emană de la Adunarea Generală O.N.U are doar caracter de recomandare pentru statele membre ale organizației. Datorită faptului că, de-a lungul timpului, unele dintre prevederile Declarației au fost aplicate constant și uniform în practica statelor, acestea au fost acceptate ca “reguli ale dreptului internațional cutumiar”. Unii autori, – Buergenthal,T. și Kiss, Al. – văd în conținutul Declarației o interpretare autentică, din punct de vedere juridic, a Cartei O.N.U. Întrucât, ulterior, au fost transpuse în convenții și alte tratate, precum și în constituțiile statelor democratice, prevederile D.U.D.O. au devenit, implicit, norme cu valoare juridică obligatorie.
1.4. Considerații introductive
Încălcările flagrante ale drepturilor omului din perioada regimurilor fasciste au determinat statele comunității internaționale să caute o modalitate de a evita pe viitor reitarea unor asemenea regimuri și declanșarea unui nou război. În acest context se explică relansarea, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a ideii de a crea o organizație internațională, menită să asigure pacea și securitatea mondială. Mecanismele de protecție a drepturilor omului organizate, în perioada interbelică, în cadrul Ligii Națiunilor s-au dovedit insuficiente pentru asigurarea respectării acestor drepturi de către statele membre. Încă din anul 1941, cauza drepturilor internaționale ale omului a fost susținută de președintele S.U.A., Franklin D. Roosevelt. În discursul său, devenit celebru – “Cele patru libertăți”- el adresa un apel la crearea unei “lumi care să se sprijine pe patru libertăți fundamentale”: “libertatea cuvântului și de expresie”, “libertatea fiecăruia de a se închina lui Dumnezeu după propria credință”, “libertatea de a nu suferi lipsuri” și “libertatea de a nu se teme”, libertăți ce urmau să contureze fundamentul unei noi ordini morale – bazată pe justiție și pacea comunității statelor care au luptat în al doilea război mondial împotriva Axei. Conflictul ideologic dintre statele comunității internaționale reunite în cadrul Conferinței de la San Francisco, în anul 1945, interesele politice diferite, precum și reticența statelor de a supune controlului internațional modul în care asigură protecția drepturilor omului pe plan intern au constituit factori ce au influențat în mod negativ eficiența sistemului de protecție a drepturilor omului instituit de O.N.U. Cu toate acestea, constituirea O.N.U., ca organizație interguvernamentală cu caracter universal, a cărei Cartă a fost adoptată la 26 iunie 1945 a marcat începutul procesului de internaționalizare a drepturilor omului. Prin aderarea la Cartă, statele-părți recunoșteau că respectarea drepturilor omului devine o problemă de interes internațional, care nu mai ține în exclusivitate de jurisdicția lor internă. Câțiva ani mai târziu, odată cu crearea Consiliului Europei, respectarea drepturilor omului a fost integrată într-un cadru juridic regional, prin adoptarea unor convenții în domeniu și instituirea unui sistem jurisdicțional eficient, de garantare a drepturilor individuale.
Drepturile omului și dreptul internațional al drepturilor omului: delimitări conceptuale
1. Abordări ale conceptului de drepturile omului
Drepturile omului au apărut pe planul ideilor, au fost preluate în cadrul luptei politice, devenind obiect al unor ideologii politice, pentru ca apoi să fie transpuse în norme de drept. Întemeindu-se pe această aserțiune, conceptul de „drepturi ale omului” poate fi abordat pornind de la trei niveluri de analiză:
nivelul filosofico-moral
nivelul ideologiei politice
nivelul dreptului pozitiv
1.1 Nivelul filosofico-moral
Privite prin prisma moralei, drepturile omului ar reprezenta “limita etică inferioară care nu poate fi depășită decât cu riscul atingerii demnității persoanei umane în ceea ce constituie libertatea sa naturală“.
Ideea existenței unor “drepturi și libertăți naturale” a fundamentat o concepție filosofică cu originile în perioada antică (Platon, Aristotel), dezvoltată apoi în secolul XVII de promotorii școlii dreptului natural (Grotius, Montesquieu, J.J. Rousseau, Voltaire). Potrivit acestei doctrine, omul posedă drepturi și libertăți ce țin de esența ființei umane, drepturi universale, inalienabile și perene, având o existență antestatală. Drepturile naturale se păstrează ca atribute ale ființei umane, independent de organizarea societății ca stat sau de ordinea politică statală. Fundamentul concepției dreptului natural îl constituie postulatul egalității în drepturi a tuturor oamenilor, devenit ulterior principiul de bază al dreptului internațional al drepturilor omului.
Meritul acestei concepții filosofice A constituit, în același timp, o sursă de inspirație pentru proclamațiile ulterioare – naționale și internaționale – de drepturi ( Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (1789), Bill of Human Rights (1679), Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii (1776), Declarația Universală a Drepturilor Omului, (ONU, 1948)). Ideea de „declarație de drepturi” semnifică faptul că documentul sintetizează drepturi preexistente, drepturi considerate inerente naturii umane – transpuse apoi în constituțiile statelor moderne, cât și în tratatele internaționale. Putem ajunge la concluzia că „conceptul de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire a revoluțiilor burgheze din Europa; s-a conturat din idei care existau deja în antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu (…) iar în timpul revoluțiilor burgheze s-au afirmat în practica socială”.
1.2. Nivelul ideologiei politice
Realizarea drepturilor omului operează în mod diferit în statele bazate pe democrație pluralistă, față de statele dominate de ideologia comunistă. Statul democratic oferă cadrul legal și suportul politic cel mai adecvat recunoașterii și garantării drepturilor omului. Într-un stat democratic, accentul se pune pe recunoașterea drepturilor individuale, în primul rând a celor civile și politice, individul beneficiind de o largă posibilitate de manifestare în societate. Regimurile comuniste au recunoscut doar formal drepturile omului, acestea fiind lipsite de garanții juridice. Accentul s-a pus pe drepturile colective (“drepturile poporului”), drepturi cu caracter economic și social, în detrimentul drepturilor individuale – civile și politice – acestea din urmă fiind inexistente.
1.3. Nivelul dreptului pozitiv
Al treilea nivel de analiză consta în abordarea drepturilor omului ca drept pozitiv, acesta reunind totalitatea instrumentelor care consacră și protejează drepturile, precum și mecanismele instituționale de control și garantare a respectării lor. Dreptul pozitiv nu ar putea să existe, însă, fără bazele filosofice ale drepturilor omului, fără expresia lor politică. Dreptul pozitiv recunoaște subiectelor de drept – persoane fizice și juridice – anumite prerogative, denumite drepturi subiective, pe care acestea le pot valorifica în cadrul unui raport juridic concret, apelând, în caz de nevoie, la forța de constrângere a statului. Nu toate drepturile subiective sunt considerate, însă, drepturi ale omului. Există o categorie specifică de prerogative pe care o societate le consideră esențiale pentru statutul juridic al persoanei, reglementate de legea supremă a statului – Constituția. Este vorba de drepturile subiective fundamentale care constituie, de altfel, și obiectul de reglementare al tratatelor internaționale în domeniul drepturilor omului.
La nivel internațional, se folosește termenul de „drepturile ale omului”, semnificând o valoare recunoscută universal. Acestea reprezintă un standard minim de drepturi pe care orice stat se obligă față de comunitatea internațională, prin tratatele pe care le încheie, să le asigure tuturor persoanelor aflate în spațiul suveranității lor.
În concluzie, drepturile omului, ca drept pozitiv, constituie un ansamblu de norme juridice prin care sunt recunoscute individului atribute și facultăți care îi asigură demnitatea, libertatea și dezvoltarea personalității sale și care beneficiază de garanții instituționale adecvate.
1.4 Drepturile omului în Carta O.N.U.
Universalismul și regionalismul nu sunt noțiuni aflate în opoziție, între ele existând un raport de complementaritate.
Prin crearea O.N.U. statele comunității internaționale au urmărit să pună bazele unei noi ordini globale, obiectivele esențiale ale organizației – realizabile în cadrul general al cooperării interstatale, acestea fiind menținerea păcii, asigurarea securității colective și a justiției, precum și crearea condițiilor necesare asigurării progresului economic și social.
Preambulul Cartei O.N.U. menționează legătura indisolubilă dintre menținerea păcii și protecția drepturilor omului. Aspirațiile comune ale statelor se exprimă în încrederea lor în “drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici”. La origini, drepturile omului se reduceau la conceptul de “drepturi exclusive” de care beneficiau doar categoriile privilegiate și se fundamentau pe discriminare în funcție de rasă, sex, avere etc. În timp, drepturile omului au parcurs un proces de democratizare, determinând o transformare graduală, care a condus la o reconsiderare a naturii drepturilor omului, privite astăzi ca drepturi inclusive. Această abordare a fost consacrată în mod definitiv în Carta ONU, care configurează în art.1(3) un obiectiv esențial al organizației: “promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
Pentru a contrabalansa competențele O.N.U. în domeniul drepturilor omului, în Cartă s-au prevăzut și clauze privind respectarea principiului suveranității statelor . În acest sens, art. 2 al Cartei statuează că nici o dispoziție din cuprinsul acesteia nu autorizează O.N.U. să intervină în probleme ce aparțin competenței naționale exclusive a unui stat, și nici nu poate obliga statele membre să supună afaceri interne de acest gen unei proceduri de reglementare internațională prevăzute de Cartă.
Din modul cum a fost conceput textul Cartei rezultă o aparentă contradicție între internaționalizarea drepturilor garantate individului împotriva statului și pretenția statelor de a regla în mod suveran afacerile lor interne. Într-o interpretare restrictivă, Statutul O.N.U. nu ar reprezenta decât o „declarație de intenție cu valoare programatorie”, prevederile art.2, negând orice putere de constrîngere mențiunilor referitoare la respectarea drepturilor omului. În virtutea acestei interpretări, organizației îi este negată orice competență de a acționa, chiar și în cazul producerii unei violări masive a drepturilor omului. Acestei teze restrictive i se opune o viziune mult mai dinamică și activă, care relevă faptul că o afacere nu trebuie să fie considerată ca aparținînd competenței naționale exclusive a unui stat din momentul în care este inclusă într-un domeniu reglementat de dreptul internațional. Pe de altă parte, Carta obligă statele părți, în virtutea exprimării propriului consimțămînt de a fi legate de prevederile sale,. să respecte și să accepte competența O.N.U de a examina efectivitatea angajamentelor asumate.
Obligațiile ce revin statelor membre în vederea realizării acestor obiective sunt precizate la art. 55 și 56 ale Cartei. Astfel, statele membre se angajează să acționeze “în comun și separat, în cooperare cu organizația” ( art.56 ), pentru a realiza condițiile de stabilitate și bunăstare necesare menținerii relațiilor pașnice și de prietenie între state, bazate pe respectarea principiului egalității în drepturi și al autodeterminării popoarelor.
Carta O.N.U. acordă o semnificație deosebită acțiunii în plan regional pentru realizarea scopurilor organizației. Reglementările și acordurile regionale trebuie să concorde cu standardele instituite la nivel universal, scopurile și principiile ONU rămânând cadru de referință pentru acțiunile promovate la nivel regional. Instituțiile regionale nu sunt create doar pentru a servi scopurilor universale. Ele pot să adauge valorile proprii sistemului global. Astfel, instituțiile regionale pot să inoveze în domeniul protecției drepturilor omului, pot să asigure un nivel mai înalt de protecție și, de asemenea, pot să particularizeze metodele de protecție în funcție de necesitățile locale. Chiar dacă particularitățile culturale, religioase, economice, sociale sau politice reclamă standarde diferite de protecție a drepturilor omului, aceste diferențieri nu trebuie să ducă la privarea unor persoane sau grupuri de standardele proclamate la nivel universal. Mecanismele universale și cele regionale, de protecție a drepturilor omului își oferă astfel suport reciproc, respectând raportul de complementaritate .
Mecanisme politice de acțiune și control bazate pe Carta O.N.U.
Scopurile și principiile înscrise în Carta O.N.U. sunt încredințate spre realizare organelor proprii, care dețin atribuții specifice în acest sens. Supravegherea îndeplinirii de către statele membre a obligațiilor internaționale decurgând din statutul organizației revine acelorași organisme paralel cu organele de control instituite prin tratatele la care statele sunt părți..
În cursul războiului rece, O.N.U. a creat structuri normative și instituționale pentru protecția drepturilor omului, lărgind în mod constant competențele sale. Însă, eficacitatea mecanismelor universale a fost limitată în perioada respectivă – doctrina securității și a suveranității naționale a fost adesea invocată pentru a disimula sau justifica violări, chiar masive, ale drepturilor omului. Carta O.N.U. a conferit puteri restrânse organizației, misiunea sa prioritară fiind aceea de a promova drepturile omului, responsabile în acest sens fiind Adunarea Generală și Consiliul Economic și Social.
Pentru a facilita cooperarea interstatală, Carta prevede în art.13 (1) că Adunarea Generală “va iniția studii și va face recomandări” pentru a susține realizarea drepturilor omului pentru toți, fără nicio deosebire. Din dispozițiile Cartei rezultă că organul deliberativ al O.N.U. se poate sesiza în cazul unor încălcări masive ale drepturilor omului, chiar declanșând o acțiune în acest sens, dacă Consiliul de Securitate e blocat. Adunării Generale îi este conferit doar un drept de ingerință umanitară, prin exercitarea puterilor sale specifice, sub forma unor recomandări adresate statelor implicate.
Pentru a aprecia gradul de autoritate a rezoluțiilor este necesar să ne raportăm la obligațiile generale ale statelor membre de a acționa în cooperare cu organizația pentru realizarea scopurilor înscrise în Cartă. (art.55-56). Orice stat are o obligație de bună credință – expres prevăzută de art.2 (2) din Cartă – care traduce de fapt un principiu imperativ (o normă de jus cogens) în dreptul internațional – pacta sunt servanda. Impactul unei recomandări poate fi în mod particular accentuat dacă este vorba de un text adoptat cu unanimitate de voturi sau prin consensul statelor participante, cum a fost cazul Declarației Universale a Drepturilor Omului (1948). În timp, o mare parte din regulile prevăzute în actele referitoare la drepturile omului, elaborate de organele O.N.U., s-au transformat în norme de drept cutumiar.
Carta conferă puteri similare Consiliului Economic și Social (ECOSOC), împuternicindu-l să efectueze studii și să adresesze recomandări în scopul promovării respectului pentru drepturile omului. (art.62). ECOSOC este organismul abilitat să pregătească proiecte de convenții pentru a le supune apoi dezbaterii în cadrul Adunării Generale. ECOSOC este, de asemenea, autorizat prin art.68 din Cartă, să constituie comisii pe domenii specifice de activitate. În domeniul drepturilor omului ECOSOC a înființat Comisia pentru drepturile omului, Comisia pentru condiția femeii și Comisia pentru prevenirea crimei și justiție penală.
Dintre organismele O.N.U. specializate în domeniul drepturilor omului, Comisia Drepturilor Omului, a desfășurat cea mai complexă activitate. Dacă la început, aceasta a cuprins 9 membri, care funcționau cu titlu individual, ulterior numărul membrilor a crescut la 53, statutul lor fiind transformat în cel de reprezentanți ai guvernelor statelor membre ale organizației. Pentru sprijinirea activității sale, Comisia, a constituit două subcomisii, ale căror membri au funcționat cu titlu individual – Subcomisia pentru Prevenirea Discriminării și Protecția Minorităților – denumită în prezent Subcomisia pentru promovarea și protecția drepturilor omului – și Subcomisia pentru Libertatea Informației și a Presei (care a activat între anii 1947-1952), atribuțiile lor fiind acelea de a întreprinde studii și de a adresa recomandări Comisiei Drepturilor Omului în domeniul său de activitate. Consiliul Drepturilor Omului a înlocuit Comisia Drepturilor Omului din anul 2006.
La origini, Comisia pentru drepturile omului și-a concentrat eforturile asupra definirii și codificării normelor privind drepturile omului. Începând cu anul 1974, Comisia Drepturilor Omului devine competentă să examinze situațiile care țin de violări flagrante ale drepturilor omului. În exercitarea acestei funcții, ea a creat un sistem de proceduri speciale pentru anchetarea acuzațiilor de violare a drepturilor omului. Programul O.N.U. pentru drepturile omului se bazează tot mai mult pe acest sistem de anchetă independent care permite adoptarea unor sisteme mai suple în privința drepturilor indivizilor. Sistemul – numit cel al mecanismului extraconvențional – se referă la procedurile speciale ale Comisiei, care poate numi experți independenți pentru a examina și supraveghea situația drepturilor omului și a întocmi rapoarte, fie cu privire la anumite țări, fie în cadrul unui mandat tematic, privind grave violări a drepturilor omului în diferite regiuni ale lumii. Experții sunt liberi să recurgă la toate resursele fiabile la care au acces pentru a pregăti rapoartele lor și îndeplinesc o mare parte a cercetărilor lor pe teren unde contactează autoritățile statului, ONG-uri și victime, adunând la fața locului maximum de elemente posibile. Ei prezintă un raport anual Comisei însoțit de recomandări. Rezultatele anchetelor lor sunt în mod egal utilizate de către organele de control al implementării tratatelor, în special pentru a evalua rapoartele statelor.
Activitatea Consiliului de Securitate al O.N.U. are tangențe cu domeniul respectării drepturilor omului prin exercitarea atribuțiilor sale în domeniul menținerii păcii și a securității internaționale și prin sancționarea statelor culpabile de încălcări ale acestor drepturi. Consiliul de Securitate este singurul organism al O.N.U. căruia i-au fost delegate puteri decizionale, fiind, totodată, îndreptățit să intervină în ordinea internă a unui stat membru, în cazul unor situații care pot fi apreciate ca o “amenințare la adresa păcii, o încălcare a păcii sau ca un act de agresiune” (art.39, Carta O.N.U.). Consiliul de Securitate a intervenit pentru a sancționa state în care a fost împiedicată exercitarea dreptului popoarelor la autodeterminare sau în care s-au manifestat violări ale drepturilor omului urmate de exod masiv de populație peste granițele naționale (Ruanda) etc..
O instituție care funcționează sub autoritatea Adunării Generale a O.N.U. este Consiliul de Tutelă, funcția sa fiind aceea de a supraveghea administrarea teritoriilor aflate în regim de tutelă. Principalele scopuri ale sistemului au constat în monitorizarea procesului de preluare a autoguvernării sau independenței națiunilor aflate în aceste teritorii, un obiectiv prioritar fiind și asigurarea respectarea drepturilor omului în teritoriile în cauză (de exemplu, asigurarea unui tratament nediscriminatoriu în administrarea justiției).
Au fost create o serie de organe și organisme în cadrul Secretariatului O.N.U. cu competențe în domeniul drepturilor omului, care sunt conduse de Secretarul General adjunct. Acesta din urmă are misiunea de a asigura coordonarea între programul referitor la drepturile omului și activitățile din domeniu întreprinse de către organismele O.N.U. Printre atribuțiile sale figurează și acțiunile de încurajare a statelor în vederea ratificării și aplicării convențiilor internaționale de profil.
Organul jurisdicțional al O.N.U. – Curtea Internațională de Justiție (Haga) – a contribuit prin deciziile sale la conturarea Dreptului Internațional al Drepturilor Omului. Curtea este competentă să soluționeze diferende între state născute din aplicarea și interpretarea convențiilor internaționale (inclusiv în domeniul drepturilor omului) adoptate în cadrul organizației. De asemenea, ea poate să emită avize consultative, la cererea Adunării Generale și a Consiliului de Securitate privind interpretarea unor tratate sau a unor situații internaționale, inclusiv în domeniul drepturilor omului.
Înaltul Comisar pentru drepturile omului (1993) reprezintă o instituție nonjudiciară cu misiunea de a promova drepturile omului și de a acționa cu mijloace proprii pentru a preveni situații de încălcare a drepturilor omului. În concret, în atribuțiile Înaltului Comisar intră coordonarea programelor ONU în materie de drepturile omului, urmărind creșterea eficienței și a impactului acestora. Plasat sub direcția și autoritatea Secretarului general ONU – al cărui reprezentant este în acest domeniu – activitatea sa este coordonată în același timp de către Adunarea Generală, ECOSOC și de Comisia Drepturilor Omului. Înaltul Comisar asigură secretariatul Comisiei Drepturilor Omului, al organelor de control al implementării tratatelor și al celorlalte organisme O.N.U. cu competențe în domeniul drepturilor omului. Mandatul Înaltului Comisar cuprinde câteva elemente esențiale : realizarea unui parteneriat pentru drepturile omului la scară mondială, prevenirea violării drepturilor omului și răspunderea la situații de urgență, promovarea drepturilor omului în paralel cu democrația și dezvoltarea, ca principii directoare ale unei păci durabile și coordonarea programelor O.N.U. pentru drepturile omului.
1.5 Reglementări O.N.U. în domeniul drepturilor omului. Principalele documente cu caracter general
4.1. Aspecte teoretice
Instrumentele normative adoptate de O.N.U. în domeniul drepturilor omului sunt convențiile și declarațiile. Adoptarea acestor texte este precedată de elaborarea unor proiecte discutate în cadrul organelor subsidiare ale organizației. În general, Consiliul Drepturilor Omului este organismul abilitat să pregătească un proiect de text care urmează să fie transmis ulterior spre aprobare Adunării Generale, prin intermediul ECOSOC.
În domeniul drepturilor omului practica O.N.U. este de a adopta o recomandare sau o declarație anterior adoptării unui tratat. Denumirile date acestor acte comportă anumite nuanțări. O declarație O.N.U. este un instrument formal și solemn care se justifică atunci când organizația afirmă principii având o importanță majoră și o valoare durabilă, principii sau norme generale care reclamă o aplicare universală. O recomandare este mai puțin formală și, prin urmare, exigențele privind respectarea dispozițiilor ei sunt mai atenuate. Adoptarea declarațiilor sau a recomandărilor precede întotdeauna pe cea a convențiilor. Practica a demonstrat că statele sunt dispuse să aprobe proclamarea unor principii, manifestând însă reticență atunci când trebuie să se oblige prin convenții. Prin urmare este preferabilă obținerea cel puțin a recunoașterii unui ansamblu de principii comune, care dacă sunt aplicate într-o manieră constantă și uniformă, printr-o participare largă din partea statelor, pot să devină norme cutumiare
Deși, din punct de vedere juridic, recomandările nu au forță de constrângere ele pot să constituie mijloace de presiune morală și politică a statelor membre. Forța de constrângere a unui asemenea document se amplifică dacă acesta este însoțit de un mecanism de control care să permită aprecierea progreselor realizate de state în aplicarea principiilor proclamate sau semnalarea insuficiențelor în aplicarea lor.
Concluzii
Se poate observa că metodele de control al respectării drepturilor prevăzute în cadrul instrumentelor universale ale drepturilor omului sunt lipsite de forță coercitivă și nu determină pronunțarea unor decizii obligatorii în drept, respectându-se astfel suveranitatea statelor. Sistemele de control bazate pe tratate sunt multiple și diverse. Din această diversitate se desprind două tehnici principale de control: controlul rapoartelor și controlul plângerilor .
Deși concluziile și recomandările adoptate de comitetele și de organele ONU cu atribuții specifice de control nu au forță coercitivă, impactul acestora nu este neglijabil. Statele au urmat frecvent principiile directoare cuprinse în aceste acte, procedând la modificări constituționale/legislative sau ajustând politica lor în domeniu.
1.6 Documente internaționale de referință în domeniul drepturilor omului
Organizația Națiunilor Unite: Documente generale:
Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948)
Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice – 1966 (1976) – (cu protocoalele facultative: privind controlul plângerilor individuale și abolirea pedepsei cu moartea)
Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale – 1966 (1976) (cu protocolul facultativ privind controlul reclamațiilor individuale)
b. Convenții specifice:
Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială – 1965 (1969)
Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid – 1973 (1976)
Convenția privind prevenirea și reprimarea crimei de genocid – 1948 (1951)
Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante – 1984 (1987)
Convenția privind sclavia – 1926 (1927)
Convenția suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoage sclaviei – 1956 (1957)
Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituției semenilor – 1949 (1951)
Convenția privind statutul refugiaților – 1951 (1954)
Convenția asupra drepturilor politice ale femeii – 1952 (1954)
Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite – 1957 (1958)
Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor – 1962 ( 1964)
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei – 1979 (1981)
Convenția cu privire la drepturile copilului – 1989 (1990), cu protocoalele facultative: privind implicarea copiilor în conflicte armate și cu privire la vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă
2. Consiliul Europei:
Convenția Europeană a Drepturilor Omului – 1950 (1953), cu 14 protocoale adiționale
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante cu 2 protocoale adiționale – 1987 (1989)
Convenția culturală europeană – 1954 (1955)
Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal – 1981 (1985)
Carta socială europeană (1961) ;Carta socială europeană revizuită (1996)
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare – 1992 (1998)
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale – 1995 (1998)
3. Uniunea Europeană:
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (adoptată paralel cu Tratatul de la Nisa – 2001 – ca un acord inter-instituțional, având forța juridică a unui act de drept derivat, transformată apoi în tratat prin Tratatul de la Lisabona – 2009)
Tratatele de bază ale U.E. – principiul respectării drepturilor omului
1.7. Protecția drepturilor omului în cadrul O.N.U.
Încălcările flagrante ale drepturilor omului din perioada regimurilor fasciste au determinat statele comunității internaționale să caute o modalitate de a evita pe viitor reitarea unor asemenea regimuri și declanșarea unui nou război. În acest context se explică relansarea, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a ideii de a crea o organizație internațională, menită să asigure pacea și securitatea mondială. Mecanismele de protecție a drepturilor omului organizate, în perioada interbelică, în cadrul Ligii Națiunilor s-au dovedit insuficiente pentru asigurarea respectării acestor drepturi de către statele membre. Încă din anul 1941, cauza drepturilor internaționale ale omului a fost susținută de președintele S.U.A., Franklin D.Roosevelt. În discursul său, devenit celebru – “Cele patru libertăți”- el adresa un apel la crearea unei “lumi care să se sprijine pe patru libertăți fundamentale”: “libertatea cuvântului și de expresie”, “libertatea fiecăruia de a se închina lui Dumnezeu după propria credință”, “libertatea de a nu suferi lipsuri” și “libertatea de a nu se teme”, libertăți ce urmau să contureze fundamentul unei noi ordini morale – bazată pe justiție și pace – a comunității statelor care au luptat în al doilea război mondial împotriva Axei.
Conflictul ideologic dintre statele comunității internaționale reunite în cadrul Conferinței de la San Francisco, în anul 1945, interesele politice diferite, precum și reticența statelor de a supune controlului internațional modul în care asigură protecția drepturilor omului pe plan intern au constituit factori ce au influențat în mod negativ eficiența sistemului de protecție a drepturilor omului instituit de O.N.U. Cu toate acestea, constituirea O.N.U., ca organizație interguvernamentală cu caracter universal, a cărei Cartă a fost adoptată la 26 iunie marcat începutul procesului de internaționalizare a drepturilor omului . Prin aderarea la Cartă, statele-părți recunoșteau că respectarea drepturilor omului devine o problemă de interes internațional, care nu mai ține în exclusivitate de jurisdicția lor internă. Câțiva ani mai târziu, odată cu crearea Consiliului Europei, respectarea drepturilor omului a fost integrată într-un cadru juridic regional, prin adoptarea unor convenții în domeniu și instituirea unui sistem jurisdicțional eficient, de garantare a drepturilor individuale.
Mecanisme politice de acțiune și control bazate pe Carta O.N.U.
Scopurile și principiile înscrise în Carta O.N.U. sunt încredințate spre realizare organelor proprii, care dețin atribuții specifice în acest sens. Supravegherea îndeplinirii de către statele membre a obligațiilor internaționale decurgând din statutul organizației revine acelorași organisme paralel cu organele de control instituite prin tratatele la care statele sunt părți..
În cursul războiului rece, O.N.U. a creat structuri normative și instituționale pentru protecția drepturilor omului, lărgind în mod constant competențele sale. Însă, eficacitatea mecanismelor universale a fost limitată în perioada respectivă – doctrina securității și a suveranității naționale a fost adesea invocată pentru a disimula sau justifica violări, chiar masive, ale drepturilor omului. Carta O.N.U. a conferit puteri restrânse organizației, misiunea sa prioritară fiind aceea de a promova drepturile omului, responsabile în acest sens fiind Adunarea Generală și Consiliul Economic și Social (ECOSOC).
Carta nu definește înțelesul noțiunii de “drepturile omului”, referindu-se doar la obligația statelor de a promova, în cadrul cooperării cu organizația, drepturile și libertățile fundamentale ale individului, fără discriminare.(art.55) Pentru a facilita cooperarea interstatală, art.13 (1) al Cartei prevede că Adunarea Generală “va iniția studii și va face recomandări” în scopul de a sprijini realizarea drepturilor omului pentru toți, fără deosebire. Din dispozițiile Cartei rezultă că organul deliberativ al O.N.U. se poate sesiza în cazul unor încălcări masive ale drepturilor omului, chiar declanșând o acțiune în acest sens, dacă Consiliul de Securitate e blocat. Adunării Generale îi este conferit doar un drept de ingerință umanitară, prin exercitarea puterilor sale specifice, sub forma unor recomandări adresate statelor implicate.
Sub aspect tehnic, recomandările Adunării generale nu constrâng – din punct de vedere juridic – un stat membru al organizației. Pentru a aprecia gradul de autoritate a rezoluțiilor sale este necesar să ne raportăm la obligațiile generale ale statelor membre de a acționa în cooperare cu organizația pentru realizarea scopurilor înscrise în Cartă. (art.55-56). Orice stat are o obligație de bună credință – expres prevăzută de art.2 (2) din Cartă – care traduce de fapt un principiu imperativ (o normă de jus cogens ) în dreptul internațional – pacta sunt servanda. Impactul unei recomandări poate fi în mod particular accentuat dacă este vorba de un text adoptat cu unanimitate de voturi sau prin consensul statelor participante, cum a fost cazul Declarației Universale a Drepturilor Omului (1948). În timp, o mare parte din regulile prevăzute în actele referitoare la drepturile omului, elaborate de organele O.N.U., s-au transformat în norme de drept cutumiar.
Carta conferă puteri similare Consiliului Economic și Social (ECOSOC), împuternicindu-l să efectueze studii și să adresesze recomandări în scopul promovării respectului pentru drepturile omului. (art.62). ECOSOC este organismul abilitat să pregătească proiecte de convenții pentru a le supune apoi dezbaterii în cadrul Adunării Generale. ECOSOC este, de asemenea, autorizat prin art.68 din Cartă, să constituie comisii pe domenii specifice de activitate. În domeniul drepturilor omului ECOSOC a înființat Comisia pentru drepturile omului, Comisia pentru condiția femeii și Comisia pentru prevenirea crimei și justiție penală.
Dintre organismele O.N.U. specializate în domeniul drepturilor omului, Comisia Drepturilor Omului, a desfășurat cea mai complexă activitate. Dacă la început, aceasta a cuprins 9 membri, care funcționau cu titlu individual, ulterior numărul membrilor a crescut la 53, statutul lor fiind transformat în cel de reprezentanți ai guvernelor statelor membre ale organizației. Pentru sprijinirea activității sale, Comisia, a constituit două subcomisii, ale căror membri au funcționat cu titlu individual – Subcomisia pentru Prevenirea Discriminării și Protecția Minorităților – denumită în prezent Subcomisia pentru promovarea și protecția drepturilor omului – și Subcomisia pentru Libertatea Informației și a Presei (care a activat între anii 1947-1952), atribuțiile lor fiind acelea de a întreprinde studii și de a adresa recomandări Comisiei Drepturilor Omului în domeniul său de activitate. Consiliul Drepturilor Omului a înlocuit Comisia Drepturilor Omului din anul 2006.
La origini, Comisia pentru drepturile omului și-a concentrat eforturile asupra definirii și codificării normelor privind drepturile omului. Începând cu anul 1974, Comisia Drepturilor Omului devine competentă să examinze situațiile care țin de violări flagrante ale drepturilor omului. În exercitarea acestei funcții, ea a creat un sistem de proceduri speciale pentru anchetarea acuzațiilor de violare a drepturilor omului. Programul O.N.U. pentru drepturile omului se bazează tot mai mult pe acest sistem de anchetă independent care permite adoptarea unor sisteme mai suple în privința drepturilor indivizilor. Sistemul – numit cel al mecanismului extraconvențional – se referă la procedurile speciale ale Comisiei, care poate numi experți independenți pentru a examina și supraveghea situația drepturilor omului și a întocmi rapoarte, fie cu privire la anumite țări, fie în cadrul unui mandat tematic, privind grave violări a drepturilor omului în diferite regiuni ale lumii. Experții sunt liberi să recurgă la toate resursele fiabile la care au acces pentru a pregăti rapoartele lor și îndeplinesc o mare parte a cercetărilor lor pe teren unde contactează autoritățile statului, ONG-uri și victime, adunând la fața locului maximum de elemente posibile. Ei prezintă un raport anual Comisei însoțit de recomandări. Rezultatele anchetelor lor sunt în mod egal utilizate de către organele de control al implementării tratatelor, în special pentru a evalua rapoartele statelor.
Activitatea Consiliului de Securitate al O.N.U. are tangențe cu domeniul respectării drepturilor omului prin exercitarea atribuțiilor sale în domeniul menținerii păcii și a securității internaționale și prin sancționarea statelor culpabile de încălcări ale acestor drepturi. Consiliul de Securitate este singurul organism al O.N.U. căruia i-au fost delegate puteri decizionale, fiind, totodată, îndreptățit să intervină în ordinea internă a unui stat membru, în cazul unor situații care pot fi apreciate ca o “ amenințare la adresa păcii, o încălcare a păcii sau ca un act de agresiune” ( art.39, Carta O.N.U.). Consiliul de Securitate a intervenit pentru a sancționa state în care a fost împiedicată exercitarea dreptului popoarelor la autodeterminare (Rhodezia, Namibia) sau în care s-au manifestat violări ale drepturilor omului urmate de exod masiv de populație peste granițele naționale (Ruanda ) etc..
O instituție care funcționează sub autoritatea Adunării Generale a O.N.U. este Consiliul de Tutelă, funcția sa fiind aceea de a supraveghea administrarea teritoriilor aflate în regim de tutelă. Principalele scopuri ale sistemului au constat în monitorizarea procesului de preluare a autoguvernării sau independenței națiunilor aflate în aceste teritorii, un obiectiv prioritar fiind și asigurarea respectarea drepturilor omului în teritoriile în cauză (de exemplu, asigurarea unui tratament nediscriminatoriu în administrarea justiției).
În cadrul Secretariatului O.N.U. au fost create o serie de organe și organisme cu competențe în domeniul drepturilor omului, care sunt coordonate de Secretarul General adjunct. Acesta din urmă are misiunea de a asigura coordonarea între programul referitor la drepturile omului și activitățile din domeniu întreprinse de către organismele O.N.U. Printre atribuțiile sale figurează și acțiunile de încurajare a statelor în vederea ratificării și aplicării convențiilor internaționale de profil.
Organul jurisdicțional al O.N.U. – Curtea Internațională de Justiție (Haga) – a contribuit prin deciziile sale la conturarea Dreptului Internațional al Drepturilor Omului. Curtea este competentă să soluționeze diferende între state născute din aplicarea și interpretarea convențiilor internaționale (inclusiv în domeniul drepturilor omului) adoptate în cadrul organizației. De asemenea, ea poate să emită avize consultative, la cererea Adunării Generale și a Consiliului de Securitate privind interpretarea unor tratate sau a unor situații internaționale, inclusiv în domeniul drepturilor omului.Înaltul Comisar pentru drepturile omului (1993) reprezintă o instituție nonjudiciară cu misiunea de a promova drepturile omului și de a acționa cu mijloace proprii pentru a preveni situații de încălcare a drepturilor omului. În concret, în atribuțiile Înaltului Comisar intră coordonarea programelor ONU în materie de drepturile omului, urmărind creșterea eficienței și a impactului acestora. Plasat sub direcția și autoritatea Secretarului general ONU – al cărui reprezentant este în acest domeniu – activitatea sa este coordonată în același timp de către Adunarea Generală, ECOSOC și de Comisia Drepturilor Omului. Înaltul Comisar asigură secretariatul Comisiei Drepturilor Omului, al organelor de control al implementării tratatelor și al celorlalte organisme O.N.U. cu competențe în domeniul drepturilor omului. Mandatul Înaltului Comisar cuprinde câteva elemente esențiale : realizarea unui parteneriat pentru drepturile omului la scară mondială, prevenirea violării drepturilor omului și răspunderea la situații de urgență, promovarea drepturilor omului în paralel cu democrația și dezvoltarea, ca principii directoare ale unei păci durabile și coordonarea programelor O.N.U. pentru drepturile
Secretarul General al Națiunilor Unite, susținea că „Drepturile omului întruchipează principiile ce formează piatra de căpătâi a demnității umane”, în mesajul inaugural pe care l-a susținut cu ocazia aniversării a 50 de ani de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. Starea de fapt confruntată cu conflicte internaționale urmate de lupta împotriva sărăciei, a protecției mediului, a fost reflectată de aprecierile sale, adoptându-se la nivel internațional dar și regional prin documente care stabilesc principiile protecției drepturilor omului, pentru a-și putea îndeplini angajamentul asumat după al doilea război mondial, impunând o viziune coerentă, universală și solidară a acestora.
Europa și-a revendicat ca și loc al nașterii teoriei drepturilor omului, depre care se spune că a jucat un rol de pionierat în domeniu dezvoltându-și propriile metode de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale. Prin urmare, modelele regionale de consacrare nu se exclud de către viziunea universală a drepturilor omului.
Cea mai amplă dezvoltare a fost cunoscută de către abordarea europeană, indentificându-se trăsături ale conceptului european cu privire la drepturile omului, fiind integrate și caracteristicile internaționale ale protecției acestora. Mecanismele eficiente ale protecției reale, prin urmare, sunt dezvoltate în interiorul dar și prin mijlocirea organismelor interguvernamentale regionale.
Politica concepției Uniunii Europene în materia drepturilor omului apărea la o primă analiză, paradoxală, manifestându-se ca fiind un apărător al drepturilor omului, atât în politica sa internă cât și in cea externă. Identificarea unei concepții europene asupra drepturilor omului nu a rămas fără repercursiuni la nivelul Uniunii Europene.
Pentru a deveni o organizație internațională, Uniunea Europeană a traversat un moment deosebit de important încă de la 50 de ani de la crearea sa. Pentru a finaliza acest proces de extindere împreună cu fundamentarea unei reforme instituționale, aceasta și-a ameliorat funcționarea, a redefinit natura, prin căutarea unor căi de democrație și progres. Prin urmare, drepturile fundamentale au constituit un element necesar discursului integraționist în contextul dezvoltării Comunităților Europene a unei retorici constituționale.
Câteva trasături ale drepturilor omului care sunt recunoscute ca și valori ale statelor membre ar fi caracterul universal sau inalienabilitatea drepturilor omului. Prin urmare, constituțiile statelor membre reglementează asemenea drepturi precum și respectarea lor, constituind unul dintre principiile unui stat democratic, de drept și suveran. Instituirea imperativului protecției valorilor comune a statelor membre a dreptuilor omului au impus criterii statelor care au dorit aderarea la Uniunea Europeană. Aceasta a reprezentat o consecință datorită plasării printre valorile statelor membre ale drepturilor omului. O importanță deosebită a fost acordată protecției lor, de unde a rezultat o nevoie de a susține sentimentul de apartenență al cetățenilor europeni cu privire la această uniune.
Această prezentare a fost precedată de o ilustrare a stadiului actual de dezvoltare a acestei organizații interguvernamentale cu un caracter supranațional, din punct de vedere al tratatelor ce reprezintă existența sa și a instituțiilor ce le aduc la bun sfârșit pentru a înțelege evoluția comportării organismelor și statelor membre ale Uniunii Europene în abordarea acestui domeniu .
Curtea de Justiție a Comunității Europene a conferit substanță protecției propriu-zise drepturilor fundamentale ca și principii ale dreptului comunitar. O dispoziție simulară celei cuprinse
în art.38 (1) al statutului Curții Internaționale de Justiție , a dezvoltat sub presiunea jurisdicțiilor constituționale un corpus de decizii care au dat coerență ordinii legale comunitare și demonstrând capacitatea sa de-a absorbi valorile de bază ale sistemelor statelor membre.
După păstrarea inițială a unei atitudini prudente aceasta a recurs la o poziție fermă prin dezvoltarea unor cazuistici bine organizate ,bazate pe o extindere a surselor de inspirației ,dar și pe tehnici de interpretare concrete pentru o „protecție eficientă” la nivel comunitar a drepturilor omului.
„Preeminenței logicii comunitare” i se supune protecția drepturilor omului în ordinea comunitară.Acțiunile instituțiilor comunitare și ale statelor membre au fost cenzurate prin raportare la drepturile fundamentale, Curtea indentificându-le apelând la documente internaționale în domeniul la care statele membre erau parte, ceea ce a oferit aparența existenței unui demers în domeniul protecției omului.Dispozițiile legislative interne adoptate de către statele membre au acționat în baza atribuțiilor conferite de Uniunea Europeana ,controlul său limintându-se însă la acele măsuri interne care „se încadrează scopului și obiectivelor dreptului comunitar”. Acțiunile întemeiate pe excepțiile și derogările de la politicile și principiile comunitare îngăduite statelor membre și acțiunile care vizează transpunerea în drepturile intern a unor dispoziții comunitare sunt în principiu cele două tipuri de acțiuni naționale pe care le analizează Curtea .
Curtea se îndreaptă spre practicile constituționale interne pentru indentificarea acelor drepturi fundamentale cărora protecția le este asigurată de către dreptul comunitar .Subliniind faptul că aceste drepturi trebuie respectate de către statele membre, acestea acționând în limita competențelor comunitare. Curtea își rezervă astfel atributul controlării lor.
Domeniilor ce țin de competența exclusivă a statelor membre, nu țin de protecția comunitară a drepturilor omului ,ele intră sub jurisdicția acestora, extinderea controlului său asupra încălcărilor drepturilor fundamentale reprezintând o altă problemă care nu și-a găsit încă soluționarea în jurisprudența Curții.
Drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept pe care Curtea le asigura conform unei jurisprudențe constante .Cu alte cuvinte, Curtea se inspiră din tradițiile și din indicațiile instrumentelor internaționale privind protecția drepturilor omului la care statele au aderat sau au cooperat, C.E.D.O având în această privintă o semnificație particulară.”.
Pe vremea când tratatele nu au conținut nici o dispoziție corespunzătoare expresă ,Curtea a avut un deosebit merit în derularea unei activitați de pionierat în materia protecției acestor drepturi fundamentale .
Practica judiciară a creat discuții asupra celorlalte activitați ale instituțiilor comunitare care au consacrat întreaga construcție întreprinsă de Curte .
Nevoia consolidării și implementării unor noi surse de inspirație puse la dispoziția instituții comunitare s-a simțit ulterior dezvolării jurisprudenței Curții, pentru a asigura o protecție reală a drepturilor fundamentale.
Actul Unic European înființat în anul 1986 a reprezentat consecința inițiativelor conjugate ale organismelor comunitare .Acesta a fost primul tratat comunitar care a menționat principiul respectării drepturilor omului
Tratatul instituind Uniunea Europeană și pe cel privind Comunitatea Europeană este revizuit de către Trataul de la Amsterdam,acesta consolidează baza acțiunii comunitare privind protecția drepturilor omului .
Tratatul de la Amsterdam își păstreză clauza generală privind drepturile omului în sânul Uniunii, conferind acestei dispoziții o nouă pondere pe care a consolidat-o din punct de vedere normativ.
Respectarea drepturilor omului, preeminența dreptului și democrația sunt cele trei principii care formează „ patrimoniu comun de valori” enunțat de către Convenția europeană a drepturilor omului și Consiliul Europei la rangul unor principii veritabile a Uniunii Europene.Aceste trei principii au căpătat valoarea pe care astăzi o dețin toate statele membre de drept și suverane .
Prin introducerea în tratatul de la Roma a unei clauze generale de nediscriminare, Tratatul de la Amsterdam a dobândit un fundament normativ mai puternic privind protecția drepturilor fundamentale .
Domeniile cele mai vizate pe lângă cel al protecției drepturilor sociale, menționat în preambulul tratatului asupra Uniunii Europene sunt:
dialogul social;
formarea profesională;
formarea profesională a tineretului;
ameliorarea condițiilor de muncă;
dezvoltarea resurselor umane;
asigurarea unei protecții de munca adecvate.
Consider că egalității dintre femei și barbați ar trebui să i se acorde o importanță deosebită ,printre celelalte misiuni atribuite Comunității deoarece art.119 (actual 141) al T.C.E consacra anterior doar egalitatea de renumerații între lucrătorii de sex masculin și cel de sex feminin. De asemenea, o foarte mare importanță o constituie și principiul combaterii oricărei forme de discriminare fondată pe criterii de rasă, sex, etnie, religie, handicap, vârstă ori convingeri religioase.
Din punctul de vedere al asigurării unei garanții jurisdicționale, Tratatul de la Amsterdam prevede în art.46 competența conferită Curții. Acest articol constituie temeiul invocat de către Curte în fundamentarea jurisprudenței sale în materie și autorizează Curtea pentru a-și exercita competența cu privire la cererile întemeiate pe dispozițiile sale.
Pentru a evita interpretările contradictorii, precum și de a se constituii o îmbinare a surselor de inspirație ale Curții, drept răspuns la deficiențele sistemului praetorian, de protecție a acestora, s-a conturat ideea includerii unei declarații a drepturilor omului.
Consiliul European desfășurat la Köln, Germania,iunie 1999 a luat decizia de a fi proclamat la Summit-ul european de la Nisa și de a elabora o Cartă a Drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană. Per a contrario Carta reprezintă o reafirmare a unor princiipii generale ale dreptului comunitar prin obiectivul de a face vizibile drepturile fundamentale.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene răspunde acestui obiectiv cuprinzând atât drepturi economico-sociale cât și drepturile civile și politice. Această Cartă reprezintă un pas important și o realizare remarcabilă în conturarea caracterului politic al Uniunii. Aceasta reprezintă totodată primul text european ce îmbină valorile fundamentale ale societății europene, neexcluzând faptul că vor exista incertitudii sau nesiguranțe privind rolul, statul, competența sau funcția sa asupra instituțiilor comunitare în măsură să-i asigure eficiența.
Carta aduce o contribuție acestui proces de constituționalizare și anume aceea de a conferi drepturilor pe care le consacră vizibilitate și un caracter vizibil, totodată aceasta aduce în centrul preocupărilor comunitare și problematica drepturilor fundamentale. Dupa cum am menționat anterior, protecția drepturilor fundamentale devine punctul de interes principal al unui document juridic elaborat în cadrul dreptului comunitar.
În opinia mea, baza identității dreptului comunitar este constituită prin sudarea acestor valori fundamentale ale căror surse formale teoretice formale și materiale se regasesc în conținutul acestei carte.
Maniera și modul de redactare a Cărții Europene a Drepturilor Omului indică faptul posibilității ca pe viitor că acesta să capete o valoare de act fundamental european .
Aceasta (Carta) pare un “ embrion” al unei costituții europene și din aceasta cauză pare un prim pas spre o Europă federală dar și un patrimoniu comun de valori.
Opinând celor spuse anterior, această Cartă reprezintă un caștig al celor ce susțin constituționalismul european care se constituie într-o primă etapă a unui act fundamental european.
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, este asemănatoare cu un „act semnal” cuprins în acest document (cartă) prin ideea că prin elaborarea ei se introduce un nou mod de control interguvernamental și politic asupra drepturilor prevăzute în acestea la nivel european.
Voința statornică a statelor membre de a aprofunda o uniune politică, după parerea mea reprezintă un element deosebit de important deoarece introducerea acetui aspect reprezintă o nouă abordare a fenomenului european în spațiu cooperării. Consider că aceasta (carta) urmărește să completeze și să susțină sistemele naționale de protecție a drepturilor fundamentale, legitimând astfel o strânsă legatură intre „naționalii” Uniunii în scopul pretejării drepturilor și protejării lor.
S-au născut discuții aprinse privind problema statutului legal al Cartei Drepturilor Fundamentale, spre exemplu s-a opinat faptul că afirmația privind statutul legal al cartei este neclar. Întradevăr acest fel de problemă era indubitabil deoarece aceasta este una delicată și sensibilă fapt care explică într-un fel ezitările redactorilor săi care au preferat să acorde nu valorii juridice atribuite acestuia ci conținutului său. Prin susținerea a ceea ce am spus anterior voi aduce la cunostință ceea ce aceștia din urmă au menționat, si anume: „Carta este un document politic cu vocație de a iriga și anima instituțiile si viața Uniunii, un pas spre constituționalizarea Uniunii ca si ansamblu politic democratic”.
Carta fundamentează intervenția C.J.C.E. chiar și în lipsa unei recunoașteri directe a unei forțe juridice coercitive, în domeniul protecției drepturilor omului, prin a cărei practici judiciare sa depașit deja modalitatea de consacrare realizată prin Conveția Europeana a Drepturilor Omului a libertăților fundamentale. Deasemenea având altfel și o finalitate pozitivă și anume: încrederea sporită în mecanismul Curții precum și o înțelegere mai bună a ideii de drepturi fundamentale și de protecție a acestora, aceste chestiuni fiind în favoarea cetațeanului european.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului contribuie la accentuarea conținutului conceptului de „cetățenie europeană” conferind posibilitatea de a cenzura acțiunile instituțiilor comunitare și ale statelor membre care încalcă drepturi recunoscute. Intervenția Curții nu se oprește la abordarea cartei drept sursă de inspirație pentru cazuistica sa.
Majoritatea membrilor grupului de lucru, însărcinat cu elaborarea tratatului constituțional adoptat de către consiliul European la Bruxelles la 18 iunie 2004 și semnat la Roma la 29 octombrie 2004,au convenit asupra importanței implementării,integrării Cartei în cuprinsul Constituției astfel încât, să i se confere acesteia o forță juridică imperativă și să i se acorde o valoare constituționlă, în ciuda opoziției manifestate de reprezentanții unora dintre statele membre.În acest sens, Constituția Europeană ne arată faptul că Uniunea recunoaște libertățile, principiile și drepturile scrise în Carta drepturilor fundamentale care constituie de altfel partea a doua a prezentei constituții, pentru ca aceasta, cu deplin acord să fie consacrată în totalitate Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, un element absolut necesar pentru orice text constituțional, căpătând în acest fel forță juridică obligatorie .
Acest proiect face referire doar la textul acesteia și se mărginește, menționând faptul că aceasta capătă valoare juridică obligatorie față de maniera directă în care proiectul Constituției europene prelua integral Carta drepturilor fundamentale .
Confirmându-se importanța sa pentru impunerea caracterului de acum constituționalizat al Uniunii ca și organizație interguvernamentală, consecințele admiterii sale precum un document sau un act juridic înzestrat cu forță juridică obligatorie ar fi aceleași. Pentru realizarea obiectivelor politicii comunitare în materie Carta, integrată dreptului comunitar primar, dobândește credibilitate și devine un instrument util pentru aceasta.
Din punct de vedere al dreptului procesual și din punct de vedere al dreptului substanțial, amploarea pe care a cunoscut-o interesul des manifestat pentru dezvoltarea implicațiilor drepturilor fundamentale recunoscute comunitar, au impus o expunere lato sensu a conținutului acestora într-o manieră de abordare juridică.
Făcând o concretizare a constituirii unui corpus de drepturi juridice protejate și recunoscute Uniunii Europene, au fost studiate atât în conținutul efectiv al drepturilor care beneficiau de consacrare jurisprudențială cât și a drepturilor incluse în Carta drepturilor fundamentale,unele dintre acestea corespunzând elementului animus și anume acelui sentiment de apartenență la o uniune economică și politică deopotrivă.
Prima sursă de identificare a drepturilor economice conferite resortisanților statelor membre ale Comunităților Europene, au fost tratatele comunitare primare, dispozițiile dreptului comunitar derivat conturându-se prin conținutul lor au beneficiat de aplicabilitate imediată și uneori de efect direct .
Parcursul Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a dovedit a fi eficace în identificarea și proclamarea unor categorii noi de drepturii recunoscute la nivel comunitar. Acest demers caracterizându-se printr-o continuă diversificare a surselor de ispirație precum Carta socială europeana sau Carta comunitară a drepturilor fundamentale sociale prin căpătarea statutului de sursă privilegiată de inspirație pentru Curte în jurisprudența sa. Acesteia i s-a acordat o semnificație particulară, care interzice ca tradițiile constituționale comune ale statelor membre sau referirile la acestea a fi abandonate .
Necesitatea realizării obiectivelor integrării au determinat Curtea să nu aleagă o simplă preluare a dispozițiilor acestei convenții în logica dreptului comunitar, ci mai degrabă o ancorare a lor.Aceasta realizează o adaptare a lor la misiunea sa principală și nu se limitează la o simplă transpunere a interpretării europene a dispozițiilor convenției Curtii.
Achiesez cu faptul că s-a acordat o importanță deosebită identificării drepturilor care constituie indicii ale afirmării unei identitătii europene, accentuându-se totodată conceptul de “cetățenie europeană” , acest concept fiind analizat și concretizat atât prin dispozițiile Tratatului de la Amsterdam cât și în Tratatul de la Mastricht, deoarece în conținutul acestor drepturi s-a avut în vedere originea, sursa de inspirație a Curții,tratatele primare, dreptul comunitar derivat și de asemenea convențiile internaționale în materie.
T.C.E și T.U.E le este conferit un statut “constituțional” și le prezintă ca și valori comune ale statelor membre de către proclamarea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene precum și includerea sa (Cartei) în cuprinsul proiectului Constituției europene fiind primul instrument internațional care materializeaza principiul indivizibilității cuprinzând atât drepturile civile și politice cât și cele socio-economice.
Carta conferă, într-o formulare actualizată, un grad mai mare de claritate drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene, afirmând care are la origine „ valori comune”.
În opinia mea, ar trebuii să i se acorde un merit deosebit Cartei deoarece aceasta cuprinde un ansamblu de drepturi într-un singur instrument.Aceasta atribuie drepturilor vizate prin articolul 6 alin.2 al Tratatului al Uniunii Europene, exprimând dreptul în materie și realizând o operă de codificare, un conținut mai precis.
Carta drepturilor fundamentale grupează drepturile proclamate în jurul a șase valori fundamentale renunțând la distincția clasică între drepturile civile și politice și cele economico-sociale, acestea șase fiind:
libertatea;
egalitatea;
demnitatea;
solidaritatea;
cetățenie;
justiție.
Deși percepția în cazul Uniunii este aceea a unui ansamblu stereotipic în care statele membre Uniunii împartășesc un anumit număr de valori precum: respectul demnității umane, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor minorităților,stabilirea și semnificația conținutului lor, voința acesteia (Uniuniii) este de a consolida un sistem de protecție a drepturilor fundamentale și de afirmare a valorilor europene, acesta fiind obiectivul principal urmărit prin adoptarea Cartei drepturilor fundamentale.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care reprezintă o dezvoltare clară și fidelă a semnificației dispozițiilor convenției a contribuit la dezvoltarea principiilor generale ale dreptului comunitar, deși nu se impunea instanței comunitare în virtutea unei autorități de interpretare neavând o forța juridică obligatorie.Principiile generale ale dreptului comunitar,Curtea Europeană de Justiție le asigura protecție conform competențelor sale.
Receptarea comunitară a convenției europene s-a caracterizat prin încercarea de a menține un echilibru între un specific comunitar și unul convențional ,iar aplicarea drepturilor fundamentale sunt consacrate într-o manieră ”comunitară” . Prin urmare, interpretarea conținutul lor este acordată de organul jurisdicțional convențional.
Existența și ordinea juridică a celor două instanțe internaționale sunt definite ca urmare a aplicării regulii procedurale diferite acestea, impunând statutul de organisme principale, ale organizațiilor internaționale.
Studiul interacțiunilor dintre ele este important atâta timp cât proiectul Tratatului instituie constituția pentru Europa, menționând în mod expres posibilitatea aderării Uniunii Europene la Convenția Europeană Drepturilor Omului, printre acestea dezvoltânu-se mecanisme de colaborare și de cooperare. O altă precizare ar fi faptul ca între aceste două jurisdicții nu există un conflict. Prin urmare, cele două curți de justiție dispun de acceași importană și responsabilitate pentru asigurarea funcției jurisdicționale aflate în două sisteme juridice importante.
Potivit principiului garantării și consacrării internaționale a subsidiarității față de garantarea și consacrarea drepturilor omului la nivel intern, caracterul subsidiar prin raportare la sistemele menționale de garantare a drepturilor omului îi revine mecanismelor juridice instituite la nivel european. În momentul intervenției a acestora deciziile instanțelor influențează activitatea lor și forurilor jurisdicționale interne li se impun deciziile instanței.Autoritatea morală a Curtii și a deciziilor sale determină anumite schimbări normative în sistemele de drept interne ale statelor membre în timp ce instanțele judecătorești, de asemenea interne, sancționează, având aceeași putere ,sancționeză nerespectarea libertăților enunțate în dreptul comunitar al căror conținut este precizat de Curte beneficiind astfel de o modalitate specifică de parteneriat cu aceasta
Drept urmare referințele exprese și intrarea Convenției europene a drepturilor omului prin intermediul jurisprudenței Curții, a drepturilor omului în ordinea juridică a dreptului comunitar, a avut ca urmare o autonomizare a sistemului comunitar de protecție a drepturilor omului crescândă, intervenind astfel riscul apariției în materia drepturilor și protecția omului a unui „dublu standard” .
Conținutul jurisprudenței Curții Europene și Curții de Justiție este de natură să nască o multitudine de interpretării jurisprudențiale asupra conținutului lor. Orice incertitudine poate fii adus asupra conținutului standardului minim de european de protecție a drepturilor omului, prin orice interpretare diferită dată de către Curtea de Justiție. Astfel de divergențe nefiind benefice pentru justițiabilul vătămat în drepturile sale, prin urmare nu este benefic nici pentru instanțele naționale.
O contribuție majoră la crearea unui sistem benefic de protecție a drepturilor omului în Europa, a fost văzută ca fiind aderarea Uniunii sau Comunităților Europene la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului.S-a urmărit astfel interpretarea dispozițiilor similare din conținutul acesteia pentru asigurarea eficacității a sistemului convențional.
Aderarea Comunităților Europene sau chiar a Uniunii la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului a fost văzută astfel ca reprezentând o contribuție majoră la crearea unui sistem coerent de protecție a drepturilor omului în Europa, soluția pentru asigurarea unei uniformități în interpretarea și aplicarea dispozițiilor similare din conținutul acesteia și pentru asigurarea eficacității sistemului convențional.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene indică apariția unor piedici instituționale care reprezentau un mare impiediment asupra aplicării procedurii standarde de aderare la C.E.D.O. Curtea a indicat ca fiind un efect substanțial inserția și supunerea unui alt sistem instituțional, unui control extern, în cazul nostru supunerea controlului jurisdicțional realizat de cărte Curtea de la Strasbourg .
Consiliul Europei analiza prin urmare cu ajutorul instituțiilor sale modalitățile prin care acele impiedimente să fie eliminate. Diferite probleme tehnice au fost ridicate de altfel de către aderarea Comunității a convenției precum: stabilirea unei modalitații de participare o comunității la procedurile înaintea Curții, alocarea mecanismului de control convențial în cazul în care statutul judecătorului sau contribuția financiară constituie subiectul aderării precum și amendarea articolelor convenției referitoare la aderare și executarea deciziilor C.E.D.O.
Implicațiile precum și consecințele unei asemenea aderări sunt în egală masură multiple, manifestându-se atât asupra complementarității dintre cele două instanșe europene cât și asupra modului în care Conveția va exista împreună cu documentul proclamat la Nisa, elaborat în cadrul Uniunii, raporturile dintre cele două căpătând astfel noi valențe.
Drept urmare Carta va fi considerată un complement al Conveției Europene și în nici un caz o alternativă a acesteia. Mecanismele de cooperare urmând sa-și demonstreze eficiența practică prin clauzele incluse în cuprinsul acesteia.
Dorința de a păstra instanța comunitară ca fiind unica jurisdicție de control comunitar reprezintă cel de-al doilea obstacol care nu poate fi îndepărtat decât cu condiția ca intre cele doua jurisdicții europene să existe mecanisme de cooperare .
Este, aș putea spune mai mult decât sigur faptul că o aderare cu efecte depline o să aibă ca urmare pe langă acceptarea mecanismelor de control jurisdicțional și acceptarea mecanismelor de control execuțional. Dreptul comunitar o să fie supus prin urmare cenzurii Curții de la Strasburg în minimum doua ipoteze:
în mod indirect;
în mod direct, atunci când actele instituțiilor comunitare sunt prezentate Curții ca încalcând drepturi fundamentale, aderarea presupunând ca uniunea să poata participa direct la procedurile înaintea C.E.D.O. stabilirea manierei de conlucrare este fundamentală pentru asigurarea eficacitații, practice a aderarii între cele doua instanțe Europene.
În cazul aderării la Curtea de Justițiea Comunităților Europene a unui stat, nu s-ar distinge cu nimic în cazul aderării de o alta jurisdicție constituțională. Cele două instanțe C.E.D.O și C.J.C.E ar putea coexistența în condițiile adoptării unei concepții pluraliste ce încurajează și îndrumă coxistența
ordini juridice, cu păstrarea unor raporturi de complementaritate între ele.În privința unei asemenea pespective s-a stipulat ca ideea de conciliere și armonizare să înlocuiască ideea de uniformizare.
Conform contextului prezentelor dezvoltării ale normelor comunitare „Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.
Atât instituțiile comunitare cât și Curtea de la Strasburg tind să asimileze sistemele juridice urmărind stabilirea unui regim tranzitoriu până la aderare. Bosphorus Airways C. Irlanda a pronunțat o decizie urmărind ceea ce am menționat mai sus și anume un regim tranzitoriu dintre cele două ordine juridici europene, o decizie prin care încercând realizarea acestui regim, C.E.D.O a subliniat chestiunea recunoșterii sale având în vedere unui sistem paralel european ce acționează în materia protecției drepturilor fundamentale a omului.
Dreptul comunitar și cel convențional sunt repoziționate de către decizia Bosphorus Airlines,
privind relațiile dintre acestea.Ulterior luării acestei decizii actele dreptului comunitar ppot să formeze indirect obiectul controlului făcut de către C.E.D.O, acesta poate să-și îmbunatățeasca forma de control aleasă, recunoscând statelor membre o marjă de apreciere.
Uniunea Europeană a deschis și a înaintat un proces de reiterare politicii sale și a dimensiunii acesteia în materia drepturilor fundamentale,prin vocea instituțiilor sale principale, aceasta inițiativă s-a finalizat prin adoptarea Declarației ocazionate cea de-a cincizecia aniversare a D.U.D.O la data de 10 decembrie 1998. Prin această declarație, drepturilor fundamentale și implementarea unor etape concrete pentru ca drepturile omului să dobândească un loc important printre celelalte acivității, s-a urmărit focusarea asupra relaților externe în scopul susținerii promovării drepturilor fundamentale ale omului.
Politica Uniunii Europene privind protecția drepturilor fundamentale s-a dezvoltat nu numai sub aspectul domeniilor vizate, ci și structural în ceea ce privește latura sa externă. Câteva exemple ar fi declarațiile și recomandările Parlamentului European, comunicările Comisiei,derularea unor parteneriate sau programe comune precum și multe altele.Uniunea abordează aspecte ale promovării protecției drepturilor fundamentale cu terți, dialogul politic reprezentând un for foarte important realizării acestora. Formele realizate de acest dialog politic sunt diverse, precum declarații unilaterale, consultării cu diverși parteneri(state), reuniuni, cooperării cu alte organizații internaționale în materie, organizații nonguvernamentale sau susținerea lor financiară.
Politica regăsită în această materie beneficiază pe lângă derularea acestor programe specifice puse în aplicare de către dreptul comunitar și de organisme interne precum Agenția europeană a drepturilor omului sau a Ombudsmanului, eficacitatea acestor activități confirmă faptul că politica derulată în acestă materie este bazată,putem spune, pe transparență și interacțiune continuă între aceste instituții (politică sau civilă).
Înțelegerea acestor mecanisme pe care le-am menționat anterior reprezintă unui dintre scopurile realizării acestui studiu, importanța acestuia s-a evidențiat ăn contextul aderării României la acest for european. Consacrarea respectării drepturilor omului și asigurarea acestora la nivel intern nu este suficientă fiind necesară dezvoltarea sub acest aspect a unei complementarități atăt institușionale cât și conceptuale între sistemul de drept românesc și sistemul comunitar.
Uniunii Europene i-au fost încredințate din ce în ce mai multe competențe fiind, prin urmare, „constituționalizată”.
Protecția internaționala a drepturilor fundamentale ale omului ramane, după părerea mea o problemă de actualitate. După cum am menționat deseori în cuprinsul acestei lucrari scopul acesteia se regăsește atât în cadrul politicii externe cât și la nivelul intern, aflandu-se intr-o continuâ schimbare catre perfecționare a impunerii sale în cadrul acestor relații internaționale.
CAPITOLUL II
TRANSPUNEREA PREVEDERILOR CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI IN CONSTITUȚIILE STATELOR EUROPENE
2.1. Definiția și caracterizarea conceptului de drepturi ale omului
Drepturile omului reprezintă unul dintre conceptele fondatoare și de asemenea fundamentale ale discursurilor economico-sociale, politice și de ce nu, chiar și juridice. La nivel internațional respectiv european principalele standarde politice le reprezintă respectarea Drepturilor Omului, acestea fiind expres formulate de Consiliu European de la Copenhaga, Danemarca din 1993. Uniunea Europeana practică în relațiile sale economico-politice cu statele în curs de dezvoltare o clauză de condiționalitate, acesta învederând respectarea acestor drepturi ale omului de către statele membre Uniunii Europene cărora le acordă sprijin pentru dezvoltare și asistență pentru ducerea acesteia la îndeplinire.
Comitetul pentru Drepturile Omului, este unul dintre organismele specializate ale Națiunilor Unite care monitorizează la nivel internațional respectarea Drepturilor Omului. Acestea sunt monitorizate și de către organizații non-guvernamentale precum și (Human Rights Watch). Aceste rapoarte de monitorizare au fost înființate cu scopul de a înceta încălcarea Drepturilor Omului și de a oferi oportunitatea cetățenilor de a le valorifica în condițiile unui tratament nediscriminatoriu.
O definiție clara și concisă a Drepturilor Omului ar fi greu de ales deoarece în literatura de specialitate există sute de definiții. Însă putem conchide la faptul că ele reprezintă sau mai bine spus reflectă valorile politice culturare si sociale, deorece problematica Drepturilor Omului a fost temeiul pe baza căruia aceste drepturi ale omului au fost edictate.
Drepturile Omului , în opinia lui Richard Rorty, reprezentau unicul sau principalul mod de evitare a umilinței și suferinței furnizând standardele minime de tolerare și demnitate intr-o lume globalizată.
Există și autori care vorbesc de „moartea drepturilor omului” (C.Douzinas) sau de limitarea lor „necesară” după septembrie 2001. Unul dintre mesajele lui B.Barber (din lucrarea Jihadul versus McWorld, Humanitas, 2003) pledează pentru restrângerea drepturilor civile și politice, garantate de democrațiile occidentale în toată modernitatea, din rațiuni de siguranță și securitate ale statelor și comunităților.
Declarația Americană a Independenței din 1776 și Declarația Drepturilor Dmului și Cetațeanului din 1979. Au vizat schimbări fundamentale de natură politică socială sau patriarhală. Ideea acestor declarații era acela al fraternității si egalității convingând astfel oamenii că sunt înzestrați cu drepturi egale care nu pot fi înstrainate (inalienabile) .
În mod treptat datorită și odată depașite limitele care au fost atât de doctrina cât și de principiile tradiționale, din dreptul internațional (public) s-a realizat generalizarea reglementărilor în materia dreptului omului, concret atât statelor, în calitate de entități suverane unde le-au fost recunoscute competența exclusivă în promovarea materiei drepturilor omului cât și prin tradiție.
Împreuna cu sușinerea acordată de doctrină avem exemple precum:
a fost interzisă sclavia;
interzicerea tratamentului umanitar al prizonierilor de război dar și standardelor minime cu trimitere la un regim juridic referitor străinilor etc.
Conveția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertășilor Fundamentale a fost marcată de ruptura cu această tradiție. Conform primului tratat în materia drepturilor omului prevăzute în art.34 și 35 au reglementat procedura unor cereri individuale care oferă unor persoane fizice să aduca la o încunoștiințare Curtea Europeană a Drepturilor Omului dacă susțin că sunt victime ale încălcării de către una din parțile contractante, a drepturilor consacrate de Conveție sau protocoalele sale. Persoana fizică obține calitatea de subiect de drept internașional si poate fi situată pe poziții egale cu statul în relațiile internaționale odată, cu intrarea în viguare a convenției.
Desigur că din momentul acela statele nu s-au mai putut preleva de principiul neamestecului în treburile interrne pentru ca cetățenii să fie tratați în mod discrețional. Astfel Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice a întărit această poziție a persoanei fizice.
Louis Lenkin a formulat definiția de lucru în sistemul Națiunilor Unite. Beneficiile stabilite conform valorilor contemporane, libertăți, imunități, reprezintă Drepturile Omului, unde orice fiintă umană este indreptățita să ceara ce la societatea în care traiește.
Drepturile Omului precum imunitățile și libertățile menționate în definiție fac referire la protecția împotriva intervenției autorităților publice aflate în sfera privată (întreaga sferă a drepturilor civile și drepturilor de a face). Totodată presupun garanții acțiunii pozitive a statului cu scopul realizării unor drepturi atât de natură economică, socială cât și culturală.Libertățile și imunitățile protejează întraga sferă sferă a drepturilor negative și pozitive.
În al doilea rînd, definiția lui Lenkin subliniază că baza acestor drepturi se regăsește în valorile contemporane acceptate de întraga comunitate internațională, fără nici o discriminare între diferite civilizații sau culturi, ori privilegii ale "națiunilor civilizate" (așa cum prevedeau Declarațiile din sec.18 și 19).
Definiția evidențiază în al treilea rând faptul că orice ființă umană în virtutea unei calități, prin naștere, deține particularitatea dreptului de fi a reprezentată într-o clasă de drepturi subiective.Doctrinele drepturilor omului stabilesc astfel o echivalență între a avea drepturile omului și a fi uman:
Donnely susține faptul că înafara valorificării Drepturilor Omului, persoana devine alienată față de natura sa. Deci Drepturile Omului sunt inalienabile, nu doar în sensul că unei persoane nu i se poate refuza satisfacerea acestor drepturi dar și în sensul că pierderea acestor (drepturi) este imposibilă deoarece nu se paote trai ca fiintă umană în același timp aceste drepturi nu se pot pierde.
În strînsă legătură cu dimensiunea axiologică, conform definiției posibilitatea deținătorilor drepturilor omului unde pretind a fi respectate îi este, corespunsă atât o obligație de abstențiune din partea autorităților publice a statului (neputând interveni, de exemplu în viața particulară a persoanei de a-i respecta libertatea, opiniile religioase, convingerile, etc), cât obligația de a lua anumite măsuri pentru a putea fi valorificate drepturile respective (cele pozitive). Ambele situații reprezentând o obligație legală.
Definiția precizează, de asemenea, că aceste pretenții sunt adresate societății. Ea are în vedere faptul că orice violare a drepturilor omului, de către diferite grupuri sau indivizi, trebuie respinsă de către stat.
2.1.3 Probleme actuale ale drepturilor omului
Au fost reglementate drepturile specifice (culturale, politice, civile, economice sociale, etc.), drepturile unor persoane cara fac parte din anumite categorii speciale (emigranți, refugiați, etc.) dar și drepturile persoanelor care fac parte din anumite colectivități (minoritațile etnice, religioase, lingvistice), prin convenții diferite, prin pacte adoptate de Națiunile Unite, dar și prin organismele sale de specializare precum (UNESCO, OIM).
Preblema Drepturilor Omului în timp a devenit o importantă preocupare și activitate ale ONU, acesta fiind numitorul comun al acțiunilor interprinse dar și al măsurilor adoptate. A fost observat un proces de contextualizare acesta fiind paralel cu procesul universal a drepturilor omului, de transformare a unor standarde internționale globale.
Mutațiile reflectate din procesele de fragmentare și globalizare, reglementările a drepturilor omului au devenit concret-contextuale acestea facând referire ca de exemplu la situația copiilor aflați in conflicte armate, la vanzarea de copii prin adopții internaționale, la vărsta minimă pentru consimtământul la casătorie, etc. De asemenea, unele documente în materie, fac referiri exprese la discriminarea pozitivă, asigurînd pe această cale o protecție reală și efectivă a unor persoane ce aparțin de regulă unor grupuri marginalizate, vulnerabile – femei, copii, minorități etnice, etc. De exemplu, în Comentariul General asupra art.27 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice – referitor la dreptul minorităților etnice de a-și conserva identitatea culturală- Comitetul pentru Drepturile Omului a precizat faptul că folosința drepturilor presupune măsurile legale de protecție dar și asigurarea participării efectivă a comunităților minoritare în luarea deciziilor care îi privesc direct.De asemenea, un alt exemplu ilustrativ pentru discriminarea pozitivă îl reprezintă art.4 din Convenția referitoare la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii.
Ceea ce dorim să observăm prin aceste precizări și exemple este că procesul de universalizare a Drepturilor Omului nu a însemnat în exclusivitate, promovarea unor valori și standarde occidentale. P.Alston observa pertinent în acest sens că „în ultima vreme, comunitatea internațională a devenit mai inventivă în promovarea și implementarea Drepturilor Omului, care sunt mai puțin occidentale, mai diverse și mult mai bine concepute astfel încît să întîlnească tradițiile și culturile locale” Contextualizarea Drepturilor Omului nu înseamnă, remarca același autor, sub nici o formă, renunțarea la standarde. Unele reglementări în domeniul Drepturilor Omului au reprezentat un răspuns direct la „încălcările grave și persistente”, din diferite zone și culturi ale globului. Poate unul dintre cele mai ilustrative exemple în speță îl reprezintă Convenția cu privire la Drepturile Copilului.
Pe fondul acestor procese și tendințe ar trebui percepută, după părerea noastră, dezbaterea și confruntările legate de relația universalism vs. relativism cultural în implementarea Drepturilor Omului.
2.1.4 Relativismul standardele internaționale și culturale în Drepturilor Omului
Dezbaterea referitoare la relativismul cultural al Drepturilor Omului a fost lansată din mai multe direcții. După unii autori, una dintre ele s-ar regăsi în studiile și cercetările comunitariene care, cu anumite accente și nuanțe, „pledează pentru apărarea unui anume lmod, de viață, idealizat, împotriva individualismului și alienării pe care liberalismul drepturilor omului încearcă să-l impună”. O asemenea poziția este uneori catalogată în literatură drept "absolutism cultural" deoarece apreciază cultura unei societăți drept valoare etică supremă. Între alte argumente, aceast punct de vedere consideră că „Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată în 1948 a fost profund influențată de gîndirea Occidentală încît nu are nici o relevanță pentru societățile non-occidentale; drepturile omului sunt valori etnocentrice ale societăților occidentale” – consideră Alison Dundnes Renteln.
O altă direcție care a adus în discuție relația dintre universalitatea drepturilor omului și contextul cultural vine dinspre țările asiatice. Abdullahi An-Na'im considera că standardele internaționale ale drepturilor omului ar putea fi mai ușor respectate dacă ar reflecta tradiția culturală a grupurilor și comunităților. După un alt cunoscut autor – Bilahari Kausikan – în discuția asupra universalității Drepturilor Omului. În sprijinul acestei poziții Kausikan menționează concluziile unui studiu realizat de David Hitchock, fost funcționar la Agenția Ameriacnă de Informații (USIA). Analiza întreprinsă evidenția că există diferențe semnificative între valorile societăților asiatice și cele occidentale. Între valorile dominante în societățile asiatice Hitchock identifica: cinstea, auto-disciplina și ordinea. După concluziile aceluiași studiu, americanii sunt mult mai preocupați de realizarea personală, de ajutorarea celorlalți și de libertatea personală. În consecință, motivează B.Kausikan, „n-ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că societățile asiatice și occidentale înțeleg în mod diferit drepturile omului și democrația”. (Kausikan, 1997, p.11).
Disputa universalism-relativism în promovarea drepturilor omului s-a manifestat, în special în ultima decadă, și sub forma reacțiilor critice ale „mișcărilor feministe”. Criticile au fost adresate în egală măsură universalismului cît și relativismului în abordarea drepturilor omului. Perspectivei universaliste i s-a reproșat că încearcă să impună valori și standarde caracteristice femeii occidentale, neglijînd varietatea tradițiilor și condițiilor culturale în care trăiesc femeile în special în Asia și Africa.
De exemplu guvernele musulmane au condamnat ceea ce au considerat ca fiind normele occidentale impuse unde este promovată libertatea si autonomia sexuală.
Un alt punct de vedere apreciază că în evaluarea relației și controversei universalism – relativism în implementarea Drepturilor Omului ar trebui să abandonăm perspectiva filosofiei morale și politice în favoarea unei abordări sociologice, istoric orientată, fundamentată pe analiza macro-comparativă. Perspectiva sociologică re-definește această relație, o transformă dintr-o opoziție polară într-un continuum care pare mai plauzibil în contextul actual marcat de plurtalism și de globalizare. Variate studii și cercetări sociologice recente au evidențiat că nu există valori universale, transistorice. Această constatare este frecvent utilizată în cadrul discursului postmodern articulat în jurul pluralismului socio-cultural ce caracterizează lumea contemporană. Există doar un număr redus de valori care sunt într-adevăr universale sau quasi-universale. Între acestea, mai des, sociologii și antropologii menționează sistemul relațiilor de rudenie și altruismul matern față de copii. Pe de altă parte, imaginea promovată de relativismul cultural, a societăților și comunităților autarhe, auto-suficiente, care ar putea exista înafara oricăror relații cu altele este strict ipotetică, întemeiată pe o lume care nu există. Ernest Gellner sublinia, cu ceva timp în urmă, această slăbiciune a relativismului cultural. O lume total compartimentată, în care valorile nu se răspîndesc de la o comunitate la alta, prin intermediul comerțului, al războiului, migrațiilor, etc., nu numai că nu a existat vreodată dar este exact opusul realității la care asistăm astăzi. Interdependențele generate de globalizare, cu toate consecințele sale, pune sub semnul întrebării poziția relativismul cultural.
„Religiile universale în sfera vieții culturale, sistemul statelor-națiune și tendința mai recentă de democratizare globală în sfera politică, migrația masivă a capitalului în
producția internațională și în sfera economică – toate acestea, precum și tehnologiile de care sunt legate, au condus la o realitate care este exact opusul societății auto-suficiente, izolate cultural” – susține cunoscutul sociolog britanic, N.Mouzelis.
În condițiile schimbate ale lumii de azi, se crează premisele răspândirii treptate și acceptării graduale a valorilor centrale ale modernității tîrzii: productivitatea în sfera economică, democrația în ce politică, solidaritatea în viața socială, autonomia și auto-realizarea în sfera culturală. Aceste valori nu sunt transistorice sau univesale în sensul rațiunii kantiene sau al idealismului platonian. Generalitatea lor este mai de grabă una practică, ce decurge din utilizarea lor de către un număr din ce în ce mai mare de oameni, grupuri și comunități care trăiesc în cele mai diferite colțuri ale globului, într-o realitate post-tradițională. Datorită globalizării acestor valori, a transformării lor în moduri de viață la nivelul celor mai diferite comunități este posibil, crede N.Mouzelis, După alți autori abandonarea marii narațiuni a modernității, și, odată cu ea, a raționalității și universalității transistorice pe care se întemeia dreptul, va avea efecte esențiale și asupra modului în care privim ordinea juridică internațională.
Din persepectiva neo-pragmatismului, de exemplu, dreptul internațional -din care fac parte și drepturile omului- va fi tratat nu ca „un sistem rațional, închis ci ca un act creator de rezolvare de probleme în condiții istorice contingente.(…) În consecință, din punct de vedere pragmatic, la problema funadamentului validității dreptului internațional nu se mai poate răspunde prin recurs la obiectivarea normelor și la ideea validității universale. Dreptul internațional ar trebui înțeles ca un complex de practici care urmăresc să convingă subiectele de drept internațional să-și extindă obligațiile la alții astfel încît să construiască o comunitate integrativă.”
2.1.5.)Tipologii ale drepturilor omului.
O tipologie a drepturilor din Cartă ar cuprinde, după J.Donnelly, cinci mari categorii
drepturi personale și la subzistență ( care asigură o minimă protecție a vieții și demnității persoanei);
drepturi juridice ( protejează individul în relația cu statul);
drepturi civile, sociale și culturale (asigură integrarea activă a individului în societate);
drepturi economice ( care asigură un control asupra naturii și condițiilor în care se desfășoară munca);
drepturi politice (care asigură persoanei posibilitatea de a influența normele și structurile societății).
O tipologie mai complexă rezultă din analiza celor două Pacte. În cadrul Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, individul, ca entitate fizică și morală, este protejat prin garantarea : dreptului la viață (art.6, par.1), dreptul de a nu fi supus sclaviei și servituții (art.8, par.1și 2), dreptul individului de a i se recunoaște personalitatea juridică (art.16), dreptul la viață privată, onoare și reputație (art.17), libertatea de a adopta orice credință religioasă (art.18, par.1 și 2), protecția familiei (art.23) și a copiilor (art.24).
Libertățile personale care protejează poziția individului în societate reprezintă o altă categorie de garanții. În cadrul acestui grup, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice prevede: dreptul la libertate și securitate personală (art.9), libertatea de mișcare (art.12), dreptul străinilor de a nu fi expluzați (art.13), libertatea de exprimare a credinței religioase (art.18, par.3 și 4), libertatea de opinie și expresie (art.19) și limitarea ei doar de interdicția propagandei pentru război și discriminare (art.20), etc
Drepturile politice sunt de asemenea garantate de articolul 25 din Convenție. Lor li se adaugă libertatea de asociere (art.22) și de întrunire pașnică (art.21).
Dacă individul este răspunzător pentru comiterea unei infracțiuni sau de
încălcarea ordinii publice el v-a fi prtejat un exercițiu abuziv al puterii publice.
De asemenea, Pactul a prevăzut drepturi și principii precum:
egalitatea în fata legii;
dreptul ca litigiul să fie analizat de o instanța competentă;
reguli cu privire la tratamentul indivizilor care au de ispașit o pedeapsă privată de libertate;
dreptul indivizilor de anu fi supuși unor tratamente rele,crude, a unor pedepse.
Așadar este inclusă și o prevedere specială in ceea ce privește pedeapsa cu moartea.
Garanțiile generale în ceea ce privește tratamentul egal si interzicerea discriminării precum și drepturile egale dintre femei și bărbați au fost instituite de pactul internațional privind la Drepturile Civile și Politice. Acesta a prevăzut protecția identității culturale religioase și lingvistice a minorităților etnice (art.27).
Cel de al doilea Pact cuprinde trei categorii de drepturi menționate chiar în titlul său: drepturi economice, sociale și culturale. Drepturile economice reglementează : dreptul la muncă (art.6), la condiții de muncă decente și la un salariu echitabil (art.7), dreptul de a înființa și asocia în sindicate (art.8), dreptul la securitate socială (art.9).
Drepturile sociale au în vedere : protecția familiei (art.10), drepturi speciale referitoare la asistența socială a mamelor (art.10, par.2) și copiilor (art.10, para.3), dreptul la un standard decent de viață ce include hrana, îmbrăcămintea și locuința (art.11), dreptul la sănătate (art.12), la îmbunătățirea igienei mediului (art.12, par.2, lit.b) și la profilaxia maladiilor epidemice și profesionale (art.12, par.2, litc), etc.
O categorie distinctă este aceea a drepturilor culturale. Între acestea Pactul reglementează : dreptul la educație (art.13 și 14), dreptul de a participa activ la viața culturală precum și de a beneficia de progresul științific și aplicațiile sale (art.15, par.1, lit.a și b). Convenția prevede, în articolul 13, că organizarea sistemului școlar nu este dreptul exclusiv al statului, părinții putând opta pentru „instituții de învățământ, altele decât cele ale autorității publice, dar conforme cu normele minimale prescrise sau aprobate de stat în materie de educație” (art. 13, par.3)..
Principiile Declarației Universale au fost, de asemenea, dezvoltate în alte tratate internaționale. Dintre acestea, un rol esențial în protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale îl au :
Convenția Internațională asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare Rasială ( adoptată în 1965; intrată în vigoare în 1969);
Convenția asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeii
(adoptată în 1979, intrată în vigoare în 1981);
Convenția împotriva Torturii și altor Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane sau Degradante (adoptată în 1984, intrată în vigoare în 1987),
Convenția asupra Drepturilor Copilului(adoptată în 1989, intrată în vigoare 1990).
2.1.6. TRATATELE CADRU ALE NAȚIUNILOR UNITE ÎN MATERIA DREPTURILOR OMULUI
PACTUL INTERNAȚIONAL CU
PRIVIRE LA DREPTURILE
ECONOMICE SOCIALE ȘI
CULTURALE
2.1.7 Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului
Aceasta mai era cunoscută și sub numele de C.E.D.O. ea reprezintă un catalog a drepturilor fundamentale ale Consiliului Europei.
Importanța Convenției
Cea care a stabilit pentru țările parte un control al drepturilor omului. Având o procedură complexă este formată din două instanțe:
O primă instanța este Comisia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta este alcătuită dintr-un numar egal de juriști cu cel al statelor care au ratificat Conveția. Această instanță poate fi sesizată prin două moduri: prin statele membre unde este denunțată nerespectarea deciziilor aparținând convenției fie prin reclamașie individuală.
În privința admiterii recursurilor cea care i-a hotărâri este Comisia. Deasemenea poate împreună cu celelalte părși să caute o rezolvare amiabilă în caz contrar aceasta va redacta către Comitentul de Miniștri
Cea dea doua instanță este Curtea Europeană a Drepturilor Omului, alcatuită de avocați în număr identic cu cel al statelor membre. Desigur că aceasta, se poate sesiza timp de trei luni de la transmiterea raportului. Asadar competența contencioasă a Curții nu se poate exercita decât statelor care au acceptat-o ca fiind obligatorie de drept, asfel sentințele vor fi date de Curtea. Dacă Curtea nu va fi sesizată dreptul de a decide asupra violării convocate îi revine Comitentului de Miniștri.
2.1.8 Conventie pentru apararea drepturilor omului si a libertaților fundamentale.
Guvernele semnatare ale Consiliului Europei au luat în considerarea declarația Universală a Drepturilor Omului unde a crezut că în această Declarație se va urmări aplicarea efectivă, universală a drepturilor pe care ea le enunță. Scopul Consiliului Europei era realizarea unei uniuni între membrii săi. Pentru atingerea acestui scop era necesar apărarea și dezvoltarea drepturilor fundamentale dar și a libertăților. Temelia justișiei și a păcii în lume o reprezintă libertățile fundamentale, care se bazează pe un regim politic democratic dar și pe o concepție, respect comun al drepturilor omului. Din acestea reese decizii în calitatea lor de guverne ale statelor membre un patrimoniu comun de tradiții respectarea libertaților se iau masuri care asigură garantarea colectivă, a unor drepturi prevazute în declarația universală. Asadar acestea au convenit asupra celor ce urmează în următoarele articole:
Art. 1.
Înaltele parți contractante recunosc oricarei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertațile definite în titlul I al prezentei convenții.
Art. 2.
1. Dreptul de viață al orcărui individ este protejat de lege. Decesul nu poate fi cauzat în mod intenționat decât dacă există o executare a sentinței capitale, aceasta fiind pronunțată de un tribunal doar dacă infracțiunea comisă va fi sancționată cu această pedeapsa prin lege.
2. Decesul nu este considerat ca fiind cauzat prin încălcarea acestui articol, în caz că a rezultat dintr-o recurgerea la forța necesară.
Art 3.
Nici un individ nu poate fi supus la tratamente inumane ori degradante , torturi, și nici la pedepse crude
Art. 4.
Nici un individ nu poate fi ținut in condiții de aservire sau în sclavie
Nici un individ nu poate fi forțat să execute o muncă obligatorie
Munca obligatorie sau forțată nu este prezentă în urmatoarele articole.
munca impusă unui individ aflat în detenție in condișiile prevazute în art.5 (cea aflată libertate condiționată);
Serviciu cu caracter militar;
Serviciu care a fost impus în situațile de calamități, criză, amenintând bunăstarea sau viața comunității;
Orice munca, serviciu care fac parte din obligațiile civile normale;
CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ PRIVIND DREPTUL LA VIAȚĂ ÎN CONSTITUȚIILE EUROPENE
Definiția dreptului la viață
În primul rând , dreptul la viața este definit ca fiind un drept fundamental al omului, importanța sa a depășit sfera interesului personal. Acest drept a căpătat o dimensiune socială, garantarea sa a fost necesară prin tratatele dar și prin Convențiile fundamentale. Cel mai important moment îl constituie protecția dreptului la viață, acest aspect atrage numeroase controverse în legislații încriminarea sau nu a faptei de avort.
Protejarea dreptului la viață constituie o necesitate dar totodată un imperativ deoarece, este un atribut de identificarea a individului, dreptul la viața, viața umană ca valoare socială este ocrotită in interesul intregei societăți de către dreptul obiectiv, ea se arată prin normele de drept ca fiind un drept absolut al individului. Acest drept se identifică ca unul care este opozabil erga omnes. Apărarea dreptului la viață este consacrată asa cum am mai spus prin normele internaționale dar și prin cele interne, importanța pe care acest drept o are prezintă interes pentru intreaga societate nu doar pentru ea.
O prevedere a DUDO stipulează că „orice ființă are dreptul la viață la libertate și la securitatea sa”, aceasta regasindu-se in alin 3 a respectivei convenții. Completând semnificația acestei prevederi aceasta mai menționează că „dreptul la viață al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat decât în executarea unei sentințe capitale prnunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege”.
Constituția României cuprinde și ea de asemenea în art. 22 faptul că dreptul la viață dar și dreptul la integritate fizică si psihică ale persoanei sunt garantate, să nu uităm faptul că legislația noastra cuprindea pedeapsa cu moartea, dar din fericire aceasta a fost abrogată, interzicându-se cazul executării unei sentințe capitale.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului dorește să asigure o protecție deosebită dreptului la viață prin impunerea statelor membre de a-și asuma obligația luării tuturor măsurilor necesare pentru ducerea acestora la îndeplinire, această obligație incluzând circumstanțe bine conturate și o obligație a autorităților de a lua măsurile preventive pentru protejarea vieții individului, în cazul în care aceasta este amenințată de către un alt individ.
Infracțiunile contra vieții sunt considerate de către capitolul 1 al codului penal în vigoare intitulat „omuciderea” ca fiind următoarele fapte:
Omorul;
Omorul deosebit de grav;
Omorul calificat;
Pruncuciderea;
Uciderea din culpa;
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Dreptul la viață se bucură de protecție deplină penală din momentul nașterii individului ,având in vedere că în legislația noastră este încriminată doar fapta de provocare ilegală a avortului.
Momentul de la care fapta ilegală de suprimare a vieții se încadrează in infracțiunea de omor ,iar în acest moment mamei i se conferă dreptul de a renunța la viața copilului prin avort.De altfel ,prevederile convenției nu recunosc și nu garantează fătului dreptul la viață absolut fiindcă viața acestuia este intim strans legată de viața femeiei(mamei) neavându-se astfel în vedere viața separată a acestora.
Momentul în care activiatea cerebrală a individului a încetat este considerat momentul de final al vieții acestuia,acesta reprezentând momentul care delimitează acțiunea infracțiunea de profanare de cadavre de infracțiunea de omor .
Infracțiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii ,constituie o fapta care reprezintă tot o infracțiune de omor și nu poate fii caracterizată ca o formă de participație la sinucidere. Menționez că prezentul cod penal nu prevede sinuciderea ca fiind o infracțiune.
Eutanasia, consider că reprezintă o problemă atât gravă cât și foarte discutată și întâlnită în ultimul timp.Aceasta decurge din necesitatea protecției dreptului la viață ,având în vedere ca aceasta în unele țării nu este supusa sancțiunii penale (Olanda ) ,iar în unele țării aceasta este chiar amănunțit reglementată( Australia).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate să accepte faptul existenței sau mai bine spus coexistenței a două drepuri și anume: dreptul la moarte și dreptul la viață. Dacă dreptul la viață există în reglementările acesteia, dreptul la moarte nu este permis nici cu acordul individului care și-ar dori asta și nici cu acordul altei persoanei neavând prin urmare,nici sprijinul autorității publice.
Legea penală nu apără dreptul calității vieții, dar apără dreptul la viață ca valoare socială, eutanasia neavând o justificare legală indiferent de condițiile de trai ale persoanelor care își doresc suprimarea vieții sale .
În concluzie, deținătorul instrumentelor prin care dreptul la viață se bucură de o protecție efectivă este Statul ,obligațiile lui cuprind nu numai luarea măsurilor specifice pentru protejarea vieții ci și adoptarea unor noi legislații în materi.
3.2 Constituția Franței
Actuala Constituție a Franței a fost adoptată la data de 4 octombrie 1958, și a fost amendată de 17 ori, cel mai recent la data de 28 martie 2003. Este numită în mod tipic Constituția celei de a cincea Republici și a înlocuit constituția celei de a patra republici datând din 27 octombrie 1946. Charles de Gaulle a fost principalul instigator iar redactarea a căzut în sarcina lui Michel Debré.
Poporul francez își proclamă solemn ataș amentul față de Drepturile omului și de principiile suveranității naționale, așa cum au fost ele definite de Declarația din 1789, confirmată și completată de preambulul Constituției din 1946, precum și față de drepturile și îndatoririle definite în Carta mediului înconjurător din 2004.
În virtutea acestor principii și a celui privind libera determinare a popoarelor, Republica le oferă teritoriilor de peste mări, care își manifestă voința de a adera la principiile respective, instituții noi, întemeiate pe idealul comun de libertate, egalitate și fraternitate și concepute în vederea unei evoluții democratice.
Franța este o Republică indivizibilă, laică, democratică și socială. Ea asigură egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fără deosebire de origine, de rasă sau de religie. Ea respectă toate credințele. Organizarea sa este descentralizată.
Legea favorizează accesul egal al femeilor și bărbaților la mandatele electorale și la funcțiile elective, precum și la responsabilitățile profesionale și sociale.
Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunare Națională, considerând că necunoașterea, uitarea sau nesocotirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale relelor publice și ale corupției guvernelor, au hotărât să expun ă, într-o declarație solemnă, drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului, pentru ca această declarație, prezentată constant tuturor Membrilor corpului social, să le amintească necontenit care le sunt drepturile și îndatoririle; pentru ca actele puterii legiuitoare și ale celei executive, ce pot fi oricând raportate la scopul oricărei instituții politice, să fie mai respectate; pentru ca reclamațiile cetățenilor, întemeiate de acum pe niște principii simple și de netăgăduit, să tindă întotdeauna la menținerea Constituției și a fericirii tuturor.
În consecință, Adunarea Națională recunoaș te și declară, în prezența și sub auspiciile ființei supreme, următoarele drepturi ale omului și ale cetățeanului.
Art1.Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu se pot baza decât pe utilitatea obștească.
Art2.Scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la opresiune.
Art3.Națiunea este sursa esențială a principiului oricărei suveranități. Nicio grupare, niciun individ nu poate exercita vreo autoritate care să nu emane în mod expres de la ea.
Art4.Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia: astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât acelea care asigură celorlalți membri ai societății beneficierea de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege.
Art5.Legea nu are dreptul să interzică decât acțiunile vătămătoare societ ății. Tot ceea ce nu este interzis de lege nu poate fi împiedicat și nimeni nu poate fi constrâns a face ceea ce nu dictează legea.
Art6.Legea este expresia voinței generale. To ți cetățenii au dreptul să contribuie, personal sau prin reprezentanții lor, la alcătuirea ei. Legea trebuie să fie aceeași pentru to ți, fie că apără, fie că pedepsește. To ți cetățenii fiind egali în fața legii, au acces egal la orice demnit ăți, posturi sau locuri de muncă publice, după capacitățile lor și fără altă deosebire în afară de virtuțile și talentele lor.
Art7.Nimeni nu poate fi acuzat, arestat și nici deținut decât în cazurile stabilite de lege și după formele prescrise de ea. Cei care solicită, dau, execută sau cer s ă se execute ordine arbitrare trebuie pedepsiți; dar orice cetățean chemat sau sesizat în baza legii trebuie să se supună imediat: dacă opune rezistentă, el se face vinovat.
Art8.Legea nu trebuie să stabilească decât pedepse strict și evident necesare și nimeni nu poate fi pedepsit decât în baza unei legi întocmite și promulgate anterior delictului și aplicate legal.
Art9.Dat fiind că orice om este presupus nevinovat, până când a fost declarat vinovat, dacă se consideră că este indispensabil să fie arestat, orice act de constrângere în afara celor necesare pentru reținerea lui trebuie să fie aspru pedepsit de lege.
Art10.Nimeni nu poate fi cercetat pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege.
Art11Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului: orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie și să tipărească liber, în
afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți.
Art12Garantarea drepturilor omului și ale cetățeanului necesită o forță publică: această forță este, deci, instituită în avantajul tuturor și nu în folosul personal al acelora cărora le este încredințată.
Art13Pentru întreținerea forței publice și pentru cheltuielile de administrare este indispensabilă o contribuție comună: aceasta trebuie suportată în mod egal de toți cetățenii, proporțional cu veniturile lor.
Art14.Toți cetățenii au dreptul să constate ei înșiși sau prin reprezentanții lor necesitatea contribuției publice, să o accepte în mod liber, să urmărească destinația care i se dă, să îi determine cuantumul, bazele, perceperea și durata.
Art15.Societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui funcționar public pentru modul în care își îndeplinește funcția.
Art16Orice Societate în care nu se asigură garantarea drepturilor și nu se stabilește separarea puterilor, este lipsită de constituție.
Art17Proprietatea fiind un drept inviolabil ș i sacru, nimeni nu poate fi privat de ea, decât în cazurile în care necesitatea publică, legal constatată, impune în mod evident acest lucru și cu condiția unei juste despăgubiri prealabile.
3.3 Constituția Italiei
Constituția Italiei, a intrat în vigoarela data de 1 ianuarie 1948 fiind aprobată de către Adunarea Costituantă. De asemenea, este considerată ca fiind legea fundamentală în statul italian. Aceasta reprezintă o republică democratică parlamentară.
Ea a fost adoptată pentru a face imposibil un regim dictatorial de orice tip. Cum de altfel, se știe destul de bine, Italia este un stat suveran, suveraneitatea acestuia revenind popourului, care o exercită în limitele și sub formele prevăzute de lege. Ea este recunoscută de asemenea ca fiind o republică democratică fundamentată pe muncă. Astfel, îi sunt garantate și recunoscute drepturile inviolabile precum:
rasă;
limbă;
religie;
egalitate socială;
demnitatea cetățenilor;
condiții personale și sociale;
opinii politice.
Cetațenilor le revine datoria de a contribui la progresul spiritual și material al societății. Italia este o republică indivizibilă care recunoște și promovează autonomia locală. Biserica Catolică și Statul sunt, independente și suverane, iar raporturile lor sunt reglementate de Pactele de la Laterano în anul 1929. S-a demonstrat faptul că ordinea juridică italiană respectă normele de drept internațional general recunoscute. Parlamentul Italiei este format din două organisme după cum prevede Articolul 55 al Constituției care stabilește că : Camera Deputaților și Senatul, cărora le sunt atribuite aceleași puteri în virtutea principiului bicamerismului paritar dorit de către membrii adunării constituante și ai căror membrii sunt aleși o dată la 5 ani. În continuarea acestei teme urmează să vă prezint principalele funcții ale Parlamentului și anume:
funcția legislativă, exercitată de cele două Camere;
poate să confere sau să revoce prin vot de încredere Guvernul (conform articolului 94 din Constituție);
control al executivului;
revizuirea Constituției.
Curtea Constituțională ia naștere în 1956 având rolul de a verifica constituționalitatea legilor din statul italian, rolul său fiind reglementat prin lege, în articolele 134-137 din Constituție. Per a contrario, Curtea Constituțională judecă: „controversele legate de legitimitatea constituțională a legilor și a actelor ce au forță de lege ale statului, nerespectarea lor atragând forța coercitivă a acestuia și regiunilor, conflictele de atribuire a puterilor în stat și a celor dintre stat și regiuni și a celor între regiuni, acuzațiile aduse împotriva Președintelui Republicii, în baza Constituției”, precum și actele de înaltă trădare și de atentare la Constituție. Prima ședință publică a Curții a avut loc la 23 aprilie 1956, aceasta fiind prezidată de primul președinte al Curții, Enrico de Nicola.
Vreau să menționez fapul că Curtea Constituțională este formată din 15 judecători, conform articolului 135 din Constituție, numiți, după cum urmează: o treime este aleasă de către Șeful de Stat, o treime de către Parlamentul în ședință comună și o altă treime de către suprema magistratură, aceștia fiind nominalizați pe 9 ani. Aceștia aleg dintre ei un Președinte, care rămâne în funcție pentru 3 ani, cu posibilitatea, desigur, de realegere. Președinția Curții Constituționale este considerată a patra funcție în stat, iar membri Curții beneficiază de imunitate politică și penală.
Cel mai important rol al Curții este să judece litigiile legate de legitimitatea constituțională a legilor și a actelor ce au forță de lege ale statului și regiunilor. Judecarea regulamentelor nu intră în sfera de activitate a Curții. Mai exact, Curtea Constituțională trebuie să stabilească dacă actele legislative au fost constituite respectând cerințele din Constituție și dacă conținutul lor este în conformitate cu principiile constituționale.
3.4 Constituția României
Constituția României prezintă legea fundamentală a statului român care reglementează principiile generale de organizare a statului, drepturile, îndatoririle și libertățile fundamentale ale cetățenilor și autoritățile publice fundamentale.
Constituția a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a Constituției României, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, lege intrată în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României. Prezenta constituție a României fiind adoptată în ședința Adunării Constituante din data de 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.
Potrivit articolului 150 din Constituție, revizuirea Constituției poate fi inițiată doar de către președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot. Aceasta mai prevede faptul că cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.
Hotărârea Curtii Constitutionale are un rol decisiv în acest demers. Aceasta se va pronunța în termen de 10 zile de la sesizare asupra propunerii de revizuire și în termen de 60 de zile în cazul în care este vorba de o initiațivă a poporului. Curtea Constituțională poate da un aviz pozitiv, caz în care procedura de legiferare va începe în Camera Parlamentului sesizată, sau poate da un aviz negativ, ceea ce înseamnă că procedura de revizuire este neconstituțională, caz în care întreaga procedură este oprită, demersul începând de la zero.
Hotărârea Curții Constituționale va fi publicată în Monitorul Oficial. Proiectul de revizuire a constituției adoptat în parlament a fost supus unui referendum pe 18 și 19 octombrie 2003. Menționez faptul că noua constituție a intrat în vigoare pe 29 octombrie 2003.
Implicarea populației în inițiativa de revizuire a constituției are ca scop asigurarea legitimității acestui demers. Astfel, corpul electoral are un rol hotărâtor în inițierea acestei proceduri. Potrivit articolului 146 litera a din Constituție: Curtea Constituțională se pronunță din oficiu asupra inițiativei de revizuire a Constituției. După intrunirea acestor condiții are loc un control de constituționalitate în ceea ce privește initiativa de revizuire a constituției. Curtea Constituțională poate fi sesizată totodată și de președintele Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat cerea de revizuire. În acest caz Curtea Constituțională va analiza dacă această propunere legislativă are un caracter constituțional, dacă nu încalcă limitele de revizuire ale constituției stipulate în articolul 152, dacă s-a întrunit numărul minim de semnături pentru începerea procedurii de revizuire și dacă această cerere a fost publicată potrivit procedurii.
Mai mult de jumătate din articole au suferit modificări mai mici sau mai mari. Cele mai importante schimbări ar fi:
Gratuitatea invățămîntului de stat nu mai este garantată necondiționat;
Minoritățile naționale au dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție;
Proprietatea privată este garantată și ocrotită de lege;
Mandatul președintelui este de 5 ani;
Obligativitatea stagiului militar se stabilește prin lege organică;
Imunitatea parlamentară este limitată;
După aderarea României la UE cetățenii țărilor membre ale UE vor avea dreptul de a alege și de a fi aleși în scrutinul local;
Intrarea în Uniunea Europeană și OTAN (NATO) nu va fi votată prin referendum, ci de către Parlament.
Bibliografie
1. Alston, P (1990) in I.Berting (ed.) Human Rights in a Pluralist World
2. Alston, P (2000) text nepublicat; Seminar al Drepturilor omului în contextul globalizării în cadrul Sesiunii de Drepturi ale Omului -European Academy of Law.
3. An-Na im, A (1990) "Toward an Islamic Reformation: Civil Liberties, Human Rights, and International Law "; Syracuze :Syracuze University Press, p.23
4. Anthony Arnull, op. cit., p. 203
5. Arnull, op.cit., p.206„La Charte des droits fondamentaux de l’U.E.
6. Barbu B. Berceanu, „Istoria Constituțională a României în Context Internațional”, Editura Wolterskluwer, 2003
7. Boc, Emil; Curt Cynthia. Instituții politice și proceduri constituționale în România, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2008.
8. Boven, Theo – Human Rights and Rights of Peoples în European Journal of Human rights nr.3, vol.6/1995; Buergenthal, Th; Weber, R.- Dreptul internațional al drepturilor omului, ed.All Educational, Buc., 1996
9. Bruno de Witte, op.cit. , p.871
10. Bruno de Witte, op.cit. ,p.874
11. C., Bîrsan, – Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vol.I, Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, Buc., 2005, p. 20
12. C.E.D.O., decizia Bosphorus Airways c. Irlanda, 30 iunie 2005, cazul nr. 45036/98
13. C.-L. Popescu, op. cit., p .11
14. Ch. McCrudden, „The Future of EU Charter of Fundamental Rights”,Common Market Law Review
15. citată de Fr. Sudre– Drept internațional și european al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iași, 2006, p..31
16. Codul penal
17. Comentariu general nr.23(50)(Art.27) adoptat de Comitetul ONU pentru Drepturile Omului în baza art.40
18. Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cauza nr. 8416/1979, X. c. marii Britanii, Decizia din 13 mai 1980
19. Constantinescu, Mihai; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan; Tănăsescu, Elena Simina.. Constituția României revizuită. Comentarii și explicații. București: Editura All Beck, 2004.
20. Constituția Romanâei modificată si completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, in temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, in forma republicată, art. 156).
21. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
22. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza nr. 53924/2000, Vo. c. Franței
23. D. Simon, „Le système juridique communitaire”, P.U.F., ed. a-3-a, 2001, nr.228 de la CEDO, ed. Bruylant, col. „Droit et justice”, nr.21,1998,p.289
24. Deleanu, Ion. Drept constituțional și instituții politice, Iași, Editura Fundația Chemarea, 1992.
25. Deleanu, Ion. Instituții și proceduri constituționale, Arad, Editura Servo-Sat, 2001.
26. Donnelly, J. (1989) "Universal Human Righrs in Theory and Practice", London, Cornell University Press, pag.17 droits de l’homme en Europe)”, ed. Bruyant, Bruxelles, 2002, p.222-226
27. Dundes Renteln, A (1990) "International Human Rights : Universalism versus Relativism" Newbury Park, Calif.: Sage, p.11
28. F. Picod, „Le juge communitaire et l’interprétation européenne”, în F. Sudre (coord.), „L’ interprétation
29. F. Sudre, op.cit., p.189
30. F. Tulkens , J. Callewaert, op. cit. , p. 234
31. F. Tulkens, J. Callewaert, op. cit. , p.239
32. Françoise Tulkens , Johan Callewaert, „Le point de vue de la Cour Européenne des Droits de
33. Gellner,E (1983) "Nations and Nationalism" tradusă /Națiuni și Naționalism, 1994, Buc. Ed.Antet
34. Howard, E.R (1994) "Human Rights and the Search for Community", WestviewPress, p.51
35. Hugues Dumont, Sébastien Van Drooghenbroeck, „La constitutionnalisation du droit de l’U.E.”, în
36. Hugues Dumont, Sébastien Van Drooghenbroeck, op.cit., p.86
37. Jacqueline Dutheil de la Rochère, „Droits de l’homme. La charte des droits fondamentaux et au delà”,
38. Jo Shaw, „Law of the EU”, p.190, MacMilan Law Masters, 1996
39. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
40. Kausikan, B (1997): "Asian versus "Universal" Human Rights; in the Responsive Community. Rights and Responsibilities, Vol.7, Summer 1997, Nr.3, p.11 l’Homme”, în „La Charte des droits fondamentaux de l’U.E. (son apport à la protection des
41. Lenkin, Louis (1990) "The Age of Rights" New York, Columbia University Press, p.38
42. Manual 01 – Dreptul La Respectarea Vieții De Familie – autor: Ursula Kilkelly (varianta în limba engleză se poate descărca de aici)
43. Manual 02 – Libertatea De Exprimare – autor: Monica Macovei
44. Manual 03 – Dreptul La Un Proces Echitabil – autori: Nuala Mole, Catarina Harby
45. Manual 04 – Dreptul La Proprietate – autor: Monica Carss-Frisk
46. Manual 05 – Libertatea și Siguranța Persoanei – autor: Monica Macovei
47. Manual 06 – Interzicerea Torturii – autor Aisling Reidy
48. Manual 97 – Culegerea de jurisprudență cu privire la respectarea vieții de familie, autor Drd. Violet Elena Georgescu
49. Manual 98 – Dreptul La Viață – manual editat sub egida programului PHARE
50. Manual 99 – Drepturile Omului în viața de fiecare zi
51. Mouzelis, N (2000) "Towards a Transcultural Value System: A New Perspective on Relativism" în The Responsive Community. Rights and Responsibilities" Vol.10, Fall 2000, Issue 4, p.17
52. Nicole Fontaine, președinte al Parlamentului European, declarația din 14.10.2000 nr.10/2001, p.10
53. O. Stoica, Drept penal. Parte specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976 Paris, noiembrie 2001,p.2,www.jeanmonnetprogram.org/papers/01/013501.html
54. O. Stoica, Drept penal. Parte specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, p. 65; V. Cioclei, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2007
55. Opis de documente legislative cu privire la drepturile copilului
56. Opis de documente legislative cu privire la drepturile omului
57. Philippe Moreau Defarges, Organizațiile internaționale contemporane, Institutul European, Iași, 1998.
58. Pierre, Bercis, – Guide des droits de l’homme, Ed. Hachette Education, Paris, 1993, p.11
59. Robertson, A.H.; Merrills, J.G. – Human rights in the world, Manchester University Press, 1993
60. Robertson, A.H.; Merrills, J.G. – Human rights in the world, Manchester University Press, 1993
61. T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal comentat și adnotat, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975
62. T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal comentat și adnotat, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 68.
63. V. Cioclei, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2007
64. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, Ed. Academiei, București, 1971
65. Van Boven, Theo – Human Rights and Rights of Peoples în European Journal of Human rights nr.3, vol.6/1995; Buergenthal, Th; Weber, R.- Dreptul internațional al drepturilor omului, ed.All Educational, Buc., 1996
66. van Boven,Theo-General Course of Human Rights in Collected Courses of the Academy of European Law, vol.4,1993
Bibliografie
1. Alston, P (1990) in I.Berting (ed.) Human Rights in a Pluralist World
2. Alston, P (2000) text nepublicat; Seminar al Drepturilor omului în contextul globalizării în cadrul Sesiunii de Drepturi ale Omului -European Academy of Law.
3. An-Na im, A (1990) "Toward an Islamic Reformation: Civil Liberties, Human Rights, and International Law "; Syracuze :Syracuze University Press, p.23
4. Anthony Arnull, op. cit., p. 203
5. Arnull, op.cit., p.206„La Charte des droits fondamentaux de l’U.E.
6. Barbu B. Berceanu, „Istoria Constituțională a României în Context Internațional”, Editura Wolterskluwer, 2003
7. Boc, Emil; Curt Cynthia. Instituții politice și proceduri constituționale în România, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2008.
8. Boven, Theo – Human Rights and Rights of Peoples în European Journal of Human rights nr.3, vol.6/1995; Buergenthal, Th; Weber, R.- Dreptul internațional al drepturilor omului, ed.All Educational, Buc., 1996
9. Bruno de Witte, op.cit. , p.871
10. Bruno de Witte, op.cit. ,p.874
11. C., Bîrsan, – Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vol.I, Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, Buc., 2005, p. 20
12. C.E.D.O., decizia Bosphorus Airways c. Irlanda, 30 iunie 2005, cazul nr. 45036/98
13. C.-L. Popescu, op. cit., p .11
14. Ch. McCrudden, „The Future of EU Charter of Fundamental Rights”,Common Market Law Review
15. citată de Fr. Sudre– Drept internațional și european al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iași, 2006, p..31
16. Codul penal
17. Comentariu general nr.23(50)(Art.27) adoptat de Comitetul ONU pentru Drepturile Omului în baza art.40
18. Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cauza nr. 8416/1979, X. c. marii Britanii, Decizia din 13 mai 1980
19. Constantinescu, Mihai; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan; Tănăsescu, Elena Simina.. Constituția României revizuită. Comentarii și explicații. București: Editura All Beck, 2004.
20. Constituția Romanâei modificată si completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, in temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, in forma republicată, art. 156).
21. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
22. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza nr. 53924/2000, Vo. c. Franței
23. D. Simon, „Le système juridique communitaire”, P.U.F., ed. a-3-a, 2001, nr.228 de la CEDO, ed. Bruylant, col. „Droit et justice”, nr.21,1998,p.289
24. Deleanu, Ion. Drept constituțional și instituții politice, Iași, Editura Fundația Chemarea, 1992.
25. Deleanu, Ion. Instituții și proceduri constituționale, Arad, Editura Servo-Sat, 2001.
26. Donnelly, J. (1989) "Universal Human Righrs in Theory and Practice", London, Cornell University Press, pag.17 droits de l’homme en Europe)”, ed. Bruyant, Bruxelles, 2002, p.222-226
27. Dundes Renteln, A (1990) "International Human Rights : Universalism versus Relativism" Newbury Park, Calif.: Sage, p.11
28. F. Picod, „Le juge communitaire et l’interprétation européenne”, în F. Sudre (coord.), „L’ interprétation
29. F. Sudre, op.cit., p.189
30. F. Tulkens , J. Callewaert, op. cit. , p. 234
31. F. Tulkens, J. Callewaert, op. cit. , p.239
32. Françoise Tulkens , Johan Callewaert, „Le point de vue de la Cour Européenne des Droits de
33. Gellner,E (1983) "Nations and Nationalism" tradusă /Națiuni și Naționalism, 1994, Buc. Ed.Antet
34. Howard, E.R (1994) "Human Rights and the Search for Community", WestviewPress, p.51
35. Hugues Dumont, Sébastien Van Drooghenbroeck, „La constitutionnalisation du droit de l’U.E.”, în
36. Hugues Dumont, Sébastien Van Drooghenbroeck, op.cit., p.86
37. Jacqueline Dutheil de la Rochère, „Droits de l’homme. La charte des droits fondamentaux et au delà”,
38. Jo Shaw, „Law of the EU”, p.190, MacMilan Law Masters, 1996
39. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
40. Kausikan, B (1997): "Asian versus "Universal" Human Rights; in the Responsive Community. Rights and Responsibilities, Vol.7, Summer 1997, Nr.3, p.11 l’Homme”, în „La Charte des droits fondamentaux de l’U.E. (son apport à la protection des
41. Lenkin, Louis (1990) "The Age of Rights" New York, Columbia University Press, p.38
42. Manual 01 – Dreptul La Respectarea Vieții De Familie – autor: Ursula Kilkelly (varianta în limba engleză se poate descărca de aici)
43. Manual 02 – Libertatea De Exprimare – autor: Monica Macovei
44. Manual 03 – Dreptul La Un Proces Echitabil – autori: Nuala Mole, Catarina Harby
45. Manual 04 – Dreptul La Proprietate – autor: Monica Carss-Frisk
46. Manual 05 – Libertatea și Siguranța Persoanei – autor: Monica Macovei
47. Manual 06 – Interzicerea Torturii – autor Aisling Reidy
48. Manual 97 – Culegerea de jurisprudență cu privire la respectarea vieții de familie, autor Drd. Violet Elena Georgescu
49. Manual 98 – Dreptul La Viață – manual editat sub egida programului PHARE
50. Manual 99 – Drepturile Omului în viața de fiecare zi
51. Mouzelis, N (2000) "Towards a Transcultural Value System: A New Perspective on Relativism" în The Responsive Community. Rights and Responsibilities" Vol.10, Fall 2000, Issue 4, p.17
52. Nicole Fontaine, președinte al Parlamentului European, declarația din 14.10.2000 nr.10/2001, p.10
53. O. Stoica, Drept penal. Parte specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976 Paris, noiembrie 2001,p.2,www.jeanmonnetprogram.org/papers/01/013501.html
54. O. Stoica, Drept penal. Parte specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, p. 65; V. Cioclei, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2007
55. Opis de documente legislative cu privire la drepturile copilului
56. Opis de documente legislative cu privire la drepturile omului
57. Philippe Moreau Defarges, Organizațiile internaționale contemporane, Institutul European, Iași, 1998.
58. Pierre, Bercis, – Guide des droits de l’homme, Ed. Hachette Education, Paris, 1993, p.11
59. Robertson, A.H.; Merrills, J.G. – Human rights in the world, Manchester University Press, 1993
60. Robertson, A.H.; Merrills, J.G. – Human rights in the world, Manchester University Press, 1993
61. T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal comentat și adnotat, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975
62. T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal comentat și adnotat, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 68.
63. V. Cioclei, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2007
64. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, Ed. Academiei, București, 1971
65. Van Boven, Theo – Human Rights and Rights of Peoples în European Journal of Human rights nr.3, vol.6/1995; Buergenthal, Th; Weber, R.- Dreptul internațional al drepturilor omului, ed.All Educational, Buc., 1996
66. van Boven,Theo-General Course of Human Rights in Collected Courses of the Academy of European Law, vol.4,1993
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Omului – Studiu Comparativ Privind Transpunerea Prevederilor Declaratiei Universale a Drepturilor Omului In Constitutiile Statelor Europene (ID: 127619)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.