Drepturile Omului la Nivel European
LUCRARE DE LICENȚĂ
Drepturile omului la nivel European
Prof. univ. doctor Irina Moroianu Zlatescu
Student,
Elena Madalina Tudorache
Bucuresti, Romania
Cuprins
Introducere…………………………………………………………
CAPITOLUL I – Istoria drepturilor omului
Primele preocupări pentru protecția drepturilor omului…………………………
Drepturile omului în perioada interbelică și postbelică………………………….
Istoria drepturilor omului la nivel global…………………………………………
Capitolul II – Consiliul Europei
Istoric al Consiliului Europei………………………………………………
Structura Consiliului Europei……………………………………………
Documente elaborate de Consiliului Europei………………………………
Curtea Europeana pentru Drepturile Omului……………………………………
Capitolul III – Uniunea Europeană
Evolutia Uniunii Europene…………………………………………………..
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene……………………………..
Curtea de justitie a Uniunii Europene…………………………………
Studiu de caz……………………………………………………….
Concluzii ……………………………………………………………..
Anexe…………………………………………………………….
Bibliografie…………………………………………………………
INTRODUCERE
Drepturile omului reprezinta un concept filozofic care se confunda cu istoria umanitatii, etapele sale fiind marcate de evolutia gandirii filozofice si morale, cat si de imprejurarile social politice si istorice.
Drepturile omului se afla printre primele locuri din toate valorile imateriale, considerate drept valori cu adevarat universale. Consider ca omul, reprezinta valoarea suprema pe care ar trebui sa se concentreze tot ce inseamna scopuri ale societatii.
Prezenta lucrare, intitulata “ Drepturile omului la nivel European” , este structurata in trei mari capitole.
In primul capitol este dezbatut istoricul drepturilor omului la nivel global si evolutia lor, neputand incepe fara o analiza a ceea ce implica problematica drepturilor omului in Europa.
Nivelul de perfectionare la care a ajuns in prezent protectia fiintei umane, atat pe plan mondial cat si in Europa, este, cu siguranta, rezultatul unor etape din cele mai vechi timpuri si pana in prezent. Astfel, parcurgand intreaga istorie a gandirii sociale, s-a ajuns la convingerea ca oamenilor li se cuvin anumite drepturi si libertati.
In cel de-al doilea capitol, am analizat istoria Consiliului Europei, structura lui si documentele acestuia, demonstrand ca aceasta organizatie interguvernamentala are ca obiectiv principal unificarea europeana. In prezent, Consiliul Europei, este cel mai performant sistem care garantează efectiv, prin mecanisme specifice, drepturile omului și libertățile sale fundamentale, avand ca ca scop ca scop realizarea unei legaturi mai mare intre membrii sai, in vederea realizarii idealurilor si principiilor care sunt mostenirea lor comuna si pentru facilitarea progresului lor economic si social.
In cel de-al treilea capitol, s-a realizat o descriere a Uniunii Europene si a evolutiei ei in materia drepturilor omului, evidentiind faptul ca este o uniune economică și politică unică în lume, care reunește intr-un singur document, prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, toate drepturile fundamentale ale omului, protejate in Uniune.
De asemenea, am pus in evidenta importanta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, care are ca scop interpretarea legislatiei Uniunii Europene, asigurand ca aceasta se aplica in acelasi mod in toate tarile membre si totodata, solutioneaza litigiile juridice dintre guvernele nationale si institutiile europene.
Aceasta lucrare are rolul de a pune in evidenta evolutia drepturilor si libertatilor cetatenilor la nivel european, in vederea respectarii lor, deoarece nici o societate nu poate exista in absenta unor reguli de conduita, a unor principii morale sau a lipsei respectarii demnitatii umane de catre autoritatile statelor.
Capitolul 1 – Istoria drepturilor omului
Protecția ființei umane, exprimată în cel mai larg sens prin sintagma „drepturile omului", a constituit obiect al unor idei și concepții încă din antichitate și le întâlnim în opera unor mari filozofi și juriști ai vremii, precum Platon, Aristotel, Protagoras, Confucius sau Ulpian.
“Problematica drepturilor omului a fost ridicată în urmă celui de-al doilea război mondial la nivelul unui fenomen politic, juridic și social, care a avut implicații în toate domeniile existenței umane. Putem consideră chiar că istoria drepturilor omului este legată strict de istoria comportamentului interuman.”
Garantarea drepturilor omului a apărut că instituție juridică și s-a dezvoltat în planul realităților interne ale statelor. O datarea exactă nu este posibilă, deoarece izvoarele comandamentelor morale au fost stabilite pe baza relațiilor om-divinitate și putere – om.
Istoria drepturilor omului este confundată adeseori cu istoria umanității, deoarece evoluția gândirii filozofice și morale cât și împrejurările social-politice și istorice stau la baza creării drepturilor omului.
Omul, prin natură să, este destinat să conviețuiască într-o societate, fiind supus unor anumite reguli care să-i dirijeze conduită. Pentru a evita eventualele conflicte între oameni, se stabilesc anumite reguli de comportament pentru a dirija acțiunile lor. Nici o societate nu poate există în absența unor reguli de conduită sau a unor principii morale.
“Istoria drepturilor omului este istoria unei lupte pentru respectarea demnității umane de către autoritățile statelor.
Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din anul 1789 spune că „ignorarea, uitarea și disprețul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice.” Aceleași idei au fost preluate și reconfirmate de către Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948, care confirmă că „ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conștiința oamenilor”, de aceea „este esențial că drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic pentru că omul să nu fie constrâns, că ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei și opresiunii”.
Primele preocupări pentru protecția drepturilor omului
Primul document, care schițează elementele unei protecții juridice a drepturilor persoanei umane, a fost Magna Charta Libertatum, adoptată în anul 1215, în Anglia. Carta, care a marcat punctul de pornire a ceea ce astăzi numim „instrumente de promovare și protecție a drepturilor omului”, constituie nu numai o concedare din partea regelui, de privilegii aristocrației engleze, înalților prelați, orașului Londra și tuturor cetățenilor orașelor din regat, ci și un prim text cu valoare constituțională, care garanta drepturi și libertăți oamenilor, stipulând, totodată, că nici regele nu este mai presus de lege, iar puterea lui nu este absolută.
Primele preocupari au aparut in secolulul al 19-lea cand s-a incercat internationalizarea unor categorii de drepturi in considerarea unor interese geopolitice ale marilor puteri, cu privire la drepturile propriilor cetateni aflati in strainatate.
“In epoca, statutul strainilor era guvernat de un corp de reguli cutumiare, cunoscute sub numele de “standard minim”, aplicabil persoanelor si averilor strainilor. Aceste reguli avand totusi un caracter destul de imprecis.
Un alt domeniu in care protectia drepturilor s-a impus destul de devreme la nivel international a fost dreptul umanitar , care are ca scop, protectia victimelor conflictelor armate. In 1864 a aparut la Geneva prima Conventie internationala destinata ameliorarii situatiei militarilor raniti in lupta, completata apoi de alte acte ce vizau protectia civililor si a prizonierilor.“
Conferintele de pace de la Haga din anii 1899 si 1907, au avut ca scop extinderea prevederilor Conventiei de la Geneva, aceste dispozitii ramananc in vigoare pana in 1949.
In anul 1919 a fost semnat Pactul Ligii Natiunilor. Originea acestei organizatii internationale interguvernamentale, prima care si-a revendicat statutul de organizatie internationala interguvernamentala universala, trebuie cautata in cele 14 puncte formulate de presedintele american Woodrow Wilson, cu prilejul incheieriiTratatului de Pace de la Versailles in anul 1919, dupa primul razboi mondial, si care au avut drept scop stabilirea bazelor unei paci drepte si de durata dupa victoria obtinuta de aliati. Pactul Ligii natiunilor conscacra in articolul 25, recunoastere internationala a Comitetului Crucii Rosii, membrii Ligii fiind de accord sa incurajeze si sa promoveze crearea si cooperarea cu organizatii nationale autorizate ale Crucii Rosii, avand ca scop imbunatatirea starii de sanatate, diminuare suferintei in lume si prevenirea bolilor. Sfarsitul primului razboi mondial a desemnat inceputul unei noi etape in evolutia dreptului international.
Principalele izvoare ale acestui sistem sunt Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și Carta socială europeană, adoptată Ia 18 octombrie 1961 și revizuită în anul 1996.
Aristotel sustine ca „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oamenii nu se deosebesc intru nimic”.
Drepturile omului sunt drepturi inerente si inalienabile ale fiecarei persoane, care definesc conditia umana intr-o societate civilizata. Omul ca fiinta rationala, nascuta libera, ca masura a tuturor lucrurilor, considerat ca scop si niciodata ca mijloc, reprezinta valoarea suprema pe care ar trebui sa se concentreze tot ce inseamna scopuri ale societatii organizate politic in stat.
“Transpus in planul preocuparilor juridice, conceptul de drepturi ale omului desemneaza, mai intai, drepturi subiective ale omului, care definesc pozitia acestuia in raport cu puterea publica, dar el devine o veritabila institutie juridica, un ansamblu de norme juridice internationale care au ca subiect de reglementare promovarea si garantarea drepturilor si libertatilor omului, apararea acestuia impotriva abuzurilor statelor si a pericolelor de orice natura. Astfel drepturile omului pot fi considerate o institutie de drept constitutional, care reprezinta normele ce reglementeaza statutul juridic al cetateanului cu privire la drepturile si libertatile fundamentale ale acestuia, si, pe de alta parte, ca o institutie de drept international, ca sursa de reguli juridice stabilite de comun acord de catre state pentru protectia cetatenilor, dar si ca principiu fundamental al dreptului international public.”
Până la apariția unor „surse formale” ale drepturilor omului, adică a instrumentelor care să le exprime și să le garanteze respectarea, nu se poate vorbi decât de o „preistorie” a drepturilor omului, din punct de vedere juridic.
Asadar, omul s-a dezvoltat acumuland cunostinte, a putut sa fie ceea ce este astazi numai in contact cu semenii sai, pastrandu-si un exercitiu liber al facultatilor sale natural. Traind intr-un mediu social, trebuie sa fie stabilite reguli de comportament care sa dirijeze comportamentul oamenilor. Nici o societate nu poate exista in lipsa unor principii de conduit si morala.
Primul mare ganditor, care a afirmat ca lumea este supusa unor legi obiective a fost Montesquieu. El definea libertatea ca fiind „dreptul de a face tot ceea ce ingaduie legile”, punand in evidenta ca doar un om ar putea sa faca ceea ce legile interzic, „ el nu ar mai avea libertate pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel”.
“ In conceptia marelui ganditor chinez, Confucius, poate fi posibila doar daca oamenii care o compun sunt indrumati de principii de inalta moralitate. Omul trebuie sa-si iubeasca semenii si sa-i respecte, respectand astfel principiul fundamental al universului. Prietenia si dreptatea sunt virtutile cardinale.”
Consideram ca cea mai interesanta si completa definitie este cea care considera drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern si recunoscute de dreptul international fiecarui individ, in rapoturile sale cu colectivitatea si cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale si care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esentiale si a unor aspiratii legitime, in contextul economico-social, politic, cultural si istoric al unei anumite sociatati.
Primul document care enunta detaliat, drepturile si libertatile fundamentale ale omului este Declaratia Universala a Drepturilor Omului care a fost adoptata la 10 decembrie 1948. Ea este considerata o interpretare de autoritate a prevederilor Cartei ONU, sau ca o reflexie a unui aspect modern al principiilor generale de drept. Declaratia a fost acceptata aproape unanim, devenind cel mai influent document international in promovarea drepturilor omului.
”Carta ONU a fost semnată la San Francisco, la 26 iunie 1945, și a intrat în vigoare la 24 octombrie în același an. A fost aprobată ca un tratat multilateral de către cele 50 de state fondatoare ale ONU, hotărâte să-și reafirme „credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici.”
Alături de Carta ONU, mai sunt patru acte constitutive ale unor instituții specializate ale organizației conțin prevederi importante care au contribuit la primele consolidări ale sistemului drepturilor omului al ONU. Este vorba despre: Constituția Organizației Internaționale a Muncii; Convenția Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură; Constituția Organizației Mondiale a Sănătății și Carta Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură .
Drepturile omului în perioada interbelică si postbelică
Dupa primul razboi mondial, alaturi de drepturile civile si politice, au fost inscrise in unele constitutii adoptate drepturi noi, denumite sociale, consacrandu-le ca fiind un drept sacru si inviolabil. In aceasta perioada s-a infiintat o comisie speciala internationala pentru apararea dreptuirlor omului.
“Una din cele mai importante preocupari dupa cel de-al doilea razboi mondial a fost preocuparea pentru protectia drepturilor omului. In a doua jumatate a secolului 20, a luat nastere ceee ce se numeste “drepturi international al drepturilor omului”, potrivit careia protectia protectia individului se poate realiza doar prin intermediu unui drept interstatal, creat de catre si pentru state.”
Prin normele dreptului international al drepturilor omului, i se recunosc individului drepturi, problema protectiei acestora trecand, din sfera exclusiva a dreptului intern al statelor, in cea a dreptului international. Mai mult decat atat, individul a dobandit, in temeiul acestor norme, si o capacitate procedurala internationala, prin aceea ca i se confera dreptul de a sesiza direct instante internationale: Comitetul Drepturilor Omului, Comitetul pentru eliminarea oricaror forme de discriminare rasiala, Comitetul impotriva torturii, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie etc.
S-au intreprins ample cercetari de sistematizare a problemelor dreptunlor omului. La 12 octombrie 1929 la New York a fost adoptata „Declaratia internationala a drepturilor omului ” avand la baza proiectul elaborat de Institutul de drept international. In primul articol al Declaratiei se arata ca „Orice stat are datoria de a recunoaste fiecanu individ dreptul egal la viata, libertate si prosperitate si de a asigura pe teritoriul sau, tuturora fara deosebire de nationalitate, sex, rasa, limba sau religie, deplina si completa ocrotire a acestui drept” , „Orice stat are datoria de a recunoaste fiecarui individ dreptul de a exercita liber, atat in public, cat si privat, orice credinta sau religie a carei practicare nu va fi incompatibila cu ordinea publica sau cu bunele moravuri.”
Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea razboi mondial a dezvaluit adevarul ca razboiul nu ar fi avut loc daca toate tarile ar fi respectat drepturile si libertatile fundamentale ale omului.
Inca din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, cercurile conducatoare din unele tari participante la coalitia antihitlerista s-au preocupat de ideea consfintirii pe plan international a unor principii de drept privind drepturile omului, 'restaurarii libertatilor individuale clasice.
Promovarea drepturilor omului a fost abordată însă, ca imperativ major al comunității internaționale, abia după cel de-Al Doilea Război Mondial, pentru a se preîntâmpina pe viitor atrocități, asemănătoare celor săvârșite de naziști. Astfel, au fost adoptate numeroase reglementări cu caracter universal sau regional, începând cu Carta Organizației Națiunilor Unite (26 iunie 1945) și Declarația universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948) – primul document cu vocație universală, care stipulează principiile fundamentale ale drepturilor omului: libertatea, egalitatea, universalitatea și inalienabilitatea, cât și prevederi exprese referitoare la: cadrul legal al exercitării drepturilor omului; dreptul de a participa direct sau prin reprezentanți la elaborarea legilor; libertatea cuvântului; libertatea presei, libertatea întrunirilor, ș.a. Chiar dacă nu a fost adoptată printr-un act cu forță juridică obligatorie, Declarația universală a drepturilor omului a avut și are un ecou imens, devenind un veritabil instrument internațional care stă la baza formării celui mai dezvoltat sistem de protecție a drepturilor omului cunoscut în istorie. Principiile înscrise în aceasta au fost preluate în constituțiile statelor democratice și în numeroase convenții internaționale, dobândind astfel forță juridică.
Declaratia Natiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnata de 26 de state, la care au aderat ulterior 19 state, mentioneaza ca 'victoria completa asupra dusmanilor este necesara in vederea apararii vietii, libertatii, independentei si libertatii religioase ca si pentru mentinerea drepturilor omului si justitiei, atat in tarile proprii, cat si in alte tari'.
Rezultat al unui amplu si laborios proces de negocieri care s-a desfasurat in principal in trei faze, Actul Final de la Helsinki reprezinta un document de o mare complexitate, care marcheaza o dezvoltare a problematicii drepturilor omului la nivel european si mondial.
„Actul Final' se compune, de fapt, din mai multe documente subsumate unei conceptii unitare, vizand principiile care guverneaza relatiile statelor europene, edificarea increderii si anumite aspecte ale securitatii si dezarmarii pe continent, cooperarea in domeniile economiei, stiintei si tehnicii si mediului inconjurator, cooperarea in domeniul umanitar si in alte domenii.
Este de remarcat ca acest document marcheaza o recunoastere neechivoca a protectiei drepturilor omului ca un principiu fundamental al dreplului international. Aslfel, punclul VII din „decalogul” de la Helsinki consacra ca un principiu de sine statator „respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, inclusiv a libertatii de gandire, constiinta, religie sau de convingere . Printre alte obligatii inscrise in sarcina statelor participante sunt acelea de a respecta drepturile omului, de a promova si incuraja respectarea efectiva a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale la egalitate in fata legii si de a se bucura efectiv de toate drepturile si libertatile fundamentale ale omului.
Istoria drepturilor omului la nivel global
“În China veche, Confucius susținea că o societate armonioasă nu poate fi posibilă, decât dacă oamenii care o compun sunt călăuziți de principii cu o înaltă moralitate, fiindcă totul nu trebuie să fie decât un efort continuu spre bine. Omul, aflat în centrul sistemului său filozofic și moral, trebuie să-și iubească semenul și să-l respecte, moralitatea fiind cel mai important principiu al universului. Moderația în toate, dreptatea și mai cu seamă umanitatea sunt principalele virtuți pe care filozoful chinez le recomanda. În sec. I d. Hr., budismul chinez, care încuraja practicarea carității și a iubirii de oameni, vedea în această concepție, calea de salvare a omului de suferință și de nevoi. Filosofii greci considerau drepturile omului ca fiind fundamentale, eterne și imuabile, pe care orice societate trebuie să le respecte, întrucât provin din natura lucrurilor, iar legea nu este decât expresia acestei naturi. Astfel, drepturile omului izvorăsc din dreptul natural, sunt drepturi naturale, drepturi firești.”
În contextul extinderii relațiilor economice, politice și culturale ale Greciei antice, sofiștii au avansat teza, revoluționară pentru vremea respectivă, potrivit căreia omul este stăpânul destinului său și nu se află la discreția zeilor, cum se credea, nefiind supus unor forțe supranaturale. Ei susțineau că omul are drepturi inerente naturii sale, anterioare oricărei consacrări legale, tocmai fiindcă este om, iar nesocotirea lor ar prejudicia această natură.
Mai târziu au apărut gânditorii stoici, greci și romani, care, formulând o doctrină a drepturilor naturale, vedeau ca bucurându-se de acestea pe toți oamenii, indiferent de condiția lor socială sau de locul în care s-ar afla. Drepturile nu trebuiau confundate cu privilegiile, ele aparțineau tuturor, prin simplul fapt că toți erau ființe umane înzestrate cu rațiune.
In SUA, Declarația de independență din 1776 consacra idei și concepții valoroase pentru garantarea libertăți și egalității oamenilor și pentru protecția lor împotriva abuzurilor guvernării, inclusiv dreptul lor de a schimba această guvernare când ea devine contrară acestor scopuri fundamentale.
În Declarația de Independență a Statelor Unite, prima dispoziție proclamă „Toți oamenii au fost creați egali; ei au fost înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viața, libertatea și căutarea fericirii. Guvernele sunt stabilite de oameni pentru garantarea acestor drepturi și dreapta lor putere emană din consimțământul guvernaților”. Constituția Statelor Unite, completată cu o serie de amendamente, înscrie drepturi dintre cele mai largi. De exemplu, „Nici un stat nu va face sau nu va putea aplica o lege care ar restrânge privilegiile sau imunitățile cetățenilor Statelor Unite; nici nu va priva nici o persoană de viață, de libertate, sau de proprietate fără o procedură legală convenabilă; nici nu va refuza oricăruia din jurisdicția sa egala protecție a legilor”.
Și în Franța, în anul 1789, adoptarea Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului a constituit un moment de referință în istoria umanității, prin valorile promovate cu privire la apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului . Evoluția ulterioară a acestor preocupări a dus în prezent la crearea în foarte multe state a unor mecanisme constituționale, unele dintre ele foarte performante, de garan tare a drepturilor și libertăților fundamentale ale ființei umane.
Totalitatea normelor juridice internaționale care au ca obiect apărarea drepturilor omului alcătuiesc astăzi o ramură distinctă a dreptului internațional public si anume dreptul internațional al drepturilor omului. In cel mai larg sens, dreptul internațional al drepturilor omului cuprinde tot ce înseamnă norme juridice internaționale având ca obiect protecția ființei umane, indiferent de împrejurare.
Nefiind numai o problema interna a statelor, problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneitatii, a carei respectare si aplicare demonstreaza capacitatea de intelegere si cooperare a tuturor statelor si popoarelor ca in prag de nou secol si mileniu, sa practice acele masuri si actiuni care favorizeaza democratia, libertatea, intelegerea, cooperarea multiforma, toleranta si prietenia intre toate natiunile si statele, grupurile entice si religioase in scopul salvagardarii pacii si securitatii in lume.
Afirmarea, respectarea si garantarea materiala a drepturilor omului prin legislatia interna a statelor si printr-un control international eficace al Natiunilor Unite si al institutiilor specializate este de natura sa conduca la prevenirea incalcarilor si la corecta aplicare a legislatiei internationale care consacra dreptul omului la viata, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protectia sa sociala si politica impotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, impotriva tuturor discriminarilor. Trebuie subliniat ca indiferent de gradul de capacitate pe care il are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate iar omul trebuie sa inteleaga ca dimensiunea acceptarii acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu conteaza , rasa, culoare, statutul social, este esentiala pentru reusita unei convietuiri perfecte .
Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată de Adunarea Constituantă în 1789, proclamă printre altele că „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”; „Scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la opresiune”.
Toate, sau aproape toate, constituțiile moderne au înscrise drepturile omului și libertățile fundamentale.
În condițiile Pactului Ligii Națiunilor, fondată în scopul menținerii păcii, pact încorporat în Tratatul de pace semnat la Versailles în 1919, problematica drepturilor omului nu a fost urmărită consecvent decât sub anumite aspecte. De altfel, Liga, preocupată în principal de menținerea păcii, a încetat practic să existe curând după începerea celui de-al doilea război mondial, în 1939, deși, formal, a fost dizolvată abia în 1946.
Mai târziu, sub influența marilor gânditori ai lumii, preocupați de promovarea drepturilor omului, au apărut și alte documente naționale ca: „Bill of Rights”, Declarația de independență a Statelor Unite, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, Constituția Statelor Unite. Constituțiile adoptate ulterior în țările democratice, cum ar fi spre exemplu, în Olanda, Suedia, Spania, Belgia, Danemarca, au proclamat drepturile fundamentale ale omului și mijloacele de garantare a acestora. Consacrarea în formă juridică a valorilor filosofice, politice și sociale, inclusiv cu privire la drepturile omului, s-a intensificat odată cu „Renașterea”, datorită multiplelor schimbări în viața socială, politică și a mentalităților, generate de apariția și extinderea economiei de piață, cât și a liberalismului. De altfel, drepturile omului reprezintă o idee modernă ce nu se poate explica decât în contextul unei lumi cu un anumit nivel de dezvoltare. A fundamenta aceste drepturi, într-un moment anterior, este ca și cum ai încerca să iluminezi cu energie electrică în secolul al VII-lea.
În practica socială, teoreticienii liberalismului au fost primii care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor, ca fundament al concepției drepturilor omului, iar revoluțiile americană și franceză, au consacrat, pentru prima oară în istoria umanității, principiile: egalității în fața legii, libertății de gândire și demnității umane.
La mijlocul secolului al XIX-lea, drepturile omului au început să fie abordate și la nivel internațional, primele norme convenționale interstatale având ca obiect umanizarea războiului, combaterea comerțului cu sclavi și protejarea minorităților religioase.
Începând cu secolul al XX-lea, mai ales după crearea Societății Națiunilor, au fost adoptate mai multe norme internaționale privind protecția unor drepturi, referitoare la: probleme de muncă, protecția drepturilor popoarelor din colonii, protecția minorităților etnice și religioase, protecția străinilor. La nivel global, evoluția reglementărilor privind protecția drepturilor omului, are un ritm accentuat, lista lor îmbogățindu-se continuu; din studiile Institutului de Documentare Juridică de la Roma reiese că, în prezent sunt reglementate 138 drepturi ale omului, iar în lista întocmită de Sistemul Internațional de Informare și Documentare în Domeniul Drepturilor Omului figurează 115 asemenea drepturi. Totodată, mecanismele de garantare a respectării și aplicării drepturilor s-au diversificat continuu, atât la nivel național, regional, cât și universal. Totuși, numeroase drepturi și libertăți consacrate prin acte normative, nu și-au găsit nici până în prezent o aplicare efectivă în unele zone ale lumii, ori între garanțiile stipulate și situațiile de fapt există un decalaj considerabil, nereușindu-se în multe situații punerea în practică a unor drepturi recunoscute formal.
In august 1941, Carta Atlaticului proclama “ Patru Libertati’ si mai exact: libertatea cuvantului, libertatea fata de saracie, libertatea individuala si siguranta persoanei si libertatea religiei. De asemenea, proclama dreptul la autodeterminare. Aceste principii au fost reafirmate in “Declaratia celor 26 Natiuni Unite” in anul 1942, iar peste 3 ani au aparut prevederile Cartei Natiunilor Unite.
CAPITOLUL 2 – Consiliul Europei
Consiliul Europei este prima organizatie interguvernamentala postbelica , infiintata in anul 1949 ca organism european de promovare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului si a valorilor democratice. De asemenea, este cea mai veche organizatie interguvernamentala si interparlamentara europeana.
Sistemul european de protecție a drepturilor omului, pentru cei 800 de milioane de cetățeni europeni, a fost inițiat și s-a dezvoltat în cadrul instituțional al Consiliului Europei, fiind strâns legat de sistemul Națiunilor Unite. Se poate afirma că astăzi el este cel mai performant sistem care garantează efectiv, prin mecanisme specifice, drepturile omului și libertățile sale fundamentale.
Evoluția evenimentelor după deceniul cinci al secolului al XX-lea, mai ales preocupările de realizare a unei Europe unite, a făcut ca drepturile omului să reprezinte pentru întregul sistem european o valoare unanim acceptată și promovată nu numai în cadrul Consiliului Europei, ci și în organizații precum Uniunea Europeană sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Statele europene, membre ale Consiliului Europei, acceptă și promovează prin legislațiile naționale valorile consacrate de instrumentele juridice europene, fiind evidentă evoluția spre consolidarea atitudinilor pozitive față de ființa umană, ca cea mai mare valoare care trebuie ocrotită.
Consiliul Europei are ca scop realizarea o unitate mare intre membrii sai, in vederea realizarii idealurilor si principiilor care sunt mostenirea lor comuna si pentru facilitarea progresului lor economic si social. Obiectivele principale sunt reflectate in preambulul Statutului acceptat de toate statele membre.
“Conform articolului 1 din capitolul 1 al Statutului, se defineste scopul Consiliului Europei:
“ a) Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate intre membrii sai pentru salvgardarea si realizarea idealurilor si principiilor care sunt mostenirea lor comuna si pentru facilitarea procesului lor economic si social.
b) Acest scop va fi promovat prin organele Consiliului, prin discutarea chestiunilor de interes comun si prin incheierea de acorduri si adoptarea unor actiuni comune in domeniile economic, social, cultural, stiitific, juridic si administrativ, precum si prin salvgardarea si respectarea pe mai departe a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.
c) Participarea membrilor la lucrarile Consiliului Europei nu va afecta activitatea acestora in cadrul ONU si al altor organizatii sau uniuni internationale la care ele sunt parti.
d) Chestiunile referitoare la apararea nationala nu tin de competenta Consiliului Europei.”
Respectarea drepturilor omului a devenit un principiu fundamental al relațiilor internaționale și una din principalele condiții impuse statelor europene pentru realizarea efectivă a Europei unite. Chiar dacă în unele state europene, mai aies în spațiul estic, sunt înregistrate încă violări ale drepturilor omului, unele de o mare gravitate, atitudinea generală este aceea de acceptare a exigențelor impuse de sistemul european, inclusiv a deciziilor instanțelor europene în materia respectării drepturilor omului.
Asa cum se cunoaste, dupa ce s-a incheiat al doilea razboi mondial, Statele Unite ale Americii au organizat Europa sub egida lor prin Planul Marshall, OCDE si datorita Nato, fiind vorba de o Europa atlantica si nu de una europeana. In acest context, Consiliui Europei apare ca o constructive diferita prin natura sa, de predecesoarele sale. Institutia este rezultatul unei manifestari spontane a numeroaselor miscari europene aparute dupa sfarsitul celui de-al doilea razboiului, fiind reunite in cadrul unui congress tinut in 1948 la Haga.
Capitolul doi al Statutului cuprinde compozitia Consiliului Europei. Datorita faptului ca este o institutie interguvernamentala, doar statele sunt in masura sa aiba calitatea de membru al Consiliului.
“Membrii Consiliului Europei sunt partile la acest Statut”, precizeaza art.2. Cele 10 state semnatare ale Statutului sunt: Belgia, Danemarca, Franta, Italia, Islanda,Norvegia, Marea Britanie, Luxemburg, Olanda si Suedia. Ele pot fi considerate membrii initiale, chiar daca in statut nu vom intalni o astfel de categorisire.
In termenii art.3, fiecare membru al Consiliului “ trebuie sa accepte principiile statului de drept si principiul in virtutea caruia fiecare persoana aflata sub jurisdictia sa, trebuie sa se bucure de drepturile si libertatile fundamentale ale omului”. Aceasta este principal obligatie pe care statele membre trebuie sa o respecte.
Istoric al Consiliului Europei
Actul care a dat nastere Consiliului Europei a fost “ Statutul Consiliului Europei”, semnat la Londra la 5 mai 1949 si a intrat in vigoare la 3 august 1949.
Articolul 1 al acestui act prevedea ca “ mentinerea si realizarea drepturilor omului erau unul dintre mijloacele de indeplinire a scopului Consiliului, si anume o mai mare unitate intre membrii sai pentru protectia si realizarea idealurilor si principiilor care formeaza patrimonial lor spiritual comun si pentru facilitarea progresului economic si social”.
Consiliul Europei reprezintă prima organizație cu vocație politică și culturală. A aparut ca urmare a necesitatii crearii unei structuri cu specific european și astfel, la 5 mai 1949, a luat naștere Consiliul Europei prin semnarea la Strasbourg a statutului său de către Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia care a intrat în vigoare la 3 august 1949.
Aceste tari semnatare erau convinse ca edificarea pacii, bazata pe justitie si cooperare internationala, este vitala pentru pastrarea societatii umane si a civilizatiei. Asadar, si-au reafirmat atasamentul lor fata de valorile spirituale si morale care sunt mostenirea comuna a popoarelor lor si sursa reala a libertatii individuale, libertatii politice si a statului de drept, formand baza oricarei democratii autentice.
Încă din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial existau initiative referitoarela o mai strânsă cooperare europeană, dar acestea au fost analizate mai atent abia după război. În timpul războiului, mișcările de eliberare și guvernele aflate în exil au cooperat strâns în lupta lor contra nazismului, ceea ce a dus la apariția ideii că era nevoie de un fel de organizare europeană.
În timpul Conferinței de la Haga din 1948 s-au făcut unele propuneri referitoare la o asemenea organizație europeană, iar în 1949 Winston Churchill a convocat o reuniune a reprezentanților guvernelor pentru a discuta crearea Consiliului Europei.
Consiliul Europei materializează preocupăriie mai vechi de realizarea a unei Europe unite. Aceasta idee, întâlnită în perioada interbelică sub forma unui proiect al Statelor Unite ale Europei, a prins contur, la fel cum am mentionat si mai sus, după cel de-al doilea război mondial sub forma instituționalizării prin crearea mai multor organizații europene, prin integrare economică, dar și prin integrare politică. Astfel, la 5 mai 1949, reprezentanții a zece state europene au semnat la Londra Statutul Consiliului Europei, punând bazele unei organizații internaționale regionale prin care să reafirme „atașamentul lor pentru valorile spirituale și morale care sunt moștenirea comună a popoarelor lor și sursa reală a libertății individuale, a libertății politice și a stalului de drept, principii care formează baza oricărei democrații autentice"
De cand a fost proclamata Carta, pe data de 12 decembrie 2007, cetatenii europeni dispun de un dublu sistem de protectia a drepturilor omului la nivel European.
Una din cele mai importante institutii ale Consiliului Europei este Curtea Europeana a Drepturilor omului. Aceasta conventie reprezinta un tratat international care a fost semnat in 1950 si a intrat in vigoare in 1953. Prin aceasta se stabileau o serie de drepturi pe care fiecare stat trebuie sa il garanteze cetatenilor sai.
Putem aminti cateva drepturi esentiale de care fiecare cetatean beneficiaza, precum: dreptul la viata, dreptul la libera exprimare, dreptul la viata privata si la familie,sau dreptul la libera asociere.
În prezent Consiliul Europei cuprinde 46 de state. Cu excepția Belarusului, putem afirma că întreaga Europă este acoperită. De asemenea, Statele Unite, Canada, Mexic, Vaticanul și Japonia au statut de observator pe lângă instanțele interguvernamentale ale Consiliului. Sediul organizației este la Strasbourg.
Structura Consiliului Europei
Potrivit articolului 10 al Statutului, organele Consiliului Europei sunt Comitetul Miniștrilor și Adunarea Consultativă. Cele două organe sunt asistate de Secretariatul Organizației. Prin decizia Comisiei Permanente a Adunării Consultative din iulie 1974, s-a convenit ca aceasta să fie denumită Adunarea Parlamentară, ca reflectând mai bine structura și natura activității sale.
La 14 aprilie 1994 Comitetul Miniștrilor a adoptat Rezoluția statutară 94, prin care a luat ființă Congresul Autorităților Locale și Regionale din Europa, organ important al Consiliului având însă un caracter consultativ.
Membrii Consiliului Europei sunt partile Statutului. Fiecare membru trebuie sa accepte principiile statului de drept si principiul in virtutea caruia fiecare persoana aflata sub jurisdictia sa trebuie sa se bucure de drepturile si liberatatile fundamentale ale omului. Fiecare membru se angajeaza sa colaboreze, in mod sincer si efectiv, la realizarea scopului Consiliului conform definitiei acestuia din capitolul 1.
Organele Consiliului Europei sunt: Comitetul de Ministri si Adunarea Consultativa care sunt asistate de catre Secretariatul Consiliului Europei
Comitetul de ministri este compus din reprezentații fiecărui stat membru. Reprezentantii sunt ministrii afacerilor externe.
Adunarea Consultativă, transformată în Adunarea Parlamentară, este organul deliberative al Consiliului Europei, care dezbate chestiuni ce tin de competenta sa conform Statutului si preinta conclusziile sale Comitetului de Ministri, sub forma unor recomandari.
Secretariatul este organul permanent al Consiliului, asigură continuitatea necesară funcționării structurilor organizației și are competențe de ordin administrativ.
Congresul Puterilor Locale și Regionale este un organ consultativ care reprezinta colectivitățile locale și regionale în efortul de democratizare al acestora. Funcționează dupa modelul Adunării Parlamentare și este compus din același număr de membri și supleanți ca și Adunarea, respectiv câte 286 de reprezentanți aleși ai puterilor locale și regionale sau funcționari direct răspunzători față de aceștia.
Comisarul pentru drepturile omului
Sub indrumarea Consiliului Europei au fost elaborate mai mult de 170 de documente de importanta majora precum:
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale;
Carta Socială Europeană, recent revizuită;
Convenția pentru Prevenirea Torturii și Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante;
Convenția privind Reprimarea Terorismului;
Convenția Culturală Europeană;
Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare;
Convenția-cadru pentru Protecția Minorităților Naționale;
Carta Europeană a Autonomiei Locale;
Convenția Europeană a Securității Sociale;
Codul European pentru Securitate Socială
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a reprezentat primul tratat internațional care aduce o garanție colectivă din partea statelor ce aparțin Consiliului Europei pentru a respecta drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Un alt instrument de protecție a drepturilor omului este Carta Socială Europeană, care reprezintă pandantul Convenției Europene în domeniul drepturilor economice și sociale. Prin intermediul Cartei sunt protejate 19 drepturi fundamentale cărora li s-au mai adăugat 4 drepturi înscrise în Protocolul adițional din 1988. Carta a fost semnată la Torino pe 18 septembrie 1961 și a fost revizuită la 2 aprilie 1996. Carta revizuită reunește toate drepturile garantate de Carta din 1961 și din Protocolul din 1988 precum și celelalte modificări aduse acestor drepturi prin documentele ulterioare.
Au mai fost elaborate și alte multe instrumente, convenții, acorduri, declarații, rezoluții, recomandări, de mare importanță, care vizau probleme precum: adopția de copii, statutul juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, limbile regionale sau minoritare, protecția minorităților naționale etc.
Consiliul Europei a dezvoltat un parteneriat cu peste 350 de organizații neguvernamentale, organizații care reprezentau societatea civilă, cărora li s-a recunoscut un statut consultativ.
Guvernele statelor membre finanțează organizația prin cote proporționale cu numărul populației și puterea economică. Limbile oficiale sunt franceza și engleza, dar în activitatea curentă pot fi folosite și germana și italiana, iar în anumite circumstante și alte limbi.
Comitetul Ministrilor
“Comitetul Ministrilor este organul competent sa actioneze in numele Consiliului Europei. Fiecare membru are cate un reprezentant in Comitetul Ministrilor si fiecare reprezentant dispune de un vot.
Reprezentantii in Comitetul Ministrilor sunt ministrii afacerilor externe. Atunci cand un ministru al afacerilor externe nu este in masura sa participle , sau daca alte circumstante recomanda acest lucru, poate fi desemnat un supleant care sa actioneze in locul sau. Acesta va fi in masura posibilului, un membru al guvernului tarii sale.”
Comitetul este cel care propune statelor membre proiecte de convenții sau de alte instrumente privitoare la diverse domenii care intră în competența Consiliului Europei. Deciziile Comitetului sunt transmise sub formă de recomandări statelor membre, dar ele nu au forță juridică decât după ce au fost ratificate de acestea.
De asemenea, Comitetul de Miniștri hotărăște activitățile Consiliului Europei, analizeaza recomandările Adunării Parlamentare și ale Congresului Puterilor Locale și regionale, propunerile diferitelor comitete interguvernamentale precum și acelea ale conferințelor miniștrilor specializați și iau decizii asupra lor. Comitetul adoptă si bugetul Consiliului Europei, stabilind și cotele fiecărui stat membru. Miniștri afacerilor externe din statele membre se întâlnesc de cel puțin două ori pe an pentru a analiza cooperarea europeana precum și actualitatea politică.
Delegații lor sunt reprezentanții permanenți ai guvernelor pe lângă Consiliu, având aceleași puteri de decizie ca și miniștri pe care îi reprezintă. Ei se întâlnesc cel puțin de două ori pe lună. Miniștri statelor membre se întâlnesc periodic în cadrul Consiliului pentru consolidarea dialogului interguvernamental și pentru găsirea de soluții comune la problemele din domeniul lor de responsabilitate.
Concluziile Comitetului Miniștrilor pot lua forma unor recomandări către guvernele statelor membre, care pot fi invitate să informeze asupra măsurilor adoptate în aplicarea acestor recomandări.
Cu excepția prerogativelor specifice Adunării Parlamentare, definite prin Statut, Comitetul Miniștrilor decide cu efect obligatoriu, asupra oricărei probleme referitoare la organizarea și aranjamentele interne ale Consiliului Europei. În acest sens, aprobă reglementările financiare și administrative necesare. În activitatea sa, Comitetul Miniștrilor se bazeaza pe comitete și comisii cu caracter consultativ sau tehnic.
Adunarea Parlamentară
Adunarea Parlamentara face recomandări Comitetului de Ministri în probleme de interes comun. Este prima adunare europeană creată pe continentului nostru și in prezent este cea mai largă instituție de acest fel. În Adunare se dezbat probleme de actualitate da și teme ce privesc perspectivele acestora, precum cele de politică internațională, cele generale sau cele specifice societății contemporane.
Membrii Adunării și supleanții lor sunt aleși sau desemnați de parlamentele naționale dintre parlamentarii din fiecare stat, numărul lor depinzând de mărimea populației statului respectiv. Ei trebuie să fie reprezentativi pentru marile curente politice ale parlamentului național respectiv.
Adunarea se reunește de patru ori pe an în ședințe plenare, publice, și în fiecare primăvară în unul din statele membre.
Congresul Autoritatilor Locale si Regionale din Europa
Congresul Autorităților Locale și Regionale din Europa a luat ființă prin Rezoluția statutară 94 in anul 1994, adoptată de Comitetul Miniștrilor ca urmare a hotărârii reuniunii la nivel înalt a Consiliului Europei de la Viena din 1993. La această întâlnire, șefii de stat sau de guvern au aprobat în principiu “crearea unui organism consultativ reprezentând cu adevărat atât colectivitățile locale cât și colectivitățile regionale din Europa”, menit să înlocuiască Conferința permanentă a puterilor locale și regionale din Europa, care exista pe o bază ad-hoc din 1957 și ca instituție permanentă din 1961.Congresul constituie, în structura Consiliului Europei, organismul reprezentativ al colectivităților locale și regionale din statele membre ale Organizației.
Odată cu decizia de instituire a Congresului, Comitetul Miniștrilor a adoptat și Carta acestuia. Prima sesiune a Congresului a avut loc în perioada 31 mai – 3 iunie 1994 la Strasbourg.
În raport cu fosta Conferință a puterilor locale și regionale din Europa, principala schimbare constă în aceea că atribuțiunile Congresului sunt exercitate cu concursul a două camere, una reprezentând autoritățile locale, iar cealaltă autoritățile regionale. Congresul Autorităților Locale și Regionale se întrunește anual într-o sesiune de o săptămână la Strasbourg, în afară de cazul când acesta și Comitetul Miniștrilor ar decide, de comun acord, ținerea sesiunii într-un alt oraș.
Congresul își desfășoară activitatea în cele două camere, precum și în birou, Comisia permanentă și grupuri de lucru ad-hoc.
Secretariatul
Chiar daca s-a prevăzut expres în articolul 10 al Statutului, Secretariatul nu face parte din categoria organelor chemate să definească politica și programele Consiliului Europei. Rolul său, este foarte important fiind de natură tehnică și administrativă.
Secretariatul este compus din Secretarul General, un Secretar General adjunct și personalul necesar. Secretarul General și Secretarul General adjunct sunt numiți de Adunarea Parlamentară, la recomandarea Comitetului Miniștrilor. Activitatea Secretariatului este organizată pe compartimente corespunzătoare principalelor domenii de activitate ale Consiliului Europei precum probleme politice, probleme sociale și economice, învățământ, cultură și sport, tineret, mediu și autorități locale, probleme juridice, drepturile omului.
Comisarul pentru drepturile omului
Institutia Comisarului pentru drepturile omului, a fost infiintata in data de 7 mai 1999 prin rezolutia (99)50 a Comitetului de ministri al Consiliului Europei. Potrivit articolului 1 al Rezolutiei, Comisarul este o institutie nonjurisdictionala, destinata a promova educatia, cunoasterea si respectul dreptului omului in statele membre ale Consiliului Europei, dupa cum sunt prevazute de instrumentele juridice ale acestei organizatii internationale. Este o institutie independenta si functioneaza impartial. Persoana care indeplineste aceasta functie este aleasa de Adunarea Parlamentara, cu majoritatea de voturi, dintr-o lista de trei candidati, alcatuita de Comitetul Ministrilor. Mandatul Comisarului este de 6 ani si nu poate fi reinnoit. Articolul 3 al Rezolutiei enumera atributiile comisarului: promoveaza educatia si cunoasterea drepturilor omului in statele membre, promoveaza respectul efectiv al drepturilor omului in statele membre, asigura sfaturi si informatii despre protectia drepturilor omului si prevenirea incalcarilor drepturilor, facilitarea activitatilor ombudsmen-ilor nationali sau ale institutiilor similar din domeniul drepturilor omului, etc.
Actele Comisarului pentru drepturile omului sunt:
recomandarile
opiniile
rapoartele
Comitetul Ministrilor poate autoriza publicarea oricarei recomandari, opinii sau raport care ii este adresat.
Conferintele ministeriale de specialitate
“Sub auspiciile Consiliului Europei se întrunesc periodic conferințe ale miniștrilor specializați în diferite domenii care țin de aria de preocupări ale Organizației. Inițiate din considerente practice, conferințele au fost concepute ca un mijloc de promovare a obiectivelor urmărite de activitățile interguvernamentale ale Consiliului Europei în domeniile de competență respective.
Conferințele analizează problemele sectoriale majore, facilitează contactele permanente între ministerele de profil din statele membre, elaborează proiecte de cooperare și propune activități pentru programul de lucru al Consiliului Europei. Utilitatea acestor conferințe a fost subliniată în mai multe rânduri de către Comitetul Miniștrilor, cu atât mai mult cu cât pregătirea și concluziile lor sunt integrate structural în activitățile și procedurile Consiliului Europei. Participarea efectivă la aceste conferințe ale miniștrilor, care răspund de sectoare specifice ale activității guvernamentale, și integrarea conferințelor amintite în dispozitivul cooperării interguvernamentale a Consiliului Europei sunt de natură să îmbogățească considerabil substanța acestei cooperări. Aceste conferințe permit, totodată, concentrarea activităților Consiliului Europei asupra unor probleme de interes imediat sau prioritar pentru statele membre.
Organele mandatate prin Statut să acționeze pentru înfăptuirea obiectivelor Organizației, laolaltă cu numeroasele structuri subsidiare, permanente sau ad-hoc, instituite de ele, cărora li se adaugă diverse reuniuni de specialitate, seminarii, colocvii, mese rotunde etc., alcătuiesc mecanismul de o mare complexitate al Consiliului Europei.”
Documente ale Consiliului Europei
Sub egida Consiliului Europei au fost elaborate, peste 170 de documente de mare importanță precum:
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale;
Carta Socială Europeană, recent revizuită;
Convenția pentru Prevenirea Torturii și Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante;
Convenția privind Reprimarea Terorismului;
Convenția Culturală Europeană;
Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare;
Convenția-cadru pentru Protecția Minorităților Naționale;
Carta Europeană a Autonomiei Locale;
Convenția Europeană a Securității Sociale;
Codul European pentru Securitate Socială, ș.a.
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale este primul tratat internațional care ofera o garanție colectivă din partea statelor ce aparțin Consiliului Europei pentru a respecta drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Un alt instrument important de protecție a drepturilor omului este Carta Socială Europeană, care reprezintă pandantul Convenției Europene în domeniul drepturilor economice și sociale. Prin Cartă sunt protejate 19 drepturi fundamentale cărora li s-au mai adăugat 4 drepturi înscrise în Protocolul adițional din 1988. Carta a fost semnată la Torino la 18 septembrie 1961 și a fost revizuită la 2 aprilie 1996. Carta revizuită reunește toate drepturile garantate de Carta din 1961 și din Protocolul din 1988 precum și celelalte modificări aduse acestor drepturi prin documentele ulterioare.
Au mai fost elaborate și alte instrumente precum: convenții, acorduri, declarații, rezoluții, recomandări, de mare importanță, vizând diverse probleme precum: adopția de copii, statutul juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, limbile regionale sau minoritare, protecția minorităților naționale etc.
Consiliul Europei a dezvoltat un adevărat parteneriat cu un număr de peste 350 de organizații neguvernamentale, de organizații reprezentând societatea civilă, cărora li s-a recunoscut un statut consultativ.
Guvernele statelor membre finanțează organizația prin cote proporționale cu numărul populației și puterea economică. Limbile oficiale sunt franceza și engleza, dar în activitatea curentă pot fi folosite și germana și italiana, iar în unele împrejurări și alte limbi.
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948 avand ca scop recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a drepturilor pe care ea le enunță si este unul din cele mai importante instrumente ale Consiliului Europei.
Primele măsuri luate în Conventia Universală, se refera la o serie de drepturi fundamentale, precum: dreptul la viata, dreptul la libertate si siguranta, dreptul la respectarea vietii private si de familie, dreptul la casatorie si multe altele.
Conform articolul 56 din Conventia Universala a Drepturilor omului:
orice stat, în momentul ratificării sau în orice alt moment ulterior, poate să declare, prin notificare adresată secretarului general al Consiliului Europei, că prezenta convenție se va aplica unuia sau tuturor teritoriilor ale căror relații internaționale el le asigură.
Convenția se va aplica teritoriului sau teritoriilor desemnate în notificare începând cu a 30-a zi de la data la care secretarul general al Consiliului Europei va fi primit această notificare.
În respectivele teritorii, dispozițiile prezentei convenții vor fi aplicate ținând seama de necesitățile locale.
Orice Stat care a făcut o declarație conform primului paragraf din acest articol poate să declare, în orice moment ulterior, referitor la unul sau mai multe teritorii vizate în această declarație, că acceptă competența Curții pentru a lua cunoștință de cererile persoanelor fizice, ale organizațiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare, conform art. 34 din convenție.
Un alt instrument foarte important al Consiliului Europei este Carta Socială Europeană revizuita. A fost semnată la 14 mai 1997 si ratificată prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 193 din 4 mai 1999.
Carta Socială Europeană reprezintă un sistem de 5 instrumente juridice:
Carta Socială Europeană deschisă semnării la Torino în 1961, care a intrat în vigoare în 1965, garantează drepturile fundamentale sociale și economice completând Convenția europeană a drepturilor omului, care asigură protecția drepturilor civile și politice;
Protocolul Adițional din 5 mai 1988 a mai adăugat 4 drepturi la cele 15 garantate de Carta din 1961;
Protocolul de Amendare din 21 octombrie 1991, se referă la mecanismul de control al Cartei;
Protocolul Adițional din 9 mai 1995, intrat în vigoare la 1 iulie 1998 dă posibilitatea partenerilor sociali și organizațiilor non guvernamentale de a efectua plângeri colective;
Carta Socială Europeană Revizuită, deschisă semnării la 3 mai 1996, a extins numărul drepturilor garantate la 31.
Carta Socială Europeană a făcut obiectul unei revizuiri pentru adaptarea Cartei la evoluțiile sociale și economice, care a permis lărgirea câmpului său de aplicare la o serie de noi drepturi sociale și economice, prin modificarea anumitor dispoziții și completarea sa cu o serie de noi prevederi, dintre care menționăm:
consolidarea egalității dintre femei și bărbați;
dreptul persoanelor cu handicap la integrare socială individuală, la autonomie personală și la participare în viața comunității;
consolidarea dreptului copiilor și adolescenților la protecție socială, juridică și economică;
dreptul la protecție în caz de concediere;
dreptul lucrătorilor la demnitate;
dreptul lucrătorilor cu responsabilități famililale la egalitate de șanse și de tratament;
dreptul la protecție împotriva sărăciei și a excluderii sociale;
dreptul la o locuință decentă;
extinderea interzicerii discriminării.
România a semnat și ratificat Carta Socială Europeană Revizuită a Consiliului Europei. In urma ratificării sale de către Suedia, România, Franța și Slovenia, Carta Socială Europeană Revizuită a intrat în vigoare la 1 iulie 1999. Din totalul celor 31 de articole România a ratificat 24 articole, iar din totalul celor 98 de paragrafe, a ratificat 65 paragrafe. Pentru România, ratificarea Cartei Sociale Europene Revizuite are semnificația unui angajament politic de promovare și asigurare a standardelor sociale, reconfirmându-și angajamentul de a-și adapta mecanismele legale și instituționale la standardele și valorile specifice democrațiilor europene, obligațiile rezultate în urma aderării la acest tratat internațional impunând continuarea reformelor interne în toate domeniile vieții sociale, cu scopul de a contribui la asigurarea unei reale protecții sociale a cetățenilor atât în mediul de muncă cât și în afara acestuia.
Curtea europeana pentru drepturile omului
La Strasbourg, pe 21 ianuarie 1959, Adunarea Consultativa Parlamentara A Consiliului Europei a ales, pentru prima data, judecatorii Curtii Europene a Drepturilor Omului, fiind chemata sa examineze , dupa Comisie, unele dintre aceste cauze si sa le solutioneze prin decizii obigatorii si definitive.
Curtea Europeana pentru drepturile omului este alcătuită dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei care au ratificat Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În prezent numarul lor este de patruzeci și șapte. Judecătorii își exercită mandatul la Curte cu titlu individual și nu-și reprezintă Statul.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului isi are originile in Conventia Europeana a Drepturilor Omului din anul 1950, care a fost semnata la Roma, pe 4 noiembrie si a intrat in vigoare in septembrie 1953. Conventia a reprezentat primul efort colectiv in directia impunerii si respectarii drepturilor afirmate de Conventia Universala. In prima faza Curtea lucra cu Comisia Europeana, dar in timpul dezvoltarii activitatii din perioada anilor 1980-1990, activitatea Curtii nu a mai fost dependenta de Comisie.
Conventia cuprinde urmatoarele drepturi si libertati:
dreptul la viata
interzicerea torturii
interzicerea scalviei si a muncii fortate
dreptul la libertate si la siguranta
dreptul al un proces echitabil
nici o pedeapsa fara lege
dreptul la respectarea vietii private si de familie
libertatea de gandire, de constiinta si de religie
libertatea de exprimare
libertatea de intrunire si de asociere
dreptul la casatorie
dreptul la un recurs efectiv
interzicerea discriminarii
derogarea in caz de urgenta
restrictii ale activitatii politice ale strainilor
interzicerea abuzului de drept
CEDO este alcatuit dintr-un numar de judecatori egal cu acela al statelor contractante. Curtea este compusa de 43 de judecatori in prezent. Nu exista restrictii in ceea ce priveste numarul de judecatori de aceeasi nationalitate. Judecatorii sunt alesi pentru sase ani, de catre Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Dar mandatul unei jumatati din numarul judecatorilor alesi la primele alegeri va expira dupa trei ani, astfel incat reinnoirea mandatelor unei jumatati din numarul judecatorilor sa se faca la fiecare trei ani.
Judecatorii isi exercita activitatea cu titlu individual si nu reprezinta nici un stat. Ei nu pot exercita nici o activitate incompatibila cu obligatiile lor de independenta si impartialitate sau cu disponibilitatea ceruta de o activitate exercitata pe timp complet. Mandatul judecatorilor expira cand este atinsa varsta de saptezeci de ani.
Capitolul 3 – Uniunea Europeană
”Uniunea Europeană este o uniune economică și politică unică în lume, care reunește 28 de țări europene și acoperă aproape tot continentul.
A fost creată în perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. În prima etapă, s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice: țările implicate în schimburi comerciale devin interdependente din punct de vedere economic și astfel se evită riscul izbucnirii unui nou conflict.”
Uniunea Europeană vede toate drepturile omului ca fiind universale, indivizibile și interdependente. Ea promovează în mod activ și le apără, atât în interiorul granițelor sale, cat și atunci când se angajează în relațiile cu țările din afara UE. Politica UE în domeniul drepturilor omului și a democrației cuprinde drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale. UE este de neclintit in vederea protejarii naturii universale a drepturilor omului, atunci când acest lucru este pus sub semnul întrebării din motive de diferențele culturale sau politice. UE consideră de asemenea, că democrația este singurul sistem politic care poate realiza pe deplin toate drepturile omului.
Demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului sunt valori încorporate în tratatele UE.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene este o declarație clară și puternică a drepturilor cetățenilor UE.
Drepturile fundamentale sunt garantate la nivel național prin constituțiile țărilor individuale, cât și la nivelul UE, prin Carta drepturilor fundamentale a UE care a fost adoptată în 2000 și sunt obligatorii pentru țările UE, începând cu anul 2009. Toate instituțiile UE – Comisia, Parlamentul și Consiliul, joaca un rol important în protejarea drepturilor omului.
Carta stabilește drepturile fundamentale, care sunt obligatorii pentru instituțiile și organismele UE. Se aplică guvernelor naționale atunci când acestea pun în aplicare dreptul UE. Persoanele fizice care solicită repararea prejudiciului trebuie să treacă prin instanțele din propria lor țară. Ca o ultimă instanță, ele se pot aplica la Curtea Europeană de Justiție.
Evolutia Uniunii Europene
“Ideea unei Europe unite este veche si are radacini adanci in istoria continentului European, aceasta luand contur sub forme diferite de-a lungul trecerii timpului.
In contextul afirmarii statelor nationale s-a simtit nevoia crearii unui liant mai puternic decat cel religios, care sa uneasca statele europene. Astfel, incepand cu secolul 18, s-au conturat idei de proiecte pentru asigurarea pacii Europei, precum: “ Proiectul pentru a face pace permanenta in Europa”, “ Planul unei paci universal si eterne” sau ideea de “republica europeana” propusa de J.J. Rousseau. Dorintele acestea au fost insa spulberate de izbucnirea primului razboi mondial, care a spulberat sperantele de pacifism international.”
Absenta unor instrumente cu forta juridical in material drepturilor omului a constituit multa vreme o problema in Comunitatile Europene iar ulterior in Uniunea Europeana. Tratatul de la Amsterdam si Tratatul de la Nisa, contin importante dispozitii relative la respectul drepturilor omului. Spre exemplu, Tratatul de la Amsterdam a extins competenta Curtii de Justitie de a verifica respectarea articolului 6 paragraful 2 al Tratatului UE, care pana atunci reprezentase o simpla recunoastere a unui principiu dezvoltat de Curte in jurisprudenta sa. De altfel, Tratatul de la Amsterdam consacra cele trei principii ce formeaza “patrimonial comun de valori” al statelor membre: respectarea drepturilor omului,democratia si preeminenta dreptului.
Articolul 49 al tratatului este cel care face din respectul acestor principii o conditie de aderare la Uniune, iar in articolul 46 se consacra garantia jurisdictionala a respectului drepturilor omului prin recunoasterea compententei Curtii de Justitie in domeniul controlului respectului drepturilor fundamentale de catre organele comunitare.
Cadrul strategic 2012 privind drepturile omului și democrația este conceput pentru a face politica Uniunii Europene mai eficienta în domeniul drepturilor omului. Planul de acțiune privind drepturile omului și democrație oferă o bază convenită pentru un adevărat efort colectiv de către țările UE și instituțiile UE. În 2012, UE a numit pentru prima dată un Reprezentant Special al UE pentru drepturile omului, dl Stavros Lambrinidis. Rolul său este de a face politica UE în domeniul drepturilor omului în țările din afara UE să fie mai eficienta și să o aducă în atenția publicului.
Uniunea Europeană se bazează pe un angajament puternic pentru promovarea și protejarea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept la nivel mondial. Drepturile omului sunt chiar în centrul relațiilor UE cu alte țări și regiuni. Promovarea muncii drepturilor omului poate contribui la prevenirea și soluționarea conflictelor și, în cele din urmă, pentru a reduce sărăcia.
Competențele Uniunii Europene sunt conferite printr-o serie de tratate internaționale pentru statele sale membre. Statele membre recunosc că, prin adoptarea și punerea în practica a acestor principii fiecare stat și-a asigurat și apărat propria suveranitate, dar și o prosperitate economica într-un mediu liniștit și sigur.
În afara granițelor UE, Tratatul de la Lisabona prevede in articolul 21 că acțiunea Uniunii pe scena internațională trebuie să fie ghidată de principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea și extinderea și pe care intenționează să le promoveze în lumea întreagă: democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității și respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite și a dreptului internațional.
Conștienta că respectarea drepturilor omului și a democrației nu pot fi luate drept garant, UE crede cu tărie în responsabilizarea persoanelor și organizațiilor care promovează libertatea, democrația și drepturile omului în întreaga lume. De asemenea, se angajează în mod activ în forurile multilaterale și sprijină eforturile depuse de organizațiile regionale a drepturilor omului și a agendei democrației. Țările care doresc să adere la UE trebuie să respecte drepturile omului și să fie democratice. Orice cooperare precum și acordurile comerciale cu țările terțe conțin o clauză care prevede că drepturile omului reprezintă un element esențial în relațiile dintre părți. Acestea sunt doar două exemple care ilustrează modul în care drepturile omului și democrația reprezintă principii pentru acțiunile externe ale Uniunii de ghidare.
Consiliul Afaceri Externe a adoptat în iulie 2015, al doilea plan de acțiune privind drepturile omului și democrația. Punerea sa în aplicare este o responsabilitate comună a Serviciul European de Actiune Externa, Comisia și statele membre ale Uniunii Europene, în strânsă consultare cu Parlamentul European și societatea civilă.
Consiliul adoptă în fiecare an, un raport anual privind drepturile omului și democrația. Acest raport cuprinde două părți: prima este tematică si reflectă structura planului de acțiune oferind o evaluare a acțiunilor întreprinse pentru a aborda prioritățile Planului de Acțiuni. Cea de a doua parte este geografica și se referă la acțiunile UE în țările terțe, avand astfel, situația detaliata a drepturilor omului în întreaga lume.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Drepturile fiecărui individ din cadrul UE au fost stabilite în momente diferite, în moduri diferite și în diferite forme. Din acest motiv, UE a decis să clarifice lucrurile și să le includă într-un singur document, care a fost actualizat în funcție de evoluția societății, a progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice: acest document este Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Carta a fost proclamată solemn la Consiliul European de la Nisa la 7 decembrie 2000. La acel moment, nu a avut nici un efect juridic obligatoriu.
La data de 1 decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Carta a devenit forță juridică obligatorie pentru instituțiile UE și guvernele naționale, la fel ca și tratatele UE înseși.
Carta a fost stabilită printr-o convenție specială formată din 30 de reprezentanți ai parlamentelor naționale, 16 din Parlamentul European, un reprezentant al Comisiei UE, și unul din fiecare dintre cele 15 guverne.
In anul 2004 a fost adoptat de catre Consiliu European, Tratatul privind Constitutia pentru Europa, tratat ce a integrat initial textul Cartei Drepturilor Fundamentale, conferind o noua dimensiune Uniunii Europene.
Carta modificată a fost adoptată în mod solemn de către șefii Parlamentului European, Consiliului și Comisiei în Parlamentul European la 12 decembrie 2007 și a fost tipărită în Jurnalul Oficial, la data de 14 decembrie 2007.
Pentru prima dată, membrii Colegiului comisarilor au jurat o solemn să respecte Carta și tratatele în luna mai 2010.
Carta consolidează protecția drepturilor fundamentale pentru a face aceste drepturi mai vizibile și mai explicite pentru cetățeni.
Carta consacra:
toate drepturile constatate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene;
drepturile și libertățile înscrise în Convenția europeană a drepturilor omului;
alte drepturi și principii care decurg din tradițiile constituționale comune ale țărilor UE și a altor instrumente internaționale.
Carta stabilește o serie de drepturi și libertăți individuale.
Carta este o codificare foarte modernă și include "a treia generație" de drepturi fundamentale, cum ar fi:
protejarea datelor;
garanții privind bioetica; și
administrare transparentă.
Carta este în concordanță cu Convenția europeană a drepturilor omului adoptata în cadrul Consiliului Europei. Atunci când Carta conține drepturi care decurg din prezenta convenție, sensul și domeniul de aplicare a acestora sunt aceleași.
“Avand in vedere dispozitiile inscrise in Tratatul de la Mastricht care priveau respectarea drepturilor fundamentale, la Consiliul European de la Koln, din iunie 1999, sefii de stat sau de guvern din statele membre au convenit ca, avand in vedere stadiul de dezvoltare din acel moment al Uniunii, se impunea elaborarea unei carte a drepturilor fundamentale aplicabile la nivelul Uniunii Europene, care sa includa principiile generale stabilite in Conventia Europeana a Drepturilor Omului, precum si cele care deriva din traditiile constitutionale comune ale statelor membre.
De asemenea, se dorea ca viitoare carta sa includa drepturile fundamentale continute in Carta Sociala Europeana adoptata de Consiliul Europei, cele continute in Carta Comunitatii privind drepturile sociale fundamentale ale lucratorilor, precum si principiile derivate din jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene si a Curtii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, elaborarea unei Carte a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost, in primul rand, un mesaj politic catre cetatenii europeni prin care se reafirmau drepturile fundamentale, care stau la baza constructiei europene.”
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reunește într-un singur document drepturile fundamentale protejate în UE. Carta conține drepturi și libertăți sub șase titluri: demnitatea, libertățile, egalitatea, solidaritatea, drepturile cetățenilor și justiția. Proclamata în 2000, Carta a devenit obligatorie in UE odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în decembrie 2009.
Prevederile Cartei se adresează instituțiilor și organismelor UE, cu respectarea principiului subsidiarității și autorităților naționale numai atunci când acestea pun în aplicare dreptul UE.
Atunci cand Carta a fost elaborată, peisajul UE în domeniul drepturilor fundamentale s-a schimbat în mod considerabil fata de ceea ce este astăzi.
Cartei ii lipsea un comisar UE responsabil în mod specific pentru drepturile fundamentale, un reprezentant special pentru drepturile omului pentru relațiile externe ale UE, un specialist al Agenției UE pentru Drepturi Fundamentale, un grup de lucru al Consiliului UE, însărcinat în special cu aspecte legate de drepturile fundamentale, programele UE alocate pentru proiecte de promovare a drepturilor fundamentale în rândul cetățenilor în cadrul UE și evaluări ale drepturilor fundamentale pentru legislația UE propusă.
Aceste evoluții importante nu au fost cauzate în mod direct de Carta ca atare. Dar ar fi naiv să ignoram modul în care a inspirat o nouă cultură a drepturilor fundamentale în cadrul UE.
“Evolutiile legale si jurisprudentiale au generat ideea ”codificarii” conceptiei UE despre drepturile omului intr-un document unic, care sa valorifice atat traditiile statelor membre cat si experienta anterioara a organizatiei.”
La nivel național, Carta nu a primit același grad de aplauze și atenție în toate statele membre. De exemplu, în Austria, este acum o parte integrantă a sistemului juridic și politic. Curtea Constituțională va declara Carta ca fiind un punct de referință constituțional în raport cu care normele naționale pot fi verificate.
La cealaltă extremă, Camera Comunelor Comitetului European de examinare din Marea Britanie a recomandat recent ca Marea Britanie să constituie o lege a Parlamentului care sa nu permita aplicarea Cartei.
Unele ezitari la nivel național se datorează faptului că nu este ușor de înțeles cum se aplică Carta, iar in cazul in care nu se intelege, este din cauza complexitatii modului in care puterile legale sunt alocate diferitelor straturi de guvernare.
Chiar daca Carta se adresează în primul rând Uniunii Europene însăși, ea oferă un proiect de lege in plina floare a drepturilor fără a reflecta puterile Uniunii.
Oamenii nu pot invoca Carta împotriva statului lor în domeniul de aplicare al legislației UE. În acest sens, Carta este ușor de citit, dar, de asemenea, dificil de înțeles.
Carta nu este întotdeauna instrumentul juridic adecvat pentru a aborda problemele în cauză. Dar, arătând spre ea poate fi o politică de deschidere a ușii pentru sursele juridice corespunzătoare la nivel național.
“Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede o serie de drepturi și libertăți individuale. Aceasta consacră drepturile dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, drepturile care se regăsesc în Convenția europeană a drepturilor omului, precum și alte drepturi și principii care rezultă din tradițiile constituționale ale statelor membre UE și din alte instrumente internaționale.
Elaborată de reprezentanți ai guvernelor și parlamentari din toate țările UE, carta prevede drepturi fundamentale – cum ar fi libertatea de exprimare și de religie, precum și drepturi economice și sociale – reflectând valorile comune și patrimoniul constituțional al Europei. De asemenea, carta conține drepturi mai noi, așa-numitele drepturi „de a treia generație”, cum ar fi dreptul la protecția datelor și dreptul la bună administrare.
În cazul în care considerați că v-au fost încălcate drepturile fundamentale, aveți posibilitatea de a solicita ajutor de la diferite instituții sau autorități din statele membre sau, în anumite condiții, la nivelul UE.”
Curtea de Justitie a Uniunii Europene
“Curtea de Justiție interpretează legislația Uniunii Europene pentru a se asigura că aceasta se aplică în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile juridice dintre guvernele naționale și instituțiile europene.
În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice, întreprinderi sau organizații care doresc să intenteze o acțiune împotriva unei instituții UE pe care o suspectează că le-a încălcat drepturile.”
In ceea ce priveste organizarea sa interioara, Curtea de Justitie a Uniunii Europene cuprinde trei instante:
Curtea de Justitie
Tribunalul
Tribunalul Functiei publice
Curtea de Justiție din Luxemburg este o instituție a Uniunii Europene care reprezintă autoritatea supremă în ceea ce privește tratatele, carta și legislația UE. Curtea de Justiție asigură că acestea sunt interpretate și aplicate în același mod pe cuprinsul Uniunii, precum și că instituțiile UE și statele membre respectă dispozițiile legislației UE.
În cazul în care o persoană fizică sau juridică consideră că un act al instituțiilor UE care o afectează direct îi încalcă drepturile fundamentale, aceasta poate introduce o acțiune la Curtea de Justiție, care, în anumite condiții, are puterea de a anula actul respectiv. Cu toate acestea, o persoană fizică nu poate intenta o acțiune împotriva unei alte persoane sau împotriva unui stat membru la Curtea de Justiție.
“In anul 1974, Curtea Europeana de Justitie a calificat pt prima data Conventia Europeana a Drepturilor Omului ca facand parte dintre instrumentele internationale susceptibile sa furnizeze “indicatii” Curtii de la Luxembourg pentru determinarea drepturilor fundamentale din ordinea juridical comunitara. In deciziile sale ulterioare Curtea Europeana de Justitie a facut referire la prevederile CEDO, asupra dreptului de propietate , a dreptului la respectul vietii private, a libertatii de exprimare, a libertatii de adociere, a principiului legalitatii incriminarii si pedepselor, a dreptului la un proces echitabil. De exemplu, Curtea a confirmat ca articolul 8 al Conventiei privind dreptul la respectful vietii private si de familie a devenit parte integranta a principiilor generale ale dreptului comunitar.”
De la cauza Rutili din anul 1975, Curtea a consacrat Conventia Europeana a Drepturilor Omului ca norma de referinta in materia drepturilor fundamentale, acordand o semnificatie speciala.
Au existat in istoria jurisprudentei si unele divergente de interpretare, mai ales in situatiile in care Curtea Europeana de Justitie se pronunta asupra unor problem care nu facusera inca obiectul unor hotarari ale Curtii de la Strasbourg. Cele doua jurisprudente, s-au intersectat in special pe terenul protectiei impotriva discriminarilor, principiu deosebit de important in dreptul comunitar, in cel al Uniunii Europene cat si in dreptul Consiliului Europei.
Potrivit articolului 1 din Statutul Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene, Curtea se constituie si isi exercita functiile in conformitate cu dispozitiile Tratatului privind Uniunea Europeana, ale Tratatului de instituire a Comunitatii Europene, ale Tratatului de instituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice si ale prezentului statut.
In ceea ce priveste modalitatea de numire a membrilor Curtii de justitie, Renaud Dehousse, in lucrarea The European Court of Justice: The political of Judicial Integration, a aratat faptul ca interesul politic este dominant in alegerea viitorilor judecatori. Procedura de numire a judecatorilor implica o responsabilitate foarte mare din partea statelor membre, avand in vedere ca aceste reprezinta statul din care provin in cadrul singurei autoritati judecatoresti a Uniunii Europene.
Nicola Catalano, in lucrarea Manuel de droit des Communautes europeennes, atrage atentia asupra duratei mandatului judecatorilor de la Curtea de Justitie a Uniunii Europene, care in opinia sa, nefiind numiti pe viata, ar aduce atingere principiului inamovibilitatii, garantie fundamental a independentei si impartialitatii judecatorilor in acceptiunea doctrine juridice occidentale. Asadar, considera ca numirea acestora pentru un mandat limitat le induce o stare permanenta de presiune din partea executivului.
STUDIU DE CAZ
Hotarare a Curtii Europene pentru Drepturile Omului
BRUMARESCU vs ROMANIA
Domnul Dan Brumarescu, un cetatean roman, a sesizat Curtea Europeana a Drepturilor Omului in anul 1995, cauza fiind reprezentata de o plangere impotriva ROMANIEI, depusa de domnul Brumarescu la Comisie, in data de 9 mai 1995.
El doreste obtinerea unei hotarari prin care sa se stabileasca existenta incalcarii de catre statul parat a articolelor 6 paragraful 1 din Conventie si 1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventie.
In anul 1930, parintii reclamantului au construit o casa in Bucuresti, iar in anul 1939 au inchiriat parterul casei fratilor Mirescu, unchii tertului intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu.
In 1950, imobilul a trecut in posesia statului, conform dispozitiilor Decretului de nationalizare nr. 92/1950, dar motivele lipsirii de propietate nu a fost niciodata comunicat parintiilor reclamantului, permitandu-le totusi sa foloseasca unul dintre apartamentele imobilului, in calitate de chiriasi.
Conform legii nr. 4/1973, statul a vandut fratilor Mirescu locuinta in care acestia erau chiriasi in anul 1974, urmand ca domnul Mircea Dan Mirescu, in calitate de tert intervenient, impreuna cu sora sa, sa mosteneasca apartamentul in anul 1988. In urma decesului surorii sale din 1997, tertul intervenient a ramas unicul mostenitor al apartamentului.
In 1993, in calitate de mostenitor, reclamantul a sesizat si Judecatoria sectorului 5 din Bucuresti, solicitand constatarea nulitatii nationalizarii, aratand ca in momentul nationalizarii, parintii sai erau salariati si ca bunurile salariatilor nu puteau fi nationalizate in baza Decretului nr.92/ 1950 deoarece parintii reclamantului faceau parte din categoria persoanelor exceptate de la nationalizare.
Asadar, la data de 31 martie 1994, primarul municipiului Bucuresti i-a restituit apartamentul. Incepand cu aceasta data, reclamantul a incetat sa plateasca chiria pentru apartamentul pe care il ocupa in imobil.
Intru-un proces verbal intocmit in noiembrie 1997, comisia tehnica de evaluare a apreciat valoarea totala a imobilului ca fiind 274.621.286 lei, din care 98.221.701 lei reprezinta valoarea apartamentului locuit de reclamant.
Prin decizia din 24 martie 1998, Comisia i-a restituit reclamantului apartamentul in care locuia in calitate de chirias si i-a mai acordat o despagubire pentrul restul casei. Ulterior, reclamantul a mai depus o plangere impotriva hotararii Comisiei datorita refuzului nemotivat de a-i restitui intregul imobil. Singura solutie care ii apara dreptul de proprietate, era actiunea in revendicare. Plangerea reclamantului a fost totusi respinsa, determinandu-l sa introduca apel.
“Hotarand cu privire la actiunea in revendicare promovata de reclamant, instantele carora legea le confera o competenta generala de solutionare, nu au facut altceva decat sa aplice decretul 92/1950. Mai precis, au aplicat pe de-o parte, dispozitiile care exclud de la nationalizare anumite bunuri imobile si dispozitiile privind restituirea bunurilor in caz de aplicare abuziva sau eronata, pe de alta parte.”
Dl. Brumarescu a sesizat Comisia in 1995, pentru a sustine contrar articolelor 6 paragraful 1 din Conventie si 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Suprema de Justitie i-a incalcat dreptul de acces la instanta, care sa-i permita reintrarea in posesia imobilului. Ulterior, Comisia i-a retinut plangera doi ani mai tarziu.
Ca argumente finale in fata Curtii, reclamantul a solicitat Curtii sa respinga exceptiile preliminare ridicate de guvern, sa constate ca a avut loc o incalcare a articolului 6 paragraful 1 din Conventie si a articolului 1 din Protocolul nr. 1 si sa-i acorde o satisfactie echitabila dar guvernul a invitat Curtea sa constate ca reclamantul a pierdut calitatea de “ victim” si ca nu a epuizat caile de recurs interne. In ceea ce priveste fondul cauzei, Guvernul a rugat Curtea sa respinga plangerea.
In opinia reclamantului, decizia din 1 martie 1995 a Curtii Supreme de Justitie a incalcat articolul 6 paragraful 1 din Conventie, care dispune: “ Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil.. de catre o instanta…care va hotari.. asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil..”. Guvernul a recunoscut reclamantului ca i s-a refuzat dreptul de acces in justitie, dar a afirmat ca acest refuz a fost temporar, fiind justificat de necesitatea de a asigura respectarea normelor de procedura si a principiului separatiei puterilor in stat.
De asemenea, Guvernul a afirmat ca acordarea unei sume cu titlu de despagubiri material ar fi injusta, din moment ce reclamantul inca isi mai poate revendica intregul imobil in fata instantelor interne.
Curtea hotaraste in unanimitate, ca sa incalcat articolul 6 paragraful 1 din Conventie, pentru ca nu a existat un process echitabil si pentru ca reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces in justitie. Totodata, hotaraste si incalcarea articolului 1 din Protocolul nr.1.
“Prezentei hotarari i se ataseaza, conform articolelor 45 paragraful 2 din Conventie si 74 paragraful 2 din Regulamentul Curtii, umatoarele opinii separate:
Opinia concurenta a judecatorului Rozakis
Opinia concurenta a judecatorului Sir Nicolas Bratza, impartasita de judecatorul Zupancic”
Opinia concurenta a judecatorului Rozakis a fost in favoarea reclamantului, acesta votand pentru constatarea unei duble incalcari a articolului 6 paragraful 1 din Conventie, apreciez ca in realitate cele doua aspect ale incalcarii sunt interdepedente si trebuie analizate ca o incalcare a dreptului de acces in justitie. In cazul de fata, reclamantului i s-a acordat dreptul de a sesiza instantele cu un litigiu impotriva statului.
Opinia concurenta a judecatorului Sir Nicolas Bratza, la care s-a alaturat si judecatorul Zupancic a constat in impartasirea punctului de vedere ai celorlalti membrii ai Curtii, recunoscand, de asemenea, incalcarea articolului 6 din Conventie si a articolului 1 din Protocolul nr 1.
“In final, Curtea a concluzionat ca, aplicand dispozititiile articolului 330 din Codul de procedura civila, Curtea Suprema de Justitie “ a incalcat principiul stabilitatii raporturilor juridice” si ca, in speta, “ dreptul reclamantului la un process echitabil in sensul articolului 6 paragraful 1 din Conventie a fost incalcat”.”
Plata daunelor morale pentru afirmatii calomnioase urmarea un scop legitim – apararea reputatiei altei persoane – si era necesara într-o societate democratica – decizia de inadmisibilitate în cauza Mugur Cristian Ciuvicã c. României
Prin decizia de inadmisibilitate a Curtii Europene a Drepturilor Omului, din data de 15 ianuarie 2013, i-a fost respinsã plângerea reclamantului Mugur Cristian Ciuvicã, prin care acesta invoca încalcarea libertatii sale de exprimare, consacrata de art. 10 din Conventia Europeanã a Drepturilor Omului, prin aceea ca a fost obligat de instantele române sa plateasca domnului Traian Basescu suma de 500.000.000 ROL, ca daune morale, în urma unor afirmatii facute într-o conferinta de presa cu referire la pretinsa colaborare a d-lui T.B. cu fosta Securitate. CEDO a apreciat ca nu a existat o încalcare a art. 10 din Conventie, atat timp cat libertatea de exprimare urmãrea un scop legitim sau apararea reputatiei altei persoane si era necesara într-o societate democratica.
În fapt, reclamantul Mugur Cristian Ciuvica, în calitate de purtator de cuvânt al Actiunii Populare si candidat al acestei formatiuni la functia de primar al municipiului Bucuresti, a organizat o conferinta de presa în data de 15 februarie 2004, înaintea debutului campaniei pentru alegerile locale, având ca principal scop prezentarea unui document din care rezulta ca T.B. „a fost turnator la Securitate” si ca „a trait timp de 14 ani, din decembrie 1989 pâna acum, într-o continua minciuna”.
Documentul prin care se facea dovada a acestei colaborari era un „Registru cu persoanele din rândul membrilor P.C.R. ( partidul comunist roman) pentru care s-a dat aprobarea sa sprijine munca de Securitate” în care, pentru anul 1978, figura numele lui Traian Basescu. În timpul conferintei de presa reclamantul a spus si faptul cã T.B. a fost un „informator ordinar, unul ce îsi turna colegii si prietenii la Securitate”. Mai mult, s-a afirmat ca informatiile unora ca Traian Bãsescu, ajunse pe mâna Securitatii, au distrus vieti, cariere si au trimis oameni în penitenciare. T.B. a formulat plângere penala si a cerut condamnarea reclamantului pentru calomnie si s-a constituit parte civilã pentru suma de 500 ROL. În cursul procedurilor în fata primei instante a fost depusa o adresa din partea C.N.S.A.S., potrivit careia nu exista date cum cã T.B. ar fi colaborat cu Securitatea.
Totodata, T.B. a solicitat si i s-a încuviitat audierea a doi martori spre a Plata daunelor morale pentru afirmatii calomnioase urmarea un scop legitim, apararea reputatiei altei persoane si era necesara într-o societate democratica, decizia de inadmisibilitate în cauza Mugur Cristian Ciuvicã c. României Autor: Gabriel Caian Categorie: Decizii de inadmisibilitate Prin decizia de inadmisibilitate a Curtii Europene a Drepturilor Omului, din data de 15 ianuarie 2013, a fost respinsa plângerea formulata de reclamantul Mugur Cristian Ciuvicã, prin care acesta invoca încãlcarea libertatii sale de exprimare, consacratã de art. 10 din Convenþia Europeanã a Drepturilor Omului.
CEDO a apreciat ca nu a existat o încalcare a art. 10 din Conventie.
De asemenea, CEDO proba prejudiciul moral si de imagine produs de afirmatiile reclamantului. Înainte de închiderea dezbaterilor, avocatul partii vatamate a depus o cerere prin care majora pretentiile pe latura civila la 500.000.000 ROL. Prima instanta a dispus achitarea reclamantului sub aspectul savarsirii infractiunii de calomnie, motivat de lipsa vinovatiei, admitând cererea pe latura civilã pentru suma de 500 ROL. Ambele parti au formulat recurs. Instanta de recurs a mentinut solutia pe latura penala si a admis recursul partii vatamate, obligând pe reclamant la plata sumei de 500.000.000 ROL, cu titlu de daune morale, în temeiul dispozitiilor legii civile.
În fata instatei europene, reclamantul a cerut sã se constate cã, prin impunerea de cãtre jurisdictiile interne a plãtii sumei de 500.000.000 ROL, i s-a adus atingere libertãtii de exprimare, prevazute de art. 10 din Conventie. Aprecierea Curtii Europene a Drepturilor Omului a fost, în linia apararilor formulate de Guvern, în sensul ca plângerea reclamantului este nefondata, neexistând o încalcare a libertatii de exprimare în cauzã. Constatând ca interventia este evidentã, prin faptul ca reclamantul a fost sanctionat prin obligarea la plata de daune morale catre partea vatamatã, CEDO a trecut la analiza conditiilor ca ingerinta sã fie conformã cu textul art. 10 din Convenþie, asa cum se desprind ele din jurisprudenta instantei europene. Astfel, s-a constatat ca ingerinta era prevãzutã de lege si urmãrea un scop legitim, protejarea reputatiei altei persoane. O analizã mai complexã este cea fãcutã în privinta celei de-a treia conditii, si anume, necesitatea restrângerii dreptului într-o societate democraticã.
Pentru început, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, a reamintit faptul ca în cazul unui om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi, fiind persoana publica, decât în cazul unui om obisnuit. Omul politic se expune inevitabil unui control atent al faptelor si gesturilor sale. În cazul sau, dreptul la reputatie trebuie pus mereu în balantã cu interesul publicului de a fi informat. Astfel, instantele interne au decis achitarea reclamantului sub aspectul savârsirii infractiunii de calomnie, dar au considerat cã sunt întrunite elementele faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, din cauza atingerii aduse „onoarei, demnitatii si reputatiei” partii vatamate prin afirmatiile amintite mai sus, motiv pentru care actiunea civilã a fost admisa.
Astfel, CEDO a constatat ca nu se poate substitui instantelor românesti în ceea ce priveste aprecierea existentei faptei ilicite. A constatat însã, gravitatea pe care publicul românesc o ataseaza ideii de colaborare cu fosta politie politica. Pentru a verifica în ce masura a existat o „nevoie socialã imperioasa” pentru restrângerea libertãtii de exprimare în cauzã, CEDO a avut în vedere faptul ca reclamantul a fãcut atât judecati de valoare, cât si imputari factuale cu privire la conduita partii vatamate, iar instantele interne i-au oferit posibilitatea sa faca proba veritatii. Cu toate acestea, instantele interne nu au fost convinse de probele aduse de reclamant în sustinerea veridicitatii afirmatiilor sale si s-a pronuntat solutia de obligare la plata unor daune morale.
CEDO a constatat ca aceastã solutie nu este lipsita de fundament, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avertizat publicul asupra faptului ca face afirmatii subiective si nu si-a manifestat niciun moment dubiul cu privire la cele afirmate despre colaborarea lui T.B. cu Securitatea . Mai mult, Curtea a apreciat ca termenii utilizati de reclamant nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului sau.
In lipsa unei baze factuale, nu se poate aprecia cã afirmatiile sale nu au depasit doza de exagerare si provocare admise de art. 10 din Conventie.
Din aceasta cauza, CEDO a considerat cã instantele interne au furnizat „motive pertinente si suficiente ”pentru a retine încalcarea de catre reclamant a „onoarei, demnitatii si reputatiei” lui Traian Basescu.
CEDO a decis, de asemenea, ca sanctiunea aplicata, obligarea la daune morale în cuantum de 500.000.000 ROL, nu a fost una disproportionata, prin raportare la scopul legitim urmarit. În concluzie, s-a apreciat ca plângerea reclamantului este neîntemeiatã si a fost respinsa.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Omului la Nivel European (ID: 114446)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.