Drepturile Omului

Programul de studii: Drepturile omului

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ABSOLVENT, conf. univ. dr. Daniela Dunca Nechita Paula Roxana Oana

BAIA MARE

2015

Programul de studii: Drepturile Omului

TITLUL LUCRĂRII DE DISERTAȚIE

COORDONATOR, ABSOLVENT,

conf. univ. dr. Daniela Dunca Nechita Paula Roxana Oana

Baia Mare

2015

Capitolul 1. Egalitatea

1.1 Egalitatea. Concept filosofic

Egalitatea a fost definită ca valoare, ca principiu, ca drept etc. și este subiect pentru diverse discipline și în diverse domenii , precum : filosofie, etică, teologie, științe juridice și politice, sociologie etc.

Egalitatea este definită în dicționar astfel :

1. Faptul de a fi egal, stare a două sau a mai multor lucruri egale între ele. ** Uniformitate, uniformizare. ** (Sport) Situație în care mai mulți participanți realizează același număr de puncte în cadrul aceluiași concurs.

2. Principiu potrivit căruia tuturor oamenilor și tuturor statelor sau națiunilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri, prevăzute de regula de drept; situație în care oamenii se bucură de aceleași drepturi și au aceleași îndatoriri. (Mat.) Relație între două sau mai multe cantități, elemente, termeni etc. egali; expresie a acestei relații, scrisă cu ajutorul semnului egal (2). – Din fr. égalité.

Este greu de oferit o definiție unitară a egalității. Din punct de vedere filosofic, acest concept are mai multe abordări: logica și ontologia, filosofia moralei, filosofia politică, filosofia religiei, filosofia dreptului și filosofia matematicii. În cadrul acestor discipline filosofice întalnim o definiție a conceptului de egalitate. Astfel, în logică și ontologie conceptul de egalitate este abordat la nivel fundamental, noțional și categorial privind egalitatea ca o noțiune si categorie fundamentală a gândirii. Filosofia religiei pune egalitatea în legatură cu judecata în fața instanței divine. În filosofia dreptului egalitatea presupune modul în care toți cetățenii sunt tratați de către autorități. Datorită multiplelor accepțiuni, nu putem vorbi despre un concept unitar al egalității.

Egalitatea are o importanță desăvârșită atunci când intră în discuție aspecte care țin de moralitate, organizarea socio-politică a statului sau când vorbim despre justiție. Nu putem vorbi despre acest concept fără să facem referire la cum funcționează această egalitate în viața de zi cu zi, în politică și între relațiile dintre oameni. Cele mai importante nuanțe filosfice ale conceptului de egalitate se regăsesc în filosfia politică, filosofia moralei și filosofia dreptului.

Egalitatea, ca și concept al filosofiei politice, se referă la faptul că tuturor “cetățenilor unui stat le este recunoscut și garantat același statut atunci când vine vorba despre chestiunile privitoare la organizarea statului și administrarea lui.” La acest argument Sergiu Bălan consemnează faptul că nu tuturor cetățenilor le este recunoscut acest statut, ci doar cei care dețin toate drepturile politice. Cei care nu dețin drepturi politice sunt cei care și-au pierdut acest drept în urma deciziei unui tribunal, ori din rațiuni medicale, ori rațiuni legate de vârstă. Ideea lui Jean-Paul Sartre este aceea că “am putea spune că omul este condamnat la a avea capacitate morală și la a fi, din punct de vedere moral, al răspunderii morale, egal cu semenii săi.”

Egalitatea din punct de vedere moral, inseamnă că fiecare individ are aceași capacitate morală ca și oricare alt individ. Toți indivizii sunt capabili să înțeleagă contextul deciziilor și acțiunilor lor cu caracter moral și fiecare individ poate să hotărască în legătură cu actele sale în aceași măsură ca și un alt individ. Din cauza faptului că fiecare individ are capacitate morală în aceași măsură cu a altor indivizi, fiecare este responsabil pentru propriile lor acte. Conceptual egalității morale este strâns legat de responsabilitatea morală. Egalitatea morală ii este recunoscută individului dar și impusă, el nu poate renunța la ea.

Filosofia dreptului se referă la egalitatea juridică, la egalitatea în fața legii la faptul că oricărui cetățean trebuie să ii se aplice, în aceleași condiții, aceleași legi. În unele cazuri, ne pare că nu vorbim despre egalitate. Sergiu Balan ne dă drept exemplu imunitatea demnitarilor. Dar asta reprezintă o eroare, susține acesta, deoarece demnitarul are alte condiții care sunt stabilite de lege, față de cetășeanul simplu. În acest caz nu vorbim despre inegalitate între cetățeni ci între două statute juridice diferite.

Egalitatea economică generează discuții aprinse între teoreticieni. Potrivit lui Sergiu Balan, egalitatea economic poate fi înțeleasă ca egalitate a condițiilor sau egalitate a rezultatelor. Două persoane sunt egale din punct de vedere economic dacă amandurora li se aplică aceleași condiții care să le favorizeze situația economică, adică să plătească aceelași taxe și aceleași dări către stat. egalitatea de rezultat are în vedere ideea că toți cetățenii societății trebuie să aibă aceași avuție.

Tipuri ale egalității, Criterii și Principii

Egalitatea poate fi împărțită în patru clase:

Egalitate juridico-politică

Egalitate socială

Egalitatea oportunităților

Egalitatea economică

Egalitatea juridico-politică se referă la faptul că drepturile politice și legale trebuie să fie identice pentru toată lumea.

Egalitatea socială semnifică faptul că toți cetățenii au aceași importanță socială, indiferent de statut.

Egalitatea oportunităților are în vedere oportunitățile identice pentru fiecare cetățean de a promova și de a dobândi abilități și poziții ca oricine altcineva.

Egalitatea economică are în vedere diminuarea discrepanțelor majore între veniturile diferitelor categorii de populație.

Aceste egalități sunt proclamate în Constituția României:

“(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.

(3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.

(4) În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale.”

Criteriile egalității:

Potrivit lui Giovanni Sartori, egalitatea se împarte în două criterii, și anume:

Identitate pentru toți – împărțirea egală a beneficilor și a responsabilităților

Identitate pentru identici – împărțirea egală pentru cei egali, respectiv, împărțirea inegală pentru cei care nu sunt egali

În cazul celui de-al doilea criteriu, Sartori, subclasează alte patru criterii secundare:

Egalitatea proporțională

Impărțirea inegală în cazul diferențelor relevante

Fiecăruia dupa merit

Fiecăruia dupa necesități

Primul criteriu se referă la principiul central al sistemelor legislative, conferind legi egale și egalitate sub protecția legii. Egalitate pentru toți se referă la faptul că legile sunt egale pentru toți și toți trebuie sa fim tratați în mod egal în fața legii “dacă și numai dacă legile au un caracter general.”

Adesea, legile generează dificultăți deoarce unele reglementări generale nu pot să facă dreptate în cazuri particulare.

Al doilea criteriu, se referă la împărțirea egală între egali și inegală între inegali. Acest criteriu are o arie mai extinsă de aplicare decât primul criteriu deoarece permite anumitor subgrupuri să beneficieze de dreptate și pentru obținerea unor rezultate egale.

Adrian Miroiu găsește patru sensuri pentru a evidenția conceptul de egalitate:

Egalitatea caracteristicilor personale, astfel că două persoane sunt egale sub un anumit aspect, adică x este egal cu y la care adăugăm z , z fiind fie talentul, fie forța fizică etc, atunci x este egal cu y în privința lui z.

Un text cunoscut care afirmă egalitatea fundamentală între oameni, îi aparține lui Th. Hobbes, care vorbea despre egalitate ca primă trăsătură a stării de natură și o definea ca egalitate fizică ( oricine poate să ucidă pe oricine) și, ca egalitate spirituală (susținând faptul că oamenii sunt egali în sens intelectual, din cauza faptului că având aceleași experiențe , ei trag aceleași concluzii).

„1. Natura i-a făcut pe oameni atât de egali în privința facultăților trupului și ale minții încât, deși s-ar putea găsi câte un om a cărui forță a trupului sau agerime a minții să fie câteodată în mod evident mai mari decât ale altuia, totuși, atunci când le considerăm pe toate la un loc, diferența dintre un om și un altul nu este atât de însemnată încât cineva să poată cere pentru sine, pe acest temei, vreun beneficiu pe care să nu-l poată la fel de bine pretinde și altcineva. Căci, în ceea ce privește forța trupului, cel mai slab are destulă putere ca să-l omoare pe cel mai puternic fie printr-o uneltire secretă, fie prin unirea cu alții aflați în aceeași primejdie.

2. Iar cât privește facultățile minții (lăsând la o parte artele bazate pe cuvinte, și în special acea măiestrie de a proceda conform unor reguli generale și infailibile, numită știință, pe care doar foarte puțini o posedă și doar în puține domenii, ea nefiind o facultate înnăscută și nici dobândită, așa cum este prudența, pe când căutăm alte lucruri), găsesc că există aici și mai mare egalitate decât a forței fizice. Căci prudența nu este decât experiență, pe care un timp egal o conferă într-o măsură egală tuturor oamenilor, în acele lucruri pe care ei le urmăresc în mod egal. Ceea ce ar putea face ca o asemenea egalitate să fie de necrezut nu este decât o părere deșartă despre propria înțelepciune, pe care aproape toți cred că o posedă într-un grad mai mare decât oamenii de rând (adică decât toți ceilalți, în afară de ei înșiși și alți câțiva care îi privesc cu ochi buni, datorită faimei acestora sau acordului în păreri). Pentru că natura oamenilor este astfel încât oricât ar admite ei că mulți alții sunt mai ingenioși, mai elocvenți sau mai învățați, totuși cu greu ar crede că există mulți la fel de înțelepți ca ei înșiși; căci ei au în fața ochilor propria înțelepciune, dar se găsesc departe de a altora. Însă aceasta dovedește mai degrabă că oamenii sunt egali decât inegali. Căci, de obicei, nu există un semn mai grăitor al distribuției egale a unui lucru decât acela că fiecare e mulțumit cu partea sa.”

Egalitatea de tratament este atunci când X este egal cu y în raport cu o regulă iar tratamentul egal înseamnă că regula se aplică în mod imparțial la x și y.

Reguli egalitare de distribuție a unui bun. Această regulă este de tipul următor: x beneficiu este alocată lui y după caracteristica z. Miroiu exemplifică astfel: Ministerul Educației repartizează fonduri către universități pentru a-și desfășura activitatea. Face acest lucru având în vedere numărul de studenți, calitatea ofertei educaționale. Această regulă pe care o utilizează ministerul este egalitară deoarece ea descrie în ce mod este distribuit un beneficiu pe baza unor criterii.

Societatea egalitară – În orice societate există “un ideal egalitar, acela al societății în care inegalitățile sunt reduse, justificabile, în timp ce regulile cele mai semnificative sunt egalitare.” În orice societate există diferențe, lipsă de legătură și lipsă de potrivire între elemente, dar unele sunt semnificative din punct de vedere moral. În unele cazuri noi evaluăm din punct de vedere moral diferențele care există între oameni. O societatea egalitară este acea societatea în cadrul căreia “regulile egalitare reglează principalele domenii în care apar disparități sociale.”

Principiile egalității:

Principiul egalității formale

Acest principiu a fost enunțat încă de Aristotel în cartea a cincea din Etica nicomahică atunci când spune “nedreptatea apare atunci când egalii sunt tratați în mod inegal și de asemenea atunci când inegalii sunt tratați în mod egal”. Altfel spus, două persoane care se află în cauze identice, trebuie tratate la fel, în mod egal. Excepție se face atunci când există temeiuri justificabile pentru a nu le trata la fel, dar în cazul în care nu există acest temei justificativ, atunci situațiile trebuie tratate egal. Acest principiu interzice subiectivitatea și este foarte important mai ales în fața instanțelor de judecată. Astfel că, judecătorii trebuie să ia decizii similare în cazuri de situații similare și să nu procedeze partinitor.

Principiul egalității proporționale

Egalitatea proporțională se referă la faptul că oamenii pot fi tratați intr-un mod inegal astfel: presupunând ca o persoană x are o anumită proprietate, să considerăm că are vitejie, în grad z. Această persoană diferă de persoana x’ , care, deși are aceași proprietate a vitejiei, o are într-un grad mai mic, adică z’. Trebuie să răsplătim cele două persoane, dar este lesne de înțeles ca răsplata să fie una diferită, pe baza vitejiei de care au dat dovadă, deci, proporțională cu această proprietate. Nu este drept ca cele două persoane să fie răsplătite egal deoarece proprietatea care ambii o au este diferită.

Acest principiu este foarte important, deoarece, ferește societatea de a trata injust și inegal pe cei care aduc mai multe beneficii și care ar putea fi neîndreptățiți prin neacordarea de avantaje proporțional cu efortul pe care aceștia l-au depus.

Principiul egalității morale

Este cel mai important principiu al egalității și, spune Sergiu Balan, “a cărui incălcare a dus și ar putea duce la monstruozități politice, sociale și morale.” Toți oamenii au același statut ontologic și nimeni nu este mai presus decât un altul deoarece nu există între oameni diferențe de natură.

Drepturile și obligațiile sunt rezultate ale convenției dar drepturile naturale sunt eterne și sunt considerate ca fiind dincolo de convenție. Nimeni nu poate să-i refuse unui alt om statutul de om și nici nu poate să renunțe la propriul său statut de om.

Immanuel Kant a formulat și el acest principiu al egalității ontologice astfel : “acționează astfel încât să respecți întotdeauna și în tine și în altul, umanitatea.”

Toți oamenii sunt egali, indiferent de statut, indiferent de comunitatea din care fac parte, de sex, de vârstă, de naționalitate etc. “Indivizii sunt egali iar apartenența la un grup sau la altul nu sporește sau diminuează demnitatea de om a nimănui. Asadar, sclavia sau pretenția de a conduce pe alții în virtutea unei excelențe proprii este interzisă de acest principiu al egalității morale.”

Principiul egalității prezumate

Ca să prezumți o diferență, ea trebuie să aibă un temei iar aceste diferențe trebuie să rezulte în urma unor procese sociale. Să luăm în discuție distribuția socială. Dacă într-o societate există ceva care poate fi distribuit între cetățenii acelei societăți, nici un cetățean nu poate și nu are dreptul să ceară sau să pretindă să primească mai mult decât ceilalți cetățeni. În cazul în care ar merita să primească mai mult acesta trebuie să aducă argumente raționale și care să fie acceptabile.

Teorii formale și materiale ale egalității

Egalitatea formală are în vedere dreptul egal al cetățenilor de a fi tratați în mod egal, referindu-se la o egalitate procedurală.

Egalitatea materială se referă la faptul că fiecare individ are dreptul de a-i fi recunoscute drepturile legitime deci de a primi ceea ce este îndreptățit să primească, referindu-se la o egalitate de rezultat.

Egalitatea procedurală are în vedere aplicarea regulilor în aceași manieră pentru toți cetățenii, chiar dacă din această aplicare ar putea decurge diferențe între cetățeni iar egalitatea de rezultat are în vedere aplicarea regulilor în așa fel încât rezultatele obținute să fie distribuite în mod egal.

Dacă doi cetățeni se află în fața autorității judecătorești, trebuie luați în considerare ca aflandu-se în aceași situație. În cazul în care fiecare dispune de o altă aplicare a legii atunci trebuie să existe o motivație care să fie justificabilă de ce unui dispune de un tratament iar celalat de alt tratament din moment ce ei se află în aceași poziție, sub același raport. În cazul în care egalitatea procedurală lipsește fără motiv, acest lucru poate genera discriminări.

Când vorbim despre egalitatea materială ne întrebăm în ce privință sunt oamenii egali? La această întrebare există două răspunsuri:

Oamenii sunt în mod absolut egali și nu este acceptată nici o inegalitate

Se poate relativiza egalitatea la anumite criterii.

Cei care consideră că se poate relativiza egalitatea la anumite criteria, identifică mai întâi acele proprietăți pe care oamenii le posedă în mod diferit iar apoi argumentează de ce acele proprietăți sunt sau ar trebui să fie relevante moral și la care putem să apelam atunci când tratăm pe cineva diferit. De aici rezultă următoarele forme ale egalității materiale: satisfacerea egală a nevoilor, fiecăruia după meritul său și egalitatea oportunităților.

Satisfacerea egală a nevoilor. Vlaslos afirmă că satisfacerea egală a nevoilor de bază este “forma perfectă a distribuției egale, căci ia persoana drept ceea ce este, cu valoare intrinsecă, independent de meritele ei.” Dar nevoile oamenilor nu sunt aceleași iar Vlaslos consemnează faptul că nu ne putem raporta la orice nevoi ale oamenilor dar dacă ne restrângem la cele de bază atunci tratamentul oamenilor ar putea fi egal.

De exemplu, dacă presupunem că cineva este amenințat cu moartea și în acest caz poliția intervine și îi pune la dispoziție anumite resurse pentru a-i apăra securitatea, asta nu înseamnă că acea persoană are o nevoie mai mare de securitate față de alte persoane ci, prin alocarea de resurse suplimentare pentru protecția sa, nu s-a făcut decât sa se egalizeze siguranța sa cu a celorlalți cetățeni.

Atunci când vorbim despre satisfacerea egală a nevoilor vorbim bineînțeles și despre tratarea diferită a indivizilor. Acest tratament diferit se întâmplă din două motive și anume, în primul rând din cauza faptului că indivizii diferiți au nevoie de resurse diferite pentru a-și satisface nevoile și în al doilea rând din cauza gradului de satisfacere a nevoilor care diferă de la individ la individ.

De exemplu, dacă ne gândim la un profesor și la un expert IT, aceștia au nevoie de resurse diferite pentru satisfacere și costurile resurselor vor fi și ele diferite. Și în cazul în care vorbim despre o femeie independent și singură și o familie cu trei copii, nevoile lor sunt diferite iar satisfacerea nevoilor implică cu totul și cu totul alte costuri.

Soluția pentru acest lucru ar însemna ca legile să se aplice diferențiat dar acest lucru nu ar mai fi în concordanță cu o societate egalitară.

Când vorbim despre diferențele subiective cu privire la satisfacerea nevoilor trebuie să avem în vedere faptul că există persoane care se află la același nivel al unei nevoi dar care pot avea nevoie de resurse diferite atât din punct de vedere calitativ cât și din punct de vedere cantitativ, pentru a ajunge la același grad de satisfacere. Luăm exemplu elevul mediocre și elevul eminent pentru care pretențiile sunt diferite. Dacă pentru elevul mediocru absolvirea unor cursuri cu note minime reprezintă o satisfacere, pentru elevul eminent clasarea pe un loc II la un concurs ar însemna o insatisfacere din moment ce acesta își dorea să obțină locul I.

Nu orice nevoi pe care indivizii le au trebuie luate în considerare atunci când vorbim despre tratarea egală a cetățenilor. Diferența dintre a petrece o vacanță mult dorită și nevoia de hrană este mai mult decât evidentă.

Fiecăruia după nevoi. Ideea de a fi distribuite bunurile dintr-o societate în funcție de meritul fiecăruia se impune din ce în ce mai mult în anumite situații. Când abordăm această teorie, nu putem vorbi doar din punct de vedere cantitativ, ci trebuie să se impună și o evaluare calitativă. Cu toții suntem de acord că între doi oameni care au lucrat la un proiect, recompense va fi mai mare pentru cel care a depus mai mult efort, sau, dintre studenți va trebui să ia notă mai mare acela care a studiat mai mult. Trebuie să îi dăm fiecăruia ceea ce i se cuvine. Această distribuție după merit presupune că persoanele sunt diferite unele față de celelalte prin efortul propriu pe care îl depun iar bunurile ar trebui să fie împărțite în urma împlinirii unor sarcini. Dacă două persoane au merite diferite, atunci ele potrivit acestui principiu, trebuie să beneficieze atât de recompense diferite cât și de pedepse diferite. Dacă doi indivizi depun un anumit efort într-un proiect, unul dintre ei lucreză pe partea fizică iar celălalt pe cea teoretică, atunci cum am putea compara cele două munci și care merită o recompensă mai mare? Desigur, meritul nu poate fi stabilit doar din punct de vedere cantitativ, în funcție de orele de muncă de pildă deoarece “o oră de muncă în mină pare de necomparat cu o oră de muncă la rezolvarea marii teoreme a lui Fermat.” Reperele pentru evaluarea meritului sunt subiect de negociere socială, fiind aproape imposibil de stabilit cu exactitate care merit trebuie recompensat mai mult.

Acestui principiu i se aduc critici. Adrian Miroiu, critică acest principiu spunând că există multe bunuri de care oamenii beneficiază care nu pot fi asigurate în funcție de criteria de merit, cum ar fi dreptul la vot. Avem acest drept toți oamenii, indiferent de meritul nostrum, numai în virtutea faptului că suntem ființe umane. O altă critic este aceea că întâmpinăm dificultăți în a identifica ceea ce contează atunci când măsurăm un merit. Miroiu, ne dă exemplul a două persoane, una are talent în învățarea limbilor străine și cealaltă care nu are acest talent. Dacă prima persoană ia o notă mai mare la un examen de limbă străină, și cea de a doua ia o notă mai mică deși s-a străduit mai mult, este corect? Are prima persoană un merit mai mare din cauză că s-a născut talentată? Rawls spune că nimeni nu are un merit mai mare doar pentru că s-a născut talentat, aceste talente sau abilități nu ar trebui să conteze atunci când ne gândim la distribuția bunurilor din societate. R. Nozick nu este de acord cu Rawls, argumentând faptul că nu ar fi corect că ajungem la concluzia că ar fi nedrept ca o persoană mai talentată să primească mai multe bunuri, deoarece, chiar dacă acea persoană talentată nu are vreun merit că este mai talentată decât altcineva, faptul că apelează la talentele și abilitățile pe care le posedă în ideea de a primi anumite bunuri este legitimă. Nozick consider că cine apelează la talentele și abilitățile sale nu este un lucru injust, dimpotrivă, dacă nu ne folosim de acestea ar fi un lucru inacceptabil. Immanuel Kant spunea că “fiecare persoană are o datorie morală – chiar dacă imperfect – de a nu-și irosi talentele, abilitățile.”

Egalitatea oportunităților. Acest principiu se referă la a nu favoriza pe nimeni în funcție de trăsături sau caracteristici nerelevamte ci de a da tuturor aceleași șanse de a obține o parte din bunurile societății. Nivelul până la care o personă se poate ridica trebuie să depindă numai de priceperea sa și abilitățile sale și nu de apartenența la rasă, la grupări politice, la convingeri religioase, origini sociale etc.

Rawls afirmă că ‘oportunități egale’ înseamnă împărțirea egală a surplusului creat, cu alte cuvinte redistribuirea bunăstării de la cei care au mai mult la cei care au mai puțin.

Și acest tip de egalitate presupune intervenția autorităților iar autoritatea publică trebuie și are obligația de a interveni pentru ca anumiți indivizi diferiți să nu fie defavorizați din motive nerelevante. Indivizii au dreptul de a fi protejați în fața tentativelor unor terți de a le îngrădi anumite drepturi pe baza unor criterii nerelevante.

Când vorbim despre oportunitate vorbim despre un prilej, o șansă. Definiția egalitatății oportunităților o dă Kai Nielsen în eseul său “Equality and Liberty” :

“idealul de a face ca oportunitățile pentru diversele poziții appreciate în societate să fie deschise pentru o competiție liberă în care fiecare poate concurra pentru acele poziții prețuite și în care ei sunt recompensați potrivit talentului și realizărilor, și nu pe baza poziției sociale, a clasei, rasei, sexului, prieteniei sau a faptului că cineva are un protector.”

Bunurile care sunt dorite și pentru care oamenii concurează sunt de regulă poziții educaționale, slujbe, bunuri politice, sociale și economice etc. în această competiție pentru aceste bunuri nu trebuie să intervină caracteristici personale irelevante ci doar pe aptitudini și realizări.

Pozițiile și carierele în societate trebuie să fie deschise nu doar în mod formal ci să existe în mod real o șansă echitabilă pentru a le obține, lucru care presupune eliminarea circumstanțelor sociale. De exemplu, oricine poate să dobândească educație, iar dobândirea educației nu trebuie să depindă de poziția de clasă sau de veniturile pe care o persoană le are. Nu putem accepta ca o persoană care are venituri mai mici, să aibă șanse mai mici de a urma studii universitare.

Cele trei forme ale egalității materiale au în comun faptul că propun un conținut precis al acestui concept al egalității și nu reduc egalitatea la o aplicare mecanică a acesteia. Egalitatea nu se poate reduce la o simplă aplicare formal a legii, susțin adepții teoriei egalității materiale.

Valoarea egalității

Egalitatea este o valoare foarte important în societate, lucru contestat dea lungul istoriei. Marii gânditori din diferitele perioade ale istoriei au urmărit această valoare. Acest concept pare extrem de evident dar în unele cazuri pare lipsit de finalitate.

Este egalitatea un ideal sau o realitate cotidiană? Egalitatea se remarcă ca un ideal protestatar, ne spune Sartori, ba chiar ca ideal protestatar par excellence. Egalitatea “generează revolta omului împotriva sorții, împotriva deosebirilor accidentale, a privilegilor definitive și a puterii nedrepte.” Cu greu am putea ajunge la finalul cursei pentru egalitate deoarece dobândirea egalității dintr-un anume aspect generează inegalități într-un altul.

Egalitatea este cea mai firească stare a omului, chiar starea lui originală. Despre această stare natural a omului vorbesc filosofi precum John Locke și Thomas Hobbes. Aceștia consider că în această stare natural oamenii sunt egali. Hobbes în lucrarea sa Leviatanul consideră că natura îi face pe oameni egali și nimeni nu poate pretinde mai multe bogății sau drepturi din motiv că este mai bun decât ceilalți. În starea sa originală “fiecare individ este unul și contează numai ca unul, de asemenea fiecare individ are dreptul la orice și, în aceași măsură, nimeni nu are dreptul la nimic.” Ceea ce înseamnă că diferențierea indivizilor sub orice aspect ori este nelegitimă ori trebuie justificată. Dacă, în starea natural în care se găsesc toți indivizii ca fiind egali, cineva pretinde ceva mai mult, atunci această situație este ori nelegitimă cum ar considera unii teoreticieni, ori aceasta trebuie să fie întemeiată.

Mulți teoreticieni consideră că egalitatea nu are nevoie de nici o justificare ci doar inegalitățile și diferențele trebuie justificate și întemeiate.

Egalitatea este un ideal, adică oamenii trebuie tratați în mod egal. Inegalitățile sunt nelegitime și acestea trebuie eliminate pentru realizarea idealului egalității absolute. Dar, dacă pentru aceste inegalități se găsesc justificări reale și acceptabile atunci idealul egalității trebuie nuanțat, adică oamenii sunt egali doar în anumite privințe iar în altele nu.

Concluzia generală a acestui capitol este aceea că asistăm la o schimbare de percepție asupra acestui concept dea lungul istoriei, drept urmare egalitatea are foarte multe accepțiuni. Unii ridică egalitatea la nivelul unui ideal.

Egalitatea se dovedește a fi o problemă, intens dezbătută dar nefinalizată la care fiecare societate, fiecare cultură trebuie să dea un răspuns mulțumitor.

Capitolul 2. Egalitate, dreptate și libertate

2.1 Dreptatea și egalitatea

În politica sa, Aristotel consideră că dreptatea politică și egalitatea sunt în strânsă legătură. Justiția implică egalitatea nu pentru toată lumea, numai pentru egali. El este de acord cu Platon că democrația politică este intrinsec nedreaptă, deoarece, prin însăși natura sa, încearcă să trateze inegal ca și în cazul în care aceștia au fost egali. Justiție necesită mai degrabă o inegalitate pentru persoanele care sunt inegale. Dar, atunci, oligarhia este, de asemenea, în mod intrinsec nedreaptă, în măsura în care implică tratarea ca egali pe cei inegali din cauza unor disparități condiționate, de naștere, avere, etc. Cei care trăiesc într-o societate justă din punct de vedere politic, cei care contribuie cel mai mult la binele comun vor primi o parte mai mare din bunuri, deoarece aceștia prezintă în acest fel o virtute politică mai mare decât cei care sunt inferiori în această privință; ar fi pur și simplu greșit să gândim așa, din perspectiva dreptății politice, deoarece dreptatea politică înseamnă ca toți să primească părți egale. Astfel, justiția politică trebuie să fie privită ca o funcție a binelui comun al unei comunități. Aristotel crede că putem toți cu ușurință să fim de acord că dreptatea politică necesită "proporționalitate", mai degrabă decât egalitatea numerică.

Aristotel aplică propria teorie a dreptății la problema socială a presupuselor superiorități și inferiorități. Aristotel acceptă inegalitatea sexuală în timp ce apăra în mod activ sclavia. Având în vedere inegalitatea naturală a omului, ar fi impropriu ca toți ar trebui să conducă sau să participe la hotărâre. Aristotel susține că unii sunt marcați ca fiind superioari și apți să conducă de la naștere, în timp ce alții sunt inferioari și marcați de la naștere să fie conduși de către alții. El afirmă fără echivoc că masculii sunt "în mod natural superiori" si femeile "in mod natural inferioare", primul fiind apt să conducă, iar aceasta din urmă să fie exclusă.

Conceptul de egalitate este conex cu cel de dreptate. Egalitatea nu oferă perspectivă reală, care să fie realizabilă la fel cum nici dreptatea nu este reductibilă la o uniformizare în ceea ce privește drepturile și libertățile fundamentale și în special al retribuției materiale. În momentul în care se încearcă a se egaliza retribuțiile în numele dreptății atunci se intra în conflict cu recompensarea bazată pe rezultat. „Dacă egalitatea  per ipossibile, marile inegalități economice n-ar amenința egalitatea politică, juridică și socială, ele ar fi mai greu de respins, dar tot ar rămâne ceva inacceptabil în privința lor.”

Avantajele care le au cei fără merit personal, avantaje dobândite din cauza faptului că s-au născut în medii mai favorabile care le-au asigurat condiții propice și necesare pentru un progres mai bun, sau cei care s-au născut mai talentați, transcede sfera dreptății care este privitî ca un concept dependent de libertatea de voință. „Indivizii provenind din medii mai înstărite vor beneficia, de regulă, de o educație mai bună și de resurse mai substanțiale, iar astfel vor fi mai bine pregătiți în competiția pentru posturile bune. Chiar într-un sistem care garantează egalitatea șanselor, unii oameni vor pleca cu un avantaj și vor obține rezultate mai bune decât alții ale căror aptitudini native sunt identice.”

Vorbind despre asigurarea egalității de șanse, dreptatea nu mai implică uniformizarea a status-ului individului, ci propune pentru depășirea acestei stări de inegalitate de șanse, mai degrabă a se asigura un mediu în care aceste șanse să fie egale decât asigurarea unei egalități de start. „În numele dreptății, șansele ar trebui să fie egale pentru toți cei care au pregătirea necesară, și este fără îndoială un fapt pozitiv ori de câte ori guvernele se străduiesc să aplice acest principiu al egalității șanselor.”

Capitolul 3. Discriminarea și tratamentul preferențial

3.1 Discriminarea. Concept

Discriminarea este opusul ideii de egalitate. Dacă, potrivit conceptului de egalitate, oamenii trebuie tratați în mod egal, în toate sferele societății, discriminarea este acțiunea de a trata în mod diferit sau a nu trata egal toate persoanele sub orice aspect.

Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și combaterea discriminării dispune :

“Art. 2 – (1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie social, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.”

Goodman Norman apreciază că “discriminarea constă în tratamentul inegal al oamenilor, bazat pe apartenența lor la un grup sau categorie socială.”

Tratamentul inegal și diferit are la bază și se întemeiază pe o caracteristică explicit ori tăinuită. Ea se bazează pe o atitudine care se formează de regulă pe sentimente negative. Discriminarea reprezintă un comportament care vizează acționalul, având urmări și repercursiuni.

Conform Articolului 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului “Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi” , iar Articolul 2 prevede că “Fiecare se poate prevala de toate drepturile și de toate libertățile proclamate în prezenta Declarație, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau decurgînd din orice altă situație.”

Discriminarea se practica la mijlocului secolului al XIX – lea în același mod ca și astăzi, deși acest concept al discriminării nu exista. De exemplu femeile nu aveau dreptul la vot dar această deosebire între sexe nu era pusă sub semnul întrebării.

Trăsăturile sociale și individuale ale discriminării sunt alaturate în definiția acesteia fiind o acțiune individuală care afectează o altă persoană particulară, tratată în mod diferit deoarece se consideră că acea persoană aparține unei anumite clase de oameni.

Actele de discriminare nu se petrec izolat, ele sunt părți ale unor modele de comportament față de femei, rromi, oameni cu handicap etc., și variază într-o mare măsură de la o cultură la alta.

Discriminarea se manifestă în diferite sfere ale societății, și implică faptul că persoana care discriminează face diferență între persoane dezavantajându-i pe unii și avantajându-i pe alții, exclud anumite persoane sau grupuri din anumite activități, iar acțiunile lor au drept rezultat lezarea celor respinși.

Tratamentul preferențial înseamnă a favoriza pe cineva în detrimentul altcuiva, motivele fiind de regulă subiective și lipsite de fond justificabil.

3.2 Tipuri și forme ale discriminării

În literatura de specialitate, cea mai comună clasificare pe care o întâlnim împarte tipurile de discriminare în directă și indirectă.

Discriminarea directă – “constă în excluderea unei persoane sau categorii de persoane de la beneficial unui anumit drept datorită unei caracteristici a acelei persoane sau categorii de persoane.” Astfel, discriminarea direct este atunci când o persoană este defavorizată sau beneficiază de un tratament mai puțin favorabil decât o altă persoană aflată în aceași cauză.

Un exemplu de discriminare direct este atunci când angajații unui local refuză să servească sau să lase să intre în acel local persoane care aparțin unui anumit grup etnic. Practica Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării arată că “Patronul unui restaurant din localitatea Botoșani a afișat un anunț în cadrul locației cu următorul conținut: <<în acest restaurant nu se servesc țigani>>.” În acest caz tratamentul diferențiat și discriminatoriu constă în faptul că se refuză accesul unei persoane în acel local pe criteriu etniei, rezultatul fiind încălcarea dreptului la demnitatea umană.

Discriminarea indirectă – “constă în excluderea unei persoane sau categorii de persoane de la beneficial unui anumit drept prin folosirea unor criterii aparent neutre.”

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării spune că discriminarea indirectă se întâmplă atunci când “prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, reprezintă o discriminare indirectă, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.”

De exemplu, pe un anunț de angajare pe postul de femeie de serviciu, se cere ca posibilul candidat să aibă diplomă de bacalaureat. Putem spune că în acest caz se urmărește excluderea unei anumite categorii de posibili candidați la postul respectiv, prin simplu fapt că femeile de etnie rromă, potrivit statisticilor, nu au foarte multe diplomă de bacalaureat, iar diploma de bacalaureat nu prezintă o importanță așa mare în această muncă necalificată, drept pentru care se consideră a fi, în situația de față, vorba despre o discriminare indirectă.

Diferența dintre discriminarea indirectă și cea directă este aceea că în primul tip practica folosită aparent neutra defavorizează și dezavantajează o persoană sau un grup de persoane pe baza unor criterii iar în cel de-al doilea caz, criteriu nu mai este aparent neutru ci foarte clar formulat.

Discriminarea se poate face atât în mod conștient cât și în mod inconștient. Michael Banton remarca faptul că “pot fi adoptate hotărâri extreme de discriminatorii fără a se da seama cum se cuvine de ele.” La nivelul conștiinței celui care discriminează în mod involuntar, presiunea morală poate să lipsească, pe când pentru cel care a fost discriminat, acea discriminare fie ea involuntară reprezintă un motiv de umilință.

Comportamentul discriminatoriu poate îmbrăca diferite forme, printre care cele mai des întâlnite sunt:

Discriminarea rasială

Presupune tratarea diferențiată a indivizilor în funcție de rasă. Această discriminare nu se manifestă doar la nivelul separării etnice cu ajutorul forței represive a statului ci și la nivelul concepției, filosofiei și teoriei sociale.

Norman Goodman definește rasismul ca fiind “ideea că o categorie rasială este inerent superioară alteia.”

Discriminarea în funcție de sex sau discriminarea de gen

Discriminarea de gen inseamnă atitudinea de superioritate a unui reprezentant al unui sex asupra altui sex. Acea persoană care se află în “inferioritatea” celuilalt, este discriminat. De regulă femeile sunt cele care sunt discriminate pe baza apartenenței lor la sexul feminin. Ele sunt considerate de către anumiți oameni inferioare barbaților, lucru care este moralmente greșit și eronat.

Art. 1 al Convenției asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei subliniază faptul că “În termenii prezentei Convenții, expresia discriminare față de femei vizează orice diferențiere, excludere sau restricție bazată pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoașterea, beneficiul și exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalității dintre bărbat și femeie, a drepturilor omului și libertăților, fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural și civil sau în orice alt domeniu.”

Potrivit precizărilor art. 4 lit. g) din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, republicată, “prin discriminare bazată pe criteriul de sex se înțelege discriminarea direct sau indirect, hărțuirea și hărțuirea sexual a unei persoane de către o altă persoană la locul de munca sau alt loc în care aceasta își desfășoară activitatea.”

“Hărțuirea constă în crearea unui cadru intimidant, ostil sau degradant îndreptat împotriva unei persoane sau categorii de persoane datorită unei caracteristici a acelei persoane sau grup de persoane.“

Discriminarea pe bază de vârstă

Este acea discriminare care se manifestă printr-o preferință a unor persoane de o anumită vârstă, de regulă vârstnicii sunt dicriminați și defavorizați în detrimentul celor mai tineri. Unii angajatori preferă să angajeze persoane tinere, cele în vârstă fiind considerate prea bătâne pentru a mai da randament.

Alte forme ale discriminării sunt : ura etnică, antisemitismul, xenofibia, naționalismul și segregarea.

3.3 Discriminarea pozitivă și măsurile pozitive

Norman Goodman spune că “recent termenul discriminare pozitivă a fost folosit pentru referirea la asigurarea unor avantaje speciale indivizilor doar pentru faptul că aparțin unor categorii sociale.” Aceste categorii sociale care beneficiază de anumite avantaje sunt cele care dea lungul timpului au fost defavorizate, de regulă minoritățile.

Categoriile defavorizate este definită prin art. 4 al O.G. nr. 137/2000: „În înțelesul prezentei ordonanțe, categorie defavorizată este acea categorie de persoane care fie se află pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită diferențelor identitare față de majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere și marginalizare.”

Aceste avantaje li se acordă pentru a face echitate în competiția socială în ceea ce privește accesul la resurse ca resurse de trai decent, resurse material, de păstrare a identității etc. în al doilea rând aceste avantaje sunt acordate pentru a compensa dezavantajarea și discriminarea la care au fost supuse grupurile respective dea lungul timpului.

Aceste avantaje nu sunt acordate pentru toată viața și nici tuturor membrilor grupului respectiv ci doar acelora care au nevoie de sprijin și doar până când aceștia ajung la poziții aproximativ egale pentru a putea porni de pe aceleași poziții cu ale celorlalte grupuri favorizate în competiția socială. Rolul discriminării pozitive “vizează moralitatea competiției sociale și acordarea daunelor morale celor tratați fără morală sau lipsiți de posibilitatea natural de a participa cu aceleași șanse la competiția socială. Este plusul de oxigen de care grupurile defavorizate au nevoie pentru a intra în normalitate, depășindu-și frapantele decalaje istorice.”

Autoritățile publice iau măsuri în favoarea unei persoane sau un grup de persoane care vizează asigurarea dezvoltării lor având ca scop realizarea egalității de șanse ale acestora în raport cu cei care nu sunt defavorizați.

3.4 Prejudecată și discriminare

Prejudecata este o sursă a discriminării. Multi oameni, grupuri de oameni sau chiar comunități sunt discriminate din cauza prejudecăților pe care unii oameni le au față de anumite categorii de oameni.

Potrivit lui Goodman Norman prejudecata este “o generalizare nesusținută, o opinie formulată fără o cercetare serioasă, despre un grup sau o categorie de oameni”, iar Richard Bourhis consideră că “prejudecata implică respingerea celuilalt considerat ca membru al unui grup față de care se manifestă sentimente negative.”

Prejudecățile duc la sentimente negative față de anumite categorii sociale. De exemplu, sexismul, antisemitismul, rasismul etc sunt prejudecăți cu privire la ceilalți.

Prejudecata se referă la atitudinile și ideile oamenilor, ea se situează la nivelul judecăților cognitive.

În momentul în care trecem în domeniul actelor atunci vorbim despre discriminare. Discriminarea reprezintă comportamentul negative pe care un individ îl are față de o anumită categorie socială despre care individual are prejudecăți.

Relația dintre prejudecată și discriminare este una complex. Oamenii pot avea prejudecăți în privința unor minorități entice dar să nu acționeze sub impulsul sentimentelor negative pe care le are față de aceasta deoarece asemenea comportamente discriminatorii sunt indezirabile pe plan social și interzise prin lege. La fel cum se poate ca un individ care nu are judecăți despre femei, ne spune Bourhis, poate să facă discriminări la adresa lor din cauza unor regulemente sexiste care există de exemplu la locul său de muncă.