.drepturile, Libertatile Si Indatoririle Fundamentale ale Cetateanului

Capitolul I

Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale

Secțiunea I

Noțiunea de drepturi și libertăți fundamentale

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului ne permit să ne dezvoltăm și să ne folosim pe deplin calitățile noastre umane: inteligența, înzestrarea și conștiința și să răspundem nevoilor noastre spirituale și altor nevoi. Ele decurg din aspirația crescândă a omenirii la o viață în care demnitatea și valoarea fiecăruia să fie respectate și protejate.

Negarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu numai că este o tragedie personală, ci conține și germenii tulburărilor sociale și politice, ai violenței și conflictelor, fie ele în interiorul societăților și națiunilor sau între acestea.

Așa cum afirmă prima fază a Declarației Universale a Drepturilor Omului, respectul pentru drepturile omului și demnitatea umană este „fundamentul libertății justiției și păcii în lume”.

Problematica drepturilor omului, cu multiplele sale semnificații atât teoretice, cât mai ales practice, este prezentă în zilele noastre atât la nivelul preocupărilor fiecărui stat, cât și la nivelul preocupărilor comunității internaționale. Studiul declarațiilor și convențiilor internaționale al actelor normative interne și al doctrinei conduce la observația că se utilizează frecvent termenii: “drepturile omului” și “libertățile omului”.

Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate și libertatea un drept, ambele expresii desemnând facultatea, capacitatea omului de a face sau a nu face ceva. Utilizarea ambilor termeni pentru a exprima același concept are o explicație istorică. Astfel, la început, în legătură cu statutul ființei umane, s-a pus problema libertăților ca exigențe ale individului în opoziție cu autoritățile publice. Respectarea libertăților presupunea din partea autorităților o atitudine generală de abținere, adică de a nu împiedica exercitarea libertăților. S-a ajuns astfel la sintagma “drept al omului”, care implică obligația statului nu numai de a proteja libertățile, dar și de a acționa pentru a asigura cetățeanului posibilitatea reală de a-și exercita anumite libertăți. Cu toate că, din punct de vedere juridic, există sinonimie între drept și libertate, “libertatea” pune accent pe neintervenția statului, pe când “dreptul” accentuează obligația statului de a acționa pentru a crea condițiile necesare exercitării anumitor libertăți.

O altă expresie des utilizată este cea de “libertatea publică”. Aceasta exprimă raportarea libertății la stat.

Numim libertate publică ansamblul libertăților pe care statul le afirmă și le protejează prin intermediul constituției și a legii. Libertatea este denumită “publică” datorită faptului că este o libertate recunoscută și garantată de către stat. Mai precis este consacrată în dreptul pozitiv.

Unii autori nu sunt de acord cu acest mod de definire a libertății, afirmând că există o contradicție între termenii “libertate” și “publică”: dacă acceptăm că libertatea este publică, în sensul că este protejată de stat, înseamnă că statul, care o protejează o poate și limita, deci libertatea este lăsată la bunul plac al statului, ceea ce îi contrazice natura care o plasează deasupra statului. Cert este că fără apărarea libertății de către stat, lumea s-ar transforma în junglă. Drept dovadă, fenomenele de tip “mafiot” care se manifestă în țările unde statul este prea slab pentru a apăra libertățile cetățenilor. Un stat prea represiv răpește el însuși libertatea, iar un stat prea liberal nu protejează libertatea cetățenilor împotriva încălcărilor venite din partea unor persoane sau grupuri puternice. Mai trebuie menționat că expresia “libertăți publice” exprimă o altă concepție decât cea de “drepturi ale omului”.

“Drepturile omului” este o expresie magică, de natură filosofică, bazată pe teoria drepturilor naturale, potrivit căreia există drepturi sacre ce țin de natura omului (ființă dotată cu conștiință, rațiune și voință) și ca atare, acestea trebuie respectate, ele nefiind creația statului. Statul trebuie doar să le recunoască și să le protejeze.

Dacă termenul “libertate publică” ne trimite la stat ca factor activ pentru existența libertăților, termenul “drepturile omului” ne trimite la un ideal după care toate drepturile naturale ale tuturor oamenilor trebuie impuse tuturor statelor.

Unele explicații comportă și expresiile “drepturi ale omului” și “drepturi ale cetățeanului”.

Expresia “drepturile omului” evocă drepturile ființei umane, ca ființă înzestrată cu conștiință, rațiune și voință, fapt ce-i conferă drepturi naturale inalienabile și imprescriptibile, dincolo de organizarea statală a societății. Drepturile omului sunt proclamate și asigurate prin legea statului căreia aparține, sub denumirea de drepturi cetățenești.

Definirea drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului este o problemă controversată și larg dezbătută în literatura de specialitate. În concluzie, drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului prezintă trei trăsături definitorii: sunt drepturi subiective; sunt drepturi esențiale pentru ființa umană; sunt drepturi înscrise în declarații și legi fundamentale.

Referitor la prima caracteristică, arătăm că aceasta se impune în mod firesc, întrucât aceste drepturi și libertăți nu sunt altceva decât prerogative conferite de lege subiectului titular de a adopta o anumită conduită și de a pretinde altora desfășurarea unei conduite corelative adecvată dreptului său, ceea ce nu reprezintă altceva decât definiția dreptului subiectiv.

Referitor la cea de-a doua trăsătură, aceasta este necesară pentru a realiza distincția față de celelalte drepturi subiective. Problema, care se pune, este modalitatea de departajare a drepturilor esențiale de cele neesențiale pentru ființa umană. Această selecție se realizează printr-o judecată de valoare. Astfel, vor fi esențiale acele drepturi și libertăți în lipsa cărora se consideră că omul nu poate exista ca ființă conștientă, rațională și volitivă. Concret, avem în vedere valorile care condiționează viața, libertatea și personalitatea umană. Trebuie precizat faptul că aprecierea drepturilor ca “esențiale” pentru ființă umană are un caracter relativ, fiind condiționată de conștiința socială referitoare la valorile indispensabile vieții, libertății, formării și manifestării personalității umane, apreciere care diferă în funcție de societatea și perioada considerată.

Deci calitatea de “esențiale” se atribuie unor drepturi în raport cu condițiile concrete de existență ale unei societăți date, la un anumit moment. Rezultă că drepturile fundamentale pot fi definite numai în interdependență cu realitățile economice, sociale, ideologice și politice ale unei societăți, la un moment dat.

În ceea ce privește condiția înscrierii drepturilor fundamentale ale omului în declarații de drepturi și în legi fundamentale, aceasta pune în evidență faptul că societatea le recunoaște ca atare acordându-le maximum de protecție juridică atât pe plan intern cât și internațional.

Vom defini drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului ca fiind acele drepturi subiective, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestuia, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, care sunt consacrate și garantate prin acte internaționale și prin Constituții.

Drepturile fundamentale ale omului nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor specifică și nici prin obiectul lor. Prin specificul raporturilor sociale, în cadrul cărora apar, unele drepturi fundamentale ale omului au același obiect ca și numeroase alte drepturi, care nu au caracter fundamental.

Bunăoară, reglementările privitoare la dreptul omului la muncă, la asigurări sociale au ca obiect raporturi de muncă. Dar, în cadrul raporturilor de muncă iau naștere și un număr de alte drepturi subiective, care nu au caracter fundamental, cum este dreptul muncitorilor de a încheia convenții colective, de a se adresa – în cazul unor conflicte colective de muncă – arbitrajului unor instanțe cu caracter judiciar etc.

Pentru a da un alt exemplu, există drepturi fundamentale cetățenești ce apar în cadrul unor raporturi de drept administrativ (cum ar fi dreptul celui vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ sau prin nerezolvarea în termen legal a unei cereri de a obține, în condițiile legii, recunoașterea dreptului său, anularea actului și repararea pagubei).

În raporturile de drept administrativ apar însă frecvent și foarte numeroase drepturi subiective, care nu au caracter fundamental (de exemplu, dreptul cetățeanului de a utiliza, cu plata unei taxe, locurile de afișaj stabilite de primării, mijloacele de transport în comun etc.).

Secțiunea a II-a

Noțiunea de îndatoriri fundamentale

Existența îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca membrii unei colectivități umane să nu aibă alături de drepturi și anumite îndatoriri.

Îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor sociale, constituind în același timp garanția că drepturile fundamentale se pot realiza efectiv.

În primul rând, îndatorirea fundamentală a cetățeanului este o obligație și nu o îndrituire precum dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetățeanului îndeplinirea unor cerințe determinate de sarcinile și scopurile societății.

Îndatoririle fundamentale sunt acele obligații cărora societatea le atribuie o valoare mai mare, în unele situații, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie. Din multitudinea de obligații pe care un cetățean le poate avea în raporturile juridice, în care intră, numai unele au valoare de îndatoriri fundamentale.

Îndatoririle fundamentale sunt expres formulate prin chiar textul Constituției. Sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forța de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligații juridice.

Putem spune că îndatoririle fundamentale sunt acele obligații ale cetățenilor, considerate esențiale de către popor pentru realizarea intereselor generale înscrise în Constituție și asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forța de constrângere a statului.

Secțiunea a III-a

Natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale

Cetățenii au dreptul de a se bucura fără nici un fel de discriminare de protecția legii și obligația de a respecta prevederile ei.

În acest sens Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 1 – „Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică”; art. 7 – „Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la protecția egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”.

De asemenea, Constituția României prevede: art. 16/1 – „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”.

Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în mod imperativ că drepturile fiecărei ființe umane nu pot fi exercitate decât în condițiile legii. Cu alte cuvinte, nimeni nu-și poate fructifica drepturile de care trebuie să se bucure decât în cadru legal și cu respectarea normelor impuse de legislația în vigoare.

Determinarea naturii juridice a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului semnifică exprimarea caracteristicilor reglementărilor din acest domeniu și a consecințelor pe care le implică. Natura juridică a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului este determinată de reglementarea lor primară prin Constituție sau legi cu valoare constituțională.

De aici decurg o serie de consecințe dintre care menționăm:

reglementarea constituțională a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului atrage în mod necesar conformitatea tuturor celorlalte reglementări în materie, acestea neputând să contravină Constituției sau altor legi constituționale;

competența puterii legislative obișnuconstituționale;

competența puterii legislative obișnuite, atunci când principiile reglementării în materia drepturilor fundamentale au fost consacrate prin Constituție este, de regulă, conferită expres și totodată limitat;

existența reglementărilor constituționale în materie are drept consecință imposibilitatea suprimării unor drepturi pe calea procedurii legislative obișnuite, fiind necesară procedura de revizuire a Constituției, care este mult mai dificil de realizat;

neconsacrarea unui drept prin legea constituțională sau prin legea ordinară nu determină inexistența acelui drept, deoarece există principiul: ”tot ceea ce legea nu interzice, nu poate fi împiedicat”.

Un interes aparte, îl reprezintă competența autorităților administrative în materia drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În principiu se admite existența unei asemenea competențe, dar îngrădită de importante restricții. În primul rând, trebuie să distingem între condițiile normale și cele excepționale.

În condiții normale, autoritatea administrativă nu poate acționa în sensul suprimării sau modificării unui drept. Ea va putea doar să precizeze condițiile concrete în care urmează să se exercite acel drept, dar numai în scopul de a concilia imperativele libertății cu cele ale ordinii. Competența autorității administrative este subordonată exigențelor stabilite prin legea fundamentală sau legea ordinară, care reglementează dreptul respectiv. Acțiunea autorității administrative se află sub control ierarhic, atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul oportunității, precum și sub controlul de legalitate al autorității judecătorești care, la sesizare, se va pronunța asupra legalității deciziei organului administrativ.

În condiții excepționale, care au în vedere starea de război, catastrofele naturale sau alte stări de criză socială gravă, autoritatea administrativă este învestită cu competențe largi. Aceasta, deoarece doar o guvernare eficientă și eficace, care acționează în timp real, poate menține situația sub control. Este cazul tipic în care libertatea este sacrificată, parțial și temporar, sub imperiul necesității. În aceste situații este important ca activitatea executivului să fie supusă controlului, a posteriori, al parlamentului sau al organelor jurisdicționale, pentru ca judecata scadentă a valabilității măsurilor luate să prevină excesul de putere.

Rezultă că natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului are o configurație aparte, care vizează, pe de o parte consacrarea juridică supremă, iar pe de altă parte adaptarea la cerințele realității, armonizarea libertății individuale, cu realitățile și interesele sociale.

Capitolul II

Evoluția conceptului de drepturi și libertăți

fundamentale ale omului și cetățeanului

Secțiunea I

Apariția și dezvoltarea ideii drepturilor omului în

cadrul concepțiilor filosofice de drept natural

Ideea că oamenilor, în calitatea lor de oameni, li se cuvin anumite drepturi apare din timpurile străvechi și parcurge întreaga istorie a gândirii sociale.

Bineînțeles, de la apariția ei și până în zilele noastre, această idee a parcurs o întreagă evoluție, fiind împărtășită și promovată de cele mai diverse concepții filosofice.

Științele politice și juridice sunt de acord că leagănul propriu-zis al concepției drepturilor omului se găsește în sistemele de gândire stoice, iusnaturaliste grecești și romane din antichitate.

O influență majoră a avut-o teoria dreptului natural. Această teorie corespunde concepției unor teoreticieni din domeniul filosofic sau religios care susțineau ideea, conform căreia există pentru fiecare om drepturi naturale sacre. Putem considera că sursa ideii drepturilor naturale se regăsește în antichitate.

Aristotel a așezat problematica dreptului natural într-o perspectivă nouă, susținând că omul este un element component al naturii. El se integrează, ca toate ființele create de divinitate, în lumea materială. Dar, omul dispune de o rațiune activă, care-i permite să ia hotărâri ținând seama de necesități. El considera ca aparținând dreptului natural, nu numai proprietatea și războiul contra barbarilor, ci și sclavia.

În virtutea dreptului natural stoic, toți oamenii au fost considerați liberi și egali și se recunoștea împotriva părerii lui Aristotel, că nu există sclavi prin natură.

O contribuție la evoluția categoriilor științifice de drept natural a fost și încercarea lui Epicur de a da dreptului natural o interpretare mai reală, “pământească”, “socială”. Acesta ajunge la noțiunea drept natural prin generalizarea unor nevoi, interese și practici sociale. “Ceea ce este recunoscut prin experiență ca folositor pentru nevoile întregii societăți, fiind socotit un lucru drept, este un drept natural”.

În concepția lui Cicero, dreptul natural este “vera lex, recta ratio, naturae congruens, diffusa in omnes, constans, sempiterna” (o lege dreaptă, o rațiune justă, potrivită naturii, extinsă asupra tuturor, statornică, veșnică).

Ideea dreptului natural se dezvoltă mai pronunțat spre rațiunea dreptului uman, îmbrăcând și un oarecare caracter istoric, ideea divinității ca fundament hotărâtor și obligatoriu al dreptului natural afirmându-se într-o nuanță mai ștearsă.

Primele manifestări în Grecia antică ale teoriei dreptului natural apar strâns legate de influența exercitată în acea perioadă de religie. Atât la Hesiod, cât și la Solon, garanta justiției împotriva tiraniei și a nedreptăților pământești este Dike, fiica lui Zeus, care dezlănțuia calamități pentru a pedepsi cetățile vinovate și răsplătea cu pace și prosperitate pe cele unde dreptatea era respectată.

Unul dintre primii stoici, Chrysipp, considera că nu poate fi găsit alt principiu al justiției decât Jupiter sau natura primară și universală. Jupiter este în același timp și dreptul, și justiția, el reprezintă cea mai antică și cea mai perfectă lege.

Concepția potrivit căreia drepturile fundamentale decurg din demnitatea inerentă persoanei umane are, în mod evident, o sorginte religioasă.

Potrivit doctrinei lui Thomas d’Aquino, prințul scolasticii medievale, dreptul natural face parte din dreptul divin, de care s-ar deosebi numai prin faptul că nu este relevat oamenilor direct de Dumnezeu ci prin intermediul rațiunii cu care acesta i-a înzestrat.

Teologul reformat Jurge Moltman consideră că, întrucât este fidel lui Dumnezeu, omul se bucură de libertate și are o demnitate particulară, care-și găsește expresie atât prin drepturi, cât și prin obligații.

Filosoful Nicolae Berdiaev consideră că drepturile imprescriptibile ale omului, opozabile societății, nu sunt date de natură, așa cum susține școala dreptului natural, ci de spirit. Omul este o ființă spirituală, astfel încât drepturile lui sunt spirituale, iar nu naturale.

Jurisconsulții romani porneau de la ideea că acest drept este comun, universal, cunoscut și aplicat de toate popoarele, iar explicația acestei practice universale s-ar găsi în rațiunea umană.

Teoria dreptului natural s-a format în evul mediu târziu. Ca primii lui redactori sunt recunoscuți Marsilio de Padova și Nicolaus Cusamus. În contradicție cu toți doctrinarii contemporani care priveau poporul numai ca supuși sau cel mult ca sursa atotputerniciei monarhului, Marsilio de Padova recunoaște poporului nu numai dreptul de a dispune de suveranitate, și prin urmare, de a exercita legiferarea, dar și dreptul de a controla și puterea executivă.

Marsilio de Padova s-a remarcat prin încercările lui de a combate tezele privitoare la supremația bisericii asupra prințului și prin formularea categorică a ideii că poporul este izvorul puterii politice. În concepția acestuia, guvernul acționează pe baza unei împuterniciri primite de la popor, care nu este stabilită și nu se menține decât prin conștiința poporului.

Natura ne-a făcut pe toți egali și ea nu face nici o deosebire între nobili și alți cetățeni, exclama Denis Variasse.

Pe plan teoretic, școala dreptului natural și al ginților a stimulat dezvoltarea gândirii politice prin faptul că a deprins-o din strânsoarea concepțiilor religioase, laicizând-o.

După unii adepți ai școlii iusnaturaliste, omul, în starea de natură, se bucură de o libertate totală și de dreptul nelimitat de a-și însuși tot ceea ce îl ispitea (Hobbes sau Rousseau).

Alții credeau că în starea de natură, conduita oamenilor a fost guvernată de legi naturale impuse de voința divină prin intermediul rațiunii (Locke).

În “Contractul social” se sublinia că “viața” și “libertatea” persoanelor private sunt “în mod natural” independente de persoana publică.

Drepturile cetățeanului și suveranului, precum și îndatoririle pe care trebuie să le îndeplinească cetățenii în calitatea lor de supuși, să le distingem bine de drepturile naturale de care ei trebuie să se bucure în calitatea lor de oameni.

John Locke a avut meritul de a fi fost primul adept al școlii dreptului natural și al ginților care a formulat ideea de drepturi ale omului, drepturi care nu pot fi înstrăinate de el în momentul când intră în societatea civilă și ca atare trebuie respectate de suveran.

El vorbește de acel drept egal pe care orice om îl are la libertatea lui naturală, fără a fi supus voinței sau autorității vreunui alt om.

După Lock, respectarea acestor drepturi înnăscute poate fi garantată de o bună organizare a puterilor publice, ceea ce explică și preocuparea lui pentru separația puterilor statului.

Locke și-a împrumutat de la levelleri doctrina prin care i se recunoaște poporului puterea constituantă și drepturile inviolabile. Levellerii considerau tot atât de importantă și libertatea individuală și suveranitatea popoarelor. Au fost proclamate ca drepturi inalienabile ale tuturor cetățenilor libertatea presei, libertatea conștiinței și egalitatea în fața legii. Levellerii trebuie priviți ca strămoșii tuturor democrațiilor europene și americane.

În esență, Locke susținea că starea de natură nu se caracterizează printr-un război al tuturor față de toți, ci prin relații ce se desfășoară în mod obișnuit sub semnul sprijinului reciproc al colaborării pașnice.

Spre deosebire de Locke, J.J. Rousseau nu este un individualist. Pentru el cea mai puternică garanție a drepturilor individuale este suveranitatea poporului. În optica lui, libertatea e legată inseparabil de democrație și este asigurată prin egalitate. După Rousseau această egalitate trebuie să aibă o bază materială sigură, în sensul că: “… nici un cetățean nu trebuie să fie atât de bogat încât să-l poată cumpără pe altul, și nimeni atât de sărac încât să fie silit să se vândă”. Rousseau scria că ideea de drept natural este o idee relativă la natura omului. Din însăși natura omului, din constituția și din starea lui trebuie deduse principiile acestei științe. Militând împotriva absolutismului, Rousseau caută să găsească armonia necesară între drept, ca expresia de voință și drept ca postulat al naturii.

Preocuparea pentru promovarea libertăților individuale atât de pronunțată la Locke este prezentă și la Rousseau. Din acest punct de vedere deosebirea între ei constă mai ales în faptul că primul vede în egalitatea realizată în democrație principalul pilon pe care se sprijinea libertatea, în timp ce secundul atribuie acest rol separației puterilor în stat.

În afară de acești filosofi mai putem menționa un personaj important pentru domeniul drepturilor și libertăților și anume o femeie, Antigona. Aceasta apără libertatea individuală a unui mort împotriva autorităților regelui Creon care îi refuză libertatea de a-și înmormânta tatăl.

Ideea existenței acestor drepturi se transformă într-un crez politic, care a cuprins și a mobilizat mase imense.

Influența gândirii lui Hobbes și Locke asupra gândirii franceze a fost atât de puternică, încât a servit republicanilor drept stindard teoretic și le-a inspirat textul “Declarației drepturilor omului”.

Pe planul consecințelor practice, școala dreptului natural și al ginților s-a afirmat ca o puternică armă ideologică. În coloniile Americii de Nord, o serie de măsuri legislative sau politice au fost incontestabil luate în a doua parte a secolului al XVIII-lea sub influența ideilor lui Locke. Concepțiile lui Locke, într-o măsură mai mică ale lui Rousseau și Montesquieu, și-au spus cuvântul și cu prilejul elaborării Declarației de Independență a S.U.A. de Nord, a Declarației de drepturi a statului Virginia și a declarațiilor altor state nord-americane.

Secțiunea a II-a

Primele declarații și consacrări legislative ale

drepturilor și libertăților omului

În literatura juridică este foarte răspândită ideea că legiferarea drepturilor omului își trage originea din textele engleze și americane. Textele engleze, fără a avea o vocație universală, corespund etapei de confruntări: rege – nobili, rege – parlament, rege – comune. Aceste probleme sunt soluționate conform empirismului englez: bună este soluția care aduce cea mai mare fericire pentru cât mai mulți oameni. Textele engleze sunt reprezentate de “Magna Charta” (1215) și mai multe texte ulterioare cum sunt “Petition of Rights” (1628), “Habeas Corpus” (1679) și “Bill of Rights” (1689).

A. “Magna Charta” ia ființă în urma unei îndelungate negocieri între regele Ioan fără |ară, nobilimea și clerul superior și se materializează în formă contractuală. “Magna Charta” vizează numai anumite clase, recunoscând sau întărind privilegiile feudalilor și, ca atare, nici nu are pretenția de a se adresa întregii omeniri.

Aceasta diferențiază la modul esențial Anglia de Franța. Monarhia franceză era foarte centralizată în secolele XIII-XVII. Regele a câștigat o foarte mare putere, bazându-se pe burghezie pentru a lupta împotriva marilor feudali și invers. În Anglia eșafodajul pe care se baza monarhia a trebuit să țină cont atât de burghezia în ascensiune, cât și de nobili.

În Anglia a apărut foarte devreme, în secolul XIII, Parlamentul cu Camera Comunelor și Camera Lorzilor.

Magna Charta este un text acordat de către Rege atât Comunelor cât și Seniorilor. Alianța dintre Comune și Nobili l-a făcut pe Rege să acorde acest text. Acest moment este esențial pentru evoluția drepturilor și libertăților omului pentru că prin această Charta șeful statului nu mai poate să oprime drepturile și libertățile.

B. “Petition of Rights” a fost adresată regelui Carol I de către Parlament în primăvara anului 1628, reflectând revendicările politice și juridice ale burgheziei în ascensiune. În afară de faptul că în această lege ideea și apărarea libertății este reglementată pe o scară mai largă decât prin “Magna Charta”, aici, ca subiect al drepturilor, apare “omul liber” și unele categorii de cetățeni simpli, fără pretenția de a le privilegia.

În cele patru puncte ale acestei legi se stabilește că:

omul liber nu poate fi obligat la impozit fără consimțământul Parlamentului;

omul liber nu poate fi citat împotriva legii;

soldații și marinarii nu pot pătrunde în case particulare;

în timp de pace, soldații și marinarii nu pot fi pedepsiți.

Atât instituția libertății, cât și sistemul de asigurare a drepturilor capătă o dezvoltare și precizare prin “Habeas Corpus”, care, datorită caracterului său mai amplu, este considerată ca a doua constituție engleză după “Magna Charta”. Această lege a fost impusă de Parlamentul englez în 26 mai 1679.

C. “Habeas Corpus” a fost o încercare de a pune capăt încălcărilor masive ale libertății personale consfințite de “Magna Charta” și “Petition of Rights”, dar totodată și un pas înainte spre un ideal burghez al libertății personale. “Habeas Corpus” este un act important pentru că afirmă un principiu nou: textul prevede că, orice deținut putea să pretindă să i se comunice imediat decizia de arestare și să obțină punerea în libertate prin cauțiune. În unele cazuri grave, judecarea trebuia să aibă loc în prima sesiune a Curții cu jurați. Iar dacă deținutul nu era pus sub acuzare sau condamnat nici în a doua sesiune, el urma să fie pus în libertate. “Habeas Corpus” sancționa pe funcționarii judiciari care nu respectau regulile procedurale privitoare la garanțiile libertății personale.

Ideile consacrate de “Petition of Rights” și de “Habeas Corpus” și-au găsit o dezvoltare largă, completându-se și cu alte revendicări burghezo – democratice în “Declarația de Independență” și în primele constituții ale statelor coloniale răsculate împotriva Angliei.

D. “Bill of Rights”, una dintre legile fundamentale, adoptată de Parlamentul englez, la 13 februarie 1689, a fost semnată de prințul de Orania, înainte de a ajunge la tronul țării sub numele de Wilhelm al III-lea. Acest act constituțional se mărginea să reglementeze raporturile dintre Coroană și Parlament. Consacră libertatea cuvântului și a dezbaterilor în Parlament și dreptul cetățenilor de a adresa petiții regelui.

Interzicea regelui să procedeze la suspendarea legilor sau să scutească pe cineva de aplicarea lor. Printr-un alt articol al actului se declarau ilegale perceperea de impozite fără aprobarea Parlamentului. Se prevedea că alegerea membrilor Parlamentului trebuia să fie liberă, ca și dezbaterile lui.

E. “Declarația de Independență” din 4 iulie 1776 a S.U.A. a fost adoptată de către Congresul de la Philadelphia. Acest text proclama drepturile americanilor și voința lor de a ieși de sub autoritatea Marii Britanii. Declarația nu are anvergură universală, ci este un text destinat unui moment istoric precis, îndreptat împotriva englezilor și justificând libertățile americanilor. Este structurată în patru părți distincte.

O primă parte apare ca un fel de preambul în care autorii ei fac apel la legile naturale și divine pentru a justifica dreptul poporului de a-și asuma, printre puterile lumii, un rang egal și distinct.

În a doua parte se proclamă că toți oamenii sunt creați egali; că ei sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; că printre acestea sunt viața, libertatea și urmărirea fericirii; că în vederea acestor drepturi oamenii instituie guverne; că, dacă oricare formă de guvernământ periclitează aceste scopuri, poporului îi stă în putere a o răsturna și a instaura o nouă guvernare.

A treia parte conține o lungă listă a abuzurilor și uzurpărilor săvârșite de regele George al III-lea, care făceau necesară schimbarea de guvernământ.

În partea a patra reprezentații fostelor colonii engleze din America de Nord își afirmau voința ca acestea să devină state libere și independente și înzestrate cu depline puteri de a declara război, de a încheia pace, de a contracta alianțe, de a stabili legături comerciale și de a face orice acte pe care le implică independența unui stat.

Declarația de independență a influențat Franța, dar ea va elabora un text cu vocație universală.

F. “Declarația franceză” a fost adoptată la 26 august 1789 de către Adunarea Națională și se intitulează “Declarația drepturilor omului și cetățeanului”. Această declarație a contribuit la desăvârșirea procesului de destrămare a feudalismului și la acreditarea ideii că cetățenii au anumite drepturi. Unele prevederi ale acesteia sunt o oglindire fidelă a unor definiții date de J. J. Rousseau în “Contractul social”.

Abordarea drepturilor fundamentale ale omului apare mult mai largă, iar definiția lor mai precisă decât în declarațiile americane. Declarația franceză proclamă libertăți care lipsesc în cele americane. S-a referit nu numai la drepturile omului, ci și la cele ale cetățeanului. Se adresează în primul rând omului în general, indiferent de timp și spațiu, iar atunci când destinatarul ei este cetățeanul, cetățenilor tuturor statelor, oricare ar fi coordonatele geografice și istorice ale acestora.

Inspirația religioasă apare mult mai estompată în Declarația franceză decât în cele americane. Astfel, referințele la “Dumnezeu” iau cele mai variate forme (“Creatorul” oamenilor, “Dumnezeu atotputernicul”) în declarațiile americane, pe când în cea franceză este întâlnită doar o simplă aluzie inspirată din scrierile lui Voltaire și Rousseau, la “Ființa supremă”.

Ceea ce a ridicat Declarația din 1789 mult peste nivelul general al declarațiilor americane, sunt definițiile lapidare, de o mare putere de evocare, pe care le conține.

Declarația din 1789 marchează începutul unei ere noi de dezvoltare. Începutul acestei ere în Franța se caracterizează prin schimbări frecvente, completări și reveniri numeroase, combinații de formulare cu textul propriu-zis al Constituției.

Într-un interval de timp foarte scurt de la această declarație, Franța a avut mai multe Constituții. Prima este cea din 1791, care reproduce în Preambul Declarația din 1789. Urmează Constituțiile din 1793 și din 1795 care conțin fiecare câte o declarație. Cea din 1793 este importantă pentru că, pentru prima dată se manifestă o evoluție către drepturile sociale și colective (egalitatea, libertatea, securitatea, proprietatea, garanția socială și rezistența față de opresiune). Găsim aici afirmată, mai ales, ideea protecției sociale cu referire în art. 21, asupra necesității ajutorului public pentru persoanele aflate în dificultate. Dă expresie ideii că exercițiul efectiv al libertăților și drepturilor indivizilor nu este posibil fără să li se asigure acestora anumite condiții materiale și un nivel minim de instrucțiune.

Inspirându-se din “Contractul social” al lui J. J. Rousseau, nu mai ridică proprietatea privată la rangul unui drept inviolabil și sacru, ca Declarația din 1789, ci se mărginește să prevadă că ea “constă în aceea că fiecare om este stăpân de a dispune după placul lui de bunurile sale, de capitalurile sale, de veniturile sale și de meseria sa”.

Această declarație este primul document care, deși consacră libertatea omului de a-și vinde forța de muncă, proclamă abolirea sclavajului (art. 18) și definea suveranitatea ca fiind indivizibilă, imprescriptibilă și inalienabilă.

În Declarația din 1795 se afirma pentru prima dată că cetățeanul are și îndatoriri, nu numai drepturi. Înșiră un număr de drepturi individuale ca libertatea, egalitatea, siguranța și proprietatea. Dar ea nu ridică aceste drepturi la rangul de drepturi înnăscute ale omului și omite să vorbească despre libertatea de opinie, de presă, de întrunire sau de libertatea cultelor. În locul dreptului de rezistență la opresiune, cunoscut de Declarația drepturilor din 1793, consacră regula contrară, potrivit căreia “cel ce violează pe față legile se declară în stare de război cu societatea” (art. 6).

Art. 4 declară că nimeni nu este un bun cetățean dacă nu este un bun fiu, bun tată, bun prieten, bun frate, bun soț. Cu toate acestea, Declarația din 1795, rămâne importantă datorită referirii la îndatoriri. Chiar și astăzi, uneori, în revendicări se face referire numai la drepturi, omițându-se că cetățenii au și îndatoriri față de stat. Un stat democratic trebuie să-și protejeze cetățenii, dar aceștia trebuie să participe la democrație și să respecte statul. Este o problemă de echilibru între autoritate și libertate.

Capitolul III

Internaționalizarea

drepturilor și libertăților fundamentale

Începând cu secolul XX, și comunitatea internațională a început să fie preocupată de drepturi și libertăți. Până în această epocă suveranitatea statului a fost deplină: fiecare stat era liber de a trata în felul său drepturile și libertățile. În perioada interbelică, în special în anii ’20, în fața Societății Națiunilor au existat câteva intervenții ale oamenilor politici, care au avut ca subiect drepturile și libertățile politice. În anii ’30, naționalismul exacerbat din cadrul statelor a condus la îngrădirea drepturilor și libertăților. A trebuit așteptată perioada de după cel de-al doilea război mondial pentru ca să apară o mișcare pentru drepturile și libertățile omului. Aceasta s-a manifestat, pe plan mondial, odată cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar apoi pentru Europa, odată cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Au urmat apoi numeroase alte texte internaționale privind drepturile și libertățile.

Secțiunea I

Declarațiile internaționale

ale drepturilor omului

§.1. Declarația Universală a Drepturilor Omului (D.U.D.O.)

Charta O.N.U., semnată la 26 iunie 1945 la San Francisco prevedea, printre altele, că trebuie dezvoltată și încurajată respectarea drepturilor și libertăților omului. În acest context, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului care cuprinde 30 de articole. Acest text a fost adoptat cu 48 de voturi pentru, 8 abțineri (Arabia Saudită, 6 state din Blocul Sovietic, Africa de Sud) si nici unul contra.

Actul de naștere al acestei declarații semnează actele de deces ale vechii orânduiri si fundamentează principiile juridico-politice ale noii orânduiri burgheze.

Având ca exemplu Declarația drepturilor de la 1689 din Anglia, Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii din 4 iulie 1776 si Declarația franceză din 26 august 1789, ea a fost concepută ca o declarație universală valabilă, ceea ce i-a asigurat o răspândire foarte largă si durabilă. Statuând egalitatea oamenilor în fața legii și înscriind proprietatea printre drepturile naturale, ea nu atinge sub nici o formă problema inegalității de avere, marcând un moment deosebit de important pe calea afirmării si garantării drepturilor fundamentale.

În primele articole consacră drepturi care până atunci nu au fost evocate pentru că păreau evidente.

Primul articol este influențat de retorica iusnaturalistă afirmând că: “Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”. Art. 2 definește principiul egalității. Egalitatea apare astfel ca o garanție aplicabilă fiecărui drept fundamental. Asupra egalității a revenit și în art. 7,art. 10,art. 16, art. 21. Odată definit principiul egalității în Declarație, urmează o serie de articole privitoare la diferite drepturi indisolubile legate de persoana umană, cum sunt: dreptul la viață, la libertate, la securitate (art.3) – pentru prima dată în istorie se face referire la acest drept; interzicerea sclaviei (art. 4); interzicerea torturii (art. 5); dreptul la recunoașterea personalității juridice (art. 4); libertatea de circulație, libertatea persoanei de a-și alege o reședință (art. 13); dreptul la azil (art. 14). Enumerarea drepturilor este întreruptă prin enunțarea câtorva garanții procedurale aplicabile tuturor drepturilor fundamentale. Aceste garanții sunt: dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor judiciare împotriva actelor care violează drepturile recunoscute prin Constituție și legi (art. 8); dreptul oricărei persoane de a fi ascultată de un tribunal independent și imparțial în legătură cu drepturile și obligațiile sale (art. 10).

A patra parte reunește drepturile: dreptul de a avea o cetățenie, libertatea căsătoriei, dreptul familiei la ocrotire din partea societății și a statului, precum și proprietatea (dreptul mamei și copilului la ajutor și ocrotire socială – art. 25). Apare consacrarea unei serii de libertăți: libertatea gândirii și a conștiinței (art. 18); libertatea de opinie și de expresie (art. 19); libertatea de informație, de întrunire și de asociere (art. 20). Dintr-o altă categorie de drepturi fac parte drepturile individului de a participa la conducerea treburilor publice ale țării sale precum și de acces la funcțiile publice (art. 21).

O ultimă categorie de drepturi fundamentale o formează drepturile social – economice: dreptul la securitate socială (art. 22); dreptul la muncă, la salariu, sindicat (art. 23); dreptul la odihnă și la concediu plătit (art. 24); dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății fiecăruia (art. 25); dreptul la învățătură (art. 26); dreptul de a participa la activitatea culturală și dreptul de autor (art. 27). Potrivit art. 28, orice persoană are dreptul să beneficieze, pe plan social și internațional, de existența unei ordini care să permită drepturile și libertățile enunțate de Declarație, să-și poată găsi o realizare deplină.

O critică ce s-a adus D.U.D.O. se referă la modul în care a abordat problema îndatoririlor fundamentale ale omului. Îndatoririle omului (art. 29), fiind inseparabile de drepturile fundamentale, enunțarea lor ar fi trebuit să fie urmată de prevederi amănunțite și circumstanțiale privitoare la diferite obligații fundamentale ale acestuia, ceea ce nu s-a făcut.

O clauză generală, ca cea cuprinsă în art. 29, alin. 1 al Declarației, echivalează în fapt cu o împuternicire dată fiecărui stat de a recurge la propria sa legislație în vederea definirii îndatoririlor fundamentale ale omului.

Declarația prezintă două limite principale prin care îi împiedică aplicarea deplină. Prima constă în caracterul prea liberal care a determinat respingerea ei de către anumite state. A doua limită constă în faptul că respectarea drepturilor, pe care le cuprinde, nu este garantată prin sancțiuni.

D.U.D.O. tinde să asigure un număr de drepturi fundamentale pentru toți oamenii, indiferent de vârstă, sex, rasă, culoare, naționalitate, religie, grad de cultură sau stare socială. Ea s-a intitulat universală nu numai pentru că a fost destinată să se adreseze întregului glob pământesc, ci și pentru că a instituit drepturi pentru întregul univers al umanității.

Acest remarcabil document avea să deschidă noi perspective garantării și respectării drepturilor omului în întreaga perioadă postbelică.

Reafirmarea principiilor cuprinse în Declarație prin numeroase documente internaționale, atestă faptul că a devenit în prezent, o componentă a dreptului internațional cutumiar, prevederile sale de bază fiind consacrate de o practică de peste 40 de ani, de numeroase documente interne și internaționale care au reconfirmat forța universală a marilor idei cuprinse în acest document.

Declarația Universală din 1948 a reprezentat un pas de importanță covârșitoare pe drumul construirii unui sistem internațional de asigurare a condițiilor necesare pentru afirmarea și dezvoltarea personalității umane.

§.2.Convenția Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.)

Consiliul Europei, constituit prin Tratatul de la Londra din 5 mai 1949, este cel care a elaborat această Convenție, semnată la Roma pe 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. Toate statele membre ale Consiliului Europei au ratificat Convenția, cu excepția Finlandei care a semnat-o.

Statutul Consiliului Europei prevede ca obiect principal promovarea drepturilor și libertăților omului. Scopul inițial al acestei organizații a fost de a regrupa democrațiile liberale vest-europene pentru a constitui o opoziție față de Blocul Sovietic. Astăzi țările din Blocul Sovietic au fost integrate în Consiliul Europei.

Făcând o comparație a C.E.D.O. cu D.U.D.O. observăm anumite diferențe. Astfel, Convenția Europeană cuprinde drepturi individuale și politice și câteva drepturi colective, dar nu cuprinde drepturile sociale și economice, dintr-un exces de liberalism. Se regăsesc, în această Convenție o serie de drepturi prevăzute deja în Declarația franceză din 1789, precum și unele drepturi prevăzute în Declarația Universală din 1948.

Referitor la conținut, Convenția consacră: dreptul la viață, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei, dreptul la libertate și sănătate, dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil, legalitatea pedepselor, neretroactivitatea legii, dreptul la respectarea vieții private, libertatea de gândire, de conștiință și religioasă, libertatea de expresie și de comunicare, libertatea de reunire și asociere, libertatea căsătoriei, dreptul la acțiune în justiție în cazul încălcării drepturilor și libertăților.

În ceea ce privește efectele, menționăm că, dacă Declarația Universală nu sancționează încălcarea drepturilor și libertăților cuprinse în conținutul ei, Convenția Europeană o face. De altfel, în aceasta constă superioritatea Convenției Europene față de Declarația Universală.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 12 protocoale adiționale.

Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

Acest protocol cuprinde 6 articole:

Art. 1 – Protecția proprietății:

orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale neputând fi lipsită de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și condițiile prevăzute de lege;

Art. 2 – Dreptul la instruire:

nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire, statul respectând dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filozofice;

Art. 3 – Dreptul la alegeri libere:

Înaltele părți contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret cu privire la alegerea corpului legislativ;

Art. 4 – Aplicare teritorială:

orice înaltă parte contractantă poate, în momentul semnării sau ratificării prezentului protocol sau în orice alt moment ulterior, să comunice secretariatului general al Consiliului Europei o declarație precizând măsura în care aceasta se angajează la dispozițiile prezentului protocol să se aplice anumitor teritorii care sunt desemnate în declarația respectivă și ale căror relații internaționale aceasta le asigură;

Art. 5 – Raportare la convenție:

Înaltele părți contractante vor considera articolele 1, 2, 3 și 4 din acest protocol ca articole adiționale la convenție și toate dispozițiile convenției se vor aplica în consecință;

Art. 6 – Semnare și ratificare:

protocolul este deschis spre semnare membrilor Consiliului Europei, semnatari ai convenției. El va fi ratificat odată cu convenția sau după ratificarea acesteia.

Protocolul nr. 2 atribuind Curții Europene a Drepturilor Omului competența de a da avize consultative

A fost încheiat la Strasbourg la 6 mai 1963, în limbile franceză și engleză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care a fost dus în arhivele Consiliului Europei, secretarul general transmițând copia certificată fiecăruia din statele semnatare.

Acest protocol cuprinde 5 articole referitoare la competența Curții Europene a Drepturilor Omului de a da avize consultative.

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, recunoscând anumite drepturi și libertăți, altele decât cele care figurează deja în Convenție și în primul Protocol adițional la Convenție

A fost încheiat la Paris la 20 martie 1952 și cuprinde 7 articole:

Art. 1 – Interzicerea privării de libertate pentru datorii:

nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute obligație contractuală;

Art. 2 – Libertatea de circulație:

oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber și să-și aleagă în mod liber reședința sa;

orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa;

exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora;

Art. 3 – Interzicerea expulzării propriilor cetățeni:

nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetățean este;

nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetățean este;

Art. 4 – Interzicerea expulzării colective de străini:

expulzările colective de străini sunt interzise;

Art. 5 – Aplicare teritorială:

orice stat care a făcut o declarație poate, ulterior, în orice moment, să declare, referitor la unul sau mai multe teritorii vizate prin această declarație, că acceptă competența Curții de a primi cererile persoanelor fizice, ale organizațiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare;

Art. 6 – Raportare la Convenție:

Înaltele părți contractante vor considera articolele 1 – 5 ale acestui protocol ca articole adiționale la convenție și toate dispozițiile convenției se vor aplica în consecință;

Art. 7 – Semnare și ratificare:

protocolul este deschis spre semnare membrilor Consiliului Europei.

Protocolul nr. 6 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, privind abolirea pedepsei cu moartea

A fost încheiat la Strasbourg la 16 septembrie 1963 și cuprinde 9 articole:

Art. 1 – Abolirea pedepsei cu moartea:

pedeapsa cu moartea este abolită, nimeni neputând fi condamnat la o asemenea pedeapsă și nici executat;

Art. 2 – Pedeapsa cu moartea în timp de război:

un stat poate să prevadă în legislația sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război, o asemenea pedeapsă neputând fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislație și conform dispozițiilor sale;

Art. 3 – Interzicerea derogărilor:

nici o derogare de la dispozițiile protocolului din convenție nu este îngăduită;

Art. 4 – Interzicerea rezervelor:

nici o rezervă la dispozițiile protocolului din convenție nu este admisă;

Art. 5 – Aplicarea teritorială;

Art. 6 – Raportare la convenție:

statele părți consideră articolele 1 – 5 ale protocolului ca articole adiționale la convenție și toate dispozițiile convenției se aplică în consecință;

Art. 7 – Semnare și ratificare:

un stat membru al Consiliului Europei nu va putea să ratifice, să accepte sau să aprobe protocolul fără ca, simultan sau anterior, să fi ratificat convenția;

Art. 8 – Intrarea în vigoare:

protocolul va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează datei la care 5 state membre ale Consiliului Europei și-au exprimat consimțământul de a fi legate prin protocol;

Art. 9 – Funcțiile depozitarului:

secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului: orice semnare; depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare sau de aprobare.

Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

A fost încheiat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984 și cuprinde 10 articole:

Art. 1 – Garanții procedurale în cazul expulzărilor de străini:

un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii;

un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională;

Art. 2 – Dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală:

orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară;

Art. 3 – Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară:

atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot, sau în parte;

Art. 4 – Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori:

nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat, dar asta nu împiedică redeschiderea procesului dacă au fost descoperite fapte noi sau un viciu fundamental în cazul procedurii precedente afectează hotărârea pronunțată;

Art. 5 – Egalitatea între soți:

soții se bucură de egalitate în drepturi și responsabilități cu caracter civil, între ei și relațiile cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia;

Art. 6 – Aplicare teritorială;

Art. 7 – Raportare la Convenție:

statele părți consideră articolele 1 – 6 ale protocolului ca articole adiționale la convenție și toate dispozițiile convenției se aplică în consecință;

Art. 8 – Semnare și ratificare;

Art. 9 – Intrare în vigoare;

Art. 10 – Funcțiile depozitarului.

Protocolul nr. 9 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale

Acest protocol aduce noi îmbunătățiri procedurii prevăzute de Convenție.

A fost întocmit la Roma la 6 noiembrie 1990, în limbile franceză și engleză, cuprinzând 8 articole. Protocolul a intrat în vigoare în prima zi a lunii care a urmat expirării unei perioade de 3 luni de la data la care 10 state membre ale Consiliului Europei și-au exprimat consimțământul lor de a fi legate prin protocol. Pentru orice stat membru care își exprima ulterior consimțământul de a fi legat prin protocol, acesta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data semnării sau depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare(art. 7).

Protocolul nr. 10 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale protocolului la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale au considerat că este recomandabil să amendeze art. 32 al convenției în vederea reducerii majorității de două treimi care este prevăzută. Protocolul cuprinde 4 articole și a intrat în vigoare în prima zi a lunii care a urmat expirării unei perioade de 3 luni de la data la care toate părțile la convenție și-au exprimat consimțământul lor de a fi legate prin protocol.

Protocolul nr.11 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin Convenție

Textul Convenției a fost modificat prin Protocolul nr. 11 la CEDO , încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994 și ratificat de România prin legea nr. 79/1995, publicată în monitorul oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.

Statele membre ale Consiliului Europei consideră că este necesar și urgent să restructureze mecanismul de control stabilit de convenție pentru a menține și a întări eficacitatea apărării drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevăzute de convenție, având în vedere, creșterea numărului de cereri și de state membre ale Consiliului Europei, considerând că se impune amendarea anumitor dispoziții ale convenției în sensul înlocuirii, în special, a Comisiei și a Curții Europene a Drepturilor Omului existente printr-o nouă Curte permanentă, având în vedere Rezoluția nr. 1 adoptată la Conferința Ministerială Europeană asupra Drepturilor Omului, ținută la Viena la 19-20 martie 1985, având în vedere Recomandarea nr. 1194 (1992), adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 6 octombrie 1992, cu referire la reforma mecanismului de control al convenției de către șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei în Declarația de la Viena din 9 octombrie 1993.

Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale

Statele semnatare ale acestui protocol respectă principiul fundamental conform căruia persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul la protecție egală în fața legii.

Protocolul a fost elaborat la Roma la data de 4 noiembrie 2000, în engleză și franceză și cuprinde 6 articole:

Art. 1 – Interzicerea generală a discriminării:

exercitarea oricărui drept garantat de lege va fi asigurat fără discriminare pe motiv de rasă, sex, culoare, limbă, religie, preferințe politice sau de alt tip, origine națională sau socială, asociere la o minoritate națională, proprietate, naștere sau alt statut;

Art. 2 – Aplicare teritorială:

orice stat poate, la momentul semnării sau depunerii instrumentelor de ratificare, acceptare sau avizare, să specifice teritoriul sau teritoriile în care se aplică protocolul;

Art. 3 – Relația dintre protocol și Convenție:

pentru părțile semnatare prevederile articolelor 1 și 2 ale protocolului vor fi asimilate unor articole adiționale la Convenție și toate prevederile convenției se vor aplica în mod corespunzător;

Art. 4 – Semnare și ratificare;

Art. 5 – Intrarea în vigoare;

Art. 6 – Depozitare.

§.3.Alte texte internaționale

La ora actuală, există o mulțime de texte care vizează drepturile și libertățile. În acest sens, menționăm Pactele din 16 decembrie 1966, adoptate sub egida O.N.U., și anume: Pactul internațional privind drepturile civile și politice, care reia drepturile afirmate în Declarația Universală și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale care, de asemenea, preia dispozițiile corespunzătoare din Declarație. Au mai fost adoptate de către O.N.U. și texte particulare vizând sectoare precise. De exemplu, Declarația Universală privind Drepturile Copilului din 20 mai 1959, care a fost reluată de Convenția privind Drepturile Copilului din 20 noiembrie 1989.

Pactul internațional privind drepturile civile și politice și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale

Aceste pacte au intrat în vigoare la 23 martie 1976, când a fost îndeplinită condiția de ratificare de către minimum 35 state, creând și obligativitatea statelor de a raporta modul de îndeplinire a prevederilor din aceste pacte.

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, recunoaște prioritar dreptul la muncă, la salariul echitabil, dreptul de a forma sindicate și de afiliere la ele, la asigurări sociale, la un nivel de viață satisfăcător, dreptul la sănătate, dreptul la învățământ.

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice care, pe lângă altele, recunoaște dreptul fiecărei ființe umane la viață, la libertate și securitatea persoanei sale, libertatea de gândire, de conștiință, de religie, de opinie și exprimare, de mișcare respectiv emigrare.

Există unele deosebiri între textele Declarației și cele două Pacte. Unele prevederi ale Declarației nu au fost reluate de vreunul din cele două Pacte, și anume: dreptul la azil (art. 14, alin. 1), dreptul de a avea o cetățenie (art. 15, alin. 1), dreptul oricărei persoane la prosperitate.

În cele două Pacte pot fi întâlnite reglementări pentru care nu există prevederi echivalente în D.U.D.O (art. 1). Foarte multe prevederi ale Declarației rămase pe planul proclamării unor principii cu totul generale, au dobândit o formă mult mai amplă, mai conturată și mai concretă în cele două Pacte. De exemplu, art. 3 al Declarației prevede că orice ființă umană are dreptul la viață. În Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, acest principiu este transpus într-un complex de reguli care ține seama de situația țărilor în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită și pune accentul asupra garantării dreptului de a solicita grațierea sau comutarea pedepsei, precum și asupra necesității unui regim special pentru persoanele sub vârsta de 18 ani și pentru femeile gravide.

Odată cu consacrarea sub formă convențională a unor drepturi prevăzute de Declarație, au fost create în sarcina statelor semnatare și o serie de obligații, prin care acestea s-au angajat să ia anumite măsuri destinate să asigure punerea în executare a acestor drepturi: (art. 2, alin. 1) – Pactul privitor la drepturile economice, sociale și culturale, (art. 2, alin. 2) – Pactul privind drepturile civile și politice.

Pactele pot fi apreciate ca puncte de legătură între statele ce le-au ratificat și principiile cuprinse în D.U.D.O., cât și ca reale instrumente de progres și civilizație în lume.

Declarația Universală a Drepturilor Copilului

Prin adoptarea acestei declarații s-a avut în vedere luarea de măsuri internaționale în scopul îmbunătățirii situației copiilor în acele părți ale lumii unde ei mai formează încă obiect de exploatare sau sunt victimele unui tratament nemilos.

Declarația face apel la părinți, la oameni maturi, precum și la diferite organizații voluntare, la autoritățile locale și la guvernele statelor pentru a pune în aplicare, prin reglementări legislative și alte măsuri luate progresiv, prevederile ei.

Declarația proclamă două principii fundamentale:

subliniază caracterul indivizibil al prevederilor privitoare la drepturile copilului. Ea stabilește că orice copil se va bucura de toate drepturile pe care ea le enunță;

proclamă principiul egalității în drepturi a tuturor copiilor, fără vreo deosebire sau discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, proprietate, naștere sau altă situație personală sau familială.

Declarația proclamă o serie de drepturi specifice ale copilului:

dreptul copilului la ocrotire specială prin lege sau pe alte căi în vederea asigurării dezvoltării lui fizice, morale, spirituale sau sociale, în condiții de libertate și demnitate;

dreptul copilului de a avea încă de la naștere un nume și o cetățenie;

dreptul copilului de a se bucura, în scopul de a crește și a se dezvolta sănătos, de avantajele securității sociale în condițiile unei protecții adecvate atât pentru el, cât și pentru mamă, inclusiv o asistență prenatală și postnatală, hrană, locuință, timp liber și servicii medicale corespunzătoare;

dreptul copilului handicapat fizic, mental sau social la tratamentul, educația și îngrijirea impuse de situația lui;

dreptul copilului de a crește sub supravegherea și răspunderea părinților, precum și de a nu fi despărțit de mama lui, drept însoțit de obligația pentru societate și autoritățile publice de a se îngriji de copiii fără familie;

dreptul de a primi o educație, care trebuie să fie gratuită și obligatorie, cel puțin în ce privește studiile elementare;

dreptul copilului de a fi ocrotit împotriva tuturor formelor de neglijare, cruzime și exploatare.

Declarația stabilește o serie de interdicții și obligații. Interdicțiile principale:

interdicția de a se face orice trafic al cărui obiect l-ar constitui copilul;

interdicția de a angaja pentru muncă un copil, înainte de a împlini vârsta corespunzătoare.

Obligațiile pentru societate și stat sunt:

de a feri pe copil de orice practici bazate pe discriminare rasială, religioasă sau de altă natură;

de a-l crește în spiritul toleranței și prieteniei între popoare, al dragostei de pace și al fraternității universale, al convingerii că el trebuie să-și pună întregul potențial de muncă și aptitudine în serviciul semenilor săi.

Deși a fost adoptată încă din 1959, principiile Declarației Drepturilor Copilului și-au găsit concretizare în reglementări cu forță obligatorie abia prin Convenția cu privire la Drepturile Copilului, încheiată la New York la 20 noiembrie 1989 (ratificată de România prin Legea nr.18/1990) și prin Convenția Europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975 (la care România a aderat prin Legea nr.101/1992).

Declarația asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială

A fost adoptată la 20 noiembrie 1963 de către Adunarea Generală a O.N.U.. Întărind și dezvoltând ideile înscrise în Charta O.N.U. și în D.U.D.O. precizează că orice formă de discriminare rasială și, în special, politica întemeiată pe prejudecata superiorității rasiale sau pe ură de rasă, înseamnă nu numai o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, dar și un act de natură să primejduiască relațiile prietenești între popoare, cooperarea între națiuni, pacea și securitatea internațională. A formulat dezideratul ca statele să ia o serie de măsuri pozitive, având ca scop: dezvoltarea sau protecția adecvată a persoanelor aparținând unor grupuri rasiale, astfel încât să li se garanteze deplina folosință a drepturilor omului și a libertăților fundamentale; împiedicarea oricărei discriminări bazate pe rasă, culoare sau origine etnică; revizuirea politicii guvernelor și a celorlalte puteri politice și abrogarea legilor și reglementărilor care ar putea genera sau perpetua discriminarea rasială; adoptarea de prevederi legislative în vederea interzicerii acestor discriminări și luarea măsurilor potrivite pentru a lupta împotriva prejudecăților ce inspiră discriminarea rasială; luarea de măsuri legislative și de altă natură pentru a urmări și a declara ilegale organizațiile care încurajează discriminarea rasială, incită la o asemenea discriminare sau la violență, precum și pe cele care folosesc violența în acest scop.

Reafirmând drepturile proclamate de Declarația Universală pentru toți oamenii, fără nici o discriminare, le-a întregit cu un număr de drepturi anume adaptate situației persoanelor de altă rasă, culoare sau origine etnică. Asemenea drepturi sunt:

dreptul oricărei persoane, fără deosebire de rasă, culoare sau origine etnică, de a avea acces la toate locurile și toate serviciile destinate folosinței publice;

dreptul de a fi egal în fața legii și la administrarea justiției, de a se bucura de securitatea sa și de protecția statului împotriva oricărei discriminări;

dreptul de a dispune de o cale de apărare și de protecție efectivă în fața tribunalelor naționale independente împotriva oricărei discriminări.

Declarația privind eliminarea discriminării față de femei

Proclamată de Adunarea Generală a O.N.U. la 7 noiembrie 1967, a fost călăuzită de ideea că, din pricina constituției biologice deosebite a femeii și a rolului ei în societate, ca mamă, nu este suficient ca ea să se bucure de aceleași drepturi ca bărbatul pentru a fi pusă într-o situație de perfectă egalitate cu acesta, ci este necesar să i se dea, din anumite puncte de vedere, o ocrotire specială. Declarația a prevăzut că trebuie luate măsuri menite să împiedice concedierea femeilor în caz de căsătorie sau de maternitate, să le asigure concedii de maternitate plătite, reintegrarea în același loc de muncă la expirarea acestora, serviciile sociale și o protecție specială în cazul anumitor tipuri de muncă. Se cere în special ca principiul egalității în drepturi să fie înscris în Constituții sau garantat juridic în alt mod.

Declarația drepturilor persoanelor handicapate

Adoptată prin Rezoluția nr. 3447/xxx din 9 decembrie 1975 de Adunarea Generală a O.N.U., începe prin a defini noțiunea de “persoană handicapată”. În sensul ei, se consideră handicapată orice persoană incapabilă să-și asigure singură necesitățile proprii în cadrul vieții individuale sau sociale, ca urmare a unei deficiențe congenitale sau de altă natură vizând capacitățile ei fizice sau mintale.

Declarația subliniază că persoanele handicapate au următoarele drepturi:

dreptul la o viață decentă atât de normală și deplină, pe cât este cu putință;

aceleași drepturi civile și politice ca și celelalte ființe umane;

dreptul la asistență medicală, incluzând și reabilitarea medicală și socială, la o educație eficientă, exerciții de stimulare a aptitudinilor, ajutoare în acest scop, servicii de îndrumare și plasare sau alte servicii menite să le dezvolte capacitatea de muncă și să grăbească procesul de integrare sau reintegrare socială a lor;

dreptul la muncă, amplificat prin prevederi în sensul că lor li se asigură securitatea economică și socială la un nivel de viață decent, locuri de muncă potrivite cu capacitatea lor sau alte posibilități de a desfășura activități productive și remunerate, precum și de a-și forma sindicate proprii;

dreptul de a trăi cu familiile lor sau cu părinții adoptivi, precum și de a participa la toate activitățile sociale, creative sau recreative

Declarația asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice

Adoptată la 3 februarie 1983, prevede chiar în primul său articol că statele vor proteja existența și identitatea minorităților “adoptând măsuri legislative corespunzătoare”. ”Persoanele aparținând minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice” au dreptul să se bucure de propria cultură, să-și practice propria religie, să participe la viața culturală, religioasă, socială, economică și publică, în vederea promovării respectului pentru drepturile prevăzute în Declarație.

Prin Deciziile de la Helsinki din iulie 1992, Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană (O.S.C.E.) a instituit funcția de Înalt Comisar pentru Minoritățile Naționale, ca „instrument de prevenire a conflictelor într-o etapă cât mai timpurie”.

Acționând pe cale diplomatică, Î.C.M.N. a abordat problemele din peste 10 state, printre care se număra Albania, Croația, Estonia, Ungaria, Kazahstan, Kirghizstan, Letonia, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, România, Slovacia și Ucraina. Acțiunile sale s-au concentrat în primul rând asupra situațiilor în care erau implicate persoane aparținând grupurilor naționale / etnice care constituie majoritatea numerică într-un stat și minoritatea în alt stat și care astfel reprezintă subiecte de interes pentru autoritățile guvernamentale din ambele state, constituind o posibilă sursă de tensiuni, dacă nu conflicte între state.

Deși instituția Î.C.M.N. nu este un mecanism de control, ea se bazează pe standardele internaționale acceptate de toate statele ca principal cadru de analiză și fundament al recomandărilor specifice. În acest sens, este important să amintim angajamentele făcute de statele membre ale O.S.C.E., mai ales cele cuprinse în Declarația de la Copenhaga a Conferinței asupra Dimensiunii Umane din 1990, în care, în Partea a IV-a, se definesc clar și în detaliu obligațiile privitoare la minoritățile naționale. Este important de remarcat faptul că toate statele membre ale O.S.C.E. au obligația de a respecta prevederile privind drepturile omului, inclusiv privind drepturile minorităților, ale Națiunilor Unite, și ca marea majoritate a statelor membre O.S.C.E. au obligația de a respecta normele impuse de Consiliul Europei.

ÎCMN a reușit să identifice probleme și teme recurente care au devenit obiectul atenției sale într-un număr de state în care este implicat. Una din aceste probleme o reprezintă drepturile lingvistice ale minorităților naționale, adică dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a-și folosi limba maternă în domeniul public și privat. Instrumentele internaționale ale drepturilor omului se referă la acest drept în diverse contexte. Pe de o parte, limba este o problemă personală strâns legată de identitate. Pe de altă parte, limba este un instrument esențial al organizării sociale care, în multe situații, devine o chestiune de interes social.

S-a presupus că obiectivul suprem al tuturor drepturilor omului este dezvoltarea completă și liberă a personalității umane individuale în condiții de egalitate. În consecință, s-a presupus că societatea civilă ar trebui să fie deschisă și fluidă și să integreze toate persoanele, inclusiv cele aparținând minorităților naționale. Întrucât utilizarea limbii este și o chestiune de comunicare fundamentală, dimensiunea socială esențială a experienței umane a fost și ea pe deplin luată în considerare.

Toate persoanele, inclusiv cele aparținând minorităților naționale, au dreptul de a-și înființa și conduce propriile organizații neguvernamentale, asociații și instituții. Aceste organizații pot folosi limba sau limbile pe care le preferă. Statul nu are voie să discrimineze în defavoarea acestor organizații pe baza limbii, nici nu va limita în mod nejustificat dreptul acestor organizații de a căuta surse de finanțare de la bugetul statului, surse internaționale sau sectorul privat.

Persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul de a înființa și de a administra mijloace de comunicare în propria lor limbă. Ele ar trebui să aibă același timp de emisie în propria lor limbă în mijloacele de informare finanțate din fonduri publice.

Manifestul tinerilor pentru secolul XXI

La inițiativa directă a Președintelui Marii Adunări Franceze, dl. Laurent Fabius și a Directorului General al UNESCO, dl. Federico Mayor, în perioada 21-27 octombrie 1999, a avut loc în capitala Franței, Parlamentul Mondial al Copiilor. Scopul inițiativei a fost de a marca venirea anului 2000 cu un act simbolic și astfel de a oferi un mesaj de prietenie și speranța întregii lumi. Profesori și tineri provenind din 175 de țări, membre ale UNESCO, au dezbătut și realizat un Manifest al Tinerilor pentru secolul XXI. Acest manifest este contribuția lor la programul “Pentru o cultură a păcii și non-violenței” coordonat de UNESCO, urmare a deciziei Națiunilor Unite de a transforma anul 2000 într-un “An Internațional pentru Cultura Păcii” și perioada 2001-2010 în “Deceniul Mondial pentru Cultura Păcii și Non-Violenței pentru Copiii Lumii”.

Manifestul face apel la comunitatea internațională să pună în practica cele șase obiective principale în secolul XXI: pace și non-violență, îmbunătățirea accesului la educație, protecția mediului, dezvoltare economică și umană, solidaritate și cultură, comunicare și dialog intercultural.

Manifestul a fost prezentat de Adunarea Generală a O.N.U. în toamna anului 2000.

Secțiunea a II-a

Trăsături comune ale declarațiilor

naționale și internaționale de drepturi fundamentale

Cu toate deosebirile, declarațiile de drepturi considerate în ansamblul lor, fie naționale sau internaționale, au două trăsături caracteristice comune. În primul rând, atât pe planul structurii de stat, cât și pe cel al ordinii interstatale declarațiile de drepturi se constituie ca manifestări de voință ale unor adunări politice plasate la cel mai înalt nivel al ierarhiei organizatorice naționale sau internaționale.

În dreptul intern comparat, declarațiile de drepturi ale omului apar fie ca acte ale unor adunări reprezentative, care își asumă autoritatea, de a defini principiile de bază ale viitoarei organizări de stat, fie, mai frecvent ca manifestări de voință ale unor adunări constituante instituite ca atare. De exemplu, Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii de Nord din 4 iulie 1775, care proclama ca adevăruri o serie de drepturi oglindind aspirațiile nu numai ale păturilor mijlocii, ci și ale maselor încă îndepărtate de la viața politică.

Pe planul dreptului internațional nu există organisme comparabile cu adunările constituante din dreptul intern. În viața internațională, declarațiile de drepturi, ca acte chemate să aibă un mare răsunet în conștiința întregii umanități și să fie învestite cu un înalt prestigiu moral, sunt întotdeauna opera Adunării Generale a O.N.U.. Acest element face ca, din punct de vedere procedural, un paralelism evident să se contureze între ele și declarațiile de drepturi interne.

O altă trăsătură comună a declarațiilor de drepturi interne și internaționale constă în faptul că atât unele, cât și celelalte, au ca obiect definirea unor drepturi fundamentale, adică a unor drepturi subiective considerate, la un moment istoric dat, ca fiind esențiale și indispensabile pentru asigurarea existenței și dezvoltării persoanelor fizice sau a statelor, formate de acestea.

Această trăsătură comună nu se manifestă în modalități absolut identice în cazul ambelor categorii de declarații de drepturi. Declarațiile interne de drepturi au întotdeauna un caracter exhaustiv, în sensul că ele îmbrățișează prin prevederile lor întreaga sferă a posibilelor subiecte de drepturi. În schimb, în materie internațională, numai unele declarații, cum este Declarația Universală a Drepturilor Omului, vizează întreaga sferă a subiectelor de drept posibile, în timp ce alte declarații de drepturi se adresează unei singure categorii de asemenea subiecte (copii, femei etc).

Fie că este vorba de declarații cu aplicație generală, fie de declarații cu caracter particular, obiectul lor îl formează un număr mai mare sau mai mic de drepturi fundamentale.

O ultimă trăsătură comună a declarațiilor interne și a celor internaționale de drepturi constă în faptul că atât unele, cât și celelalte au un caracter proclamativ, în sensul că prevederile lor nu sunt învestite cu garanții juridice reflectate în posibilitatea de a recurge la măsuri de constrângere organizată, dacă ar fi încălcate. În cazul declarațiilor interne de drepturi, caracteristica menționată le deosebește de așa-zisele “garanții de drepturi” care-și găsesc expresii în norme juridice propriu-zise, înzestrate cu forță imperativă și consacrate în însuși textul Constituțiilor. Dar această caracteristică este prezentă și atunci când este vorba de declarațiile internaționale de drepturi, pe care le deosebește de rezoluțiile cu caracter obligatoriu ale Adunării Generale a O.N.U..

Capitolul IV

Drepturile și libertățile omului în lumina

Constituției din 1991 și a actelor internaționale

Secțiunea I

Conținutul drepturilor și libertăților

§.1.Drepturile și libertățile care protejează viața și corpul uman

Acestea sunt drepturi primare, esențiale, fără de care nu pot exista celelalte categorii. Cele mai multe state nu garantează, fără rezerve, aceste drepturi, chiar dacă au ratificat acte internaționale care le includ. Motivul îl constituie războiul, acea boală gravă, provocată de conducători orbi, care uită că, prin acțiunile lor ne distrug viitorul și îngroapă pentru totdeauna sub mine dreptul nostru la viață și la bunăstare. Multe țări se află în război sau sunt gata să recurgă la el, or războiul exclude respectarea acestor drepturi și libertăți.

Drepturile și libertățile care protejează viața și corpul uman sunt: drepturile referitoare la viață (dreptul la viață și la integritate fizică și psihică; dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență; dreptul la un nivel de trai decent; dreptul persoanelor handicapate la protecție; dreptul la ocrotirea sănătății), drepturile care apără siguranța persoanei (dreptul la apărare; libertatea individuală), libertatea persoanei de a dispune de ea însăși, dreptul la respectarea vieții private (dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private; secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice, inviolabilitatea domiciliului), libertatea de circulație, drepturile privitoare la muncă (dreptul la muncă și protecție socială; dreptul la grevă; dreptul la asociere), dreptul la proprietate și la moștenire.

Drepturile referitoare la viață

Importanța drepturilor referitoare la viață este evidentă. Modalitățile în care sunt abordate de către state sunt determinate de ideile filosofice, precum și de realitățile specifice. Aceste drepturi vizează trei categorii de probleme: transmiterea vieții, protecția vieții și a sănătății și sfârșitul vieții.

I. Transmiterea vieții

Aspectul primordial al dreptului la viață constă în a da viață. Acesta se manifestă sub două aspecte fundamentale: libertatea de a da viață și libertatea de a nu da viață.

Libertatea de a da viață cuprinde libertatea de a da viață în mod natural și libertatea de a recurge la procedee medicale. Libertatea de a da viață în mod natural este recunoscută prin dreptul de a întemeia o familie. Declarația Universală, în art. 13, prevede că bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Art. 12 al Convenției Europene folosește o formulă similară. Ambele texte consacră libertatea de a da viață pentru cuplul aflat în cadrul legal al familiei. Această concepție este reluată de majoritatea statelor lumii, care recunosc libertatea de a transmite viața prin intermediul familiei și al căsătoriei. Libertatea de a da viață în afara căsătoriei a fost și este încă tratată diferit. Aceasta a fost multă vreme refuzată de către state, prin crearea unui regim juridic inferior pentru copilul din afara căsătoriei, față de copilul din căsătorie, precum și pentru mama necăsătorită față de mama căsătorită. Aceste discriminări au fost înlăturate în ultimele decenii, în majoritatea țărilor, acceptându-se libertatea de a da viață și în afara căsătoriei.

Un aspect actual este cel al libertății de a da viață utilizând diferite procedee medicale: inseminarea artificială cu sperma soțului; inseminarea artificială cu sperma unui donator, implantarea unui ovul fecundat în vitro în uterul unei mame purtătoare etc.

Libertatea de a nu da viață are în vedere prevenirea sau întreruperea voluntară a sarcinii. Principala problemă a acestei libertăți este cea a întreruperii voluntare a sarcinii (avortul). Cei care sunt în favoarea avortului luptă pentru libertatea individuală a femeii, cei care nu sunt de acord cu avortul luptă pentru dreptul copilului la viață. Politicile statelor cu privire la dreptul de a nu da viață sunt de mai multe feluri:

state care recunosc libertatea de a nu da viață;

state care nu recunosc libertatea de a nu da viață, motiv pentru care interzic contraceptivele și întreruperea voluntară a sarcinii sau numai pe una dintre acestea;

state care limitează natalitatea (ex. China: o familie – 1 copil);

state care impun sterilizarea unor categorii de handicapați (ex: deficienții mintali). Menționăm, în acest sens, că în S.U.A., în 1927, Curtea Supremă a confirmat o lege privind sterilizarea obligatorie a unor categorii de persoane.

II. Protecția vieții și a sănătății

În legătură cu protecția vieții și a sănătății, prima problemă care se pune este interzicerea torturii și a tratamentelor inumane. Această interdicție apare în art. 22, alin. 2, din Constituția României (dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică) și în mai multe acte internaționale. Astfel, D.U.D.O., la art. 5, și C.E.D.O., la art. 3, prevăd în termeni aproape identici că nimeni nu poate fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante. Definiția torturii este dată de primul articol al Convenției împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 februarie 1984: “Orice act prin care se provoacă intenționat unei persoane o durere sau suferință acută, fizică sau psihică”.

Din punct de vedere juridic, se pune problema distincției dintre tortură și tratamente inumane sau degradante. Un exemplu în acest sens îl constituie tehnicile de interogatoriu folosite de britanici în Irlanda, și anume: menținerea unei persoane timp îndelungat în picioare cu fața la perete, acoperirea capului cu un sac, expunerea la zgomote, privarea de somn sau hrană. Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 18 ianuarie 1978, în procesul dintre Marea Britanie și Irlanda, a considerat ca tratament inuman și degradant, nu ca tortură tehnicile de interogatoriu practicate de poliția britanică față de militanții IRA, motivând că suferințele provocate nu au avut intensitatea și cruzimea pe care le implică termenul “tortură”.

O altă problemă se referă la experimentele pe om. Art. 7 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice interzice experiențele medicale și științifice pe om, cu excepția liberului consimțământ. Această excepție este determinată de necesitatea experimentării unor medicamente pe subiecți umani, înainte de a fi lansate pe piață.

Referitor tot la protecția vieții este și dreptul persoanelor handicapate la o protecție socială. Art. 46 din Constituția României prevede obligația statului de a asigura realizarea unei politici naționale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învățământ, de integrare socială a handicapaților. În acest scop a fost creat Secretariatul de Stat pentru Handicapați, organism guvernamental, care se ocupă de supravegherea elaborării și exercitării diferitelor programe de ajutorare și reintegrare socială a acestor persoane. Neexistând un regim special de protecție se ajunge la discriminare și deci la încălcarea principiului constituțional al egalității.

Privitor la protecția sănătății este art. 33 al Constituției României, care valorifică prevederile actelor internaționale în materia sănătății. Astfel, potrivit art. 25, paragr. 1, din D.U.D.O., orice persoană are dreptul la un nivel de viață corespunzător sănătății sale. Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale în art. 12 nominalizează dreptul persoanei “de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mentală”.

Așa cum rezultă din prevederile actelor juridice internaționale in acest domeniu, realizarea acestui drept implică obligațiile și eforturile statului pentru: scăderea mortalității infantile, precum și dezvoltarea sănătoasă a copilului; îmbunătățirea aspectului igienei mediului, și ale igienei industriale; profilaxia și tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale și ale altora, precum și lupta împotriva acestor maladii; crearea de condiții care să asigure tuturor servicii medicale în caz de boală.

Garantând dreptul la ocrotirea sănătății, Constituția stabilește obligații corelative clare în sarcina statului, și anume: de a lua măsuri ce se impun pentru asigurarea igienei și sănătății publice. Aceste măsuri trebuie să înceapă cu asigurarea cadrului legislativ, deci a reglementărilor principalelor domenii și aspecte privitoare la: organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pe boală, accidente, maternitate și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice si mentale.

Dreptul la ocrotirea sănătății completează și întregește dreptul la muncă și protecția socială a muncii (art. 38), precum și unele componente ale dreptului la un nivel de trai decent (art. 43 alin. 2 – Constituția României).

Pentru protecția vieții și a sănătății au fost instituite și anumite obligații: vaccinarea obligatorie, pentru a se proteja colectivitatea de epidemii; asistența medicală obligatorie (alcoolici, toxicomani, examen medical prenupțial, evidența bolnavilor de SIDA); internarea obligatorie a bolnavilor psihici periculoși, cu precauțiile de rigoare pentru prevenirea abuzurilor.

III. Sfârșitul vieții

Sfârșitul vieții ridică trei probleme fundamentale: pedeapsa capitală, sinuciderea și euthanasia.

Problema pedepsei capitale. Cea mai mare parte a statelor aveau prevăzută de secole în legislația penală, pedeapsa capitală. În a doua jumătate a secolului XX situația s-a schimbat, mai multe state europene suprimând pedeapsa capitală. C.E.D.O. prevedea, la art. 2, posibilitatea pedepsei capitale, dar prin protocolul adițional nr. 6, de la începutul anilor ’60, s-a decis abolirea pedepsei cu moartea. Și Constituția României prevede la art. 22, alin 3 că “pedeapsa cu moartea este interzisă”.

Majoritatea statelor europene au adoptat această prevedere și, ca o consecință, legislația multor state interzice extrădarea unor persoane dacă în statul de destinație aceasta riscă pedeapsa capitală. Cu toate acestea, problema pedepsei capitale rămâne controversată. Principalul argument, de ordin pragmatic, împotriva pedepsei capitale constă în faptul că țările care aplică pedeapsa cu moartea nu au o criminalitate mai scăzută.

Problema sinuciderii este o problemă filosofică și religioasă veche. Din punct de vedere legal sinucigașii nu pot fi sancționați. Mai multe state sancționează, însă, pe cei ce provoacă sinuciderea.

Euthanasia constă în ajutorul dat unei persoane, aflate în suferință, pentru ca aceasta să moară și poate fi activă (a provoca moartea) sau pasivă numită și orthotanasie (a refuza un tratament). Și euthanasia este o problemă controversată. Cu toate că, încă din antichitate este interzisă prin jurământul lui Hypocrates, persistă și concepția potrivit căreia prelungirea suferințelor unui bolnav incurabil este inumană. În ceea ce privește menținerea în viață prin mijloace artificiale, Curtea Supremă a Statului New York a autorizat, în 1979, debranșarea unui pacient incurabil de la plămânul artificial. Mai mult, în 1990, Curtea Supremă a S.U.A. a afirmat răspicat că dreptul de a trăi include și dreptul de a muri, ceea ce face posibil refuzul tratamentului medical de către pacient. Prima țară care a acceptat euthanasia este Olanda.

Drepturile care apără siguranța persoanei

Siguranța persoanei poate fi definită în mai multe feluri. Ne vom opri la definiția: siguranța este libertatea de deplasare a persoanei, fără a putea fi arestată sau reținută în mod arbitrar și inviolabilitatea domiciliului.

Originea istorică a siguranței persoanei se regăsește în Habeas Corpus din Anglia, care permitea oricărei persoane, ce aprecia că este deținută ilegal, să ceară judecătorului să oblige autoritatea care o deținea, să o aducă în fața sa și să explice motivele privării de libertate. După examinarea acestora, judecătorul pronunța o hotărâre obligatorie. Dreptul la siguranța persoanei este prevăzut de Constituția României în art. 23, alin. 1.

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 a consacrat siguranța cetățeanului prin 4 articole care se referă la legalitatea acuzării, arestării și reținerii, la stabilirea pedepselor numai prin lege, la neretroactivitatea legii și la prezumția de nevinovăție. D.U.D.O. prevede în art. 3, că orice ființă umană are dreptul la libertatea și la securitatea sa. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, din 1966, a arătat că “orice om are dreptul la libertate și la securitatea persoanei sale”.

Siguranța persoanei este dificil de reglementat într-un mod echilibrat, deoarece, cetățenii onești trebuie să se bucure de siguranța deplină, în timp ce delicvenții trebuie reținuți și pedepsiți, într-un regim juridic egal pentru toți. Unele state sunt foarte represive, preferând riscul de a priva de libertate inocenți, față de riscul de a lăsa în libertate delicvenți, în timp ce alte state protejează foarte mult drepturile tuturor, ceea ce încurajează delicvența.

În legătură cu siguranța persoanei, prezintă importanță deosebită două aspecte: garanțiile procedurale judiciare stricte și interzicerea detenției și a controlului arbitrar.

Garanțiile procedurale judiciare sunt de două categorii: principii generale aplicabile tuturor jurisdicțiilor și reguli specifice procedurii penale.

În ceea ce privește principiile generale menționăm:

Independența și imparțialitatea judecătorului. În regimul monarhiei absolute franceze, de exemplu, regele era șeful justiției și putea da ordine judecătorilor, uneori arbitrare. Această atitudine a fost preluată și de alte state, sub o formă sau alta, puterea guvernamentală încercând să dicteze justiției. Pentru ca judecătorul să fie independent trebuie să aibă un statut juridic care să-i asigure autonomia și libertatea, pentru a scăpa astfel de sub influența guvernului și a partidelor politice. Numai așa se poate realiza o judecată corectă.

Liberul acces în justiție. Acesta presupune posibilitatea de a te adresa justiției pentru restabilirea drepturilor încălcate și ajutorul judiciar din partea statului pentru persoanele defavorizate. Acest drept este prevăzut și în art. 8 – D.U.D.O..

Dreptul la apărare. Implică dreptul de a lua cunoștință despre toate piesele dosarului, dreptul la avocat și dreptul de a-ți susține poziția în cadrul unei proceduri contradictorii. Asigurarea exercitării dreptului la apărare este prevăzută de Constituția României în art. 24 și de alte acte internaționale. Astfel, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966 precizează în art. 14, paragr. 3, lit. d, că orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni are dreptul să fie prezentă la proces și să se apere ea însăși sau să aibă asistența unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător să fie informată despre dreptul de a-l avea și, ori de câte ori interesul justiției o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1956 arată în art. 6, pct. 1, că orice persoană care face obiectul unei cauze civile sau penale are dreptul la un proces just și deschis publicului, într-un termen rezonabil de rapid, în fața unui tribunal independent și imparțial, creat prin legi.

A doua categorie de garanții procedurale are în vedere regulile de procedură penală care trebuie să protejeze presupușii culpabili, în așa fel încât să diminueze cât mai mult riscul pedepsirii unui nevinovat. Aceste reguli trebuie să asigure în concret:

respectarea prezumției de nevinovăție;

interzicerea torturii și a utilizării substanțelor chimice (ex. scopolamina) în scopul aflării adevărului;

neretroactivitatea legii penale;

interzicerea jurisdicțiilor excepționale (ex. Tribunalele populare).

Garanțiile procedurale sunt prevăzute și în diverse acte internaționale. Astfel, C.E.D.O. prevede la art. 6 că orice persoană are dreptul să fie audiată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal imparțial stabilit prin lege. Aceste drepturi privesc atât drepturile și contestațiile cu caracter civil cât și cauzele penale. Mai menționăm și art. 2 al protocolului adițional nr. 7, care prevede că orice persoană declarată vinovată de o infracțiune penală de către un tribunal poate cere reexaminarea cazului său de către un organ jurisdicțional superior.

În ceea ce privește interzicerea detențiilor și a controalelor arbitrare, aceasta are în vedere prevenirea încălcării de către poliție a drepturilor individuale. Natura și limitele detenției și controalelor poliției ne permite să deosebim statul polițienesc de statul de drept.

Actele internaționale care protejează drepturile omului au în vedere și aceasta problemă. Astfel, art. 9 din Declarația Universală prevede că nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat într-o manieră arbitrară, iar art. 5 din C.E.D.O. prevede cazurile speciale de privațiune de libertate și controale polițienești. Acestea sunt:

Reținerea care este puterea recunoscută poliției de a deține la sediul său o persoană pentru a o interoga ca suspect sau ca martor. Legalitatea reținerii depinde de durata sa, dar și de îndeplinirea garanțiilor procedurale. Spre exemplu, în Franța, durata depinde de natura infracțiunii. Aceasta este de 24 sau 48 de ore și poate fi prelungită cu acordul unui judecător; pentru terorism durata este de 4 zile. Din anul 1993 a fost impusă prezența avocatului după 20 de ore de reținere. În România, reținerea nu poate depăși 24 de ore (art. 23, alin. 3 – Constituția României);

Arestul preventiv este o atingere adusă prezumției de nevinovăție și a libertății individuale. Este vorba de arestarea unei persoane pe baza bănuielii de vinovăție, susținută de anumite fapte. În regimurile democratice, arestul preventiv este posibil doar în cazuri bine precizate, pe baza unei ordonanțe dată de un magistrat. În regimurile autoritare arestul preventiv este lăsat la aprecierea poliției, fără un control judiciar.

Motivele acceptate pentru reținerea provizorie și arestul preventiv sunt: evitarea ca o persoană să fie ucisă sau să fugă; persoana în cauză să nu facă presiuni asupra martorilor sau să ascundă probe necesare pentru proces.

Examinând legislația noastră procesual penală, în raport cu exigența art. 5 din C.E.D.O., prin Legea nr. 32 din 16 noiembrie 1990, au fost aduse modificări și completări dispozițiilor Codului de procedură penală român. În acest sens, au fost modificate prevederile art. 5 din Codul de procedură penală în sensul că persoana împotriva căreia s-a luat măsura arestării preventive are dreptul de a se adresa instanței competente, dacă consideră că măsura este ilegală. Art. 23, alin. 4 din Constituție stabilește că arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat pentru o durată de cel mult 30 de zile.

Asupra legalității mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de către instanța de judecată. Arestatul preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune.

Controlul identității reprezintă posibilitatea de a cere unei persoane actele de identitate. Într-un regim democratic nu pot fi cerute actele pentru control decât în cazuri bine determinate, atunci când există pericolul unei infracțiuni sau când persoana se află într-o zonă periculoasă.

Percheziția este un control care constă în căutarea de probe. Ea poate fi corporală sau domiciliară. În statele democratice, condițiile în care se desfășoară percheziția corporală sau domiciliară sunt foarte stricte, fiind nevoie de autorizație judecătorească sau de mandat de percheziție emis de un magistrat. Conform art. 27, alin. 3, din Constituție, “perchezițiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat și pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege”. Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, afară de cazul “delictului flagrant” (art. 27, alin. 4). Legislația penală a României reglementează condițiile în care pot fi efectuate perchezițiile domiciliare, ordonate exclusiv de magistrat.

C. Libertatea persoanei de a dispune de sine însăși

I. Libertatea sexuală prezintă trei aspecte sensibile: libertatea utilizării propriului corp, libertatea alegerii partenerului și transsexualitatea.

Libertatea utilizării propriului corp

Textele internaționale recunosc o anumită libertate sexuală în cadrul căsătoriei, dar există dispoziții precise asupra folosirii propriului corp. Unele state interzic anumite practici sexuale. De exemplu, este interzisă sodomia și adulterul (în Iran adulterul se pedepsește cu moartea). În cele mai multe state există, însă, o anumită libertate sexuală, dar există și sancțiuni privind adulterul, atentatul la pudoare, coruperea minorilor etc.

Libertatea alegerii partenerului

Este o libertate ce o completează pe prima a cărei problemă principală o constituie homosexualitatea. Astăzi, în majoritatea statelor, sancționarea homosexualității se face doar dacă este practicată cu forța sau asupra unui copil. De câtva timp se manifestă o mișcare destul de puternică, pornită din S.U.A., pentru legalizarea homosexualității. De remarcat că, există și câteva state care admit căsătoria între persoane de același sex. În Franța, există pactul civil de solidaritate, care este contractul între două persoane de același sex, care conferă anumite drepturi de natură materială, similare căsătoriei.

Transsexualitatea (libertatea schimbării sexului)

Poziția tradițională a fost de interzicere a schimbării sexului. Judecătorii considerau că mutilarea sexuală nu poate duce la recunoașterea noului statut pretins. Într-o speță, în care un francez a cerut să i se recunoască schimbarea de sex, justiția franceză a decis după ce au fost parcurse toate cele 3 grade de jurisdicție, în anul 1987, că acest lucru nu este posibil. În urma sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta a decis în 1992, că justiția franceză a încălcat art. 8 din C.E.D.O., care protejează viața privată, întrucât prin refuzul de a schimba prenumele și sexul în actul de identitate, individul a fost pus într-o situație incompatibilă cu dreptul la respectarea vieții private. Iată cum a fost modificată, sub presiunea Curții, soluția tradițională a acestei probleme.

II. Comerțul cu sine însuși

Aceasta vizează: sclavia, prostituția și donarea de organe.

Sclavia înseamnă tratamentul aplicat unei persoane ca și cum ar fi dreptul lui de proprietate, inclusiv vânzarea, cu sau fără consimțământul persoanei în cauză. Sclavia este interzisă la modul absolut, pe plan internațional. Astfel, în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în ambele acte la art. 4) se prevede că: “nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în servitute”.

Prostituția semnifică practicarea de relații sexuale pentru interese materiale sau de altă natură, în cea mai mare parte a țărilor există o toleranță, mai mare sau mai mică față de prostituție, exprimată printr-un regim juridic ambiguu.

Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituției semenilor a fost aprobată de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 317 (IV) din 2 decembrie 1949, intrată în vigoare la 25 iulie 1951 conform dispozițiilor art. 24. România a aderat la Convenție la 15 februarie 1955.

În ceea ce privește comerțul cu femei și copii există următoarele instrumente internaționale care sunt în vigoare:

Acordul internațional din 18 mai 1904 cu privire la reprimarea traficului cu femei, amendat prin Protocolul aprobat de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 3 decembrie 1948;

Convenția internațională din 4 mai 1910 cu privire la reprimarea traficului cu femei, amendat prin protocolul menționat;

Convenția internațională din 30 septembrie 1921 cu privire la reprimarea traficului cu femei și copii, amendată prin Protocolul aprobat de Adunarea generală a Națiunilor Unite, la 20 octombrie 1947;

Convenția internațională din 11 octombrie 1933 cu privire la traficul cu femei majore, amendată prin protocolul menționat.

Convenția cuprinde 28 de articole prin care se pedepsește orice persoană care, pentru satisfacerea pasiunii altuia ademenește, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării o altă persoană, chiar cu consimțământul acesteia, exploatează prostituția altei persoane (art. 1). De asemenea , se pedepsește orice persoană care dă sau ia în folosință un imobil sau un alt loc în scopul prostituării altei persoane.

Donarea de organe. În acest domeniu, țările civilizate au reglementări stricte. Astfel, în Franța există comitete etice care dezbat această problemă de aproape 50 de ani. Pentru prelevarea de organe regimul este foarte strict, și anume:

prelevarea de organe de la persoane în viață se poate face dacă există un interes terapeutic fundamental, beneficiind doar familia, pe bază de consimțământ scris dat în fața unui magistrat;

prelevarea de organe de la o persoană decedată, în scopuri terapeutice, este admisă, dacă înainte de deces persoana respectivă nu a exprimat un refuz expres în acest sens. Pentru experimente științifice, prelevarea este posibilă numai cu acordul persoanei respective sau al familiei. Medicul care constată moartea trebuie să fie altul decât cel care va preleva organele. În România, a fost adoptată Legea nr. 2/1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane, care admite, în condiții strict determinate, prelevarea de țesuturi și organe umane în scop terapeutic, de la o persoană în viață sau decedată, fără a fi necesară vreo legătură de rudenie.

D. Dreptul la respectarea vieții private

Nu există o definiție constituțională sau legală a vieții private. Se face însă referire la ea. Astfel, art. 12 din D.U.D.O. prevede: “Nici o persoană nu poate face obiectul unei imixtiuni arbitrare în viața sa privată sau familială, nici al unei lezări a onoarei sau reputației; domiciliul și corespondența nu pot fi violate”. Art. 8 din C.E.D.O. prevede: “Orice persoană are dreptul să-i fie respectate viața privată și familială, domiciliul și corespondența”. De asemenea, art. 26, alin.1 al Constituției României stabilește că “Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată, nimeni nu are dreptul să se amestece în viața personală a unui cetățean”. Din aceste texte rezultă că, respectarea vieții private implică: protecția domiciliului, secretul corespondenței și protecția vieții intime și familiale.

Protecția domiciliului are în vedere interzicerea percheziției domiciliare, cu excepția situațiilor prevăzute în mod expres și limitativ de lege. Acest drept este prevăzut de art. 27, alin. 1 al Constituției și anume: “nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia”. Prin lege, se pot deroga următoarele situații:

pentru executarea unei hotărâri judecătorești;

pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

pentru apărarea siguranței naționale sau ordinii publice;

pentru prevenirea răspândirii unei epidemii;

în orice alte cazuri care impun apărarea împotriva unui pericol comun iminent.

În multe state percheziția nu se poate face decât ziua. Rezidenții diplomatici beneficiază de inviolabilitate totală. În tot mai multe state se manifestă tendința de a da o definiție largă domiciliului, aceasta înglobând locuința personală, vehiculele personale și ambarcațiunea personală, dacă este cazul.

Protecția corespondenței are în vedere interzicerea reținerii, deturnării și violării corespondenței. Din această formulare rezultă că este vizată, în primul rând corespondența scrisă. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice precizează, în art. 17, că nimeni nu va putea fi supus unor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară, în familia, domiciliul sau corespondența sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei și reputației sale. Constituția României stipulează în art. 28 că “Secretul scrisorilor, al telegramelor, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”. Cei ce încalcă acest drept, inclusiv membrii familiei, sunt expuși sancțiunilor penale. Există și excepții care se referă la corespondența deținuților (cu excepția corespondenței dintre deținut și avocat) și la anchetarea infracțiunilor flagrante. În zilele noastre, ridică probleme deosebite secretul convorbirilor telefonice. CECO prevede că este interzisă ascultarea convorbirilor telefonice cu anumite excepții stabilite de lege.

Protecția vieții intime și familiale

Orice persoană are anumite secrete, adică anumite aspecte ale vieții intime și familiale pe care nu vrea să le facă publice, din diverse motive. Este vorba de secrete privind familia (boli, obiceiuri considerate ciudate, adulter), de secrete sentimentale, de secrete profesionale, financiare, economice etc. Dreptul la protecția vieții intime și familiale, interzice persoanelor care ajung să le cunoască, divulgarea acestor secrete. Este vorba în primul rând de medici, preoți, avocați, bancheri, adică de persoane supuse obligației păstrării secretului profesional, dar și de alte persoane care dețin înscrisuri sau fotografii care nu le aparțin.

În reglementarea acestui drept, art. 26, alin. 1, Constituția țării noastre, a avut în vedere și documentele internaționale în materie și anume D.U.D.O., art. 12.

Nici autoritățile publice, sub nici o formă, nu pot să aducă atingere acestor valori. Judecătorii au obligația de a declara ședință secretă de judecată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun prejudiciu legii sau justiției. În Franța s-au dat hotărâri judecătorești care au recunoscut dreptul de proprietate a fiecăruia asupra imaginii sale. Curtea din Paris a considerat că este un atentat la viața privată a persoanei chiar simpla publicare a adresei, numărului de telefon și a reședinței private a unei persoane fără consimțământul acesteia.

E. Libertatea de circulație

Deși nu există o definiție a libertății de circulație, sensul este clar: posibilitatea persoanei de a se deplasa nestânjenită. Aceasta implică și libertatea de a-și alege domiciliul și reședința. Libertatea de circulație este reglementată de Constituția României prin art. 25, care prevede “(1) Dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate este garantat; (2) Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară”.

Libertatea de circulație este reglementată și de actele internaționale. Astfel, D.U.D.O. prevede la art. 13: “(1) Orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul statului; (2) Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa și are dreptul să se întoarcă în țara sa”. De asemenea C.E.D.O. prevede la art. 2: “(1) Oricine se găsește în mod egal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule liber și să-și aleagă în mod liber reședința; (2) Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa”.

Trebuie reținut că libera circulație nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfășoare potrivit unor reguli cu îndeplinirea și respectarea unor condiții stabilite de lege. Aceste condiții urmăresc ocrotirea unor valori economice și sociale a drepturilor și libertăților fundamentale, protejarea siguranței naționale, ordinii publice.

În realitate, foarte puține țări respectă libertatea de circulație. Statele autoritare nu dau vize cetățenilor proprii pentru a părăsi țara și controlează sever circulația străinilor. Statele dezvoltate, care sunt ținte ale imigrației, luptă împotriva acesteia prin restrângerea drastică a dreptului la libera circulație a cetățenilor străini. Cât privește libera circulație a cetățenilor români în străinătate, este garantată prin permiterea emigrării și revenirii în țară.

Se observă că, dreptul la liberă circulație este tratat diferit de către state, după cum este vorba de cetățenii proprii sau de străini. În privința propriilor cetățeni, statele democratice respectă libertatea de circulație. Regimurile autoritare pretind și propriilor cetățeni anumite documente privind deplasările, pentru a le putea controla. În ceea ce privește străinii, în toate statele lumii aceștia au mai puține drepturi decât cetățenii proprii. De regulă, pentru cetățenii străini se pretind vize care se acordă mai greu sau mai ușor. În cadrul Uniunii Europene (UE) se poate circula liber, fără viză.

Documentele juridice internaționale prevăd că străinul aflat ilegal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea și dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun. El trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale și de a obține examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.

F. Dreptul la muncă și protecție socială

Reglementat prin Constituție în art. 38, dreptul la muncă și protecția socială a muncii este unul din importantele drepturi social-economice. Acest drept este reglementat și de acte internaționale. Astfel, în art. 23, paragr. 1 din D.U.D.O. se arată că “Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotire împotriva șomajului”. De asemenea, Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale prevede în art. 6, că statele părți recunosc dreptul la muncă. Art 7 din Legea nr 48 prevede ca: „persoanele fizice si juridice cu atribuții in medierea și repartizarea in munca vor aplica un tratament egal tuturor celor aflați in căutarea unui loc de munca…”. Exprimările constituționale și documentele internaționale evocă importanța vitală a muncii pentru fiecare cetățean, dar și pentru societate.

Măsurile pe care trebuie să le ia statul pentru a asigura deplina exercitare a dreptului la muncă trebuie să includă orientarea și pregătirea profesională a cetățenilor, elaborarea de programe, de măsuri și de tehnici potrivite pentru o deplină folosire a forțelor umane.

Măsurile de protecție exprimă corelația strânsă dintre dreptul la muncă și protecția socială a muncii de care trebuie să se bucure salariații.

Tot la art. 38, alin. 3 se prevede că durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore, iar la alin. 4, se arată că la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbații.

Convenția Organizației Internaționale a Muncii (O.I.M.) privind discriminarea în domeniul forței de muncă și exercitării profesiei consideră că discriminarea constituie o violare a drepturilor enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 25 iunie 1958, Convenție care va fi denumită Convenția privind discriminarea (1958).

În sensul prezentei Convenții, termenul „discriminare” cuprinde:

orice deosebire, excludere sau preferință fondată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie politică ascendență națională sau origine socială care are drept scop să distrugă sau să altereze egalitatea de șanse sau de tratament în materie de angajare sau de profesie;

orice altă deosebire, excludere sau preferință care are drept consecință să distrugă sau să altereze egalitatea de șansă sau de tratament în materie de angajare sau de profesie, care va putea fi specificată de membrul interesat după consultarea organizațiilor reprezentative ale celor care angajează și a lucrătorilor, dacă există, și alte organisme corespunzătoare.

Nu sunt considerate drept discriminări măsurile care afectează o persoană care face în mod individual obiectul unei suspiciuni legitime că se dedă la o activitate care ar prejudicia securitatea statului sau despre care s-a stabilit că se dedă în fapt la o asemenea activitate, în măsura în care persoana respectivă are dreptul de a face recurs la o instanță competentă, stabilită potrivit practicii naționale (art. 4).

Orice membru poate, după consultarea, acolo unde există, a unor organizații reprezentative a celor ce angajează sau a lucrătorilor, să definească ca nediscriminatoare orice alte măsuri speciale, destinate să țină seama de nevoile speciale ale unor persoane față de care o protecție sau o asistență specială este necesară pentru motive ca sexul, vârsta, o invaliditate, sarcini de familie sau nivelul social sau cultural (art. 5).

Conform art. 7.1. din Legea nr. 48 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare „constituie contravenție, refuzul unei persoane fizice sau juridice de a angaja în muncă o persoană pentru motivul că aceasta aparține unei anumite rase, naționalități, etnii, religii, categorii sociale sau a unei categorii defavorizate ori din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”.

Nimeni nu este ființă umană mai mult sau mai puțin decât alta. Suntem egali și drepturile omului sunt apanajul nostru, al tuturor. Egali – în mod cert – dar nu identici. Acest lucru i-a făcut pe unii să traseze linii de demarcație pe harta genului uman, punând accentul pe diferențe considerate de ei ca importante. Discriminarea începe când aceste linii nu se mulțumesc să separeu grupurile, și lasă să se creadă că un anumit grup este mai bun sau mai rău decât altul pe motive de rasă, culoare, sex, limbă, vârstă, opțiune politică, origine națională sau socială.

Art. 7 (3) din Legea nr. 48 prevede că „persoanele fizice și juridice cu atribuții în medierea și repartizarea în muncă vor aplica un tratament egal tuturor celor aflați în căutarea unui loc de muncă”.

G. Dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale ale persoanelor fizice, în art. 10, paragr. 3, prevede cerința ca pentru garantarea protecției minorilor și tinerilor statele părți trebuie să stabilească limite de vârstă sub care folosirea muncii salariate a copiilor va fi interzisă și sancționată prin lege. Acest drept este prevăzut în art. 45 din Constituția României. Art. 45, alin.4, prevede că minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați. Vârsta minimă de angajare în muncă nu trebuie să fie inferioară vârstei până la care școlarizarea este obligatorie.

Pentru aceste categorii de persoane, Constituția garantează un regim special de protecție și de asistență. Se prevede obligația autorităților publice de a contribui la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică socială, economică, culturală și sportivă a țării.

Dreptul la grevă

Prin natura sa, dreptul la grevă este atât un drept social-economic, cât și un drept social-politic. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale prevede în art. 8, paragr. 1, lit. d că dreptul la grevă se exercită în conformitate cu legile fiecărei țări. Potrivit art. 40, alin. 1, greva are ca scop apărarea intereselor profesionale, economice și sociale.

În baza art. 18 din Codul muncii și a prevederilor constituționale nu se poate renunța la dreptul la grevă. Așadar, greva nu este o manifestare de forță a salariaților tolerată de lege ci un drept constituțional.

Constituția recunoaște dreptul la grevă, dar prevede totodată că legea stabilește condițiile și limitările exercitării acestui drept, precum și garanțiile necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate.

Dreptul la asociere

Constituția României în art. 37, alin. 1, reglementează că “cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate și în alte forme de asociere”. Același drept este reglementat și de actele internaționale. Astfel, D.U.D.O. în art. 23, alin. 4 prevede că “Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale”. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede în art. 22, că orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele inclusiv dreptul de a constitui sindicate și de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale.

Exercitarea dreptului de asociere este, însă, limitat pentru anumite categorii de persoane. Astfel, potrivit alin. 3, nu pot face parte din partidele politice, judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membri activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici, stabilite prin lege organică.

În legătură cu caracterul asociației, potrivit legii fundamentale, sunt interzise asociațiile cu caracter secret. Această dispoziție constituțională, prevăzută în art. 37, alin. 4 din Constituție, urmărește protejarea valorilor democrației constituționale.

§.2.Drepturile și libertățile care protejează intelectul uman

Libertatea opiniei și a conștiinței

Libertatea de opinie și libertatea de conștiință sunt manifestări ale libertății de gândire. Se consideră, în general, că libertatea de opinie are în vedere exprimarea opțiunilor în viața cotidiană, pe când libertatea de conștiință se referă la convingerile și credințele profunde, de natură filosofică, morală și religioasă.

Nici textele internaționale nu ajută prea mult la diferențierea libertății de opinie de libertatea conștiinței. Astfel, atât D.U.D.O. cât și C.E.D.O. tratează aceste două libertăți în articole diferite, însă elementele de diferențiere nu sunt evidente. D.U.D.O. prevede la art. 18: “Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie”, iar la art. 19: “Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie și de expresie”. C.E.D.O. prevede la art. 9: “Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie” și la art. 10: “Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei”.

Constituția României, la art. 29, prevede că libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Același drept se regăsește în art. 18 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Întinderea libertății de conștiință depinde de situația din fiecare stat. Statele totalitare încalcă aceste libertăți, prin impunerea unei ideologii unice. În statele democratice, care acceptă pluralismul, aceste libertăți sunt respectate.

Libertatea religioasă și libertatea cultelor

Libertatea religioasă reprezintă libertatea de a adera la orice religie și, totodată, libertatea de a nu adera la vreo religie. Libertatea cultelor semnifică dreptul de a exista și funcționa asociațiile care practică o anumită credință religioasă. Libertatea religiei și libertatea cultelor sunt legate și condiționate de libertatea de conștiință, de opinie, de exprimare, precum și de libertatea de întrunire și asociere.

Există state care au acceptat aceste libertăți, dar există și state teocratice totalitare, în care există o suprapunere totală între puterea politică și cea religioasă, care oprimă aceste libertăți (ex: statele musulmane).

Consacrând separarea statului de biserică, Constituția României garantează autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri și orfelinate (art. 29, alin. 5).

Referitor la libertatea cultelor există probleme cu diverse secte, care cunosc o dezvoltare puternică și au manifestări antisociale. Acestea au dorința de a domina la modul absolut individul. În legătură cu sectele întâlnim și o problemă financiară: conducerea încearcă să folosească banii adepților în interes propriu, sub masca promovării idealurilor sectei (ex: secta Moon și Templul Soarelui).

Libertatea cultelor presupune și libertatea incintelor în care se practică ritualurile religioase (biserica, moscheia) precum și posibilitatea practicării acestora în afara lăcașurilor de cult.

Libertatea educației și a învățământului

D.U.D.O., în art. 26, paragr. 1, prevede că: “Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit cel puțin în ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie accesibil tuturor, accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor”.

Constituția țării noastre stabilește în art. 32, formele organizatorice prin care se realizează dreptul la învățătură, și anume: învățământul general obligatoriu, învățământul liceal, învățământul profesional, învățământul superior.

După cum se știe în țara noastră trăiesc și își desfășoară activitatea și cetățenii români de altă naționalitate. Constituția stipulează, în art. 32, alin. 3, că dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța în limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate.

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 1966, în art. 13, paragr. 2, lit. a, b, c propune gratuitatea, în mod progresiv a tuturor formelor de învățământ, desigur, pentru învățământul de stat. După cum se știe, există învățământ public și privat. În fiecare stat s-au pus anumite probleme specifice, ca de exemplu faptul că învățământul privat este deseori legat de anumite organizații religioase, sau că persoanele care dispun de mai mulți bani pot avea parte de un învățământ performant, la care ceilalți nu au acces, ceea ce creează discriminări și inegalități.

Pentru a fi în concordanță cu reglementările internaționale, Constituția prevede că învățământul de stat este gratuit. Legea învățământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 29 iulie 1999, stabilește în art. 58 că “Învățământul universitar de stat este gratuit pentru cifra de școlarizare aprobată anual de Guvern și cu taxă, conform legii”. Această prevedere contravine dispoziției constituționale care, în art. 32, stipulează clar și precis că “învățământul de stat este gratuit”.

O componentă a dreptului la învățătură este și învățământul religios, care în școlile de stat este organizat și garantat prin lege. O asemenea prevedere exprimă deplina libertate a credințelor religioase, dar și dreptul părinților sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori.

Libertatea de exprimare

Reprezintă libertatea de a exprima oral gândurile și libertatea presei. Libertatea presei presupune, în primul rând, absența cenzurii. Nici o publicație nu poate fi suprimată, dar libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Această libertate prezintă două aspecte: libertatea jurnalistului de a scrie ceea ce crede, și libertatea de a înființa publicații (inclusiv interdicția suprimării publicațiilor).

Dreptul la informații

Dezvoltarea și afirmarea personalității umane nu poate avea loc fără accesul persoanei la cele mai noi cuceriri din orice domeniu al științei și culturii. Art. 31 din Constituție definește dreptul la informație ca “dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public”. Însă, dreptul la informație nu presupune accesul opiniei publice la informații cu caracter secret.

Secțiunea a II-a

Garanțiile drepturilor și libertăților

O îndelungă experiență istorică a demonstrat că drepturile omului au fost și sunt în permanență încălcate. De aici o preocupare permanentă pentru asigurarea respectării acestora, prin intermediul unui sistem de garanții. În prezent, sistemul de garanții are două componente: garanțiile naționale și garanțiile internaționale.

§.1. Garanțiile Naționale

Acestea se pot grupa, în funcție de virtualul autor al încălcării, în garanții față de organul legislativ și garanții față de organele administrative.

Garanțiile instituite în vederea respectării drepturilor fundamentale de către organul legiuitor au în vedere activitatea specifică acestuia, cea de legiferare și de aceea se constituie într-un sistem de asigurare a conformității legii cu Constituția prin intermediul controlului constituționalității legilor. Acest control poate fi prealabil, deci preventiv sau ulterior și sancționator. În primul caz controlul se exercită înainte de intrarea legii în vigoare, prevenind astfel încălcarea Constituției. În cel de-al doilea caz, controlul se exercită după intrarea în vigoare a legii și are în vedere înlăturarea efectelor legii neconstituționale și punerea ei de acord cu Constituția.

Autoritățile administrative folosesc mai multe metode pentru a asigura respectarea drepturilor și libertăților și anume:

Controlul politic, care se exercită de către Parlament sau anumite structuri parlamentare, asupra activității Guvernului;

Controlul administrativ, care se exercită asupra actelor administrative din interiorul sistemului acestora. El se poate exercita din oficiu, de către organele administrative sau la sesizarea cetățenilor. Cel exercitat la inițiativa cetățenilor se numește recurs administrativ;

Controlul jurisdicțional, constă în “rostirea dreptului” de către o instanță judecătorească, care cu autoritatea lucrului judecat, poate anula actul administrativ ilegal. În principiu, acest sistem este considerat cel mai eficace întrucât:

este un control exterior, deci poate fi obiectiv;

are la bază imparțialitatea judecătorului, ceea ce-i conferă autoritate, și procedura jurisdicțională, ceea ce-i conferă credibilitate.

Procedura de conciliere, are în vedere imperfecțiunea sistemului instituțional și încearcă să repare eventualele nedreptăți cauzate de acte administrative legale. Astfel, în practică s-a observat că, drepturile fundamentale pot fi încălcate, datorită varietății situațiilor concrete, fără ca administrația să încalce legea sau fără ca sistemele de control să poată repara anumite prejudicii. Din acest motiv a fost imaginată instituția ombudsmanului (invenție suedeză) cunoscută sub diferite denumiri ca mediatorul republicii, în Franța sau Avocatul Poporului în România. Ombudsmanul nu are puterea de a impune administrației soluții. Dar dacă ajunge la concluzia că s-au produs încălcări ale drepturilor fundamentale sau încălcări grave ale echității poate cere organului administrativ să-și retragă actul prejudiciat și/sau să repare prejudiciul.

§.2. Garanțiile internaționale

Sunt garanții instituite de organizațiile internaționale, atât statale cât și neguvernamentale.

Referitor la garanțiile instituite de organizații ale statelor pentru zona noastră prezintă interes garanțiile cu caracter mondial stabilite de O.N.U. și garanțiile regionale stabilite de instituțiile europene.

Garanții instituite de O.N.U.

În cadrul O.N.U., există două instituții create în scopul garantării drepturilor și libertăților: Comisia Drepturilor Omului, înființată în 1946 și Comitetul Drepturilor Omului, înființat în 1966. comisia poate fi sesizată de un stat sau de un organism neguvernamental, dar ea nu poate face anchete. Are doar competența de a face rapoarte privind situația drepturilor omului în diverse state și de a evidenția încălcările. Comitetul Drepturilor Omului creat în 1966, are o funcție de control, exercitându-se prin intermediul rapoartelor privind respectarea drepturilor omului, pe care statele trebuie să le prezinte periodic. Unele state și-au dat acordul, printr-un protocol facultativ, de a permite primirea de către Comitet, a sesizărilor de la persoane particulare, privind încălcarea drepturilor lor, și anchetarea de către Comitet a cauzelor respective. Dacă se constată încălcarea unor drepturi, Comitetul încearcă să găsească soluții împreună cu statul respectiv.

Garanții stabilite de institute europene

În principiu este vorba de dreptul cetățenilor statelor membre ale Consiliului Europei de a se adresa instanțelor europene pentru protecția drepturilor omului.

În cadrul C.E.D.O., sistemul inițial avea două structuri: Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cetățenii puteau sesiza numai Comisia, iar dacă aceasta considera necesar sesiza Curtea, care judeca speța și putea obliga statul la reparații. La ora actuală, Convenția Europeană este modificată prin Protocolul adițional nr. 11 din 11 mai 1994, adoptat la Strasbourg și pus în aplicare la 1 noiembrie 1998, care a instituit un nou mecanism în cadrul căruia funcționează doar Curtea, Comisia fiind desființată. Curtea este formată din judecători aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pe o durată de 6 ani. Fiecare stat membru prezintă o listă de candidați din care Adunarea reține unul singur pentru fiecare stat. În noul sistem, Curtea poate fi sesizată direct de către persoane fizice, de asociații neguvernamentale sau de grupuri de cetățeni, care consideră că au fost victimele încălcării drepturilor de către un stat ce face parte din Consiliul Europei. După judecarea cauzei, Curtea emite o decizie, statele membre fiind obligate să se conformeze.

Intervenția organizațiilor neguvernamentale

Începând cu anii ’60 au apărut mai multe organizații neguvernamentale care militează la nivel internațional și fac presiuni asupra statelor pentru respectarea drepturilor omului. Vom menționa doar două, considerate mai importante: Organizația Internațională a Crucii Roșii și Amnesty International.

Organizația Internațională a Crucii Roșii a fost înființată în secolul trecut de Henri Duvant. A existat mai întâi un comitet la Geneva. Principiul ei de funcționare este neutralitatea politică absolută, iar rolul ei este de a ușura suferințele oamenilor ale căror drepturi la sănătate și siguranță au fost lezate, având în vedere mai ales răniții și prizonierii de război.

Amnesty International a fost creată în 1961, de către Sean MacBride. Ea întocmește periodice despre respectarea drepturilor omului în fiecare stat, își procură numele prizonierilor politici și locul unde sunt ei deținuți și trimite scrisori deschise mass-mediei și statului respectiv, prin care cere încetarea acestor măsuri. Se remarcă ușor caracterul politic al acestei organizații, în sensul că se ocupă de drepturile politice, de pe poziția democrațiilor occidentale.

Secțiunea a III-a

Principii constituționale aplicabile

drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale

Din analiza textului Constituției rezultă că există anumite principii aplicabile tuturor drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor români, și anume:

I. Universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale

Constituția, în art. 15, marchează universalitatea sub un îndoit aspect:

fiecare cetățean are vocația de a beneficia în mod direct de libertățile și drepturile constituționale. “Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligații prevăzute de acestea”;

cetățenii se bucură de toate drepturile și libertățile fără excepții;

II. Egalitatea în drepturi a cetățenilor

Într-o societate cu adevărat democratică, bazată pe domnia legii este imperios necesar ca cetățenii să fie egali nu numai prin raportare la exercitarea drepturilor și libertăților, ci și în fața legii. Constituția prevede astfel, în art. 16, alin. 1 că “Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și fără discriminării”.

Aceasta înseamnă că cetățenii români fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenență politică, avere sau origine socială pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără discriminări, și trebuie tratați în mod egal atât de către autoritățile publice, cât și de către ceilalți cetățeni.

Constituția operează însă o aparentă discriminare între anumite persoane. Astfel art. 16, alin. 3 prevede că “funcțiile și demnitățile, publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară”. Dacă funcționarul public sau un demnitar nu ar avea cetățenia română sau dacă pe lângă aceasta ar fi și cetățean al altui stat, este de presupus că nu ar fi suficient de atașat intereselor publice pe care le servește ca funcționar sau demnitar. Dacă ar avea dublă cetățenie ar fi posibil să fie confruntat cu un conflict de interese și să fie nevoit să opteze pentru interesele statului român în serviciul căruia se află ca funcționar public sau demnitar.

Legătura între statul român și cetățenii săi nu se limitează la teritoriul național. Astfel, potrivit art. 17 din Constituție, cetățenii români se bucură în străinătate de protecția statului român. Evident, și cetățenii români care rezidează în alte state sunt ținuți să se achite de obligațiile ce le revin în calitate de cetățeni ai României, cu excepția celor care nu sunt compatibili cu absența lor din țară.

În ceea ce privește raporturile între statul român cu cetățeni străini sau apatrizii rezidenți în România, art. 18, alin. 1 al Constituției, prevede că aceștia se bucură de protecția generală a persoanelor și averilor prevăzute în legislația internă. În cazul în care aceștia s-ar face vinovați de fapte infamante sau de altă natură, considerate de instanța de judecată incompatibile cu calitatea lor de rezidenți, aceștia pot fi expulzați în urma unei hotărâri judecătorești.

Constituția în art. 18, alin. 2 prevede și dreptul la azil care se acordă și retrage în condițiile legii cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte.

Art. 19, alin. 1 din Constituție prevede expres că cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate. Expulzarea sau extrădarea se hotărăște de justiție (art. 19, alin. 2 și alin. 3).

III. Prioritatea reglementărilor internaționale din domeniul drepturilor omului

Potrivit prevederilor art. 20 din Constituție, aceasta îmbracă două aspecte:

dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu pactele și tratatele internaționale la care România este parte;

în caz de conflict între legislația internă și pactele sau tratatele privind drepturile omului, la care România este parte, au prioritate reglementările internaționale;

IV. Caracterul de excepție al restrângerii unor drepturi sau libertăți

În acest sens, art. 49 din Constituție permite restrângerea unor drepturi sau libertăți cetățenești, cu următoarele limitări:

numai cu caracter de excepții;

numai prin lege;

numai dacă se impune pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, pentru desfășurarea instrucției penale, pentru prevenirea unei calamități naturale ori a unui sinistru deosebit de grav;

restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și să nu aducă atingere însăși existenței dreptului sau libertății;

Textele constituționale care reglementează drepturile fundamentale nu sunt însă ferite de critici. O primă critică se referă la faptul că anumite prevederi sunt simple afirmații fără acoperire, mai ales în domeniul drepturilor – creanță asupra statului, deoarece nu sunt prevăzute obligațiile concrete ale acestuia. Este vorba de dreptul la ocrotirea sănătății (art. 33, alin. 1 și 2 din Constituție) dreptul la un nivel de trai decent (art. 43 din Constituție). O altă critică se referă la art. 4 din Constituție, care este astfel formulat încât poate face posibilă discriminarea pe alte criterii decât cele prevăzute expres în textul său. Spre deosebire de textul nostru constituțional, care face o enumerare limitativă a criteriilor de non-discriminare, atât Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice utilizează o enumerare enunțiativă, pentru a nu lăsa portițe de scăpare pentru discriminări. În fine, o ultimă critică are în vedere lipsa răspunderii statului pentru carență în reglementarea unor relații sociale importante.

Capitolul V

Îndatoririle fundamentale

Asigurarea respectării legilor nu este posibilă decât în cadrul organizat al statului. În scopul de a pune pe cetățeni în situația de a se bucura efectiv de drepturile prevăzute de Constituție și de legi, este necesar să se instituie în sarcina acestora un număr de îndatoriri destinate să apere statul ca garant al ordinii de drept.

Între drepturi și îndatoriri există o legătură indisolubilă, îndatoririle asigurând și ele, prin conținutul lor dezvoltarea personalității umane, realizarea scopurilor societății, cu alte cuvinte, nu pot exista drepturi cetățenești fără obligații fundamentale corespunzătoare.

Îndatoririle fundamentale sunt înscrise în art. 50-54 ale Constituției. Esența acestor îndatoriri constă în aceea că fiind egali în fața legii și autorității publice, fără privilegii și fără discriminări, toți cetățenii au obligații și sunt răspunzători de îndeplinirea lor. Aceste îndatoriri fundamentale sunt:

Fidelitatea față de țară

Exprimată în textul Constituției, în art. 50, fidelitatea față de țară presupune obligația cetățenilor cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și a militarilor, să răspundă de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege. Această îndatorire se caracterizează prin obligația fiecărui cetățean, care deține o funcție publică sau militară de a-și pune întreaga energie și capacitate în slujba țării.

Respectarea Constituției și a legilor

La art. 51, se menționează că “Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.

Obligația de a respecta întocmai dispozițiile cuprinse în Constituție și legi derivă din faptul că legile sunt expresia voinței poporului român, ridicată la rangul de decizie supremă.

Îndatorirea de a respecta Constituția și legile revine tuturor cetățenilor indiferent de poziția pe care o ocupă în societate și stat. Prin această redactare, legiuitorul constituant a vrut să sublinieze importanța deosebită a Constituției, poziția supremă de act normativ fundamental cu forță juridică superioară tuturor celorlalte acte normative care sunt adoptate de celelalte organe ale statului

Apărarea țării

Apărarea patriei este o datorie sfântă a fiecărui cetățean, este o necesitate istorică.

Constituția, în art. 52, alin. 1 precizează: “Cetățenii au dreptul și obligația să apere România”. Aceasta impune cetățenilor să fie întotdeauna pregătiți pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât și în cazul altor acțiuni îndreptate împotriva țării. Această îndatorire aparține tuturor cetățenilor, bărbați sau femei, fără deosebire de origine națională, religie sau ocupație și pregătire profesională.

O consecință directă a îndatoririi de apărare a patriei este îndatorirea de a satisface serviciul militar. Această îndatorire prevăzută în art. 52, alin. 2 aparține numai bărbaților cetățeni români care au împlinit vârsta de 20 de ani. Pentru pregătirea în cadrul serviciului militar activ cetățenii pot fi încorporați până la vârsta de 35 de ani. Nu pot fi încorporați spre a efectua acest serviciu studenții institutelor teologice, preoții, ca și persoanele ale căror convingeri religioase nu le permit să efectueze serviciul militar.

Contribuții financiare

Art. 53 al Constituției înscrie pe seama tuturor cetățenilor țării obligația de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice. Această îndatorire este unul din cele mai largi concepte ce operează într-un stat de drept, în care populația participă la satisfacerea nevoilor comune ale societății.

Pentru a stabili aceste îndatoriri Constituția impune legilor de a așeza just sarcinile fiscale. Legile pot stabili și alte prestații, dar numai expres, și în situații excepționale. Situațiile excepționale se referă la prestațiile în muncă care ar putea fi determinate de catastrofe sau calamități naturale, unde se cere participarea efectivă a populației pentru reducerea sau înlăturarea efectelor acestora.

Sunt de remarcat prevederile legii impozitului pe salarii și ale legii impozitului pe profit, care au creat criterii de natură să permită o departajare a sarcinilor fiscale în funcție de veniturile obținute de diferite categorii de locuitori.

Exercitarea drepturilor și libertăților

Potrivit art. 54 al Constituției, “cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”. Rezultă că toți cetățenii patriei, români, străini și apatrizi se bucură de un statut larg de drepturi și libertăți garantate de Constituție și legi.

Instituția drepturilor, libertăților și îndatoririlor este o totalitate, un ansamblu de norme juridice. Normele juridice care reglementează drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor se constituie într-un sistem. Aceste norme reglementează relațiile fundamentale dintre cetățeni și stat.

Capitolul VI

Concluzii

Problema drepturilor omului, a proclamării și înscrierii lor în declarații oficiale, în legi, în constituții precum și garantarea lor, constituie elemente ale unei vieți democratice a popoarelor. Încă din antichitate au fost preocupări în acest sens, dar, formularea și proclamarea drepturilor omului și cetățeanului în documente de importanță istorică apar abia în epoca modernă.

Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea război mondial a condus la necesitatea înțelegerii că asigurarea păcii și respectarea drepturilor omului nu mai pot fi considerate și tratate drept treburi interne ale statelor, că ele constituie probleme de maximă importanță ale întregii comunități internaționale.

Instituția drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale ființei umane preocupă întreaga omenire și în ultimele cinci decenii de la crearea O.N.U. a cunoscut o dinamică deosebită. Au fost adoptate o multitudine de convenții, declarații, principii, protocoale și altele care au pus în valoare și prevăd o serie de proceduri și mecanisme juridice pentru realizarea și garantarea drepturilor omului prin măsuri legislative interne.

Eforturile remarcabile făcute până acum, mai ales după cel de-al doilea război mondial, pentru recunoașterea și ocrotirea prin mijloace de drept internațional a drepturilor fundamentale ale omului sunt departe de a reprezenta punctul final al unei evoluții. Importanții pași înainte se lasă, însă, așteptați. În general, idei noi, care să ducă la o lărgire a sferei drepturilor omului, ca și la o mai eficientă garantare juridică și materială a exercițiului lor, își vădesc necesitatea.

Bibliografie

Studii cu caracter general, tratate

=== Anexa ===

Listă de abrevieri