Drepturile Omului In Uniunea Europeana

Introducere

Drepturile omului reprezintă unul din conceptele fundamentale ale discursului socio-juridic și politic actual.

Alegerea unei teme precum „Drepturile Omului în Uniunea Europeană” mi s-a părut a fi una foarte actuală în contextul politic, economic și social în care trăim. Ca cetățeni ai Uniunii Europene este necesar să cunoaștem atât drepturile, cât și obligațiile care ne revin în această calitate. Cunoașterea și conștientizarea drepturilor noastre reprezintă o chestiune de educație civică elementară, de cultură generală. Un rol deosebit de important în ceea ce privește familiarizarea, acumularea și înțelegerea noțiunilor din cadrul Drepturilor Omului revine învățământului, pornindu-se în acest sens chiar de la clasele primare cu noțiuni elementare, potrivite vârstei. Apreciez ca fiind mult mai ușoară formarea personalității unui copil în spiritul toleranței, multiculturalismului și al educației civice decât (Re)educarea unui adult, acesta din urmă având deja un bagaj bogat de informații, dar și propriul sistem de valori după care se ghidează în viață.

Nu putem evolua ca națiune dacă rămânem pasivi și chiar ignoranți în această materie pe care o consider a fi una dintre cele mai intense și spinoase probleme ale umanității.

Societatea actuală presupune acordarea unei atenții mărite acestui subiect, având în vedere faptul că se discută tot mai des despre globalizare, unitate, concepte care presupun toleranță. Or, pentru a atinge un nivel ridicat al toleranței este importantă identificarea nevoilor , a drepturilor și obligațiilor corelative ale oamenilor, acceptarea acestora și implementarea unor norme și principii care să le consfințească.

Tema abordată este cu atât mai actuală, cu cât au avut loc grave încălcări ale drepturilor omului în trecutul nu foarte îndepărtat, consecințele lor fiind inimaginabile pentru o societate globala care se dorește a fi bazată pe principii democratice, principii ce au în centrul lor respectul pentru ființa umană. Un exemplu în acest sens îl constituie evenimentele din Yugoslavia, unde NATO a intervenit militar, plecând tocmai de la ideea apărării drepturilor unei minorități etnice, desconsiderată și condamnată la frustrări sub paravanul suveranității naționale. Dar, după cum au constatat și pacifiștii care se împotriveau în 1999 intervenției NATO împotriva dictatorului Miloșevici din Yugoslavia, acea tactică a fost decisivă în subminarea unei puteri ilegitime.

Dată fiind amploarea pe care a dobândit-o acțiunea de promovare și respectare a drepturilor omului ca urmare a convingerii generalizate că acestea influențează pozitiv toate sectoarele vieții sociale, asistăm la desprinderea din dreptul internațional public a unor ramuri noi ce generează acest domeniu, cum ar fi: dreptul drepturilor omului, Dreptul internațional umanitar cu subramura sa în plină evoluție, Dreptul umanitar al mediului, Dreptul internațional al refugiaților și, nu în ultimul rând Dreptul internațional al dezvoltării umane, toate ținând a fi reunite într-un concept nou DREPT UMAN, destinat să guverneze o cultură umană universală.

Istoria recentă ne demonstrează faptul că documentele referitoare la drepturile omului au lacune, relevând faptul că sfera de aplicare a acestei materii este extrem de vastă . Pe măsură ce lumea se schimbă, apar noi valențe în ceea ce privește protecția drepturilor omului.

Scopul meu prin alegerea temei: „Drepturile omului în Uniunea Europeană” a fost acela de a face o incursiune prin istoria acestora, o analiză a drepturilor cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a instituțiilor europene cu atribuții în materia drepturilor omului, o privire asupra legislației interne referitoare la drepturile omului pentru o mai bună înțelegere și aprofundare a acestor instituții .

Cred cu tărie faptul că numai cu o cunoaștere adecvată a drepturilor pe care le avem putem evolua, putem accede la un nivel superior de dezvoltare în ceea ce privește societatea, putem realiza o mai bună înțelegere a nevoilor oamenilor.

Capitolul I: Noțiuni introductive privind conceptul de drepturi ale omului

Scurt istoric privind procesul de afirmare a drepturilor omului

Cristalizarea și afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale omului constituie rezultatul unui îndelung proces, în cursul căruia ideea respectului pentru drepturile omului și-a găsit în final consacrarea, depășind concepțiile care se opuneau recunoașterii egalității oamenilor și ideii de respect al drepturilor omului.

Convingerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi apare încă din timpul străvechi și parcurge întreaga istorie a gândirii sociale.

Originea ideii de “drepturi ale omului” o găsim în sistemele de gândire stoice, naturaliste grecești și romane din antichitate, în concepția creștină asupra omului. În Grecia Antică dezvoltarea acestui concept s-a datorat extinderii relațiilor economice, politice și culturale, gânditorii acestei țări înțelegând relația dintre statul cetate laic, religie și individ. În această perioadă, zisă antropocentică, sofiștii au fost primii care au avansat o teză revoluționară pentru epoca respectivă, potrivit căreia omul este stăpânul destinului său și nu se află la discreția zeilor, cum se gândea înainte.

Aristotel, în lucrarea sa “Politice”, afirma că “numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic.” Identificăm aici primul germene al ideii de drept natural, care va avea un rol important în istoria societății umane.

Libertățile antice oferă anumite elemente conceptuale și practice ale drepturilor și libertăților omului, așa cum le cunoaște astăzi.

În cetățile elene, mai ales la Atena, era vorba în esență de libertatea de participare, care se manifesta în întregime în participarea cetățeanului la formarea legii și în capacitatea lui de a exercita orice funcții publice. Grecii nu revendicau drepturi și libertăți pentru persoane, contra statului.

Desigur, aceste libertăți se limitau la cetățenii orașelor elene; ele nu vizau pe sclavi sau pe străini, considerați „barbari” și inferiori.

La Roma, în diferite etape ale existenței statului, au existat, de asemenea, elemente ale participării unora dintre cetățeni -patricieni, mai târziu și plebei- la formarea legilor, la viața publică în general. Dreptul roman, prin rigoarea sa, conține de asemenea unele elemente ale drepturilor și libertăților individuale.

Problematica drepturilor omului poate fi abordată pe mai multe planuri:

Pe planul filozofiei politico-juridice a cărei evoluție a condus la afirmarea individului ca persoană umană, îndreptățită să beneficieze sau să fie învestită cu drepturi proprii opozabile în primul rând statului, căruia îi aparțin. În acest sens, Jean Jacques Rousseau în al său Contract social din 1762 a distins între omul natural și omul social, primul fiind privit prin prisma a două principii anterioare rațiunii : dragostea de sine și mila, iar omul social este caracterizat prin rațiune, acest fapt ducând la o înstrainare față de cele două atribute naturale. Contractul social, în viziunea lui Rousseau se bazează pe legea libertății și legea proprietății ducând astfel la realizarea naturii autentic umane. Această concepție nu putea să apară în condițiile sclavagismului și feudalismului, în care inegalitățile dintre clasa dominantă și cele dominate, ca și lipsa de libertăți pentru marea masă a populației erau consfințite și chiar apărate de instituțiile juridice și politice. Ea va apărea odată cu contestarea acestei inegalități și instituții.

Ideile din acest Contract social au avut un foarte mare impact asupra Revoluției franceze (1789), rezonând cu ideile promovate de mișcarea revoluționară. Într-o concepție diferită, John Locke, în lucrarea sa „ Second Treaties of Government” din anul 1688, prin contractul social oamenii abandonează o parte din libertatea lor în favoarea suveranului pe care ei l-au creat; ei determină însă cu precizie drepturile și libertățile pe care înțeleg să le păstreze, cărora suveranul nu le poate aduce atingere.

Pe plan juridic, unde ideile privind drepturile omului au fost transpuse în instrumente juridice generatoare de drepturi și obligații mai întâi pe plan național și mai târziu la scara internațională

Pe planul cooperării dintre state la nivel internațional, acest lucru intervenind mai târziu.

Este evident că drepturile omului au o încărcătură politică și socială, ceea ce le-a determinat să devină obiect de luptă, de revendicări, nefiind recunoscute întotdeauna cu ușurință.

Referitor la consfințirea acestor teorii în scris, unii autori consideră că primul document european în care se schițează elemente ale unei protecții juridice a persoanei umane este Magna Carta Libertatum, impusă spre semnare regelui Ioan Fără de Țară, în 1215 de către nobilime și biserica engleză. Documentul reglementează dreptul la judecată potrivit legii.

"Niciun om liber nu va fi închis sau expulzat sau nimicit în vreun fel fără a fi judecat în mod legal de egalii săi potrivit legilor țării ( a se vedea André Maurois, Istoria Angliei,p 160)

Un alt exemplu care înseamnă încă un pas înainte privind recunoașterea la nivel de stat a drepturilor omului îl reprezintă actul Habeas Corpus, act adoptat de Parlamentul Marii Britanii în timpul revoluției burgheze (1679) prin care se garantează inviolabilitatea persoanei, iar în Bill of Rights din 1689 sunt recunoscute dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul de a fi judecat de un tribunal și chiar eliberarea sub cauțiune.

Pentru că suntem la capitolul privind istoria drepturilor omului, cred că este demn de menționat și faptul că , în Marea Britanie, alături de Bill of Rights stau: Magna Carta, Habeas Corpus Act 1679, precum și actele Parlamentului din 1911 și 1949, toate fiind considerate documentele care stau la baza Constituției Marii Britanii.

Un important document, care marchează încă de timpuriu preocupările românești pentru definirea drepturilor și libertăților, îl constituie hrisovul emis de Leon Vodă – Tomșa, domn al Țării Românești (1629 – 1632), la 15 iulie 1631, considerat ca fiind pe același plan al importanței cu “chartele” emise în alte țări, fapt ce evidențiază integrarea țărilor române în evoluția generală a societății europene. Dintre ideile cele mai relevante înscrise în acest document remarcăm principiul că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat, că vinovăția trebuie dovedită în mod public, iar execuția trebuie hotărâtă numai dacă legea îl “ajunge” pe om, numai dacă pentru o atare vină, legea prevede pedeapsa capitală.

Sfârșitul secolului al XVIII-lea a adus o serie de evenimente care au determinat modificări importante în ceea ce privește evoluția drepturilor omului. Este vorba despre rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii din 1776 și Revoluția Franceză din anul 1789; în urma primului eveniment s-a adoptat Declarația de independență a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia ce proclamă și consfințește principiul egalității între indivizi, dreptul la viață și libertate ca drepturi inalienabile și cerinta instituirii guvernelor cu consimțământul celor guvernați. în urma celui de-al doilea eveniment a fost adoptată Declarația drepturilor omului și cetățeanului; se consideră că acesta este documentul care condensează și transpune într-un text legislativ aceste curente progresiste ale gândirii și concepției despre societate.

Caracterul progresist al acestui important document rezultă din toate articolele sale, care, în esență, conțin prevederi privind egalitatea în fața legii a tuturor persoanelor, siguranța și rezistența la opresiune, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanți la elaborarea legilor ca expresie a voinței generale, garanții cu privire la reținerea, arestare și acuzare, prezumția de nevinovăție, libertatea cuvântului și a presei. Declarația din 1789 marchează un moment de referință în domeniul drepturilor omului, pul celor guvernați. în urma celui de-al doilea eveniment a fost adoptată Declarația drepturilor omului și cetățeanului; se consideră că acesta este documentul care condensează și transpune într-un text legislativ aceste curente progresiste ale gândirii și concepției despre societate.

Caracterul progresist al acestui important document rezultă din toate articolele sale, care, în esență, conțin prevederi privind egalitatea în fața legii a tuturor persoanelor, siguranța și rezistența la opresiune, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanți la elaborarea legilor ca expresie a voinței generale, garanții cu privire la reținerea, arestare și acuzare, prezumția de nevinovăție, libertatea cuvântului și a presei. Declarația din 1789 marchează un moment de referință în domeniul drepturilor omului, prin conținutul ei și mai ales prin influența pe care a avut-o în întreaga lume. Primul principiu enunțat este cel al egalității în fața legii a tuturor persoanelor, care potrivit Declarației, stă la baza tuturor celorlalte drepturi și libertăți, ca o condiție generală a existenței lor. dintre care amintesc : dreptul la proprietate, la securitate, la rezistență față de opresiune, libertatea de gândire, de expresie și de manifestare. Punerea în aplicare a acestor drepturi proclamate în S.U.A și Franța s-a realizat prin constituții scrise.

După Primul Război Mondial se creează prima organizație politică mondială, Liga Națiunilor, precum și o serie de organizații cu caracter specializat, ca: Organizația Internațională a Muncii, Organizația Internațională a Căilor Ferate ș.a.

Liga Națiunilor avea un obiect general de activitate și a funcționat între cele două războaie mondiale. Scopurile proclamate de ligii erau: promovarea colaborării internaționale prin realizarea păcii și securității prin acceptarea unor obligații de a nu recurge la război, prin dezvoltarea unor relații juste între națiuni, respectarea dreptului internațional și a obligațiilor decurgând din tratate și prin menținerea justiției. Această organizație și-a încetat activitatea odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și a fost dizolvată expres în 1946.

Organizația Națiunilor Unite a fost creată pornind de la experiența Ligii Națiunilor. Această organizație nou înființată a contribuit la dezvoltarea dreptului internațional atât prin promovarea unui număr de noi norme și instituții juridice, cât și prin mecanisme internaționale pe care a încercat să le organizeze pentru a asigura aplicarea normelor de drept așezate la baza societății internaționale. Astfel, au fost formulate și primele patru drepturi și libertăți ale omului și popoarelor: dreptul la libertatea cuvântului și la exprimare liberă, la libertatea cultului, dreptul de a fi eliberat de frică și de nevoi. S-au creat în acest mod premisele unei ordini internaționale care, având la bază principiile de justiție și libertate, au fost consacrate în iunie 1945, la San Francisco, în Carta ONU.

În scopul realizării unei ordini internaționale, întregul mecanism și toate instrumentele puse la punct de ONU s-au concentrat pe câteva probleme fundamentale, dintre care pe primul loc se situează asigurarea protecției și promovării păcii internaționale, promovarea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului

Contextul istoric privind apariția și evoluția Uniunii Europene

Apariția comunităților europene nu a avut loc deodată, în urma unei singure întâlniri politice la nivel înalt sau ca urmare a demersurilor unei singure personalități marcante a vieții sociale de la jumătatea secolului trecut. Ideea Europei unite și necesitatea unei strânse colaborări între statele din această zonă a lumii s-a conturat prin numeroase evenimente și situații care au arătat că europenii ar putea avea un destin comun mai bun decât fiecare dintre ei separat, priviți ca națiuni independente și total autonome. Reconstrucția țărilor care au suferit pagube materiale și umane în timpul celui de-al doilea război mondial (1939 – 1945) a impus reglementarea unor norme de conduită în plan internațional (norme de natură politică, monetară, socială și comercială). Aceste reglementări s-au concretizat, din punct de vedere tehnico-juridic, în negocierea și semnarea unor convenții internaționale.

Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale Uniunii Europene. Introduse chiar în tratatele sale fondatoare, acestea au fost consolidate prin adoptarea unor serii de documente, care au facilitat parcurgerea unor etape instituționale. Astfel, istoria Uniunii Europene poate fi reperată prin prisma evoluției protecției drepturilor omului, ce a influențat decisiv forma, precum și funcțiile actuale ale organizației.

Prin structura sa inițială, ca o construcție economică și prin modul de luare a deciziilor, Comunitatea și mai apoi Uniunea Europeană au reușit să își construiască o unitate și o capacitate de acțiune superioare altor organizații europene de cooperare. Procesul de integrare a acestui spațiu s-a realizat prin instituirea a patru categorii de libertăți fundamentale pentru Piața Uniunii (libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului), la care s-au adăugat eliminarea barierelor din calea acestora, armonizarea legislațiilor, precum și instituirea unui proces interguvernamental și democratic de luare a deciziilor, în cadrul căruia aplicarea acquis-ului comunitar este primordială.

Strict la nivel european, experiența nefericită a războiului, imensele pagube materiale și omenești au impulsionat opinia politică a înalților demnitari europeni pentru a găsi soluții care să preîntâmpine declanșarea unei alte conflagrații de dimensiunile celor două războaie mondiale.

Astfel, relațiile foarte strânse între statele europene au demarat prin intermediul industriilor de război (cărbune și oțel) dar în scurt timp s-a evidențiat nevoia unei mai strânse colaborări între statele fondatoare ale CECA. Tratatul instituind Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului a fost semnat la Paris în 1951 își are originea în Planul Schumann din 1950 și reprezintă Prima Comunitate ce avea la bază cooperarea franco-germană, ulterior alăturându-se și alte state.(statele membre Benelux și Italia) .

Tratatele instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CECA) și Comunitatea Economică Europeană (CEE ) au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma. Noile comunități s-au inspirat din concepțiile cu privire la instituțiile comune puse deja în practică prin tratatul CECA, pe calea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene.

În domeniul politic, o consolidare a Pactului Atlanticului de Nord (N.A.T.O) era privită cu prudență de către europenii din Occident, în comparație cu evenimentele care se derulau, la acea vreme, în Estul Europei (în special în Cehoslovacia). Cooperarea politică s-a concretizat prin înființarea Consiliului Europei, la 5 mai 1949.

Reglementarea tranzacțiilor internaționale se efectua, în mod tradițional, prin negocieri diplomatice cu privire la regulile convenționale, la tratatele bilaterale sau la tratatele multilaterale deschise spre semnare indiferent de obiectul acestora. Regulile puteau deveni obligatorii prin recurgerea la una dintre cele două tehnici juridice principale:

A. Tehnica conflictelor de legi-care desemnau o lege națională în cazul opoziției de interese având carcater internațional;

B. Adoptarea unei legi materiale uniforme-care se guverneze raporturile internaționale în materiile ce fac obiectul tratatului.

În urma semnării celor trei tratate instuind Comunitățile europene, șase state europene: Germania, Franța, statele membre Benelux și Italia au transferat câteva dintre competențele lor unei noi entități. Originalitatea constă în faptul că acordul de tip comunitar este însoțit de instituții și mecanisme proprii, care-l completează, oferindu-i posibilitatea unei funcționări reale. Fiecare dintre cele trei Comunități dispune de instrumente juridice și de structuri care îi permit să-și pună în lumină propriile competențe. Amploarea integrării comunitare implică existența permanentă a unor conflicte între interesele naționale și cele comunitare.

În aceeași zi cu semnarea tratatelor de la Roma, cele 6 state fondatoare au semnat și Convenția cu privire la instituțiile comune, stabilind că tuturor celor 3 comunități, create prin statate diferite și cu misiuni distincte, li se alătură în sfera lor de competență aceeași Adunare parlamentară și aceeași Curte de justiție. Deși avută în vedere încă de la început, unitatea deplină a instituțiilor celor trei comunități, CEE, CECA și CEEA s-a realizat abia prin Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie Unică și un Consiliu unic.

Progresul economic evident al Comunității economice europene a determinat mai multe state sa solicite aderarea la Comunitate, procesul de extindere realizându-se progresiv.

Unul dintre cele mai importante momente în evoluția și desăvârșirea procesului numit Uniuntea Europeană a fost semnarea Tratatului de la Maastricht din anul 1992, denumit Tratatul asupra Uniunii Europene. Semnarea lui a adus o serie de modificări importante pe palnul cooperării internaționale, a dat o nouă dimensiune Uniunii Europene. Tratatul nu modifică esențial acquis-ul comunitar, aspectele novatoare privesc extinderea competențelor comunitare (cultură, educație, formare profesională, sănătate publică), extinderea puterilor Parlamentului European. Fără a acorda personalitate juridică Uniunii Europene, aceasta reprezintă fundamentul unei Europe politice. Alte aspecte importante pe care Tratatul de la Maastricht le cuprinde se referă la uniunea economică și monetară, aceasta fiind rezultatul unui proces progresiv, la introducerea noțiunii de „cetățenie europeană”. Aceasta se suprapune, fără să se substituie, cetățeniei naționale și oferă cetățenilor europeni dreptul de a alege membrii Parlamentului European de la Strasbourg, dreptul de a formula petiții către aceasta instituție. Prin semnarea acestui tratat s-a urmărit realizarea unor obiective precum: apărarea valorilor comune, menținerea păcii, dezvoltarea democrației, securitatea comună.

Anul 1997 a mai trasat o linie pe calea definitivării Uniunii cu ocazia semnării Tratatului de la Amsterdam ce a intrat în vigoare în anul 1999. Tratatul a adus o serie de noutăți: introducerea capitolului social și cel referitor la forța de muncă, se conferă Parlamentului mai multe atribuții: numirea Președintelui Comisiei Europene. Anul 1999 a însemnat și lansarea pe piețele de schimb a monedei euro.

Un alt moment de referință în evoluția construcției comunitare a fost semnarea Tratatului de la Nisa (2001) ce a semnificat terminarea lucrărilor Conferinței Interguvernamentale ale cărei teme abordate au fost: componența Comisiei Europene, ponderea voturilor în Consiliu, Carta Drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană, protejarea valorilor democratice.

Reformele de la Nisa au pregătit structura insituțională a Uniunii pentru extinderea prin aderarea a noi state. Acest document a intrat în vigoare în anul 2003.

Generații de drepturi ale omului

Drepturile omului au evoluat de la reglementări cu caracter general, care exprimau deziderate și idealuri către un sistem complex care se adresează unor persoane aparținând unor grupuri cu grad ridicat de vulnerabilitate (femei, copii, minorități etnice, lingvistice, religioase, etc) sau aflate în situații cu grad ridicat de risc(refugiați, persoane traficate, victimele infracțiunilor comise cu violență ). Dinamica lor este analizată sub forma generațiilor de drepturi ale omului. În funcție de gradul de generalitate al drepturilor reglementate, de nivelul de protecție oferit, de ideologiile care le funadamentează și de documentele în care sunt reglementate, în doctrină se vorbește la ora actuală de patru generații de drepturi:

Prima generație cuprinde sfera drepturilor și libertăților negative menită să protejeze persoana împotriva ingerinței excesive a statului și a autorităților publice. Drepturile care aparțin acestei categorii se regăsesc în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

A doua generație cuprinde drepturile reglementate de Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și vizează obligațiile pozitive ale statului de a interveni ( de a face) pentru a asigura valorificarea drepturilor pozitive (la educație, sănătate, muncă)

A treia generație cuprinde o serie de drepturi noi (drepturi colective) între care dreptul la pace și securitate, dreptul la dezvoltare, dreptul la dezvoltare durabilă. Ele nu sunt prevăzute într-un tratat special, ci sunt considerate mai degrabă un răspuns la creșterea interdependențelor și globalizării, la nevoia de asigura o alianță între persoane, societate civilă-stat-corporații, în scopul unei mai bune gestionări a problemelor la nivel regional și global.

A patra generație de drepturi ale omului cuprinde un set complex de drepturi conceput să protejeze generațiile viitoare. Ele se referă la dreptul generațiilor viitoare de a moșteni patrimoniul genetic, cultural și natural al omenirii la parametrii calitativi care să le permită dezvoltarea.

O altă opinie referitoare la generațiile de drepturi are ca drept criteriu evoluția în timp a drepturilor omului, conturându-se astfel trei generații

1.Prima generație o reprezintă drepturile civile și politice, bazate pe principiul egalității și nediscriminării. Sunt drepturile pe care ființa umană este îndreptățită să le pretindă, iar statul căruia îi aparține este obligat să i le acorde și să i le garanteze. Mai sunt cunoscute și sub denumirea de „drepturi subiective”, între care în prim plan se situează dreptul la viață, la integritate fizică și morală, la libertatea de creație, de circulație, de asociere, de participare la viața politică sau la conducerea treburilor politice și dreptul la un proces echitabil.

2.A doua „generație”este reprezentată de drepturile economice, sociale și culturale, care presupun intervenția pozitivă a statului, în sensul creării condițiilor materiale și sociale în vederea realizării lor. Drepturile sociale promovează participarea deplină la viața socială: dreptul la educație, dreptul de a avea o familie, dreptul de a petrece timpul liber, dreptul la sănătate, dreptl la non-discriminare. Drepturile economice se referă la standardele de viață, ca premisă a demnității și libertății umane: dreptul la muncă, la locuință, la asigurări sociale. Drepturile culturale cuprind dreptul de a participa liber la viața culturală a comunității, dreptul la educație, drepturi referitoare la păstrarea identității culturale.

3.A treia „generație” denumite drepturi de solidaritate, intrate mai recent în atenția comunității internaționale, acoperă drepturile pentru a căror realizare sunt chemate nu numai statele luate individual, dar și întreaga comunitate internațională, în ansamblul său. Este vorba de drepturi cu caracter colectiv legate de existența și funcționarea acestei comunități, cum sunt :dreptul la pace și securitate, dreptul la dezvoltare și dreptul la un mediu sănătos, natural și social. Acestea sunt drepturi care, până în prezent, nu au intrat ca drepturi ale omului, în câmpul de aplicare a dreptului pozitiv în legătură cu protecția lor neajungându-se încă la convenirea unor instrumente internaționale generatoare de obligații juridice. În această categorie intră drepturile "colective" ale societății sau ale persoanelor. Acestea au apărut ca urmare a dezastrelor ecologice, a războaielor și sărăciei, fenomene care au atras atenția omenirii asupra dreptului la dezvoltare, la pace sau la un mediu sănătos, la asistență umanitară.

Capitolul II- Drepturile omului-preocupare continuă a Uniunii Europene

2.1. Evoluția reglementărilor comunitare privind drepturile și libertățile fundamentale

În perioada de început a construcției europene, s-a considerat că violarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor nu reprezintă un subiect de îngrijorare din partea comunității. În acest sens, dezbaterea asupra drepturilor și libertăților fundamentale, prezentă printre instituțiile și statele europene s-a concentrat asupra unei critici generale, conform căreia Comunității Europene „îi lipsește un angajament clar” față de protecția acestora.

Astfel, Organizații cu vocație în principal economică, Comunitățile Europene nu dispuneau de prerogative în domeniul protecției drepturilor omului. Curtea de Justiție a Comunităților Europene, pe cale de interpretare extensivă, a inclus în nucleul dur al dreptului comunitar această noțiune prin referire la tradițiile constituționale comune statelor membre și în special la Convenția europeană a Drepturilor Omului. S-a ajuns astfel, ca pe teren judiciar, să se accepte faptul că acțiunile instituțiilor europene și ale Statelor Membre de a implementa legea comunitară ridică probleme în relație cu drepturile fundamentale garantate de Constituțiile naționale și de tratatele internaționale ratificate de către actorii europeni. Cu toate că UE nu a deținut încă de la bun început un catalog al drepturilor fundamentale, sursele acestora erau reprezentate de principiile constituționale ale Statelor Membre și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acestea au reprezentat domenii de inspirație atât pentru Tratatele Constitutive, cât și pentru jurisprudența CEJ.

Odată cu recunoașterea existenței drepturilor și libertăților fundamentale ca valori incontestabile ale sistemului european, s-au stabilit și limitele în care acestea trebuie să se exercite, precum și mijloacele de protecție a lor. În primul caz, trebuie să existe o concordanță cu scopul urmărit și să nu se aducă prejudicii intereselor comune statelor membre, iar în cel de-al doilea, în cadrul uniunii există mai multe mijloace pentru protejarea drepturilor: regulile interne ale fiecărui stat, apartenența statelor europene la Consiliul Europei și la diferite sisteme internaționale de protecție, precum și alte mecanisme specifice, dezvoltate în cadrul sistemului comunitar.

“Povestea” evoluției doctrinei drepturilor și libertăților fundamentale este percepută ca fiind identică cu dezbaterea constituțională dintre Curtea Europeană de Justiție și curțile de justiție ale Statelor Membre, cu atât mai mult cu cât CEJ se inspiră din tradițiile constituționale ale acestora. Începând cu anii ’90, toate acordurile dintre state vor conține clauze referitoare la drepturile omului și la principiile democratice de vreme ce acestea vor deveni o “ideologie universală” care va triumfa și va eclipsa toate principiile existente. Cert este că noile provocări au determinat UE să devină tot mai preocupată de drepturile omului, odată ce integrarea europeană s-a adâncit și a trebuit să acționeze în domenii noi, precum securitatea și combaterea discriminării și rasismului. În consecință, a fost nevoie de revizuirea Tratatelor în ceea ce privește drepturile și libertățile fundamentale și de implicarea Comunității Europene în elaborarea unor măsuri concrete de prevenire a încălcării lor, precum informarea, educația sau cooperarea.

Astfel, accesul la tratatele internaționale ce vizează drepturile și libertățile fundamentale, protejarea prin intermediul jurisprudenței CEJ, precum și crearea unei comunități speciale de drepturi se numără printre metodele folosite în acest sens.

Odată cu elaborarea Convenției Europene pentru protejarea Drepturilor și Libertăților Omului (ECHR), încheiată la 4 noiembrie 1950, se va acorda o mai mare importanță subiectului, cu atât mai mult cu cât Curtea Europeană de Justiție va puncta faptul că drepturile fundamentale „fac parte din doctrina principiilor generale” ale orânduirii comunitare și trebuie considerate ca atare. Convenția va deveni un instrument esențial, al cărui impact practic va deschide drumul către conștientizarea unei necesități de încorporare a drepturilor și libertăților în structurile europene. Recunoașterea drepturilor omului se va realiza „progresiv în ordinea comunitară”, regăsindu-și însă identitatea în Convenție, document care va reuși să „concilieze diferitele punctele de vedere fără să le deformeze.”

Convenția Europeană a drepturilor omului are o însemnătate deosebită deoarece:

A fost primul tratat din lume în materia Drepturilor Omului

El a înființat prima procedura și prima curte internațională unde se pot adresa plângeri în domeniul drepturilor omului (articolul 33 procedura inter-state și articolul 34 procedura privind plângerile individuale)

Este cel mai dezvoltat și eficient dintre toate sistemele de drepturil ale omului

Jurisprudența dezvoltată este cea mai extinsă în comparație cu orice alt sistem internațional

Convenția a fost modificată și completată în anul 1952 prin 14 protocoale facultative succcesive ce au introdus o serie de drepturi : dreptul la proprietate, la educație, obligativitatea de a organiza alegeri libere ( Protocolul nr 1), dreptul de a nu fi închis pentru datorii civile, libertatea de mișcare și rezidență, libertatea de a părăsi orice țară, dreptul de a nu fi expulzat (Protocolul nr 4), abolirea pedepsei cu moartea (Protocolul nr 6), dreptul unui străin de a nu fi arestat fără un proces corect, dreptul de apel în procesele penale, dreptul la compensație în situația erorilor judiciare, autoritatea de lucru judecat, egalitatea drepturilor și responsabilităților soților (Protocolul nr 7). Protocolul nr 11, intrat în vigoare în anul 1988 a modificat structura instituțiilor abilitate cu examinarea și soluționarea plângerilor individuale. Comisia pentru drepturile omului a fost desființată, iar Curtea, cu o nouă organizare devine Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Era absolut necesar ca drepturile fundamentale ale cetățeanului, ca drepturi subiective, esențiale pentru viața, libertatea și dezvoltarea acestuia și indispensabile pentru însăși ființa umană să fie stabilite și garantate prin legi comunitare cu forță juridică. Așadar, începând cu anul 1969, organismele comunitare își vor afirma intenția de a asigura protejarea drepturilor fundamentale. Prima menționare a conceptului de „drepturi al omului” va fi introdusă în preambulul Actului Unic European (AUE), semnat în 17 februarie 1986, fără a se face însă referire la competența Curții Europene de Justiție (CEJ) în acest domeniu. Dar, o etapă esențială în integrarea drepturilor fundamentale în politica Uniunii Europene se va realiza o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene (TUE), din 1 noiembrie 1993. Se va decide astfel că, sintagma “drepturi și libertăți fundamentale este legată de tradițiile constituționale ale Statelor Membre în concordanță cu articolul 6 al Tratatului și cu tratatele internaționale specifice, la care statele europene au luat parte.”

Urmează ca Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 să specifice foarte clar și ferm faptul că fundația europeană se sprijină pe principiul protejării drepturilor și libertăților fundamentale. Mai mult, articolele 2 și 6 ale paragrafului 1 din Tratatul de la Amsterdam vor consacra protecția drepturilor fundamentale în cadrul sistemului legal al comunității europene, realizându-se astfel un pas decisiv în acest domeniu.

Așadar, evoluția doctrinei drepturilor și libertăților fundamentale își are startul în anul 1969, când acestea încep să fie recunoscute ca parte din ansamblul principiilor generale ale ordinii comunitare, pentru ca în 1977 să se realizeze o serie de declarații din partea instituțiilor europene cu privire la acest subiect. În 1988 se stabilește faptul că și Statele Membre sunt condiționate de respectarea drepturilor și libertăților fundamentale în aplicarea legii comunitare, pentru ca un an mai târziu, Curtea Europeană de Justiție să declare semnificația specială a Convenției. Odată apărută nevoia de a asigura protecția drepturilor fundamentale „echivalente celor garantate de constituțiile naționale ale Statelor Membre resortisanților acestora”, în dreptul european s-a inițiat un proces de elaborare a unui sistem care să răspundă eficient acestei cerințe, sistem care nu a avut ca scop și crearea unui catalog de drepturi.

Această necesitate se va naște cu atât mai mult cu cât dreptul comunitar este un instrument de interes comun pentru cetățenii europeni și statele uniunii, reprezentând o entitate superioară, imposibil de ignorat. Cu toate acestea, drepturile fundamentale nu au fost menționate în primele Tratate Constitutive ale UE, probabil pentru că nu se considerau a fi relevante pentru o organizație ale cărei scopuri imediate erau exclusiv economice.

Astfel, la 7 decembrie 2000, la Nisa a fost semnat textul Cartei drepturilor fundamentale Uniunii Europene, semnarea acestui document reprezentând unul dintre cele mai importante momente pe drumul integrării europene, reafirmând convingerea semnatarilor că respectul drepturilor omului, al valorilor fundamentale, constituie regula esențială pe care se întemeiază colaborarea statelor europene. Semnificația deosebită a acestui document, dar și conținutul prevederilor sale, au determinat, încă din acel moment, pe unii specialiști să vadă în adoptarea sa un pas în vederea elaborării Constituției Uniunii Europene..

Elaborarea Cartei va da startul unui proiect amplu, început de către CEJ, prin dezvoltarea doctrinei drepturilor fundamentale. În procesul de unire și consolidare a tuturor acestor drepturi aplicabile la nivelul uniunii, s-a avut in vedere îmbunătățirea nivelului de cunoaștere a lor. Preambulul Cartei face cunoscut faptul că uniunea este întemeiată pe valorile demnității, ale libertății, egalității și solidarității, sprijinindu-se pe „principiul democrației și principiul statului de drept”, dar și că „Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.”

Carta conține atât drepturi, cât și principii, nefăcând distincție între ele.

Ea nu reprezintă nici pe departe un produs izolat al legii comunitare, ba din contră ea constituie rezultatul unui dialog asupra dezvoltării “ordinii publice europene” în interiorul întregii uniuni. De asemenea, este considerată ca fiind indivizibilă, pentru că include nu numai drepturi politice și civile, dar și economice și sociale într-un singur document. Ceea ce contează însă, este mai mult existența garanției că drepturile și libertățile cetățenilor se vor materializa, fiind simțite în viața de zi cu zi, și mai puțin faptul că aceste principii sunt subliniate și menționate în din ce în ce mai multe documente. În acest sens, este nevoie de un proces de sedimentare, care să înceapă de la suprafață până la structurile cele mai adânci ale legii.

În altă ordine de idei, sistemul european se inspiră din drepturile care se regăsesc în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, pentru ca după cel de-al doilea Război Mondial așa-numitul „federalism juridic european” să devină un proiect de înglobare a drepturilor omului, dar mai ales de acomodare a democrațiilor europene cu principiul preeminenței dreptului. Înainte ca UE să se implice în recunoașterea drepturilor și a libertăților fundamentale, protecția acestora în Europa a fost pentru multă vreme o preocupare a Consiliului Europei.

Drepturile proclamate de Cartă pot fi grupate în trei mari categorii: drepturile civile, mai precis drepturile omului și drepturile de procedură, precum cele garantate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO); drepturile politice, care sunt specifice cetățeniei europene prevăzute de Tratatele comunitare; și drepturile economice și sociale, enunțate de Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale Muncitorilor (1989). Prin proclamarea Cartei, s-a confirmat faptul că protecția drepturilor cetățenilor va fi mult mai vizibilă și mai transparentă, iar CEJ va putea face referire la aceasta, de fiecare dată când va examina compatibilitatea dintre un anume act și drepturile fundamentale.

La acel moment, prin analiza prevederilor Cartei puteau fi identificate elemente de noutate, ce reliefau totodată și importanța sa juridică. Astfel, încă din preambul, se face referire la păstrarea și dezvoltarea valorilor comune și diversității culturilor, precum și a tradițiilor popoarelor Europei. De asemenea, este de remarcat faptul că în preambul se găsesc idei referitoare atât la respectul competențelor și sarcinilor Comunității, dar și la principiul subsidiarității, la drepturile care rezultă din tradițiile constituționale, la obligațiile internaționale comune ale statelor membre, la tratatele comunitare, la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, la Cartele sociale adoptate de Uniunea Europeană și Consiliul Europei, precum și la jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Încă de la început Carta a fost chemată să răspundă unor probleme, precum asigurarea unui rol mai activ al Uniunii Europene în lume ca apărătoare a drepturilor omului, fapt ce angaja UE ca un tot, în condițiile în care sistemul hibrid anterior s-a dovedit nefuncțional în a asigura un rol practic și simbolic la nivelul global al Uniunii Europene, în special în ceea ce privește pregătirea condițiilor impuse de adaptarea politicilor în domeniul drepturilor omului.

Pentru prima dată în istoria Europei, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene însumează în cadrul unui singur document întreaga arie a drepturilor civile, politice, economice și sociale. În conținutul Cartei, care respectă competențele și îndatoririle Uniunii, dar și principiul subsidiarității, au fost recunoscute, reafirmate și dezvoltate norme juridice fundamentale privind drepturile omului, drepturi care rezultă în special din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din cartele sociale adoptate de Uniune, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului

Totodată, Carta reprezintă o inovație și prin conținut, fiind mult mai vast decât cel al Convenției europene a drepturilor omului și libertățile fundamentale. În vreme ce Convenția se limitează la drepturile civile și politice, Carta drepturilor fundamentale acoperă și celelalte domenii, precum dreptul la o bună administrare, drepturile sociale ale lucrătorilor, protecția bunurilor personale sau bioetica. După cum s-a susținut și în literatura de specialitate, impactul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie analizat prin prisma obiectivelor avute în vedere în momentul elaborării sale, a inovațiilor aduse în materia protecției drepturilor pe care le consacră și a statului ce i-a fost acordat, ce ar putea determina o nouă intervenție a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru asigurarea forței sale juridice, dar mai ales prin individualizarea poziției ce i-a fost atribuită ca urmare a includerii sale în conținutul proiectului Constituției Europene și prin recunoașterea sa ca având forță juridică obligatorie prin Tratatul de la Lisabona.

Potrivit acestuia, Uniunea Europeană se substituie Comunității Europene și dobândind personalitate juridică, devine fundamentată pe dispozițiile a două tratate: Tratatul asupra Uniunii Europene și Tratatul asupra funcționării Uniunii. Întregul ansamblu al dispozițiilor comunitare se subordoneaza unei singure organizații interguvernamentale, Uniunea Europeană, dispărând cei trei piloni, dar menținându-se specificitatea cooperării în domeniul politicii de apărare, externe și de securitate comune. De asemenea, Carta drepturilor fundamentale dobândește forță juridică obligatorie, devenind în acest mod accesibilă tuturor cetățenilor europeni. Deși aceasta figurează în cuprinsul tratatului doar sub forma unui articol ce face trimitere la textul său și la dispozițiile sale, Carta poate să contribuie în mod direct la consolidarea politicii Uniunii în materia protecției drepturilor fundamentale.

Pe lângă recunoașterea dreptului de inițiativă a cetățenilor, tratatul conferă competențe sporite deopotrivă parlamentelor naționale și celui european, extinde domeniile în care actele urmează a fi adoptate prin procedura codeciziei și întărește controlul politic exercitat de către Parlamentul European.

Potrivit art. 6 al Tratatului de la Lisabona, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din decembrie 2000, astfel cum a fost aceasta adaptată la 12 decembrie 2007, având aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Cu toate acestea, „dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate”.

În plus, Tratatul reafirmă principiul protecției drepturilor omului ca principiu fundamental al Uniunii: „Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”.

Intrarea în vigoare a acestor prevederi înseamnă posibilitatea invocării în fața Curții de Justiție, a Tribunalului de primă instanță, precum și în fața instanțelor naționale ale statelor membre, permițând exercitarea unui control consolidat, pe dublu nivel, al respectului drepturilor fundamentale.

Prevederea cuprinsă în parag. 2 al art. 6 al Tratatului, conform căreia „Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare” are ca efect asigurarea unui nivel dublu de protecție a individului. Astfel, dacă cetățenii UE nu vor obține câștig de cauză în privința încălcării drepturilor lor fundamentale în fața Curții de Justiție, se vor putea adresa Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea Convenției Europene. Această aderare se va realiza potrivit Protocolului anexat la Tratatului de la Lisabona, care prevede că Acordul privind aderarea Uniunii la Convenția europeană cuprins în art. 6 alin. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, trebuie să reflecte necesitatea de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului său în special în ceea ce privește modalitățile speciale ale participării eventuale a Uniunii la autoritățile de control ale Convenției europene și totodată mecanismele necesare pentru a garanta că acțiunile formulate de statele nemembre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și, după caz, împotriva Uniunii.

Prevederile Cartei au la bază prevederile Convenției europene a drepturilor omului, dar aceasta este mai extinsă, incluzând drepturile din generația a II-a (sociale, economice și culturale) și cele din generația a III-a (de solidaritate).

Prin drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene trebuie înțeles „acel drept subiectiv, care este esențial pentru cetățenii Uniunii și care este înscris în Constituția pentru Europa”, ceea ce înseamnă că nu toate drepturile subiective de care beneficiază cetățenii europeni sunt drepturi fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene, ci doar cele care îndeplinesc condițiile cuprinse în definiția dreptului fundamental al cetățeanului Uniunii Europene. Prin urmare, există o diferență între sfera drepturilor subiective a cetățenilor europeni și cea a drepturilor fundamentale ale acestora, prima fiind astfel mult mai mare.

Carta drepturilor fundamentale însumează în cadrul unui singur document, pentru prima dată în istoria Europei, întreaga arie a drepturilor și anume drepturi civile, politice, economice și sociale, toate acestea fiind sistematizate în cele șase capitole: „Demnitate”, „Libertăți”, “Egalitate”, „Solidaritate”, „Cetățenie” și „Justiție”.

De asemenea, Carta drepturilor fundamentale cuprinde și numeroase dezvoltări în ceea ce privește formulările, în raport cu documentele fundamentale ce au stat la baza elaborării ei, de exemplu în privința prevederii consemnate în art. 2 pct. 2 conform căreia „nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea și nici executat”.

Se poate remarca, totodată, întregul șir de prevederi înscrise în Capitolul IV, intitulat „Solidaritatea”, care creează importante garanții ale dreptului la muncă. Astfel, Carta aduce dezvoltări prevederilor pe care le înscriu Carta Socială Europeană din 1961, adoptată la Torino și Carta Socială Europeană revizuită din 1996, adoptată la Strasbourg, ce permit statelor să se angajeze numai cu privire la unele dintre prevederile acestor documente și nu cu documentele ca atare, în integralitatea lor18. De altfel, Consiliul a aprobat la Nisa și Agenda Socială Europeană, în concordanță cu concluziile Consiliului European de la Lisabona.

Carta stabilește clar faptul că scopul său este acela de a proteja doar drepturile fundamentale ale indivizilor în ceea ce privește acțiunile desfășurate de instituțiile europene și de statele membre în aplicarea dreptului Uniunii Europene.

Carta pornește de la ideea că UE plasează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și un spațiu de libertate, securitate și justiție. Uniunea contribuie astfel la apărarea și dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversității culturale și a tradițiilor popoarelor Europei, precum și a identității naționale a statelor membre și a organizării puterilor publice la nivel național, regional și local.

Carta reafirmă respectarea competențelor și îndatoririlor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, precizând, totodată, că drepturile pe care ea le conține rezultă din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune asumate de statele membre, din Convenția europeană a drepturilor omului, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului. Exercitarea acestor drepturi presupune responsabilități și îndatoriri față de ceilalți, de comunitate și de generațiile viitoare.

Carta europeană a drepturilor fundamentale are o importanță majoră în evoluția Uniunii Europene, întrucât, pentru prima dată de la crearea Comunității Economice Europene, Carta expune, într-un singur text, ansamblul drepturilor sociale, economice și politice de care vor beneficia toți cetățeni europeni. Valoarea acestui document este totodată reliefată și prin faptul că este singurul text de acest tip din la nivel internațional.

Un alt moment important legat de evoluția reglementărilor comunitare în materia drepturilor omului îl reprezintă integrarea Cartei drepturilor fundamentale în Tratatul asupra unei Constituții pentru Europa.. Elaborarea proiectului de Constituție pentru Europa și integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale marchează o nouă etapă a realizării unei Uniuni mai strânse. „Originile istorice ale Uniunii în piața comună a Comunității a Cărbunelui și Oțelului și în Comunitatea Economică Europeană au jucat un rol esențial în modelarea legislației și politicilor europene, rămânând nucleul său constituțional, chiar și după schimbările fundamentale introduse și consolidate de Tratatele de la Maastricht și Amsterdam. Această influență a originilor istorice a fost evidentă în modul în care obiectivele pieței au modelat și continuă să modeleze fundamentele normative ale Comunităților și Uniunii Europene”

Etapa deschisă de Proiectul pentru Constituție confruntă Uniunea cu provocări noi adresate în primul rând de guvernarea ierarhică, transnațională a unui spațiu multicultural caracterizat prin diversitatea identităților. Pe acest fond trebuie perceput rolul major al Cartei drepturilor fundamentale, în realizarea „unității în diversitate” într-o Europă unită. Ca document fundamental al Uniunii Europene în materia drepturilor omului, Carta reglementează toate drepturile persoanei: civile, politice, economice, sociale și culturale garantate cetățenilor. Spre deosebire de alte documente în materia drepturilor omului, Carta se structurează în jurul valorilor fundamentale ocrotite: demnitatea, libertățile, egalitatea, solidaritatea, cetățenia, justiția.

Inițiatorii Cartei au avut în vedere elaborarea unui document adaptat cerințelor secolului XXI, adaptat schimbărilor din societate, progresului social și științific, dezvoltării tehnologice actuale. Din această perspectivă, Carta modernizează și inovează integrând un număr de drepturi noi. Una dintre inovațiile majore ale Cartei rezidă în transformarea demnității umane în drept fundamental. Mențiunea expresă a dreptului persoanei la integritate reprezintă, de asemenea, o inovație față de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acord cu dezvoltările recente în domeniul geneticii Carta identifică o serie de aspecte menite să acorde o protecție reală a dreptului la integritate a patrimoniului genetic uman.

În ceea ce privește convergența celor două sisteme de protecție a drepturilor omului, Tratatul asupra unei Constituții pentru Europa prevede că : „Uniunea va adera la Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale”, aceste drepturi constituind principii generale ale dreptului Uniunii Europene.

De asemenea textul consituțional menționează că referitor la Carta Drepturilor Fundamentale, drepturile comune cu Convenția Europeană vor fi interpretate potrivit jurisprudenței de la Strasburg.

2.2 Scurtă prezentare a instituțiilor Uniunii Europene cu atribuții în materia drepturilor omului

Uniunea Europeană dispune de un sistem instituțional unic în lume având un rol esențial în cadrul construcției comunitare, fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic și sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie.

Astfel, Consiliul european este o structură suprainstituțională, înființată în vederea asigurării unei mai bune cooperări politice, la nivel înalt, între statele membre ale Comunităților europene.

Consiliul european nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvențională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale șefilor de stat și de guvern. Existența sa a fost reglementată, ulterior, prin Actul unic european (art. 2) și, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit.D).

În evoluția sa, Consiliul european cunoaște următoarele etape:

Între anii 1961 – 1974, au fost organizate, de către șefii de state și de guverne ai țărilor membre ale Comunităților europene, o serie de întâlniri periodice, în cadrul diferitelor conferințe la nivel înalt. Aceste întâlniri accentuează caracterul interguvemamental al Comunităților europene, putând să satisfacă, astfel, interesele politice ale unor personalități de prim plan ale vremii. În realitate, însă, încă din primii ani ai funcționării Comunității economice europene, s-a simțit nevoia unor întâlniri, la cel mai înalt nivel, în care discuțiile se purtau, în special, cu privire la cooperarea politică și, mai puțin, în legătură cu problemele comunitare.

În anul 1974, odată cu summit-ul de la Paris, din decembrie, sistemul întâlnirilor în cadrul conferințelor a luat sfârșit. Șefii de stat și de guvern au adoptat un comunicat final cu privire la viitoarele întâlniri ale acestora. Sistemul propus la această reuniune oferea o serie de avantaje în raport cu cel anterior, dintre care rețin atenția următoarele:

A.Reuniunile periodice ale șefilor de state și de guverne vor avea loc de cel puțin trei ori pe an și, chiar, de mai multe ori dacă este necesar;

B. Se instituie denumirea de "Consiliul european";

C. Președintele Comisiei, cât și membrii acestei instituții au posibilitatea să participe la întruniri;

D. Este stabilit rolul instituției; astfel, ea poate să se reunească în Consiliul Comunității pentru domeniile comunitare, dar sunt avute în vedere și discuțiile cu privire la cooperarea politică, ceea ce corespunde perfect practicii anterioare.

Pe baza acestui sistem, Consiliile europene reunite în perioada 1975 – 1987 au putut oferi orientările esențiale pentru evoluția și funcționarea Comunităților europene. Cu titlu de exemplu, se pot cita deciziile de principiu, care vizează:

compromisul cu privire la contribuția britanică la bugetul Comunităților;

alegerea deputaților europeni prin sufragiu universal direct;

crearea Sistemului monetar european; relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul unic european;

aderarea Greciei, a Spaniei și a Portugaliei la Comunități;

cooperarea politică externă împotriva apartheidul, de exemplu.

Actul unic european a încercat o revizuire a Tratatelor comunitare: în primul rând, s-a avut în vedere dreptul comunitar, și, în al doilea rând, competențele comunitare. De altfel, primul titlu al Actului nu cuprinde nici o modificare a Tratatelor de bază, ci are în vedere, în special, cooperarea politică.

În acest cadru, dispozițiile Actului nu aduc atingere Tratatelor institutive, decât în ceea ce privește Consiliul european. Astfel, se prevede că, de acum înainte, Consiliul european: va beneficia de un suport juridic convențional; va fi compus din șefii de stat și/sau de guvern ai statelor membre ale Comunităților europene, asistați de miniștrii afacerilor externe, precum și de președintele Comisiei; se va reuni, de acum înainte, de două ori pe an. Actul unic european nu conține nici o prevedere cu privire la rolul Consiliului european și la atribuțiile sale, ceea ce reprezintă o lacună majoră. Consiliul european nu devine o instituție comunitară, cu toate că la reuniunile acestuia participă și președintele Comisiei europene.

După așa numita oficializare a sa prin A.U.E., Consiliul european a adoptat o scrie de orientări marcante pentru evoluție comunitară, precum: reforma finanțării Comunităților europene, care intra în vigoare în anul 1988; moderarea dezbaterile cu privire la ceea ce va deveni, în anul 1992, Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht.

Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în articolul 5 (fostul art. D), Consiliul european:

"Consiliul european dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale și oferă orientările politice generale.

Consiliul european reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca și președintele Comisiei europene. Aceștia sunt asistați de miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de către un membru al Comisiei. Consiliul european se reunește de cel puțin două ori pe an, sub președinția șefului de stat sau de guvern al statului membru care exercită președinția Consiliului.

Consiliul european prezintă Parlamentului european un raport la sfârșitul fiecărei reuniuni a sa, precum și un raport scris anual care vizează progresele realizate de Uniune". Acest text evidențiază:

A. Rolul instituției: aceasta dă Uniunii "impulsurile necesare" și "definește orientările politice generale" ale Uniunii. Atribuții mai concrete sunt menționate prin alte dispoziții ale Tratatului, în special cele cu privire la Uniunea economică și monetară sau cele cu privire la cooperarea în materie de politică externă;

B. Instituirea unor relații mai strânse cu Parlamentul european: după fiecare reuniune Parlamentului european îi este trimis un raport; de asemenea, Parlamentul primește și un raport anual care vizează progresele realizate de Uniune;

C. Președinția instituției: este asigurată de șeful de stat sau/și de guvern al statului care deține președinția Consiliului, prin rotație, timp de șase luni.

Consiliul european devine o instituție a Uniunii Europene care simbolizează însăși unitatea instituțională.

Instituind Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Consiliul Europei a creat un sistem internațional de protecție a drepturilor omului, unic în felul său. Principala caracteristică a acestui sistem constă în obligarea statelor contractante de a proteja, de o manieră efectivă, drepturile omului conținute în Convenție și de a accepta un control internațional al respectării acestor drepturi. Această responsabilitate și-au asumat-o Comisia și Curtea europeană a Drepturilor Omului.

De la intrarea în vigoare a Convenției, în anul 1953, numărul statelor membre aproape s-a triplat, ceea ce a determinat o adaptare a mecanismului de control, în sensul de a menține pe viitor o protecție internațională efectivă a drepturilor omului.

Obiectivul acestei reforme este de a crește eficacitatea mijloacelor de protecție, de a reduce durata procedurilor și de a menține un nivel ridicat de protecție a drepturilor omului. În acest scop, s-a decis să se stabilească, ca o parte integrantă a Convenției, o Curte europeană a Drepturilor Omului, care să înlocuiască instituțiile de control existente.

În prezent, Curtea examinează litigiile care i-au fost înaintate, dar competența sa nu este obligatorie decât pentru statele-părți care i-o recunosc printr-o declarație specială.

Competența Curții, deosebit de complexă, ridică probleme juridice având același caracter. Convenția da dreptul oricărui stat contractant de a cere ca alte state părți la Convenție să-și respecte obligațiile asumate. Statul care sesizează Curtea nu este obligat să probeze că sesizarea sa este motivată de vreun interes special sau de o relație cu victima violării. Singura condiție impusă sesizărilor statelor membre, care decurge, de fapt, din principiile de drept internațional general recunoscute, este ca sesizarea să intervină după epuizarea căilor de recurs intern.(art 35)

Hotărârile Curții definesc standardele europene în materia libertății de exprimare, în special a libertății presei și formulează raporturile dintre guvernanți/politicieni și presă, dintre autoritățile publice și libera exprimare a individului.

Consiliul Europei este o organizație internațională cu caracter interstatal, care a fost creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizații au fost: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia. În prezent, ca urmare a primirii succesive de noi membri în decursul anilor, Consiliul Europei are 40 de membri.

Scopul Consiliului Europei, așa cum este definit de Statut, este „de a realiza o mai mare unitate între membrii săi în scopul salvgardării și realizării idealurilor și principiilor, care sunt moștenirea lor comună și a facilitării progresului lor economic și social”. Potrivit Statutului, acest scop urmează a fi realizat prin discutarea chestiunilor de interes comun și prin încheierea de acorduri și adoptarea unor acțiuni comune în domeniile economic, social, cultural, științific, juridic și administrativ, precum și prin salvgardarea și respectarea pe mai departe a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Statutul Consiliului Europei prevede o serie de condiții pe care trebuie să le îndeplinească statele care doresc să devină membre ale acestei organizații. Astfel, potrivit articolului 3 alineat 1, „Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept și principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului”.

Pe de altă parte, după cum se precizează în alineatul 2 al aceluiași articol „Fiecare membru se angajează să colaboreze în mod sincer și efectiv în realizarea scopului Consiliului conform definiției acestuia din Capitolul I”.

Calitatea de membru al Consiliului Europei o poate dobândi orice stat care este considerat ca fiind în măsură a se conforma prevederilor articolului 3 și care are voința de a le realiza în practică. Procedura de admitere implică invitarea statului în cauză de către Comitetul de Miniștri pentru a deveni membru al Consiliului Europei. Calitatea de membru se dobândește oficial în momentul depunerii instrumentelor de aderare de către țara în cauză la Secretarul General al organizației.

În ceea ce privește organele Consiliului Europei acestea sunt: Comitetul de Miniștri și Adunarea Parlamentară.

Comitetul de Miniștri examinează, la recomandarea Adunării Parlamentare sau din proprie inițiativă, măsurile adecvate pentru a promova scopul Consiliului Europei, inclusiv pentru încheierea de convenții și acorduri și adoptarea de către guverne a unei politici comune în anumite probleme.

Concluziile Comitetului de Miniștri pot îmbrăca forma unor recomandări adresate guvernelor. Comitetul poate invita guvernele țărilor membre să informeze asupra măsurilor luate cu privire la o atare recomandare. Comitetul de Miniștri este competent a admite decizii cu caracter obligatoriu cu privire la toate chestiunile legate de organizarea și aranjamentele interne ale Consiliului Europei, adoptând în acest scop reglementări financiare și administrative pe care le va considera necesare. El poate să înființeze comitete sau comisii cu caracter consultativ sau tehnic în scopurile pe care le consideră necesare.

Adunarea Parlamentară este organul deliberant al Consiliului Europei. Ea dezbate acele chestiuni care sunt de competența sa, conform Statutului și prezintă concluziile sale Comitetului de Miniștri, sub formă de recomandări. Ea poate să dezbată și să formuleze recomandări cu privire la orice probleme care se încadrează în limitele scopului și atribuțiilor Consiliului Europei. Ea își stabilește ordinea de zi ținând seama de activitatea alto organizații europene. Ea poate înființa comitete sau comisii însărcinate să examineze și să raporteze cu privire la anumite chestiuni. Ea își adoptă propriile sale reguli de procedură își alege dintre membrii săi un președinte, care rămâne în funcție până la următoarea sesiune ordinară

Adunarea Parlamentară este compusă din reprezentanți ai fiecărui stat membru aleși de către Parlamentul național, dintre membrii săi sau desemnați dintre membrii Parlamentului, conform unei proceduri decise de acesta, sub rezerva dreptului fiecărui guvern membru de a face orice desemnări adiționale necesare atunci când Parlamentul nu este în sesiune și n-a stabilit procedura de urmat. Fiecare reprezentant trebuie să aibă naționalitatea statului membru pe care îl reprezintă. El nu poate să fie însă, în același timp, și membru al Comitetului Miniștrilor. Mandatul reprezentanților astfel desemnați va începe la deschiderea sesiunii ordinare ce urmează numirii lor și va expira la deschiderea următoarei sesiuni ordinare, sau a unei ordinare următoare, cu excepția cazului în care au avut loc alegeri parlamentare, situație în care statele membre au dreptul de a face noi nominalizări.

În cadrul Consiliului Europei funcționează un Secretariat, compus din Secretarul General și un secretar general adjunct -desemnat de Adunarea Parlamentară la recomandarea Comitetului de Miniștri- și ceilalți membrii ai Secretariatului, desemnați de Secretarul General, conform Regulamentului administrativ. Secretarul General răspunde de activitatea Secretariatului în fața Comitetului de Miniștri.

În rândul documentelor care tratează problematica drepturilor omului un loc aparte îl ocupă Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în data de 1 august 1975, prin semnificația care i se atribuie ca punct de cotitură în evoluția gândirii europene în acest domeniu. Actul final enunță în partea I cele zece principii fundamentale care guvernează relațiile dintre statele participante , printre care principiul VII se referă la „ respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, inclusiv libertatea de gândire, conștiință, religie și credință”. Procesul Helsinki a fost continuat de reuniunile general-europene de la Belgrad (1977-1978), Madrid (1983) și Viena (1989), care au reafirmat, în documentele adoptate, prevederile Actului final al Conferinței de la Helsinki referitoare la drepturilor omului ca și alte principii guvernând relațiile dintre statele participante.

În acest context este de subliniat Documentul final al Reuniunii de la Viena, care, în partea intitulată „ Dimensiunea umană a C.S.C.E”, prevede crearea unui mecanism de schimb de informații și discuții între statele participante, atunci când se consideră că într-un stat se produc situații care reprezintă încălcări ale angajamentelor asumate în domeniul drepturilor omului.

2.3 Cadrul juridic de Protecție a Drepturilor Omului În România

Prin apartenența la diferitele organizații internaționale care au în obiectul lor de activitate și consacrarea și garantarea drepturilor omului, România participă la diferite sisteme instituționale și procedurale de garantare a drepturilor omului.

Sistemele instituționale și procedurale de protecție a drepturilor omului, la care România participă, pot fi clasificate după mai multe criterii.

Din punct de vedere al extinderii lor geografice, aceste sisteme la care participă România se împart în:

sisteme instituționale și procedurale internaționale la nivel universal: sistemul în cadrul Organizației Națiunilor Unite; sistemele în cadrul instituțiilor specializate ale Națiunilor Unite (Organizația Internațională a Muncii; Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură);

sisteme instituționale și procedurale internaționale la nivel regional european
(Consiliul Europei; Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa).

În funcție de specializarea în materia drepturilor omului, sistemele instituționale și procedurale de protecție a drepturilor omului din care face parte România sunt:

sisteme specializate în materia garantării drepturilor omului;

sisteme care, în cadrul competențelor lor, au și atribuții în materia garantării
drepturilor omului.

Având în vedere criteriul izvorului juridic care stă la baza lor, sistemele procedurale internaționale de protecție a drepturilor omului la care participă România se clasifică în:

sisteme procedurale convenționale (având la bază un tratat internațional);

sisteme procedurale interne (având la bază un act juridic intern al unui organ
al unei organizații internaționale);

sisteme juridice având la bază un act politic și juridic de soft law.

Sub aspectul naturii procedurilor utilizate, sistemele internaționale la care participă România se clasifică în:

proceduri internaționale nejudiciare (în sens larg);

proceduri internaționale judiciare.

În cadrul Consiliului Europei, România participă la procedurile de control asupra respectării drepturilor omului, cu caracter nejudiciar, prevăzute de: Convenția europeană a drepturilor omului; Carta socială europeană revizuită; Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante; Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale.

Constituția României revizuită cuprinde o reglementare complexă în ceea ce privește raportul dintre dreptul intern românesc și dreptul internațional.

În ceea ce privește tratatele internaționale din domeniul dreptului drepturilor omului, Constituția prevede în art.20 că “Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte”. Dispozițiile Constituției dedică numeroase articole drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Acestea trebuie să fie interpretate și aplicate numai în concordanță cu documentele internaționale de bază din acest domeniu.

În art.20 se prevede că “Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”.

Aceste texte constituționale consacră primatul reglementărilor de drept internațional la care România este parte, din domeniul dreptului drepturilor omului față de legile interne. România

este din 1994 stat parte la „Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale” și se supune jurisdicției Curții europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. De asemenea, în cadrul Uniunii Europene, România a semnat în decembrie 2007 Tratatul de la Lisabona care conține „Carta Drepturilor Fundamentale”.

Orice persoană poate, în fața oricărui organ de stat, și în primul rând în justiție, să-și întemeieze un drept sau o pretenție pe un tratat internațional privind dreptul drepturilor omului, la care România este parte, indiferent care sunt prevederile legii române.

În ceea ce privește raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional, Constituția prevede în art.11 că: “Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” și că “Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”.

Printre mijloacele de apãrare, garantare și asigurare a respectãrii drepturilor omului,

enumerãm controlul constituționalității, prin intermediul Curții Constituționale (Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, modificată prin Legea nr. 429/2003, de revizuire a constituției), prin intermediul instituției conteciosului administrativ, reglementată de Legea nr.554/2004 a conteciosului administrativ, prin intermediul autorității judecãtorești și nu în ultimul rând prin intermediul instituției Avocatul Poporului, reglementatã prin Legea nr. 35/1997, republicată.

În vederea asigurării unei participări depline a fiecărei persoane la viața economică și sociala, Comisia Europeana a propus demararea anului 2007 ca fiind Anul European al Egalității de

șanse pentru Toți. În acest sens, pe data de 17 mai 2006, Parlamentul European și Consiliul

Uniunii Europene au adoptat Decizia nr.771/2006/CE prin care anul 2007 este declarat Anul

European al Egalității șanselor pentru toți. Decizia stabilește patru obiective care vor fi urmărite prin acțiunile și programele care se vor desfășura în acest cadru:

drepturi (creșterea gradului de conștientizare asupra dreptului la egalitate și nediscriminare

precum și asupra problemei discriminării multiple);

reprezentativitate (stimularea dezbaterilor asupra mijloacelor de creștere a participării în

societate a grupurilor care sunt victime ale discriminării și a participării echilibrate a femeilor și bărbaților;

recunoaștere (facilitarea și celebrarea diversității și egalității);

respect (promovarea unei societăți bazate mai mult pe coeziune.

Ca urmare a acestei decizii elaborate de Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, a fost adoptată în legislația națională legea 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, având ca scop eliminarea tuturor formelor de discriminare bazate pe criteriu de sex.

Putem observa eforturile statului nostru de a implementa normele internaționale referitoare la drepturile omului în legislația națională.

Capitolul III: Analiza drepturilor omului prezente în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Convenția europeană a Drepturilor Omului consacră nucleul general de drepturi civile și politice. Constituția României are o sferă mai largă de protecție și include și drepturi sociale, economice și culturale. O sferă și mai largă de protecție o conferă Carta drepturilor fundamentale recent semnată în cadrul Uniunii Europene.

Pentru a face o analiză a drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de Carta consider ca este necesară trecerea în revistă a categoriilor de drepturi cuprinse de cele două documente internaționale.

Există mai multe opinii referitoare la numărul, criteriile după care se poate face o clasificare a acestora, dar m-am oprit la cea propusă de Jack Donnelly:

Drepturi personale și la subzistență (care asigură o protecție minimă vieții și demnității persoanei

Drepturi juridice (protejează individul în relația cu statul)

Drepturi civile, culturale și sociale (asigură integrarea activă a individului în societate)

Drepturi economice (asigură un control asupra naturii și condițiilor în care se desfășoara munca)

Drepturi politice (asigură persoanei posibilitatea de a influența normele și structurile societății)

Din analiza cele două documente internaționale se poate observa că se desprinde o altă împărțire a drepturilor: drepturi fundamentale și drepturi relative.

Spre deosebire de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta stabilește încă din primul articol importanța demintății umane.”Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată”.

În viziunea Cartei, demnitatea umană reprezintă baza reală a drepturilor fundamentale. Toate drepturile prevăzute de Cartă trebuie folosite în concordanță cu demnitatea persoanei umane. Dreptul la deminitatea umană recunoaște în mod intrinsec valoarea egală a ființelor umane independent de statutul social sau productivitatea economică. Principiul respectării demnității umane a fost la baza elaborării tuturor instrumentelor naționale și internaționale cu privire la drepturile omului. Insăși Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede, încă din preambulul ei că „ recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume”.

Dreptul la viață este reglementat de ambele documente. Articolul 2 al Convenției europene garantează dreptul la viață al oricărei persoane și definește circumstanțele în care agenții statului pot recurge în mod legitim la forța letală. Acest articol se plasează printre articolele primordiale ale Convenției și nu admite nicio derogare.

El consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice care fac parte din Consiliul Europei. Jurisprudența constantă a Curții europene a Drepturilor Omului a afirmat că, fără protejarea acestui drept, exercitarea oricăror alte drepturi sau libertăți garantate de Convenția europeană ar fi iluzorie.

Trebuie să avem în vedere faptul că redactarea Convenției s-a făcut într-o perioadă în care mare parte din statele fondatoare reglementau pedeapsa capitală.În prezent, articolul 2 trebuie analizat din perspectiva Protocolului adițional nr 6 la Convenția Europeană prin care pedeapsa cu moartea a fost abolită. Acest protocol este actualmente în vigoare fiind ratificat de toate statele membre ale Consiliului Europei. Carta Drepturilor Fundamentale consfințește dreptul la viață tot în articolul 2: "orice persoană are dreptul la viață. Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat”.

Articolul 2 al Convenției europene protejează dreptul la viață al persoanei fizice din momentul nașterii și până în momentul decesului. Prin urmare, această dispoziție nu este aplicabilă foetusului și nici nu poate fi interpretată ca recunoscând un drept la eutanasie. De asemenea, Curtea europeană a evitat să afirme existența unui drept al copilului de a se naște și să analizeze chestiunile legate de legitimitatea întreruperilor voluntare de sarcină pe tărâmul acestui articol.

Articolul 2 mai prevede că utilizarea forței letale de către agenții statului este autorizată pentru:

i) apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale,

ii) efectuarea unei arestări legale,

iii) reprimarea unor tulburări violente sau a unei insurecții.

Dreptul de a nu fi supus torturii și relelor tratamente este cuprins în ambele tratate (art 3 CEDO, art 4 din Cartă). Tortura este definită în articolul 1 din Convenția împotriva torturii și altor pedepse și tratamente inumane și/sau degradante adoptată în anul 1984 ca fiind „orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este banuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele".

Definirea noțiunilor din articolul 3 al Convenției europene s-a făcut pe cale jurisprudențială. Curtea europeană a dezvoltat o serie de criterii în funcție de care violența exercitată de agenții statului poate fi încadrată în una din aceste categorii: contextul în care au avut loc fapte de violență, durata acestor violențe, efectele fizice sau psihice asupra persoanei care le-a suferit, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei precum și motivația faptelor violente. Curtea europeană analizează aceste criterii împreună sau separat, în funcție de circumstanțele cauzei.

În special, în ce privește tratamentele inumane sau degradante, Curtea mai reține un element de analiză, și anume pragul minim de gravitate care trebuie depășit pentru ca respectivele violențe să fie încadrate în aceste categorii. Aprecierea pragului minim de gravitate este de asemenea relativă, iar Curtea ia în considerare circumstanțele specifice ale fiecărei cauze.

Exemplu: În cauza Barbu Anghelescu c. României, reclamantul a fost insultat de către mai

mulți polițiști după care a fost ștrangulat de către aceștia cu un fular. În urma incidentului, reclamantul a prezentat multiple echimoze și escoriații la nivelul frunții, gâtului și al zonei claviculare și a necesitat între 4 și 5 zile de îngrijiri medicale. Curtea europeană a apreciat că reclamantul a suferit un tratament degradant.

De asemenea, în cauza Bragadireanu c. României, reclamantul, deținut în penitenciarele Rahova și Jilava s-a plâns de condițiile de detenție (celule supraaglomerate, condiții igienice precare, lipsa activităților în penitenciar) precum și de lipsa unui tratament medical adecvat în timpul detenției. Curtea europeană a considerat că efectul cumulativ al tuturor acestor condiții a fost în detrimentul reclamantului și a concluzionat că acesta a fost victima unui tratament inuman și degradant.

Dreptul de a nu fi supus sclaviei și muncii forțate (art 4 CEDO, art 5 Carta)

Articolul 4 al Convenției europene interzice sclavia și munca forțată și precizează care sunt cazurile ce nu pot fi considerate ca fiind muncă forțată sau obligatorie:

i) munca prestată de persoanele condamnate penal aflate într-o detenție legală sau în libertate condiționată;

ii) munca depusă de persoanele care execută serviciul militar obligatoriu sau forme similare acestui serviciu;

Carta are o prevedere în plus, punctul 3 de la articolul 5 interzice traficul de ființe umane.

Traficul persoanelor umane înseamnă lispirea libertății în mod ilegal prin folosirea violenței, abuzul de autoritate în scopul practicării prostituției, forme ale exploatării sexuale fiind și constrângerea minorilor și a copiilor abandonați (conform Convenției Europol)

Dreptul de a nu fi supus unei pedepse neprevăzute de lege (art. 7 CEDO)

Articolul 7 al Convenției europene interzice aplicarea retroactivă a legii penale atunci când ea este defavorabilă acuzatului precum și interpretarea extensivă, prin analogie a legii penale. Curtea europeană a insistat că legea penală trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele ce se aplică.

Dreptul de a nu fi judecat și pedepsit de două ori (art. 4 Protocolul nr. 7 CEDO, art 50 Carta)

Scopul acestei prevederi este de a interzice reluarea anchetelor penale definitiv închise pentru a evita ca o persoană să fie anchetată sau pedepsită de două ori pentru același comportament.

Prevederile Cartei sunt de asemenea foarte tranșante în acest domeniu: „nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”.

Drepturile prezentate mai sus ar putea fi încadrate în categoria drepturilor absolute.

Dreptul la libertate și siguranță (art. 5 CEDO, art 6 Carta)

Omul se naște liber, neîngrădit . Libertatea individului implică și dimensiunea siguranței acestuia, ambele manifestându-se în limitele ordinii de drept. Thomas Jefferson definea libertatea ca fiind „actiunea neîngrădită, după propria voință, în limitele trasate de dreptul egal al celorlalți”

Convenția europeană prevede că libertatea unei persoane poate fi restrânsă, mai precis persoana poate fi privată de libertate în câteva situații bine stabilite:

i) pentru executarea unei pedepse penale pronunțate de o instanță competentă,

ii) în cazul arestării sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată sau pentru garantarea executării unei obligații legale,

iii) în cazul în care persoana este cercetată penal pentru că este bănuită că a comis o infracțiune, că va comite una sau că va fugi după comiterea acesteia,

iv) în cazul unui minor fie pentru a fi educat sub supraveghere fie pentru a fi cercetat penal,

v) în cazul unei persoane susceptibile de a transmite o boală contagioasă sau al unui alienat, alcoolic, toxicoman sau vagabond,

vi) pentru împiedicarea unui străin să pătrundă ilegal pe teritoriul unui stat

Dreptul la libertate nu poate fi îngrădit decât în anumite situații speciale: în urma deciziei legale pronunțate de un organism competent, și numai dupa ce i s-au adus la cunoștință motivele arestării, ale învinuirii. învinuitul/arestatul va beneficia de o serie de garanții. Astfel el va fi adus în cel mai scurt timp în fața unui judecător sau a unei autorități care poate exercita funcții judiciare, va fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat, cu mențiunea că eliberarea lui se va face numai dacă există garanția prezentării acestuia la termenele următoare de judecată, are dreptul la recurs și la despagubire în cazul arestării/detenției ilegale. Toate aceste dispoziții se regăsesc în legislația națională, atât în Constituția României în articolul 23 cât și în Codul de Procedură Penală (articolele 143-149)

Dreptul la un proces echitabil (art. 6 CEDO, art 47 Carta ) și dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală (art. 2 din Protocolul nr. 7 CEDO)

Noțiunea de proces echitabil este extrem de vastă. Articolul 6 al Convenției europene este aplicabil în două situații: când instanțele naționale sunt sesizate cu o cauză privind drepturi și obligații cu caracter civil și atunci când se pronunță cu privire la o acuzație în materie penală. Dacă cea de-a doua noțiune este destul de clară, trebuie precizat că articolul 6 nu garantează și dreptul de a obține judecarea penală a unor terți. Cu alte cuvinte, dreptul la un proces echitabil în materie penală este recunoscut doar persoanei inculpatului. Analiza echității procesului nu se oprește o dată cu finalizarea căilor de recurs interne. Curtea a precizat că articolul 6 garantează și punerea în executare a hotărârilor definitive pronunțate de instanțele naționale. Executarea unei hotărâri definitive nu poate fi împiedicată sau întârziată excesiv.

Articolul 6 al Convenției europene nu recunoaște un drept la mai multe grade de jurisdicție. Articolul 2 din Protocolul nr. 7 consacră, însă, un drept la două grade de jurisdicție, dar numai în materie penală. Astfel, o persoană condamnată în primă instanță are dreptul de a cere reexaminarea cauzei sale de către o jurisdicție penală.

Orice persoană acuzată beneficiază de prezumția de nevinovăție atâta timp cât vinovația nu i-a fost dovedită. De asemenea, acuzatul beneficiază de drepturi suplimentare: dreptul la informare într-o limbă pe care o înțelege cu privire la acuzațiile care i se aduc, dreptul la apărare, dreptul de a beneficia de apărare din oficiu, în cazul în care acesta nu dispune de resurse materiale, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, de a dispune de toate căile de atac, dreptul de a nu fi condamnat pentru acțiuni, omisiuni care la data săvârșirii lor nu constituiau infracțiuni potrivit dreptului național sau internațional.

Exemplu: Astfel, în cauza Weissman și alții c. României, reclamanții s-au plâns că acțiunea lor în despăgubiri a fost anulată pentru neplata taxelor de timbru, în măsura în care

taxele de timbru pe care le datorau se ridicau la echivalentul sumei de 320 000 euro. Curtea a constatat că suma datorată cu titlu de taxe de timbru era excesivă și nu era justificată de obiectul litigiului. În plus, reclamanții nu aveau la dispoziție nicio cale legală pentru a solicita exonerarea de la plata acestei taxe. În aceste condiții, Curtea a constatat că reclamanții au fost privați de posibilitatea ca acțiunea lor să fie analizată pe fond de instanțele naționale și a apreciat că articolul 6 a fost încălcat.

Dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și corespondenței (art. 8 CEDO, art 7 Carta)

Pin acest articol se instituie o obligație negativă de imixtiune arbitrală sau ilegală în viața particulară, familia, domiciliul sau corespondența persoanei. Între noțiunile „viață privată „ și „viață de familie” există o strânsă legătură, viața privată acoperind acele relații personale care exced sferei de aplicare a vieții de familie. Noțiunea de viață de familie este precis delimitată și se construitește în funcție de doi factori: filiatța (biologică sau rezultată din adopție) sau decizia a doi parteneri de sexe diferite de a întemeia o familie. Viața particulară este mai dificil de definit, dar se poate considera că sfera relațiilor personale cuprinse în această noțiune se referă la relațiile privind viața sexuală a persoanei, relațiile referitoare la integritatea fizică sau morală, la protecția datelor personale, la starea civilă sau la nume. In ceea ce priveste definirea notiunii de corespondența, aceasta nu se limitează doar la cea pe suport de hârtie, aici putem include și comunicare prin telefon, fax sau email.

Noțiunea de domiciliu este de asemenea înțeleasă în sens larg și în general include reședința unei persoane. Ea poate, însă cuprinde și locul de muncă, în special dacă locuința și locul de muncă se află în același imobil și nu pot fi clar delimitate

Libertatea de gândire, conștiință și religie (art. 9 CEDO, art 10 Carta)

Prin aceste articole se garantează oricărei persoane drepturile enumerate mai sus, titularul acestor drepturi fiind în general persoanele fizice, dar în anumite situații și bisericile sau asociațiile religioase/filozofice se pot prevala de prevederile acestor articole. Aceste libertăți înseamnă fundamentul societății democratice și în acest sens se impune obligația negativă de a se aduce atingere acestor drepturi și libertăți, decât în cazul in care manifesterea convingerilor ar duce la perturbarea ordinii publice. Cele trei libertăți garantate de articolul 9 se referă toate la forul interior al individului, iar delimitarea lor este uneori dificil de realizat, ele reprezintă baza regimului democratic, libertate care include elementele esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață. Se bucură de aplicarea ei și persoanele atee, agnostice sau indiferente.

Libertatea de exprimare (art. 10 CEDO, art 11 Carta)

În ceea ce privește libertatea de exprimare, aceasta include orice tip de discurs, indiferent de natura lui: politică, jurnalistică, artistică, literară, comercială, etc, sau suportul pe care acesta îl îmbracă. Libertatea de exprimare cuprinde două componente: libertatea de opinie și libertatea de informare. Libertatea de exprimare a propriilor opinii trebuie înțeleasă prin raportarea la libertatea de gândire și de conștiință. Libertatea de informare trebuie înțeleasă ca libertatea de a comunica, de a difuza informații deja deținute. Aceste libertăți pot suferi anumite limitări care trebuie expres prevăzute de lege și care sunt necesare respectării drepturilor sau reputației altora, apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice.

Curtea europeană a precizat, în repetate rânduri că libertatea de exprimare privește nu doar informațiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc; aceasta fiind exigența pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere caracteristice unei societăți democratice. De o protecție aparte se bucură, în acest context, discursul jurnalistic, presa fiind considerată „câinele de pază al democrației”.

Încă de la începutul sistemului european de protecție a drepturilor omului, Comisia europeană a Drepturilor Omului a exceptat de la protecția oferită de Convenția europeană doar un singur tip de discurs, și anume cel care promovează ideologiile extremiste și incită la discriminare etnică sau rasială. Comisia europeană și-a bazat decizia pe prevederile articolului 17 al Convenției care interzice abuzul de drept.

Libertatea de întrunire și asociere (art. 11 CEDO, art 12 Carta)

Acestea se află în strânsă legătură cu libertatea exprimării și a opiniei. Se recunoaște dreptul persoanei de a se asocia liber, de a forma sindicate și de a adera la ele pentru ocrotirea intereselor sale, iar limitările prevăzute sunt cele care se referă la siguranța națională și la ordinea publică.

Dreptul la căsătorie (art. 12 CEDO, art 9 Carta) și egalitatea între soți (art. 5 Protocolul nr. 7 CEDO)

Dreptul la căsătorie este recunoscut atât bărbatului , cât și femeii, Începând cu vârsta nubilă, pe baza consimțământului liber consimțit, aceștia bucurându-se de egalitatea în drepturi și obligații atât în timpul căsătoriei, cât și după desfacerea ei.

Dreptul la un recurs efectiv (art. 13 CEDO)

Acest drept specific garantat de Convenția europeană recunoaște oricărei persoane ale cărei drepturi sau libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate dreptul de a se adresa unei instanțe naționale care să se pronunțe cu privire la această încălcare.

Articolul 13 are așadar o sferă mai largă de aplicare decât Articolul 6 care garantează dreptul la un proces echitabil, dar este însoțit de garanții mai puțin stricte decât cele oferite de Articolul 6.

Dreptul la protecția proprietății (art. 1 Protocolul nr. 1 CEDO, art art 17 Carta)

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene cuprinde 3 reguli.

În primul rând, acest articol consacră dreptul la protecția proprietății private deja dobândite și nu reglementează un drept de a deveni proprietar, Noțiunea de bun cuprinde bunuri mobile, imobile, dar și drepturi de creanță, drepturi de proprietate intelectuală, drepturi ce decurg din exercitarea unei profesii(dreptul la clientelă)

În al doilea rând, el precizează în ce condiții o persoană poate fi privată de proprietatea sa:

i) dacă există o cauză de utilitate publică;

ii) dacă sunt respectate condițiile ce decurg din legea internă și din principiile generale ale dreptului internațional.

În al treilea rând, acest articol dispune că statele pot reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.

Plângerile declarate admisibile și asupra cărora s-a pronunțat Curtea pot fi grupate în două categorii și denotă probleme structurale în această materie. Prima categorie o reprezintă cauzele de tip Brumărescu c. României în care reclamantul s-a plâns Curții că imobilul care îi fusese restituit printr-o decizie judecătorească definitivă pronunțată în urma acțiunii în revendicare pe care o inițiase i-a fost naționalizat a doua oară prin admiterea recursului în anulare promovat de procurorul general al României. Curtea a admis argumentele reclamantului și a condamnat statul român să îi restituie imobilul.

O a doua categorie o reprezintă cauzele de tip Străin și alții c. României care privesc o situație de fapt ușor diferită. Reclamanții din această cauză introduseseră și ei o acțiune în revendicare ce le-a fost admisă printr-o decizie judecătorească definitivă. Punerea lor în posesie cu imobilul revendicat nu a fost posibilă deoarece statul deja vânduse chiriașilor respectivul imobil. Astfel, s-a creat situația în care același imobil avea doi proprietari. Acțiunea reclamanților în anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor a fost respinsă pentru că, deși instanțele au recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților, au considerat că buna credință a chiriașilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare se opunea anulării acestor contracte. Curtea europeană a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, mai ales datorită faptului că reclamanții nu au fost despăgubiți în niciun fel pentru pierderea suferită.

Dreptul la instruire (art. 2 Protocolul nr. 1 CEDO) Dreptul la educație (art 14 din Carta)

Este unul dintre cele mai complexe drepturi. Evoluția societății, a tehnologiei a transformat privilegiul de a urma școala primară în drept, stabilindu-se două obligații corelative și ceea ce privește dreptul copilului la învățătură: obligația statului de a crea instituții de învățământ, dar și obligația părintelui de a-i permite copilului minor aflat în grija sa accesul la educație, prin înscrierea acestuia în structurile de învățământ existente. Nevoia de reglementare a acestui drept este dată de faptul că în ziua de azi procesul de învățare și dobândire de aptitudini se întinde pe tot parcursul vieții, devenind una din condițiile esențiale pentru a obține un loc de muncă. Educația ar trebui să fie gratuită și accesibilă peRomânia, prin Constituție, garantează dreptul la învățătură în articolul 32, dar și prin adoptarea altor legi cu directe implicații asupra acestui subiect.

Trebuie subliniat faptul că în lume tot mai mulți copii sunt privați de acest drept, cauzele fiind diferite: sunt puși să muncească, sunt înrolați în forțele armate ( în special în țările sărace măcinate de conflictele armate civile), provin din familii care nu își permit să plătească taxele școlare, discriminarea pe bază de religie sau sex. Pentru toți acești copii statele ar trebui să își intesifice eforturile în vederea asigurării acestui drept, educația putând schimba mentalități, reprezintă o investiție pe termen lung pentru o societate echilibrată, tolerantăntru toată lumea. Ea este indespensabilă în asigurarea altor drepturi umane.

Dreptul la liberă circulație (art. 2 Protocolul nr. 4 CEDO, art 45 din Carta)

În primul rând, acest articol garantează dreptul de a circula în mod liber pe teritoriul unui stat și de a-și stabili reședința pe acest teritoriu, cu condiția ca persoana în cauză să se afle în mod legal în acel loc. Articolul acesta nu recunoaște așadar dreptul de a intra pe teritoriul unui stat sau de a obține regularizarea unei șederi ilegale. În al doilea rând, este prevăzut dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa.

Așa cum am precizat mai sus, Carta drepturilor fundamentale are o sferă mai largă de drepturi care se referă la : Protecția datelor cu caracter personal, libertatea artelor și științelor, libertatea de a desfășura o activitate comercială, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, drepturile persoanelor în vârstă.

Același document internațional consfințește o serie de drepturi legate de dreptul la muncă, inclusiv o serie de drepturi de solidaritate.

Libertatea de alegere a ocupației și Dreptul la muncă (art 15 din Carta)

Este definit ca dreptul oricărei persoane de a-și câștiga existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată, statele părți urmând să ia măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept, măsuri care pot consta în: orientarea și pregătirea tehnică și profesională, elaborarea de programe, de măsuri și de tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare economică, socială și culturală constantă și o întrebuințare productivă și eficientă a forței de muncă în condiții care garantează oamenilor drepturile , libertățile lor politice și economice fundamentale.

Condiții de muncă echitabile și corecte (art 31 din Carta)

Condițiile de muncă juste și prielnice includ remunerație pentu munca depusă care să asigure:

1) un salariu echitabil și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, fără nicio distincție

2) o existență decentă pentru ei și pentru familia lor

3) securitatea și igiena muncii

4) posibilitatea egală pentru toți de a fi promovați în munca lor la o categorie superioară adecvată tinând cont de serviciile îndeplintie și aptitudinile lor

5) odihnă, timpul liber, limitarea rațională a duratei muncii și concediile periodice plătite și remunerarea zilelor de sărbatoare.

Statele părți ținând cont de toate aceste prevederi sunt obligate să adopte legi care să aibă ca fundament toate aceste prevederi. În țara noastră, Constituția României, recunoaște și garantează în articolul 41 dreptul la muncă și la grevă.

Articolul 41 – Munca și protecția socială a muncii

(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.

(2) Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege.

(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.

(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbații.

(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate. (art 28 din Carta)

Protecția sănătății (articolul 35 din Carta)

Dreptul la sănătate este unul dintre drepturile fundamentale ale fiecărei ființe , indiferent de rasă, culoare, religie, sex, opinie politică, stare economică sau socială. Putem înțelege că prin intermediul acestui drept, fiecare persoană are dreptul de a beneficia atât la serviciile de sănătate cât și la condițiile esențiale pentru a avea o sănătate bună: hrană adecvată, apă curată, salubritate. Măsurile luate în vederea exercitării acestuia, trebuie să aibă în vedere:

scăderea mortalității noilor născuți și a mortalității infantile, precum și dezvoltarea sănătoasă a copilului

îmbunătățirea tuturor aspectelor igienei mediului și ale igienei industriale

profilaxia și tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale și a altora, precum și lupta împotriva acestor maladii

crearea de condiții care să asigure tuturor servicii medicale și ajutor medical în caz de boală

O dimensiune a acestui drept consider că este și accesul la informații referitoare la problemele de sănătate.

Dreptul la securitate socială și asistență socială (art. 34 din Cartă)

În lumina acestui articol, fiecărei persoane îi sunt recunoscute aceste drepturi. Securitatea socială are ca obiectiv garantarea unei anumite securități economice a persoanelor protejate în fața producerii unor evenimente sociale cum ar fi : boala, invaliditatea, maternitatea, bătrânețea, accidentul de muncă și boala profesională, decesul, protecția juridică a urmașilor, șomajul, etc. Carta face referire la punctul 3 la dreptul peroanelor care nu dispun de resurse suficiente la o viață demnă. Putem considera ca o viață demnă este cea care oferă dreptul oricărei persoane de a beneficia de hrană, îmbrăcăminte și locuință suficiente cu posibilitatea îmbunătățirii continue a acestora. Statele părți sunt obligate să ia măsuri pentru combaterea foametei, esențiale în acest sens fiind măsurile luate individual de fiecare stat în parte, dar și cele luate pe baza cooperării internaționale , măsuri ce trebuie să constea în programe concrete.

Un rol deosebit de important în ceea ce privește acest aspect îl au ONG-urile care sunt mai bine plasate decât indivizii în a sesiza autoritățile competente (naționale și internaționale) cu privire la diferite violări ale drepturilor omului sau în a prezenta anumite situații .

Protecția mediului (art 37 din Cartă)

Poluarea tot mai puternică lasă urme grave, uneori imposibil de îndreptat în mediul înconjurător, acestea fiind rezultatul dezvoltării industriale și extinderii unor fenomene sociale deosebit de dăunătoare: criminalitatea, traficul și folosirea drogurilor, problematica mediului ambiant intrând în sfera preocupărilor factorilor politici, oamenilor de știință și opiniei publice din toate țările. Din dezbaterile ce au avut loc pe această tema la nivelul statelor și pe plan internațional s-a conturat treptat importanța ideii unui mediu natural și social sănătos luând naștere astfel dreptul individului de a trăi într-un astfel de mediu și necesitatea asigurării acestui drept prin activitățile statului conjugate cu cele ale comunității internaționale, rezultate din cooperarea dintre state.

Carta drepturilor fundamentale stabilește o obligație pentru statele Uniunii în ceea ce privește politicile pe care trebuie să le adopte în vederea îmbunătățirii calității mediului

Titlul V al Cartei consacră drepturile cetățenilor, drepturi politice

Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European(Art 39)

Acest drept este recunocut oricărui cetățan al Uniunii de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.

Dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale (art. 40)

Ne aflăm în prezența unui drept politic, prin care cetățeanului i se recunoaște dreptul de a participa la conducerea țării în mod direct sau prin alegerea unor reprezentanți, de a alege și de a fi ales, fără niciuna din discriminările descrise mai sus, dreptul de a avea acces la funcțiile publice din țara sa, în condiții de egalitate

Dreptul la bună administrare (art. 41 din Cartă)

Acest drept nu este consacrat explicit de niciun alt tratat; el răspunde necesităților moderne ale administrației publice referitoare la transparență, imparțialitate și responsabilitate.

Este dreptul care îi conferă oricărei persoane de a beneficia de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii în vederea rezolvării problemelor sale. Acest drept include:

dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere

dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;

obligația administrației de a-și motiva deciziile

Orice persoană are dreptul la apărarea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislațiilor statelor membre

Orice persoană se poate adresa în scris instituțiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor și trebuie să primească răspuns în acceași limbă

În relațiile cu publicul, oficialii Comisiei Europene vor acționa în acord cu următoarele principii:

Legalitatea . Comisia acționează în acord cu legea și aplica dispozițiile și procedurile stabilite în legislația Uniunii

Non discriminarea. Comisia respectă principiul non discriminării și în special garantează tratamentul egal în relațiile cu publicul indiferent de naționalitate și origine etnică sau rasială, religie sau credință, nevoi speciale, vârstă sau orientare sexuală. Diferențele de tratament în cazuri similare trebuie să fie motivate și să rezulte din particularitățile cazului respectiv.

Proporționalitatea. Comisia asigură că măsurile adoptate sunt proporționale cu scopul propus.

Obiectivitatea și imparțialitatea. Funcționarii publici europeni vor acționa întotdeauna obiectiv și imparțial în interesul Uniunii și al binelui public

Informarea cu privire la procedurile administrative. Ori de câte ori publicul solicită Comisiei informații referitoare la o procedură administrativă, funcționarii săi vor furniza aceste informații în timpul legal precizat în legislația Uniunii.

Reglementarea detaliată a dreptului la o administrație bună a făcut obiectul unui document special elaborat de Ombudsmanul European. La 6 septembrie 2001 Parlamentul European adopta o rezoluție de aprobare a "The European Code of Good Administrative Behavoiur" pe care toate instituțiile și organismele Uniunii, administrațiile și funcționarii lor trebuie să le respecte în relațiile cu publicul. Codul determină domeniul său de aplicare rationae personae cu privire la autoritățile obligate să respecte drepturile și principiile prevăzute precum și cu privire la persoanele care sunt titularele acestor drepturi.Încălcarea principiilor și a prevederilor Codului de către o instituție sau funcționar European poate face obiectul unei plângeri adresate Mediatorului European,în conformitate cu art 195 din Tratatul asupra Comunității Europene și Statutului Mediatorului.

Un alt drept recunoscut cetățenilor Uniunii Europene este cel prevăzut de art.44 din Cartă și reglementează dreptul de petiționare. Astfel, orice persoană fizică sau juridică cu reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European.

Toate drepturile cuprinse în aceste documente au la bază principiul nediscriminării. Discriminarea de orice fel este expres interzisă de Cartă în articolul 21.

Constituția României a preluat acest element al dreptului internațional și prevede la articolul 16: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”

După cum se poate observa România a inclus în legislația internă reglementările privitoare la drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Convențiile Europene.

Persoana care apreciază că drepturile și libertățile sale fundamentale au fost încălcate prin acte sau omisiuni ale autorităților statului are deschisă calea acțiunii în fața instanței judecătorești. Persoana poate sesiza direct instanțele civile sau de contencios administrativ prin formularea unei acțiuni sau, dacă încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale îmbracă forma unei infracțiuni, poate depune o plângere penală la organul de cercetare penală sau la parchet.

Obiectul acțiunii sau plângerii poate fi încălcarea drepturilor sau libertăților fundamentale așa cum sunt garantate de Constituție, legile interne sau tratatele internaționale la care România este parte. Așa cum am precizat anterior, conform articolului 11 din Constituție, tratatele

internaționale ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar potrivit articolului 20 al legii fundamentale, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale, afară de cazul în care prevederile Constituției sau ale legilor interne sunt mai favorabile.

Capitolul IV- Concluzii

Drepturile omului și libertățile fundamentale ne permit să ne dezvoltăm și să ne utilizăm deplin calitățile noastre umane, inteligența, talentul și conștiința și să ne satisfacem nevoile spirituale. Ele sunt bazate pe dorința omului de a trăi într-o lume în care demnitatea, bunăstarea fiecărei persoane se vor bucura de respect și de protecție.

Negarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu este numai o tragedie individuală și personală, dar creează, de asemenea, premizele neliniștilor sociale și politice, aruncând semințele violenței și conflictului în și între societăți și națiuni. Omul, ființă socială se raportează în mod necesar la semeni, la societate, în ansamblu, acesta fiind cadrul care îi asigură existența și dezvoltarea prin aceea că « fiecare are un statul al său în care se însumează totalitatea drepturilor pe care societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare ». Prin urmare, date fiind implicațiile și consecințele deosebite pentru existența umană.

Problemele drepturilor omului au pătruns cu putere în viața publică internă și internațională. Pe plan intern, respectarea drepturilor omului a devenit condiția sine qua non a unei guvernări democratice. Nici un om politic, nici un partid sau organizație care pretind să joace un rol politic pe scena propriei țări nu pot face abstracție de cerința respectării dreptului drepturilor omului, nici un program politic nu are audiență în fața acestui concept, chiar dacă, în mod firesc, condițiile concrete și problemele practice diferă de la o țară la alta, ca, de altfel, și posibilitățile de a înfăptui drepturile și libertățile proclamate.

S-a format o opinie publică incluzând și organizațiile neguvernamentale, care acționează pentru respectarea drepturilor omului, chiar dacă o fac fragmentar, uneori pe criterii politice, alteori ignorând realitățile din propria țară. Această acțiune are influențe pe termen lung, care reflectă și în propria țară, chiar dacă inițial vizează un grup restrâns de țări.

Cunoașterea și însușirea temeinică a drepturilor omului este o obligație juridică, dată fiind importanța protecției persoanei umane și a bunurilor acestuia, precum și în apărarea instituțiilor statale, atât în condiții normale cât și de conflicte sociale. Or, într-un stat de drept numai prin cunoașterea aprofundată a reglementărilor în domeniu se poate realiza o aplicare corectă și eficientă a acestora.

Educarea și informarea intră în competența puterilor publice, a instituțiilor statale, organizațiilor neguvernamentale, mass – mediei, dar depinde în mare măsură de marele public, care trebuie să înțeleagă și să accepte conceptul de “drepturi ale omului” și să i se conformeze. Educarea în scopul cunoașterii și respectării drepturilor omului joacă un rol foarte important în instituirea unui mediu propice desfășurării acțiunilor statului în acest domeniu, fiecare om trebuind să dobândească cunoștințele necesare înțelegerii acestei probleme în contextul național și internațional, să aibă conștiința propriilor sale drepturi și să învețe să respecte drepturile celorlalți.

Din prezentarea sistemului european de protecție a drepturilor omului rezultă că acesta se întemeiază pe obligațiile convenționale asumate de state. Mecanismele instituite prin voința statelor asigură o supraveghere internațională a punerii în aplicare a obligațiilor la care statele au achiesat. Prin întinderea ei, această supraveghere este limitată și nu se poate exercita fără consimțământul expres al statelor ce urmează a face obiectul supravegherii.

În mod obiectiv, numai prin mecanismele interne ale fiecărui stat se poate asigura punerea efectivă în practică a drepturilor omului, statul fiind singurul capabil să ia măsurile necesare ce se impun pentru a garanta prin lege și a asigura realizarea efectivă a drepturilor omului. Chiar și în cazul procedurilor internaționale care comportă un element jurisdicțional, materializat în hotărâri obligatorii, cum sunt sistemul european și interamerican de protecție a drepturilor omului, în ultimă instanță, aplicarea acestor hotărâri revine tot ordinii juridice interne a statelor.

Procesul de elaborare, negociere și adoptare a documentelor internaționale privind drepturile omului poartă pecetea confruntărilor dintre diferite sisteme de gândire politică și juridică.

Respectarea drepturilor omului și cooperarea dintre state în acest domeniu capătă în dreptul internațional un caracter de generalitate , reglementările internaționale în materie luând o deosebită amploare și scoțând în evidență tot mai mult această problemă ca una dintre cele mai importante, dobândind noi trăsături și valențe. O primă trăsătură ce se poate desprinde este universalitatea drepturilor omului care se manifestă sub un dublu aspect :

drepturile omului privesc toate ființele umane, indiferent de sex, rasă sau orice alte trăsături care ar putea să le diferențieze

aceste drepturi trebuie să fie asigurate individului oriunde s-ar afla acesta pe suprafața planetei.

Ca o urmare firească a primei trăsături, drepturile omului sunt inalienabile. În principiu, nicio ființă umană nu poate fi lipsită de drepturile sale inerente prin acte abuzive ale propriilor autorități sau altor instanțe, inclusiv străine. De la această regulă pot face excepție persoanele care se pun singure în afara legii sau o încalcă.

În legătură cu trăsăturile caracteristice ale drepturilor omului, se mai relevă intedependența si indivizibilitatea acestora, în sensul că înfăptuirea, promovarea și protecția drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale trebuie să se bucure de o atenție egală și să fie tratate cu egală urgență. Transpunerea în instrumente internaționale a drepturilor omului, abordată în multe privințe de pe poziții ideologice diferite, susținute de dezbateri doctrinare nefertile, a relevat existența unei linii de ruptură care a dăunat consolidării unui curs integrat, global, în măsura să permită o promovare efectivă și o protecție eficace a drepturilor omului în interdependența si indivizibilitatea lor

Revenind la subiectul temei alese, Drepturile omului în Uniunea Europeană, consider că prin intermediul acestei lucrări am reușit să ating principalele obiective legate de acest subiect : evoluția Uniunii Europene și necesitatea adoptării unor documente referitoare la drepturile omului (inițial Convenție Europeană a Drepturilor Omului, ulterior Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene).

Indiferent de statul juridic actual al Cartei nu se poate aprecia că adoptarea sa nu a avut niciun efect. În existența sa a fost invocată de instituțiile europene precum și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, un număr tot mai mare de cetățeni ai Uniunii fac referire la prevederile Cartei în scrisorile, petițiile și plângerile adresate Parlamentului European și Comisiei.

Schimbările rapide ce au loc în societate, dezvoltarea și progresul tehnologic duc la apariția unor noi drepturi, astfel că sfera lor nu trebuie să fie rigidă, ci dimpotrivă, trebuie să se adapteze realităților.

BIBLIOGRAFIE

Literatură juridică română

1.D. Balahur- suport curs: „Protecția europeană a drepturilor omului”

2. Raluca Miga – Beșteliu – “Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public”, Editura All, 1997

3. Augustin Fuerea , Drept comunitar, editura All, 1997

4. Augustin Fuerea, Introducere în problematica dreptului internațional al drepturilor omului, Editura Era, 2000, București.

5. Corneli-Liviu Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului, Editura All Beck, București, 2000

6. Cloșcă Ionel, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995

7. Bolintineanu Alexandru, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional contemporan, Editura All Beck, București, 1999.

8 .Th. Buergenthal și Renate Weber – “Dreptul internațional al drepturilor omului”, Editura All, București 1996

9.Muraru I. și Simona Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Literatură juridică străină

1.Paul Sieghart- „The International Law of Human Rights”

2. Jack Donnelly- „Universal Human Rights in Theory and Practice

Legislație

Convenție Europeană a Drepturilor Omului

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Declarația Universală a Drepturilor Omului

Constituția României

Codul Muncii

Linkuri utilizate

www.echr.coe

Acasă