Drepturile morale de autor [622020]

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAȘOV
FACULTATEA DE DREPT

Drepturile morale de autor

Autor:
Medvés Norbert
Anul IV
2018

2
Cuprins

Drepturile morale de autor

 Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor

 Dreptul de divulgare

 Dreptul la paternitate

 Dreptul la nume

 Dreptul de retractare

3
Drepturile morale de autor

Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii existente între operă și
creatorul ei.Astfel drepturile morale de autor influențează dreptul de autor in asa mod, încât
înlătură aplicarea regulilor de drept comun. Potrivit doctrinei, mai ales celei franceze, care acordă
o atenție deosebita dreptului moral, “acesta precede drepturilor patrimoniale, le supraviețuiește și
exercită o autoritate predominantă asupra lor”.1 Chiar și după ce autorul unei opere a cesionat
drepturile sale patrimoniale el își păstrează drepturile morale de autor ca o consecință a caracterului
independent al acestora.În doctrina română se utilizează expresia „drepturi person ale
nepatrimoniale” prin care se desemnează sfera drepturilor morale în general, în care se includ și
drepturile morale de autor. Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea protecției
personalității autorului . Cu toate acestea, drepturile mor ale de autor nu se suprapun, sub toate
aspectele, cu drepturile personalității. Aria lor este mai largă întrucât protejează autorul împotriva
oricărei atingeri aduse operei și nu numai împotriva acelora îndreptate contra onoarei sau reputației
autorului.
Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996 care prevede că autorul ei opere are
următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică ( dreptul de
divulgare );
b) dreptul de a decid e sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică ( dreptul la nume );
c) dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei ( dreptul la paternitate );
d) dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modif icări, precum
și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa ( dreptul la respectul
integrității operei sau la inviolabilitatea operei );
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de exploatare,
prejudiciați prin exercitarea retractării ( dreptul la retractar )

Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor
Legea română nu enunță în mod expres caracterele juridice ale drepturilor morale de autor, dar
acestea se degajă implicit di n unele dispoziții ale legii.
Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice:
a) caracterul perpetuu ;
b) caracterul legăturii strict personale , în sensul că este atașat de persoana autorului operei;
c) caracterul inalienabil și insesizabil ;
d) caracterul imprescriptibil ;
e) caracterul absolut, opozabil erga -omnes ;
f) caracterul netransmisibil (cu excepția dreptului la paternitatea și la inviolabilitatea operei).

a) Caracterul strict personal al dreptului moral determină ca acesta să nu poată fi exercitat
decât de către autorul operei. Dacă drepturile patrimoniale sunt susceptibile de desprindere de
persoana titularului, drepturile morale sunt strâns legate de persoana autorului. Drepturile morale
de autor cuprind elemente pozitive și elemente negative .

4
În principal, caracterul legăturii strict personale al dreptului moral se manifestă prin elementele
sale pozitive, care constau în dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod și cum va fi adusă opera
la cunoștință publică, numele și retractarea o perei divulgate.

După moartea autorului, în ipoteza în care nu există moștenitori, exercițiul drepturilor revine
Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

b) Caracterul inalienabil și insesizabil al drepturilor morale de autor
Inalienabilitatea drepturilor morale de autor constă, potrivit legii (art. 11 alin. 1. din Legea nr.
8/1996), în interzicerea vreunei renunțări sau înstrăinări având ca obiect aceste drepturi.
Caracterul inalienabil al drepturilor morale se justifică prin destinația lor , aceea de a asigura
protecția personalității autorului. A renunța la protecția personalității sale, echivalează pentru autor
cu asumarea riscului dispariției sale morale, al autodistrugerii morale. Principiul inalienabilității
drepturilor mo rale cunoaște unele excepții care rezultă fie din voința autorului, fie din natura
operei, fie din convențiile încheiate cu terții.
O astfel de excepție este reprezentată de independența autorului de a -și publica opera sub
pseudonim sau fără indicarea vreu nui nume . Cu alte cuvinte, autorul poate renunța parțial la
dreptul la nume, fără să fie atinse existența și conținutul dreptului deoarece titularul său are
posibilitatea de a înlătura pseudonimul sau anonimatul, dezvăluindu -și adevărata identitate.
Alte e xcepții le întâlnim în cazul autorilor salariați , al contractelor de comandă și când autorul
și-a dat acordul cu privire la adaptarea operei sale , situație în care drepturile morale sunt supuse
unei anumite înstrăinări. Consacrând caracterul inalienabilită ții drepturilor morale, legea română
admite totuși transmiterea prin succesiune a exercițiului drepturilor relative la recunoașterea
calității de autor , la respectarea integrității operei prin neadmiterea oricărei modificări și atingeri
care prejudiciază onoarea sau reputația autorului. În schimb, dreptul de retractare este
netransmisibil. Potrivit caracterului insesizabil al drepturilor morale, acestea nu pot fi urmărite de
creditorii autorului operei. Creditorii autorului nu au nici dreptul de a impune d ivulgarea operei
sau exploatarea ei în scopul satisfacerii creanțelor lor. În aceeași ordine de idei, notăm și faptul că
creditorii nu beneficiază nici de dreptul de a se substitui autorului pentru a proceda ei înșiși la
publicarea operei.
Totuși, de la pr incipiul insesizabilității sunt exceptate operele legate indisolubil de suportul
material (operele de artă plastică), caz în care se poate exercita o acțiune de executare silită, având
ca obiect aceste categorii de opere. În sistemul român de drept, sub im periul legii vechi2, regula
insesizabilității privea numai opera nepublicată și opera neterminată.

c) Caracterul perpetuu al drepturilor morale constă în existența și exercitarea lor de către
succesorii autorului ori de către terți , după încetarea din via ță a titularului. Rațiunea acestui
caracter este de a asigura, ca și în cazul principiului inalienabilității și insesizabilității, protecția
personalității autorului. Numai drepturile morale de autor au vocație la perpetuitate, nu și drepturile
patrimonial e. Utilizarea de către alte persoane a operei nu trebuie să aducă atingere memoriei
autorului, întrucât opera poartă pentru eternitate amprenta personalității creatorului său. Nu toate
drepturile morale de autor au caracter perpetuu, ci numai acelea al căror exercițiu, potrivit legii,
este transmisibil prin moștenire. Aparțin acestei categorii, potrivit modificărilor aduse Legii nr.
8/1996 prin Legea nr. 285/2004: dreptul de divulgare, dreptul la paternitate și dreptul la respectul

5
integrității operei . În schimb, dreptul de divulgare, dreptul la nume și dreptul la retractare ,
aparținând numai autorului, nu pot fi exercitate de către succesori și cu atât mai puțin de către terți.
Soluția adoptată este în consonanță curentului favorabil exercitări i acestuia de către succesorii
autorului sau de instituții specializate în protecția drepturilor autorului3. Și totuși, legiuitorul român
nu a adoptat o soluție consecventă deoarece în cazul artișt ilor interpreți și executanți a instituit
transmiterea tutu ror dreptu rilor prin succesiune pe durată nelimitată4.

d) Caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor
Imprescriptibilitatea drepturilor morale constă în exercitarea lor atâta timp cât opera rămâne în
memoria oamenilor și face obiectul exploa tării. Caracterul imprescriptibil derivă din caracterul
inalienabil și perpetuu al drepturilor morale de autor. Regula imprescriptibilității drepturilor
morale este necesară pentru a asigura protecția personalității autorului. Așadar, dreptul la acțiune
al autorului unei opere intelectuale pentru apărarea drepturilor sale morale nu se stinge niciodată
și poate fi exercitat indiferent cât timp a trecut de la încălcarea lor. Drepturile patrimoniale de autor
nu cad sub incidența principiului imprescriptibilită ții, fiind supuse instituției prescripției extinctive
din rațiunea de a asigura stabilitatea raporturilor juridice.

e) Caracterul absolut, opozabil erga-omnes al drepturilor morale de autor decurge din faptul
că îi sunt recunoscute autorului în raporturile cu toate celelalte persoane, care au obligația să nu
întreprindă nimic de natură a -l stânjeni în exercițiul prerogativelor drepturilor sale.

f) Caracterul netransmisibil al drepturilor mo rale de autor vine să întărească caracterul
absolut al acestora. De la caracterul netransmisibilității
drepturilor morale de autor există excepțiile menționate în cele ce preced (lit. c).

Dreptul de divulgare

Întâlnit în doctrină și sub denumirea de dre ptul la prima publicare, dreptul de divulgare
reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința
publică . Este un drept absolut și exclusiv, în sensul că aparține numai autorului operei, singurul în
măsură să a precieze dacă opera va fi adusă sau nu la cunoștința publicului.
Totodată, dreptul de divulgare are un caracter discreționar , numai persoana autorului putând
decide dacă opera a atins nivelul „idealurilor și așteptărilor” sale, dacă -l reprezintă ca persona litate,
care sunt limitele și modalitățile în care opera va fi publicată. Astfel, în virtutea caracterului
discreționar al dreptului de divulgare, autorul unei piese de teatru care a autorizat reprezentarea
nu este obligat să accepte și editarea operei, re gula discreționarității purtând și asupra modalității
în care opera va fi adusă la cunoștință publică. Caracterul discreționar al acestui drept este întărit
și de includerea în lege a așa -numitului drept de retractare al autorului în mod necondiționat.
Acest drept prezintă un aspect pozitiv, constând în posibilitatea autorului de a decide aducerea în
orice mod la cunoștința publică a operei sale, când consideră că opera a atins nivelul unei anumite
maturități, în sensul că poartă amprenta originalității. Da r dreptul de divulgare conține și un aspect
negativ, reprezentând posibilitatea autorului de a amâna publicarea acelei opere. Exercitarea

6
aspectului pozitiv constituie unica modalitate de „ieșire în lume” a autorului, de apariție la nivelul
realității soci ale, de transformare a operei dintr -o realitate de fapt , într-o realitate de drept . Dreptul
de divulgare este primul drept moral în ordinea cronologică a nașterii drepturilor de autor. De
exercitarea acestui drept depinde și nașterea drepturilor patrimonia le asupra cărora are o influență
covârșitoare.
Anterior divulgării, drepturile patrimoniale au caracter virtual , eventual , devenind actuale și
efective numai după exercitarea dreptului moral de divulgare.
Exercitarea dreptului de divulgare dă naștere la un drept de prioritate în persoana autorului operei.
Aceasta reprezintă posibilitatea juridică a autorului de a opune data apariției operei sale oricărui
alt autor care ar publica ulterior o operă similară sau chiar identică. Încălcarea dreptului de
divulgar e, în sensul aducerii operei la cunoștința publică fără autorizarea sau, după caz,
consimțământul autorului constituie infracțiune și se pedepsește potrivit prevederilor art. 140 din
Legea nr. 8/1996.
Dreptul de divulgare, în cazul operelor colective, se e xercită, în lipsa unei convenții contrare, de
către persoana fizică sau juridică din inițiativa, sub responsabilitatea și numele căreia a fost
realizată opera .

Operele audiovizuale au un autor principal care este regizorul sau realizatorul și mai mulți
autori (autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create etc.).
Dreptul de divulgare a operei audiovizuale aparține autorilor , dar numai autorul principal se poate
opune aducerii la cunoștința publică5, nu și ceilalț i autori.
În cazul operelor realizate la comandă, se pune întrebarea cum se pot concilia principiul dreptului
absolut al autorului la divulgarea operei sale, cu principiul forței obligatorii a contractelor . În
formularea răspunsului s -au conturat mai multe soluții, astfel:
a) autorul operei comandate ar putea refuza executarea sau remiterea operei pe motivul că nu -l
reprezintă, nu poartă amprenta personalității sale;
b) o eventuală cerere de executare silită din partea beneficiarului contractului nu s -ar so lda cu
obligarea autorului să execute opera, pentru că, fiind o obligație de a face, în caz de neexecutare,
potrivit art. 1075 Cod civil se transformă în obligație de dezdăunare. Nu pot fi dispuse măsuri de
constrângere pentru că ar fi incompatibile cu nat ura activității intelectuale a autorului;
c) beneficiarul a cărui comandă nu a fost executată poate cere și obține o executare prin echivalent
a obligației din partea creatorului;
d) în cazul în care opera este realizată, dar autorul refuză să o remită ben eficiarului, se poate invoca
și obține o executare silită în natură.
Potrivit art. 47 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, dobândirea proprietății asupra suportului material al
operei nu conferă prin ea însăși un drept de utilizare asupra operei. Pe cale de con secință,
proprietarul suportului operei nu are drept de divulgare a acesteia.
De la această interdicție există și excepții. Astfel, potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 8/1996,
proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are drep tul să o expună public,
chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoștința publică, în afara cazului în care autorul a exclus în
mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului.

7
Dreptul la paternitate

Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină și sub titulatura de dreptul de a pretinde
recunoașterea calității de autor al operei, își are izvorul în însuși actul creației, reprezentând o
recunoaștere oficială a originalității și a altor merite ce aparțin creatorului.
Recunoașterea se justifică prin necesitatea de a respecta legătura firească dintre autor și opera sa,
îngăduind realizarea corelației dintre opera și spiritul care a creat -o și punând în evidență
elementele de identitate specifice ale creației.
La fel ca dreptul la divulgare, dreptul la paternitatea operei conține două categorii de aspecte:
prima, categoria aspectelor pozitive, constând în posibilitatea autorului de a revendica oricând
calitatea de autor și a doua, categoria aspectelor negative, reprezentând posibilitatea titularului
dreptului de a se opune oricărui act de contestare a acestei calități de către terți.
În practică, recunoașterea și respectul dreptului calității de autor se materializează prin îndeplinirea
obligației core lative a tuturor terților de a indica numele, prenumele sau pseudonimul autorului
în cazul citării și utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când acest lucru este permis fără
consimțământul autorului. Totodată, dreptul la paternitate se realizea ză și prin posibilitatea
autorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar fi încălcat.
Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de autor, nu și persoanelor juridice.
În cazul operelor anonime, dreptul la paternitate va fi respectat prin indicarea faptului că opera
aparține unui autor anonim, precum și a formei originale, a datei realizării și a locului de păstrare
a acesteia. Însușirea, fără drept, a calității de autor constituie infracțiune, fapta fiind î ncriminată și
pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8/1996.
Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin acte între vii. În schimb, prevederea
din art. 11 alin. 2, care constituie o noutate a legii, precizează că, după moartea autorului, exercițiul
acestui drept se transmite prin moștenire legală sau testamentară succesorilor pe o durată
nelimitată. În ipoteza în care nu există moștenitori, exercițiul dreptului revine organismului de
gestiune colectivă care a administrat drepturile autoru lui sau, după caz, organismului cu cel mai
mare număr de membri din domeniul respectiv de creație.

Dreptul la nume

Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă opera
la cunoștința publică, dreptul la nume apare u neori în lucrările de specialitate ca fiind parte
componentă a dreptului la calitatea de autor.6
Tratarea de sine stătătoare în lege a dreptului la nume s -a impus din rațiuni de logică juridică. Într –
adevăr, dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o divulgă va apare sub numele său, sub
pseudonim sau fără indicare de nume este diferit de dreptul de autor.
Astfel, în primul rând, exercițiul dreptului la nume nu se transmite prin moștenire , în vreme ce
exercițiul dreptului la calitatea de autor se transmite succesorilor prin moștenire. În al doilea rând,
dreptul la calitatea de autor aparține întotdeauna persoanelor fizice creatoare ale operei , pe când
dreptul la nume poate să aparțină și persoanelor juridice sau fizice , altele decât autorul, din
inițiativa și sub numele cărora a fost creată opera.

8
În fine, publicarea unei opere sub numele altui autor (de regulă cunoscut) constituie o încălcare a
dreptului la nume și nu a dreptului la calitatea de autor.
Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său, fie că este un pseudonim ,
trebuie reprodus pe coperta operei în forma cerută de autor . Prin urmare, dreptul la nume
presupune nu doar respectul numelui sub care este publicată opera, ci și pro tejarea formei în care
autorul a cerut ca numele să fie reprodus.
Potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996, fapta persoanei care aduce la cunoștința publică o operă sub
un alt nume decât acela decis de autor constituie infracțiune.. Dreptul la inviolabilitat ea operei
Cunoscut în doctrină și sub numele de dreptul la respectul operei sau de dreptul la integritatea
operei, dreptul la inviolabilitatea operei vizează protejarea creației și posibilitatea juridică a
autorului de a se opune oricărei modificări, „defo rmări sau mutilări”7, precum și oricărei atingeri
aduse operei care prejudiciază onoarea sau reputația autorului.
Dreptul inviolabilității operei este un corolar al dreptului de divulgare, așa că forma de aducere la
cunoștința publică hotărâtă de autor tre buie să rămână nemodificată.
Conținutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde două laturi:

1) dreptul autorului de a pretinde pur și simplu respectarea integrității operei prin interzicerea , fără
acordul său, a oricăror suprimări , compl etări sau modificări , chiar dacă acestea nu alterează
valoarea sau conținutul operei și indiferent dacă afectează sau nu imaginea autorului.
Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din operele străine sunt licite cu
condiția re producerii fidele a textelor citate și cu încadrarea lor în contexte care să nu le denatureze
sensurile;

2) dreptul autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea și reputația
autorului.
Soluția limitării dreptului la inviolabili tatea operei numai la atingerile de natură a prejudicia
onoarea și reputația autorului este conformă cu prevederile Convenției de la Berna. Determinarea
atingerilor care întrunesc aceste trăsături este apanajul judecătorului a cărui activitate în acest
sens nu este lipsită de dificultăți, trebuind să se pronunțe în lipsa unor criterii de apreciere
prevăzute de lege.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe cale convențională sau legală
a exercițiului drepturilor patrimoniale as upra operei.
Legea română prevede că exercițiul dreptului de a pretinde respectarea integrității operei se
transmite , după moartea autorului, prin moștenire, pe durată nelimitată, potrivit legislației civile,
iar în lipsa moștenitorilor, exercițiul revine organismului de gestiune colectivă care a administrat
drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul
respectiv de creație.

Dreptul de retractare

Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de lege autorului de a-și
retrage opera publicată .

9
Acest drept poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării, autorul nefiind ținut de
îndeplinirea anumitor motive care determină decizia de retragere a operei. Altfel spus, dreptul de
a retracta are caracter exclusiv și nu este supus cenzurii instanței de judecată.
Legea recunoaște însă și terților care exploatează o operă, prejudiciați prin exercitarea retractării,
dreptul de a fi despăgubiți .
Există situații când dreptul de retract are poate intra în conflict cu alte drepturi. Astfel, în cazul
coautoratului, dreptul de retractare exercitat de un autor se poate afla în conflict cu dreptul de
divulgare al celorlalți autori și cu principiul forței obligatorii a contractelor. Soluția în această
situație va fi pronunțată de instanța de judecată care, prin excepție de la regulă, va examina justețea
motivelor care stau la baza exercițiului dreptului de retractare.
Totodată, în cazul operelor de artă plastică , dreptul de retractare poate intr a în conflict simultan
cu principiul forței obligatorii a contractelor și cu dreptul proprietarului suportului material al
operei (drept absolut și opozabil erga-omnes ).
Doctrina împărtășește opinia potrivit căreia după ce opera de artă plastică a fost pre dată
dobânditorului, care a acceptat -o, autorul nu mai poate exercita dreptul de a -și retrage opera.8 În
caz contrar, ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate pe care legea nu o îngăduie. Potrivit
art. 77 al. (3) din Legea nr. 8/1996, dreptul de r etractare nu poate opera în cazul programelor
pentru calculatoare .

8 FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂȚII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, București, Editura
Funda ției
România de Mâine , 2006,pag 80

10
Bibliografie

 Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale , Curs universitar, Editura Global Lex, 2001
 FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂȚII INTELECTUALE DREPTUL DE
AUTOR, București, Editura Fundației România de Mâine , 2006
 CONVENȚIA DE LA BERNA pentru protectia operelor literare si artistice din 9 septembrie
1886, completata la Paris la 4 mai 1896, revizuita la Berlin la 13 noiembrie 1908, completata
la Be rna la 20 martie 1914, revizuita la Roma la 2 iunie 1928, revizuita la Bruxelles la 26
iunie 1948, revizuita la Stockholm la 14 iulie 1967 si la Paris la 24 iulie 1971 si modificata la
28 septembrie 1979.