.drepturile Omului Si Activitatea Organelor de Politie

CAPITOLUL I

LOCUL ȘI ROLUL POLIȚIEI ÎN SISTEMUL ORGANELOR STATULUI DE DREPT

Considerații generale cu privire la situația poliției din România după Revoluția din Decembrie 1989

După revoluția din Decembrie 1989, în activitatea poliției române

s-au produs mutații de ordin calitativ, s-a înregistrat un curs ascendent, pe măsura tendințelor de stabilizare a vieții politice, economice și sociale. Toate acestea au condus, într-o perioadă destul de scurtă, la transformarea poliției într-un organ din ce în ce mai eficient al statului de drept.

Cu implicarea Guvernului și Parlamentului României, s-a acordat prioritate punerii bazelor noului cadru legislativ, prin care s-au definit și delimitat clar și precis locul, rolul, structura organizatorică și atribuțiile Ministerului Administrației și Internelor ca instituție centrală de specialitate a Administrației Publice, s-au reglementat sau sunt în curs de reglementare o serie de alte domenii și activități care au tangență directă cu responsabilitățile sale, toate prin valorificarea reglementărilor internaționale privind drepturile și libertățile fundamental, experiența unor ministere de resort din țări cu democrație avansată, precum și a elementelor viabile ale propriei experiențe.

Un prim pas s-a constituit prin înlăturarea elementelor compromise ale vechiului regim, ordinul prin care această instituție a fost depolitizată și mai departe complexul de măsuri organizatorice și de educație întreprinse pentru ca ea să se alinieze la standardele internaționale în materie.

Au fost adoptate Legea nr. 40/1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice. Decretul- lege nr.10/1990 privind regimul pașapoartelor și al călătoriilor în străinătate, Legea nr.218/2002 privind organizarea și funcționarea poliției.

1.2.Locul poliției în sistemul organelor statului de drept

Potrivit dispozițiilor Legii nr.40/1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, acesta este organul central al puterii executive care exercită, în conformitate cu legea, atribuțiile ce îi revin cu privire la respectarea ordinii publice, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a avutului public și privat, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, contribuind prin aceasta la realizarea unei societăți democratice în România, la apărarea independenței, suveranității naționale și integrității teritoriale.

Spre deosebire de celelalte organe centrale ale puterii executive, Ministerul Administrației și Internelor are un obiect și atribuții specifice ce vizează apărarea valorilor fundamentale ale statului nostru și, în același timp, este organismul principal al apărării ordinii publice și de drept, a avuției naționale.

Referitor la natura organelor ce compun acest minister, Constituția precizează că poliția și alte compartimente asemănătoare se supun exclusiv voinței poporului pentru garantarea suveranității, a independenței și unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale (art.117).

Acest minister asigură în activitatea sa aplicarea decretelor, hotărârilor Guvernului și ale Consiliului suprem de Apărare a Țării.

În îndeplinirea atribuțiilor sale, ministerul colaborează cu ministerele și celelalte organe centrale și locale ale puterii executive, cu unitățile economice, sociale și alte organizații care se sprijină pe concursul larg al populației.

În contextul actualelor orientări privind alinierea cât mai rapidă a României la standardele internaționale în domeniul respectării drepturilor omului și având în vedere locul și rolul poliției și a celorlalte formațiuni ale Ministerului Administrației și Internelor în protecția persoanei umane și a bunurilor acesteia, s-a întreprins un complex de măsuri pentru crearea unor structuri adecvate, menită să asigure cunoașterea și aplicarea corectă a reglementărilor interne și internaționale în materia drepturilor omului.

Au fost elaborate proiecte de lege referitoare la activitatea organelor Ministerului Administrației și Internelor și înaintate Parlamentului pentru a alinia legislația română la importante documente internaționale, cum sunt :Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția O.N.U privind Drepturile Cetățenești și Politice, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Declarația privind apărarea tuturor persoanelor împotriva torturii, Codul de conduită și comportare a polițiștilor adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în decembrie 1979 și altele.

În cadrul Ministerului Administrației și Internelor s-a constituit Comitetul pentru dreptul umanitar și drepturile omului, la care țara noastră este sau va deveni parte, de a iniția și de a participa la reuniuni și acțiuni interne sau internaționale, precum și de a prezenta propuneri corespunzătoare pentru aplicarea în activitatea unităților Ministerului Administrației și Internelor a normelor juridice incidente.

1.3.Rolul poliției în sistemul organelor statului de drept

În amplul proces de înnoire a societății românești a fost inclusă și Poliția română- instituție fundamentală a statului de drept. O asemenea evaluare asupra rolului poliției a fost făcută încă din antichitate, de către celebrul Aristotel, care scria: „Poliția, care asigură ordinea și autoritatea în cetate, rămâne primul și cel mai mare dintre toate bunurile”.

În ansamblul transformărilor și reevaluărilor care au loc în societatea românească postcomunistă, este necesar a fi reconsiderată menirea civică și socială a poliției române, care trebuie să se afirme ca un veritabil factor de stabilitate și echilibru, de protecție socială, un garant al tuturor drepturilor și libertăților cetățenești ce au fost înscrise în Constituție.

Între activitatea poliției și drepturile omului există o semnificativă și importantă legătură. Poliția protejează viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei umane, libertatea și demnitatea acesteia, proprietatea privată, întreaga ordine de drept din România, prin aceasta constituindu-se ca un important factor în asigurarea exercitării drepturilor fundamentale ale omului.

Pe de altă parte, societatea trebuie să fie sigură că poliția nu abuzează de competența pe care legea i-o acordă pentru a-și îndeplini sarcinile specifice. În acest context, trebuie să existe certitudinea că poliția se achită de datoriile ei în conformitate cu legea, care într-o societate democratică, încorporează și reflectă, în primul rând, drepturile fundamentale ale omului, cuprinse în convențiile internaționale și alte documente care configurează cadrul legal al drepturilor omului.

Poliția, ca instituție ce apără ordinea interioară a statului are menirea de a fi slujitoarea fidelă a fiecărui cetățean, dar și a întregii populații, în ansamblul său. În acest sens una din primele măsuri care au fost de natură să impulsioneze procesul de integrare a poliției în cadrul noilor structuri democratice ale statului a vizat totala depolitizare a acesteia, prin eliminarea din sistemul de instruire, din reglementările privind atribuțiile acestei instituții a tot ceea ce implică sfera politicului. Cu toții suntem convinși că singura politică pe care trebuie s-o facă poliția este politica ordinii interne și a respectării drepturilor omului în România.

Poliția are un rol bine definit în statul de drept și orice acțiune pe care o desfășoară trebuie realizată numai în conformitate cu legea.

Comportarea și pregătirea polițienească sunt elemente de fond ale realizării actului polițienesc în sine. Polițistul trebuie să aibă o conduită de așa manieră, încât să înțeleagă și să accepte principiile etice care îi cer să fie corect și drept față de toate categoriile de persoane, indiferente de rasă, credință, sexul, religia sau poziția lor socială.

Conduita polițistului în tot ceea ce întreprinde trebuie să aibă un caracter preventiv de apărare a oamenilor. În art.1 din Codul de conduită pentru polițiști se arată că „polițiștii trebuie să-și îndeplinească întotdeauna sarcinile ce le revin conform legii servind comunitatea și apărând toate persoanele împotriva actelor ilegale, potrivit înaltului grad de responsabilitate pe care-l reclamă profesia lor.”

În întreaga activitate de poliție, trebuie evitate abuzurile de orice natură. Înlăturarea abuzurilor și a oricăror greșeli care pun în lumină nefavorabilă poliția se realizează cu tact, cu inteligență, cu mult profesionalism. Trebuie făcută o delimitare precisă între actul abuziv de încălcare a legii de polițiști și acțiunea la care îl obligă profesia. Pentru a evita acte de acest gen, este nevoie de lege și de organizarea aplicării acesteia, iar cei ce sunt aleși să aplice legea trebuie selecționați cu atenție din rândul unor oameni cu înalte calități morale, cu o pregătire adecvată de specialitate, în măsură să-și realizeze îndatoririle în mod corect.

Realizarea actului polițienesc conferă putere și autoritate omului legii, dar aceasta nu trebuie exercitată de cât în conformitate cu legea. Poliția nu trebuie să fie legată de nici o concepție de dreapta sau de stânga, ci pur și simplu ca să fie forța care se află în slujba tuturor oamenilor. Autoritatea poliției emană de la legile după care se conduce și a căror respectare o veghează. Deci, este vorba de autoritate prevăzută de lege, alta câștigată de instituția respectivă în fața opiniei publice și apoi cea câștigată în fața cetățenilor de fiecare polițist care nu trebuie în nici un fel să fie influențat de anumite grupuri care vor să-i reducă capacitatea de acțiune.

Drepturile și îndatoririle poliției trebuie bine legiferate și dimensionate pentru a fi cunoscute atât de către cetățean, dar în mod special de polițiști. Această problemă este abordată chiar în Convenția europeană a drepturilor omului și din care reiese clar că polițiștii sunt protejați și ei ca orice cetățean în exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Polițiștii au drepturi în plus față de cele conferite altor cetățeni, dar acestea le sunt date în scopul de a-și îndeplini atribuțiile ce le revin. Folosirea lor merge până la limita fixată de lege, deoarece depășirea lor duce la abuz.

În declarația privind poliția, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei prin rezoluția 690 din 1979, se prevede că un cadru al Ministerului Administrației și Internelor are obligația să nu țină seama de ordine care îi cer să efectueze exerciții sumare, torturi și alte forme de tratament sau pedepse inumane sau degradante.

Poliția nu este o lege prin ea însăși, polițiștii sunt cei care servesc aplicarea legii. Măiestria exercitării actului polițienesc constă în aceea că el se desfășoară sub auspiciile instrumentelor juridice internaționale și a celor interne, precum și cu respectarea drepturilor omului, la nevoie folosindu-se forța dar în mod corect și legal.

Desigur, în privința rolului poliției au fost și sunt încă păreri destul de controversat, dar s-a ajuns unanim la ideea că acest organ este foarte necesar în societate, indiferent de sistemul politic și forma de guvernământ și că plasarea lui pe o anumită conduită contribuie substanțial la o anumită stabilitate și echilibru în societate.

CAPITOLUL II

PRINCIPALELE ATRIBUȚII ALE ORGANELOR DE POLIȚIE.

PUNCTELE DE INCIDENȚĂ ALE ACESTORA CU CETĂȚENII

În art.1 din Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legii se expune în mod clar faptul că „polițiștii trebuie să-și îndeplinească întotdeauna sarcinile ce le revin conform legii, servind comunitatea și apărând toate persoanele, împotriva actelor ilegale, potrivit înaltului grad de responsabilitate pe care reclamă profesia lor”.

Făcând un comentariu al acestui prim articol, se exprimă faptul că în categoria polițiștilor sunt incluși toți oamenii legii numiți sau aleși, care exercită puteri polițienești, în special puterea de a e că un cadru al Ministerului Administrației și Internelor are obligația să nu țină seama de ordine care îi cer să efectueze exerciții sumare, torturi și alte forme de tratament sau pedepse inumane sau degradante.

Poliția nu este o lege prin ea însăși, polițiștii sunt cei care servesc aplicarea legii. Măiestria exercitării actului polițienesc constă în aceea că el se desfășoară sub auspiciile instrumentelor juridice internaționale și a celor interne, precum și cu respectarea drepturilor omului, la nevoie folosindu-se forța dar în mod corect și legal.

Desigur, în privința rolului poliției au fost și sunt încă păreri destul de controversat, dar s-a ajuns unanim la ideea că acest organ este foarte necesar în societate, indiferent de sistemul politic și forma de guvernământ și că plasarea lui pe o anumită conduită contribuie substanțial la o anumită stabilitate și echilibru în societate.

CAPITOLUL II

PRINCIPALELE ATRIBUȚII ALE ORGANELOR DE POLIȚIE.

PUNCTELE DE INCIDENȚĂ ALE ACESTORA CU CETĂȚENII

În art.1 din Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legii se expune în mod clar faptul că „polițiștii trebuie să-și îndeplinească întotdeauna sarcinile ce le revin conform legii, servind comunitatea și apărând toate persoanele, împotriva actelor ilegale, potrivit înaltului grad de responsabilitate pe care reclamă profesia lor”.

Făcând un comentariu al acestui prim articol, se exprimă faptul că în categoria polițiștilor sunt incluși toți oamenii legii numiți sau aleși, care exercită puteri polițienești, în special puterea de a reține și aresta. Referirea are valabilitate și în țările în care unele din puterile polițienești sunt exercitate de autoritățile militare, fie în uniformă sau nu sau de către forțe ale siguranței statului. În acest caz, definiția de polițist este valabilă și pentru aceștia, pentru că ea se referă în primul rând la complexul de atribuții pe care îl au.

Totodată, se precizează faptul că acest serviciu prestat pentru comunitate are în vedere includerea în mod special al acordării de asistență acelor membrii ai comunității care, din motive de urgență personală, economică, socială sau de altă natură au nevoie de sprijin imediat. O altă mențiune deosebit de importantă se referă la faptul că acțiunile poliției nu privesc numai actele de violență, jaf și rănire. Ele se extind la întrega gamă de probleme care fac obiectul legii penale din țările respective.

Art.2 din Codul de conduită menționează în mod expres faptul că „în îndeplinirea îndatoririlor polițiștii vor respecta și apăra demnitatea umană și vor încuraja drepturile omului față de toate persoanele”.

Așa cum se cunoaște, protecția juridică a drepturilor omului se realizează atât prin instrumentele juridice internaționale, cât și prin normele dreptului intern, care trebuie să-l apere pe cetățean în toate împrejurările.

A respecta demnitatea umană și a încuraja drepturile omului în activitatea de poliție înseamnă, de fapt, următoarele:

În primul rând trebuie înțeles, în sensul larg componentele pe care le are poliția, începând de la acțiunea agentului de ordine sau de circulație, care constată săvârșirea unei contravenții și până la actul prin care se imobilizează, se reține un infractor periculos. Desigur, mai sunt o multitudine de activități care se desfășoară potrivit Codului de procedură penală și este clar că în toate aceste împrejurări conduita trebuie să fie plină de respect, solicitudine, iar atunci când este cazul, fermă, dar să fără să fie încălcată demnitatea umană.

În sensul activităților polițienești, încurajarea și susținerea, respectarea drepturilor omului față de toate persoanele, se referă la acea misiune nobilă de apăra victimele oricăror infracțiuni, deoarece în acest mod se exercită un act deosebit de important, de profunzime, în sensul garantării libertății persoanei în toată complexitatea problematicii ei (dreptul la viață, integritate corporală, protecția bunurilor, etc.)

Se desprinde de aici destul de clar ideea că, pentru a putea realiza acest lucru, este necesar să fie cunoscute, în primul rând, noțiunile de bază privind drepturile omului.

2.1.Atribuții referitoare la asigurarea respectării legilor, a ordinii și liniștii publice.

Funcționarea statului de drept și democratic nu poate fi concepută cu excluderea unui cadru normativ adecvat, cu încălcarea frecventă a ordinii și liniștii publice. Drept urmare, orice țară este îndrituită și în același timp obligată să-și adopte măsurile pe care le consideră necesare în acest domeniu, circumscrise normativității internaționale la care a aderat și să asigure condițiile pentru traducerea lor în viață.

Ministerul Administrației și Internelor are în preocupări stabilirea, potrivit legii a măsurilor pentru apărarea vieții, integrității corporale și libertății persoanelor, avutul public și privat, celelalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor, grupurilor sociale și ale statului. Înscrierea unor asemenea prevederi, ca primă atribuție a Ministerului Administrației și Internelor, derivă din faptul că viața, integritatea corporală, libertatea individului, avutului public și privat, celelalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor, grupurilor sociale și ale statului sunt valori fundamentale ale societății, în afara cărora aceasta nici nu ar putea fi concepută.

Etapele adoptării unor asemenea măsuri de către Ministerului Administrației și Internelor se repercutează pozitiv în planul siguranței individuale, favorizând în ultimă instanță, instituirea și menținerea climatului propice angajării responsabile în muncă, manifestării liberei dezvoltări a fiecărei persoane.

În conturarea și adoptarea unor asemenea măsuri, rezultă cerința raportării Ministerului Administrației și Internelor și a implicării acestei instituții pe problemele intereselor de grup și ale statului care se suprapun sau ar trebui să se suprapună cu cele ale individului.

Rezultă deci, că măsurile pe care Ministerul Administrației și Internelor le adoptă în domeniu, nici într-un caz nu trebuie să fie de natură a contrapune individual microsocialul sau macrosocialul, ori viceversa. În toate cazurile de conflicte dintre aceste două categorii de subiecți și interese, criteriul principal de referință în preconizarea măsurilor pentru asigurarea respectării și apărării valorilor sus-amintite îl reprezintă tocmai prevederile legii.

O altă atribuție a Ministerului Administrației și Internelor se referă la obligația de a organiza, controla, și îndruma activitatea de veghere la menținerea ordinii publice și respectarea regulilor de conviețuire socială. Într-o încercare de operaționalizare, se poate sublinia importanța deosebită ce revine organizării acestei activități care, printre altele, implică o concepție foarte clară în domeniu, repartizarea și folosirea judicioasă a propriilor forțe și mijloace disponibile, în raport de realitățile vieții sociale și evoluția situației operative.

În același timp, atribuția de referință care din partea Ministerului Administrației și Internelor efectuarea unor activități sistematice de control și îndrumare asupra modului în care organele și unitățile din subordine se achită de propriile obligații și sarcini ce le revin potrivit legii, pentru întărirea ordinii publice și respectarea regulilor de conviețuire socială, în urma cărora periodic pe baza concluziilor desprinse, va trebui să se intervină pentru eventualele corecturi.

Ministerul Administrației și Internelor are obligația de a conduce și coordona activitatea acestora, în scopul creșterii eficienței cooperării lor cu alte forțe ale statului, participante la combaterea manifestărilor de violență și restabilirea ordinii de drept încălcate.

În condițiile în care cadrul democratic nou creat asigură posibilitatea drepturilor libertăților cetățenești într-un spectru foarte larg de forme și modalități, o atribuie care primește o tot mai mare consistență se referă la stabilirea potrivit legii, a măsurilor necesare desfășurării normale a adunărilor și manifestărilor publice, indiferent de inițiatorii și organizatorii acestora.

Printre valorile deosebit de importante ale societății se înscriu bunurile materiale produse de către diverși agenți economici, precum și înseși obiectivele de importanță deosebită pentru funcționarea economiei naționale și a statului de drept. Îndrumarea și controlul organizării și funcționării pazei acestor bunuri, precum și organizarea nemijlocită a pazei obiectivelor de importanță deosebită, date în competență, este o atribuție a Ministerului Administrației și Internelor, căreia trebuie să i se acorde atenția cuvenită.

Pornind de la premise potrivit căreia fenomenul infracțional este anormal din punct de vedere sociologic, problema ridicându-se nu atât în legătură cu existența sa, cât cu ponderea și cu structura acestuia, Ministerului Administrației și Internelor îi revine ca atribuție organizarea activității ce se desfășoară prin mijloace specifice pentru cunoașterea, prevenirea și combaterea faptelor ilicite ale persoanelor despre care există date sau indici că se pregătesc să comită ori au săvârșit infracțiuni.

Odată cu încălcările de lege ce au loc, o gamă largă de activități se desfășoară pentru constatarea lor și efectuarea cercetărilor în vederea probării acestora; pentru urmărirea, prinderea și tragerea la răspundere a autorilor de către instanțele de judecată. Pe aceiași linie, se înscriu și efectuarea investigațiilor, constatărilor tehnico-științifice și a altor activități specifice. În legătură cu toate acestea, Ministerul Administrației și Internelor îi revine obligația să controleze și să îndrume munca în domeniul organelor și unităților subordonate.

Un grupaj important de atribuții revine Ministerului Administrației și Internelor pe linia controlării, îndrumării, sprijinirii și supravegherii unor activități de resortul strict al poliției, așa cum sunt cele referitoare la modul de funcționare al locurilor de reținere și arest preventiv organizate în sistemul propriu, acțiunile specifice în domeniul transporturilor feroviare, navale și a celor de pază și apărare a localurilor, misiunilor displozive, și al produselor și substanțelor toxice, radioactive și stupefiante, la îmbunătățirea circulației rutiere, prevenirea și combaterea infracțiunilor și contravențiilor de această natură, la regimul evidenței populației și eliberarea actelor de identitate, la cazierul judiciar.

Alte atribuții vizează stabilirea măsurilor pentru însoțirea trenurilor specializate și executarea serviciului de pază și ordine în gări, triaje de căi ferate, aerogări și porturi, precum și a celor de pază și apărare a localurilor misiunilor diplomatice și a unor agenții și reprezentanțe economice străine. O atribuție distinctă se referă la coordonarea activității tuturor unităților din subordine care participă la prevenirea, neutralizarea și lichidarea actelor teroriste și de diversiune întreprinse împotriva României.

Această coordonare se extinde și în condițiile participării efectivelor din subordine, în cooperare cu trupe ale Ministerului Apărării Naționale, unități de apărare civilă și alte organe prevăzute de lege la activitățile de salvare și evacuare a persoanelor și bunurilor periclitate de incendii, explozii, avarii, accidente, calamități naturale și catastrofe și de limitare și înlăturare a urmărilor provocate de astfel de evenimente.

2.2. Atribuții vizând activitatea de pașapoarte și poliție de frontieră.

Aceste atribuții au în vedere, în principal, organizarea și asigurarea activității de eliberare a actelor de trecere a frontierei de stat, în conformitate cu prevederile legii, tratatelor și convențiilor internaționale la care statul român este parte; controlul documentelor de trecere a frontierei de stat a României de către persoane și orice fel de mijloace de transport în punctele de control pentru trecerea frontierei; organizarea, îndrumarea și controlul ținerii evidenței străinilor aflați pe teritoriul României și eliberarea documentelor care certifică identitatea celor domiciliați în țară și în cazurile determinate de lege, a celor cu reședința în România.

2.3. Atribuții privind paza și supravegherea frontierei de stat

În acest domeniu se are în vedere: încadrarea aparatului cu personal adecvat; formarea și perfecționarea pregătirii acestuia, sens în care ministerul conduce și îndrumă învățământul atât cel civil cât și cel militar, înființează și organizează licee specifice, școli pentru pregătirea agenților de poliție sau a subofițerilor, centre de instrucție și cursuri; asigură într-o concepție unitară, perfecționarea pregătirii de specialitate; asigurarea tehnică, materială, medicală și economică, activitatea pe care o planifică, coordonează și la fel ca și cercetarea științifică pentru realizarea într-o concepție proprie a mijloacelor specifice activității sale.

În acest context, sunt stipulate în lege atribuții prin care se urmărește dotarea cu materiale și mijloace necesare, stabilirea normelor de dotare și consum pentru armament, muniție și tehnică de luptă, elaborarea și fundamentarea bugetului de venituri și cheltuieli, asigurarea finațării unităților, coordonarea și controlarea activității economice a ordonatorilor de credite.

2.4. Punctele de incidență ale acestora cu cetățenii

Meseria de polițist este formată din situații profesionale variate și, prin definiție, imprevizibile. Pentru a putea face față, el trebuie să stăpânească un bagaj de cunoștințe (profesionale, de cultură generală etc.) vast și o experiență de viață și profesională care să-i permită să rezolve într-un timp foarte scurt toate situațiile relaționale în care intră.

Fără îndoială, în domeniul relațiilor în care polițistul întră în legătură cu publicul observăm, de altfel fără surpriză, că aproape în totalitate acestea au un caracter oficial. Cetățenii au nevoie de sprijinul și îndrumarea polițistului tot timpul, fără să țină cont că acesta este în serviciu sau nu, iar doleanțele, reclamațiile ori sesizările lor se cer rezolvate, dacă nu pe loc, cel puțin în scurt timp.

Personalitatea complexă, constructivă a polițistului se manifestă plenar și se poate verifica cel mai sigur în domeniul relațiilor cu publicul, cu comunitatea. Demersul este necesar, deoarece în acest cadru profesional se va confrunta cu persoane și solicitări din cele mai diverse, cu cereri când lipsite de valoare, când excepționale, va fi solicitat când de situații critice, dificile, riscante, când fără caracter agresiv etc.

În fiecare aceste situații posibile, el trebuie să dea curs solicitării cetățeanului, să manifeste corectitudine și să ia măsuri pentru rezolvarea problemelor ce i se prezintă. Făcându-și datoria în acest mod, se va situa în slujba binelui public, va crea și cultiva relații de cooperare cu oamenii, va asigura o servire ireproșabilă a publicului, ceea ce este atât în interesul real al cetățenilor, cât și al demnității și autorității sale, al poliției în general.

Este de la sine înțeles că o conduită corectă în relațiile cu publicul este atât rezultatul învățării, cât și al experienței personale. Desigur, nu totul se poate învăța din cărți, dar nici din experiență singulară. Pregătirea teoretică îmbinată cu cea practică se vor reflecta asupra întregii activități de relații cu publicul prin sporirea posibilităților profesionale, a capacităților fiecărui polițist în confruntarea cu situațiile critice ce le va întâlni.

În practică, relațiile oficiale ale poliției cu publicul se derulează 24 de ore din 24, fără întrerupere. Situațiile care generează aceste relații sunt multiple și variate, însă toate evidențiază necesitatea unei temeinice colaborări între poliție și public. Se disting șase situații tip în care polițiști, indiferent de compartimentul în care lucrează, pot intra în relații cu cetățenii: primirea publicului; ajutorul și asistența acordată victimei; culegerea de informații; notificarea infracțiunii; intervenția la locul unui conflict; răspunsul față de agresiunea verbală.

O analiză mai atentă a acestora demonstrează că pot fi puse în evidență două particularități:

Primirea publicului, ajutorul și asistența acordată victimei, culegerea de informații sunt situații de cerere;

Notificarea infracțiunii, intervenția la locul unui conflict și răspunsul la agresiunea verbală sunt situații de opoziție.

În cazul primelor, este recomandat să se amelioreze practica, în cazul celorlalte să se intervină asupra derulării situației. Obiectivul general este ca polițistul să adopte comportamente care să tindă la evitarea conflictelor inutile, satisfăcând în același timp și interesul general.

Rezumând obiectivele pe care polițistul trebuie să le aibă în vedere în relația sa cu publicul se poate aprecia că acesta va acționa astfel:

În situațiile de cerere, polițistul trebuie să fie capabil:

Să aibă o atitudine de ascultare care să favorizeze situațiile de încredere;

Să exprime un răspuns accesibil, exact și satisfăcător;

Să determine timpul de așteptare în raport de urgență și nevoi;

Să se arate dornic de a da o imagine de marcă serviciului său;

Să conducă o conversație;

Să se situeze pe poziția de observator;

Să manifeste în atitudine, expresie și acțiuni de interes satisfăcător, vis-a-vis de persoane;

Să-și stăpânească propria emotivitate;

În situațiile opoziție:

Să se siuteze în materialitatea faptelor, referindu-se la interesul general;

Să analizeze situațiile, reacțiile de apărare;

Să deplaseze pe moment obiectul conflictual,

tratându-l din punct de vedere al consecințelor și nu al cauzelor;

Să adopte a atitudine non-conflictuală;

Să facă să înceteze cauzele agresiunii sau să le reprime;

În legătură cu conduita polițistului în relațiile oficiale cu publicul s-ar putea ridica două probleme:

Când relația s-a născut din inițiativa publicului:

Practica a dovedit că în toate ipostazele sale de om al legii, apărător al ordinii de drept, polițistul trebuie să dovedească politețe desăvârșită, conduită ireproșabilă, mai ales atunci când trebuie să dea o relație, să primească o cerere, să elibereze un document sau când cineva i se adresează solicitându-i sprijinul etc.

În aceste situații, când se pot comite greșeli, abateri de la cerințele corecte, civilizate, care evident atrag aprecieri defavorabile, este imperios necesar a se avea în vedere următoarele principii:

Polițistul trebuie să-i fie clar ce dorește solicitantul, să știe dacă nu cumva respectiva dorință vizează probleme ce constituie secrete de serviciu;

Când solicitantul nu se exprimă foart6e clar, polițistul îi va adresa întrebări corespunzătoare, urmărind înlăturarea oricăror neînțelegeri sau interpretări greșite a dorințelor persoanei respective; numai după aceea va da lămurirea, orientarea sau explicația cerută de solicitant;

Lămurirea să fie cât mai scurtă, clară și completă, astfel devenind cu adevărat folositoare solicitantului;

Decât să spună persoanei respective un neadevăr sau săi prezinte o orientare greșită, este preferabil să-l îndrume pe solicitant la cel în măsură să-l ajute.

Prin atitudinea politicoasă față de public, răspunsul la solicitările acestuia se va dobândi atât sporirea prestigiului polițistului, cât și realizarea unei influențe psihologice asupra mentalității oamenilor, care, astfel tratați, vor începe să-și piardă aversiunea față de măsurile polițienești, încercând a găsi nu doar un înțeles coercitiv neplăcut, cât și un rost obștesc, devenind în cele din urmă coparticipanți voluntari la menținerea ordinii de drept.

Când relația s-a născut la inițiativa poliției, a polițistului:

În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, polițistul intră într-un complex de relații cu publicul, din inițiativa sa în cadrul cărora el trebuie să aibă o atitudine politicoasă, să evite bruscarea sau atitudinea provocatoare, să fie respectuos, dar autoritar.

Pentru conduita polițistului în asemenea situații se pot enumera câteva norme obligatorii:

Când se naște o relație cu cineva la inițiativa sa sau a poliției, să se țină seama de motivele care îl determină și obiectivul pe care îl urmărește persoana respectivă și la cine se adresează;

Solicitarea trebuie potrivit adresată, manierea și tonul corespunzătoare, iar mimica și gesturile adaptate situației;

Când relația se naște din nevoia unor acțiuni de corectare a comportamentului cuiva care nu a depășit limitele toleranței, dar nici nu este în deplin acord cu normele sociale, polițistul va apela atât la pregătirea sa profesională, dar și la o gamă de alte mijloace: vorbire, ton ținută, gesturi, idei, etc.;

Politețea se impune chiar și în fața unui om nepoliticos, deoarece este o armă puternică și are o putere coercitivă proprie, căreia nu i se poate sustrage nici chiar incult. Nu este permis polițistului a se lăsa prins în atitudini provocatoare sau jignitoare, putând astfel să-și piardă calmul și stăpânirea de sine, făcând astfel poate chiar „jocul adversarului”;

În ansamblul relațiilor cu publicul, polițistul trebuie să fie politicos, dar și hotărât în toate acțiunile sale. Dacă, după o analiză temeinică, a luat o hotărâre corectă, a dat un răspuns corect, a dat o dispoziție justă, atunci el trebuie să persiste în cele hotărâte, în caz contrar riscă să-și slăbească sau chiar își slăbește autoritatea;

Hotărârile luate de polițist, indiferent de natura acestora, trebuie duse la îndeplinire cu energie în folosul serviciului poliției ți al publicului (prin energie nu trebuie să se înțeleagă bădărănia, ci o atitudine sigură, hotărâtă calmă);

În acțiunile sale, polițistul trebuie să fie călăuzit de o imparțialitate desăvârșită în ansamblul relațiilor cu publicul, indiferent dacă acestea s-au născut la inițiativa uneia sau alteia din părți;

Pe cât de politicoasă trebuie să fie atitudinea polițistului în contact cu publicul, pe atât nu este cazul de a avea aceiași considerație când este nevoit să intervină față de infractori periculoși sau față de indivizi refractari față de ordinea de drept. În asemenea cazuri, intervenția polițistului va fi fără menajamente, fără ezitare, dar întotdeauna călăuzit de lege.

Prin atitudinea și comportarea polițistului, acesta își atrage nu numai respectul publicului iubitor de ordine, ci își va asigura sprijinul populației.

CAPITOLUL III

DREPTURILE ESENȚIALE PE CARE POLIȚIA LE APĂRĂ ÎN ACTIVITATEA PE CARE O DESFĂȘOARĂ ÎN CONFORMITATE CU LEGISLAȚIA ÎN VIGOARE

3.1. Apărarea drepturilor civile

Drepturile civile reprezintă o categorie de drepturi indispensabile asigurării libertății și egalității în demnitate ale ființelor umane, așa cum sunt proclamate în art.1 din Declarația universală a drepturilor omului.

Aceste drepturi sunt prevăzute în art.3-17 din Declarație și reglementate în art.6-17 și 23-24 din Pactul cu privire la drepturile civile și politice.

De drepturi civile beneficiază atât cetățenii unei țări cât și străinii. De drepturile civile care alcătuiesc nucleul dur al drepturilor omului beneficiază în egală măsură și străinii, iar la alte drepturi străinii vor avea acces diferențiat, în raport de categoria din care fac parte apatrizi, refugiați, migranți etc.

3.2. Dreptul la viață

Dreptul la viață este prevăzut în art.6 al Pactului cu privire la drepturile civile și politice și se referă la un drept inerent ființei umane, conform căruia nici un om nu poate fi privat în mod arbitrar de viața sa. Pedeapsa cu moartea, ca modalitate de sancționare a infracțiunilor va trebui să se aplice numai în conformitate cu legislația în vigoare în momentul când fapta a fost comisă.

Se face precizarea că legislația nu trebuie să fie în contradicția cu dispozițiile prezentului pact sau ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, iar pedeapsa nu se poate aplica decât de către un tribunal competent.

În vederea apărării efective a acestui drept, paragraful 4 al art.6 prevede că orice condamnat la moarte are dreptul la grațiere sau la comutarea pedepsei, iar amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în orice situație.

Pedeapsa cu moartea nu poate fi pronunțată împotriva unui tânăr sub 18 ani și nu poate fi executată împotriva unei femei gravide.

Consiliul Europei, prin Protocolul nr.6 la Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale adoptat la 28 aprilie 1983, a abolit pedeapsa cu moartea, situând faptul că nici o persoană nu poate fi condamnată la astfel de pedeapsă și nici executată. Singura excepție admisă conform art.2 al Protocolului este prevederea în legislația unui stat a acestei pedepse pentru acte comise în timp de război aplicată în conformitate cu aceste dispoziții și comunicându-se Secretariatului General al Consiliului Europei aceste prevederi legislative. Nu sunt admise nici un fel de derogări sau rezerve la dispozițiile Protocolului.

În legislația penală a României, înainte de revoluția din Decembrie 1989, pedeapsa cu moartea era prevăzută alternativ cu închisoarea pentru unele infracțiuni contra securității statului pentru omor calificat și deosebit de grav, pentru infracțiuni contra avutului obștesc.

Prin Decretul-Lege nr.6 din ianuarie 1990, s-a abolit pedeapsa cu moartea din legislația noastră penală, iar prin Decretul nr.68 din 20 noiembrie 1990 s-a aprobat cel de al doilea Protocol facultativ la Pactul privind drepturile civile și politice, România aliniindu-se și din acest punct de vedere la valorile democrației și umanismului.

3.1.2. Asigurarea integrității fizice

Strâns legat de dreptul la viață este și asigurarea integrității fizice umane. În acest sens, trebuie menționate prevederile din Declarația universală a drepturilor omului și din Pactul cu privire la drepturile politice, care în art.7 prevede că „nimeni nu va fi supus torturii și nici unor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante”.

Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat, la 10 decembrie 1984, Convenția contra torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, intrată în vigoare la 26 iunie 1987 și la care România a aderat prin Legea nr.19 din 9 octombrie 1990. Prin această convenție, statele părți se angajează să întreprindă măsuri legislative, administrative, juridice, și de altă natură care să ducă la înlăturarea comiterii actelor de tortură pe teritoriul acestora. Nu se poate invoca în justificarea nici o situație excepțională, cum ar fi: starea de război, instabilitatea politică internă etc.

Este interzisă de asemenea efectuarea de experiențe medicale sau științifice asupra persoanei fără consimțământul acesteia.

În legislația României, dreptul la integritate fizică a persoanei este prevăzut, în Constituție, este statuat în legislația penală și procesual penală. Astfel, ca urmare a aderării României la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, s-au adus modificări Codului Penal prin adăugarea la art.117 a prevederii conform căreia nu vor fi expulzate persoanele despre care există motive serioase a se crede că riscă să fie supuse la tortură în statul în care vor fi expulzate, ca și introducerea la art.267, care incriminează tortura ca infracțiune distinctă și prevăzând faptul că nu poate fi invocat în justificarea acesteia nici o situație excepțională, nici ordinul superiorului sau al unei autorități. De asemenea, alte reglementări sunt cuprinse în Codul penal, partea specială, titlul II, cap.I: Infracțiuni contra vieții și integrității corporale sau a sănătății, art.174-184.

3.1.3.Dreptul la libertate și securitatea persoanei

Dreptul oricărei persoane de a fi liberă este un drept într-o societate democratică, iar asigurarea securității persoanei este o dovadă a existenței statului de drept.

Libertate persoanei presupune existența acelor condiții care să-i permită omului de a dispune de el însuși, de a manifesta liber, în conformitate cu dorințele, necesitățile și concepțiile pe care le are. Trăind în societate, omul nu poate să aibă o libertate absolută. Este admisă doar acea libertate care nu încalcă ordinea de drept, nu aduce atingere drepturilor și libertăților altora și nici bunele moravuri.

Declarația universală a drepturilor omului înscrie la art.3 dreptul fiecărei ființe umane la libertate a și securitatea persoanei. Aceeași prevedere este inserată și în art. 9 al Pactului cu privire la drepturile politice, care menționează faptul că nici o persoană nu poate fi lipsită de libertate decât în situațiile și pentru motivele prevăzute în lege în conformitate cu procedura legală, interzicându-se arestarea și reținerea ilegală.

Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede la art.5 cazurile în care poate fi dispusă privarea de libertate a unei persoane.

În legislația penală din țara noastră, lipsirea de libertate în mod ilegal este considerată infracțiune (art.189 Cod Penal), fiind reglementată și forma agravantă a acesteia.

Lipsirea de libertate în temeiul țării noastre în anumite cazuri, prin intermediul măsurilor preventive prevăzute de art.136 Cod de procedură penală: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea și arestarea preventivă, precum și executarea unei pedepse privative de libertate.

În Constituție este prevăzut că acuzarea, reținerea sau arestarea unei persoane se poate face numai în cazurile expres prevăzute de lege și cu respectarea strictă a procedurilor stabilite. Celui reținut sau arestat trebuie să i se aducă imediat la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau arestării, învinuirile care i se aduc și dreptul de a fi asistat de un apărător.

Persoana în cauză are, de asemenea, dreptul de a contesta legitimitatea detenției la instanță, care trebuie să se pronunțe cu privire la această măsură în maximum 24 de ore. Se prevede și repararea daunelor morale și materiale suferite în caz de reținere ilegală.

În legislația penală din România, împiedicarea arestării abuzive se asigură prin prevederile care statuează că organul de cercetare penală a poliției nu poate lua singur decât măsura reținerii pe o durată de cel mult 24 ore, atunci când există probe și indicii temeinice că o persoană a săvârșit o faptă penală, iar obligarea de a nu părăsi localitatea și arestarea preventivă pot fi luate de către procuror sau instanță, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege. România a ratificat Convenția împotriva sclaviei încă din anul 1927 prin Legea nr.55, iar Convenția suplimentară din 1956 a fost ratificată prin Decretul nr.375 din 9 decembrie 1957, astfel în Codul penal sunt încriminate atât sclavia și traficul de sclavi (art.190), cât și supunerea la muncă forțată sau obligatorie (art.191).

3.1.4. Dreptul la cetățenie

Dreptul la cetățenie este prevăzut în art.5 al declarației universale a drepturilor omului, care prevede, totodată și faptul că nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de cetățenia sa și nici de dreptul de a o schimba.

În România, la 31 decembrie 1989, s-a adoptat Decretul-Lege nr.7, care prevede garantarea dreptului la repatrierea cetățenilor români aflați peste hotare care doresc să se înapoieze și să se stabilească în țară. Același drept se recunoaște și foștilor cetățeni români care pot dobândi cetățenia prin efectul repatrierii la cerere.

Persoanele repatriate li se recunosc toate drepturile politice, economice și sociale conferite de lege cetățenilor români.

Prin Decretul-Lege nr.37 din 11 mai 1990 se recunoaște dreptul de a dobândi cetățenia română a celor care au pierdut-o înainte de 22 decembrie 1989 din anumite motive. Redobândirea se face la cerere, printr-o declarație autentificată la reprezentanțele diplomatice ale României din străinătate sau la notarul public, chiar dacă au altă cetățenie și nu își stabilesc domiciliul în țară. Prin această prevedere legală se recunoaște dubla cetățenie în România.

3.1.5. Interzicerea imixtiunilor în viața oamenilor

Nerecurgerea la imixtiuni arbitrare în viața personală, de familie, în domiciliu sau în corespondență, precum și la atingeri aduse onoarei și reputației sale sunt drepturi prevăzute și în art.17 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

În țara noastră sunt apărate ferm prin lege penală, care reglementează:

Șantajul (art.194 Cod penal);

Violarea de domiciliu (art.192 Cod penal);

Violarea secretului corespondenței și a convorbirilor telefonice (art.195 Cod penal);

Insulta (art.205 Cod penal);

Calomnia (art.206 Cod penal);

În Constituție există prevederi exprese prin care se apără viața intimă, familială și privată, inviolabilitatea domiciliului ori a reședinței, cu excepția situațiilor prevăzute de lege, astfel:

Pentru executarea unei hotărâri judecătorești;

Pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

Pentru apărarea siguranței statului ori liniștii publice;

Pentru prevenirea răspândirii unei epidemii;

În orice alte cazuri când se impune apărarea contra unui pericol comun;

Este garantată asigurarea secretului corespondenței de orice fel, restrângerea acestui drept putându-se face prin lege numai pentru desfășurarea instrucției penale.

3.1.6. Egalitatea tuturor în fața tribunalelor și a legii.

Egalitatea în fața legii și dreptul la protecția legii este prevăzut în Declarația universală a drepturilor omului în art.7, care mai precizează și faptul că aceasta trebuie să fie egală pentru toți, fără nici o discriminare.

În art.8 se menționează că orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale recunoscute prin Constituție sau lege.

Pactul cu privire la drepturile civile și politice, în art.14 reiterează aceleași prevederi ca și în art.7 din Declarație, conținând, în plus, prevederi privind dreptul oricărei persoane de a i se examina orice litigiu în mod echilibrat și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă asupra oricărei învinuiri penale care i se aduce, sau cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

Referindu-se la garanțiile acordate în România pentru asigurarea egalității în fața legii, se poate preciza că acestea sunt cuprinse în Codul de procedură penală în titlul V, cap.I: asistența juridică și reprezentarea; titlul III, cap.II: probele și mijloacele de probă; titlul IV, cap.I: măsurile preventive și alte măsuri procesuale; titlul II din partea specială, privind judecata și căile de atac, precum și prin alte dispoziții procedurale.

În urma modificărilor unor prevederi ale Codului de procedură penală s-a introdus asistența juridică a persoanei reținute chiar din primele momente ale acestei rețineri, fapt care constituie un aspect deosebit de important pe linia respectării drepturilor omului în procesul de înfăptuire a justiției.

3.2. Apărarea drepturilor politice

de drepturi politice nu pot beneficia decât cetățenii unui stat, nu și străinii. Această precizare o găsim în art.21 din Declarația universală a drepturilor omului, care dispune că individual nu se poate bucura de drepturi politice decât în „țara sa”, adică în țara al cărei cetățean este. Ideea este mult mai precis formulată în art.25 din Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, care începe cu cuvintele: „Orice cetățean…”

Rezervarea drepturilor politice exclusiv cetățenilor își are motivația în faptul că ele țin de exercitarea suveranității. În mod concret este vorba de dreptul și de posibilitatea oricărui cetățean de a lua parte la conducerea afacerilor publice fie direct prin reprezentanți liber aleși, de a vota și de a fi ales și de accede în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice ale țării sale.

3.2.1. Dreptul de a participa la viața politică

Art. 21 din Declarația universală a drepturilor omului afirmă dreptul fiecărei persoane de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. Aceleași prevederi sunt cuprinse și în art.25 din Pact, precizându-se și faptul că aceste drepturi se exercită fără nici un fel de discriminare și fără restricții nerezonabile. Paragraful 3 al art.21 din Declarație precizează faptul că singurul temei al puterii de stat trebuie să-l constituie voința poporului exprimată prin alegeri corecte, care să aibă loc în mod periodic, prin vot universal, egal și direct sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.

Este prevăzut, de asemenea, dreptul oricărei persoane de a avea acces în condiții de egalitatea cu ceilalți la funcțiile publice din țară, de a alege și de a fi ales în acestea.

3.2.2. Dreptul de întrunire și asociere.

Dreptul de întrunire pașnică este prevăzut în art.20 din Declarație și în art.21 din Pact, unde se prevede că exercitarea acestuia nu poate fi supusă decât restricțiilor stabilite de lege și necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al securității persoanei, a ordinii publice ori pentru ocrotirea sănătății, moralității publice, al drepturilor și libertăților altora.

În România, drepturile politice ale cetățenilor sunt prevăzute și garantate prin lege. În Decretul-Lege nr.90 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului și a președintelui României, în art.1 se prevede că „puterea politică în România aparține poporului și se exercită potrivit principiilor democrației, libertății și asigurării demnității umane, inviolabilității și inalienabilității drepturilor fundamentale ale omului”, iar în art.8 se arată că: „Cetățenii români, fără deosebire de naționalitate, rasă, limbă, religie, sex, convingeri politice sau profesie exercită în mod egal și în deplinătatea lor, drepturile electorale”.

Pot fi alegători cetățenii români care au vârsta de 18 ani împliniți. În ceea ce privește posibilitatea de a fi ales, legea nu prevede restricții decât pentru:

Alienații și debilii mintali puși sub interdicție;

Persoane lipsite de drepturi electorale prin hotărâre judecătorească;

Persoanele care au săvârșit abuzuri în funcțiile politice, juridice și administrative;

Persoane care au încălcat drepturile omului;

Persoane care au organizat sau au fost instrumente ale represiunii în fostele organe de securitate, vechea poliție și miliție;

În Constituție se stipulează, de asemenea, garantarea dreptului de a lege și de a fi ales, libertatea întrunirilor de orice fel, a reuniunilor, adunărilor publice pașnice și fără arme, restrângerea lor făcându-se numai prin lege și pentru motive de ordine publică.

Se recunoaște dreptul de asociere liberă, potrivit legii, în partide politice, sindicate și alte forme de asociere.

3.3. Apărarea drepturilor economice și sociale

3.3.1. Dreptul la muncă

Unul dintre drepturile esențiale ale ființei umane este dreptul al muncă. În Declarația universală a drepturilor omului, în art.32 pct.1 se proclamă faptul că orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a acesteia, la condiții echitabile și satisfăcătoare de exercitare, precum și la ocrotirea împotriva șomajului.

A fost elaborată Convenția nr.111 a Organizației internaționale a Muncii privind discriminarea în ocuparea forței de muncă și exercitarea profesiei, care a fost adoptată la 25 iunie 1958 și a intrat în vigoare la 15 iunie 1960, fiind ratificată de România prin Decretul nr.284 din 6 iunie 1973.

Instrumentul juridic internațional de mai sus inserează angajamentul statelor părți de a formula și practica o politică națională care să urmărească promovarea egalității țn ocuparea forței de muncă și exercitarea profesiei prin metode adaptate condițiilor și uzanțelor naționale în scopul eliminării oricăror discriminări.

Un alt document este Convenția nr.122 privind politica de ocupare a forței de muncă, adoptată da Organizația Internațională a Muncii la 9 iunie 1964, intrată în vigoare la 15 iulie 1966 și ratificată de România prin Decretul nr.284 din 6 iulie 1973.

În această Convenție se arată că, pentru stimularea dezvoltării economice, ridicarea nivelului de trai, satisfacerea necesităților de forțe de muncă, rezolvarea problemei șomajului și a neocupării forței de muncă, orice stat membru ala Organizației Internaționale a Muncii va trebui să formuleze și să aplice ca un obiectiv esențial o politică activă vizând promovarea ocupării depline a forței de muncă în scop productiv ți în condiții de liberă asociere.

3.2.2. Dreptul la condiții de muncă juste și prielnice

Strâns legate, dreptul de muncă, instrumentele juridice internaționale recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiții de muncă juste și prielnice. Astfel, în art.7 al Pactului cu privire la drepturile economice și sociale se prevede dreptul fiecărei persoane la condiții de muncă juste și prielnice care să-i asigure:

O remunerare echitabilă;

Securitatea și igiena muncii;

Posibilitatea egală pentru toți de a fi promovați în munca lor, la o categorie superioară adecvată, luându-se în considerare numai durata serviciilor îndeplinite și aptitudinile;

Asigurarea odihnei, a timpului liber, limitarea rațională a muncii și concedii periodice plătite, precum și remunerarea zilelor de sărbătoare.

3.3.3. Dreptul la remunerare echitabilă

În Declarația universală a drepturilor omului se proclamă dreptul fiecărui om care muncește la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure lui și familiei un nivel de trai demn.

România a ratificat prin Decretul nr.284/1973 Convenția nr.95 privind protecția salariatului, care a fost adoptată de Organizația Internațională a Muncii la 29 iunie 1951 și care a intrat în vigoare la 23 mai 1953. Pe linia urmăririi reglementărilor privind exercitarea drepturilor economice și sociale, se poate menționa și Convenția nr.81 privind inspecția muncii în industrie și comerț, care a fost adoptată de Organizația Internațională a Muncii la 11 decembrie 1947 și ratificată de România prin Decretul nr.284/1973.

Dacă s-ar face o analiză atentă a legislației existente până la Revoluția din 1989, începând cu Constituția și continuând cu toate celelalte reglementări din sfera economico-socială, putem afirma că unele din aceste drepturi la prima vedere erau inserate, altele lipseau în mod expres, așa cum ar fi dreptul la grevă.

O caracteristică fundamentală a modului de legiferare este aceea că reglementările se înscriau practic pe o singură direcție, în special pe dreptul statului, reprezentat prin cei care angajau fiind lipsiți din anumite puncte de vedere de o serie de drepturi.

După 1989 au fost adoptate o serie de acte normative menite să ridice calitatea drepturilor economico-sociale la standardele internaționale.

3.4. Apărarea drepturilor copilului și ale tineretului

3.4.1. Protecția juridică a drepturilor copilului și ale tineretului.

Declarația universală a drepturilor omului menționează la art.16 pct.5 următoarele: „Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului”.

„Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebită. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială”.

Organismul internațional specializat care acționează pentru protecția copilului este Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (U.N.I.C.E.F.), care are o dublă subordonare atât față de Adunarea Generală a O.N.U., cât și față de Consiliul Economic și Social. Acest organism a fost constituit în anul 1946.

În țara noastră ocrotirea copilului și tineretului constituie una din principalele preocupări ale statului, toată legislația internă conține reglementări care au ca scop ocrotirea acestora.

În Constituția României se prevede: „Copiii și tinerii se bucură de protecția legii pentru asigurarea unor condiții satisfăcătoare de viață și de educație”. Se prevede că discriminarea sub orice formă, exploatarea economică și socială a copiilor și a adolescenților sunt interzise.

Aceștia nu pot fi folosiți la lucrări de natură a dăuna sănătății și moralității lor sau a le pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală. Folosirea unui copil sau adolescent sub vârsta de 14 ani într-o muncă salariată este interzisă. Legea asigură dreptul la învățătură și informație a tinerilor, precum și libera dezvoltare a asociațiilor acestora.

Ocrotirea copiilor și tinerilor este asigurată și prin Normele dreptului penal care incriminează pruncuciderea (art.177 Cod penal); lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 alin.2 Cod penal); violul (art.197 alin. 1 lit.a Cod penal).

Ținând seama de lipsa de discernământ la copii și tineret, legea penală, prin dispozițiile pe care le conține, ocrotește aceste categorii de persoane și în situația când comit infracțiuni. Astfel, art.99 alin 1 și 2 Cod penal prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar între 14 și 16 ani nu răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta sub discernământ.

Potrivit art.100 Cod penal, fașă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă, în stabilirea sancțiunii ținându-se seama de gradul de pericol social al faptei, de starea fizică, și de dezvoltarea intelectuală și morală, de comportarea lui, de condițiile în care a fost arestat și în care a trăit etc.

Această ocrotire este expres prevăzută și prin normele dreptului procesual penal. Astfel, o serie de articole din Codul de procedură penală conțin prevederi referitoare la minori, ca asistență juridică obligatorie; persoane chemate la organul de urmărire penală; compunerea instanței care judecă pe infractorii minori; desfășurarea procesului în faza de judecată; obligativitatea efectuării anchetei sociale; ținerea lor separată în timpul executării pedepsei.

Dreptul familiei cuprinde reglementări referitoare la ocrotirea copilului, astfel prin art.101 alin.2 Codul familiei se precizează că părinții sunt datori să se îngrijească de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului, de educarea, învățarea și pregătirea lui profesională, potrivit cu însușirile pe care le are. Codul familiei prevede și alte drepturi pe acre le au părinții față de copiii lor, cum ar fi: dreptul și îndatorirea de administra bunurile copilului; dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe copil sau de a încuviința actele sale etc.

Codul familiei stabilește și o serie de sancțiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești: decăderea din drepturile părintești și uneori încredințarea copilului unei alte persoane, familii sau instituții de ocrotire.

Codul civil conține o serie de dispoziții care au ca scop ocrotirea intereselor minorului. Astfel, art.806-809 prevăd că minorul sub 16 ani nu poate dispune prin donații de bunurile sale; minorul de 16 ani poate dispune numai de jumătate din aceste bunuri; art.652 Cod civil reglementează dreptul copiilor săi, de a fi asimilați copiilor legitimi; art.187 Cod civil menționează că prescripția nu curge în contra minorilor (decât în cazurile determinate de lege).

Statul român a luat și alte măsuri pe plan intern pentru ocrotirea copilului și tineretului. La 8 septembrie 1971 a fost înființat Comitetul Național Român pentru Fondul Națiunilor Unite pentru Copii, cu scopul de a dezvolta relațiile de colaborare cu U.N.I.C.E.F. În scopul de a sprijini acest comitet, s-a adoptat Hotărârea nr.149 din 1 martie 1991 privind subvenționarea Comitetului Național Român pentru U.N.I.C.E.F. de asemenea a fost adoptată la 22 ianuarie 1991, o hotărâre privind constituirea Comitetului român pentru adopții.

3.4.2. Protecția specială a persoanelor handicapate.

Codul familiei conține o serie de dispoziții care ocrotesc persoanele aflate în imposibilitatea de a munci și de a-și asigura mijloacele de existență.

Astfel, art.86 alin.2 din Codul familiei prevede: „Are dreptul la întreținere numai acela care se află în nevoie, neavând putința unui câștig din muncă, din cauza incapacității de a munci”, iar art.94 alin.1 prevede că întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti.

Codul muncii conține dispoziții privind obligația statului de a sprijini calificarea și plasarea în muncă, ținând seama de criteriile și prioritățile stabilite prin dispozițiile legale precum și dispoziții referitoare la posibilitatea pe care o au persoanele care au devenit invalide din cauza accidentelor de muncă, de a se recalifica.

Codul penal conține dispoziții care au drept scop ocrotirea persoanelor înapoiate mintal prin internarea acestora într-un institut de specialitate, până la însănătoșire. Internarea medicală, ca măsură de siguranță, restrânge sfera unor drepturi de care beneficiază această categorie de persoane –înapoiații mintal. Luarea acestei măsuri urmărește realizarea interesului societății și al persoanei în cauză, respectiv însănătoșirea și eliminarea pericolului pe care ea îl poate prezenta pentru societate. În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă, care au fost vătămate prin infracțiuni, Codul penal conține o prevedere specială, conform căreia acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.

Codul de procedură penală conține prevederi care întregesc dispozițiile Codului penal referitoare la ocrotirea unor categorii de persoane privind măsura de siguranță a internării medicale; luarea măsurilor de siguranță; obligații în legătură cu internarea medicală; înlocuirea sau încetarea internării medicale.

În Constituție, titlul II, cap.II, pct.19 se prevede că: „Persoanele handicapate se bucură de o protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de prevenire, precum și tratament de readaptare și de integrare socială a handicapaților, fără a aduce atingere drepturilor și îndatoririlor părinților și ale tutorilor”.

De asemenea, s-a adoptat Decretul-Lege nr.138 din 11 mai 1990, privind îmbunătățirea condițiilor pentru ocrotirea, educarea, școlarizarea și pregătirea profesională a copiilor și tinerilor cu deficiențe fizice sau intelectuale și a minorilor handicapați.

Trebuie menționat că, Guvernul României a adoptat, la 1 noiembrie 1990, Hotărârea nr.1161 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Secretariatului de Stat pentru Handicapați.

3.5. Apărarea drepturilor femeii.

Constituția prevede în titlul II, cap.I, pct.1: „Toți cetățenii beneficiază de drepturile garantate de Constituție și au obligațiile prevăzute de aceasta”.

Punctul 2 conține o prevedere care scoate în relief egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, astfel: „cetățenii sunt egali în fața legii și a justiției, fără privilegii și fără nici un fel de discriminare privind rasa, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia și apartenența politică, averea sau originea socială”.

În capitolul II din titlul II sunt enumerate drepturile de care beneficiază „omul”, „persoana”, cuvinte care fac referire atât la bărbat, cât și la femeie, iar la pct. 24 se fac referiri la familie, arătând că aceasta se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.

Apărarea drepturilor femeii se realizează și prin normele de drept penal. Astfel, în art.1 din Codul penal se prevede: „Legea penală apără împotriva infracțiunilor…persoana și drepturile acesteia…”. Există prevederi în legea care incriminează expres lezarea drepturilor femeii.

Normele procesual penale nu fac distincții între bărbat și femeie, folosind termenul de „persoană”.

Codul muncii conține o serie de prevederi care acordă o protecție specială femeii (art.151): „femeile încadrate în muncă se bucură de măsuri speciale de ocrotire a sănătății și de condiții necesare îngrijirii și educării copiilor”. Se mai prevede că femeile gravide nu pot fi folosite în locuri de muncă vătămătoare, grele sau periculoase ori contraindicate medical și alte dispoziții referitoare la concediul de maternitate sau de îngrijire a copilului.

CAPITOLUL IV

RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI DE CĂTRE ORGANELE DE POLIȚIE ÎN FAZA ACTELOR PREMERGĂTOARE ȘI A URMĂRIRII PENALE

În fiecare comunitate umană, sistemul judiciar reflectă, într-o manieră specifică, condițiile politice, economice și sociale ale acesteia, felul în care autoritățile tratează delicvența exprimând în termeni preciși relațiile dintre stat și membrii săi.

Administrarea justiției la noi, se realizează atât prin organele specializate ale poliției cât și cele de cercetare specială, cât și ale puterii judecătorești, respectiv Ministerul Justiției și Ministerul Public, ceea ce constituie o excepție față de majoritatea statelor, care se conduc după principiul separației puterii în stat.

În actualul context, dispozițiile procesuale și procedurale reglementează organizarea și desfășurarea procesului penal de o manieră care nu corespunde pe deplin exigențelor și realităților actuale, iar dispozițiile Codului Penal reclamă, cu acuitate, perfecționări și incriminări care să conducă la o protecție reală a securității cetățeanului.

4.1.Respectarea drepturilor și libertăților omului în faza actelor premergătoare

Începerea procesului penal trebuie să cuprindă anumite activități materializate în documente scrise. Actele premergătoare, care se efectuează până în momentul începerii urmăririi penale, constituie, după dispunerea acesteia, mijloace materiale de probă.

Verificarea informațiilor de către organele de urmărire penală care confirmă sau infirmă concordanța acestora cu realitățile faptice ale cauzei conduc la temeinica dispoziție de începere a urmăririi penale.

Actele premergătoare sunt acte cu caracter procedural penal care au natură juridică proprie, sunt reglementate de Codul de procedură penală și se desfășoară în condițiile prevăzute de lege pentru activitățile de urmărire penală. Acestea având o natură juridică deosebită, sunt situate în afara procesului penal, constituind o reală garanție pentru asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În caz contrar, am putea achiesa ideii că începerea urmăririi penale se face numai în baza actului de sesizare și implicit la învinuirea unei persoane pe nedrept.

Așa ne explicăm că, dacă efectuarea unor acte premergătoare materializate în înscrisuri, cum ar fi: procesele verbale de ridicare a unor obiecte și înscrisuri, cercetarea la fața locului, constatări tehnico-științifice, expertize etc., nu pot leza fizic drepturile și libertățile omului, nu același lucru îl putem afirma în cazul ascultării sfătuitorului și a părții vătămate, care nu se poate realiza altfel decât pe coala simplă (în această fază a cercetării) iar ascultarea martorilor se va face pe imprimat, în exclusivitate sub jurământ, conform art.85 Cod de procedură penală.

Ca atare este de remarcat faptul că în cadrul actelor premergătoare se pot efectua orice activități procedurale cu stricta respectare a legii, pentru strângerea datelor necesare începerii urmăririi penale, excepție de la această regulă fiind: măsurile preventive (referitoare la drepturile omului), măsurile asiguratorii (cu titlu de excepție eventuala inventariere a bunurilor implicate), efectuarea expertizelor, ascultarea pe formulare tip a făptuitorului, punerea în mișcare a acțiunii penale, prezentarea materialelor de urmărire penală și altele.

4.2.Respectarea drepturilor omului în faza de urmărire penală

După efectuarea actelor premergătoare, când se constată că sunt elemente suficiente și indicii temeinice împotriva persoanei se poate începe urmărirea penală și propune punerea în mișcare a acțiunii penale, conform art.228 și 234-235 din Codul de procedură penală și această fază a procesului penal, fiind vorba de faza urmăririi penale, persoana împotriva căreia s-a luat această măsură beneficiază de drepturi și libertăți conform celor stipulate în Constituția României din 1991 și în Codul de procedură penală.

Astfel, persoanei împotriva căreia a fost începută urmărirea penală și s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale i se vor respecta toate drepturile și libertățile prevăzute, cum ar fi:

Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică (art.22 din Constituție);

Libertatea individuală (art.23 din Constituție);

Dreptul la apărare (art.24 din Constituție);

Dreptul la vot (art.34 din Constituție);

Dintre toate drepturile și libertățile recunoscute de lege în timpul urmăririi penale, din partea lucrătorilor de poliție, o atenție deosebită trebuie atribuită dreptului la apărare.

Dreptul la apărare constituie unul dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor, fiind consacrat în Constituția României, adoptată în anul 1991, în art.24 care are următorul cuprins:

(1)„dreptul la apărare este garantat.”

(2) „în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”.

Potrivit art.6 alin.4 din C.p.p., „orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal”, iar conform alin.5 al aceluiași articol „organele judiciare au obligația să încunonștiințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație despre dreptul de a fi asistat de apărător, consemnându-se în procesul verbal de ascultare în condițiile și cazurile prevăzute de lege organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului dacă acesta nu are apărător ales”.

Dreptul învinuitului sau inculpatului de a fi asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecății, precum și obligația organelor judiciare de a-i aduce la cunoștință acest drept sunt prevăzute în art.171 alin.1 C.p.p.

În condițiile noilor dispoziții legale privind dreptul la apărare care, după cum se știe, a fost pus de acord cu standardele internaționale în acest domeniu, practic cum au fost modificate prin Legea nr.32/1990, art.6, 171 și 172 C.p.p., lucrătorilor de cercetare penală le revin obligații sporite privind dreptul la apărare învinuitului și celorlalte părți, în tot cursul urmăririi penale, constând în:

„Încunonștiințarea învinuitului sau inculpatului despre fapta pentru care este învinuit și încadrarea juridică a acesteia, pentru a-și crea posibilitatea pregătirii și asigurării apărării” (art.6 alin 3 C.p.p.);

„Încunonștiințarea învinuitului sau inculpatului înainte de a i se lua prima declarație despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare”…iar conform alin.3 al aceluiași articol „organele judiciare au obligația să încunonștiințeze pe învinuit sau inculpat, despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitarea apărării”.

Dreptul învinuitului sau inculpatului de a fi asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecății, precum și obligația organelor judiciare de a-i aduce la cunoștință acest drept sunt prevăzute și în art.171 alin.1 C.p.p. De asemenea, menționarea prezenței apărătorului învinuitului sau inculpatului la efectuarea unui act de urmărire penală și semnarea de către apărător sunt stipulate în art.172 alin.3 C.p.p.

Potrivit art.197 alin.2 și 3 C.p.p. dispozițiile relative la „prezența inculpatului și asistarea acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii”, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, care nu poate fi înlăturată în nici un mod, ea putând fi invocată în orice stare a procesului, luându-se în considerare chiar din oficiu.

În art.171 alin.2 C.p.p., se precizeză că: „asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei unități militare de învățământ, internat într-un centru sau într-un institut medical, educativ oricând este arestat, chiar în altă cauză”.

Prin art.23 alin.5 din Constituție, legiuitorul (hotărând că învinuirea persoanei reținute sau arestate –în calitate de de învinuit sau inculpat să fie adusă la cunoștiința acesteia, în cel mai scurt timp în prezența unui avocat) a stabilit un nou caz de asistență juridică obligatorie.

Deci, asistența juridică este obligatorie și în situația când învinuitul reținut i se aduce la cunoștință învinuirea de către organul de urmărire penală, întrucât în art.197 alin.2 C.p.p. (cu referire la art.171 alin.2 C.p.p. și art.23 alin.5 din Constituțție) nu sunt prevăzute și dispozițiile relative la încunonștiințarea învinuitului sau inculpatului, înainte de a i se lua prima declarație despre dreptul de a fi asistat de un apărător, despre fapta de care este învinuit și încadrarea juridică a acesteia, înseamnă că încălcarea acestor dispoziții legale nu atrage nulitatea absolută a actului respectiv, normele de procedură fiind de strictă interpretare.

În conformitate cu prevederile art.197 alin.1 C.p.p. „încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act”.

Din conținutul acestui text de lege rezultă condițiile în care încălcările dispozițiilor legale atrag nulitatea relativă a actului procesual sau procedural, după cum urmează:

existența unei încălcări, a dispozițiilor legale, care a avut loc cu ocazia îndeplinirii unui act procedural;

să fi rezultat o vătămare din încălcarea dispozițiilor legale;

vătămarea adusă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

În raport cu situația concretă dintr-o anumită cauză învinuitul sau inculpatul va putea face dovada îndeplinirii cumulative a cerințelor prevăzute în art.197 alin.1, ca urmare a încălcării dispozițiilor referitoare la încunonștiințarea sa, înainte de i se lua prima declarație despre faptul de a fi asistat de apărător, a celor privind fapta pentru care este învinuit ori a celor referitoare la încadrarea juridică a acesteia.

În aceste împrejurări se poate invoca nulitatea relativă a actului efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționate, în condițiile prevăzute în art.197 alin.4 C.p.p.:

în cursul urmăririi penale organul de cercetare penală are obligația de a sigura asistență juridică. Acest lucru se realizează prin telefon sau prin citare atunci când cel în cauză are apărător ales. În cazul chemării prin telefon, acest lucru se va efectua în prezența învinuitului sau inculpatului și realizarea „citării” se va consemna într-un proces verbal ce va fi semnat și de cel în cauză.

În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu are apărător ales se va întocmi o adresă către baroul de avocați pentru a desemna un apărător din oficiu.

Asigurarea obligatorie a asistenței juridice când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei unități militare de învățământ, internat într-un centru sau într-un institut medical, educativ sau când este arestat, chiar în altă cauză. Nerespectarea acestei dispoziții așa cum este prevăzută în art.171 alin.2 C.p.p. atrage după sine nulitatea conform art.197 alin.2 C.p.p.

Interzicerea dreptului inculpatului arestat de a lua contact cu apărătorul.

Așa cum reiese și din cuprinsul textului de lege, art.172 alin.2 C.p.p. „inculpatul arestat are dreptul să ia contact cu apărătorul”. Legiuitorul în mod excepțional a prevăzut în același text de lege ca: „atunci când interesul urmăririi o cere, procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală poate dispune, prin ordonanță motivată interzicerea luării de contact a inculpatului arestat cu apărătorul o singură dată, pe o durată de cel mult 5 zile”.

Acordarea posibilității apărătorului învinuitului sau inculpatului să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, de a formula cereri și de a depune memorii.

Legiuitorul în art.172 alin.1 C.p.p. a prevăzut și acest drept al apărătorului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Dar tot legiuitorul a stipulat, în același articol, că, „lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunonștiințat cu privire la data și ora efectuării actului”. Dovada încunonștiințării apărătorului se face prin procesul verbal de îndeplinire a procedurii de citare sau procesul verbal din care să rezulte că a fost anunțat telefonic în prezența persoanei în cauză, situație în care actul întocmit va fi semnat de învinuit sau inculpat.

În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală se face mențiunea despre aceasta în actul semnat și de apărător (art.172 alin.3 C.p.p.).

Apărătorul poate formula cereri sau depune memorii. Cererile și memoriile efectuate de apărător trebuie să fie însușite de învinuit sau inculpat, au caracter procesual și trebuie să concure la aflarea adevărului.

BIBLIOGRAFIE

Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr.216A III din 10.12.1948.

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr.2000 (XXI) din 16.12.1966.

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr.2000 (XXI) din 16.12.1966.

Protocol facultativ referitor la Pactul internațional privind drepturile civile și politice (16.12.1966).

Rezoluția 690 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la Declarația cu privire la poliție.

Legea 40 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, publicată în Monitorul Oficial al României anul II, nr.146 din decembrie 1990.

Legea nr.60 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României anul III nr.192/25.09.1991.

Legea 161 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, anul III, nr.196/27.12.1991.

Legea nr.19/1990 privind aderarea României la Convenția împotriva torturii sau altor pedepse cu cruzime inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10.12.1984.

Legea nr.218 privind organizarea și funcționarea Poliției Române publicată în Monitorul Oficial al României nr.305 din 9.05.2002.

ION SUCEAVĂ, ANTON BARBU, GHEORGHE BOTEA, IUSTIN STANCA- „Drepturile omului și poliția”, București, 1992;

ION SUCEAVĂ și IONEL CLOȘCĂ –„Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, București, 1995;

ION SUCEAVĂ, VIOREL MARCU, GHEORGHE CONSTANTIN- „Omul și drepturile sale”, București,1991;

„Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite”, vol.II, Editura Europa Nova, București, 1993;

„Consiliul Europei –Drepturile omului (documente)”, Editura Themis S.R.L., București, 1994;

Asociația română de Drept Umanitar și Comitetul pentru drepturile omului din Ministerul de Interne –„Drepturile omului (instrumente juridice internaționale la care România este parte)”, București, 1992;

Asociația română de Drept Umanitar și Comitetul pentru drepturile omului din Ministerul de Interne- Convenția Europeană a drepturilor omului, București, 1992;

Comitetul pentru drepturile omului și drept umanitar din Ministerul de Interne – „Drepturile omului și activitatea forțelor de ordine publică, sesiunea de comunicări și referate”, 9.12.1993, Editura M.I.;

V.DONGOROZ – „Explicații teoretice ale Codului de procedură penală roman”, vol.I, partea generală, Editura Academiei Române, București, 1975;

„Codul de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii” adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în decembrie 1979, în Revue Internaționale de Police Criminalle, nr.358/1992;

M. CONSTANTINESCU, I. DELEANU, A. IORGOVAN, I. MURARU, F.VASILESCU, I. VIDA –„ Constituția României comentată și adnotată”, Monitorul Oficial, București, 1992;

CONSTANTIN CÂNDEA –„Etica Polițienească și relația cu publicul”, Editura M.I., București 1994;

GHE. NISTOREANU, M. APETREI, C. PARASCHIV, A. DUMITRU, L. NAE –„Drept Procesual Penal”, Editura Continent XXI, București, 1995;

Revista Drepturile Omului anul II, nr.4/1992;

S. ȘERBAN, P. SALAGEA, R. SCURTU, M. ORZARU, I. IBĂNESCU, F. BITER –„Relația cu publicul”, Editura Românească, 1995;

GHE. NISTOREANU, M. APETREI, L. NAE –„Asistența juridică în procesul penal”, Editura M.I., 1993;

Revista Română pentru drepturile omului –Centrul pentru drepturile omului nr.6-7/1994;

„Drepturile Omului și activitatea forțelor de ordine publică” –Culegere de comunicări și referate susținute în etapa a-II-a a cursului interjudețean de pregătire a lucrărilor M.I., Editura M.I., București, 1998;