Drepturile Locative ale Sotilor Conform Codului Civil

Familia reprezintă cea mai veche și cea mai solidă instituție umană. De-a lungul timpului, această instituție a format obiectul de studiu pentru numeroși specialiști, a beneficiat de reglementare în diferite legi, constituind una din marile teme de analiză și reflecție a spiritualității umane.

Familia înfățișează scopul căsătoriei. Prin căsătorie înțelegem uniunea dintre un bărbat și o femeie, liber consimțită, monogamă, cu caracter civil și solemn, destinată, în principiu, să existe între soți pe tot parcursul vieții lor, bazându-se pe drepturi egale între aceștia, cu menirea creării unei familii.

Încheierea căsătoriei produce efecte cu privire la relațiile personale și raporturile patrimoniale între soți. În ceea ce privește raporturile patrimoniale, soții au posibilitatea de a alege între mai multe regimuri matrimoniale: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională. Libertatea convențiilor matrimoniale reprezintă o noutate legislativă, anterior aplicându-se doar regimul comunității de bunuri. Alături de regimul ales se vor aplica normele regimului primar imperativ de la care nu se poate deroga. Regimul primar imperativ reprezintă un ansamblu de norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soți ca efect al căsătoriei. Printre normele juridice imperative primare, respectiv cheltuielile căsătoriei, mandatul convențional și judiciar dintre soți, dreptul la informare, norme cu privire la încetarea, schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial, independența patrimonială a soților, actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei, se regăsesc și reglementări care privesc drepturile locative ale soților – reguli speciale de la care nu se poate deroga, făcând parte din structura regimului primar imperativ.

Drepturile locative ale soților constituie o temă de o deosebită importanță și cu un grad mare de noutate. Importanța temei este dată de rolul pe care îl reprezintă aceste drepturi, ele făcând parte din viața noastră și ghidându-ne pașii în construcția juridică a căsătoriei. În prezent, gradul mare de noutate este dat de noua reglementare de care are parte instituția familiei, inclusiv drepturile locative de care beneficiază soții.

Drepturile și obligațiile locative care formează regimul primar imperativ joacă un dublu rol în raporturile dintre soți, dar și în raporturile dintre soți cu terții. În raporturile dintre soți, regimul primar imperativ asigură, pe timp de „pace conjugală” o minimă coeziune patrimonială a soților, aceștia rămânând și cu o minimă independență economică și socială; iar în timpul „crizei conjugale” echilibrarea puterilor dintre soți. În cazul raporturilor dintre soți cu terții, regimul primar imperativ trebuie să prevină ca situația patrimonială a soților să împiedice libertatea circuitului civil și autonomia lor juridică și, în același timp, autonomia să nu lezeze căsătoria.

CAPITOLUL I Locuința familiei

Secțiunea 1

Constituire

Locuința familiei este reglementată de Codul civil și definită în art. 321 alin. (1) C. civ., conform căruia locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.

În situația în care soții dețin mai multe imobile, locuința familiei este reprezentată de locuința în care trăiesc soții și copiii acestora. Prin urmare, de protecția regimului matrimonial primar beneficiază doar această locuință, chiar dacă soții au în proprietate mai multe imobile. Locuința familiei are parte de această protecție în timpul căsătoriei, dar se poate prelungi și după momentul desfacerii, constatării nulității, anulării sau încetării căsătoriei. În acest caz, adică cel al prelungirii protecției, locuința de familie o formează imobilul soțului la care se află copiii și în care locuiesc efectiv.

Încheierea căsătoriei produce nașterea unor efecte de natură patrimonială, dar și de natură personală în viața soților. Drepturile locative se regăsesc la intersectarea efectelor încheierii căsătoriei. Așadar, există obligația soților de a locui împreună, potrivit art. 309 alin. (2) C. civ., ceea ce ține de relațiile personale, astfel imobilul locuit de soți devine locuința familiei și, în consecință, locuința intră în cadrul relațiilor patrimoniale dintre aceștia. Dar coabitarea soților nu este o condiție esențială pentru existența locuinței familiei, în cazul în care soții nu locuiesc împreună, acest rol îl îndeplinește imobilul în care locuiesc unul dintre soți și copiii soților.

În cazul în care locuința familiei nu se poate determina nici cu ajutorul criteriului principal al locuinței comune, nici cu ajutorul criteriului subsidiar, al copiilor care locuiesc împreună cu părintele, din cauză că soții cu reședințe diferite nu au copii minori sau pentru că fiecare locuiește împreună cu copii minori rezultați din căsătorie sau adopție, se ține cont de comunitatea de viața asumată de soți. Comunitatea de viață asumată de soți reprezintă condiția esențială care formează locuința familiei. Aceasta înseamnă mai mult decât coabitarea soților sau traiul sub același acoperiș. Locuința de familie, prin comunitatea de viață, înfățișează dimensiunea afectivă și intelectuală a relației dintre soți, cu sau fără suportul material al coabitării.

1.1 Obligația de coabitare

Obligația de a locui împreună este o regulă ce aparține sferei relațiilor personale și este consacrată expres în art. 309 alin. (2) C. civ., conform căreia soții au îndatorirea de a locui împreună.

Hotărârea viitorilor soți de a se căsători și de a-și întemeia o familie impune conviețuirea soților, care se poate realiza cel mai bine atunci când soții locuiesc împreună ceea ce implică traiul în comun, în cadrul aceleeași locuințe. Conviețuirea faptică, ca element substanțial al comunității de trai al soților, oferă ambianță și prilej de exprimare a coeziunii conjugale și familiale.

Așadar, obligația soților de coabitare rezultă din scopul căsătoriei. Dar locuința comună a soților nu este de esența căsătoriei, soții putând decide de comun acord asupra acesteia. De asemenea, ei pot decide să locuiască separat pentru motive temeinice potrivit art. 309 partea finală, aceasta reprezentând excepția de la regula coabitării soților. Motivele temeinice, imputabile sau nu unuia sau altuia dintre soți, sunt lăsate la aprecierea soților, care hotărăsc în tot ceea ce privește căsătoria de comun acord, potrivit regulii cogestiunii prevăzute în art. 308 C. civ. Printre motivele temeinice se numără: schimbarea locului de muncă într-o altă localitate cu încheierea unui contract de închiriere pentru o altă locuință, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătății, faptul că locuințele lor nu asigură norma locativă.

Refuzul unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt soț sau părăsirea locuiței comune, în lipsa unor motive temeinice, reprezintă o încălcare a obligației de coabitare și poate constitui motiv de divorț. Un soț nu poate fi obligat, prin hotărâre judecătorească, să locuiască împreună cu celălalt soț, deoarece o astfel de hotărâre aduce atingere libertății persoanei și, prin urmare, nu poate fi pusă în executare.

Pe lângă caracterul nepatrimonial al obligației de coabitare, există și o componentă patrimonială: îndatorirea soților de a locui împreună are un caracter personal, dar există și unele aspecte în legătură cu locuința familiei, cuprinzând și dreptul fiecăruia dintre soți de a avea acces la locuința comună (deoarece soțului căruia i se refuză accesul în locuința comună trebuie să efectueze cheltuieli suplimentare prin închirierea altei locuințe, suferind astfel un prejudiciu); acestea având caracter patrimonial.

În timpul căsătoriei, pot exista neînțelegeri între soți care pot duce la părăsirea locuinței familiei de către unul dintre ei. În această situație, soțul care pleacă din locuința conjugală, fie că a părăsit domiciliul conjugal din proprie inițiativă, fie că a fost constrâns de conflictele familiale sau a fost alungat de către celălalt soț, nu pierde dreptul de a reveni la locuința familiei, astfel instanța de judecată poate dispune reintegrarea în locuință, pe calea ordonanței președințiale. O asemenea cerere are, mai degrabă, un caracter patrimonial decât unul nepatrimonial, deoarece scopul soțului reclamant este legat de nevoile sale de locuit și nu de dorința traiului în comun, în condițiile în care soțul pârât rămas în locuința comună are avantajul folosirii exclusive a acesteia.

În cazul în care un soț face imposibilă conviețuirea prin purtarea sa abuzivă, se pune problema dacă celălalt soț poate obține evacuarea soțului turbulent. Ca regulă generală, o astfel de cerere ar fi inadmisibilă deoarece s-ar determina separația în fapt a soților și acest lucru ar fi contrar legii și instituției căsătoriei. Dar de la regulă exista și excepții, și prin urmare, în situația în care soțul a cărui evacuare se cere a săvârșit fapte grave, care pun în pericol sănătatea, integritatea sau viața celuilalt soț sau a copiilor, evacuarea poate fi dispusă de instanța de tutelă. Această măsură poate fi dispusă și împotriva soțului care este proprietar exclusiv al locuinței deoarece nu este o măsură cu caracter definitiv.

1.1.1.Separația faptică

Despărțirea în fapt a soților care a durat cel puțin 2 ani poate avea conotații sancționatoare, aceasta constituind motiv de divorț, indiferent dacă survine din cauze străine sau nu de conduita soțului sau a soților. Oricare dintre soți sau aceștia împreună pot solicita instanței de judecată, cu ocazia desfacerii căsătoriei, să constate încetarea regimului matrimonial pe data separației în fapt.

Separația faptică a soților nu elimină calitatea familială a locuinței dacă sunt copii care au rămas la unul dintre soți. Cu toate acestea, apar și unele probleme în stabilirea locuinței familiei în cazul soților fără copii și cu reședințe diferite sau a soților despărțiți faptic având, fiecare în îngrijire copii din această căsătorie sau copii cu un statut asimilat, precum și a soților care, separându-se, părăsesc fiecare locuința familiei.

1.1.2.Sancțiune

Conform art. 373 lit. c) NCC, după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani, divorțul poate avea loc la cererea unuia dintre soți. Acest caz de divorț presupune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, cu condiția separării în fapt a soților de cel puțin doi ani, împrejurare care trebuie să fie dovedită de soțul reclamantului. În cazul în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.

Culpa exclusivă a unuia dintre soți, care poate proveni din nesocotirea datoriei de respect, de fidelitate, de sprijin moral și de coabitare, în ceea ce privește divorțul, este tratată sever. Așadar, dacă survine decesul soțului reclamant în cursul judecății, acțiunea de divorț poate fi continuată de moștenitorii acestuia, care va fi admisă de instanță numai dacă se contantă culpa exclusivă a soțului pârât, cu excepția cazului în care soțul pârât se declară de acord cu divorțul, astfel nu se va mai face mențiune despre culpa soților. Odată constatată, vinovăția exclusivă poate deveni izvorul unor obligații pecuniare. Astfel, soțul nevinovat, care suferă o pagubă prin divorț, poate cere soțului său despăgubiri pentru paguba încercată prin desfacerea căsătoriei și îi mai poate cere prestații compensatorii, dar numai în situația în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani. În ceea ce privește soțul aflat în culpă exclusivă, acesta pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții i se atribuiau, iar dreptul său la întreținerea fostului soț se stinge prin împlinirea termenului de un an socotit de la data desfacerii căsătoriei.

1.2 Locuința de familie și domiciliul comun

Legea instituie obligația soților de a locui împreună, și nu obligația de a avea un domiciliu comun. Așadar, nu trebuie confundată noțiunea de locuință comună cu noțiunea de domiciliu, aceste două noțiuni nesuprapunându-se.

Pot exista cazuri în care soții să aibă domicilii diferite și să locuiască împreună, în fapt, într-una dintre locuințe, asupra căreia aceștia convin că va constitui locuința de familie, numai aceasta din urmă fiind supusă regimului special de protecție. Prin urmare, locuința de familie este o noțiune de fapt, iar nu de drept. Ea reprezintă locuința unde familia trăiește efectiv, locul pe care, adesea, îl numim „acasă”. Locuința familiei evocă o stare de fapt ce nu se confundă obligatoriu cu domiciliul conjugal, acesta constituind o stare de drept.

Conform art. 87 C.civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea executării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că are locuința principală. În ceea ce privește reședința, art. 88 C.civ. definește reședința ca locul unde persoana fizică își are locuința secundară. În consecință, domiciliul reprezintă locuința efectivă principală, obișnuită a unei persoane, iar reședința are un caracter secundar în raport cu domiciliul. Cetățenii români nu pot avea decât un singur domiciliu sau o singură reședință în același timp. Dacă soții dețin mai multe locuințe, își pot stabili domiciliu sau reședința în oricare dintre ele.

Locuința comună nu este de esența căsătoriei, putând exista multe situații practice, de natură obiectivă sau subiectivă, care să justifice existența unor locuințe separate. Locuința familiei nu reprezintă o obligativitate a cuplului căsătorit . Astfel, anumite împrejurări, cum sunt cele impuse de necesitatea unei pregătiri de specialitate, exercitarea unei profesii sau meserii, tratamente în caz de boală sau chiar situația în care niciuna dintre locuițele soților nu asigură norma locativă, justifică domiciile separate ale soților.

Din punct de vedere al regimului primar, noțiunea de locuință a familiei este o noțiune de fapt, iar nu de drept, prezentând importanță numai locuința unde familia trăiește efectiv.

1.3 Elementele locuinței familiei

Locuința familiei este constituită din două elemente: unul obiectiv și cel de-al doilea subiectiv. Elementul obiectiv ( material ) este concretizat în imobilul de locuit, în existența materială a acestuia – aceasta fiind premisa, iar elementul subiectiv ( voluntar) este reprezentat de afectarea imobilului familiei, nevoilor familiei, locuirea efectivă a familiei în acel imobil.

Aceste două elemente sunt interdependente, caracteristica locuinței familiei fiind reprezentată de vocația familială a locuinței dată de voința soților prin ducerea vieții de familie în acel loc. Astfel, locuința familiei implică un element volițional al soților, determinat de afectarea acesteia sau de destinația imobilului de a servi intereselor locative ale familiei. Această caracteristică a locuinței familiei o deosebește de un alt imobil a acelorași soți sau a unuia dintre ei. Prin urmare, dacă soții dețin mai multe imobile, sub incidența regimului de protecție intră doar locuința, care prin destinația dată de soți, îndeplinește funcția de locuință a familiei, celelalte imobile secundare fiind excluse de la protecția regimului primar imperativ.

În ceea ce privește elementul obiectiv, nu are importanță natura dreptului ce poartă asupra imobilului, dacă acesta este real sau de creanță, dacă acest drept aparține unuia dintre soți sau ambilor – de exemplu, cu titlu de coproprietate, sau caracterul legal ori convențional al regimului matrimonial aplicabil soților, și nici dacă regimul convențional este al separației sau al comunității de bunuri, deoarece locuința familiei este reglementată de normele regimului primar imperativ care este de ordine publică. Dacă soții au optat pentru regimul separației de bunuri, iar imobilul care îndeplinește funcția de locuință a familiei este proprietate exclusivă a unuia dintre soți, nu afectează în niciun fel asupra statutului de locuință familială al imobilului.

1.4 Principiul codeciziei în alegerea locuinței familiei

Potrivit art. 308 C. civ., soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria și, în consecință, potrivit voinței lor, pot decide care este locuința familiei, fie că este vorba de locuința de origine ( inițială ), fie de schimbarea acesteia. Principiul codeciziei reprezintă alegerea locuinței familiei prin decizia comună a soților. În această situație nu se cere îndeplinirea vreunei formalități, prin simpla coabitare a soților, locuința dobândește statut privilegiat și intră sub ocrotirea normelor regimului primar imperativ.

În caz de neînțelegere, soții ar putea solicita ajutorul unui mediator în vederea rezolvării amiabile a conflictelor familiale apărute în legătură cu alegerea locuinței. Dacă încercările de conciliere nu au efecte asupra soților, intervenția instanței de tutelă, pentru rezolvarea acestor probleme prin dispunerea unor măsuri privind coabitarea lor, rămâne discutabilă. Raporturile juridice dintre soți cu privire la locuința familiei au o dublă natură: personal-nepatrimonială, dar și patrimonială. Astfel, în ceea ce privește relațiile personale, diferitele conflicte apărute între soți nu pot fi înlăturate decât prin voința și efortul lor conjugal. Pe când, cu privire la latura patrimonială, intervenția instanței de judecată nu se poate exclude.

1.5 Notarea în cartea funciară

Pentru asigurarea opozabilității față de terți este cerută condiția notării în cartea funciară a unui imobil ca locuință a familiei.

Potrivit art. 321 alin. (2) C. civ., oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului. Publicitatea locuinței familiei în cartea funciară are rolul de a aduce la cunoștința terților că imobilul care constituie locuința familiei se bucură, potrivit regimului primar imperativ, de o protecție specială. În această situație, noțiunea de terț se referă la persoana care a dobândit un drept real sau un alt drept în legătură cu imobilul înscris în cartea funciară. Dacă un terț este proprietarul imobilului locuință a familiei, acesta nu se poate opune notării în cartea funciară deoarece notarea decurge din lege, nu din voința soților.

Obiectul locuinței familiei poate fi reprezentat de orice imobil, neavând importanță dacă acesta este proprietate comună sau doar proprietate exclusivă a unuia dintre soți ori dacă acesta este închiriat. Astfel, imobilul poate fi proprietatea devălmașă a soților sau proprietatea pe cote-părți a ambilor soți, proprietatea exclusivă a unuia dintre ei, poate fi un imobil închiriat de ambii soți sau numai de unul dintre aceștia. Nu are importanță dacă închirierea a fost făcută înainte sau în timpul căsătoriei, dacă imobilul se află în comodat sau într-o altă formă de deținere a acestuia.

Prin aplicarea dispozițiilor regimului primar imperativ decurge o relativă indisponibilizare a imobilului locuință a familiei, situație care trebuie cunoscută de terți, în condițiile în care locuința reprezintă, de cele mai multe ori, cea mai importantă sau unica garanție a creditorilor soților.

Soțul care îndeplinește cerința notării în cartea funciară a imobilului, care constituie locuința familiei, nu are obligația legală de a-l informa pe celălalt soț în legătură cu notarea. Locuința familiei beneficiază de regimul special de protecție doar dacă a fost notată în cartea funciară a imobilului ca locuință comună, îndeplinind și condiția opozabilității față de terți.

Secțiunea 2

Drepturile soților asupra locuinței comune

Dacă în cazul în care soții sunt proprietari asupra locuinței comune situația este simplă, drepturile locative ale soților fiind clare și ușor de dedus cui îi aparțin, în cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, drepturile locative ale soților atât în timpul căsătoriei, cât și la desfacerea căsătoriei prin divorț, sunt reglementate strict, acestea fiind cunoscute și utilizate cu ajutorul reglementărilor legislative.

Potrivit art. 323 C. civ., în cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă doar unul dintre ei este titularul contractului sau contractul a fost încheiat înainte de căsătorie. Această situație reprezintă o noutate adusă de Codul civil, potrivit căreia fiecărui soț îi este recunoscut un drept locativ propriu, inclusiv atunci când contractul de închiriere a fost încheiat doar de unul dintre soți sau atunci când acesta a fost încheiat înainte de căsătorie.

Dreptul locativ al soțului decurge din lege, fiind condiționat de calitatea de soț. Pe lângă soți, și copiii minori vor avea un drept locativ derivat din dreptul titularului de contract, ținând cont că locuința copilului minor este la părinții săi, conform art. 496 C. civ. Așadar, dreptul de folosință locativă aparține tuturor membrilor de familie, fiecare având un drept de folosință propriu asupra locuinței deținute prin contractul de închiriere. Prin urmare, soțul împreună cu ceilalți membrii de familie capătă un drept propriu de folosință asupra locuinței, fără a se deosebi dacă contractul de închiriere a fost încheiat înaintea căsătoriei ori în timpul acesteia, sau dacă a fost încheiat de unul dintre soți sau de ambii soți.

În raporturile lor locative, soții și ceilalți membrii de familiei sunt supuși acelorași reguli, de obicei. Astfel, aceștia au drepturi locative proprii și egale, neavând importanță care dintre soți este titularul contractului de închiriere. În cazul închirierii spațiilor locative cu destinație specială, când locuința este accesorie contractului de muncă, ca exemplu locuințele de serviciu, de intervenție, de protocol sau camerele de serviciu, membrii de familie nu dobândesc drepturi locative proprii.

În caz de deces al unuia dintre soți, soțul supraviețuitor continuă exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunță în mod expres la acesta, în termenul prevăzut la art. 1834 C. civ. Dispozițiile alin. (3) ale art. 323 constituie o normă de protecție a soțului supraviețuitor, în situația în care doar soțul decedat era titularul contractului de închiriere. Dacă soțul supraviețuitor nu renunță în mod expres înăuntrul termenului de 30 de zile la contractul de închiriere, acesta continuă exercitarea dreptului său locativ. Astfel, art. 323 C. civ. reprezintă o normă specială derogatorie de la dreptul comun în materia închirierii locuințelor.

Dispozițiile art. 323 sunt aplicabile contractelor de închiriere încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. În ceeea ce privește contractele încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil rămân guvernate de legea veche, aplicându-se principiul ultaactivității legii vechi. Deoarece textul prevede o normă care aparține de regimul primar imperativ, nu este posibilă încheierea unei convenții contrare, prin care soții să stipuleze că numai unul dintre ei ar avea drepturi locative.

Capitolul II Regimul juridic al locuinței familiei

Secțiunea 1

Limitări de drepturi

Regimul juridic special al locuinței familiei constă în limitarea legală a drepturilor unuia dintre soți de a dispune singur, fără consimțământul expres al celuilalt soț, prin acte juridice, cu privire la locuința familiei, chiar dacă regimul matrimonial concret aplicabil i-ar fi permis acest lucru ( spre exemplu: dacă soții sunt căsătoriți sub regimul separației de bunuri, iar locuința este proprietate exclusivă a unuia dintre aceștia sau dacă regimul matrimonial aplicabil este cel al comunității legale, iar locuința face parte din categoria bunurilor proprii ale unuia dintre soți).

Așadar, conform art. 322 alin. (1) C. civ., niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune fără consimțământul scris al celuilalt soț de drepturile asupra locuinței comune și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința acesteia.

Aceste limitări de drepturi au fost reglementate cu scopul de a evita anumite situații în care unul dintre soți ar putea fi determinat să înstrăineze singur locuința și, astfel, familia fiind expusă la riscul de a nu avea unde să locuiască. Totodată, ținând cont că locuința, pentru cele mai multe familii, reprezintă bunul cu valoarea economică cea mai ridicată, achiziționat cu multe eforturi și sacrificii, fiind destul de greu să găsească un nou cămin pentru familie, într-o astfel de situație.

În raport cu dreptul comun, aceste reguli de protecție specială par a fi reguli exorbitante și constituie veritabile limite legale a dreptului unuia dintre soți de a dispune prin acte juridice, ca atribut al dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate, cel mai puternic dintre drepturile reale, este primul expus.

Astfel, pentru a determina domeniul de aplicare a acestor reguli, trebuie delimitată sfera actelor juridice care intră sub incidența lor, atât din punct de vedere al obiectului lor, cât și din punct de vedere al naturii lor. Cu toate acestea, limitarea nu trebuie înțeleasă în mod absolut, deoarece locuința familiei nu devine un bun inalienabil, scos din circuitul civil, protecția juridică fiind asigurată numai prin cerința consimțământului scris al ambilor soți.

Secțiunea 2

Obiectul actelor juridice

Necesitatea consimțământului ambilor soți vizează actele juridice prin care s-ar dispune de drepturile asupra locuinței familiei sau prin care ar fi afectată folosința acesteia. Astfel, trebuie să fie vorba de un act juridic care are ca obiect un imobil cu destinație de locuință a familiei.

Având în vedere că textul de lege nu face nicio distincție ( ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), intră în sfera de aplicare a regulilor de protecție orice drept asupra locuinței familiei: real ( drept de proprietate, uzufruct, abitație ) sau personal ( spre exemplu: dreptul de creanță în baza unui contract de închiriere).

În funcție de regimul matrimonial concret aplicabil soților, în situația în care locuința este deținută în proprietate, nu contează dacă soțul care dorește să dispună de aceasta este proprietar exclusiv sau dacă locuința este bun comun. Astfel, în ceea ce privește regimul cumunității, nu are importanță dacă imobilul este bun propriu al unuia dintre soți sau dacă este bun comun. În situația în care imobilul este bun comun, interdicția de înstrăinare este dublată și de regula cogestiunii din materia comunității de bunuri, conform căreia actele de dispoziție asupra bunurilor comune imobile trebuie făcute cu consimțământul expres al soților. Această regulă de protecție dublată de dispoziția specială a cogestiunii condiționează încheierea valabilă a actelor de dispoziție având ca obiect imobile bunuri comune de existența consimțământului expres al ambilor soți. De asemenea, în cadrul separației de bunuri, imobilul cu destinație de locuință a familiei poate fi proprietate exclusivă a soțului care intenționează să dispună de el.

Prin urmare, regimul matrimonial concret aplicabil soților nu prezintă importanță, aceste dispoziții speciale aplicându-se cu prioritate înaintea oricăror altor reguli și reprezentând reguli de ordine publică de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială.

În cazul în care locuința de familie este deținută în temeiul unui contract de închiriere, având în vedere că fiecare soț are un drept locativ propriu (chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului de închiriere sau contractul este încheiat înainte de căsătorie) conform art. 323 alin. (1) C. civ, este necesar, de asemenea, consimțământul scris al ambilor soți pentru încheierea oricăror acte juridice, prin care s-ar dispune asupra drepturilor derivate din contractul de închiriere ( spre exemplu, o subînchiriere sau însăși rezilierea contractului ) și care ar fi de natură să aducă atingere dreptului de folosință a locuinței conjugale.

În ceea ce privește principiul libertății exercitării profesiei, prevăzut de art. 327 C. civ. și care se circumscrie regimului primar imperativ în componența sa patrimonială, la baza locuinței de familie fiind contractul de închiriere ca accesoriu contractului de muncă, soțul salariat poate demisiona, chiar dacă, indirect, familia ar fi lipsită de acea locuință.

Dacă conform regimului matrimonial concret aplicabil soților locuința familiei face parte din masa bunurilor urmăribile, aceasta ar putea fi urmărită de un creditor al unuia dintre soți, astfel art. 322 alin. (1) nu instituie o insesizabilitate a locuinței comune. Prin urmare, trebuie făcută distincția între actele de dispoziție directă (interzise dacă sunt încheiate de un singur soț) și dispoziție indirectă asupra locuinței, prin asumarea unor datorii.

Secțiunea 3

Natura actelor juridice

Natura juridică a actelor interzise unuia dintre soți – în mod obișnuit, sunt luate în considerare actele de dispoziție inter vivos, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit (spre exemplu, vânzarea, schimbul, aportul la o societate comercială, donația, ipoteca, rezilierea sau contractul de închiriere) și unele acte preparatorii (spre exemplu, mandatul de a vinde dat unui agent imobiliar).

3.1 Regula cogestiunii

Regula cogestiunii se aplică actelor de dispoziție cu privire la drepturile asupra locuinței. Prin efectul încheierii căsătoriei, indiferent de regimul matrimonial concret căruia soții îi sunt supuși, aplicabile de drept, dispozițiile art. 322 alin. (1) organizează o cogestiune a locuinței familiei comparabilă aceleia instituite în materia regimului legal al comunității de bunuri pentru actele cele mai grave.

Conform art. 322 alin. (1) C. civ., actele care sunt supuse protecției speciale sunt actele de dispoziție asupra locuinței familiei și actele prin care este afectată folosința locuinței familiei. Nu are importanță natura dreptului asupra locuinței comune, putând exista un drept de proprietate, uzufruct, abitație sau un drept de creanță rezultând dintr-un contract de închiriere. Consimțământul ambilor soți este necesar atât în ceea ce privește actele juridice prin care se dispune de drepturile asupra locuinței familiei, cât și actele juridice prin care se dispune cu privire la folosința acesteia.

Consimțământul scris este cerut în privința actelor de dispoziție, cu titlu oneros sau gratuit privind drepturile asupra locuinței familiei, iar în cazul imobilului aflat în proprietate exclusivă a unuia dintre soți, vânzarea, schimbul, donația, constituirea unei ipoteci convenționale sau a dreptului de uzufruct, aportarea la o societate, asociație sau fundație, iar în cazul în care locuința comună este deținută în baza unui contract de închiriere, subînchirierea sau rezilierea contractului.

Soluția este discutabilă în ceea ce privește vânzarea cu rezerva dreptului de uzufruct în favoarea celuilalt soț deoarece în această situație subzistă dreptul de folosință asupra locuinței. Cu toate acestea, constituirea unui drept de uzufruct în favoarea unei terțe persoane, a unui drept de abitație sau închirierea imobilului care constituie locuința familiei necesită consimțământul ambilor soți, chiar dacă numai soțul dispunător ar fi proprietarul exclusiv al imobilului (fiindcă închirierea locuinței comune echivalează cu un act de dispoziție). De asemenea, mandatul de a vinde dat unui agent imobiliar doar de către unul dintre soți, precum și promisiunea faptei altuia – obligația asumată de către soțul mandant de a-l determina pe celălalt soț să ratifice respectivul act juridic având ca obiect locuința conjugală sunt lovite de nulitate.

Calitatea terțului dobânditor nu are importanță deoarece legea nu distinge. Nu este exclus de la regula cogestiunii nici actul de dispoziție încheiat în favoarea copilului minor care poate locui împreună cu părinții în locuința familiei și în ceea ce privește principiului independenței patrimoniale dintre părinți și copii este pe deplin justificat. Regimul juridic al locuinței comune se îndreaptă spre garantarea protecției bunului cu privire la valoarea sa extrapatrimonială de a ajuta ca suport relațiile personale intrafamiliale și nu atât de mult în considerarea valorii sale patrimoniale. Așadar, în această situație nu există nicio amenințare pentru că diferiții titulari ai dreptului privind locuința nu afectează, în sine, statutul familial al acesteia.

Toate actele care anihilează dreptul asupra locuinței familiei sau îl transformă într-un drept inferior, precar intră sub incidența regulii cogestiunii având în vedere rațiunea legii.

3.2 Excepții

De la regulă, actele juridice supuse regulii cogestiunii, există și excepții. Protecția efectivă a intereselor locative ale familiei nu trebuie absolutizată, existând riscul de a ajunge, prin mijlocirea unei interpretări extensive, la o anihilare a dreptului de dispoziție al soțului proprietar exclusiv. În anumite situații particulare, având în vedere și rațiunea legii, cum ar fi principii sau interese superioare, o serie de acte juridice, care deși au ca obiect drepturi asupra locuinței familiei, sunt sustrase de la regula cogestiunii.

O excepție de la regulă o reprezintă exproprierea, așadar fiind permise actele de înstrăinare forțată, consimțământul scris al ambilor soți fiind necesar numai în cazul actelor voluntare de dispoziție.

Soțul proprietar poate dispune de locuință prin testament, care reprezintă un act mortis causa, ale cărui efecte se produc la data încetării căsătoriei prin decesul soțului testator și astfel la data încetării regimului matrimonial. Așadar, testamentul prin care soțul proprietar exclusiv dispune asupra locuinței familiei este perfect valabil, deoarece nu se poate aduce o limitare a libertății testamentare, iar în ceea ce privește soțul supraviețuitor, drepturile acestuia sunt protejate și după moartea soțului său prin instituirea dreptului de abitație al soțului supraviețuitor conform art. 973 C. civ. Prin urmare, soțul supraviețuitor care nu este titularul niciunui drept real de a folosi o altă locuință care să corespundă nevoilor sale se bucură de un drept de abitație asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moștenirii, cu condiția ca locuința să facă parte din bunurile moștenirii. Soțul supraviețuitor poate ajunge titularul unui drept succesoral temporar având ca obiect abitația asupra casei în care a locuit cu de cuius, indiferent de moștenitorii cu care vine în concurs și în afara celorlalte drepturi succesorale, dar numai în contextul îndeplinirii anumitor condiții prestabilite de lege. Noțiunea de „locuință corespunzătoare” este o noțiune-cadru, care va îngădui aprecierea în funcție de circumstanțe, important fiind ca decesul lui de cuius să nu provoace pentru soțul supraviețuitor o schimbare brutală a condițiilor de locuit.Pentru a exista dreptul de abitație trebuie îndeplinite următoarele condiții:

– la data deschiderii moștenirii, soțul supraviețuitor să fi locuit în casa care formează obiectul dreptului de abitație;

– casa în care a locuit soțul supraviețuitor să facă parte, în tot sau în parte, din succesiune;

– soțul supraviețuitor să nu fie titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuință corespunzătoare nevoilor sale;

– la data deschiderii succesiunii, soțul supraviețuitor să nu devină proprietarul exclusiv al locuinței;

– defunctul să nu fi dispus prin testament de casa care constituie obiectul dreptului de abitație, deoarece soțul supraviețuitor nu este rezervatar asupra acestuia.

Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor încetează prin:

a) efectuarea partajului succesoral (în proprietate), dar numai dacă acesta intervine la cel puțin un an de la moartea defunctului;

b) recăsătorirea soțului supraviețuitor, dacă se realizează mai înainte de efectuarea partajului sau chiar împlinirii termenului de un an;

c) dobândirea de către soțul supraviețuitor a dreptului exclusiv de proprietate asupra locuinței înainte de împlinirea unui an de la moartea defunctului;

d) decăderea soțului supraviețuitor din dreptul de abitație, în cazul în care soțul supraviețuitor abuzează de folosința locuinței, aduce stricăciuni bunului ori îl lasă să se degradeze.

De asemenea, în favoarea soțului supraviețuitor poate fi stipulată prin convenție matrimonială clauza de preciput, potrivt căreia soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate.

Oricare dintre soți poate solicita partajul, fără a fi necesar, în prealabil, consimțământul celuilalt soț, în situația în care locuința comună este deținută în coproprietate sau indiviziune cu o terță persoană. Cererea de împărțeală formulată de terțul coproprietar sau coindivizar împotriva soțului netitular nu poate fi anihilată, chiar dacă a fost realizată condiția privind asigurarea opozabilității, prin notarea în cartea funciară a imobilului respective ca locuință conjugal, pentru că în această situație ar trebui aplicate cu prioritate dispozițiile din materia partajului, urmărind nesacrificarea intereselor legitime ale terței persoane.

O altă excepție este reprezentată de asigurarea libertății exercitării profesiei, astfel, în cazul în care locuința familiei este deținută în baza unui contract de închiriere care este accesoriu contractului de muncă, soțul salariat își poate da demisia, chiar dacă, indirect, familia ar fi privată de locuința respectivă.

De asemenea, nu este necesar consimțământul prealabil al celuilalt soț cu privire la asumarea sau contractarea datoriei în situația în care locuința de familie ar fi urmărită de un creditor al unuia dintre soți, dacă potrivit regimului matrimonial concret aplicabil aceasta face parte din masa bunurilor urmăribile. Trebuie făcută distincția între actele de dispoziție directă, care sunt interzise de regulă dacă sunt încheiate de un singur soț și dispoziția indirectă asupra locuinței, prin asumarea unor datorii.

Actele de administrare vizează întreținerea și punerea în valoare a bunurilor. Actele de administrare se împart în acte de administrare prin natura lor, spre exemplu, închirierea pe o perioadă determinată, reparațiile la imobil, acțiunea în evacuare, și acte de administrare prin scopul lor, spre exemplu, vânzarea bunurilor supuse stricăciunii sau a fructelor produse de acestea, acțiunea posesorie. Aceste acte de administrare pot fi încheiate de soțul care este proprietar exclusiv asupra bunului cu condiția ca locuința conjugală să nu fie afectată. De asemenea, este permisă închirierea unei părți din imobil dacă aceasta excede nevoilor familiei și realizarea unei lucrări de reparație capitală a locuinței commune dacă aceasta este absolut necesară pentru siguranța construcției sau dacă se asigură o altă locuință familiei în cazul în care nu mai poate fi utilizată locuința care are această destinație. În situația acțiunii în evacuare și acțiunii posesorii, ținând cont de faptul că admiterea acestor acțiuni ar putea avea ca efect pierderea folosinței locuinței familiei, ambii soți trebuie să fie parte în astfel de procese.

În ceea ce privește actele de folosință, acestea se referă atât la folosința bunului, cât și la facultatea de a culege și de a percepe fructele bunului. Astfel, soțul proprietar exclusiv este îndreptățit să efectueze aceste acte singur cu condiția ca aceste acte să nu influențeze folosința locuinței familiei.

Ajungând la actele de conservare, acestea reprezintă actele necesare pentru dobândirea sau păstrarea unui drept, spre exemplu, întreruprerea unei prescripții, intabularea unui drept dobândit în cartea funciară, notificarea unei cesiuni de creanță. Actele de conservare pot fi făcute de oricare dintre soți, nu are importanță dacă celălalt este de acord sau se opune, deoarece de acestea beneficiază masa de bunuri ce alcătuiesc comunitatea soților.

O altă excepție este reprezentată de actele de dispoziție încheiate de soțul proprietar cu rezerva dreptului de uzufruct în beneficiul celuilalt soț, deoarece dreptul de folosință asupra locuinței de familie nu este afectat, dar în condițiile în care soțul dispunător ar constitui doar sieși acest drept, ar fi nevoie și de consimțământul celuilalt soț neproprietar.

4. Consimțământul scris al soțior

Consimțământul celuilalt soț poate îmbraca mai multe forme. Astfel, acesta poate fi analizat din perspectiva naturii juridice, a manifestării (sub aspect formal), a conținutului (fondul): elemente în raport cu care se apreciază și valabilitatea consimțământului, și din perspectiva efectelor și al limitelor (posibilitățile de cenzurare a refuzului abuziv).

Conform art. 322 alin. (1) și (2) C.civ., cu privire la locuința familiei, chiar dacă aceasta constituie un bun propriu al unuia dintre soți, niciunul dintre aceștia nu poate dispune:

-de drepturile asupra locuinței;

-încheierea niciunui act prin care ar fi afectată folosința locuinței;

-de bunurile mobile din locuința familiei, fără consimțământul celuilalt soț.

Din punct de vedere al naturii juridice, în situația în care locuința este proprietate exclusivă a unuia dintre soți, acordul celuilalt are valoarea unui consimțământ de neîmpotrivire, a unui act unilateral permisiv, a unei autorizări, fără ca soțul neproprietar să devină parte în contract, iar sumele rezultate din vânzare aparțin doar soțului proprietar. Așadar, în cazul vânzării imobilului, prețul va intra numai în patrimoniul soțului proprietar exclusiv, deoarece doar puterea de a distinge, și nu însăși proprietatea este partajată.

În cazul în care imobilul care reprezintă locuința familiei face parte din categoria de bunuri comune, este cerut consimțământul ambilor soți și de regula cogestiunii din materia comunității legale, conform art. 346 alin. (1) C. civ., gestiunea comună presupune că actele asupra bunurilor comune se realizează de cei doi soți împreună, fiind necesar întotdeauna consimțământul amândurora. Coeziunea patrimonială dintre soți este asigurată deoarece toate deciziile se iau în comun de cei doi soți. Așadar, ambii soți trebuie să aibă calitatea de parte în actul juridic, bucurându-se de drepturile și fiind constrâși la executarea obligațiilor rezultate din actul respectiv. În această situație, consimțământul ambilor soți are o dublă semnificație juridică: acesta este necesar atât pentru că imobilul este proprietate comună, cât și pentru că imobilul are destinația de locuință a familiei.

De asemenea, în situația în care bunul este proprietate comună pe cote-părți a soților, se aplică dispozițiile art. 641 alin. (4) C. civ., potrivit căruia regula unanimității (acordul tuturor coproprietarilor) se aplică pentru orice acte de dispoziție asupra bunurilor comune. Legea nu cere ca la încheierea unor asemenea acte juridice să participe toți coproprietarii, ci doar ca ei să-și dea acordul în acest sens, acord ce poate fi expres sau tacit. Astfel, și în acest caz, consimțământul ambilor soți impus de art. 322 este dublat de consimțământul cerut de lege tuturor coproprietarilor.

Dacă consimțământul celuilalt soț reprezintă doar o autorizare, în ceea ce privește actul unilateral al încuviințării se pune problema dacă este sau nu revocabil până la data încheierii actului juridic proiectat asupra locuinței comune. De regulă, actele unilaterale sunt irevocabile, dar în cazul autorizărilor (încuviințărilor) apar două situații: mecanismul autorizării este instituit chiar în interesul titularului autorizării (autorizarea fiind irevocabilă încă de la emitere) și mecanismul autorizării este instituit ca măsură de ocrotire a persoanei (în această situație autorizarea , prin natura ei, poate fi revocată, cel mai târziu, până la încheierea actului proiectat, deoarece nici beneficiarul autorizării, nici terții nu au dobândit încă drepturi, și deoarece beneficiarul autorizării nu poate pretinde altceva decât ca autorizarea să se realizeze în scopul ocrotirii persoanei).

Cu privire la forma consimțământului, art. 322 alin. (1) C. civ. prevede expres că celălalt soț trebuie să își exprime consimțământul în formă scrisă. Forma scrisă instituită de lege este necesară ad probationem și nu ad solemnitatem. Nerespectarea acestei cerințe atrage sancțiunea inadmisibilității dovedirii existenței consimțământului cu alt mijloc de probă, neavând importanță valoarea bunului în cauză. Această soluție legislativă prezintă un avantaj practic incontestabil, din cauză certitudinii pe care forma scrisă o prezintă.

În situația în care este vorba de un imobil supus înscrierii în cartea funciară, se aplică și dispozițiile art. 1244, care instituie regula încheierii prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, a contractelor translative sau constitutive de drepturi reale asupra imobilelor care urmează să fie înscrise în cartea funciară. Prin urmare efectul constitutiv al înscrierilor în cărțile funciare presupune necesitatea unei rigori suplimentare asupra modului de formare a contractelor translative sau constitutive de drepturi reale asupra imobilelor. Forma solemnă, autentică a acestor contracte este stipulată de Cod civil în primul rând pentru producerea efectelor actelor juridice între părți, alături de formalitatea intabulării drepturilor reale; tehnic-juridic, înscrisul autentic reprezintă o condiție a înscrierii dreptului real în cartea funciară, moment de care legea leagă două efecte: transferul/constituirea dreptului între părți și opozabilitatea față de terți. Astfel, forma autentică a contractelor translative sau constitutive de drepturi reale asupra imobilelor care urmează să fie înscrise în cartea funciară este doar o condiție necesară, nu și suficientă pentru ca aceste contracte să-și producă efectele juridice între părți (și implicit, față de terți, din perspectiva opozabilității drepturilor). Sancțiunea nulității absolute este justificabilă prin aceea că lipsa formei autentice face imposibilă efectuarea înscrierii în cartea funciară.

În situația de față, dacă locuința este bun comun sau proprietate pe cote-părți, fiecare soț devenind parte în actul de dispoziție, consimțământul lor fiind cerut și în calitate de coproprietari, așadar, acesta trebuie să îmbrace chiar forma autentică cerută ad validitatem de art. 1244 C. civ.

În cazul în care locuința este proprietate exclusivă a unuia dintre soți, asupra actului prin care soțul neproprietar își exprimă consimțământul se aplică prevederile art. 322 alin. (1) C.civ. Cu toate acestea, soțul poate să-și exprime consimțământul în formă autentică, dar înscrisul sub semnătură privată este suficient.

În concluzie, soțul neproprietar își dă consimțămâtul printr-un act unilateral care este distinct de însuși actul de dispoziție pe care urmează să îl încheie soțul proprietar al locuinței, numai acest act din urmă fiind supus formei autentice ad validitatem prevăzute de art. 1244 C. civ.

Limitele consimțământului celuilalt soț sunt reprezentate de cenzurarea instanței de tutelă. Instanța de tutelă are posibilitatea să cenzureze refuzul abuziv al unui soț de a-și exprima consimțământul și să autorizeze încheierea actului. Se ivesc două situații: în cazul în care bunul este proprietate comună (devălmașă sau pe cote-părți) și cazul în care bunul este proprietate exclusivă a unuia dintre soți. În situația în care bunul este proprietate devălmașă sau pe cote-părți, se consideră că dreptul de a refuza încheierea actului de dispoziție asupra bunului comun aparține fiecărui coproprietar, ca un atribut al dreptului de proprietate, intervenția instanței fiind mai greu de admis. Dar, totuși, nu se exclude această variantă, a recurgerii la intervenția instanței și în cazul proprietății comune a soților asupra locuinței, deoarece exercițiul dreptului de proprietate este susceptibil de abuz. Această situație reprezintă o excepție, asigurându-se astfel respectarea puterilor care revin fiecăruia dintre soți în calitate de coproprietari. În situația în care bunul reprezintă proprietatea exclusivă a unuia dintre soți, instanța poate cenzura refuzul celuilalt soț deoarece astfel s-ar ajunge la subordonarea exercițiului dreptului de a dispune de bun în calitate de proprietar capriciului celuilalt soț. Scopul consimțământului soțului neproprietar este reprezentat de protejarea intereselor de familie ale acestui soț și din această cauză refuzul lui trebuie cenzurat de instanță, care trebuie să verifice dacă este sau nu justificat.

Pentru ca instanța să autorizeze încheierea unui act care nu are consimțământul celuilalt soț, vor trebui întrunite următoarele condiții:

-exercitarea drepturilor sau încheierea actului să aibă ca obiect imobilul cu destinație de locuință a familiei sau bunurile mobile care servesc pentru mobilarea sau decorarea locuinței familiei;

-unul dintre soți să refuze să își exprime consimțământul;

-refuzul să fie nelegitim.

5. Durata de protecție

Protecția specială există atât timp cât durează căsătoria și este prevăzută de dispozițiile art. 322 C. civ. Aceasta persistă chiar dacă ar interveni o modificare a regimului matrimonial în timpul căsătoriei, vocația conjugală a locuinței putând subzista chiar și în perioada în care soții sunt separați în fapt sau se află în curs de divorț. Cu toate acestea, având în vedere finalitatea edictării regulilor care alcătuiesc regimul primar, scopul aplicării acestor dispoziții nu se mai menține după desfacerea, încetarea, constatarea nulității sau anularea căsătoriei. Astfel, dacă, spre exemplu, hotărârea de divorț a rămas definitivă, chiar dacă lichidarea regimului matrimonial nu s-a produs încă, unul dintre foștii soți nu s-ar mai putea preleva de aceste prevederi.

6. Sancțiunea

Actul de dispoziție încheiat fără consimțământul celuilalt soț este lovit de nulitate relativă deoarece norma juridică apără un interes privat (al soțului care nu și-a dat consimțământul). Conform art. 322 alin. (4), sancțiunea nulității relative este o soluție firească pentru că interesul ocrotit prin norma juridică este unul particular, respectiv al soțului care nu și-a exprimat consimțământul la încheierea actului juridic de dispoziție. Prin derogare de la dreptul comun, se instituie un regim special al nulității. Soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea acestuia în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre aceasta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial. Așadar, termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii este unul special, de un an, care începe să curgă de la un moment subiectiv: data la care titularul acțiunii a luat cunoștință de încheierea actului, împrejurare care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, acțiunea neputând fi promovată, în nicio situație, mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial. Având în vedere prevederile imperative din această materie care nu sunt influențate de regimul matrimonial concret aplicabil pe care soții l-au ales, precum și durata în timp până la care pot fi aplicate regulile speciale de protecție privind locuința familiei, prin sintagma „încetarea regimului matrimonial” trebuie înțeleasă încetarea regimului matrimonial în urma desfacerii, încetării, constatării nulității sau anulării căsătoriei, și nu încetarea decurgând din modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei.

Ținând cont că este vorba de o nulitate relativă există posibilitatea confirmării. Așadar, aceasta poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită, de către soțul al cărui consimțământ nu a fost luat în calcul la încheierea actului. Spre exemplu, acțiuni ale soțului, care constau în participarea acestuia, alături de soțul dispunător, la predarea apartamentului care a constituit locuința familiei, la încasarea prețului, pot fi considerate confirmări tacite ale actului de dispoziție având ca obiect locuința comună, caz în care nu s-ar mai putea promova o acțiune în anularea actului.

În ceea ce privește caracterul acțiunii în anularea actului de dispoziție, ținând cont de natura intereselor protejate și de scopul instituirii acestor reguli de protecție, aceasta are un caracter intuitu personae deoarece această acțiune nu poate fi intentată decât de soțul al cărui consimțământ a fost nesocotit la încheierea actului, iar nu de creditorii acestuia sau de către moștenitorii săi.

Pentru protejarea intereselor terților de bună-credință și pentru asigurarea dinamicii circuitului civil, în lipsa notării locuinței familiei în cartea funciară, soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului nu poate cere anularea acestuia, ci doar daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă parte, calitatea de locuință a familiei. Astfel, este incident sistemul cunoașterii subiective, în lipsa notării în cartea funciară fiind relevantă împrejurarea dacă terțul dobânditor a cunoscut sau nu destinația imobilului, elemente în raport cu care se apreciază buna sau reaua sa credință.

În situația în care locuința familiei constituie proprietate devălmașă a soților și unul dintre ei nu și-a dat consimțământul la încheierea actului de dispoziție având ca obiect locuința, pentru aplicarea dispozițiilor art. 322 alin. (4) și (5) din materia locuinței comune sau dispozițiile din materia regimului comunității de bunuri, care conțin o reglementare diferită cu privire la regimul juridic al acțiunii în anulare, sub unele aspecte, trebuie stabilit dacă acțiunea în anulare se prescrie în termen special de 1 an prevăzut de art. 322 alin. (4) sau în termen general de 3 ani prevăzut în art. 2517 C. civ. Un astfel de caz poate reprezenta un cumul de acțiuni. Dacă imobilul care reprezintă locuința familiei este bun comun, soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului de dispoziție asupra acestui bun, își poate întemeia acțiunea fie pe calitatea bunului comun de locuință conjugală (în această situație devin aplicabile dispozițiile speciale din cadrul regimului juridic al locuinței familiei), fie pe calitatea de bun comun a imobilului (caz în care devin aplicabile dispozițiile din materia comunității de bunuri). În ceea ce privește termenul de prescripție din materia comunității legale de bunuri, pentru a fi în categoria prevederilor mai favorabile, acțiunea în anulare tinde a se întemeia pe dispozițiile art. 347 C.civ.

În ipoteza în care bunul este proprietate pe cote-părți, operează un cumul între acțiunea în anulare, reglementată de art. 322 și acțiunea posesorie, prevăzută de art. 642 C. civ. Soțul coproprietar care nu și-a exprimat consimțământul la încheierea actului poate să se folosească de acțiunea posesorie, cu scopul de a redobândi posesia asupra bunului, actul de dispoziție fiind inopozabil, înseamnă ca dreptul nu a ieșit niciodată din patrimoniul soților.

Așadar, atunci când locuința este bun propriu al unuia dintre soți (sub imperiul comunității de bunuri) sau când bunul este proprietate exclusivă a unuia dintre soți (sub imperiul regimului separației de bunuri) există cu precădere interesul pentru aplicarea dispozițiilor speciale din materia locuinței familiei.

În concluzie, în cazul încheierii actelor juridice cu privire la locuința familiei se aplică următoarele sancțiuni:

-în situația în care imobilul a fost notat în cartea funciară ca locuință a familiei, soțul care nu și-a dat consimțământul în formă scrisă la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat la cunoștință despre încheierea acestuia, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial;

-dacă imobilul nu a fost notat în cartea funciară ca locuință a familiei, soțul care nu și-a dat consimțământul în formă scrisă la încheierea actului nu poate cere anularea acestuia, ci doar daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei a imobilului respectiv și astfel poate cere anularea actului juridic;

-situația actelor juridice încheiate de unul dintre soți fără consimțământul scris al celuilalt soț cu privire la bunurile care mobilează sau decorează locuința comună, se aplică aceleași prevederi ca în cazul în care imobilul nu a fost notat în cartea funciară ca locuință a familiei potrivit art. 322 alin. (6) C. civ. În aceste condiții, soțul care nu și-a dat consimțământul în formă scrisă la încheierea actului poate pretinde:

-readucerea bunurilor deplasate din locuință în cazul în care imobilul a fost notat în cartea funciară ca locuință a familiei;

-sau numai daune-interese de la celălalt soț, dacă imobilul nu a fost notat în cartea funciară ca locuință a familiei, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.

7. Bunurile care mobilează sau decorează locuința familiei

Ținând cont de afectațiunea specială a bunurilor care mobilează sau decorează locuința familiei, codul civil reglementează un regim juridic special și pentru acestea. Potrivit art. 322 alin. (2) C. civ., un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț.

Aceste reguli speciale de protecție se aplică atât cu privire la actele juridice de dispoziție având ca obiect bunurile mobile care mobilează sau decorează locuința, cât și cu privire la deplasarea materială a acestor bunurilor de către un singur soț. Pentru valabilitatea actelor de dispoziție, la data încheierii actului juridic cu terțul bunurile mobile trebuie să se găsească efectiv în locuința comună. Textul a avut în vedere ambele ipoteze drept garanție ca bunurile să nu fie deplasate din locuință de un singur soț, eludându-se astfel regimul special de protecție.

Această regulă este aplicabilă cu prioritate față de regulile regimului matrimonial secundar. În condițiile de față, în ceea ce privește bunurile care mobilează sau decorează locuința conjugală sunt limitate puterile unuia dintre soți de a dispune prin acte juridice sau materiale asupra acestor bunuri mobile, chiar dacă regimul matrimonial concret i-ar permite acest lucru. Astfel, în cadrul separației de bunuri, se limitează dreptul soțului care este proprietar exclusiv asupra acestor bunuri de a dispune de ele în mod liber, fiind necesar și consimțământul expres al celuilalt soț. În situația regimului comunității legale, dacă aceste bunuri mobile sunt bunuri proprii, regula este de excepție față de aceea conform căreia fiecare soț poate dispune în mod liber de bunurile sale proprii. În cazul în care aceste bunuri sunt comune, se derogă de la regula potrivit căreia un soț poate dispune singur cu titlu oneros de bunurile mobile comune, conform art. 346 alin. (2) C. civ.

În lipsa consimțământului intervine sancțiunea reglementată în art. 322 alin. (6) care prevede că sunt aplicabile în mod corespunzător dispozițiile alin. (5), conform cărora, în lipsa notării în cartea funciară a locuinței familiei, soțul care nu și-a dat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei. Tot astfel, în situația actelor de înstrăinare, soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului nu poate cere anularea acestuia decât dacă terțul dobânditor a fost de rea-credință, adică a cunoscut calitatea bunului mobil care mobilează sau decorează locuința comună. Dacă terțul dobânditor nu a cunoscut destinația bunului respectiv și nici împotrivirea celuilalt soț, fiind un terț de bună credință, nu se poate cere anularea actului juridic, ci doar daune-interese de către soțul al cărui consimțământ nu a fost obținut soțului dispunător.

În cazul în care soțul care încheie actul juridic de dispoziție nu are calitatea de proprietar sau de coproprietar devălmaș sau pe cote-părți asupra bunului respectiv, terțul cocontractant se poate folosi de norma cu caracter general prevăzută de art. 937 alin. (1) C. civ. care reglementează în materie mobiliară, prezumția proprietății asupra bunului posedat.

Capitolul III Dreptul locativ al soților în cazul divorțului

Secțiunea 1

Locuința familiei – contract de închiriere

Conform art. 324 din C.civ.:

“(1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

(2) Soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa

exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.

(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului și produce efecte față de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar și în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soți, atribuirea beneficiului locuinței conjugale producând efecte până la data rămânerii irevocabile a hotărârii de partaj.”

Prevederile art. 324 din Codul civil sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face după această dată.

Din conținutul art. 324 alin. (1) rezultă că, pentru atribuirea beneficiului contractului de închiriere, instanța de judecată va ține cont de următoarele repere:

– instanța va aborda chestiunea atribuirii locuinței numai la cererea părții; ea va putea lua act de învoiala soților survenită în timpul judecății;

– dacă subzistă posibilitatea divizării locuinței în unități locative distincte care ar satisface interesele ambilor soți și ale copiilor, instanța este datoare să ia în calcul și această soluție, care prezintă avantajul că nu aduce atingere drepturilor locative ale

niciuneia dintre părți.

Potrivit art. 324, atribuirea beneficiului contractului de închiriere la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, se va da unuia dintre soți, ținând seama, în ordine:

– de interesul superior al copiilor minori;

– de culpa în desfacerea căsătoriei;

– de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

Fiind instituite prin dispoziții imperative care intră în compunerea regimului primar, aceste criterii legale, sunt obligatorii atât pentru instanța de judecată, cât și pentru soți, aceștia neputând aduce derogări prin convenția matrimonială încheiată, stabilind o altă ordine de prioritate. Orice clauză contrară trebuie considerată nescrisă, nefiind producătoare de efecte juridice. Spre exemplu, în convenția matrimonială nu se poate stipula că, în caz de divorț, locuința se atribuie automat soțului inocent, deoarece aplicarea acestei clauze poate aduce atingere interesului superior al copiilor minori, care trebuie întotdeauna să prevaleze.

În cazul locuințelor cu regim special reglementate de Legea nr. 114/1996, în principiu, instanța de divorț nu poate atribui beneficiul contractului de închiriere decât titularului, cu excepția situației, în care fiecare din soți este deopotrivă îndreptățit a fi titular al unei astfel de locuințe, situație mai rar întâlnită în practică.

Un alt aspect de noutate față de reglementarea în vigoare, îl constituie obligația soțului căruia i s-a atribuit locuința comună de a plăti celuilalt o „indemnizație de instalare” într-o altă locuință. Această obligație nu există atunci când criteriul la atribuire a fost cel al culpei la divorț, în sensul că locuința s-a atribuit soțului inocent. Imputarea indemnizației va avea loc la partaj, fiind scăzută efectiv din ce primește soțul beneficiar, realizându-se, pe această cale, o echilibrare patrimonială a soților.

În ceea ce privește procedura de atribuire a beneficiului contractului de închiriere, textul instituie obligativitatea citării locatorului, în vederea asigurării opozabilității față de acesta a soluției de atribuire. Atribuirea beneficiului contractului de închiriere va produce efecte față de locator la data la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

Interesul superior al copilului minor

Ca un aspect de noutate, se poate remarca faptul că, în concepția noului Cod civil, criteriul nu mai este cel al încredințării copiilor minori, ci al „interesului superior al copiilor minori”. Explicația acestei opțiuni legislative reprezentată de faptul că, în concepția noului Cod Civil, în principiu, divorțul nu produce efecte cu privire la raporturile dintre părinți și copii. Prin urmare, potrivit art. 397, „După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel.” Așadar, după divorț, de regulă, autoritatea părintească continuă să fie exercitată în mod egal și în comun de ambii părinți, spre deosebire de soluția din Codul familiei care presupune că instanța de divorț dispune încredințarea copilului minor unuia dintre părinți, ceea ce echivalează cu o scindare a drepturilor părintești, în sensul că, după divorț, acestea nu mai revin în mod egal părinților. În viziunea noului Cod civil, dată fiind aplicarea regulii prevăzute de art. 397, menirea principală a instanței va fi aceea de a stabili locuința copilului, în condițiile art. 400, de regulă la unul dintre părinți, ținând seama de interesul superior al copilului. Evident, teza finală a art. 397 permite instanței ca în anumite situații, temeinic motivate, să dispună scindarea exercitării autorității părintești, în sensul de a hotărî ca aceasta să se realizeze, după divorț, doar de unul dintre părinți, conform art. 398, respectiv să dispună, în mod excepțional, exercitarea autorității părintești de către alte persoane, conform art. 399. Astfel, Potrivit art. 398, dacă există motive întemeiate, ținând cont de interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția sau la căsătoria acestuia. Și conform art. 399, în mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărî

plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire. Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului. Instanța stabilește dacă drepturile privind la bunurile copilului se exercită de

către părinți în comun sau de către unul dintre ei. În realitate, este vorba de scindarea exercitării autorității părintești între părinți și alte persoane, iar nu despre exercitarea autorității părintești de către alte persoane, cum sugerează denumirea marginală a art. 399, deoarece aceste persoane vor exercita doar drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului, în timp ce drepturile cu privire la bunurile copilului vor fi exercitate de părinți în comun sau de unul dintre ei, după cum hotărăște instanța de tutelă.

În aceste condiții, acest criteriu trebuie înțeles astfel:

-locuința comună este atribuită soțului la care s-a stabilit locuința copilului, dacă autoritatea părintească revine în comun soților divorțați;

-locuința se atribuie soțului căruia i s-au încredințat copiii, atunci când instanța de divorț a dispus o asemenea măsură.

Aplicarea acestui criteriu nu trebuie să fie rigidă și formalistă pentru a nu se ajunge la soluții inechitabile în practică. Spre exemplu, în cazul în care soțul căruia i s-au încredințat copii are o altă locuință, în proprietate sau o deține cu un alt titlu, și interesele copiilor nu ar fi lezate, în principal cele locative, ar fi nedrept ca tot acestui soț să i se atribuie beneficiul contractului de închiriere, în măsura în care celălalt soț nu dispune de altă locuință și nici de șansa de a-și achiziționa alta.

Culpa în desfacerea căsătoriei

În cazul în care criteriul interesului superior al copilului minor nu poate fi aplicat (spre exemplu, nu există copii minori), criteriul subsecvent prevăzut este acela al culpei în desfacerea căsătoriei.

Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț în situația în care, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Cauzele concrete ale desfacerii căsătoriei nu sunt individualizate în legislația noastră; ele pot fi de natură subiectivă, fondate pe conduita culpabilă a unuia sau a ambilor soți și care a condus la deteriorarea relațiilor de familie, sau de natură obiectivă, neimputabile vreunuia dintre soți, spe exemplu boala gravă a unuia din soți, boală care face imposibilă continuarea căsătoriei.

Motivele de natură subiectivă, constituind responsabilitatea a cel puțin unuia dintre soți, sunt lăsate la aprecierea instanței; legiuitorul a acordat judecătorului libertate deplină în aprecierea temeiniciei motivelor invocate, ținând seama de toate circumstanțele care particularizează o speță determinată, urmând să decidă desfacerea căsătoriei numai atunci când motivele, a căror realitate a fost dovedită, sunt cu adevărat serioase și severe, prin natura și gravitatea lor compromițând relațiile dintre soți. În practica judiciară au fost reținute ca fiind motive întemeiate următoarele: sustragerea îndelungată și nejustificată a soțului pârât de la obligația de a conviețui dacă, în raport de împrejurările cauzei, stabilite pe baza probelor administrate, instanța și-a format convingerea că despărțirea faptică este definitivă, nefiind cu putință reluarea vieții conjugale; actele de violență fizică sau verbală ale unuia dintre soți, mai cu seamă când nu este vorba de „simple accidente”; infidelitatea unuia dintre soți; existența unor nepotriviri de ordin fiziologic. Aceste motivele de divorț invocate și dovedite în cursul procesului permit instanței, în prezent, să stabilească culpa unuia sau a ambilor soți în destrămarea căsniciei.

Conform art. 379, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) („atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388(adică acesta poate fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin divorț soțului inocent. În ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c) (este vorba despre situația în care unul dintre soți formulează o cerere de divorț după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani), divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.

Așadar, dacă reclamantul în divorț face dovada vinovăției pârâtului, căsătoria se desface din vina exclusivă a acestuia; dacă din probele administrate rezultă vinovăția ambilor soți, căsătoria se desface din vina lor comună, chiar dacă numai reclamantul a făcut cerere de divorț. Astfel, orice soluție este posibilă atunci când ambii soți au formulat cerere de divorț, având concomitent calitatea de reclamant și de pârât.

Posibilitățile locative

Dacă nici criteriul culpei în desfacerea căsătoriei nu poate fi aplicat, reținându-se, spre exemplu, o culpă comună și egală a soților în desfacerea căsătoriei, instanța de divorț va decide atribuirea beneficiului contractului de închiriere ținând cont de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți. În structurarea acestor posibilități locative, având la bază o suverană apreciere, instanța se va raporta la o multitudine de elemente, în funcție de care va stabili care dintre soți este cel îndreptățit să primească locuința deținută în temeiul contractului de închiriere. Cu privire la posibilitățile locative, se va ține cont de elemente precum: nevoia acută de locuință, vârsta, sănătatea, profesia, distanța față de locul de muncă.

Secțiunea II

Locuința familiei – proprietate comună

În situația în care locuința familiei este proprietate comună, soții au drepturi egale asupra acesteia. În cazul în care soții se află în proces de divorț și după aceea de partaj, dacă a fost promovată doar o acțiune de desfacere a căsătoriei prin divorț, fără a se cere și partajul bunurilor comune, instanța poate dispune ca măsură provizorie ori pe cale de ordonanță președințială împărțirea sau atribuirea locuinței unuia sau altuia dintre soți, în mod provizoriu, până la soluționarea definitivă a relațiilor personale dintre aceștia.

În ceea ce privește atribuirea locuinței, care constituie proprietate comună a soților, se aplică criteriile și regulile statuate pentru atribuirea beneficiului contractului de închiriere, atribuirea beneficiului locuinței comune producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, conform art. 324 alin. (4). Și sub imperiul reglementării anterioare în materie locativă, criteriile legale de atribuire a beneficiului contractului de închiriere erau valorificate de instanțe și în cazul în care locuința constituia proprietate comună a soților.

Sectiunea III

Locuința familiei – bun propriu al unuia dintre soți

În condițiile în care locuința, care a avut calitatea de locuință a familiei, este proprietate exclusivă a unuia dintre soți, în principiu nu poate fi atribuită neproprietarului și nici partajată. În literatura de specialitate și în practica judecătorească s-a admis că la cererea soțului neproprietar, în temeiul obligației legale de întreținere, instanța poate obliga proprietarul să asigure soțului său și copiilor încredințați acestuia o suprafață locativă corespunzătoare, fie în locuința sa, fie într-o altă locuință. Dacă după divorț conviețuirea nu este posibilă, se va putea dispune, în anumite condiții, evacurea provizorie a proprietarului până la îndeplinirea de către acesta a obligației privind asigurarea spațiului locativ.

Având în vedere caracterul temporal al acestei măsuri și împrejurarea că prin divorț obligația legală de întreținere a părintelui proprietar nu se stinge față de copii, acesta având îndatorirea de a asigura o locuință corespunzătoare copiilor și chiar fostului soț, dacă sunt îndeplinite cerințele legale, ca o componentă a obligației de întreținere, această măsură extremă poate fi dispusă în continuare de instanțe, dar în condiții de maximă prudență și doar pe o perioadă limitată de timp, în scopul de a nu leza dreptul de proprietate și de a păstra un just echilibru între interesele aflate în prezență.

Secțiunea IV

Soluționarea cererilor de divorț în legătură cu locuința familiei

Potrivit art. 259 alin. (6) C. civ., căsătoria poate fi desfăcută prin divorț în condițiile legii. Divorțul poate avea loc pe cale judiciară sau pe cale administrativă ori prin procedura judiciară, în aceste două cazuri desfacerea căsătoriei are loc prin acordul soților.

În cadrul procesului de divorț se pot soluționa și o serie de cereri accesorii. Acestea pot fi formulate fie prin cererea de chemare în judecată, fie prin cererea reconvențională, pecum:

-locuința familiei;

-exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, locuința copilului și dreptul părintelui de a avea legături personale cu acestea;

-numele soților după divorț;

-despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei;

-obligația de întreținere sau prestația compensatorie între foștii soți;

-încetarea regimului matrimonial și lichidarea comunității de bunuri și partajul acestora.

Cu excepția cererilor privind exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, locuința copilului și dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta, precum și a cererii privitoare la nume – constatarea învoielii soților sau încuviințarea pentru motive temeinice – asupra căreia se va pronunța doar instanța de divorț, formularea celorlalte cereri accesorii, spre exemplu cererea cu privire la locuința familiei, în cadrul procesului de divorț este facultativă pentru părți și ele pot cere rezolvarea acestor aspecte prin acțiune separată. Dar dacă părțile au formulat astfel de cereri accesorii, ele pot fi rezolvate în cadrul procesului de divorț, împreună cu cererea principală. În situația în care soluționarea cererilor care au caracter facultativ ar duce la întârzierea prea mare a soluționării cererii de divorț, instanța va putea dispune disjungerea.

În ceea ce privește cererile accesorii pot interveni înțelegeri sub forma tranzacției judiciare.

Art. 927 C. proc. civ. reglementează o serie de derogări de la dreptul comun în ceea ce privește căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii de divorț. Așadar, excepție făcând cazurile în care legea prevede altfel, hotărârea de divorț este supusă numai apelului. Calea de atac este apelul, iar termenul de apel este de 30 de zile, chiar și în cazul în care calea de atac nu privește soluția dată în divorț, ci doar modul în care au fost rezolvate cererile accesorii, spre exemplu, cererea privind locuința familiei, potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ. Căile extraordinare de atac de retractare sunt admisibile dacă sunt îndreptate exclusiv împotriva soluțiilor date în cererile accesorii.

În cazul divorțului prin acordul soților pe cale judiciară, dacă soții nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanța va administra probele prevăzute de lege pentru soluționarea acestora și, la cererea părților, va pronunța o hotărâre cu privire la divorț fără a face mențiune despre culpa soților, soluționând și cererile privind exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la creșterea și educarea copiilor și numele soților după divorț. Dacă va fi cazul, cu privire la celelalte cereri accesorii, instanța va continua judecata, pronunțând o hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege.

Concluzii

Statutul juridic particular al locuinței familiei în arhitectura normativă a Codului civil care, în materia relațiilor de familie, a reinstaurat principiul libertății alegerii și modificării regimului matrimonial, este unul dintre pilonii dreptului matrimonial. Protecția specială a locuinței conjugale prin dispoziții imperative prioritare față de cele aplicabile conform regimului matrimonial concret se constituie prin instrumente drastice pentru unul dintre soți, în special dacă acesta este proprietarul exclusiv al imobilului, neavând importanță dacă soții sunt supuși regimului separației de bunuri ori regimului comunității legal sau convențional.

Aplicarea dispozițiilor regimului primar este de natură să confere un anumit regim juridic imobilului care constituie locuința familiei. Aplicarea acestor dispoziții presupune limitarea dreptului unuia dintre soți de a dispune singur, fără consimțământul expres al celuilalt soț, prin acte juridice, de locuința familiei, chiar și atunci când regimul matrimonial concret i-ar conferi acest drept.

Astfel, libertatea patrimonială a soților nu este absolută, ci, într-o oarecare măsură, restricționată de obligația impusă de legiuitor de a se respecta un grup de reguli de bază, un regim primar imperativ, indiferent de alegerea făcută de către soți pentru unul sau altul dintre regimurile matrimonial.

Regimul special nu se aplică oricărei locuințe, ci doar locuinței familiei. Locuința este a familiei prin voința soților care au consacrat respectivul bun ducerii vieții de familie. Regula cogestiunii în materia drepturilor asupra locuinței conjugale are ca temei acea voință comună a soților prin care o locuința a devenit căminul familiei.

Prin urmare, regimul primar imperativ desemnează un corp de norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și raporturilor dintre soți și terți, oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil în timpul căsătoriei. Acest regim este primar datorită faptului că cuprinde regulile elementare care se aplică în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și celor dintre soți și terți independent de regimul matrimonial aplicabil soților. Caracterul imperativ decurge din faptul că el se aplică în mod obligatoriu tuturor soților, ca efect al încheieri căsătoriei, fără a fi posibilă derogarea prin convenții matrimoniale. Printre normele juridice imperative primare, respectiv mandatul convențional și judiciar dintre soți, independența patrimonială a soților, dreptul la informare, actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei, cheltuielile căsătoriei, norme cu privire la încetarea, schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial, se regăsesc și reglementări care privesc locuința familiei. În literatura juridică s-a apreciat că aceste norme pot fi abordate după criteriul perioadelor vizate din viața soților, și anume perioada de armonie familială cât și pentru perioada de criză a cuplului.

Bibliografie

Cristian MAREȘ, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2015.

Emese FLORIAN, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2011.

Emese FLORIAN, “Protecția locuinței familiei pe durata căsătoriei în reglementarea noului Cod civil”, Pandectele române, nr. 7, 2011.

Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015.

Ioan MACOVEI, Flavius-Antoniu BAIAS, Eugen CHELARU, Rodica CONSTANTINOVICI, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2012.

Ioana NICOLAE, Dreptul Familiei în context național și în raporturile de drept internațional privat, Editura Hamangiu, București, 2004.

Marieta AVRAM, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013.

Marieta AVRAM, Laura Marina ANDREI, Instituția familiei în noul cod civil. Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2012.

Nadia Cerasela ANIȚEI, Regimuri matrimoniale potrivit noului cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.

Oana GHIȚĂ, Roxana Gabriela ALBĂSTROIU, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale., Editura Hamangiu, București, 2013.

Sorina Lucreția DRĂGAN, “Locuința familiei”, Fiat Iustitia, nr. 2, 2012.