Drepturile Omului Si Poltica Externa din Perspectiva Comparata
LUCRARE DE DISERTATIE
DREPTURILE OMULUI SI POLITICA EXTERNA DIN PERSPECTIVA COMPARATA
CUPRINS
Introducere
Capitolul I
Drepturile omului ca parte a politicii externe
I.1. Drepturile omului
I.2. Drepturile individului
I.3. Drepturile omului și statul
I.4. Categorii de drepturi
I.5. Ierarhia drepturilor omului
I.6. Efectul vertical și orizontal I.7. Drepturile omului și contextul internațional
I.7.1. Perioada dinainte de 1945
I.7.2. Războiul rece
I.7.3. Anii ’80, anii ’90
I.8. Drepturile omului și contextual național
I.9. Perspective asupra rolului moralității și al drepturilor omului în politica internațională
I.10. Statele mici și superputerile
Concluzie
Capitolul II
Probleme contemporane
II.1. Caracterul universal al drepturilor omului
II.2. Drepturile colective
II.3. Mecanisme de combatere a încălcărilor grave ale drepturilor omului
II.4. Comisiile pentru adevăr și reconciliere
Concluzie
Capitolul III
Drepturile omului și politica externă din perspectivă comparată
III.1. Politica SUA și drepturile omului
III.2. Alte democrații liberale
III.3. Statele nedemocratice
Concluzie
Indice bibliografic
Introducere
„Dintotdeauna drepturile omului și libertățile publice au reprezentat o temă deosebit de sensibilă, greu de ocolit, imposibil de evitat în dezbaterea publică. Explicația constă în faptul că nu există om pe această lume căruia să-i fie indiferent modul în care îi sunt ocrotite drepturile și libertățile sale firești” – spunea prof. univ. dr. Dumitru Mazilu în lucrarea sa „Drepturile omului – concept, exigențe și realități contemporane”: În ultimi 50 de ani multe guverne au adoptat, cel puțin teoretic, noțiunea de drepturile omului ca un principiu călăuzitor pentru tratamentul cetățenilor lor. În plus, guvernele au încercat și să influențeze situația drepturilor omului în alte țări. Din aceeași lucrare citată mai sus reținem că: „Drepturile și libertățile constituie, totodată, o temă politică, ea nefiind lipsită din discursul celor care au ajuns la Putere, sau a acelora care vor să acceadă la Putere”. Cele 12 state membre din acea vreme ale Uniunii Europene, de exemplu, au condamnat masacrul care a avut loc in iunie 1989, în Piața Tianammen din Beijing. Într-o declarație ele au impus autorităților chineze să înceteze folosirea forței împotriva civilior. Câteva săptămâni mai târziu , cele 12 țări au adoptat măsuri ca, întreruperea cooperării militare cu China, embargo asupra armelor și amânarea mai multor proiecte de dezvoltare și cooperare. Deși relațiile au revenit la normal după un timp, statele membre ale Uniunii Europene au continuat să-și manifeste preocuparea în legătură cu situația drepturilor omului în China, în demersuri speciale și în întâlniri ale Comisiei Națiunilor Unite asupra Drepturilor Omului. Alt instrument important folosit de statele membre ale Uniunii Europene pentru a ameliora situația drepturilor omului în China a fost dialogul dintre Uniunea Europeană și China. În acest dialog, problemele drepturilor omului erau discutate între reprezentanții ministerului chinez de afaceri extene și ai elitelor din mediul academic chinez și omologii lor europeni.
Standardele internaționale ale drepturilor omului care au fost dezvoltate în ultimele decenii servesc drept principii directoare pentru guverne în ceea ce privește tratarea cetățenilor lor. În orice caz, este acceptat unanim că modul în care oamenii sunt tratați constituie o preocupare legitimă a tuturor statelor. Prin urmare, drepturile omului au devenit o parte a politicii externe din multe state. În epoca actuală a globalizării, intensitatea activităților care depășesc granițele naționale a crescut foarte mult. Diplomații trimit scrisori, participă la întruniri, la dialoguri și introduc rezoluții cu scopul de a implementa politica afacerilor extene a țării lor sau a grupului lor de țări. Dar ce reprezintă politica externă? Specialistul în relații internaționale, K.J.Holsti a definit politica externă ca „idei sau acțiuni desemnate de politicieni pentru a rezolva o problemă sau pentru a promova vreo schimbare în ceea ce privește politica, atitudinile sau acțiunile altui stat sau grup de state, în ceea ce privește actorii non-statali (de exemplu grupările teroriste), economia internațională sau mediul înconjurător global” (K. J. Holsti – „International Politics, a framework for affairs”). Referindu-se la drepturile omului, cineva ar putea descrie politica externă ca activitățile politicienilor de a influența alt stat sau grupare de state astfel încât ele să-și sporească respectul pentru drepturile omului (D. Forsythe – „Human Rights in international relations”).
CAP. I. Drepturile omului ca parte a politicii externe
Drepturile omului ocupă un loc important în politica externă. Mai multe obiective ale politicii externe, ca apărarea securității naționale sau comerțul exterior, se bazează pe interesele materiale ale statului cu pricina. Drepturile omului se disting de aceste obiective ale politicii externe prin faptul că nu se referă la asemenea interese materiale. Guvernele care vor să promoveze drepturile omului peste hotare nu au o sarcină ușoară. Trebuie să se confrunte cu alegeri dificile între sfera politicii și a cea a priorităților. Creșterea problemelor drepturilor omului poate genera discuții aprinse și chiar la tensiuni cu celelalte țări. Autoritățile chineze, de exemplu, au acuzat statele Uniunii Europene de intervenționism în afacerile interne și au amânat relațiile economice cu câteva state membre UE în a doua parte a anilor ’90.
Se pune întrebarea de ce guvernele decid să includă promovarea drepturilor omului printre obiectivele politicii externe. Ce transformă drepturile omului într-o problemă a politicii globale? Unii autori argumentează că este în interesul național al democrațiilor liberale să-și exporte normele și valorile, inclusiv normele drepturilor omului. Ordinea și pacea în lume ar fi stimulate de diseminarea noțiunilor de libertate și democrație la nivel global. Atenția acordată drepturilor omului în politica globală s-ar adăuga la diseminarea acestor noțiuni. Samuel Huntington a acordat atenție faptului că politica și acțiunile Statelor Unite, ale marilor puteri vest-europene și instituțiilor internaționale au contribuit la aducerea democrației în Spania și Portugalia, în multe din statele Americii Latine, în Filipine, în Coreea de Sud și Europa de Est (S. Huntington – „The Clash of civizations and the remaking of world power” ). Alți autori sunt de părere că toate persoanele au tendința fundamentală de a fi respectate. Procesul istoric ar fi condus persoanele în direcția recunoașteriii drepturilor omului, din moment ce idealul drepturilor omului contribuie la demnitatea umană. Guvernele își pot legitima cel mai bine puterea respectând drepturile omului. O a treia explicație pentru interesul acordat drepturilor omului în politica globală are legătură cu faptul că există până în prezent atât de multe tratate și organizații legate de drepturile omului, încât implementarea drepturilor omului în politica globală nu poate fi suprimată. Drepturile omului au devenit subiectul procedurilor de reclamație, al celor de raport și al dezbaterilor guvernamentale bilaterale si multilaterale astfel încât a devenit aproape imposibil să ignorăm noțiunea de drepturile omului în politica internațională.
Astăzi noțiunea de drepturile omului e tratată , de multe ori superficial. În același timp, drepturile omului sunt violate la tot pasul. Drepturile omului sunt o chestiune de drept, sunt codificate în multe documente internaționale și explicate de avocații internaționali, de tratatele organizațiilor Națiunilor Unite și de organizațiile regionale de supraveghere. În același timp, drepturile omului și libertățile publice sunt o temă socială, ale cărei conotații și implicații sunt subliniate tot mai accentuat în ultimii ani (Dumitru Mazilu – „Promotion, protection and restoration of human rights at national, regional and international levels”). În orice caz, drepturile omului au devenit din ce în ce mai mult o problemă de politică. Vom acorda atenție relației dintre drepturile omului și politica externă. Deși domeniul drepturilor omului a câștigat propriul loc în politica internațională, atenția și importanța care i se acordă diferă de la epocă la epocă și de la un guvern la altul. De acum înainte, se va acorda atenție transformărilor în ordinea internațională care sunt relevante pentru noțiunea de drepturile omului ca parte a politicii externe. În plus vor fi abordate variabilele naționale care pot influența poziția drepturilor omului în politica externe. Înainte de a aprofunda problema relației dintre drepturile omului și politica internațională vom aborda pe scurt diverse aspecte ale conceptului de „drepturile omului”.
I.1. Drepturile omului
Drepturile omului reprezintă valori, standarde sau reguli acceptate în plan internațional, care reglementează comportamentul statelor față de cetățeni și față de non-cetățeni. Drepturile omului sunt, potrivit Preambulului Declarației Universale a Drepturilor Omului (DUDO), „un standard comun de realizare pentru toate popoarele și națiunile”. Aceste reguli pe care statele le-au impus deasupra propriei autorități servesc la limitarea libertății de a acționa asupra întregii lor populații: cetățeni și non-cetățeni, bărbați și femei, adulți și copii, albi și negri, credincioși și atei, persoane căsătorite și necăsătorite, heterosexuali și homosexuali. Această situație e diferită de cea din trecut, când statele sau, mai degrabă, principii erau suverani absoluți care-și puteau trata supușii după bunul plac. În prezent oamenii au drepturi : drepturile omului.
Scopul e de a face o cuprindere exhaustivă a tuturor definițiilor existente. Multe dintre ele au o natură destul de abstractă, fapt relevat în exemplele următoare. Filozoful politic Maurice Cranston în lucrarea sa „What are human rights?” se referă la drepturile omului ca la „ceva ce aparține omului din cele mai vechi timpuri. În consecință nu pot fi explicate în modul în care explicăm astăzi drepturile care sunt câștigate sau dobândite printr-o ordonanță cu caracter extraordianar; drepturile omului nu se cumpără, nici nu iau naștere dintr-o anumită înțelegere contractuală(…). Ele aparțin unui om pur și simplu pentru că e om.”. Hedley Bull, specialist în științe politice, numea drepturile omului „drepturi ce caracterizează mai degrabă ființele umane ca atare decât anumite clase de oameni. Se consideră că de aceste drepturi se bucură toate ființele umane, că de ele se bucură numai ființele umane și că o fac în mod egal.”(Hedley Bull – „Human rights and world politics” ). Pentru scopurile noastre e suficient să notăm că subiectul se referă la drepturile ce aparțin, oamenilor – drepturi care au statut intrinsec. Se consideră a fi de o importanță deosebită comparativ cu celelalte drepturi, sunt inalienabile și aplicabile în mod egal tuturor. Din acest motiv sunt anumite drepturi umane sau (formal) drepturile omului.
I.2. Drepturile individului
„Drepturile omului, drepturile umane sau drepturile fundamentale sunt denumiri date drepturilor elementare care se consideră a fi indispensabile dezvoltării individului”. Astfel începe memorandum-ul „Drepturile omului și politica afacerilor externe”, care a fost publicat în 1979 de ministrul olandez de afaceri externe. Prin textul citat ministerul a făcut eforturi vrednice de laudă pentru a-și clarifica perspectivele în legătură cu acest subiect, a optat pentru emfatizarea drepturilor indivizilor.
Într-un comentariu cu privire la definiția citată, guvernul olandez a constatat că există anumite drepturi exercitate de grupuri de oameni. Ca exemplu s-a făcut referire la dreptul de asociere și de întrunire, la dreptul minorităților etnice și culturale de a-și păstra limba și cultura și la dreptul popoarelor la autodeterminare. În viziunea ministerului olandez de afacerieră a fi de o importanță deosebită comparativ cu celelalte drepturi, sunt inalienabile și aplicabile în mod egal tuturor. Din acest motiv sunt anumite drepturi umane sau (formal) drepturile omului.
I.2. Drepturile individului
„Drepturile omului, drepturile umane sau drepturile fundamentale sunt denumiri date drepturilor elementare care se consideră a fi indispensabile dezvoltării individului”. Astfel începe memorandum-ul „Drepturile omului și politica afacerilor externe”, care a fost publicat în 1979 de ministrul olandez de afaceri externe. Prin textul citat ministerul a făcut eforturi vrednice de laudă pentru a-și clarifica perspectivele în legătură cu acest subiect, a optat pentru emfatizarea drepturilor indivizilor.
Într-un comentariu cu privire la definiția citată, guvernul olandez a constatat că există anumite drepturi exercitate de grupuri de oameni. Ca exemplu s-a făcut referire la dreptul de asociere și de întrunire, la dreptul minorităților etnice și culturale de a-și păstra limba și cultura și la dreptul popoarelor la autodeterminare. În viziunea ministerului olandez de afaceri externe, motivul pentru recunoașterea autodeterminării ca drept al omului e faptul că realizarea ei e privită ca o condiție prestabilită esențială pentru dezvoltarea individului în maniera corespunzătoare demnității umane.
Acestă scoatere în evidență a individului reprezintă o abordare tipică vest-eurpoeană a conceptului de drepturile omului. În acestă etapă trebuie accentuat și evidențiat faptul că există o altă concepție care susține că valoarea drepturilor colective derivă din colectivitatea ca atare și prin urmare nu trebuie în mod necesar ca aceste drepturi să contribuie la dezvoltarea individului. Astfel, faptul că cel mai important document african de drepturile omului se numește „Charta Drepturilor Omului și ale Popoarelor” nu e un simplu accident. Putem spune că dezvoltarea individului asigură fondul noțiunii de drepturile omului, dar nu în mod obligatoriu singurul fond.
I.3. Drepturile omului și statul
Drepturile și libertățile fundamentale accentuează necesitatea implicării statului (juridic, legislativ și executiv) în ceea ce privește drepturile individului. Statuluii nu i se îngăduie tortura și nu ar trebui tolerată cetățenilor săi. Poate să nu intervină în dreptul oamenilor de a se asocia sau întruni liber. Poate să nu intervină în libertatea presei și în libertatea de expresie. Poate să nu distrugă case sau să împiedice oamenii să aibă acces la hrană.
Dar aceasta nu e totul. Uneori statul trebuie să facă ceva ca să garanteze că drepturile și libertățile sunt într-adevăr exercitate. De exemplu, dreptul la un proces corect poate fi realizat doar dacă există suficienți avocați pregătiți să conducă asemenea procese și dacă autoritățile judiciare au la dispoziție mijloacele tehnice necesare. Câteodată libertatea de întrunire poate fi exercitată doar sub protecția poliției împotriva oponenților politici. Dreptul de a face parte din guvernul unei țări „direct sau prin reprezentanți liber aleși” (DUDO, articolul 21) necesită organizarea alegerilor libere și secrete de către guvern. Facilitățile de instruire, documentările și alte pregătiri vor fi suportate de guvern. Neimplicarea totală a guvernului nu este, cu alte cuvinte, suficientă pentru a garanta respectarea acestor drepturi și libertăți. Contrariul s-ar putea dovedi adevărat.
În cazul drepturilor sociale și economice este mult mai necesară intervenția statului. Exercitarea unor drepturi ca dreptul la muncă, dreptul la educație, dreptul la asistență medicală și dreptul la siguranță socială este în prezent de neconceput fără vreo măsură de intervenție a guvernului. Există diferențe politice de abordare în ceea ce privește extinderea intervenției guvernului, dar conceptul din secolul al XIX-lea de „stat-santinelă” ce supraveghea și controla toate domeniile a fost abandonat.
Și analiștii din țara noastră au subliniat faptul că că intervenția statului este în măsură „să fixeze limitele libertății” reglând raporturile statului cu cele ale individului (Grigore Iunian – „Abuzurile de autoritate și garanțiile cetățenești”).
I.4. Categorii de drepturi
Cărțile de specialitate din domeniul drepturilor omului fac o clasificare a drepturilor. De obicei se face distincție între drepturile civile, cele politice (drepturi clasice), economice, sociale și culturale. Majoritatea drepturilor civile și politice au în vedere limitarea puterii statului față de individ. DUDO conține următoarele drepturi civile și politice :
Dreptul la viață, libertate și securitate a persoanei (articolul 3);
Interzicerea sclaviei (articolul 4);
Interzicerea torturii (articolul 5);
Interzicerea arestului, detenției sau exilului arbitar (articolul 9);
Dreptul la un proces corect (articolul 10 );
Dreptul la liberă circulație (articolul 13);
Dreptul la proprietate (articolul 17);
Dreptul la libertate în gândire, la libertatea conștiinței și a religiei (articolul 18);
Dreptul la libertatea de exprimare și de opinie (articolul 19);
Dreptul la libertatea de întrunire și de asociere (articolul 20);
Dreptul de a face parte din guvernul unei țări (articolul 21).
și altele.
Drepturile economice și sociale sunt de obicei drepturi care creează condițiile necesare dezvoltării umane. DUDO menționează, de asemenea, drepturile sociale și economice importante :
Dreptul la muncă (articolul 23);
Dreptul la un standard de viață adecvat, incluzând hrană, îmbrăcăminte, locuință și asistență medicală (articolul 25);
Dreptul la educație (articolul 26).
Drepturile culturale cuprind dreptul de a participa la viața culturală a unei comunități, de a se bucura de progresul științific și dreptul la apărarea intereselor morale și materiale rezultate din operele științifice , literare și artistice (articolul 27).
Aceste drepturi cuprinse în DUDO au fost elaborate în două tratate internaționale ce implică obligații din punct de vedere legal, care au fost adoptate de Adunarea Generală în 1966: Convenția Internațională asupra Drepturilor Civile și Politice (CIDCP) și Conveția Internațională asupra Drepturilor Economice, Sociale și Culturale (CIDESC). Acestea se disting de Declarația Universală prin faptul că nu includ dreptul de a solicita azil politic, dreptul la cetățenie și dreptul la proprietate. CIDCP adaugă la DUDO unele drepturi, cum ar fi faptul că persoanele private de libertate trebuie tratate cu omenie și respect pentru demnitatea inerentă a persoanei și nu trebuie supuse probelor și pedepsite din nou pentru un delict pentru care deja au ispășit perioada de detenție sau au fost achitate. Convențiile sunt mai detaliate decât Declarația Universală și conțin restricții specifice. Ambele au intrat în vigoare în 1976. Ambele Convenții au fost ratificate de peste 140 de state. Ambele convenții menționează explicit în articolul 1 dreptul popoarelor la autodeterminare. Acesta aparține categoriei de drepturi colective.
În ultimii ani s-a acordat o atenție din ce în ce mai mare acestor drepturi colective, printre care se numără :
Dreptul la dezvoltate;
Dreptul la pace;
Dreptul la un mediu natural curat;
Dreptul la resursele naturale ale unei țări;
Dreptul la moștenirea culturală a unui stat.
Aceste ultime două drepturi sunt de obicei considerate ca făcând parte din moștenirea comună a omenirii. Unele din aceste drepturi colective, care au fost accentuate în mod special de către statele ex-comuniste și cele din Lumea a Treia, sunt destul de controversate în ochii Occidentului. Ele au fost criticate pentru ambiguitatea și lipsa lor de claritate. Să luăm, de exemplu dreptul la pace; mulți oameni vor fi de acord cu noțiunea abstsractă de pace, dar această noțiune capătă un sens real doar răspunzând la întrebări ca : pace în ce circumstanțe și cu ce preț? Este neclar cine ar putea exercita acest drept la pace – indivizii, grupurile sau statele – și cum ar putea fi impusă. Pe de altă parte, Katarina Tomaservski are dreptate când argumentează în lucrarea „The Right to peace” că, conceptul de pace ca drept al omului poate duce la „creșterea conștiinței publice că fiecare contribuie la păstrarea păcii, la mărirea susținerii publice a politicii de dezarmare”.
Altă clasificare folosită constă în împărțirea în prima, a doua și a treia generație de drepturi. Prima generație de drepturi cuprinde drepturi politice și civile; a doua generație cuprinde drepturi economice , socile și culturale, în timp ce a treia generație se referă la drepturile colective. Termenul „generații” e într-un fel necorespunzător. Sugerează o succesiune de fapte, de fenomene, în care o nouă generație îi ia locul celei precedente. Oricum acesta nu e cazul celor trei „generații” de drepturi ale omului. Dimpotrivă, ideea e mai degrabă că cele trei „generații” există și trebuie respectate simultan.
Un fenomen curios se petrece în ceea ce privește dreptul la autodeterminare și anume că acesta aparține atât primei, cât și celei de-a doua categorii. Acest fapt e menționat în CIDCP și CIDESC. Este, de asemenea, un exemplu de drept al unui grup sau colectiv. Motivul pentru care este menționat este că statele asiatice și cele africane, care erau majoritare în 1966, când cele două tratate au fost adoptate de Adunarea Generală, au vrut pe această cale să accentueze importanța acestui drept.
I.5 Ierarhia drepturilor omului
Nu constituie o practică comună aranjarea drepturilor omului într-o ordine ierarhică. În opinia unor specialiști nu există unele drepturi mai importante decât celălalte. Totuși există o anumită diferență între ele. Astfel, sunt drepturi care, potrivit articolului 4 al CIDCP, trebuie respectate chiar în cazul stării de urgență generală. Asemenea drepturi cuprind apărarea dreptului la viață, interzicerea torturii, interzicerea slaviei și libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei, dar nici un drept social sau economic. Oricum și alte convenții asupra drepturilor omului numesc alte drepturi ca fiind obligatoriu de respectat în orice condiții.
În acest context trebuie menționat faptul că experții internaționali care s-au întâlnit la Siracuza, în Italia, în 1984 au încercat să stabilească într-o mai mare măsură condițiile și circumstanțele limitărilor permise și diminuărilor drepturilor omului. Punctul de plecare era că asemenea condiții și circumstanțe ar trebui să fie clar definite și riguros limitate. Până atunci, aceste propuneri nu au fost integrate într-un tratat internațional unic.
Se face și o altă clasificare în drepturi primordiale și drepturi secundare. Drepturile primordiale/principale sunt cele necesare unei existențe umane demne și, prin urmare, care trebuie să primească protecția absolută. Printre aceste drepturi principale se află dreptul la viață și la integritate personală care presupune libertatea, în detrimentul sclaviei, constrângerii și torturii, arestului arbitrar, discriminării și a altor acțiuni care încalcă demnitatea umană. Libertatea cultului și libertatea de exprimare sunt și ele considerate drepturi principale. Unii autori includ în categoria drepturilor principale și dreptul la un trai decent (hrană adecvată, îmbrăcăminte, locuință și asistență medicală) și dreptul la sănătate.
Această distincție între drepturile principale și cele secundare poate conta mult pentru politicieni. Un guvern poate avea o reacție abruptă dacă se confruntă cu o violare a drepturilor principale în afara granițelor. Aceasta pretinde o definiție mai exact formulată pentru asemenea drepturi. Dacă prea multe drepturi sunt considerate drepturi principale, conceptul e în pericol să-și piardă însemnătatea. Procedeul se numește deformare a termenilor (P. Alston – „Conjuring up new human rights: a proposal for qualiy control” ).
I.6 Efectul vertical și orizontal
Până acum am avut de-a face cu drepturile omului în sensul „vertical”, care constă în apărarea indivizilor sau grupurilor de indivizi în fața intervenției nedrepte a statului. Există, de asemenea, și un sens „orizontal” care se referă la relațiile dintre cetățeni. În asemenea situații, sarcina protejării individului împotriva violării drepturilor sale de către ceilalți îi revine statului. În general sunt date ca exemple dreptul la viață și dreptul la libertatea persoanei, care implică obligația statului de a-și proteja cetățenii în fața abuzurilor comise de către semenii lor. În termeni mai abstarcți înseamnă că libertatea fiecărui individ e limitată în momentul în care exercitarea ei ar contribui la o încălcare a libertății celorlalți.
În politica externă acest efect orizontal e mai puțin important decât cel vertical, cu excepția cazului în care guvernul a eșuat în mod conștient în asigurarea protecției cetățenilor săi sau când contribuie direct sau indirect la violarea drepturilor omului în propria țară sau peste hotare. Aceasta se întâmplă, de pildă, în cazul așa-ziselor „detașamente ale morții” care elimină adversarii politici la ordinul direct al guvernului (efect vertical) sau cu consimțământul tacit al acestuia (efect orizontal).
I.7. Drepturile omului și contextul internațional
I.7.1. Perioada dinainte de 1945
Tratatele de la Westphalia (1648) sunt, de regulă, considerate începutul sistemului de stat european modern. Acesta este momentul înființării statelor naționale centralizate. Deși suveranul deținea puterea absolută asupra teritoriului său, iar supușii și celelalte state nu aveau dreptul să intervină în afacerile interne ale statului respectiv, suveranitatea nu era absolută. A fost necesar totuși să se ajungă în secolul al XVIII-lea pentru ca drepturile omului să fie codificate. Două din documentele fundamentale sunt Declarația Drepturilor din Virginia din 1776 care a fost integrată în 1792 în Constituția Statelor Unite și Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din Franța din 1789. Ambele documente conțin o listă cu drepturile omului în sensul libertăților individului. Multe din aceste drepturi se bazează pe scrierile unor filozofi politici ca John Locke, Montesquieu și Jean-Jacques Rousseau. În acea perioadă se considera că omul era înzestrat prin natură cu anumite drepturi inalienabile care puteau fi invocate împotriva propriului guvern. Pe atunci era ceva neobișnuit să se intervină în politica internă a unui alt stat cu scopul de a susține aceste drepturi.
După o perioadă de războaie aproape neîntrerupte, guvernele europene s-au reunit la Viena în 1814. De atunci și până în prezent aceste reuniuni s-au succedat pentru a întreține relațiile amiabile dintre state. Acest „Concert European” a reprezentat încercarea de instituționalizare a sistemului internațional și de a interzice războiul ca instrument al politicii internaționale. Fostul secretar de stat al Statelor Unite, Henry Kissinger, a observat că această „stare de lucruri unică” nu era doar rezulatatul unei balanțe a puterii bine construită, ci și al unui „simț comun al justiției”. (H. Kisinger – „Diplomacy”). În această perioadă de relativă stabilitate și pace au fost organizate Conferințele de la Haga la care s-au adoptat două Convenții de Pace: prima în 1899, iar a doua în 1907. La aceste conferințe s-a făcut primul pas în elaborarea unei legi umanitare (adoptarea regulilor referitoare la folosirea armelor în războaie).
După primul război mondial s-au manifestat noi inițiative de organizare a relațiilor internaționale pe baze mai pașnice, precum înființarea Ligii Națiunilor. În cazul Ligii Națiunilor s-au semnat acorduri pentru protecția minorităților care au rezultat în urma trasării noilor frontiere în Europa, la sfârșitul războiului. Au fost adoptate dispoziții cu privire la apărarea libertății cultului, a libertății de exprimare, a dreptului de a-și păstra limba maternă, cu privire la protejarea instituțiilor religioase și de învățământ proprii minorităților. În plus, s-au facut pași importanți spre asigurarea supravegherii internaționale a drepturilor acestor minorități. Este pentru prima dată în istoria drepturilor omului când au fost adoptate dispoziții ce creează obligații de ordin internațional. Statele s-au obligat și în alte domenii prin adoptarea regulamentelor internaționale de respectare a drepturilor cetățenilor. Organizația Internațională a Muncii a elaborat o serie de convenții de drepturi ale muncitorilor precum Convenția Referitoare La Munca Silită (1930).
Ca reacție la crimele îngrozitoare împotriva umanității comise de naționaliștii-socialiști din Germania în perioada 1933-1945, cei care au elaborat Charta Națiunilor Unite s-au decis să acorde atenție drepturilor omului. Torturarea și uciderea a mai mult de șase milioane de evrei, rromi, homosexuali și adversari politici a însemnat încălcarea drepturilor fundamentale ale omului la cel mai înalt grad în epoca modernă. Preambulul Cartei Națiunilor Unite menționează explicit noțiunea de drepturi fundamentale ale omului. Articolul 1, paragraful 3 susține că unul din scopurile Națiunilor Unite este: „să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în promovarea și încurajarea respectări drepturilor omului și a libertăților fundamentale ale tuturor, fără diferențiere în funcție de rasă, sex, limbă sau religie”. Astfel a fost făcut primul pas în îndelungatul proces de dezvoltare a conținutului legii asupra drepturilor omului. Mai mult, Charta Națiunilor Unite a proclamat protecția drepturilor omului chestiune de interes internațional. Modul în care un guvern își tratează cetățenii nu mai era privit ca o problemă de suveranitate națională. Pe baza articolelor 55 și 56 a Chartei ONU, în care se specifică faptul că Națiunile Unite vor promova, între altele, respectul universal pentru drepturile omului și toți membrii promit să acționeze individual sau colectiv pentru a duce la îndeplinire acest scop, este unanim acceptat faptul că principiul tradițional de suveranitate națională a fost limitat.
I.7.2. Războiul Rece
De la înființarea Ligii Națiunilor au fost îndeplinite o serie de măsuri de stabilire a standardelor. În 1948 Adunarea Generală a adoptat DUDO. Drepturile cuprinse în DUDO au fost statuate în CIDCP și CDESC (1966). În această perioadă, catalogul Națiunilor Unite ce cuprindea drepturile omului s-a dezvoltat în continuare prin numeroase convenții cum ar fi: Convenția Internațională de Eliminare a Oricăror Forme de Discriminare Rasială (1965) și prin Convenția de Eliminare a Oricăror Forme de Discriminare împotriva Femeilor (1979). În plus, au fost adoptate declarații și principii independente, precum Regulile Standardului Minim de Tratare a Prizonierilor (1955). Pe lângă codificarea drepturilor omului, în această perioadă s-a desfășurat supravegherea procedurilor. Unele proceduri sunt legate de anumite tratate (așa-numitele proceduri pe bază de tratat), altele se dezvoltă în contextul Comisiei Națiunilor Unite asupra Drepturilor Omului (așa-numitele proceduri pe baza Chartei). Drept exemplu menționăm „procedura 1235” care îi conferă Comisiei dreptul de a se ocupa de violarea drepturilor omului în anumite țări. Dezvoltarea normelor și supravegherea procedurilor nu se limita la Națiunile Unite. Drepturile omului au fost codificate și în cadrul forum-urilor regionale. În Europa, în 1950 a fost adoptată Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, completată în 1961 prin Charta Socială Europeană. În 1969 a fost adoptată Convenția Americană asupra Drepturilor Omului, iar în 1981, Charta Africană a Drepturilor Omului și ale Popoarelor.
Atenția statelor pentru bunăstarea cetățenilor altor state, rezultată din obligațiile cuprinse în documentele amintite mai sus, era un fenomen de politică internațională. Această politică internațională și în special Războiul Rece au influențat discuțiile asupra drepturilor omului după al doilea război mondial. Războiul Rece, conflictul politic și ideologic dintre Statele Unite și celelalte state liberale din Occident, pe de o parte, și Uniunea Sovietică și aliații săi, pe de altă parte, iscat după al doilea război mondial, au exercitat o influență pregnantă asupra discuțiilor referitoare la drepturile omului. Discuția s-a concentrat mai ales asupra poziției individului. În perspectiva occidentală, individul deține anumite drepturi fundamentale care trebuie respectate de către stat. Guvernul marxist-leninist al Uniunii Sovietice, la polul opus, accentua faptul că drepturile individului se referă la ancorarea lui în societate mai degrabă decât la protejarea acestuia în fața societății. Drepturile individului derivă din societate. Când Adunarea Generală a Națiunilor Unite au elaborat DUDO, delegatul sovietic Andrei Vișinski și-a manifestat clar rezervele cu privire la dreptul individului în raport cu statul. Asemenea concepții nu erau relevante pentru URSS unde nu existau clase rivale. Într-o astfel de societate nu putea fi nici un antagonism între stat și individ, din moment ce statul e de fapt un colectiv de indivizi. În acest dialog statele occidentale au subliniat importanța drepturilor politice și civile, iar statele socialiste au evidențiat și susținut fervent drepturile sociale și economice, cu precădere dreptul la muncă, dar și importanța domeniului sănătății și a asistenței medicale pentru persoanele vârstnice. Această diferență de abordare legată de importanța drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale a reprezentat unul din motivele pentru care tratatul unic, așa cum a fost conceput inițial, a fost împărțit în două convenții distincte, CDCP și CDESC.
Drepturile omului nu au constituit singurul subiect ce a dat naștere controverselor ideologice și politice în interiorul Națiunilor Unite. La începutul anilor ’70, statele vest-europene tocmai triumfaseră în a include pe agendele de lucru discuții asupra promovării drepturilor omului, când statele est-europene le-au invitat la conferințe asupra securității și frontierelor postbelice din Europa (CSCE). Conferințele s-au încheiat o dată cu adoptarea Actului Final de către toate statele participante la 1 august 1975, la Helsinki. Actul Final nu cuprindea doar principii ce vizau asigurarea securității europene (inviolabilitatea frontierelor – principiul III, integritatea teritorială a statelor – principiul IV), ci și pricipii cu privire la respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (principiul VII). În urma discuțiilor de la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) și a adoptării Actului Final, situația drepturilor omului a pătruns în agenda statelor est-europene ca parte a dezbaterilor politice.
În această perioadă de relații tensionate dintre Est și Vest, ambele tabere se acuzau una pe cealaltă de încălcarea drepturilor omului. Statele Unite s-au concentrat asupra încălcării drepturilor civile și politice de către URSS și sateliții săi; URSS reclama discriminarea rasială și șomajul din Statele Unite și celelalte țări occidentale. Analistul politic american, Jack Donnelly, a afirmat pe bună dreptate că „superputerile rareori au amplificat aceste probleme fără o preocupare obiectivă pentru drepturile omului. Acuzațiile de violare a drepturilor omului erau mai curănd manevre tactice într-un conflict politic și ideologic mult extins”. Pe lângă acestea, superputerile se făceau vinovate de violări flagrante chiar în politica lor externă. În 1956, de exemplu, sovieticii au pus capăt reformelor liberale în Ungaria prin folosirea forței. Statele Unite au tolerat dictatura militară represivă în Chile, Guatemala și Haiti în lupta lor împotriva comunismului.
La nivelul stabilirii standardelor, cât și ca implementare concretă, domeniul drepturilor omului a fost un instrument de controversă politică și ideologică între Est și Vest. Ambele tabere se acuzau una pe cealată de încălcări grave ale drepturilor omului, urmărind implementarea obiectivelor politice în cadrul securității naționale. Totuși, faptul că drepturile omului au fost introduse în agenda statelor, fiind sau nefiind rezultatul unei preocupări sincere trebuie privit ca un progres considerabil. Chiar dacă drepturile omului la momentul respectiv erau strâns legate de securitatea statală și de conflictul politic, unii autori argumentează că violările masive care s-au produs în timpul Războiul Rece au creat condițiile pentru nașterea și dezvoltarea organizațiilor non-guvernamentale (ONG) ca o forță politică importantă, precum Amnesty International. Aceste ONG-uri au contribuit la legitimarea preocupării internaționale pentru drepturile omului.
Alt progres important care a avut loc în acestă perioadă a fost mișcarea de decolonizare. Numărul tot mai mare de foste colonii, așa-numitele țări ale Lumii a-III-a care au devenit membre ONU aveau propria lor agendă cu privire la drepturile omului. În primul rând, aceste state s-au dovedit a fi avocații unor noi drepturi precum dreptul la autodeterminare. Charta ONU recunoaște în articolul 55 pricipiul autodeterminării. Noile state membre ONU doreau să fie recunoscut dreptul la autodeterminare ca drept al omului, ca drept colectiv al popoarelor. Prin urmare a fost inclus în ambele convenții internaționale. La insistențele noilor state membre ONU un alt drept colectiv, dreptul la dezvoltare, a fost elaborat în Declarația asupra Dreptului la Dezvolatre (1986). În al doilea rând, antirasismul a devenit o chestiune importantă în cadrul ONU, în parte ca rezultat al presiunii Lumii a Treia. M. Freeman scrie că desfășurarea globală a campaniei anti-apartheid „ a contribuit probabil la legitimarea rolului drepturilor omului în politica internațională” (M. Freeman – „Fifty years of developement of the concept and contents of human rights” ). Convenția pentru Eliminarea Discriminării Rasiale era o consecință clară a influenței noului grup de state.
Astfel, concluzionăm că, după al doilea război mondial au luat naștere normele internaționale ale drepturilor omului, iar acestea au devenit un domeniu al politicii mondiale. În 1948 statele membre ONU au ajuns la o înțelegere în ceea ce privește DUDO probabil formularea cea mai autoritară a normelor internaționale asupra drepturilor omului. În perioada Războiului Rece, drepturile omului au devenit un subiect de controversă ideologică între Vest și Est. Drepturile omului constituiau o parte din această controversă ca și acțiunile ONG-urilor. Ulterior, noile state independente din cadrul ONU au contribuit la codificarea unor noi drepturi și la sporirea atenției pentru cele existente. Războiul Rece a reprezentat o perioadă de violări grave ale drepturilor omului de către ambele superputeri și celelalte state, dar și o perioadă în care bunăstarea oamenilor din alte țări au devenit o problemă de politică internațională.
I.7.3. Anii ’80, anii ’90
În anii ’80 au fost adoptate noi convenții atât în cadrul ONU (exemplu: Convenția Împotriva Torturii și a altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante, 1984; Convenția Asupra Dreptului Copilului, 1989), cât și în cadrul organizațiilor regionale, precum Organizația pentru Unitatea Africană (Charta Africană asupra Drepturilor Omului și Popoarelor, 1981). Pe lângă aceste noi standarde mecanismele de supraveghere au fost îmbunătățite și extinse. Comisia ONU asupra Drepturilor Omului a adoptat mai multe rezoluții solicitând trimiterea unor Raportori Speciali care să examineze situația dintr-o anumită sau dintr-un anumit domeniu. Îmbunătățirea relațiilor Est-Vest a stimulat munca în cadrul CSCE; faptul că în documentul final al celei de-a treia întâlniri de supraveghere de la Viena a fost inclus un nou mecanism vast pentru a urmări îndeaproape situația a fost considerat o breșă importantă. Astfel, pentru statele participante s-a creat posibilitatea de a aduce în centrul atenției altor state CSCE situația drepturilor omului dintr-un anumit stat. Acest progres a fost văzut ca o confirmare formală că problema dimensiunii umane nu mai era considerată a fi exclusiv internă .
Domeniul drepturilor omului nu mai reprezenta subiectul rivalităților din timpul Războiului Rece. O dată cu a doua Conferintă Mondială asupra Drepturilor Omului ce a avut loc la Viena, în 1993, în prezența a 171 de state, au fost adoptate Declarația și Programul de Acțiune. În această Declarație se sublinia importanța Declarației Universale și se susținea promovarea drepturilor omului, considerată „o preocupare legitimă a comunității internaționale”. În această perioadă vedem, de asemenea, și o creștere de facto a respectului pentru drepturile omului: de la căderea zidului Berlinului (1989) oamenii pot călători liber din est către vest și viceversa. În plus, în multe state foste socialiste a început democratizarea și s-a trecut la respectarea din ce în ce mai intensă a drepturilor civile și politice. Și în America Latină s-au produs schimbări; în țări precum Chile și Argentina, după răsturnarea guvernelor autoritare, tolerate de SUA, au ajuns la putere guverne interesate de drepturile omului.
Totuși aceste schimbări pozitive au avut și un revers. O dată cu dispariția rivalității Est-Vest, dăstrămarea Uniunii Sovietice și împărțirea sferelor de influență între superputeri în Africa, au apărut noi violări grave ale drepturilor omului ca rezultat al conflictelor etnice și al disoluției statelor. În timpul Războiului Rece transformările și tensiunile politice erau ținute în frâu. Datorită noii libertăți, au izbucnit rivalități interne și tensiuni etnice în multe țări. Vulnerabilitatea multor state a încurajat unele grupări să răstoarne guvernul și să obțină puterea. La acestea se adaugă extremismul religios care constituia o amenințare a drepturilor omului în multe țări din Africa și Asia. Discuțiile asupra drepturilor omului nu mai erau purtate între reprezentanții Estului și cei ai Vestului, ci între guvernele statelor sudice și bogatetele state nordice. Noi probleme ca universalitatea drepturilor omului și relativismul cultural au început să joace un rol important în cadrul ONU.
Încălcările îngrozitoare ale drepturilor omului în anumite state din Africa și din Balcani au generat reacția promptă a comunității internaționale. În primul rând, tribunalele internaționale au decis să-i pună sub urmărire pe cei care au comis violări grave ale drepturilor omului și a legii umanitare internaționale în Rwanda și în fosta Iugoslavie. Aceste tribunale ad-hoc au fost completate prin Curtea Penală Internațională, fondată în 2002, la Haga, în Olanda. În al doilea rând, statele mebre ONU, confruntate cu violări flagrante ale drepturilor omului în locuri diferite, au ajuns la concluzia că această situație nu se rezolvă de la sine, ci trebuie să ia măsuri. Încălcarea drepturilor omului a deschis calea intervențiilor comunității internaționale fie sub scutul Națiunilor Unite, fie sub al unui grup de țări dinafara ONU cu scopul de a pune capăt acestor violări. O dată cu sfârșitul ocupației irakiene în Kuwait, în februarie 1991, s-a intensificat reprimarea kurzilor în nordul Irakului. Consiliul de Securitate a adoptat rezoluția 688, exprimând preocuparea pentru represiunea kurzilor, ce a generat un val de refugiați și „care amenința pacea și securitatea în zonă”. La puțin timp după adoptarea acestei rezoluții, mai multe state occidentale sub conducerea SUA au întreprins „Operațiunea Confortul” pentru a stabili „refugii sigure” pentru poporul kurd. Prin urmare, mulți kurzi puteau reveni în țară. Deși această acțiune nu a fost autorizată în mod explicit de nici o rezoluție a Națiunilor Unite, ea poate fi considerată primul pas spre o nouă practică de folosire colectivă a forței, fie de către Națiunile Unite, fie de către altă grupare de state, pentru a apăra drepturile omului. Din acel moment organizațiile internaționale au acționat, în repetate rânduri, în situații de criză umanitară: în Somalia, 1992; fosta Iugoslavie, 1992-93; în Haiti, 1994; în Rwanda, 1994; în Sierra Leone, 1997; în Timorul de Est, 1999 și în Kosovo, 1999.
La sfârșitul secolului XX, din ce în ce mai multe state se simțeau responsabile pentru viața și bunăstarea oamenilor din alte țări și decideau să adopte promovarea drepturilor omului ca parte a politicii lor externe. Responsabilitatea părea să nu fie întreținută doar de un sentiment de moralitate colectivă, ci de perspectiva potrivit căreia încălcările serioase ale drepturilor omului și situațiile de criză umanitară pot pune în pericol stabilitatea și pacea internațională. Așa cum a fost formulat la întâlnirea șefilor de guvern în cadrul unui summit special al Consiliului de Securitate la 31 ianuarie 1992:
„Absența războaielor și a conflictelor militare între state nu garanteză pacea și securitatea internațională. Sursele non-militare de instabilitate în domeniul economic, social, umanitar și ecologic au devenit amenințări la adresa păcii și securității”
Michael Ignatieff, un specialist american al relațiilor internaționale, susținea că stimularea respectului pentru drepturile omului nu e ușor de realizat. Se referă la conflictul între „promovarea drepturilor cetățenilor și menținerea stabilității sistemului statului național” (M. Ignatieff – „Human rights as politics and idolatry”). În perioadele de tiranie totalitară, statul constituia principala amenințare la adresa libertății individului. În lumea de după Războiul Rece, pericolul consta în fragmentarea statelor, așa cum s-a întâmplat în Balcani, în regiunea Marelui Lac din Africa și în statele de la frontiera islamică sudică a fostei Uniuni Sovietice. Fragmentarea acestor zone a stăvilit parțial violările grave ale drepturilor omului, comise de fostele regimuri care au încercat să creeze state naționale stabile. În opinia lui Ignatieff, fragmentarea ar mai fi rezultat din reclamarea autonomiei teritoriale și a independenței (dreptul la autodeterminare) de către grupările separatiste. În acest conflict dintre stabilitate și justiție, guvernele occidentale se justifică prin concluzia că refacerea stabilității este mai importantă decât insufalrea democrației și a drepturilor omului.
Un alt fenomen care amenință respectarea drepturilor omului e terorismul internațional. Atacurile teroriste ce au avut mai multe ținte în SUA, la 11 septembrie 2001, au creat un punct vulnerabil în aceea perioadă. Acțiunile teroriste reprezintă ele însele o formă de violare a drepturilor victimelor. Reacțiile și măsurile luate de guverne pot intră în conflict cu noțiunea de libertate și cu dreptul la un proces corect. Înaltul Comisar asupra Drepturilor Omului din cadrul ONU, Mary Robinson, acuza „riscurile la care sunt supuse promovarea și protecția drepturilor omului de către numărul tot mai mare de măsuri antiteroriste din întreaga lume”. Guvernul SUA, de exemplu, a decis, ca făcând parte din „războiul împotriva terorismului”, extinderea supravegherii electronice pentru a câștiga mai multă autoritate, creșterea posibilitățiilor de detenție și deportare a non-cetățenilor și folosirea comisiilor militare pentru a aduce în instanță teroriștii internaționali, fără garanția că se vor respecta principiile unui proces corect. În încercarea de a apăra drepturile omului în lupta împotriva terorismului, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat principii directoare în care se menționează că „măsurile luate de state împotriva terorismului trebuie să respecte drepturile omului și principiul regulii de drept…”
I.8. Drepturile omului și contextul național
Locul pe care drepturile omului îl ocupă în politica externă a unei țări nu este influențat doar de variabile externe, precum situația internațională, ci și de contextul național. În funcție de politica internă a unei țări se conturează și perspectivele diferite ale rolului și locului drepturilor omului în politica externă.
În procesul consacrării drepturilor și libertăților omului în legislația națională se vădește caracterul democratic sau nedemocratic al statului. S-a observat că „democrația care pretinde libertatea absolută a individului și vrea să realizeze egalitatea de fapt a cetățenilor în cadrele legăturii de stat nu este democrație adevărată” (Romul Boilă – „Principiile Constituției noi”), deoarece o asemenea democrație „nu ar fi naturală”; ea ar fi o „democrație direct în contra ordinii în natură” și ar trebui să piară în mod total”. „Validitatea principiului democratic în raport cu indivizii trebuie să fie confirmată de binefacerile sale, în mod egal, în viața cotidiană a acestora. Așadar, democrația adevărată se reflectă în structurile pe care le promovează pentru ocrotirea tuturor intereselor îndreptățite. Democrația adevărată trebuie să asigure validitatea voinței nefalsificate a națiunii întregi, ea urmează să garanteze posibilitatea participării în mod egal a cetățenilor la formarea și executarea acestei voințe, prin punerea în valoare a energiilor lor intelectuale, morale și materiale. Ordinea în societate, în stat, este un drept sfânt care stă la baza celorlalte drepturi”. (Dumitru Mazilu – „Drepturile omului –concept, exigențe și realități contemporane”).
I.9. Perspective asupra rolului moralității și al drepturilor omului în politica internațională
În teoria relațiilor internaționale există opinii diferite cu privire la locul moralității în relațiile internaționale. Din punctul de vedere realist, bazat pe tradiția lui Machiavelli și a lui Tucidide, problema eticii în relațiile internaționale pare a fi mai puțin sau total lipsită de importanță.
Realiștii susțin că societatea internațională este una anarhică în care se poate ajunge la ordine numai prin menținerea balanței puterii. Pentru a consolida puterea națională, interesul național, definit în termenii puterii și ai securității, ar trebui să fie conceptul-cheie în politica externă a unei țări. Din această perspectivă, argumentele morale sunt irelevante. Statul este actorul principal în politica internațională și pentru a se menține ordinea și pacea, nici unul dintre statele suverane nu ar trebui să intervină în politica internă a celorlalte state. Prin urmare, realiștii nu prea acordă atenție promovării drepturilor omului în politica internațională.
Stanley Hoffmann a formulat în mod clar argumentul realist: politica drepturilor omului este în esență una conflictuală și va duce la o deteriorare a relațiilor internaționale (S. Hoffmann – Duties beyond borders: On the limits and possibilities of ethical international politics”).
Cei care pun accent pe importanța moralității în relațiile internaționale încearcă să obțină pacea și stabilitatea prin stimularea cooperării interstatale. Folosirea legii internaționale e unul dintre cele mai importante instrumente în această privință. În această ordine internațională, bunăstarea individului e mult mai importantă decât suveranitatea statului. În consecință, politica drepturilor omului este indispensabilă. Cei care evidențiează importanța valorilor morale, precum drepturile omului, în politica internațională, sunt numiți în diverse feluri. David Forsythe se referă în acest context la liberali și neoliberali. Liberalii sunt cei care acordă importanță drepturilor fundamentale. Neoliberalii sunt cei care pornesc de la aceeași premisă ca și liberalii, dar recunosc faptul că în spatele discursului drepturilor omului există moralitate și etică. Jack Donnelly distinge trei modele, fiecare cu propria concepție despre comunitatea internațională. În conceptul etatist al politicii globale, statul este încă principalul actor în exercitarea puterii suverane. Drepturile omului nu mai sunt văzute ca aparținând în exclusivitate statului, ci rămân în principal o problemă a jurisdicției suveranității naționale. În opinia lui Donnelly, internaționaliștii susțin că statele sunt actorii centrali în relațiile internaționale, dar în același timp ei își concentrează atenția și asupra societății internaționale a statelor. Internaționaliștii pun accent pe importanța evoluției conceptului de „drepturile omului”.
Modelul cosmopolit pornește de la celălalt capăt al șirului: individul este elementul central în singura comunitate politico-globală și nu doar cetățean al unui stat. Din acest punct de vedere este de dorit să se acționeze pentru promovarea drepturilor omului. În această carte, ne vom referi la toate aceste perspective în raport cu numitorul comun al idealismului, opus realismului. Idealiștii sunt cei care susțin că valorile morale joacă un rol important în societatea internațională.
Concepțiile realiste și cele idealiste se reflectă în politica externă cotidiană. De o parte a baricadei se află guvernele care, în concordanță cu tradiția realistă, acordă puțină atenție drepturilor omului sau utilității pe care acestea ar avea-o doar ca mod de întărire a securității intereselor statului. De cealaltă parte, se află guvernele care acordă atenție sporită drepturilor omului, de vreme ce acestea vor consolida ordinea și pacea internațională. Vom folosi exemple din experiența SUA, în prezent cel mai puternic stat, și Olanda. Politicile diferite ale SUA și Olandei în ceea ce privește drepturile omului pot fi explicate prin aceste tradiții. Politica externă americană a fost întodeauna un amestec de realism și idealism, ceea ce demonstrează într-o anumită măsură moralitatea și principiile etice bazate pe ideea că SUA vor schimba lumea în bine. În același timp, se vizează și interesul național. În politica externă americană, ambele linii de gândire funcționează alternativ și au propriile consecințe asupra politicii drepturilor omului a SUA. În timpul mandatului președintelui Jimmy Carter s-a acordat multă atenție drepturilor omului. Sub administrația lui Reagan și prima administrația alui Bush, politica drepturilor omului a fost deseori folosită ca un instrument pentru a atinge obiective mai generale precum securitatea. Olanda urmează o politică externă care este adesea descrisă ca moralistă. Fiind o țară mică, Olanda pune un mare accent pe pricipiile legilor internaționale și pe valorile morale. Guvernele de diferite orientări politice văd drepturile omului ca pe un element substanțial al politicii externe.
I.10. Statele mici și superputerile
Politica externă a unui guvern este influențată și de poziția statului în arena internațională. În teoria relațiilor internaționale se face o distincție în ceea ce privește poziția puterii unui stat. Statele mici exercită de obicei o influență limitată în politica internațională, în timp ce marile puteri pot avea o influență dominantă. Statele mici cu resurse limitate de puteri: un teritoriu mic, relativ puțini locuitori, resurse economice neînsemnate de cele mai multe ori au puține surse militare de influență. Superputerile au, de obicei, o sursă extinsă de influență. Aceste surse pot fi folosite pentru a influența sau pentru a forța alte state să acționeze într-un anumit mod. De exemplu în implementarea politicii sale de a nu permite ca soldații americani să fie predați Curții Internaționale, SUA au încheiat acorduri bilaterale cu mai multe țări, acorduri în care aceste țări s-au angajat să nu extrădeze soldații americani Curții Internaționale. Guvernul american a amenințat unele țări că va sista ajutorul militar dacă acestea nu vor încheia o asemenea înțelegere. Multe guverne au cedat unei asemenea presiuni (ex: Israel, România și Timorul deEst), dar altele au refuzat să încheie un astfel de acord (Croația).
Și în sfera politicii drepturilor omului marile puteri au mai mare succes decât țările mici în a constrânge alte țări să nu încalce și să respecte drepturile omului. Țările mici au mijloace mai puține. În orice caz, unele state mici pot fi mult mai influente decât este de așteptat, ca rezultat al diverselor lor activități, al prestigului sau al capacității diplomaților lor. În plus, trebuie precizat faptul că țările mici pot exercita o influență pregnantă în anumite teritorii. Totuși nu trebuie să se tragă concluzia că țările mici sunt în stare să influențeze alte țări în ceea ce privește drepturile omului. S-a spus deseori că Olanda are „mijloace considerabile de influență” datorită calității ideilor, culturii politice pe care aceste idei se bazează (respectul pentru drepturile omului, democrație și nediscriminare) și datorită rețetei diplomatice a acestei țări. Guvernul olandez susținea că „fără îndoială Olanda poate exercita doar o influență limitată prin canalele bilaterale. Cu toate acestea, în principiu este indicat să-și unească forțele cu alte țări”. În respectarea drepturilor omului e importantă de multe ori unificarea acțiunilor diplomatice ale statelor europene. Cooperarea cu alte state din Națiunile Unite în orice alte împrejurări este, pentru țările mai puțin puternice, o modalitate importantă de a exercita influență.
Pe scurt, se poate afirma că dacă vrem să avem o viziune clară asupra politicii drepturilor omului dintr-o țară și posibilitățile ei de a exercita influență în această privință, ar trebui să luăm în considerație mai mulți factori. Nu trebuie avută în vedere doar tradiția politică, ci trebuie să se acorde atenție și poziției țării pe scena politică internațională și posibilităților de influență pe care țara le are.
Concluzie
Standardele intenaționale denumite „drepturile omului” se bazează pe tratate oficiale încheiate legal, ca și declarații oficiale.
DUDO și cele două convenții ale drepturilor omului din 1966 sunt luate ca puncte de referință în „nota” internațională a drepturilor omului.
În același timp, trebuie să adăugăm că în baza rapoartelor Națiunilor Unite, a organizației Amnesty International și a altor organizații ale drepturilor omului standardele internaționale au fost adesea încălcate. De ce să stabililm o listă lungă de drepturi, care sunt în mod constant încălcate la nivel global? Răspunsul este simplu și poate fi găsit raportându-ne la situația internațională. Legile penale internaționale sunt la fel de des încălcate ca și standardele drepturilor omului. Infracțiuni precum crima, furtul și violul sunt interzise în majoritatea societăților naționale. Cu toate acestea, ele se comit tot timpul. Ar trebui abolite legile penale care le interzic? Nu, dimpotrivă, nu trebuie să fie abolite, ci ar trebui îmbunătățit sistemul de respectare a legilor. Același raționament se aplică și societății internaționale. Standardele internaționale nu se regăsesc în legi, ci în tratate și declarații. Asemănătoare situației naționale și chiar mai rău, supravegherea internațională a legilor este neadecvată. Într-o lume ideală legile și tratatele din sfera drepturilor omului ar fi inutile. Într-o lume ce e departe de a fi perfectă, e mare nevoie de asemenea mijloace.
În această lucrare acordăm atenție promovării respectării drepturilor omului ca parte a politicii internaționale. În secolele trecute, principiul suveranității a fost unul din principiile centrale ale relațiilor internaționale. Oricum, începând cu al doilea război mondial, se acceptă faptul că felul în care un guvern își tratează cetățenii este o problemă de interes internațional
CAP. II. Probleme contemporane
În ultimii 50 de ani au fost dezvoltate multe standarde ale drepturilor omului. Drepturile omului au devenit, de fapt, unul din principalele probleme în politica internațională. Interesul pentru bunăstarea cetățenilor nu este un subiect aflat doar în atenția cercetătorilor; este legat și de dezbaterea politică cotidiană. Timp de mai mulți ani, Războiul Rece a structurat politica drepturilor omului. O dată cu sfârșitul Războiului Rece, dezbaterea drepturilor omului a căpătat o nouă structură. Țările Lumii a Treia au solicitat acordarea unei atenții sporite pentru viziunile lor asupra universalității drepturilor omului și diversității culturale. Au solicitat atenția pentru drepturile grupurilor, așa-numitelor „drepturi colective”, o noțiune care a fost înaintată în problema drepturilor individului. În plus, au accentuat importanța drepturilor economice, sociale și culturale. Astăzi, aceste drepturi, cel puțin în afara SUA, sunt prezente din ce în ce mai mult ca fiind drepturi clasice civile și politice. Ca o consecință a regimului de schimbări ce a avut loc în ultimul deceniu al secolului XX, în Europa de Est ca și în Africa de Sud și America Latină, problema aceasta a fost adusă în discuție sub forma judecării celor vinovați de încălcări flagrante ale drepturilor omului în regimul precedent.
Chestiunii implementării mecanismelor de judecare a celor care se fac vinovați de încălcări grave ale drepturilor omului (genocid, tortură, etc.) i se acordă atenție sporită. Acest lucru este ilustrat de interesul exprimat prin organizarea de tribunale penale internaționale în fosta Iugoslavie și Rwanda, prin recenta înființare a Curții Penale Internaționale, dar și prin extrădarea fostului dictator chilian, Augusto Pinochet, din Marea Britanie, în 2000.
Vom acorda atenție următoarelor probleme contemporane din domeniul drepturilor omului din perspectiva politicii externe:
Caracterul universal al drepturilor omului;
Poziția drepturilor colective;
Mecanisme de combatere a încălcărilor grave ale drepturilor omului.
Aceste teme evidențiează controverse atât în mediul academic, cât și în domeniul relațiilor internaționale și diplomației.
II.1. Caracterul universal al drepturilor omului
Declarația și Progarmul de Acțiune de la Viena, adoptată la a doua Conferință Mondială asupra Drepturilor Omului, în 1993, a reafirmat angajamentul statelor de a-și duce la îndeplinire obligațiile referitoare la respectarea universală și apărarea drepturilor omului. Pe lângă acestea, s-a declarat că natura universală a drepturilor omului e de necontestat. Cele aproximativ 170 de state care au participat la Conferința de la Viena au mai declarat că: „Toate drepturile omului sunt universale, indivizibile și interdependente”. Declarația de la Viena a scos în evidență și Declarația Universală a Drepturilor Omului ca standard comun de realizare pentru toate popoarele și națiunile. Acesta este un fapt important din moment ce multe din statele care au adoptat Declarația de la Viena nu erau membre ONU în 1948, când a fost adoptată Declarația Universală. Aceste principii au fost incluse în două convenții internaționale, în prezent ratificate de peste 140 de țări din toată lumea. Totuși faptul că majoritatea statelor au aprobat, cel puțin teoretic, aceste norme de drepturi ale omului nu înseamnă obligatoriu că universalitatea acestor drepturi e într-adevăr „de necontestat”.
Când au început pregătirile pentru întocmirea Declarației de la Viena, era clar că un grup de state nu era pregătit să adopte universalitatea drepturilor omului ca atare. Acestea considerau că standardele drepturilor omului nu pot fi aceleași pentru toate statele. Datorită diferențelor în dezvolatarea istorică, culturală, religioasă și economică, drepturile diferă de la un stat la altul. Șeful delegației chineze, Liu Huaqiu, a explicat că nu trebuie să credem că modelul drepturilor omului din anumite țări e „ singurul potrivit”. La Conferința Asiatică de la Bangkok, din Thailanda, care a avut loc între 29 martie și 2 aprilie 1993, în vederea pregătirii Conferinței Mondiale, guvernele unor state ca Indonezia, China, Malaezia și Singapore au accentuat nu numai universalitatea drepturilor omului, ci și importanța „particularităților regionale și naționale și a diverselor condiții istorice, culturale și religioase”. Această completare anticipatoare a fost, de asemenea, inclusă în Documentul Final de la Viena. Sensul exact al acestei completări, care era evident rezultatul unui compromis politic, a rămas ambiguu. Totuși, aceste particularități naționale și regionale sunt legate la origine de diferențele posibile de abordare dintre mișcările sociale ce afectează implementarea drepturilor omului de ordin național și a celor de ordin internațional.
De fapt, universalitatea drepturilor omului nu este pusă în discuție doar de statele asiatice. Politicienii și oamenii de știință din statele africane, dar și din alte state au pus la îndoială universalitatea drepturilor omului, argumentând că sunt relative din punct de vedere cultural. Doctrina relativismului cultural raportată la drepturile omului susține că societăți diferite au dezvoltat atitudini unice referitoare la conceptul de drepturile omului și demnitate umană. Din acest punct de vedere, conceptul de drepturile omului dezvoltat în vest nu este neapărat aplicabil în societățile Lumii a Treia. Codurile morale și instituțiile sociale diferă de la o cultură la alta, iar aceste variații trebuie scutite de criticismul exterior. Obiceiuri precum mutilarea genitală a femeii, neîndurarea față de minorități și subordonarea acestora se explică prin referire la tradiții culturale specifice.
Revendicarea relativismului cultural cunoaște diferențe de manifestare. Analistul politic american, Jack Donnelly, face distincție între relativismul cultural radical (cultura este singura sursă a validității unui drept moral sau al unei reguli), relativismul cultural puternic (cultura este principala sursă a validității unui drept moral) și relativismul cultural moderat/slab (cultura poate fi o sursă importantă a validității unui drept moral sau a unei reguli). Donnelly argumentează că dacă toate drepturile ar rămâne doar reguli sociale determinate cultural, nu ar mai exista drepturile omului, din moment ce oricine le deține prin simplul fapt că e ființă umană. Chiar dacă acordăm mai multă sau mai puțină importanță influenței culturii, ar trebui să avem în vedere că politicienii și cei care sunt la putere abuzează de argumentul practicilor culturale și regionale, cu scopul de a-și apăra puterea în fața subordonaților (J. Donnelly – „Universal Rights in theory and practice”).
Există o legătură clară între cele aproape 20 milioane refugiați politici și deportați din lume și drepturile omului. Dreptul de „a căuta și a se bucura de azil în caz de persecuție” care e menționat în Declarația Universală a Drepturilor Omului (articolul 14) nu face parte din tratatele ce obligă din punct de vedere juridic. Totuși e o realitate faptul că refugiații politici sunt consecința violărilor drepturilor omului în anumite state. Prin urmare e o problemă de mare îngrijorare faptul că guvernele manifestă o bunăvoință din ce în ce mai redusă față de primirea refugiaților. În orice caz nu vom trata aici acest subiect. El merită să fie abordat într-un volum separat.
Statele Uniunii Europene au fost întotdeauna un puternic susținător al conceptului de universalitate a drepturilor omului. Într-un document recent Guvernul German a declarat ca drepturile sunt prin definiție universale și că normele drepturilor omului sunt, în principiu, compatibile cu principalele tradiții etice, religioase și filosofice. Conceptul de universalitate este, de asemenea, implementat în politicile externe a majorității statelor europene. Prin reacția la încălcarea drepturilor omului în , oficiali ai Uniunii Europene nu au fost dispuși să accepte anumite valori culturale și istorice în comportamentul chinezilor față de drepturile omului. Într-o vizită în , ministrul de externe italian a subliniat faptul că drepturile omului nu trebuie folosite ca instrument politic și că dialogul dintre autoritățile chineze și cele italiene ar trebui să se bazeze pe principiul universalității drepturilor.
Viziunile diferite asupra naturii drepturilor omului nu se limitează la relațiile interculturale. Acestea se regăsesc,de asemenea, și în interiorul culturilor. În statele vestice există, de exemplu, puncte de vedere diferite privind pedeapsa cu moartea văzută ca o încălcare a dreptului la viață. Acest lucru se aplică, desigur în cazul SUA, unde, în majoritatea statelor, pedeapsa cu moartea este menținută și aplicată. Într-o altă () se aplică pedeapsa cu moartea pentru crimele săvârșite în timp de război. Celelalte țări vestice se numără printre cele 74 țări în care pedeapsa cu moartea a fost abolită pe deplin (și în România pedeapsa cu moartea este abolită) .
Viziuni diferite asupra a ceea ce înseamnă dreptul la viață există,de asemenea, în interiorul societăților naționale.
Întrebarea “când începe viața” îi separă în mod violent pe cei care sunt pentru de cei care sunt împotriva legalizării avortului. Dreptul la viață ar trebui să protejeze copilul nenăscut? Majoritatea tratatelor internaționale păstrează tăcerea asupra acestui subiect și se pare că în majoritatea societăților este dificilă ajungerea la un consens în legătură cu legislația privind această problemă. Același lucru se aplică și în definirea circumstanțelor în care eutanasierea ar trebui permisă, lucru ce încă mai este dezbătut în majoritatea statelor democratice.
Exemplele citate arată cum în aceeași cultură (cea vestică) părerile asupra dreptului uman fundamental, dreptul la viață, pot varia. Același lucru este valabil și pentru sensurile altor drepturi ale omului. Pornografia ar trebui privită ca o manifestare a libertății de expresie? Relațiile homosexuale între adulți ar trebui considerate o problemă de stil de viață? Poligamia ar trebui acceptată? Multe dintre aceste probleme constituie încă un subiect de dezbateri în majoritatea societăților vestice; altele au fost soluționate. Nu este surprinzător faptul că asemenea variații se înmulțesc de la o cultură la alta.
Spre exemplu, Consiliul Consultativ olandez pe probleme internaționale a argumentat că în general universalitatea drepturilor omului nu implică faptul ca acestea să fie aplicate la fel peste tot în lume. Normele internaționale ale drepturilor omului trebuie aplicate în contexte sociale, economice și culturale diferite, iar în aceste contexte statele ar trebui să dețină un anumit grad de libertate în crearea politicii lor. Consiliul Consultativ se referă în acest context la doctrina “aprecierii marginale” (margin of appreciation), o metodă de analiză judiciară realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cadrul Consiliului Europei.
Curtea Europeană a evidențiat faptul că statele pot avea interpretări diferite asupra anumitor termeni utilizați în Convenția Europeană. Libertatea statelor depinde, printre altele, de circumstanțe, de dreptul care a fost încălcat și de specificul încălcării. Doar Curtea Europeană are dreptul de a decide dacă un stat și-a depășit limitele libertății sau nu. Consiliul Consultativ conchide că diferențele în aplicarea anumitor drepturi ale omului ar trebui tolerate. Pe de altă parte, libertatea politică a statelor ar trebui să fie una controlată. Întotdeauna trebuie să existe posibilitatea ca statele să fie trase la răspundere, în primă fază la nivel național, dar și în forumuri internaționale, semi-internaționale precum și în cele politice.
În ciuda faptului că natura universală a drepturilor omului a fost sprijinită doar formal, problema definirii sensului exact al acestei universalități rămâne în discuție.
Limitele a ceea ce înseamnă ca femeile și bărbații din toată lumea să beneficieze de drepturile fundamentale ale omului, merită să fie cercetate în permanență. Asemenea cercetări iau forma unor dezbateri aprinse la nivel academic dar și politic. Punctele de vedere legate de această problemă tind să se modifice în timp. Exemplele de tortură și sclavie demonstrează faptul că ceea ce era acceptat cândva, astăzi nu mai este. Interzicerea discriminării rasiale pare a se îndrepta în aceeași direcție. Continuarea unei dezbateri în legătură cu natura universalității drepturilor ar trebui încurajată. Această lucrare se bazează pe ideea dezvoltării graduale a unui acord internațional recunoscând în același timp un anumit grad de diversitate culturală.
II.2. Drepturile colective
Drepturile omului, așa cum apar în majoritatea instrumentelor internaționale ale drepturilor omului, sunt formulate în principal în termenii drepturilor individului. Singurele excepții le reprezintă art.1 din cele două acorduri ONU privind drepturile omului din 1996, care se referă la dreptul la auto-determinare a popoarelor, și o serie de articole din Carta Africană a Drepturilor Omului și ale Cetățeanului.
Ar trebui recunoscute și alte drepturi colective alături de dreptul la autodeterminare? Care drepturi ar fi în cauză și cine ar avea legitimitatea de a le revendica? O altă întrebare este aceea dacă asemenea drepturi ar trebui privite ca drepturi colective sau ar trebui să li se atribuie statutul de drepturi colective ale omului. Punerea pe tapet a acestor întrebări ne conduce către tărâmul controverselor. În literatura academică se acordă o mare atenție acestor probleme.
Se pune întrebarea dacă drepturile colective se califică, în principiu, pentru a fi recunoscute și dacă da, care dintre drepturile intitulate actual „colective” ar putea fi privite ca adevărate drepturi colective. Trebuie luată în considerare și potențiala valoare pe care ar aduce-o aceste drepturi, respectându-le pe cele civile, politice, economice, sociale și culturale care au fost deja recunoscute, și condițiile care ar fi atașate exercitării drepturilor colective. Unii specialiști delimitează sfera problemei, dezbat cine sunt cei care beneficiază de aceste drepturi colective și se ocupă de o serie de cerințe colective concrete. Mai mult, pot fi reținute șase criterii care sunt considerate importante pentru recunoașterea drepturilor colective:(1)acestea trebuie să aibă un subiect care să precizeze esența dreptului,(2)trebuie să aibă un subiect care să poată invoca dreptul,(3)trebuie să se adreseze unui subiect împotriva căruia pot fi invocate aceste drepturi,(4)revendicarea trebuie să fie esențială pentru o existență demnă,(5)revendicarea nu trebuie să poată fi individualizată și (6)revendicarea trebuie să întărească exercitarea drepturilor individuale ale omului și nu trebuie să submineze existența drepturilor omului în nici o împrejurare.
Ce sunt drepturile colective? S-a susținut că ar trebui să se vorbească doar despre aspecte colective ale drepturilor omului. Acest punct de vedere ar avea consecințe majore pentru întreaga abordare a problemei. Acest lucru ar însemna respingerea ideii de drepturi colective ale omului. Din acest punct de vedere nu ar exista decât drepturi individuale ale omului. Părerile legate de această problemă sunt împărțite. Unii sunt susținători ai ideii că drepturile colective trebuie incuse în drepturile omului dacă sunt implicate drepturi de care pot beneficia doar colectivitățile și nu pot fi reduse la drepturi individuale. Valorile fundamentale protejate de drepturile colective sunt bunuri colective de care nu pot beneficia indivizii, ci doar colectivitățile. Dacă drepturile colective ar putea fi reduse la drepturi individuale atunci noțiunea de drepturi colective nu ar avea nici o valoare suplimentară. Drepturi precum libertatea de asociere care nu poate fi exercitată decât în mod colectiv ca și dreptul la educație sau dreptul la libertatea religiei, nu ar trebui considerate drepturi colective din moment ce pot fi reduse la o revendicare a individului. Drepturi care se califică pentru statutul de drepturi colective sunt: dreptul la autodeterminare, dreptul de a nu fi o victimă a genocidului și dreptul popoarelor la dezvoltare și de a avea acces la resursele naturale. Alte drepturi colective pot fi considerate menținerea sau protejarea culturii, drepturile popoarelor băștinașe și drepturile minorităților. Acestea au comunitatea ca subiect al dreptului lor și interesul colectiv drept obiect. Willem van Genugten a demonstrat faptul că doar drepturile individuale ale omului nu sunt adecvate pentru a asigura o existență umană demnă.
Dacă acceptăm noțiunea de drepturi colective, atunci se pune problema relației dintre drepturile colective și cele individuale. Care dintre acestea prevalează în cazul unui conflict? Ar trebui permis ca drepturile colective să aducă prejudicii drepturilor individuale sau dimpotrivă, ca ultimele să prevaleze întotdeauna? Pentru a răspunde unor asemenea întrebări se impune efectuarea unei alegeri.
În opinia noastră în cazul unui conflict intre drepturi, drepturile individuale ar trebui să prevaleze. Se poate chiar adăuga faptul că drepturile colective ar trebui întotdeauna să servească la întărirea exercitării drepturilor individuale. Yvonne Donders susține faptul că din moment ce comunitatea își are originea în membrii din care este compusă, posibilele drepturi colective nu pot prevala față de drepturile individuale ale membrilor din care este compusă comunitatea. Drepturile colective sunt atunci subordonate drepturilor individuale ale omului. Această preferință se bazează pe ideea că ceea ce a fost realizat în domeniul drepturilor omului trebuie apărat. Dacă o cerință colectivă ar trebui acceptată sau nu ca drept, depinde de întrebarea dacă aceasta aduce ceva în plus față de garanțiile oferite deja de drepturile omului la o existență demnă și la calitatea societății ca întreg.
Cine sunt posesorii drepturilor colective? Răspunsul evident ar fi: grupuri, colectivități. Trebuie și statul considerat un deținător de drepturi colective? Este o întrebare interesantă, din moment ce, în viziunea tradițională, drepturile omului sunt văzute ca instrumente de protejare a drepturilor indivizilor în fața puterii statului. Prin urmare, statul ar trebui văzut mai degrabă ca un adresant al individului ca și drepturile colective, dar nu ca posesor al acestora. Oamenii sunt de regulă considerați deținătorii drepturilor colective pentru că sunt menționați în tratatele internaționale ca atare. Dar ce sunt popoarele? Ar trebui folosită o definiție etnică, una teritorială sau o combinație a celor două? Evreii și palestinienii sunt popoare distincte sau doar cetățenii statului trebuie văzuți ca un popor?Răspunsul la această întrebare e important deoarece grupurile de oameni apelează la asemenea drepturi pentru pretinderea autonomiei, a guvernării proprii sau a independenței politice. Din nefericire, până în momentul de față nu există o definiție unanim acceptată la nivel politic internațional. Minoritățile pot fi și ele văzute ca posesori de drepturi colective, deși nu se pronunță de regulă în favoarea acestei abordări. Nu în mod aleatoriu drepturile minorităților au fost formulate drepturi ale grupurilor de indivizi în tratatele existente. Anumite state, precum Franța sau Turcia, neagă explicit existența minorităților(etnice) în interiorul granițelor lor.
Trebuie îndeplinite anumite condiții pentru a se stabili cine poate îndeplini funcția de conducător într-o colectivitate dată? Pare a fi necesar pentru a se evita situația în care cineva ar pretinde că reprezintă o anumită colectivitate. Dacă aceasta presupune organizarea de alegeri oficiale, ceea ce implică diferențe de la caz la caz. Organizarea alegerilor impune întrebarea cine are dreptul să participe la ele. Toți cei care se consideră ca aparținând unei anumite entități(statale)? Sau doar cei desemnați de conducerea grupului? Sau doar cei care locuiesc pe teritoriul vizat de decizia în cauză? Sau participarea ar trebui să se bazeze pe obiceiuri vechi, tradiționale, care au fost transmise de-a lungul secolelor? Va fi necesar să găsim răspunsuri la aceste întrebări dacă nu vrem să tratăm problema într-un mod arbitrar.
Dreptul la resursele naturale e adesea menționat ca drept colectiv(articolul 21 din Charta Drepturilor Omului și Popoarelor). Se ivește întrebarea: de ce? De ce un anumit grup de indivizi are dreptul să beneficieze de resursele naturale, în și pe teritoriul țării? Cum s-ar explica faptul că persoanele care locuiesc în zone mai puțin înzestrate de natură nu se bucură de aceleași beneficii? Exemplul nu se referă numai la statele bogate în petrol din Orientul Mijlociu, ci și la statele vest-europene ca Marea Britanie, Norvegia și Olanda, care dispun dispun de mari rezerve de petrol și gaze naturale pe teritoriul lor. Nu pare “corectă” exercitarea acestor drepturi colective. În opinia noastră, perceperea unei taxe internaționale pe venit ar soluționa această inegalitate dintre state.
Drepturile colective formează încă subiectul dezbaterilor febrile care până acum au rămac nedecise. Implementarea aspectelor colective ale drepturilor individului poate fi bogată în consecințe. Discuțiile despre ce drepturi pot fi considerate colective nu ar trebui, prin urmare, desfășurate în forumurile pentru drepturile omului, ci în cadrul Programului de Dezvoltare a Națiunilor Unite(PDNU) și a Băncii Mondiale. Mulți conducători ai statelor non-occidentale, pe de altă parte, argumentează că abordarea individualistă a drepturilor omului contravine tradiției africane și a altor state non-occidentale. Tradiția africană subliniază importanța grupului sau a comunității. Majoritatea oamenilor sunt loiali unei unități oarecum organice asemenea unui trib, clan sau grup etnic. Din această perspectivă, interesul comunității este totdeauna suprem, iar indivizii au obligații(incluse în Charta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor, articolele 27, 28 și 29) față de stat sau comunitate. Accentuarea importanței drepturilor colective de către statele non-occidentale contrastează cu concepția occidentală.
Suntem de acord cu Abdullahi An-Na’im care subliniază importanța drepturilor colective în calitate de categorie conceptuală: “Mișcarea drepturilor omului e mult mai atenuată prin excluderea lor totală decât prin includerea unora dintre ele, în concordanță cu criteriul și procesele de <control adecvat al calității>”(A. An-Naim – “HumanRights and the challenge of relevance”).
II.3. Mecanisme de combatere a încălcărilor grave ale drepturilor omului
În ultimul deceniu al secolului XX, au avut oc multe schimbări de regim fie datorită transformărilorpolitice interne, fie prin intervenția organismelor interneționale: Argentina, Chile, Guatemala, Germania după reîntregire, Cehoslovacia după căderea regimului comunist, fosta Iugoslavie, Africa de Sud după sfârșitul apartheid-ului sunt doar cateva exemple în acest sens. În acest context se pune întrebarea dacă și cum vor fi pedepsite persoanele care se fac vinovate de incălcări grave ale drepturilor omului și legii umanitare internaționale, comise în timpul vechiului regim, precum genocidul, tortura, tratamente și pedepse crude, inumane și degradante, dispariții, crime absurde, abdicări, decese in timpul detenției, violuri, “epurări etnice”, sclavia și tratarea necorespunzătoare a civililor- practici frecvente în epoca în care trăim. Pe scurt, problema responsabilității constă în a decide dacă și cum trebuie pedepsiți cei care se fac responsabili de aceste încălcări. În anumite cazuri, persoanele sunt judecate în curțile de judecată interne, în alte cazuri se instituie tribunale penale internaționale precum în fosta Iugoslavie și . Există și situații în care s-a introdus un sistem de inspecție pentru a determina dacă persoanele sunt calificate să adopte poziții oficiale în noua administrație.
Pe lângă pedepsirea persoanelor care au comis aceste abuzuri, se pot oferi compensații victimelor. Există mai multe metode: restabilirea(victima revine la situația originală, de exemplu, prin întoarcerea la rezidență și restituirea proprietății), compensația(pentru orice pagubă economică estimată derivată din violarea drepturilor internaționale ale omului), reabilitarea, satisfacerea și garantarea irepetabilității(include o serie de măsuri politice severe de verificare a faptelor și divulgare totală și publică a adevărului, recunoașterea faptelor și compensații acordate victimelor). în acest context e necesar să se facă referire la așa numitele “comisii pentru adevăr și reconciliere” care au fost introduse în peste 30 de țări până în prezent. De acum înainte ne vom ocupa de explicarea a două metode de combatere a impunității: înființarea tribunalelor internaționale și înființarea comisiilor pentru adevăr și reconciliere.
După înființarea tribunalelor de la Nuremberg și Tokyo, în 1946, a fost necesară trecerea a 47 de ani ca să se ajungă la decizia creării unor alte tribunale de acest gen, în fosta Iugoslavie(1993), iar ulterior în Rwanda. În mod surprinzător, aceste tribunale au luat naștere la decizia Consiliului de Securitate al ONU, un organism a cărui dispoziție constă în supravegherea menținerii păcii și a securității internaționale, ceea ce ni implică în mod necesar să se ocupe de cei acuzați de violarea drepturilor omului și a legii umanitare. Nu întâplător au fost alese fosta Iugoslavie și pentru instituirea acestor tribunale, ci mai ales din rațiuni politice. Nu există nici un motiv legal pentru tratarea drepturilor omului în aceste state, când se produc evenimente similare în , , , Zair/Congo(acestea fiind doar câteva dintre cele notorii).
Din 1948, Tribunalul Internațional a studiat posibilitatea instituirii unei curți penale internaționale permanente, însă materializarea acesteia a început în 1998, când s-a ajuns la un acord asupra unui proiect de tratat pe această temă, cu ocazia Conferinței Internaționale de la Roma. Sarcinile acestei noi curți vizau pedepsirea genocidului(a), a crimelor împotriva umanității(b), a crimelor de război(c) și a crimelor foarte agresive(d), care necesită să fie definite. Ultimele două reprezintă încălcări evidente ale drepturilor omului. Acordul referitor la noua curte, semnat la Haga, în Olanda, era ca aceasta să fie bine primită de către state. Până acum 123 de state au aderat la Statutul Curții, deși statele mari precum SUA, și au refuzat. SUA s-au angajat într-o campanie febrilă împotriva Curții, cerând altor state să intre într-un acord bilateral pentru a recunoaște imunitatea cetățenilor americani în fața Curții.
Decizia Consiliului de Securitate a determinat caracterul politic al celor două trbunale. Deși au fost susținute de juriști eminenți cu o moralitate impecabilă, anumite decizii au rămas în afara mandatului Consiliului din motive politice. Liderii din Iugoslavia și Croația, Slobodan Milosovic și răposatul Franjo Tudjman, erau considerați vitali pentru asigurarea păcii în zonă, prin urmare au rămas mult timp departe de orice acuzații, deși erau cu siguranță responsabili pentru unele din cele mai grave violări ale drepturilor omului în regiune. Aceasta ne aduce la problema păcii versus justiție, care a fost discutată în literatura de specialitate. Există o teamă permanentă că acuzațiile penale ar putea interveni în acordurile politice care sunt necesare soluționării conflictelor și atacurilor diverșilor combatanți, precum și a abuzurilorasupra civililor. Aceasta diminua în mod evident autoritatea Tribunalului. Dacă se dovedește capabil să prindă “peștișorul”, ce implicații va avea asupra cauzei justiției în zonă?
Puterea tribunalelor penale internaționale constă în individualizarea vinei. În orice caz, se impune întrebarea în ce măsură aceasta constituie un avantaj, dacă am ține cont de teza lui Daniel Goldhagen, care afirmă că cea mai mare parte a poporului german a fost, într-o măsură mai mare sau mai mică, implicați în exterminarea evreilor. Atunci ar trebui pedepsiți toți germanii? Sau numai unii dintre ei? Și de cine?
În primul rând putem fi de acord cu cel mai mic numitor comun, așa cum a fost formulat de David Forsythe:
“Probabil cel mai bun lucru care poate fi spus despre Curte în lumina acordului de pace de la Dayton e că, o dată înființată, Curtea exercită presiuni pe care diplomații nu le pot ignora”(D. Forsythe – “International Criminal Court”).
Înființarea ambelor tribunale internaționale este oricum o formă instituționalizată― chiar dacă departe de a fi perfectă― de confruntare cu trecutul. Tribunalul din Iugoslavia a primit o mare susținere în cadrul acordului de pace de la , care menționează: “obligația tuturor partidelor de a coopera la investigările și condamnarea crimelor de război și a altor încălcări ale legii umanitare internaționale”. Acordul de la Dayton a fost de mare ajutor pentru desfășurarea operațiunilor Tribunalului din Iugoslavia. Totuși, aceasta nu presupune soluționarea tuturor problemelor. Cel mai bun lucru care se poate afirma despre Tribunalul din este că progresul lui este lent și trebuie să așteptăm să vedem dacă și în ce măsură va avea rezultate concrete.
II.4. Comisiile pentru adevăr și reconciliere
Comisiile pentru adevăr și reconciliere sunt un fenomen relativ nou. Ele au intrat în scenă în urma unei schimbări de regim, când cei care au provocat violări grave ale drepturilor omului au renunțat la putere și au fost înlocuiți de adepții unui alt regim, de obicei democratic.
Președintele comisiei pentru adevăr și reconciliere din Africa de Sud, Bishop Desmond Tutu, exprimă public funcția principală a comisiei în felul următor: “Deci cât de importantă e prezentarea publică a acestor încălcări de către Comisie?” Bishop Tutu: “Absolut crucială. Acolo sunt oameni care au încercat să fie maleabili și să lase trecutul să fie trecut: ei vor să avem o amnezie națională. Și trebuie să le repeți în permanență acestor oameni că pretinzând că nu s-a întâmplat nimic, nerecunoscând că li s-a întâmplat ceva îngrozitor înseamnă a victimiza victimele încă o dată. Dar mai important, experiența mondială arată că, dacă nu înfrunți un trecut întunecat, la fel ca al nostru, efectiv să privești bestia în ochi, ea nu se va culca liniștită; se va întoarce mai mult ca sigur și te va bântui îngrozitor. Ceea ce vrem să spunem e că trebuie să ne înfruntăm trecutul cât mai repede cu putință―să recunoaștem că avem un trecut rușinos― apoi să-i închidem și să ne concentrăm asupra prezentului și viitorului. Acesta e scopul Comisiei; este doar o mică parte din procesul în care trebuie angajată întreaga națiune”.
Priscilla Hayner, care a făcut un studiu amplu asupra subiectului în lucrarea “Fifteen Truth Commissions 1974-1994: A comparative study”, definește Comisiile pentru adevăr și reconciliere după cum urmează:
“… organisme create pentru a investiga trecutul drepturilor omului într-o anumită țară― trecut ce include violări comise de forțele militare ale altui guvern sau de către forțele înarmate ale opoziției”.
Principalul obiectiv al acestor comisii e de a descoperi actele de violare a drepturilor omului sub vechiul regim. Ele nu au în mod explicit obiectivul adjudecării, ci al reconcilierii după ce faptele au fost divulgate. Au primit o atenție sporită în special comisiilor pentru adevăr care au fost înființate în după căderea regimului Pinochet și, mai recent, celor din Africa de Sud. Comisii asemănătoare au acționat în , , , , unde comisia s-a numit comisie de clarificare.
Componența comisiei pentru adevăr necesită multă atenție pentru a evita crearea impresiei că a fost stabilită cu anumite obiective politice sau pentru a șterge petele trecutului. Membrii săi trebuie să aibă încrederea publicului și să li se garanteze independența de guvern. Prin urmare, José Zalaquett, care a fost un membru remarcabil al Comisiei chiliene a pledat pentru finanțarea comisiei de către stat, nu de către guvern: “E important ca guvernul să asigure fondurile necesare înainte să-și înceapă comisia lucrările. Nu ar trebui să-și rezerve dreptul de a suspenda finanțarea”.
Unele comisii au puteri considerabile. Cea din Africa de Sud are autoritatea de a obliga martorii să se prezinte în instanță și să fie interogați sub jurământ. Poate chiar să amnistieze făptașii care au încălcat drepturile omului din rațiuni politice. Comisia trebuie să decidă dacă violarea în cauză constituie un asemenea act politic.
Prima și cea mai importantă sarcină a comisiei este să prezinte faptele adevărate sau, mai degrabă, să le recunoască. Adeseori oamenii cunosc faptele reale, dar cer o recunoaștere oficială a acestora. Hayner numea procedeul “găsirea de fapte confirmate”. Ea îl citează pe directorul de atunci al Americas Watch, Juan Mendez: “Faptul care este confirmat oficial și astfel transformat într-o parte <a scenei de cunoaștere publică> dobândește o calitate miraculoasă care îi lipsește când e <adevărat>”. Recunoașterea acestor fapte ar trebui să contribuie la nerepetarea lor în viitor. De aceea, Consiliul Național pentru Persoane Dispărute din i-au dat denumirea “Nunca Mas!”(Niciodată din nou!).
Înființarea unei comisii pentru adevăr și reconciliere e deseori controversată. Pe de o parte sunt cei care preferă politica “iertării și a uitării” și care sunt de opinie că acest proces ar putea fi lezat de comisia pentru adevăr și reconciliere. La polul opus e concepția potrivit căreia adevărata iertare nu e posibilă decât după recunoașterea faptelor. Vinovații nu sunt foarte încântați de această perspectivă, din motive evidente, cu excepția cazului în care e însoțită de o amnistie, ca în Africa de Sud. Rămâne totdeauna pericolul ca o comisie pentru adevăr și reconciliere să contribuie la îngroparea unor crime ale vechiului sistem.
Altă problemă e dacă trebuie, pe lângă membrii guvernului aflat la putere, ai armatei și ai poliției, să se ceară socoteală în fața comisiei pentru adevăr și reconciliere și membrilor opoziției. În cazul Africii de Sud, acțiunile Congresului Național African (CNA) erau explicit incluse în investigație. În apropiere, în , guvernul președintelui Sam Nujoma s-a opus cu înverșunare ideii unei comisii pentru adevăr și reconciliere. Ca și fostul lider al Organizației Popoarelor Din Africa de Sud-Vest(OPASV), care era vinovat de tortură și de numeroase dispariții de persoane în timpul luptei pentru independență, acesta nu a dorit ca practicile de acest gen să fie recunoscute oficial. La polul opus, în Africa de Sud exista un solid acord politic, creat de președintele de atunci, Nelson Mandela, pentru instituirea unei asemenea comisii; în Namibia, evident, lipsea acest tip de acord.
Dacă se dorește înființarea unei asemenea comisii e necesar să se răspundă la un set de întrebări cu privire la scopul mandatului său, perioada derulării acestuia, să se decidă dacă activitățile sale ar trebui publicate, dacă numele vinovaților ar trebui făcute publice. Ar mai fi necesar să se răspundă la întrebarea dacă această comisie ar trebui să-și înceapă activitatea imediat după schimbarea de regim sau ar fi mai înțelept să lase o perioadă de timp să se scurgă. În favoarea demarării rapide se ridică argumentul că atenția publică s-ar putea diminua dacă trece prea mult timp de la schimbarea de regim. Pe de altă parte, există argumentul că trebuie să treacă o scurtă perioadă pentru ca emoțiile să-și piardă din intensitate, iar comisia să-și desfășoare lucrările într-o atmosferă propice anlizei obiective.
Ca o concluzie se poate afirma că, în cazurile mai sus menționate, pedepsirea în prezent a vinovaților este o chestiune controversată, dar în alte situații se efectuează doar colectarea informațiilor referitoare la ce s-a întâmplat în trecut. În multe cazuri, precum e cel al așa-ziselor “dispariții de persoane” în state ca Argentina sau Chile, rudele și prietenii victimelor știu, mai mult sau mai puțin, sau presupun ce s-a întâmplat. Celebrele “Mame din Plaza de Mayo” din , care participau la demonstrații tacite săptămânale, mai nutreau puține speranțe să-i revadă pe cei dragi. Dar doreau ele și ceilalți care cereau adevărul era confirmarea oficială a ceea ce s-a întâmplat: din partea guvernului, a curților sau a altor oficiali, chiar din partea comisiilor pentru adevăr și reabilitare. Asemenea confirmare oficială poate lua forma compensărilor materiale, deși nu este posibilă compensarea totală pentru ceea ce s-a întâmplat. Cum ar putea fi compensată material o mamă care și-a pierdut fiul sau o soție care și-a pierdut soțul?
Concluzie
În acest capitol au fost tratate probleme ce au pătruns în agenda statelor, ca rezultat al transformărilor politice internaționale din ultimul deceniu. Dacă luăm în ordine inversă problemele care au fost prezentate în acest capitol, în ultimul timp s-a înregistrat un oarecare progres în problema combaterii impunității celor care se fac vinovați de violarea drepturilor omului. Activitățile tribunalelor penale din fosta Iugoslavie și , recent înființata Curte Penală Internațională, ca și numeroasele comisii pentru adevăr și reconciliere― toate țintesc în aceeași direcție: violatorii acestor drepturi actuali sau potențiali trebuie avertizați că există o zi în care vor da socoteala pentru faptele lor, iar această zi se apropie. Cazul fostului dictator chilian, Augusto Pinochet demonstrează că și curțile naționale au devenit mai active decât în trecut în pedepsirea a astfel de criminali.
Drepturile economice, sociale și culturale sunt în mod clar la fel de importante ca cele politice și civile, de care sunt strâns legate. Până acum, importanța drepturilor economice, sociale și culturale a fost diminuată, chiar negată de liderii americani, care preferă să le vadă ca pe niște “aspirații” sau “obiective politice” mai degrabă decât ca drepturi ale omului. Subiectul ar trebui să rămână în topul agendei drepturilor omului, inclusiv drepturile “imigranților economici”, comparați cu cei “de bună credință” care “solicită azil politic”. Pe lângă motivele de natură substanțială, se mai păstrează o considerație tactică pentru care guvernele occidentale ar trebui să insiste în promovarea drepturilor economice, sociale și culturale. Le-ar oferi un argument solid în dialogul cu statele non-occidentale care pretind că statele occidentale se implică mai ales în promovarea propriilor interese(economice). Statele occidentale ar trebui să manifeste interes în promovarea tuturor drepturilor omului, așa cum sunt menționate în Declarația Finală de la Conferința Mondială asupra Drepturilor Omului de la Viena, din 1993.
Drepturile omului se referă clar la drepturile indivizilor. Ele ar trebui în primul rând și cel mai mult protejate. Aceasta nu însemnă că pot fi ignorate drepturile colective. Societățile asiatice și africane cer cu insistență recunoașterea drepturilor colective. Drepturile minorităților(etnice, lingvistice și religioase) trebuie protejate în toate statele. Drepturile colective ocupă un loc important în viitoarea agendă asupra drepturilor omului. Până acum ar trebui să fie clar că doar promovarea drepturilor omului nu este suficientă. Există multe situații nedrepte în lume care nu pot fi rezolvate decât prin acceptarea drepturilor colective. Ne putem gândi la dreptul la dezvoltare, dreptul la autodeterminare, dreptul la un mediu înconjurător natural curat, dreptul de a nu fi victima genocidului. Acordarea unor astfel de drepturi nu ar trebui să aibă întâietate în fața drepturilor omului. Este vorba aici și de un aspect tactic care trebuie luat în considerare. Statele occidentale ar trebui să renunțe la rezistența lor în zonă. Astfel, în dialogul cu statele non-occidentale ar câștiga prin persuasiune.
În cele din urmă și probabil cea mai importantă e problema universalității drepturilor omului. Ar trebui sau nu ar trebui să vorbim de standarde valide în mod egal pentru toți oamenii din toate colțurile lumii? Care sunt restricțiile clare ale relativismului cultural? Această dezbatere are atât un caracter empiric, cât și unul puternic emoțional și unul normativ. Aspectul empiric presupune cercetare, examinarea standardelor internaționale, așa cum sunt menționate în Declarația Universală sau în alte documente de acest fel, pentru a vedea în ce măsură sunt acceptate la nivel global sau, în caz contrar, ce diferențe se observă de la un stat la altul. Aceasta presupune cercetare interdisciplinară realizată de sociologii, antropologii culturali, juriștii, analiștii politici, economiștii și istoricii din ambele tabere, est și vest. Doar atunci ar fi posibil să determinăm dacă există într-adevăr un “consens tot mai bine conturat”, cum au sugerat unii autori.
În același timp, e necesar să se răspundă și la o întrebare normativă: drepturile omului trebuie acceptate peste tot? Noi considerăm că da. Aceasta nu înseamnă că acete norme trebuie implementate peste tot la fel, ci că trebuie exercitată o presiune permanentă asupra statelor pentru a implementa aceste standarde internațional acceptate. Aceasta creează necesitatea îmbunătățirii continue a instrumentelor de supraveghere globală și regională. Cu privire la supravegherea regională, ar fi de notat că, pe lângă mecanismele deja existente pentru Europa, cele două Americi și Africa, urmează să se dezvolte pentru Asia, subregiuni din Asia și pentru zona Pacificului. Asemenea mecanisme de supraveghere regională trebuie văzute ca un prim pas în direcția adevăratei supravegheri globale.
În acest capitol nu a fost tratată problema refugiaților și a deportaților. Totuși, soarta lor e indisolubil legată de violarea drepturilor omului în țările lor de origine. Comunitatea internațională nu a realizat foarte multe în acest domeniu. Înalta Comisie pentru Refugiați a ONU e unul din cele mai eficiente organe ale Națiunilor Unite, dar totuși incapabil să răspundă tuturor problemelor refugiaților și deportaților. Cu precădere ultima categorie e în creștere. Statele vest-europene nu mai practică așa-zisa politică “generoasă” de acceptare. Dimpotrivă, înclină să-și închidă frontierele. În Europa frontierele interne au fost deschise, dar în ceea ce privește frontierele externe se întâmplă contrariul. Politica oficială duce la situații degradante, care contrastează puternic cu principiile cuprinse în DUDO. De aici derivă o sarcină importantă pentru cei preocupați de principii precum demnitatea umană și tratamentul egal, și anume de a convinge oamenii din țările care oferă azil, parlamentele și în final guvernele, că acceptarea drepturilor omului ar trebui să aibă consecințe la o scară politică mult mai mare. S-ar face un pas important în direcția corectă, dacă Înalta Comisie pentru Refugiați a Națiunilor Unite ar beneficia de mijloacele necesare asigurării unui tratament mai demn al refugiaților și persoanelor deportate.
CAP. III. Drepturile omului și politica afacerilor externe din perspectiva comparativă
În capitolele anterioare am văzut că în articolele 55 și 56 ale Chartei Națiunilor Unite li se impune statelor să coopereze în domeniul drepturilor omului, iar Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) constituie prima declarație inter-guvernamentală în istoria umanității care aprobă un set de principii de bază asupra drepturilor omului. Așa cum am menționat, din anii ’40, aproape toate statele ─nu doar cele occidentale─ au reafirmat în mod regulat existența drepturilor universale ale omului, fără discriminare în funcție de naționalitate, etnie, sex, rasă sau religie. Precum am constatat, această reafirmare s-a manifestat cel mai pregnant în cadrul Conferinței ONU asupra Drepturilor Omului ce a avut loc la Viena, în 1993. De asemenea, am văzut că dezvoltările regionale au completat acestă tendință globală, cel mai considerabil în Europa și Occident. Dreptul internațional sau transnațional asupra drepturilor omului este în prezent un corpus de legi bine dezvoltat, mult mai concentrat și mai precis decât, spre exemplu, dreptul internațional asupra mediului înconjurător.
Am afirmat în primul capitol că secolul XX nu a constituit doar o perioadă în care au luat naștere din ce în ce mai multe profesii legate de etica internațională și drepturile omului, ci a reprezentat totodată secolul cel mai sângeros din istoria umanității. La începutul secolului XX, o provocare fundamentală consta în a reduce abisul enorm dintre cadrul legal liberal asupra drepturilor omului la care au subscris majoritatea statelor și principiile realiste pe care deseori le aplicau în politica externă. În parte ca rezultat al acestor politici realiste, nu s-a acționat mult în ceea ce privește realitatea neliberală a condiției umane care este atât de evidentă din Algeria până în Afghanistan, din Belarus până în Burma, din China până în Croația. Precum am demonstrat, cea mai importantă problemă nu o reprezintă faptul că, la Conferința de la Viena din 1993, unele state asiatice au încercat să ridice relativismul cultural și specificul național deasupra drepturilor omului universale (sau regionale). Mai important e că după Războiul Rece ne confruntăm cu genocidul cutremurător și cu crime împotiva umanității la scară mare. Tratate de apărare a drepturilor femeilor și copiilor se alătură industriei globale ce tinde spre egalitatea sexelor. Tratate ce declară ilegale sclavia, orientarea spre sclavie și practicile de tipul sclaviei se combină cu pedepsirea perpetuă a celor vinovați de reținere de persoane în sclavia de facto─fie tăietorii de trestie de zahăr din Republica Dominicană, confecționarii de cămăși din Guatemala sau muncitorii minori din India și Pakistan. În 1977, cele două protocoale la Convențiile de la Geneva din 1949 referitoare la victimele de război nu au însemnat nimic pentru cei care au omorât personalul Crucii Roșii în Cecenia sau ajutoarele Națiunilor Unite în Rwanda. Dezvoltarea principiilor liberale a fost favorizată de diminuarea conflictelor armate și a urii criminale.
În timp ce organizațiile inter-guvernamentale și grupările private transnaționale se ocupă de proliferarea drepturilor omului, o cheie la dezvoltările ulterioare o constituie statele și politica lor externă. Precum am observat deja, organizațiile inter-guvernamentale, de la ONU prin OAS până la noua Organizație pentru Securitate și Cooperare în Europa au programe vaste în domeniul drepturilor omului. Funcționarii internaționali independenți exercită o oarecare influență asupra acestor organizații. Dar statele-membre ale organizațiilor inter-guvernamentale (OIG)
iau cele mai importante decizii și chiar aceste state, precum și societățile non-statale, sunt țintele acestor eforturi de reformare. Mai mult decât atât, organizațiile non-guvernamentale ca Amnesty International, Helsinky Comitee, printre altele, sunt receptive și active în problemele drepturilor omului și exercită o anumită influență. Dar tot statele sunt cele care sancționează tratatele și mecanismele lor de monotorizare, care controlează asistența internațională a drepturilor, care pot aresta sau nu criminalii de război, fie individual, fie prin organizații internaționale precum NATO. ONG-urile mai ales exercită presiuni asupra statelor să facă ceea ce trebuie.
Acest capitol se referă la drepturile omului și politica afacerilor externe a statului din perspectiva comparativă. Începe cu orientarea atenției asupra Statelor Unite, cel mai important actor în relațiile internaționale la sfârșit de secol XX. Vom demonstra că SUA manifestă o înclinație particulară în politica externă în ceea ce privește drepturile omului și că este mai dispus “să predice” altora decât să ia în serios standardele drepturilor internaționale “acasă”. Astfel, capitolul oferă o analiză comparativă a drepturilor omului în politica externă a altor state care fie sunt democrații liberale, fie aspiră să devină. Vom arăta că majoritatea abordărilor diferă de cea într-un fel sau altul, distincție datorată combinației variate de factori istorici, politici și culturali, poziție geo-politică și interese naționale urmărite. Apoi vom face un scurt comentariu referitor la politica drepturilor omului a unor state nedemocratice precum Iranul. În final, acest capitol oferă niște concluzii în ceea ce privește drepturile omului și politica externă. Se pune accent pe aspectele pozitive, în ciuda unor motive bine întemeiate de rezerve referitoare la viitorul apropiat. Atâta timp cât statele trebuie să-și asigure securitatea în lipsa unui guvern mondial responsabil, principiile realiste nu vor dispărea niciodată complet din politica externă. Dar există un motiv solid pentru a crede că unele tendințe pe termen lung sunt favorabile unei mai mari influențe a principiilor liberale în anumite condiții.
II.1. Politica SUA și drepturile omului
Extinderea politicii externe a unui stat e strâns legată de interpretarea naționalismului, care presupune imaginea de sine colectivă a unei națiuni și ideologia sa informală. Din moment ce majoritatea națiunilor au o părere bună despre ele, majoritatea politicilor externe asupra drepturilor omului reflectă convingerea că fiecare stat are o lecție de virtute de predat celorlalte. În cazul Statelor Unite, pentru a înțelege interpretarea drepturilor omului în politica externă e crucial să înțelegi că atât elita, cât și masele văd în SUA un semnal a libertății în lume. Drepturile omului sunt pe aceeași treaptă cu libertatea persoanei potrivit Declarației Drepturilor, atașată Constituției SUA, nu sub forma generală și mai complexă care se regăsește în Declarația Internațională a Drepturilor (presupunând Charta Națiunilor Unite, Declarația Universală și cele două Convenții Internaționale asupra Drepturilor Politico-Civile și Socio-Economico-Culturale, încheiate în 1966). Drepturile omului în politica externă reprezintă, prin urmare, în primul rând o problemă a Washingtonului, care trebuie să exercite presiuni asupra celorlalte state în vederea îmbunătățirii libertății persoanei. Drepturile internaționale ale omului nu generează responsabilitatea SUA de a-și aplica sieși standardele globale sau regionale.
De la coloniștii timpurii ai Noii Anglii până la retorica lui Ronald Reagan în anii ’80, Statele Unite nu s-au considerat o națiune obișnuită, ci un experiment extraordinar legat de libertatea persoanei ce are implicații la nivel global. Bine cunoscutele defecte din societatea ca istoria sclaviei, segregarea, legile rasiste imigraționiste, antisemitismul religios și alte forme de fanatism, discriminarea sexuală și sărăcia mistuitoare au eșuat în alterarea acestei imagini de sine dominante. Excepționalismul american, credința în libertatea excepțională și în virtuțile poporului american constituie esnța culturii și politicii americane dominante.
Forța perpetuă a excepționalismului american nu ar trebui echivalată cu o cruciadă pentru drepturile omului în politica externă a Statelor Unite. Încrederea în valoarea inestimabilă a Statelor Unite, legată de libertatea persoanei, poate duce la implicare sau izolaționism. Două sisteme de gândire s-au aflat în competiție mult timp pentru controlul politicii externe a Statelor Unite. Primul, asociat cu , și Patrick Buchanan dorea o societate perfectă în interiorul granițelor pentru ca astfel să dețină conducerea internațională numai prin exemplu indirect. Această orientare a fost net dominantă în Congres în anii ’30. A doua orientare, asociată cu și majoritatea președinților începând cu Woodrow , ar vedea SUA implicate activ în afacerile mondiale― pe supoziția că impactul SUA ar schimba cursul evenimentelor în bine. După cum afirma Henry Kissinger, Ronald Reagan a fost americanul liberal clasic, deși tindea mai degrabă spre polul unilateral decât spre cel multilateral, considerând că o politică externă activă, care să sublinieze cel puțin un angajament retoric pentru democrație, ar transforma lumea într-un loc mai bun.
Excepționalismul american nu oferă o mare garanție inițiativelor particulare în politica externă, așa cum Washingtonul preferă să afirme despre libertate și democrație și să schimbe ceva în bine când și dacă intervine. În 1992, publicul american și Congresul aveau atitudini diferite, dacă nu opuse când președintele Bush a mobilizat forța militară pentru a garanta distribuirea sigură a asistenței umanitare în . Dar după ce a întâmpinat greutăți acolo, mai ales în 1993, opinia publică și Congresul au fost multumiți de evitarea intervenției militare în în 1994. “Sindromul” , în prezent completat de cel “”, ocazional sau inconsistent a împiedicat intervenția militară a SUA în situații complicate. Operațiunile militare în locuri precum , și Kosovo puteau fi susținute doar dacă se evitau pierderile de război. Dar credința fundamentală în valoarea extraordinară a SUA ca simbol al libertății este vie și bine dezvoltată, susținută de succesul în Războiul din Golful Persic pentru eliberarea Kuwait-ului de dictatorul diabolic Saddam Hussein.
Evenimentele din Kosovo și Iugoslavia pot fi percepute dincolo de acest înveliș superficial. Statele Unite au resimțit obligația morală de a se opune represiunii și expulzării albanezilor, dar se temeau de pierderile suferite de Administrația Clinton și NATO în adoptarea startegiei militare de lovituri aeriene fără trupe de sol. Această abordare a eșuat în a proteja albanezii din Kosovo pe termen scurt, a generat presiuni de instabilitate asupra statelor vecine și a întarit convingerea iugoslavă din spatele guvernului Milosovic. Dar pe termen lung, Statele Unite și NATO au slăbit abilitatea lui Milosovic de a-i persecuta pe albanezii din Kosovo și i-au slăbit puterea la Belgrad. Înr-o remarcabilă, dacă nu chiar controversată operațiune militară, a orientat NATO spre folosirea forței militare pentru a apăra drepturile omului, dar fără a suferi mai multe pierderi(și vătămarea civililor peste hotare) decât ar permite opinia publică . A fost un act de ușor echilibru.
Opinia publică actuală asupra drepturilor în politica externă a SUA este o combinație de liberalism și realism― între responsabilitatea universală și interesul propriu restrâns. Sondajele au arătat că publicul general ca și liderii opiniei au trecut în registru “promovarea și apărarea drepturilor omului în alte țări” și “susținerea aducerii unei forme democratice de guvernare altor națiuni ” ca reprezentând obiective “foarte importante” în politica externă americană. Dar în 1995 aceste obiective se aflau pe locurile 13 și respectiv 14, obținând 34% și 25% din aprecierile asupra imporatanței aparținând opiniei publice. 80% sau mai mult au obținut “stoparea valului de droguri ilegale în SUA”, “apărarea slujbelor clasei muncitoare americane” și “prevenirea răspândirii armelor nucleare”, fiind considerate mai importante. Analiștii au ajuns la concluzia că exista o susținere populară a internaționalismului pragmatic, dar nu și a internaționalismului moral. Dacă s-ar putea stabili o relație între drepturile omului și propriul interes sau dacă drepturile omului nu ar interveni în propriul interes, s-ar putea constitui o coaliție politică de acțiune. Dar dacă se aduc doar argumente morale și altruiste, e dificil să se susțină o politică externă principială centrată asupra drepturilor. Opinia publică a fost îngăduitoare în ceea ce privește Kosovo atâta timp cât se evita un număr semnificativ de pierderi americane. Dar în primăvara anului 1999, sondajele au arătat că aproape două treimi din opinia publică se pronunțau în favoarea începerii negocierilor pentru încheierea operațiunilor aeriene ale NATO.
Datorită excepționalismului american, ca și nivelului superior de dezvoltare, Washingtonul e plin de grupări private care duc o politică de lobby pentru o versiune a drepturilor omului peste hotare. Mass media naționale informează, de asemenea, regulat despre problemele legate de drepturile omului. Dar organizațiile non-guvernamentale și-au deplâns în anii ’90 incapacitatea de a stimula acțiunea în multe din aceste drepturi și o acțiune mai consistentă în politica externă a SUA. Sondajele citate mai sus arată de ce. Nu există o mișcare bine întemeiată care să sprijine o cruciadă de amploare pentru drepturile omului. Opinia publică se reflectă într-un Congres care este suspectat fățiș de acțiuni și standarde multilaterale, chiar dacă sprijină sau nu tentativele particulare pline de riscuri precum extinderea NATO sau atacurile aeriene asupra Iugoslaviei sau Irakului. În timp ce “factorului CNN” i s-a acordat un anumit credit în pedepsirea SUA pentru acțiunea din nordul Irakului (atacul aerian asupra kurzilor), Somalia (foamete și dezordine), Rwanda în 1994 și Zairul de atunci (în prezent Congo democratic) în 1997 au demonstrat că Washingtonul nu a fost mereu constrâns să acționeze de către reportajele media despre violările drepturilor omului și a privațiunilor umanitare. Referitor la Kosovo, imaginile media înfațișând tabere de albanezi forțați să-și părăsească locuințele și reportajele privind chinurile refugiaților probabil au avut o oarecare implicație în sprijinul occidental acordat atacurilor aeriene asupra Iugoslaviei, în ciuda greșelilor și a pagubelor colaterale. Dar aceste imagini nu au cauzat solicitarea publică de trupe telurice și intervenția umanitară cu prețul vieților soldaților.
Problema persecuției religioase peste hotare e instructivă. Tema libertății cultului a dobândit o susținere puternică în societatea , fondată parțial pe asigurarea libertății în fața fanatismului religios în Europa. În anii 90, conservatorii de factură socialistă s-au străduit să crească importanța libertății cultului în politica externă a SUA. Dar un număr de conservatori de factură pragmatică, alături de niște liberali internaționali au obiectat la proiectele de legi introduse în Congres. Aceste proiecte solicitau sancțiuni automate împotriva statelor care tolerează sau se angajează în persecuții religioase. Prin urmare, aceste proiecte de legi ar fi generat sancțiuni împotriva unor aliați ai SUA, precum , , etc. Aceste proiecte au fost aprobate doar după ce au fost modificate astfel încât președintele să poată hotârî în ceea ce privește persecuțiile religioase în afara granițelor SUA. Astfel s-a acordat mai multă atenție libertății cultului în cadrul politicii externe a SUA și a fost creat un nou oficiu în Departamentul de Stat. Dar s-a manifestat și o preocupare febrilă ca această schimbare să nu intervină în interesele tradiționale economice și strategice ale SUA.
Discursul retoric al președintelui despre politica externă, deși rostit în mod spasmodic, s-a încadrat perfect în tradiția activistă a excepționalismului american. Extinderea comunității democratice globale s-a presupus a fi unul din stâlpii de bază ai politicii sale externe. S-a pus accent pe sensul libertății persoanei și pe democrație. A justificat prezența trupelor americane în spunând că Washingtonul trebuie să conducă și să treacă prin foc alături de aliații europeni, trebuie să producă o schimbare pentru instaurarea păcii liberal-democratice și a drepturilor omului în Balcani. Acordul de la Dayton din 1995 nu s-a referit numai la pace, ci și la democrația liberală și drepturile omului. Puternicul Clinton își declara sprijinul pentru drepturile omului: pentru drepturile universale la Viena, pentru acuzarea vinovaților la Haga, în cadrul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, pentru înfrânarea statelor represive asemenea Sudanului, Irakului și Iranului, pentru sancțiuni împotriva Burmei/Myanmarului. Atâta timp cât un stat suportă un cost național, prin existența victimelor sau a pagubelor materiale, pentru promovarea drepturilor omului, SUA îl sprijină cu certitudine― cel puțin pentru drepturile politice și civile aflate în concordanță cu imaginea de sine a Americii. Aceste drepturi au fost evidențiate și accentuate cu ocazia vizitei lui în , în 1998.
Dar dificultatea de a ajunge la generalizări ferme s-a manifestat în Kosovo. Aici Administrația Clinton și guvernele altor state membre NATO s-au implicat în atacuri aeriene costisitoare timp de mai multe luni și au pus în joc renumele Statelor Unite și al NATO, având ca motiv pricipal drepturile omului. Inițial aspectele controlate vizau doar democrația liberală în Europa și acțiunea internațională împotriva opresiunii minorităților. Numeroase interese geo-politice implicau stabilitatea statelor aliate și coeziunea NATO.
Cercetările ulterioare descoperă două pete ambigue în cadrul perspectivei contemporane a SUA asupra drepturilor omului. Prima se referă la faptul că Statele Unite, spre deosebire de aliații lor nord-atlantici, nu acceptă drepturile economice, culturale și sociale ca reprezentând drepturi reale. Când SUA vorbește despre susținerea Declarației Universale a drepturilor Omului, omite pur și simplu să se refere la drepturile fundamentale la standardele adecvate de trai (mâncare, îmbrăcăminte, adăpost, asistență medicală și securitate socială). Nu au ratificat niciodată Convenția Internațională asupra Drepturilor Economice, Sociale și Culturale. Legile federale și majoritatea legilor interne ale statelor nu asigură exercitarea drepturilor socio-economice fundamentale, fiind considerate beneficii suplimentare. Nu există un drept recunoscut privitor la asistență medicală, așa cum nu există nici pentru mâncarea adecvată, îmbrăcăminte și locuință. SUA e unul din puținele state care nu aderă la Convenția Națiunilor Unite asupra Drepturilor Copilului. Convenția apare ca o încălcare a intimității familiei, bine protejată prin Constituția SUA. Administrația Clinton a acceptat în mod retoric dreptul la dezvoltare la Conferința de la Viena, dar această poziție nu a avut consecințe concrete.
SUA continuă să afirme exclusiv drepturile civile și politice, inclusiv dreptul la proprietate privată. Dar chiar și pe această temă sprijinul standardelor internaționale acordat de SUA cunoaște multe fluctuații. Senatul a manifestat multe rezerve, a făcut multe declarații și a încheiat înțelegeri legate de aprobarea Convenției Internaționale asupra Drepturilor Politice și Civile, în 1992 (dar și de refuzul Protocolului Adițional care ar permite reclamațiile individuale ale violărilor acestor drepturi). Este evident că Statele Unite continuă să accentueze o lege națională mai restrânsă decâ o lege internațională mai generală asupra drepturilor omului. Chiar și unii parteneri inernaționali, precum Olanda, i-au criticat orientarea. E bine cunoscut faptul că o parte din populația canadiană consideră versiunea Statelor Unite de piață a democrației ca fiind severă nemotivat, individualizată peste măsură și fără un sens comunitar.
A doua pată ambiguă în politica externă a SUA asupra drepturilor omului constă în poziția indecisă față de dezvoltarea de tip autoritar și cea de tip libel-democratic. Aparent, precum am afirmat, Washingtonul sprijina dezvoltarea prin democrația liberală. S-a alăturat celorlalte state occidentale în cadrul Băncii Mondiale pentru a manipula ocazional creditele legate de drepturile omului și guvernarea democratică. În mod oficial oferă asistență economică dezvoltării democratice în Rusia și alte state ex-comuniste din Europa, ca și din Occident. A fost aplicată condiționalitatea politică cu înveliș liberal, prin canale bilaterale și multilaterale unor state precum Cambodgia, China, Croația, Burma, Guatemala, Cecenia, Malwi și altele. Dar acolo unde erau în joc importante interese economice sau politice, nu a căutat să lege aplicarea drepturilor omului de tranzacții bilaterale sau multilaterale. Acesta era evident cazul relațiilor sino-americane actuale, în care Statul cel mai Favorizat din punct de vedere comercial era exclus din registru drepturilor omului din . A fost mereu cazul statelor deținătoare de petrol asemenea Arabiei Saudite și Kuwaitului, care erau scutite de presiunea SUA pentru respectarea drepturilor omului. (Membrii Congresului și-au exprimat îngrijorarea pentru represiunea din Kuwait după ce acesta a fost eliberat în 1991.) Prin programul de “asistență democratică”, au fost trimise pe piață multe fonduri pentru restructurarea și raportarea economiei și a securității la susținerea drepturilor civile și politice.
Doi factori iau în general în considerare registrul ambivalent și inconsistent al Statelor Unite asupra dezvoltării nedemocratice. Mai degrabă potrivit vechii noțiuni leniniste de a face un pas înapoi pentru a face înainte doi, SUA concep operațiunile economice cu statele totalitariste precum China din perspectiva potrivit căreia capitalismul modern, de tip high tech va determina o aprofundare și extindere a regulii de drept, dreptului la proprietate, întreprinderii individuale, circulației libere a informației, reducerii economiei planificate și a altor modificări necesare introducerii mai multor drepturi civile și politice. Al doilea factor relevant pentru absența opuneri în fața dezvoltării totalitariste consta în raționamentul că presiunile de astăzi anihilează deciziile de viitor apropriate. Se consideră că monarhiile din Arabia Saudită și Maroc sunt extrem de importante în atât de multe privințe pentru a permite presiuni asupra respectării drepturilor omului. Se aplică din nou vechiul argument al lui Kissinger în legătură cu Șahul din . Dacă ar fi înlocuită familia conducătoare din cu altă Khomeini, dacă s-ar crea o altă în Maroc, nu ar fi promovate nici drepturile omului, nici securitatea și prosperitatea Națiunilor Unite. Desigur, guvernele totalitariste valorifică această teamă, anuntând Washingtonul că poate alege între ele și ceva mei rău. Mobutu a procedat astfel în Zair, iar acum Kabila îi reiterează comportamentul în Democratic.
Există trei direcții majore în politica externă privind drepturile omului peste hotare. Prima evidenția faptul că atât Administrația Bush, cât și Administrația Clinton au urmărit răspândirea scopului din capitolul VII al Chartei ONU, implicând domenii în care Consiliul să poată lua o decizie constrângătoare. Ca rezultat al politicii americane în cadrul Consiliului de Securitate al ONU referitoare la nordul Irakului, Somalia, Bosnia, Haiti, Rwanda, Angola, etc., Consiliul a decis efectiv că securitatea persoanelor în interiorul statelor poate constitui o amenințare la adresa păcii și securității internaționale,ducând la tentative de protecție autoritară a comunității internaționale. Desfășurări de forțe militare, intervenții armate limitate, sancțiuni economice și diplomație profund intervenționistă― toate s-au petrecut în ultimii ani datorită drepturilor omului. Dreptul internațional totuși nu asigură încă nici o doctrină de intervenție umanitară, dar conceptul de pace și securitate internațională s-au extins până la acoperirea acestui gol. SUA au determinat restrângerea domeniului de jurisdicție exclusiv internă și a mărit sfera de decizii autoritare luate de către Consiliu. Aceasta reprezintă o tendință promițătoare, cel puțin teoretic, pentru apărarea internațională a drepturilor omului.
A doua coordonată a politicii externe americane vizează accentuarea rolului SUA în răspândirea noțiunii de “menținere a păcii” astfel încât să asigure o pace complexă sau care să dezvolte, în subsidiar, dimensiunile drepturilor omului. În state precum Namibia, El Salvador, Cambodgia, Guatemala și Bosnia, printre altele, SUA au încurajat misiunile de luptă ale Națiunilor Unite și alte operațiuni prezentate în capitolul VI al Chartei, nu numai pentru a se ajunge la încetarea focului sau la alt acord militar, ci în linii mari pentru a încerca să instaureze și să consolideze pacea liberal-democratică. Precum s-a preconizat, rezultatele ulterioare au fost eterogene. S-a înregistrat un mai mare succes în și decât în Cambodgia și . Totuși, Washingtonul a fost liderul acestor schimbări, mai ales acolo unde conducatorii locali au dat dovadă de eforturi de bună credință pentru a implementa acordurile internaționale.
A treia direcție vizează faptul că SUA a generat resuscitarea ideii de curți penale intenaționale, latentă din anii ’40, când au fost înființate cele de la Nurenberg și . Într-adevăr, așa cum am văzut în capitolul anterior, atunci când SUA a determinat Consiliul de Securitate să înființeze în 1993 o curte specială pentru fosta Iugoslavie și în 1995 o curte specială pentru Rwanda, se aflau în căutarea unei acțiuni care să nu necesite o intervenție militară costisitoare. Cele două curți erau atât produsul unei fugi de responsabilitate, cât și angajamentul pentru o justiție dreaptă în cazul violărilor grave ale drepturilor omului, dar și în cazul încălcărilor serioase ale legilor de război, precum crime împotriva umanității și genocid. Astfel, SUA a contribuit, mai mult decât oricare alt stat, cu bani și personal în special la funcționarea curții iugoslave. Departamentul de Stat condus de Madeline Albright a creat un oficiu special în domeniul “crimelor de război”, aflat sub conducerea unui ambasador ale cărui împuterniciri nu se limitează la teritoriul SUA. Potrivit rapoartelor, Secretarul de Stat a exercitat presiuni asupra Președintelui și asupra Ministrului Apărării pentru a proceda la arestarea celor acuzați de evenimente sângeroase pe teritoriul fostei Iugoslavii după 1991.
Sprijinul american pentru o poziție independentă și autoritară în fața curții penale a ONU, era oricum privită cu scepticism și îngrijorare. Am explicat opunerea și reticența Statelor Unite față de noua curte penală internațională, aprobată în 1998 la conferința diplomatică de la Roma în capitolele anterioare. Această opunere a continuat în 1999 la reuniunile comisiei pregătitoare care-și desfășura activitatea în vederea înființării curții.
După Războiul Rece, politica externă reflectă cu desăvârșire un număr de paradoxuri. Statele Unite susțin aparent drepturile universale ale omului cu mare entuziasm, dar își rezervă sieși practica unui individualism național (ridicarea legii naționale deasupra celei internaționale, lipsa drepturilor socio-economice, folosirea frecventă a pedepsei capitale pentru crime sau delicte obișnuite, absența relativă a unor măsuri de protejare a minorilor și a retardaților mental în cadrul sistemului de urmărire penală, condițiile vitrege din închisori, întoarcerea forțată a refugiaților din Haiti fără un proces corespunzător, etc.). Washingtonul sprijină dezvoltarea pe baze liberal-democratice, dar întreține vaste relații economice cu numeroase state totalitariste și/sau represive, din până în Turcia, din Arabia Saudită până în Indonezia. Statele Unite a dorit crearea unor noi tribunale penale internaționale care să se ocupe de violările grave ale drepturilor omului din anumite state, dar se opun proceselor în cadrul curții penale, care a mers atât de departe încât și-a angajat trupe pentru a aresta în mod vătămător suspecții acuzați. Washington a determinat lărgirea noțiunii de constrângere potrivit capitolului VII al Chartei și noțiunea de menținere a păcii potrivit capitolului VI al Chartei, dar a blocat orice desfășurare de forțe semnificativă din partea Națiunilor Unite pentru a proteja populația din Rwanda și estul Zairului/Repubicii Democratice Congo. Atunci s-a angajat într-o intervenție umanitară prelungită în Iugoslavia în favoarea albanezilor din Kosovo. Dacă alte state au alcătuit un registru mai bun sau mai consistent în politica externă asupra drepturilor este o întrebare importantă.
III.2 Alte democrații liberale
De fapt toate celelalte democrații liberale și organizări politice care tind să devină democrații liberale duc o politică din ce în ce mai activă legată de drepturile internaționale ale omului. La fel ca SUA, ele manifestă inițiative diferite cu privire la drepturile omului în plan internațional. La fel ca SUA, orientarea lor generală în domeniul drepturilor internaționale ale omului reflectă orientarea politică națională. La fel ca SUA, majoritatea își atribuie virtuți în orientarea lor spre recunoașterea internațională a drepturilor omului. Unele dintre ele, precum Marea Britanie, se aseamănă cu Statele Unite în politica drepturilor omului peste hotare. Altele, precum Japonia, sunt total diferite..
Olanda, de exemplu, preferă să se autocaracterizeze ca fiind foarte internaționalistă și cosmopolită. A fost casa lui Grotius, părintele dreptului internațional; a fost o cu un comerț înfloritor; a fost și este o interesată de pacea mondială deoarece comerțul optim presupune pace; și în prezent se mândrește ca fiind o extrem de activă în domeniul drepturilor omului. Această ultimă orientare e afectată atât de tradiția sa protestantă misionară, cât și, în unele cercuri, de o anumită culpabilitate resimțită datorită politicii colonialiste și manierei de a trata revendicarea independenței de către Indonezia în anii ’40. Ambele elemente istorice au împins Olanda spre activism în domeniul drepturilor omului. Astfel, guvernele olandeze s-au angajat într-o competiție amiabilă cu statele care le împărtășeau concepțiile, probabil mai ales Danemarca și Norvegia, această competiție având ca scop recunoașterea celei mai progresiste politici externe. Clasele politice olandeze consideră că aduc o contribuție deosebită prin plitica lor de asistență a dezvoltării, probabil pentru că știu că dintre democrațiile occidentale, Statele Unite dețin unul din cele mai mici raporturi între produsul intern brut și asistența de dezvoltare oficială (mai puțin de un sfert din 1% la ultima verificare). În timpul Războiului Rece, dacă SUA trebuiau să “cedeze” o oarecare atenție drepturilor omului pentru a conduce în problemele de securitate, statele reunite la Haga doreau să acopere această lacună.
Datorită imaginii de sine a Olandei și a activismului olandez considerabil în cadrul ONU în problemele de menținere a păcii și drepturile omului, implicarea olandeză în masacrul de la Srebrenica în fosta Iugoslavie în iulie 1995 s-a dovedit a fi o traumă națională― probabil similar ca natură reacțiilor canadine la adresa acuzațiior de încălcarea drepturilor omului în cazul unora din forțele militare din Somalia. Un contingent olandez slab înarmat din UNPROFOR, care se presupunea că garantează Srebrenica ca “o zonă sigură”, s-a retras― după ce a avut loc un masacru asupra a mii de bărbați musulmani, organizat de partizanii sârbi.
De asemenea problematic, dar nu atât de traumatizant, a fost efortul olandez de a combina asistența dezvoltării cu protejarea drepturilor omului― în special cele politice și civile. Olanda înclina să asiste țări mai sărace și de obicei se afla printre statele conducătoare în raportul dintre produsul intern brut și asistența oficială a dezvoltării. Dar nu a fost acordat ajutor anumitor state datorită problemelor drepturilor omului. Altor țari li s-a oferit ajutor, dar li s-a suspendat pentru o perioadă, dintr-un anumit motiv. Indonezia a reprezentat un caz special pentru guvernul olandez, având în vedere trecutul implicat și înregistrarea a puține drepturi ale omului la . Anumite declarații olandeze au determinat Indonezia să afirme în 1992 că nu va mai primi asistență din partea Olandei. Astfel, relația de ajutorare s-a încheiat, lăsând Comisia de la Haga fără un sistem de pârghii în schimbările legate de drepturile omului în Timorul de Est și alte state controlate de Indonezia. Au întâmpinat dificultăți similare relațiile cu după o lovitură în fosta colonie sud-americană, pentru care Olanda s-a decis în final să suspende asistența. Asemenea SUA, Olandei i s-a părut dificil să-și construiască o politică principială și consistentă referitoare la drepturile omului în plan internațional, nu numai pentru că făcea parte din organizații internaționale, ci și pentru că dorea să urmărească “binele obștesc” ce comporta aspecte conflictuale― de exemplu creșterea economică în statele mai sărace, dar cu respectarea drepturilor politice și civile.
Istoria Marii Britanii, de asemenea, influențează orientarea modernă a Londrei spre drepturile internaționale ale omului. Clasele politice s-au identificat puternic cu drepturile civile și politice și sunt mândre să posede documente atât de vechi precum Magna Carta, Declarația Engleză a Drepturilor din 1689, legile privind libertatea presei din 1695, etc. Liderii britanici tind să considere că au exercitat o mare influență asupra schimbărilor ulterioare privind drepturile omului în țări precum Franța și SUA, fără să mai luăm în considerare state precum și . La fel ca SUA, Marea Britanie se laudă cu o direcție bine consolidată spre sublinierea consituționalismului și a guvernării limitate. Spre deosebire de celelalte puteri coloniale, Marea Britanie își vede dominația în teritoriile-colonii ca fiind benefică și iluminatoare mai degrabă decât represivă și opresivă. După încheierea perioadei coloniale, a sprijinit mai mult instrumentele pentru drepturile internaționale ale omului― fără a adopta o poziție defensivă față de revendicarea dreptului la auto-determinare ca drept colectiv sau față de problema reclamărilor individuale a anumitor încălcări în teritoriile de peste hotare.
Spre deosebire de SUA, diversele guverne britanice nu au acceptat în totalitate Declarația Internațională a Drepturilor, alături de instrumentele europene legale, ci au adoptat metode concrete pentru situații speciale― angajarea într-o diplomație subtilă pentru a elibera niște prizonieri indonezi, suspendarea asistenței externe pentru state precum Chile și Uganda din cauza încălcării drepturilor omului, susținerea embargo-urilor asupra armelor în Africa de Sud și Chile, și așa mai departe. A luptat în insulele Falklands/Malvine în războiul împotriva Argentinei acordând o atenție considerabilă dreptului internațional umanitar. La fel ca SUA, Londra și-a manifestat criticismul în surdină cu privire la câteva state importante, precum Arabia Saudită care îi furnizează Marii Britanii arme importante. Pe de altă parte, Marea Britanie s-a alăturat SUA în încercarea de a fi adoptată o rezoluție critică la adresa Chinei în 1997 de către Comisia Națiunilor Unite asupra Drepturilor Omului. Unii analiști consideră că guvernele britanice nu sunt atât de influențate în problema drepturilor omului de grupările interne sau acțiunile media precum SUA, dată fiind tradiția suveranității parlamentare dar nu neapărat suveranitatea populară și interpretări radicale ale drepturilor individului. Marea Britanie nu are încă o constituție scrisă sau o metodă de revizuire judiciară a actelor parlamentare. Pe de altă parte, politica drepturilor omului atât în interiorul granițelor cât și peste hotare a fost tot mai mult influențată de apartenența la Consiliul Europei și Uniunea Europeană. Marea Britanie a fost de departe mai influențată de standardele de drepturi regionale decât SUA. Acești factori interni și externi interacționează pentru a da naștere politicii externe asupra drepturilor omului în mod similar ca în celelalte state europene― din ce în ce mai activă și complicată, dar inconsistentă datorită varietății sale de interese în relațiile internaționale.
Japonia, dimpotrivă, admite cu ușurință că conceptul de drepturile omului nu e indigen, ci a fost asimilat din Occident în secolul al XIX-lea. Evident, într-o țară cu un trecut de guvernare imperială și militară și cu o sumedenie de atrocități comise în timpul celui de-al doilea război mondial, noțiunea de drepturile omului nu a beneficiat de o susținere fermă până la impunerea constituției moderne de-a lungul unei perioade de înfrângere militară și ocupație străină. Chiar și așa și în ciuda existenței unei grupări “liberale” din partea locului, Japonia tot s-a confruntat cu probleme de egalitate și nediscriminare față de femei, alte rase și diverse grupuri etnice și naționale. Având în vedere istoria sa, nu ne surprinde faptul că în timpul Războiului Rece Japonia a fost o democrație liberală aliniată cu celelalte democrații liberale occidentale, dar a fost mai mult pasivă decât activă în ceea ce privește drepturile omului. În 1992, la mult timp după ce Congresul Statelor Unite a reintrodus drepturile omului în agenda politicii externe a Washingtonului, la mijlocul anilor ’70, Japonia a arătat o foaie albă spunând că drepturile omului și democrația pot constitui factorii care au afectat asistența externă și investițiile. Dar, în general, și mai ales în relațiile comerciale cu Peru care a avut un președinte de origine japoneză, drepturile omului nu au reprezentat un factor major al politicii externe japoneze.
Din moment ce Japonia căuta să demonstreze lumii că merită un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU, că e mai mult decât un “însoțitor” al Statelor Unite și că a lăsat în urmă trecutul întunecat, Tokyo a devenit mai activ în problemele de drepturile omului în exterior. Japonia a jucat rolul de lider, de departe mai pregnant decât Washingtonul, în tentativa de a instaura pacea liberal-democratică în corespondență cu drepturile omului în Cambodgia. Dar rămâne mult mai puțin activ în general în ceea ce privește drepturile omului față de majoritatea democrațiilor liberale de tip occidental. nu a pus accentul pe drepturile omului în relațiile economice cu alte state asiatice, deși a suspendat operațiunile economice cu pentru un timp după masacrul din Piața Tiananmen, din 1989. și-a manifestat mai profund decât Washingtonul reticența față de insistența asupra problemelor drepturilor omului în . Având în vedere istoria relațiilor japoneze cu continentul asiatic în anii ’30-’40, i-ar fi destul de greu Japoniei să joace rolul de lider în promovarea drepturilor omului. Această istorie încurajează funcționarii publici care ar dori să se concentreze mai ales asupra intereselor economice ale Japoniei. Prin urmare, Japonia nu a devenit membră a Băncii Mondiale care urmărește să pună în legătură fondurile cu respectarea drepturilor omului, inclusiv cu guvernarea democratică. Oricum Japonia a votat în linii mari în favoarea grupului occidental în domeniul drepturilor omului, în cadrul ONU, în organisme precum Adunarea Generală și Comisia asupra Drepturilor Omului.
Statele europene ex-comuniste, precum Ungaria și Rusia, alese ca exemple la întâmplare, sunt în prezent active în problemele de drepturile omlui internaționale. Ungaria se străduiește să fie ca orice alt stat european în acest domeniu, dar relația sa cu maghiarii de peste hotare creează diferențe clare. Federația Rusă e mult mai ambivalentă față de locul drepturilor omului în politica externă, deși e împinsă spre o extindere considerabilă datorită preocupării pentru protejarea compatrioților de peste hotare. Ambele state accentuează drepturile minorităților în olitica externă mult mai mult decât Washingtonul.
Ungaria prezintă o situație interesantă în ceea ce privește politica externă și drepturile omului. Trecutul ei e dominat mai ales de dreptul totalitarist, fie în cadrul imperiului, fie impus de comunismul sovietic. Totuși existau anumite tendințe liberale, precum respectarea proprietății private și o oarecare afinitate pentru regula de drept. Mulți unguri activi din punct de vedere politic se considerau ca fiind liberali și reprezentând o parte din Occident
Ungaria a acordat o atenție deosebită drepturilor minorităților în politica sa externă după Războiul Rece, având în vedere numărul mare de unguri care trăiesc în România, Slovacia și Ucraina. Chiar și în perioada când era încă legal comunistă, Ungaria a criticat comportamentul statului nostru pentru cum tratează minoritatea maghiară. Astfel, Ungaria a sfidat regula nescrisă potrivit căreia regimurile comuniste europene nu se critică unul pe celălalt din cauza drepturilor omului. De când a adoptat democrația liberală, Budapesta a continuat să păstreze legătura cu ungurii de peste hotare considerând-o obiectivul primordial al politicii sale externe. Aceasta a dus la divergențe periodice mai ales cu România. Budapesta a întreținut niște relații mai armonioase în acest domeniu cu Ucraina și Slovacia. Față de celelalte probleme legate de drepturile omului, Ungaria s-a comportat în general ca orice alt stat european, votând alături de grupul occidental și Națiunile Unite și acceptând obligațiile cu privire la drepturile regionale în cadrul Consiliului Europei.
Rusia constituie un caz fascinant în ceea ce privește drepturile omului și politica externă. Și ca Rusia, și ca Uniunea Sovietică, această zonă a manifestat o ideologie politică conflictuală. Aspectul dominant este acela totalitarist, nedemocratic, slav și sceptic față de Occident. Tradiția drepturilor legale, cu precădere a drepturilor individului, e foarte slabă― în special pentru a întreține o comunitate rurală, organică, în care legea și individualismul erau insignifiante. Dar cel puțin din timpul lui Petru cel Mare s-a evidențiat un vag aspect mai liberal în orientarea Rusiei. Tendințele liberale au fost încurajate în timpul guvernării lui Gorbaciov și a lui Ieltin, dar totuși ideologia dominantă nu se schimba doar prin emiterea unor documente legale și prin proclamații. Politica rusă, de exmplu, care a dus la înăbușirea unei mișcări separatiste în Cehia a fost clar violentă.
Există o clasă politică rusă care tânjește după perioada stalinistă de ordine și statut de superputere, și consideră că drepturile omului sunt echivalente cu pornografia, criminalitatea și sectele religioase străine. Există o altă clasă politică ce agreează mai mult drepturile omului, dar consideră că Occidentul nu a tratat noua Rusie cu sensibilitatea corespunzătoare și cu respect. Din perspectiva acestui cerc, Rusia face eforturi să se decidă dacă ar trebui să urmeze conducerea în anumite probleme de drepturi ale omului, să se alinieze într-o poziție europeană diferită sau să dea lovitura prin forțe proprii. Asemenea Ungariei, și Rusia a acordat o atenție deosebită drepturilor minorităților în politica externă. Dat fiind numărul mare de ruși, cât și de vorbitori ai limbii ruse din “vecinătate” și confruntându-se cu mișcări separatiste, politica externă a Rusiei a fost activă în mod special în disputele etno-teritorial-lingvistice în multe din fostele state aflate sub controlul sovietic. Naționalismul său încă ambiguu, reflectând o ideologie politică de tip conflictual, interacționează cu alți factori precum relația instabilă cu puternicul Occident pentru a duce o politică și mai incertă legată de drepturile omului peste hotare.
În problemele drepturilor omului legate de fosta Iugoslavie, Moscova tinde să reflecte tendința slavă de identificare ca protectoare a sârbilor, dar se teme de o respingere ulterioară de către Occident, dacă într-adevăr urmează această tendință, desigur. A votat pentru crearea Curții Penale Iugoslave în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, dar e de părere că instanța procurorului îi defavorizează pe sârbi. La Conferința diplomatică de la Roma, din 1998, s-a aliniat în tabăra SUA (și a Chinei, printre altele) opunându-se unei curți penale internaționale a ONU foarte puternice. De asemenea, caută o relaxare a presiunii internaționale asupra Irakului dictatorial, considerând că Baghdadul a fost pedepsit îndeajuns (și dorind primirea sumelor de bani stipulate în contractele comerciale existente), dar s-a temut din nou să opună Vestului, în special Statelor Unite, un curs clar de acțiune. A sfârșit prin a media criza din Kosovo între statele membre NATO și Iugoslavia modernă.
Drepturile minoritățile nu constituie o latură morală pentru Moscova mai mult decât pentru Budapesta. Drepturile minorităților în politica externă reprezintă o parte din efortul principal al Rusiei de a exercita influență în zone adiacente în baza naționalismului. Nu dorește neapărat să încurajeze separatismul, având în vedere propriile probleme din Cecenia și din alte state. Poate să încurajeze sau nu uniunea― ca în cazul Belarusului, însă fără a suferi problemele implicate. Dar simte ca nu poate abandona rușii de peste hotare. În același timp, trebuie să fie conștientă de cum va privi Occidentul aceste evenimente, ca nu cumva să se reducă asistența externă și investiția de capital străin de teama imperialismului Rusiei sau a unei intervenții ilegale în politica internă a vreunui stat. Moscova a avut în vedere niște sancțiuni în Letonia pentru apărarea intereselor rușilor de acolo, dar a fost avertizată de statele occidentale să nu exagereze. Politica externă a Rusiei cu privire la drepturile omului nu e bine împământenită național și e destul de ambiguă în aplicațiile sale în exterior.
Putem lua în considerare un număr oarecare de democrații liberale― sau potențiale democrații liberale― și politica lor externă în ceea ce privește drepturile omului, din până în Africa de Sud, din până în . Majoritatea acestor cercetări intrigă. Franța, statul de origine al Declarației Drepturilor Omului și care pretinde ca SUA să-l considere modelul universal pentru drepturile omului, posedă o lungă istorie de sprijinire a conducătorilor corupți și totalitariști din Africa, ca să nu mai vorbim despre biroul oficial de tortură dintr-o instituție militară a sa în timpul războiului algerian din 1954-1962. , asmănându-se în unele privințe cu SUA, consideră că este clădită dintr-un popor extraordinar de bun și pacifist care, în consecință, trebuie să joace un rol special și progresist pe scena occidentală.
, democația cea mai populată, a devenit mult mai defensivă și implicându-se foarte puțin în situația drepturilor omului din exterior.În parte, aceasta diminuează pericolul anumitor probleme interne. De asemenea, colapsul Uniunii Sovietice, principalul partener strategic, i-a redus participarea la relațiile intrnaționale. Intervine în conflictele etnice din Sri Lanka sub conducerea lui Rajiv Gandhi, prin intermediul unei forțe indiene de “menținere a păcii” care a provocat atrocități, dovedindu-se un dezastru, atât din punct de vedere personal, cât și politic, contribuind la conturarea unui profil negativ al Indiei. În general, se pronunță în prezent în favoarea principiului de suveranitate statală în eventualitatea unor acțiuni pentru respectarea drepturilor omului, considerând că Consiliul de Securitate al ONU a intervenit prea mult în politica internă a statelor din emisfera sudică.
Guvernele din Africa de Sud formate în urma tuturor campaniilor electorale s-au identificat puternic cu drepturile internaționale ale omului― și împreună cu El Salvador― au deschis calea unor “comisii de adevăr” oficiale pentru a descoperi faptele de represiune din trecut, dar fără pedepsirea penală a crimelor politice. Guvernul Mandela s-a implicat totuși în dezastruoasa contrabandă de arme din Regiunea Marilor Lacuri din Africa și a sfidat sancțiunile ONU asupra Libiei dictatoriale pentru a-i întoarce acesteia sprijinul primit în mișcarea anti-apartheid.
Politica externă canadiană a fost progresistă în linii mari în ceea ce privește drepturile omului în plan internațional. Este bine cunoscut faptul că s-a lăudat mult cu politica sa de “menținere a păcii” în dimensiunile drepturilor omului. , de exemplu, s-a alăturat SUA în eforturile practice de a instaura democrația liberală în , sarcină deloc ușoară dacă ținem cont de istoria și sărăcia acestei țări. De asemenea, a sprijinit înființarea Curții Penale Internaționale.
III.3. Statele nedemocratice
Cu privire la zonele cenușii și cazurile subliniate, trebuie precizat că democrațiile liberale se caracterizează prin alegeri naționale libere și corecte, bazate pe sufragiu universal, protecția unei mari varietăți de drepturi civile prin instanțele independente și alte mecanisme care asigură obiectivitatea și toleranța. Guvernare limitată sau constituționalism reprezintă trăsătura-cheie a politicii liberale. Dacă o democrație liberală este sau nu o democrație socială depinde de angajamentul său în respectarea drepturilor socio-economice. Democrațiile neliberale pot avea alegeri libere și corecte, bazate pe sufragiu universal care contracarează tirania majorității prin măsuri de protejare efectivă a minorităților etnice și religioase sau a numeroaselor tipuri de protestatari. State precum și Iranul sunt democrații neliberale, în care drepturile de participare politică se exercită prin negarea anumitor drepturi civile vizând protejarea minorităților și a protestatarilor. Statele totalitariste nu ating pragul alegerilor naționale libere și corecte în urma cărora câștigătorii chiar guvernează.
Iranul reprezintă un caz aparte privind analiza drepturilor omului și politica externă într-un stat neliberal. Comparația cu SUA, cu vechea ei tradiție de separare formală a statului de biserică, nu putea fi mai frapantă. Fiecare se autoevaluează ca fiind lider într-un anumit mod de viață și într-o anumită cultură.
De la revoluția din 1979, Iranul a instituit teocrația islamică ce respingea noțiunea de bază de drepturile omului seculare și universale, după cum se regăsea în dreptul public internațional. Clericii care exercită maximă autoritate în Iranul modern consideră că Sharia, sau dreptul fundamental islamic, se aplică tuturor musulmanilor. Ei nu acceptă superioritatea instrumentelor internaționale referitoare la drepturile omului. Ei nu se obosesc cu formalități de retragere a aderenței Iranului la aceste instrumente internaționale, acceptate formal de guvernul precedent (și de cele mai multe ori ignorate în practică de către Șah). Potrivit Shariei, în interpretarea contemporană a liderilor iranieni, se subliniază în primul rând datoriile față de statul teocratic, nu drepturile individului care îngrădesc statul. Indivizii nu posedă drepturile omului în virtutea faptului că sunt ființe umane; ei posedă acele drepturi pe care Allah le-a dăruit prin intermediul statului apropriat.
Printr-o extindere considerabilă, conducătorii iranieni actuali privesc dreptul internațional umanitar și stabilesc relații diplomatice în cadrul organizațiilor internaționale, ca rezultat al urii față de SUA. Clericii iranieni pot exagera influența SUA în dezvoltarea domeniului internațional al drepturilor omului, dar aceasta nu înseamnă că convingerile lor critice nu sunt bine întemeiate. Conducerea iraniană tinde să respingă criticismul extern legat de drepturile omului, manifestat fie de Statele Unite, fie de alți actori, chiar și de ONG-urile occidentale, ca aprținând neo-imperialismului american cu o origine demonică prin excelență. Faptul că Statele Unite folosesc standarde duble în tratarea drepturilor omului în plan internațional, criticând cu glas strident fiecare defect al Iranului, cel puțin până când a început un ușor dezgheț în relațiile cu acesta, în 1998, dar păstrând tăcerea în cazul violărilor grave din Arabia Saudită și alți aliați ai săi, contribuie la perspectivele iraniene.
Deoarece Iranul practică un tip de relativism cultural față de drepturile omului, politica sa extenă în acest domeniu este aproape exclusiv defensivă. Încearcă să respingă criticismul străin, fie multilateral sau bilateral, public sau privat, fie prin confruntarea faptelor sau prin pretinderea unui anumit comportament pe care îl permite dreptul islamic. Iranul încearcă să-și justifice discriminarea împotriva femeilor. Uneori această poziție defensivă e dificil de construit într-o manieră convingătoare, anumite politici iraniene prabușindu-se în ochii Islamului la fel de repede precum dreptul internațional. Aparent așa s-a întâmplat în cazul condamnării severe aTeheranului la Ba’hai-ul iranian. Sharia pretinde toleranță față de minoritățile religioase atâta timp cât aparțin unei religii recunoscute în carte― islam, iudaism și creștinism. Dacă am privi populația Ba’hai ca fiind eretică împotriva Islamului putem justifica persecuțiile severe potrivit dreptului islamic.
Fostul președinte iranian, Mohammed Khatami, a anunțat anumite neajunsuri interne legate de persecuție, cenzură și alte încălcări ale drepturilor omului recunoscute internațional. Chiar a susținut pluralismul politic. Dar a făcut aceasta în contextul discuțiilor asupra dreptului islamic. E foarte posibil ca noile interpretări ale legilor religioase ar fi în viitor mai compatibile cu dreptul internațional umanitar. Alte societăți musulmane au adus interpretări diferite ale Shariei. La sfârșitul lui 1997, Curtea de Justiție egipteană s-a pronunțat împotriva mutilării genitale a femeii. În 1997 și 1998, în s-a accentuat conflictul dintre interpretările moderate ale dreptului islamic și cele fundamentaliste. Toate revoluțiile își pierd intensitatea cu timpul. Fenomenul a început să se manifeste și în . Schimbările interne se împletesc cu cele internaționale― precum dorința de a avea mai mulți oficiali moderați iranieni pentru a reduce statutul de paria internațional și pentru a face pași în direcția redresării relațiilor cu hegemonicele SUA. Nu este de neconceput ca politica iraniană legată de drepturile omului să evolueze lent spre o poziție mai puțin defensivă, nu urmând ad litteram modelul Tunisiei, dar oricum în această direcție.
Concluzie
Acest capitol nu ar fi putut fi conceput în perioada Ligii Națiunilor. Convenția Ligii nu menționa drepturile universale ale omului, iar statele nu includeau drepturile omuli în politica lor externă. Exista un anumit drept internațional umanitar pentru conflicte armate, iar statele duceau uneori o politică umanitară în tratarea refugiaților, în stabilirea tipului de guvernare din colonii (prin Comisia Ligii), și în alte teme sociale. Dar din 1944, de când dreturile omului au rămas în principal o problemă internă mai degrabă decât una internațională (cu excepția Tratatelor Minorității pentru unele state cenral-europene în perioada interbelică și legea internațională cu privire la exercitarea guvernării asupra străinilor).
Din ce în ce mai multe state, indiferent de caracterul lor politic, au trebuit să se ocupe de drepturile omului recunoscute internațional. Relațiile internaționale și politica globală nu mai sunt ce erau cândva. O mare parte din dreptul internațional codifică principiile liberale ale drepturilor omului. Dar în însușirea drepturilor omului, statele își aduc istoria națională, caracterul, imaginea de sine și naționalismul. Aceste trăsături naționale determină statele să fie mai mult sau mai puțin active în problemele de drepturile omului, mai mult sau mai puțin încrezătoare și aprobatoare, mai mult sau mai puțin defensive. Această istorie, la care se adaugă situația și interesele contemporane, determină statele să adopte poziții diferite de accentuare a rolului drepturilor omului în politica externă. Frica și nesiguranța au condus în general la politici externe realiste ce puneau accent pe îngustele interese naționale și pe mișcări militare. Chiar și referindu-se la drepturile omului, SUA nu se concentrează asupra drepturilor socio-economice, ci mai degrabă asupra libertății pesoanei. Olanda încearcă să accentueze drepturile minorităților pentru compatrioții săi etnici și/sau lingvistici de peste hotare. Și așa mai departe.
E semnificativ faptul că și statele fără o tradiție puternică sau ideologie în domeniul drepturilor omului au fost impulsionate să acorde mai multă atenție acestora în politica externă. Așa s-a întâmplatde exemplu în cazul Rusiei și al Japoniei. Chiar și Iranul, dacă dorește să fie acceptat ca membru deplin și normal al comunității internaționale, a descoperit că trebuie să răspundă presiunilor internaționale referitoare la imperfecțiunile societății iraniene, chiar dacă o face sub pretextul unei discuții despre dreptul de factură religioasă mai degrabă decât despre dreptul umanitar secular.
Fără a subestima importanța organizațiilor internaționale, a grupurilor private non-profit și chiar s corporațiilor multinaționale, tot politica externă a statelor joacă rolul protagonist în promovarea și protejarea drepturilor omului. Deci referitor la drepturile universale ale omului și politica externă, este în același timp adevărată și falsă afirmația: la plus ça change, la plus c’est la même chose. (cu cât se schimbă mai multe lucruri, într-atât totul rămâne neschimbat). Adevărat pentru că, deși s-au produs multe schimbări în în favoarea normelor drepturilor omului în relațiile internaționale, încă ne mai confruntăm cu naționalismul și interesele naționale. Fals, pentru că am adus modificări notabile la politica privind drepturile omului; se acordă mult mai multă atenție drepturilor internaționale ale omului în 1999, comparativ cu politica externă din 1920 sau 1909.
INDICE BIBLIOGRAFIC
I. DOCUMENTE
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10. dec. 1948.
Pactul Internațional cu privire la drepturile Civile și Politice, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16. dec. 1966.
Pactul Internațional cu privire la drepturile Economice, Sociale și Culturale, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16. dec. 1966.
Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la 4. nov. 1950.
Convenția Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor, adoptată de Organizația Unității Africane la 27 iunie 1981.
Convenția Americane a Drepturilor Omului, adoptată de Organizația statelor Americane la 22. nov. 1969.
The Syracusa principles on the limitations and derogation provisions in the international covenant on civil and political rights”, 1984.
Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959.
Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptat la 1 aug. 1975.
Declarația Finală și Programul de Acțiune de la Viena, adoptat la cea de-a II-a Conferință Mondială asupra Drepturilor Omului, 1993.
II. LUCRĂRI ȘI STUDII DE SPECIALITATE
BAEHR, R., Peter, CASTERMANS, Monique, The Role of Human Rights in Foreign Policy, Palgrave Macmillan, 2004.
DONNELLY, Jack, International Human Rights, Dilemmas in World Politics, Westview Press, 1993.
DUCULESCU, Victor, Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale, Ed. Lumina Lex, 1998.
FORSYTHE, David, P., Human Rights in International Relations, Cambridge University Press, 2000.
FORSYTHE, David, P., Human Rights in International Affairs, Cambridge University Press, 2000.
HOFFMANN, Stanley, Duties beyond Borders: On the Limits and Possibilities of Ethical International Politics, Syracuse University Press, 1981.
HOLSTI, K., J., International Politics, a Framework for Analysis, Englewood Cliffs NJ, 1992.
HUNTINGTON, Samuel, The Clash of Civilizations and Remaking of World Power, Touchstone Books, 1998.
IGNATIEFF, Michael, Human Rights as Politics and Idolatry, Princeton University Press, 2001.
KISINGER, Henry, Diplomacy, Simon & Schuster, 1994.
MAZILU Dumitru, Drept internațional public, Ed. Lumina Lex, 2002.
MAZILU Dumitru, Drepturile omului – concep, exigențe și realități contemporane, Ed. Lumina Lex, 2003.
MAZILU, Dumitru, Report on Human Rights and Youth, Sub-Commission on Prevention of Discrimination and Protection of Minorities, UN, Geneva, 1989.
NĂSTASE, Adrian, Drepturile omului – religie a sfârșitului de secol, IRDO, 1992.
NĂSTASE, Adrian, JURA, Cristian, AURESCU, Bogdan, Drept internațional public, Ed. All-Beck, 1999.
POPA, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 2002.
ZLĂTESCU, Moroianu Irina, DEMETRESCU, Radu C., „Promovarea și protecția drepturilor omului în sistemul Națiunilor Unite”, IRDO, 2000.
ZLĂTESCU, Moroianu Irina, Protecția juridică a drepturilor omului, IRDO, 1996.
INDICE BIBLIOGRAFIC
I. DOCUMENTE
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10. dec. 1948.
Pactul Internațional cu privire la drepturile Civile și Politice, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16. dec. 1966.
Pactul Internațional cu privire la drepturile Economice, Sociale și Culturale, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16. dec. 1966.
Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la 4. nov. 1950.
Convenția Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor, adoptată de Organizația Unității Africane la 27 iunie 1981.
Convenția Americane a Drepturilor Omului, adoptată de Organizația statelor Americane la 22. nov. 1969.
The Syracusa principles on the limitations and derogation provisions in the international covenant on civil and political rights”, 1984.
Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959.
Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptat la 1 aug. 1975.
Declarația Finală și Programul de Acțiune de la Viena, adoptat la cea de-a II-a Conferință Mondială asupra Drepturilor Omului, 1993.
II. LUCRĂRI ȘI STUDII DE SPECIALITATE
BAEHR, R., Peter, CASTERMANS, Monique, The Role of Human Rights in Foreign Policy, Palgrave Macmillan, 2004.
DONNELLY, Jack, International Human Rights, Dilemmas in World Politics, Westview Press, 1993.
DUCULESCU, Victor, Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale, Ed. Lumina Lex, 1998.
FORSYTHE, David, P., Human Rights in International Relations, Cambridge University Press, 2000.
FORSYTHE, David, P., Human Rights in International Affairs, Cambridge University Press, 2000.
HOFFMANN, Stanley, Duties beyond Borders: On the Limits and Possibilities of Ethical International Politics, Syracuse University Press, 1981.
HOLSTI, K., J., International Politics, a Framework for Analysis, Englewood Cliffs NJ, 1992.
HUNTINGTON, Samuel, The Clash of Civilizations and Remaking of World Power, Touchstone Books, 1998.
IGNATIEFF, Michael, Human Rights as Politics and Idolatry, Princeton University Press, 2001.
KISINGER, Henry, Diplomacy, Simon & Schuster, 1994.
MAZILU Dumitru, Drept internațional public, Ed. Lumina Lex, 2002.
MAZILU Dumitru, Drepturile omului – concep, exigențe și realități contemporane, Ed. Lumina Lex, 2003.
MAZILU, Dumitru, Report on Human Rights and Youth, Sub-Commission on Prevention of Discrimination and Protection of Minorities, UN, Geneva, 1989.
NĂSTASE, Adrian, Drepturile omului – religie a sfârșitului de secol, IRDO, 1992.
NĂSTASE, Adrian, JURA, Cristian, AURESCU, Bogdan, Drept internațional public, Ed. All-Beck, 1999.
POPA, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 2002.
ZLĂTESCU, Moroianu Irina, DEMETRESCU, Radu C., „Promovarea și protecția drepturilor omului în sistemul Națiunilor Unite”, IRDO, 2000.
ZLĂTESCU, Moroianu Irina, Protecția juridică a drepturilor omului, IRDO, 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Omului Si Poltica Externa din Perspectiva Comparata (ID: 127617)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.