Drepturile Electorale în Romania

Drepturile electorale în România

Cuprins

1. Considerații de ordin istoric.

1.1.Premise istorice electorale în țara noastră

2. Considerații generale.

2.1. Drepturi electorale în sens restrâns

2.2. Depturi electorale în sens larg

3. Dreptul de vot și dreptul de a fi ales

3.1. Trăsăturile drepturilor electorale

3.2. Dreptul de vot

3.3. Incompatibilități și decăderi

3.4. Formarea opțiunii electorale

4. Dreptul de a fi ales.

4.1. Configurare, candidatură, campanie electorală

4.2. Incompatibilități, ineligibilități

4.3. Considerații asupra raporturilor dintre aleși și

alegători

5. Dreptul de a alege și dreptul de a fi ales

5.1 Dreptul de a alege

5.2 Dreptul de a fi ales

6. Cadrul instituțional.

6.1. Procedura electorală

7. Controlul constituțional în materie

7.1. Aspecte specifice privind exercitarea drepturilor electorale în cadrul procedurilor de alegere a Parlamentului european.

8. Considerații finale

1. Considerații de ordin istoric.

1.1.Premise istorice electorale în țara noastră.

O reflecție pe această temă nu poate ignora constatarea că, fiecare popor are specificul său, mai mult sau mai puțin conturat de-a lungul istoriei sale.

Din acest punct de vedere, istoria universală relevă că există în mod clar popoare care au sau au avut ca trăsătură dominantă tendințe expanționiste și popoare care au fost animate de tendințe pacifiste.

Atare susținere bine înțeles că nu poate acoperi întreaga istorie a unui popor. Avem exemple clare în istorie în acest gen; statele asiro-babiloniene, Roma antică, imperiul otoman, imperiul austro-ungar, imperiul francez, imperiul britanic, vecinii ruși, etc., care azi, fac parte din prima categorie. S.U.A, care azi se erijează în campionul mondial al democrației, este un stat federal cu rădăcini clare expansioniste. La polul opus este Elveția (Federația Helvetică). Poporul nostru se poate susține că, dacă calificăm cele două mari categorii de popoare în popoare expansioniste și popoare care au fost victimele expansiunii, ar putea fi încadrat în cea de-a doua categorie. Nu trebuie uitat însă că, la originea sa stă faptul că, indubitabil că, triburile dacice s-au unit inclusiv prin forță. Ca atare, incidențe expansioniste se pot găsi și în istoria noastră. Sunt însă doar incidente.

Depășind aceste considerații cu totul generale, nu putem să nu remarcăm că popoarele cu tendințe expansioniste clar conturate și ușor de susținut sub aspect probator, sunt asociate cu regimuri totalitariste de regulă iar cele victime ale expansiunii, mai bine zis cele cu tendințe pacifiste, cu regimuri democratice, chiar când ele, formal, îmbracă chiar haina monarhiei.

Din nou, abordarea istorică a formelor de guvernământ pe teritoriul național, face ca poporul nostru să ilustreze pe deplin constatările antemenționate.

O interesantă sinteză în acest sens este făcută, chiar axat pe subiectul acestui referat, de Profesorul Dan-Caludiu Dănișor cu referire la formațiunile statale românești din perioada Evului Mediu. Înainte însă de a ne referi la aceasta, găsim informații mai vechi în lucrări istorice.

Primele premise elective certe pe aceste teritorii sunt in legătură directă cu tradiția democrației sclavagiste grecești.

Coloniile grecești întemeiate pe țărmul dobrogean al mării negre, cele mai cunoscute fiind Histria, Tomis și Callatis, aveau un regim politic caracterizat republican oligarhic (secolele VIII înaintea erei noastre. De precizat că, în acea perioadă, coloniile grecești aveau caracterul unor formațiuni statale). Aflăm asta din lucrări afectate special acestora, precum și faptul că atare concluzie este trasă din însăși organizarea lor ca formațiuni, dacă nu statele, cvasi-statale1 .

________________________________

1. Este vorba de monografiile autorilor. Em. Condurachi – Histria, C. Preda – Callatis, V.Camarache – Tomis, D.M. Pippidi și D.Berciu – Din istoria Dobrogei. Vol. I, Editura Academiei, 1965, sintetizate în Istoria României. Compendiu. Ediția aIII-a revăzută și adăugită – sub redacția Acad. Prof. Univ. Șt. Pascu, Editura didactică și pedagogică, București, 1974, p.24 și 31.

Informația care ne interesează este următoarea; puterea politică era concentrată la nivelul unei minorități potente financiar, caracterizată drept o „pătură subțire de negustori bogați”. Din rândurile acestora se alegeau magistrații – dregătorii orașelor respective. Aceasta a și dus la caracterizarea regimurilor respective ca oligarhice, cu etimologie grecească; oligos – puțin, arche… – putere.

Este posibil ca ființarea acestor colonii grecești practic în mijlocul populației geto-dace, relațiile inerente cu populația autohtonă fiind bune (dovadă că nu sunt atestate conflicte armate), să fi condus la originea următoarei eligibilități atestată în lucrările istorice. Este însă la fel de posibil ca aceasta să aibă o sursă imanentă populației respective. Originile statului dac au tradiții organizatorice politice de ordin tribal. Adunarea poporului avea dreptul de a hotărâ – evident, în mod democratic – asupra celor mai importante probleme ale comunității. Atare hotărâri nu se puteau lua decât prin consens, dacă nu printr-o procedură de hot. incipientă.

Pe filieră istorică, din lucrarea de bază folosită1 aflăm însă că finalul acestei democrații militare – cum a fost caracterizată – a survenit din partea „nobilimii” dace. Paralel cu adunarea poporului, exista sfatul bătrânilor, organ aristrocatic. Se ajunge ca adunarea poporului să devină un simplu organ consultativ sau chiar este desființată, iar sfatul bătrânilor este cel care deține puterea. Din rândurile membrilor acestuia se alege regele. Nu avem informații amănunțite care să releve procedura de alegere, dacă avem de-a face cu un sistem electiv pe bază de vot sau cu unul bazat pe consens.

A sosit momentul să se precizeze ce înțelegem prin „sistem electivpe bază de consens. Este evident că, în acele perioade, nu exista o procedură de vot de genul celei de astăzi. Nici vorbă de buletine de vot.

Nu există informații scrise din acea perioadă care să ateste o

____________________________________

1. Istoria României. Compendiu – op.cit., p.33

numărătoare a voturilor. Probabil, procedura de adoptare a hotărârilor era următoarea; o persoană sau persoane influente formulau una sau mai multe propuneri. Urmau eventualele discuții pro și contra. Se finaliza procedura prin ajungere la consens. Părerea (propunerea) agreată de majoritate era consimțită de potrivit regulii de bază a democrației; minoritatea se supune majorității.

De altfel cum vom vedea, și sinteza Profesorului Dănișor de ordin istoric, este fundamentată tot pe monografii cu caracter istorico-politic.

Pentru un străin de preocupări istorice, apar surprinzătoare afirmațiile acestuia despre tradițiile elective în ce privește începuturile sistemului reprezentativ în România încă din Evul Mediu. Aceasta, dacă vom considera a nu ține de atare problematică primele informații menționate deja vizând electivitatea pe teritoriul tării noastre.

Profesorul afirmă tranșant și argumentat că însăși statele medieveale românești „s-au format printr-un proces electiv”1. Aflăm în acest sens că, spre deosebire de alte state vecine ori de cele din Europa de Vest, statele românești din Evul Mediu, apărute în sec. IV era noastră au avut caracteristica antemenționată datorită concepției avansate preluată prin tradiție de la romani. Era evidentă în acest sens îndepărtarea lor de relațiile clasice de tip feudal.

Dacă asociem și primele informații de ordin istoric parcurse, tradițiile democratice ale poporului român în organizalea statală nu pot fi primite în mod univoc ca având doar sorginte romană. Sunt unele voci în materie care susțin și afirmă o reconsiderare a istoriei naționale inclusiv în ce privește începuturile acesteia. Nu este cazul, față de diferența de disciplină didactică științifică să se antameze discuții pe această temă. De menționat că, în prezenta parte din referat care nu poate ocoli considerațiile de ordin istoric, se folosesc doar informații istorice atestate de

________________________________

1. Pentru sinteză, a se vedea D.C. Dănișor – Drept Constituțional și instituții politice. Vol. 1, Editura științifică, București, 1997, p.224-228.

documente. Abordările de acest gen nu implică interpretarea

acestora.

Cert este că, din documentarea Profesorului Dănișor, se reține că, după retragerea romană vin doar o parte a Daciei cucerite (subliniem noi), acesta afirmă că avem de-a face pe teritoriul național cu un proces electiv continuu. Întai în formele modeste din fosta provincie abandonată de administrația romană. În golul lăsat de această administrație, atare forme organizatorice nu puteau fi altfel dar ele continuau „tradiția democratică a republicii romane, fiind evident improbabil ca ei să imite organizarea barbarilor mult inferioară și străină mentalităților unei populații care-și menține conștiința apartenenței romane până departe în Evul Mediu”1 Se emite ipoteza de ordin probabilistic că organizarea statală trebuie să fi depășit forma obștilor sătești prin constituirea unor formațiuni politice mai întinse, în continuarea acelorași tradiții democratice. Rezistența acestor forme de organizare la relațiile politice de sorginte feudală este ilustrată de afirmația lui Athanasie Stagiritul cu referire la aromânii Epirului; „Vlahii se cârmuiesc democratic” cu toată „atârnarea” lor de pașa din Ianina.

Aceste tradiții democratice, străine de organizarea migratorilor în hoarde și „în lipsa unei clase feudale … este cu totul improbabil ca formarea statelor românești să fi avut un alt fundament decât votul.

Însuși voievodul nu ar fi decât „continuatorul fiersc la nivel superior al juzilor aleși în fruntea lor de comunitățile sătești”.

Nu ar exista astfel o altă explicație decât „originea nefeudală electivă a formelor de organizare ale românilor” pentru rezistența românilor din Ardeal la formele de organizare politică aduse de administrația ungară. Ca atare, a fost nevoie de secole

județul Sibiu) în secolul XIV, judele se desemna prin alegeri „după _______________________________

1. Sursele documentare citate sunt atestări documentare, și anume; în anul 1532 – italianul Francesco della Valle, polonezul Jan Laski, 1512, italianul Giovanandrea Gomo; Nicolae episcop de Modrusa, Antonio Bonfini, instalat la curtea lui Matei Corvin, Ioan de Sultanieh, arhiepiscop din macedonia. Toți sunt citați în nota 5, pe 268 de Profesorul Dănișor în monografia sa.

obiceiul românesc”. Nicolae Iorga, citat de Profesor, 1 expune„pentru a impune în Ardeal formele de organizare de natură feudală”. Atestări documentare relevă că, (actualmente în

însuși procedeul de alegere; „din fiecare Viertel (cvartal) se aleg unsprezece – niciodată doi din același neam – și câte unul din cei unsprezece ia voturile celorlalți cu privire la cei patru candidați, care și aceștia fac parte din comitetele de unsprezece”.

Referirile la vot nu lasă nici un fel de dubiu că avem de-a face cu un veritabil proces electoral. Dacă ar fi să-i căutăm o încadrare în sistemele de vot configurate doctrinal, în lipsa altor detalii, este evident că ne aflăm în sfera votului public2.

Profesorul Dănișor mai avansează o ipoteză inedită. Revenind la procedura de vot a judelui la care face referire Nicolae Iorga, jude – care, în urma alegerii, era stăpânul satului – Profesorul crede că însăși noțiunea de „stăpân”, care apare în cronicile vremii, nu este folosită decât datorită limitelor, incapacității cronicarilor feudali de a explica altfel relațiile sociale.

C. Giurescu sintetizează procesul de formare a statelor românești din Evul Mediu astfel; „În baza acdoi din același neam – și câte unul din cei unsprezece ia voturile celorlalți cu privire la cei patru candidați, care și aceștia fac parte din comitetele de unsprezece”.

Referirile la vot nu lasă nici un fel de dubiu că avem de-a face cu un veritabil proces electoral. Dacă ar fi să-i căutăm o încadrare în sistemele de vot configurate doctrinal, în lipsa altor detalii, este evident că ne aflăm în sfera votului public2.

Profesorul Dănișor mai avansează o ipoteză inedită. Revenind la procedura de vot a judelui la care face referire Nicolae Iorga, jude – care, în urma alegerii, era stăpânul satului – Profesorul crede că însăși noțiunea de „stăpân”, care apare în cronicile vremii, nu este folosită decât datorită limitelor, incapacității cronicarilor feudali de a explica altfel relațiile sociale.

C. Giurescu sintetizează procesul de formare a statelor românești din Evul Mediu astfel; „În baza acestor idei s-a întemeiat voievodatul, voievodul ales având și tendințe dinastice. Pe baza voievodatelor s-a întemeiat, în sfârșit Domnia, care a căpătat caracter dinastic, însă tot cu amestec de electivitate.”3 Că este așa, ne-o confirmă scrierile unei personalități marcante a istoriei naționale, Nicolae Bălcescu.

Referindu-se la tratatul încheiat de Mihai–Viteazul înaintea campaniei sale în Transilvania cu emisarii împăratului Austriei Rudolf al III-lea, M. Bălcescu reține, în limbajul vremii însă în mod vădit pasional, patriotic tocmai ceea ce a sintetizat și

_____________________________

1. N. Iorga – Sate și preoți din Ardeal, București, 1902, p.119 și următoarele.

2. T. Drăganu -Drept constituțional și instituții politice – Tratat elementar. Vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1998 p.29.

3. C. Giurescu – Studii de istorie, Editura Academiei, București, 1993 p.395, citat de D.C. Dănișor – op.cit., p.225.

istoricul antemenționat nu de mult; „În acest tractat vedem că Mihai-Vodă ținti încă a face tronul ereditar și a întemeia o dinastie. Mulți din voievozii noștri cei mari, înainte și în urma lui Mihai-Vodă, visară ereditate și, printr-ofatalitate minunată, acest vis făcu să se stingă cu sunet moștenirea lor. Mircea cel Bătrân visă ereditate și, pîn-a nu muri avu durere să vază pe numeroșii săi fii legiuiți și bastarzi a sfâșia țara prin pretențiile lor la tronul de [la] care tatăl lor îi gonea. Neagoe Basarab visă ereditate și pretenția fiului său d-a domni răsculă țara și o aruncă în niște războaie civile și o anarhie grozavă, care dete prilej turcilor a face țara pașalîc; și ar fi perit, dacă din norocire țara nu își alegea domn pe Radul de , care o mântui, iar fiul lui Neagoe-Vodă muri pribeag și în ticăloșie visă ereditate și fiul său muri pribeag în pământ strein, fără a-și mai vedea țara după moartea tătîne-său. Șerban Cantacuzino visă ereditate și bău otrava vărsată de chiar rudele sale de aproape, iar fiul său rătăci izgonit în țară streină. Brîncoveanu-Vodă visă ereditate și, pân-a nu muri, văzu capetele a cîte-patru fii ai săi rostogolindu-se la picioarele sale, tăiate de sabie turcească . Pretenție nebună, într-adevăr, d-a întemeia stabilitatea unei dinasti într-un pământ ce se miscă și cufundă în mijlocul furtunelor dese ce de dinafară îl cutrieră, în mijlocul unor oameni ce lesne se prefac și se schimbă. Moldovenii începură statul lor prin ereditatea domniei, dar îndată caracterul nestatornic al poporului îl aduse a face domnia alegătoare. La un popor de un caracter schimbător și nestatornic trebuie instituții în analogie cu caracterul său, care să reguleze această nestatornicie, fără a pretinde a o înăbuși. Un asemenea popor are trebuință de instituții libere, alegătoare, republicane.”1

Dacă tot am ajuns la această monografie de referință, se cuvine să reținem tot din ea că, comentând evenimentele acelor timpuri, N. Bălcescu ne oferă informația că, chiar dacă Transilvania era sub dominația unor puteri străine, ea a păstrat tradiția electivității inclusiv în aceste condiții.

_________________________________

1. Pasaj redat nealterat, spre a nu-i strica armonia și cursivitatea, din N.Bălcescu – Romînii supt Mihai-Voievod Viteazu. Vol. II, Editura Tineretului, București 1965, p.62-63.

Astfel, referindu-se la atitidinea și măsurile lui Sigismund Bathory în conjunctura relațiilor sale cu Austria, deputații Dietei Transilvaniei au trimis la acesta pe Francisc Theke „spre a-l ruga în numele tuturor…că, de i s-a urât atîta cu nația și poporul, încît voiește, fără ca nimeni să i-o ceară, să-și lase dregătoria s-a cel puțin să lase nevătămată și curată libertatea de care totdauna țara s-a bucurat, d-a-și alege prinți, și să păstreze neclintit drepturile țării de la Sf. Andrei, regele Ungariei, pe care a jurat el cu toți ceilalți prinți și nobili a le păzi”1 .

Chiar dacă acesta nu a dat curs rugăminților reprezentanței țării, cum era Dieta la acea vreme, totuși, reținem de la N. Bălcescu – și în aceste condiții – „comisarii împăratului, în numele lui, jurară paza…baza drepturilor Transilvaniei.”.

Mai aflăm apoi succint despre procedura de alegere a șefului statului din acea epocă; „Se propuse apoi la dietă să se aleagă Cardinalul de prinț al Transilvaniei și toată nobilimea ungurească grăbea cât putea această alegere”. De precizat că este vorba de cardinalul Andrei Bathory, ales în această modalitate de Dieta Transilvaniei după abdicarea lui Sigismund Bathory.2

Este o procedură se pare similară celei în care, în unele sisteme contemporane, șeful statului este ales de către reprezentanța națională.3 Și Dieta Transilvaniei la acea vreme era, se pare, bicamerală; „Senatorii mai întâi, apoi cei mari și ceilalți deputați ai staturilor făcură jurământ lui Rudolf, mai mult din gură decât din inimă”4 .

Nu numai Transilvaniei îi este specifică electivitatea ca tendință generală în guvernarea statală, ci și în restul teritoriilor românești; „Originea electivă și nu feudală a statelor medievale românești dovedită și de permanența procedurii elective de desemnare a Domnului, și izvoarele o atestă din abundență, are la bază tradiția romană”. Sintetizează din nou profesorul Dănișor;

____________________________

1. N.Bălcescu – op.cit., p.55.

2. Idem, p.75.

3. Exemplu, în Germania. O. Ținca – Constituții și alte texte de drept public, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997, p.491

4. N.Bălcescu -op.cit., p.55.

„procesul electiv nu este deloc specific unei organizări de tip militar. Or, dacă noi ne-am fi retras din acest spațiu odată cu Aurelian și am fi revenit, secole mai târziu, găsind aici alte populații, organizate deja în formațiuni politice, nu am fi putut pătrunde decât ca o armată. Nimic din structura instituțiilor noastre medievale nu trădează însă o organizare de tip militar.”1

Profesorul susține și el aceeași teorie cunoscută în istoria noastră; „Românii nu au avut în fond o clasă nobiliară. Boieria la noi a avut două fundamente: ea a rezultat din alegerea juzilor, pe de o parte, și din atribuirea de dregătorii, pe de altă parte. Proprietatea pământului a avut și ea un rol, dar nu atât de mare ca în Europa de Vest și Centrală. Aceasta datorită specificului proprietății la nivelul obștei. Erau boieri toți cei ce aveau pământ, indiferent cât și indiferent dacă era în moșia devălmașă a obștei sau individualizat…Erai cineva atâta vreme cât dețineai de la domn o dregătorie. Îți lua dregătoria, erai un simplu particular.” 2

Înainte de a părăsi epoca medievală, tot de , a cărui monografie se apleacă mai mult asupra premiselor istorice care ne interesează, aflăm informații și despre originile referendumului. În deosebi în materie de politică externă, în luarea unor hotărâri de importanță majoră „era consultată la modul cel mai democratic cu putință întreaga țară. Iată ce spune o cronică pentru vremea lui Mihai Viteazu: „Și se strânsese toți boierii mari și mici din toată țara, și se sfătuiră cum vor face să izbăvească Dumnezeu țara din mâinile păgânilor. Și dacă văzură că într-un alt chip nu se vor putea izbăvi, de aceea ei ziseră: numai cu bărbăție să ridici sabia asupra vrăjmașilor”. Or, boieri nici aproape toată țara. După cum am vazut, toți proprietarii de pământ, chiar și în devălmășie, toți dregătorii sau foștii dregători și urmașii acestora erau boieri.

Funcțiunea legislativă a Sfatului țării, alcătuit din elemente populare, este evidențiată într-o serie de documente. Iată ce spune unul dintre acestea din vremea lui Leon Vodă: „Să se știe pentru _____________________________

1. D.C. Dănișor – op.cit.,p.225 .

2. D. Cantemir -Descriptio Moldaviae, p.12, citat de D.C. Dănișor – op.cit., p.269.

niște lucruri și obiceiuri rele ce au fost aduse de oameni străini în țara Domniei Mele, care, văzând că sunt de mare pagubă țării, pentru aceea Domnia Mea am socotit de am strâns toată țara, boieri mari și mici, și roșii și mazilii”. Iorga, după care este citat documentul, arată că roșii erau soldați țărani.”1

Se cuvin făcute unele precizări cu privire la premisele electorale aferente Evului Mediu amintite până aici.

Din sintetizarea informațiilor culese, la rândul lor, pe baza unor atestări documentare de către Profesorul Dănișor, N. Bălcescu și C. Giurescu, s-ar putea să rămânem cu impresia că, cel puțin șeful statului era ales de către o veritabilă reprezentanță națională. Ne referim , respectiv la instituția Divanului sau cum s-ar fi numit ea pe acea vreme și în acele formațiuni statale românești.

În atare situații, dacă acestea ar putea fi categorisite drept reprezentanțe naționale, șeful statului s-ar fi ales printr-un sistem de vot de genul celui în care se practică votul indirect.

Nimic nu ar fi mai greșit decât a rămâne cu atare concluzie. La fel și cea cu privire la un larg caracter democratic al alegerii șefului statului.

Argumentația necesară spre a se infirma susținerea unor astfel de concluzii se poate construi fie și numai pe baza unei analize sumare a cadrului în care se alegea – și când se alegea – ,,capul țării”.

Atât Dieta Transilvaniei, cât și celelalte ,,organe colegiale” care alegeau șeful statului, pentru a ne afla în prezența unui sistem de vot indirect, ar trebui să fie, la rândul lor, alese. Votul indirect presupune ca reprezentanții, ,,alegătorii mediați” care aleg organul de stat respectiv să fie ,,alegători de gradul al doilea.2

Caracterizarea esenței votului indirect este făcută de Profesorul Drăganu astfel; ,, Spre deosebire de votul direct, în cadrul votului indirect, alegătorii nu-și aleg ei înșiși reprezentanții ______________________________

1. D. C. Dănișor – op.cit., p.228.

2. T. Drăganu – Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar. Vol. II, Editura Lumina LEX, București 1998, p.28.

care formează anumite organe de stat, ci, în acest scop, desemnează un număr de intermediari, numiți alegători de gradul al doilea, care procedează apoi la alegerea reprezentanțior în organele respective.”

Exemplul clasic al votului indirect este alegerea președintelui republicii în S.U.A. iar la noi, în prezent, alegerea viceprimarilor. Ori este lesne de observat că nici voievodul Transilvaniei și nici domnii din celelalte țări române nu erau aleși de alegători de gradul al doilea. Membrii dietei ori cei ai sfatului țării, ai divanului, nu erau aleși. Aveau această calitate în considerarea pozițiilor lor sociale, fie ca mai dregători, deținători ai unor funcții administrative în aparatul statal, fie ca mari proprietari, de regulă. Nici vorbă ca aceștia, la rândul lor, să fie aleși în organele care alegeau șeful statului.

Ca atare, ar fi cu totul falsă teza că acești șefi de stat ar fi fost aleși de către reprezentanța națională căci organele care îi desemnau astfel nu puteau avea un caracter reprezentativ din moment ce nu erau rezultatul voinței unui corp electoral sau electorat, cum convenim să îl numim.1

Cum să privim, în aceste condiții, alegerea șefului statului în formațiunile statale în discuție? Corect este să conchidem că – potrivit teoriei care s-a format despre procesul electoral pe deplin cristalizat – șeful statului era ales într-adevăr de un corp electoral. Deci avem de-a face cu veritabile alegeri în cazurile resective. Corpul elecoral era însă marea problemă prin prisma teoriei moderne. El nu era format nici pe departe numai pe unul din criteriile cunoscute de-a lungul dezvoltării sistemului electoral. Nu avem de-a face nici cu un corp electoral format pe criteriile unor censuri de avere, a unor colegii profesionale, etc., care să îi confere nici un caracter ,,de masă”, nici legitimitate în înțelesul actual al acestor noțiuni. Nu putem cataloga corp electoral gruparea de persoane alcătuită din membrii organului colegial constituit la nivel statal chiar dacă acesta era implicat la nivel decizional ,,de vârf”.

El nu putea avea –la rândul său – reprezentativitatea necesară pe nici un criteriu spre a fi privit ca un corp electoral

_______________________

1. T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p. 78-79.

reprezentativ pentru populația pe structura căreia era constituită formațiunea statală respectivă. Cu multă îngăduință ar putea fi catalogat ca un ,,corp electoral profesional” în considerarea faptului că, din el, făceau parte în cazul Transilvaniei deputații și senatorii ce constituiau dieta acestei formațiuni statale, iar în cazul celorlalte voievodate, principate, dregătorii cu cele mai înalte funcții în stat.

Nu poate fi negat statutul de electori al acestora dacă privim problema din unghiul de vedere al implicării lor într-un proces electoral; alegerea șefului formațiunii statale respective, domnul, voievodul sau principele. Aflăm tot din Compendiul menționat că, pe timpul lui Iancu de Hunedoara – pentru ineditul și importanța situației, se cuvine amintit – acesta a fost ales de către nobilimea mică și mijlocie (din Dieta Ungariei –s.n.) ca guvernator al Ungariei în anul 1446.1 Avem însă de-a face cu corpuri electorale cu totul exclusiviste. Nici vorbă de o largă democrație, cum lasă să se înțeleagă atât Profesorul Dănișor, cât și – cu mult timp în urmă precursorul său N.Bălcescu, afirmațiile acestora în atare sens nefiind decât exaltări izvorâte din incontestabilul lor patriotism.

Ar fi neprofesional însă a minimaliza importanța acestor tradiții democratice. În mod judicios, Profesorul Dănișor însistă pe această origine electivă a statelor medievale românești, cu totul opusă statelor central și vest-europene precum și celor răsăritene al căror specific statal este cel la unei organizări de tip militar2 cu nobilime organizată într-un sistem piramidal, cu grade nobiliare din ce în ce mai mari și din ce în ce mai puține spre vârf, formând o ierarhie bazată pe relații de drept privat, pe așa-numitul ,,contract de înfeudațiune”.

Dacă originile elective, democratice ale formațiunilor statale românești sunt incontestabile, la fel de adevărat este că ele s-au diluat în decursul Evului Mediu. Sunt notorii în istoria națională perioadele în care domnia și dregătoriile se cumpărau (epoca fanariotă) sau depindeau de bunăvoința și ,,confirmarea” acordată de puterile străine de care ream înconjurați. Să spunem însă că

________________________________

Istoria României, op.cit , p.129.

D. C. Dănișor – op.cit., p.225.

vicistitudinile acelor vremi, nu slăbiciunile oamenilor (cunoscute fiind la fel și comploturile, trădările boierilor) au dus la alterarea tradițiilor de care vorbim.

Datorită statutului său special, menținerea sa timp de secole sub dominația maghiară sau austro-ungară, pentru Transilvania, recunoașterea drepturilor politice ale locuitorilor români a constituit un deziderat constant.

Primul demers marcant în acest sens îl găsim în memoriul intitulat ,,Supplex Libellum Valachorum”1. El a fost dezbătut de Dieta Transilvaniei de , în legătură cu acest eveniment, că dieta țării a fost convocată după un deceniu de inactivitate și și-a desfășurat lucrările între 21 decembrie 1790 și 9 august 1791. Mai aflăm că, la acea vreme, Dieta Transilvaniei ,,era aleasă pe baza legilor feudale”. Din compoziția sa; 85% nobili, 90% maghiari și 10% sași, este evident de ce fel de alegeri era vorba și cine constituia electoratul.

Acestea sunt și premisele care au condus la respingerea Supplex-ului ,,cu motivarea că cererile națiunii române ar răsturna sistemul constituțional al Principatului”. Partea care ne interesează prin tematica referatului și explică reacția Dietei; ,,să se acorde românilor dreptul de a se îtruni într-o adunare națională” unde să se aleagă deputații care să-i reprezinte oriunde va fi nevoie”.

Tot la capitolul deziderate se cuvine menționat primul document din țara noastră care prevedea votul universal, Proiectul de constituție întocmit de Ion Câmpineanu și Felix Colson, redactat în anul 1838 ca o reacție a partidei naționale ce aprecia ilegală numirea ca domn a lui Al. Ghica și preconiza încă înainte de anul 1840 laegerea unui nou domn în ambele Principate (Țara Românească și Moldova).2. Dan Berindei arăta că, în noiembrie 1833, s-au elaborat o serie de documente programatice în cadrul acțiunilor mișcării naționale condusă de Ion Câmpineanu.Acestea sunt reunite in istoriografie sub titulatura ,,Act de unire și independență reprezentând declarația de principii a partidei

____________________________

Istoria României. Compendiu, op.cit., p.219-220.

D. Berindei – Act de unire si independență, în Magazin istoric nr.11 din noiembrie 1977.

naționale și Osebitul act de numirea suveranului rumânilor, căruia i se alătura Constituția rumânilor,, . Susținându-se că regulamentul organic este ,,dăunator suveranității românești,,, el trebuia inlăturat și înlocuit cu o constituție. Programul miscării condusă de Câmpineanu conținea prevederi referitoare la acordarea drepturilor electorale în chiar ,,Constituția rumânilor”. Este publicat în cadrul articolului citat textul original al documentului antemenționat și se cunoștea la acea dată că mai exista un text în limba franceză, publicat de Felix Colson, care a fost colaboratorul lui Ion Câmpineanu și secretarul Consulatului farncez de , în lucrarea ,,De et des slaves”. Din această traducere franceză reiese că în actul intitulat constituție se prevedea acordarea de drepturi electorale tuturor românilor de la vârsta de 25 de ani. De menționat, că în varianta păstrată în limba română, partea intitulată ,,Constituția rumânilor” este grupată într-n singur articol, intitulat ca atare și structurat, la rândul său, pe litere, de la a, la t, insă nu a putut fi pastrată decât partea până la litera ,,r,, . Din conținutul literei ,,q” se cuvine reluată partea relevantă pentru tematica referatului ,,Reprezentația natională. Toti rumânii fără osibire sînt reprezentați. …”

Programul revoluției de la 1848 din Țara Românească formulat în luna mai 1848 de Comitetul Revoluționar cuprindea și el ,,egalitatea în fața legii prin aceleași drepturi politice și – un alt obiectiv în legătură cu subiectul nostru – domn ales pe termen de cinci ani de același corp electoral.1 După documentările Profesorului Cr. Ionescu,2 (primele prevederi electorale adiacente unor dispoziții cvasi-constituționale având ca obiect organizarea și funcționarea instituției Parlamentului precum și raporturile acesteia cu Domnitorul, ar fi conținute în acordurile internaționale survenite în urma unor conflicte armate între Turcia și Rusia sau, mai târziu, între Franța, Anglia, Austria și Prusia. De reținut că, în Principatele Române, crearea Parlamentului a fost și rezultatul dezideratului

_____________________

Istoria României. Compendiu, op.cit., p.249.

tr Cr. Ionescu – Drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional românesc. Vol.II, Editura Lumina Lex, București, 1997, p.175-177.

emancipării ,,națiunii române față de dominația ilegitimă și absolutistă a Imperiului Otoman”.

Mai sintetizează autorul că, la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, categoriile sociale progresiste – sub influența filosofiei Revoluției franceze din 1789 – au conturat o adevărată ideologie a ,,dreptului Națiunii Române de a participa la condu cerea treburilor obștești ale Principatelor”.

Pregătite și de reformele revoluționare preconizate de Tudor Vladimirescu prin programele sale politice, îndeosebi Proclamația de – considerată a fi după unii autori act constituțional1 iar după alții doar declarație de drepturi 2 dar și de ,,Constituția Cărvunarilor”, potrivit Profesorului Ionescu, Regulamentele Organice ar constitui totuși actul de naștere al parlamentarismului în România. Acestea ar fi fost ,,primele legiuiri din Țările Române prin care au fost instituite Adunări Obștești formate pe bază de sufragiu”.

Prin ele s-au instituit însă adnări Obștești Ordinare cu atribuții legislative, cu caracter reprezentativ limitat întrucât membrii lor proveneau din rândul înaltei boierimi, aceasta fiind deținătoarea exclusivă a drepturilor politice.3

Abia Convenția de din 1858, îndeosebi Statutul Dezvoltător al Convenției adoptat prin plebiscit în anul 1864, au lărgit și perfecționat principiul reprezentării Națiunii. Totuși, în timpul domniei lui Al. I. Cuza, care a avut un rol hotărâtor în acest sens, se poate constata că Parlamentul a avut o componență socială ,,cu deosebire aristocratică”.

Numai în 1866, prin Constituția promulgată de Principele Carol I, instituția Parlamentului a fost formată pe baze moderne,

-___________________________

1. V. Dugulescu, C. Călinoiu, G. Dugulescu – Drept constituțional comparat, Editura Lumina Lex, București, 1996, p.31 și autorii citați de aceștia, A. D. Xenopol, N. Iorga și D. Barnovschi.

2. T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p.106-109.

3. G. I. Brătianu – Sfatul Domnesc și Adunarea Stărilor în Principatele Române, Editura Enciclopedică, București, 1998, p.251-269, citat de Cr. Ionescu – op.cit., p.176.

democratice, similar instituțiilor legislative din statele Europei Occidentale.

Profesorul Drăganu însă, nuanțează în privința caracterului democratic al acestui act constituțional. Astfel, apreciază că, din moment ce noțiunea de ,,organ reprezentativ” – cu evidentă referire, în principal, , reprezentanța națională – implică o evaluare axiologică influențată ,,de concepțiile politice dominante la un moment dat în evoluția societății, Parlamentul ales, în limitele dispozițiilor electorale ale Constituției din 1866

a putut fi considerat reprezentativ doar un anumit timp din perioada de aplicabilitate a acesteia. Spre exemplu, ea consacra și votul indirect. Se remarcă faptul că, potrivit ei, colegiul al patrulea vota indirect pentru Adunarea Deputaților.1

Menționata evoluție socială a făcut ca reprezentativitatea pe care o permiteau atare dispoziții electorale să devină perimată, fapt ce a atras modificarea constituțională din anul 19172

Tot la convenții de ordin istoric se încadrează și aplicarea în Transilvania – în perioada de aplicare a legii – a procedeului ,,gerrymandering” în privința configurării circumscripțiilor electorale. Acest procedeu permitea practic modificarea în ce privește reprezentativitatea a voinței electoratului la nivel național. Esența procedeului antemenționat constă în repartizarea alegătorilor în mod artificial în circumscripții inegale, cu rezultatul că anumite circumscripții ,,decupate” pe un număr de populație mai mic, aleg același sau chiar un număr mai mare de reprezentanți decât circumscripțiile electorale cu un număr de populație mai mic.

Se exemplifică faptul că, în atare condiții, în Transilvania din perioada respectivă, circumscripția electorală cea mai mică avea un număr de 158 de alegători iar cea mai mare de 5720 de alegători pentru un mandat de deputat3.

În aceeași zonă și în aceleași condiții, scrutinul în mediul rural unde se alegeau cei mai mulți deputați era public, deși în

______________________________

T. Drăganu – op.cit., vol.II, p. 28.

Idem, p.20.

3. Idem, p.27.

orașe se instituționalizase votul secret.

Votul public s-a mai practicat la la noi în țară cu ocazia plebiscitului pentru votarea Constituției din 1938. Electorii care doreau să voteze ,,contra”, o puteau face numai prin semnarea unei speciale1.

De asemenea, tot derogator de la actualul sistem de vot, potrivit Constituției din 1923 și Legii electorale din 1926 votul era obligator deși, se remarcă faptul că nu s-au aplicat sancțiuni abstenționiștilor după nici o alegere intervenită între cele două războaie mondiale deși erau prevăzute amenzi în acest sens2.

La prevederi legale electorale care sunt deja istorie, intră și cele din Constituția din 1923 ce permiteau votul multiplu. În constituția în discuție se prevedea că profesorii universitari aveau un drept de vot la alegerile pentru Senat ca alegători ai Senatului Universității la care își desfășurau activitatea și un drept de vot ca alegător în cadrul circumscripției electorale în care locuiau.3 Acestea au fost considerate a fi apreciate drept premise istorice în materie de electivitate, restul specificului sistemului electoral configurat de constituțiile care au precedat-o pe cea din 1991 apreciindu-se că nu poate fi catalogat ca având caracter istoric deoarece se regăsește fie în sistemul electoral actual din țara noastră, fie în altele contemporane.

2. Considerații generale.

2.1. Drepturi electorale în sens restrâns.

Un demers științific de teoretizare în materia drepturilor electorale, așa cum sunt ele configurate în noastră, nu poate pleca decât de la textele constituționale.

Esența acestora se poate extrage din dispozițiile art.2 alin.1ale Constituției; „Suveranitatea națională aparține poporului

______________________

Ibidem, p.30.

Ibidem, p.32.

3. Ibidem, p.28.

român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum”1

Este evidentă apropierea termenului „alegeri” de adjectivarea „electorale” dată drepturilor pe care le avem în vedere. Traducerea cuvântului „alegeri” în limba engleză este „elections”. Prin pași mici, ajungem astfel să înțelegem că drepturile electorale sunt acele drepturi politice pe care le implică procedurile electorale.

Pentru a opera o disjunctie în sfera acestora între drepturi electorale în sens restrâns – pe de o parte – și drepturi electorale în sens larg – pe de altă parte – precum și pentru a conchide în ce masură este necesară o atare disjungere, avem o primă opțiune plecând de la considerațiile Profesorului Drăganu in legatură cu drepturile politice. Acesta observa că sfera noțiunii de ,,drepturi politice acoperă în mod limitativ drepturile fundamentale menite sa concretizeze, să facă efectivă participarea cetățenilor la conducerea statului2. Grupează în cadrul acestora ; dreptul de a alege Presedintele Republicii, reprezentanți în Parlament și în consiliile locale ți județene, primarii localităților la nivelul cărora se constituie atare organe, dreptul de a fi ales corelativ drepturilor de mai sus, dreptul de a vota în cadrul referendumurilor si dreptul de inițiativă legislativă, inclusiv de revizuire a constituției în condițiile impuse de art.73, respectiv 146 al Constituției. Conchide in legatură cu aceste drepturi că, deoarece ,, cele mai multe din aceste drepturi se exercită prin intermediul alegerilor, adeseori ele sunt desemnate printr-un singur termen: drepturile electorale

_______________________

1. Constituția României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.233 din 21 noiembrie 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003; republicată,cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767/31 octombrie 2003. Legea de revizuire a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 Octombrie 2003.

2. T. Draganu – op.cit., Vol.I, p.174.

ale cetățenilor.” Rezultă că – de aici și în această concepție – se poate concluziona că există o sinonimie între drepturile politice si drepturile electorale. Cum adeseori nu înseamnă întotdeauna, se mai poate conchide însă că, în această accepțiune, sfera drepturilor electorale înglobează cu oarecare artificialitate și o serie de drepturi care, într-o accepțiune restrănsă a termenului, nu ar putea fi acoperite de aceasta.

Folosind o formulare dragă Profesorului, într-adevăr, este evident că drepturile de inițiativă legislativă și de revizuire a constituției nu implică un proces electoral, neputând fi asimilată acestuia procedura folosită în strângerea semnăturilor necesare pentru atare inițiative. Mai multe considerații pe această temă îsi gasesc locul in spatiul referatului afectat drepturilor electorale in sens larg.

Referirile la drepturile electorale in sens restrans este la fel de evident ca implica in mod strict acele drepturi aflate in legatura directa cu desemnarea prin proces electoral a reprezentantilor in organele sau a acelor organe unipersonale prin care se exercita puterea de stat, atat la nivel central, cat si la nivel local. Evident ca acesta implica exercitarea suveranitatii si notiunea de reprezentativitate.

Revenind la textul constituțional de la care am plecat, se observă că scopul alegerilor este constituirea organelor reprezentative care – subliniază legiuitorul constituțional – sunt ale poporului, nu străine de acesta cum se acreditează în teoria alegerii considerată simplu procedeu de desemnare1. Aceasta teorie, este una din cele care au fost concepute spre a explica natura juridică a raporturilor dintre națiune și aleși în cadrul democrației repretzentative indirecte ca formă de guvernământ.

Parcurgerea textului în amonte ne conduce la finalitatea ultimă a alegerilor, implicit a drepturilor electorale. Alegerile sunt singura modalitate ce duce la constituirea organelor reprezentative prin care poporul român exercită suveranitatea națională. Poporul este singurul titular al suveranității naționale, căci alineatul 2 al

_____________________

1. Idem, p.239.

articolului adaugă „Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Simpla citire a textului conduce fie la o „asociere cu disocierea” capacitate de folosință – capacitate de exercițiu sau mandat – mandant – mandatar.

Căci, ar putea denota sintagma „suveranitatea aparține poporului” că ne aflăm în sfera capacității de folosință, din moment ce se pune problema de a avea un drept – fie el cum este cel ce are ca obiect suveranitatea – iar sintagma „care o exercită prin organele sale reprezentative”, ar disocia exercițiul de folosința acestui drept. Poporul „are”, este titularul suveranității dar „altcineva” o exercită; organele reprezentative. Aceasta ar da câștig de cauză teoriei mandatului. Chiar s-a conchis în literatura de specialitate că, cel puțin textul art.66 anterior revizuirii Constituției (art.69 după revizuire) ar justifica concluzia că natura juridică a raporturilor dintre popor și aleșii săi ar fi cea explicată de teoria mandatului reprezentativ1.

Atributul, posesivul…”sale” nu permite decât o eventuală asociere a construcției juridice a mandatului, reprezentativității civile cu acea formă a sa de notată prin expresia „mandatului cu sine însuși”…. .

Nici o teorie construită pe analogia cu capacitatea de folosință – capacitatea de exercițiu, nu rezistă criticilor. Titularul dreptului ce face obiectul celor două capacități are aceeași „constituție juridică”. Eu, titularul dreptului, am acest drept în sfera capacității de folosință și tot eu îl pot exercita când o să fiu major or când o sa înceteze o altă incapacitate de acest gen. Nu există nici o deosebire între cei doi „eu”. În schimb, între popor și organele sale, chiar dacă ultimele sunt „ale sale”, deosebirea este de neignorat.

Autorul citat nu distinge în privința înțelesului noțiunii de „popor”. Vorbește doar de populație, ca element al statului, incidental disociază, chiar populația, locuitorii de altă naționalitate de poporul român2; „Mergând pe linia tradițiilor poporului român

______________________

Idem, p.240.

Idem, p.131

de bună înțelegere cu locuitorii de altă naționalitate pe teritoriul țării noastre…”.

Mai preferă să opereze cu termenii de națiune și naționalități în principal cu referire la „principiul naționalităților” consacrat sub influența ideilor politice ale lui Napoleon al III-lea în soluția legată de configurarea noilor state adoptată de Congresul de din 18561.

Ca atare, nu putem vorbi în cazul Profesorului Drăganu că acesta a instituționalizat ca atare noțiunea de „popor”.

În schimb, alți autori2 disting ca subiect al raporturilor de drept consituțional poporul, fără să distingă dacă, sub acest termen, pot fi reuniți toți indivizii aflători în mod stabil pe teritoriul unei țări ca o primă accepție, a doua, toți cei ce au cetățenia statului constituit pe acel teritoriu, a treia, toți indivizii aparținând națiunii, cu excluderea celor de alte naționalități”.

Ce legătură are această chestiune cu tema drepturilor electorale? Are, cum vom vedea.

Revenim la textul de la care am plecat; suveranitatea națională aparține poporului…” indiferent de nuanțele date termenului „popor” derivația sa de la un termen asemănător, – populație – este evident. Or populația semnifică elementul constitutiv al statului. Revenind la sinteza făcută de Profesorul Drăganu, acesta remarca; ,,diferiți autori sunt de acord că nu poate exista un stat fără populație.” Când tratează însă populația, eforturile ilustrului autor se cantonează asupra teoriilor vizând națiunea3.

Cert este faptul că, cei aflători pe teritoriul statului respectiv, sunt legați de acesta prin cetățenie, constituie masa celor cărora aparține suveranitatea națională.

__________________

Idem, p.129.

L. Dragne – Drept constituțional și instituții politice. Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura S.C Universul Juridic S.R.L., București , 2009, p.18 și I. Deleanu – Instituții și proceduri constituționale. Editura SERVO – SAT, Arad, 1998, Vol.I, p.144-145, și Vol.II, p.15-17.

T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p.127-131.

Această masă, titulară a suveranității ca popor, in cazul statului român, exercită suveranitatea prin organele sale reprezentative. Ca atare – privind poporul român tot în spiritul analizelor pe care le făcea Profesorul Drăganu, cu obsesia acestuia spre rigoare, raportat evident la realitatea „palpabilă” – ajungem la drepturile electorale. Profesorul Drăganu nu era de acord, spre exemplu, cu marea majoritate a teoriilor în materia personalității juridice a statului, considerând că statul nu poate fi privit ca o persoană reală, conchizând; „singura realitate care poate fi verificată din punct de vedere științific, este existența diferitelor voințe individuale”.

Profesorul Deleanu, care nu își dezminte nici cu această ocazie fluiditatea modului de a raționa – calitate care face din acesta un veritabil poet al dreptului – în concretizarea termenului „popor”, atribuie acestuia două semnificații; în una, poporul ar putea fi definit juridic ca totalitatea indivizilor de pe un anumit teritoriu, fiind astfel „o categorie deci social-politică și juridică concretă”1; în cealaltă, poporul ar desemna „masa indivizilor, indiferent de naționalitate constituită ca suport demografic al statului”2. Este evidentă apropierea între cele două; ideea unei mulțimi de indivizi „legați” în acea „totalitate” sau „masă” pe criteriul teritoriului în prima accepție iar în a doua pe cel al suportului demografic pentru stat. Ambele necesită precizările pe care autorul le consideră subînțelese. În prima, nu este vorba de un teritoriu determinat artificial, anumitul teritoriu fiind cel configurat de locuirea acestuia de către indivizii care constituie poporul, grupați în acesta în mod conștient.

Dacă nu s-ar releva această ultimă caracteristică, ar însemna că trasăm la întâmplare un anumit teritoriu; Ar fi suficient aceasta ca, într-o astfel de abordare artificială, indivizii de pe acesta să constituie un popor.

Precizarea la a doua accepțiune vizează explicația – și ea subînțeleasă – a sintagmei „suport demografic al statului”.

Afirmația autorului este corectă. În condițiile în care nu ar

____________________

1.I.Deleanu – op.cit., p.50.

2. Idem, p.16, nota 1, subsol.

exista un suport demografic constituit dintr- o masă determinată de indivizi, statul nu ar putea ființa decât o generație, dacă am izola-o în mod ipotetic.

Ceea ce conferă stabilitate și ființare temporală statului, este acest element demografic ce permite multiplicarea, „perpetuarea” primei generații care s-a constituit în popor și care, astfel, prin legătura defiliație transmite și „spiritul” poporului respectiv, asigurând astfel și „substanța statului”. Căci, dacă am distinge ca realitate ultimă a statului „agenții acestuia” de care vorbea Profesorul Drăganu, este evident că și ei provin din același popor1.

Mergând pe sinteza acestuia că nu se poate dovedi că, din amalgamarea acestor voințe, ar rezulta o voință nouă, voința unității statale, dacă plecăm de la afirmația exactă raportat la percepții, că „singura realitate care poate fi verificată din punct de vedere științific, este existența diferitelor voințe individuale”2, o concluzie similară se impune și în privința suveranității.

Din nou ar trebui făcută o divagație spre a inventaria diferitele accepțiuni date suveranității în doctrină. Spațiul fiind afectat altui subiect, este suficient a se face trimiteri doar în această privință3.

Orice nuanțări s-ar face în materie, numitorul comun al acestora este puterea de stat. Fie că suveranitatea este suprapusă puterii de stat, fie că ar fi privită doar ca atribut (caracter) al acesteia, este evident că, în concepția legiuitorului constituant, raportat la textul art.2 alin.1, poporul este titularul puterii de stat ca putere căreia, pe teritoriul național, nu-i poate fi opusă nici o putere concurentă.

Dar, riguros științific, această putere nu poate fi exercitată de către toți indivizii care compun poporul în mod direct. O spune textul că ea se exercită de către popor prin organele sale _______________

1. T. Drăganu – op.cit,. Vol.I, p.240; „Deputații sunt, ca atare, simplii agenți care exercită o competență.”, cu referire la teoria competenței, care ar explica raporturile dintre națiune și aleșii săi. 2. Idem, p.113 – 124. .

3. Idem p.204, I. Deleanu – op.cit., Vol. II, p.50-. Dragne – op.cit., p.57.

reprezentative.

Aceste organe, cu riscul de repetare, sunt constituite prin alegeri. De aceea sunt reprezentative pentru că sunt constituite prin „voința rezultantă” în urma exercitării drepturilor electorale aferente indivizilor care compun poporul român. În realitate, aceste organe sunt constituite, potrivit concluziilor Profesorului Drăganu, prin manifestarea tuturor voințelor individuale – într-un fel sau altul – ale fiecărui cetățean român.

Și această ultimă afirmație, nu este însă riguros exactă. Căci sunt cetățeni români care, nefiind majori, nu își manifestă voința prin exercitarea drepturilor electorale. Nu mai amintim celelate categorii. Nici pe abstensioniști, după unii autori,1 absenteiști după alții.

Cert este faptul că, prin crearea cadrului legal necesar, construcția juridică a drepturilor electorale permite să fie percepută concret voința fiecăruia în participarea la exercitarea puterii de stat. Desemnându-se în mod democratic, prin vot, organele prin care poporul exercită suveranitatea, fiecare cetățean are posibilitatea să o exercite prin vot. Eu sunt cel al cărui cuvânt se poate „auzi” prin vot în hotărârea destinelor țării. Restul argumentațiilor și contra-argumentațiilor pe tema suveranității rămân doar teorii.

Este cert că cea mai mare realizare în materia exercitării puterii de stat nu poate fi alta decât votul universal, egal și direct. Că mi-l exercit sau nu, că aleg perdanți, că o să-l exercit abia când o să împlinesc 18 ani, este mai puțin important.

În principiu, eu sunt cel care o să votez programul politic, pe cei care-l materializează și în fața căruia se vor prezenta la examenul uni nou vot, dacă vor dori un nou mandat. Eu sunt cel care, prin inițiativă populară, pot – tot în principiu – să le revoc mandatul.

Orice contra-argument, nu rezistă în fața celui ce urmează: Regula de bază a democrației – democrația fiind puterea poporului – este aceea notorie; minoritatea se supune majorității. Extinzând-o la scara unui stat și a unui popor, concluzia este univocă. Am

______________________

1. T. Drăganu – op.cit., Vol.II, p.32.

posibilitatea să exercit ca individ component al poporului puterea de stat, suveranitatea prin vot, votând un anumit program politic. Politic, nu în sens demagogic, ci program vizând conducerea polis-ului, a cetății. Cetate care, în cazul nostru, este țara. Că eu am votat un alt program politic, al căror exponent nu au fost aleși, sau el are – prin cei puțini aleși – o pondere mică, trebuie să mă supun majorității. Este de bun simț că nu putem conduce tot și nici să impunem toți indivizii din cadrul unui popor ce să se facă la nivel național. Suntem diverși, avem interese diferite. Trebuie însă, pentru a fi liberi și a ne putea exercita drepturile, să fie ordine; Ordinea publică. Haosul, a demonstrat-o istoria, înseamnă lipsa sau încălcarea drepturilor pentru marea majoritate.

Ajunsi la acest punct, cu evidente conotatii care trimit la ordinea sociala, trebuie revenit din nou la conceptia Profesorului Deleanu asupra a ceea ce califica a constitui categoria de popor in alta parte a monografiei sale si in care facea consideratii si asupra imperativului organizarii poporului1. Plecand de la textul constitutional care au intemeiat substanta acestei parti a referatului – ,,Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative si prin referendum” , mai observa ca doar in sensul comun al termenului ,,popor,, acesta refera la totalitatea locuitorilor unei tari. Sensul atribuit acestui termen prin Constitutie nu s-ar identifica cu cel comun ci ,,este unul determinat, specific,,. Chiar si configurarea acestuia ca reprezentand colectivitatea indivizilor care au calitatea de cetateni romani, ce implica ,,aptitudinea de a participa la exprimarea vointei nationale este pra larga. Aceasta, deoarece nu toti cetatenii romani pot participa efectiv la exprimarea vointei nationale. Evocand in alti termeni conditiile cerute pentru electorat, Profesorul argumenteaza cu evidenta ca, pentru ca un cetatean sa exprime o vointa valabila in acest sens, el trebuie sa aiba un anume discernamant care sa ii permita construirea unei judecati de valoare si sa o exprime in nume propriu. Sa aiba apoi aptitudinea morala compatibila cu acele valori ale societatii apreciate si recunoscute ca valori comune care fondeaza ,,interesul general”. Mai mult,

_____________________

1. I. Deleanu, op.cit., Vol.II, p.208-209.

constata tot ceea ce este de domeniul evidentei; ,, poporul, in corpore, obiectiv nu oate participa intr-un raport juridic concret, el fiind constrans sa se exprime doar printr-o sectiune a lui si in forme „democratiei directe si ale democratiei reprezentative).,, De aici decurge necesitatea ca, pentru a se exprima, ,,poporul trebuie sa se organizeze,,.

In legatura cu acest imperativ, distinge doua perspective in ce priveste organizarea poporului; cea politica, prin partide politice si alte formatiuni cu caracter politic si – cea care intereseaza din unghiul de vedere al tematicii referatului – perspectiva juridica. Organizarea juridica a poporului, sustine ca ,,are drept criteriu cetatenia, din care, in conditiile legii, deriva dreptul de a alege reprezentantii poporului pentru a-si exprima vointa si dreptul de a fi ales ca asemenea reprezentant.,, Aici se pot completa constatarile Profesorului cu o alta, la fel de evidenta; este minunat aleasa formularea abordarii organizarii poporului prin folosirea cuvantului ,,perspectiva,,. Caci el evoca faptul ca, in realitate, din orice unghi am privi obiectul de observat, desi el poate fi perceput diferit, in fond este acelasi. La fel si aici; este evidenta ,,impletirea,, dintre cele doua perspective ante-mentionate. Drepturile electorale implicate de organizarea juridica sunt reunite sub titulatura de ,,drepturi politice,,. Pe de alta parte, ca organizarea politica sa fie relevanta din punct de vedere social, ea trebuie facuta in forma juridica. Apoi, partidele si organizatiile politice au un statut bine reglementat juridic in cadrul procedurilor electorale. Ele dau ,,substanta,, aproape in totalitate atat a procedurii de desemnare si de depunere a candidaturilor, procedurii reglementata in vederea deesfasurarii campaniei electorale. In sfarsit, daca s-ar opera o separare ferma intre drepturile electorale si organizarea in partide si formatituni politice, atare ,,ruptura,, ar afecta esential insasi ratiunea de a fi a ultimelor.

In inchiderea acestei parti a referatului, se impune o repetitie a ceea ce s-a stabilit plecand de la consideratiile Profesorului Draganu: in sfera drepturilor electorale in sens restrans nu pot intra decat acele drepturi care concura in mod direct la alegerea de catre cetatenii care constituie electoratul a reprezentantilor poporului prin care acesta din urma exercita puterea de stat si, mai nou, a reprezentantilor acestuia in Parlamentul european. Concret, aceste drepturi sunt:

dreptul de a alege reprezentanti in Parlamentul Romaniei;

dreptul de a a alege reprezentanti in Parlamentul european;

dreptul de a alege reprezentanti in consiliile locale si judetene;

dreptul de a alege Presedintele Republicii;

dreptul de a fi ales deputat, senator, parlamentar …. european ( euro-parlamentar ), presedinte al republicii, consilier local sau judetean, presedinte al republicii sau primar.

O singura chestiune se mai impune a fi lamurita aici. Este cea a dreptului de vot. Cum el este mijlocul care face posibila exercitarea drepturilor de mai sus, este evident ca el intra in aceasta acceptiune in sfera drepturilor electorale in sens restrans. A fost operata aceasta relativa separare spre a se releva – pe scurt, spre a nu consuma din spatiul afectat acestuia – ca el are implicatii dincolo de sfera acestei acceptiuni vizand configurarea drepturilor electorale in sens restrans in cadrul notiunii de drepturi electorale privita lato sensu . Acest din urma drept, tinand si de procedura de exercitare a drepturilor electorale, are acoperire, spre exemplu, si atunci cand se exercita dreptul de a vota in cadrul referendumului, intitulat ca atare de Profesorul Draganu. Este implicat si de dreptul la alegeri libere, fiind in conjunctie cu acesta deoarece, alegerile libere nu sunt concepute in absenta unei proceduri de votare. Evident ca el este cu totul strain de drepturile de initiativa legislativa sau de revizuire a constitutiei.

De remarcat ca, ar putea exista si o a doua conceptie asupra sferei drepturilor electorale in sens restrans. Daca se alege drept criteriu de disjungere a celor doua acceptiuni ale notiunii de drepturi electorale unul strict substantial, adica daca se pune intrebarea; ce constituie in ultima instanta, in esenta substanta drepturilor electorale, se ajunge la o concluzie usor diferita, cea care se pare ca este sustinuta de Profesorul Ion Deleanu. Acesta, in sintetizarea doctrinei franceze, conchide scurt, fara sa dezvolte subiectul; ,,Drepturile electorale sunt de fapt dreptul de a alege si dreptul de a fi ales.”1. Atare interpretare ar decurge si din consideratiile sale vizand organizarea poporului in vederea exprimarii vointei nationale in exercitarea suveranitatii, a puterii de stat.

Uzitarea criteriului de mai sus ar constitui a doua optiune in incercarea de distingere intre drepturile electorale in sens restrans si drepturile electorale in sens larg. Rezultatul la care conduce, unul de genul celui insinuat de ultimul autor, este evident ca nu permite includerea in sfera primelor a dreptului la vot. Caci, potrivit unei atare conceptii, doar dreptul de a alege si cel de a fi ales dau consistenta drepturilor electorale.

Este momentul insa sa se incheie aici aceste consideratii asupra sferei drepturilor electorale stricto sensu fara pretentia de a se fi epuizat prin ele acest subiect.

2.2. Depturi electorale în sens larg.

Din consideratiile facute asupra drepturilor electorale in sens restrans, decurge faptul ca in categoria drepturilor electorale lato sensu ar trebui sa se regaseasca cele care nu pot intra in sfera primelor, fara sa se depaseasca insa extensia maxima care se poate da notiunii de drepturi electorale. Ca atare, in primul rand ar trebui sa facem diferenta intre toate acele drepturi care, intr-un fel sau altul, ar putea intra in conjunctie cu o procedura de desemnare a unor reprezentanti intr-un organ care sa exercite drepturi in numele si pe seama celor care ii aleg pe membrii acestuia dar nu pot intra in sfera drepturilor electorale constitutionale – caci ne aflam in sfera raporturilor de drept constitutional – si acele drepturi care sunt in mod cert in interiorul acestei sfere, tin de procesul electoral, dar nu intra in categoria celor care am stabilit ca primesc calificarea de drepturi electorale in sens restrans.

In primul rand, se impune sa stabilim daca intra in sfera drepturilor elecorale doua dintre drepturile politice neamintite pana

______________________

1. I. Deleanu – op.cit., vol.I, p.223.

acum in referat, indiscutabile sub aspectul identitatii sale, drepturi care sunt reglementate in documente internationale obligatorii pentru Romania in urma ratificarii lor. Este vorba de dreptul de a participa la conducerea treburilor publice direct sau prin reprezentanti alesi si dreptul la alegeri libere. Primul este consacrat printre drepturile recunoscute tuturor persoanelor in partea a III-a a Pactului international cu privire la drepturile civile si politice adoptat prin Rezolutia nr.2200 A (XX) a Adunarii generale a O.N.U. din 16 decembrie 1966, intrat in vigoare in intregime la 3 ianuarie 1976, ratificat de Romania prin Decretul Consiliului de Stat nr.212 din 31 decembrie 1974. Este cel care ne interesează.

De remarcat ca primul este reglementat in documentul mentinat separat de dreptul la vot si ca, potrivit configuratiei data lui in art.21 din Pact, pare sa-l includa si pe al doilea. In acest articol, titulatura lui completa este; ,, dreptul de a participa la conducerea treburilor publice direct sau prin reprezentanti alesi in mod liber”.1 O eventuala sustinere ca ele au fost transpuse in dispozitiile constitutionale nu are suport deoarece textul Pactului releva clar ca, in conceptia acestuia dreptul de a participa la conducerea treburilor publice direct sau prin reprezentanti alesi este distinct de dreptul la vot. Primul reprezinta rezultatul de atins iar al doilea mijlocul caci, evident, fara mijlocirea dreptului de vot, fara consacrarea acestui instrument, nu este posibila alegerea intr-un cadru autentic democratic nici a reprezentantilor si nici a celui in cauza in ipoteza in care candideaza pentru o functie electiva in vederea participarii in mod direct la conducerea treburilor publice. Apoi, nici dreptul de vot, nici dreptul de a alege sau de a fi ales nu pot acoperi in nici un caz situatia cand titularul dreptului participa la conducerea treburilor publice prin numire, nu prin alegere in functia respectiva. Nu poate fi negata legatura dintre drepturile imediat amintite si dreptul in discutie. Fara acesta drepturi concrete, un drept avand ca obiect participarea la conducerea treburilor publice ar fi lipsit in cea mai mare parte de substanta sa

____________________

1. C. Bîrsan – Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2006, p.37-39.

caci, in absenta dreptului de vot, a dreptului de a alege sau de a fi ales, pentru cei mai multi indivizi, persoane in drept, dreptul despre care discutam ar fi iluzoriu. Efectivitatea acestuia este asigurata prin drepturile-instrument amintite.

Astfel, va trebui sa conchidem ca un atare drept intra in sfera drepturilor electorale in sens larg cu exceptia acelei situatii inglobata de el cand participarea la conducerea treburilor publice se face in mod direct prin numirea intr-o functie cu aceasta menire. Nu intra in sfera drepturilor electorale in sens restrans deoarece am stabilit ca el nu poate fi identificat cu nici unul dintre cele trei drepturi care materializeaza nemijlocit procesul de desemnare a reprezentantilor in organele prin care poporul exercita puterea de stat ca putere suverana.

Daca se recunoaste o existenta distincta de a acestuia dreptului la alegeri libere, atunci vom avea un nou drept care, indiscutabil, intra in sfera drepturilor electorale in sens larg pe aceleasi considerente. Este la fel de evident ca – daca persoanei nu i se recunoaste dreptul la alegeri libere, daca vointa alegatorilor nu este libera in momentul exprimarii optiunii electorale ori rezultatul alegerilor este viciat, masluit – este falsificata insasi vointa poporului in exercitarea in mod suveran a puterii de stat. Cu atat mai rau daca nici nu se organizeaza alageri. In atare situatie, poporului nici nu i se ofera posibilitatea de a-si exercita suveranitatea, ea devenind un monopol al celor putini care au acaparat puterea in stat. Sunt consideratii care releva atat identitatea proprie a acestui drept, cat si ratiunile care duc la includerea lui in sfera drepturilor electorale lato sensu . Cum el tine de asigurarea unui cadru adecvat exercitarii drepturilor electorale stricto sensu, nu constituie insa un astfel de drept pe aceleasi considerente expuse la primul drept discutat, nu poate fi inclus in sfera celor din urma.

Apropiindu-ne de limita pana la care se poate extinde aria notiunii de drepturi electorale, consideratii se impun si in legatura cu dreptul de a participa la referendum. In titulatura data acestuia de Profesorul Draganu, dreptul de a vota in cadrul referendumului, s-ar parea ca el intra in categoria drepturilor electorale fara rezerve. S-a aratat ca in recunoscuta echivalare a drepturilor electorale cu drepturile politice, dreptul de a vota in cadrul procedurii referendare este un atare drept. Cand referendumul este organizat subsecvent procedurii de suspendare din functie a Presedintelui Romaniei, fiind o procedura care implica eventuala revocare a votului, mandatului acordat titularului functiei, deci procedura simetrica celei de desemnare a acestuia, nu incap discutii ca dreptul exercitat astfel in cadrul procedurii referendare intra chiar in sfera drepturilor electorale in sens restrans.1

Tot în configurarea limitei până la care oate fi ,,împins” înțelesul noțiunii de ,,drepturi electorale” în accepțiunea sa lato sensu, se impun precizări referitoare la unele proceduri de desemnare prin alegeri a reprezentanților în unele structuri organizaționale care sunt sau nu catalogate ,,organe”, proceduri care evocă și ele un proces electoral. Astfel de structuri sunt diverse. Expuse mai mult sau mai puțin gradual, se pot inventaria ca având caracter național; procedura alegerii președinților camerelor parlamentului, a birourilor permanente ale acestora, desemnarea prin alegeri a reprezentanților în cadrul organelor unor uniuni cu caracter profesional, cum sunt cele ale avocaților, notarilor, procedura aferentă desemnării prin alegeri a candidaților judecătorilor la funcția de membru ales în Consiliului Superior al Magistraturii.

Nu numai în aceste domenii avem proceduri de acest gen, ci și la nivelul unor persoane juridice; partide politice,alte asociații al căror cadru de constituire este reglementat de OG nr.26/2000 modificată prin OG nr.37/2003, la nivelul cultelor religioase, al societăților comerciale constituite în temeiul dispozițiilor Lg.nr.31/1990.

Evident că ultimele nu pot intra în sfera activității statale decât prin delegare, sub forma stabilimentelor de utilitate publică (publice)2. La nivelul structurilor organizatorice cum sunt cele ale cultelor religioase, deși acestea au o întreagă ierarhie de organe ai

___________________

1. T. Drăganu – op.cit., Vol.II, p.305, L. Dragne – op.cit., p.150-151, calificat drept caz de răspundere politică a acestuia.

2. A. Trăilescu – Drept administrativ., Ediția 4, Editura C. H. Beck, București, 2010, p.106.

căror membri se desemnează prin alegeri, începând cu comitetele parohiale și terminând cu structura de ultim nivel aferentă organizării spre exemplu pentru Biserica ortodxă română, ele funcționează sub regimul separării, autonomiei activității lor de cea statală. Cu toate acestea, actele emise de către stabilimentele publice în desfășurarea unor activități de interes public delegate (concesionate) au fost calificate acte administrative de autoritate prin delegație1.

Ce au în comun toate categoriile de structuri amintite, procedurile derlate la nivelul acestora care implică eligibilitatea, pe de o parte, cu procedurile electorale constituționale?

Toți cei care sunt implicați în astfel de proceduri au calitatea de membri ai unor structuri, forme organizaționale și le sunt recunoscute expres sau implicit dreptul de a alege și de a fi ales în organele constituite la nivelul acestora, organe prin care persoana juridică respectivă își exercită drepturile sale, la fel cum, în lumina Constituției, poporul își exercită suveranitatea prin reprezentanții aleși care constituie organele statale.

Astfel, în ce îi privește pe primii, avem exemple de acte normative care reglementează expres drepturile de care am vorbit. Legea avocaturii, Lg.nr.51/1991 republicată, prevedere expresă în art.29; ,,Avocatul are dreptul de a alege și de a fi ales în organele de conducere ale profesiei, în condițiile prevăzute în prezenta lege și în statut.”

Lg. nr.36/1995 conține implicit atare drepturi; art. 27 alin.1- ,,Notarii publici din România se constituie în Uniunea Națională a Notarilor Publici, organizație profesională cu personalitate juridică, care își alege un consiliu de conducere și alte organe stabilite prin statutul propriu.”

Toate procedurile de alegere a reprezentanților membrilor în discuție în aceste organe implică proceduri de votare mai mult sau mai puțin cantonate de un cadru legal.

Cea mai apropiată procedură prin modul de reglementare de procedura electorală care face obiectul acestui referat, este

________________________

1.A. Trăilescu – op.cit., p.194.

procedura de alegere a acelor membri ai Consiliului Superior al Magistraturii care sunt aleși, procedură reglementată în amănunt, am putea zice, prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.148 din 17 martie 2011….

Ea implică inclusiv circumscripții electorale constituite pe aria de competență teritorială a curților de apel, birouri electorale. Se reglementează expres cadrul de desfășurare a campaniei electorale, procedura de vot, stabilirea rezultatelor votării..

Ba mai mult, în ce o privește, ar putea exista și alte argumente care ar sprijini o eventuală teză că drepturile pe care le implică ar putea fi calificate ca intrând în sfera drepturilor electorale în sens larg.

În acest sens, dacă se merge pe argumentările autorilor care susțin că și sistemul nostru constituțional este construit pe principiul separației, independenței puterilor statului,, cu înlăturarea obiecțiilor ce se aduc în sensul că justiția ar fi o simplă autoritate publică ( inspirate de concepția generalului de Gaulle1), nu o veritabilă ,,putere” egală cu celelalte două – puterea legiuitoare și puterea executivă – s-ar putea susține că ar fi evident că și alegerile pentru desemnarea membrilor aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii ar intra tot în categoria procedurilor electorale de desemnare a reprezentanților în organele prin care se exercită puterea în stat chiar la ,,vârful” acesteia.

O atare teză este însă facil de combătut. Puterea judecătorească este la fel de evident că se exercită în cadrul activității de judecată prin intermediul judecătorilor. Inedit, dacă ne raportăm la nivelul ,,corpului electoral constituit pentru alegerea membrilor judecători în Consiliului Superior al Magistraturii, dacă și teza respectivă ar fi viabilă, toți membrii acestui corp exercită ei înșiși, direct puterea de stat în discuție. Argumentația nu este valabilă pentru cealaltă categorie de magistrați, procurorii, pe considerentele cunoscute.

Revenind la judecători și la activitatea de judecată, partea decesivă a acestei activități, ,,concretizarea” puterii de care discutăm se regăsește în hotărârile judecătorești care nu pot fi

___________________________

1. T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p.249.

lipsite de forța lor obligatorie, de autoritatea de lucru judecat – mai mult, făcându-se distincție în acest sens chiar în privința unei veritabile puteri de lucru judecat1, element nespecific la actele celorlalte două puteri. Ea se impune în privința obligativității și respectării lor chiar și față de organele care constituie în fapt aceste puteri, când activitatea lor este implicată în executarea sau vine în tangență cu astfel de hotărâri.

Această activitate sau putere, cum vrem să o numim ( când vorbim de activitatea de judecată ) nu este exercitată de membrii Consiliului Superior al Magistraturii prin atribuțiile ce le revin în această calitate, ci de fiecare judecător, care, atenție, nu este ales, ci este numit în această funcție.

Ca atare, procedurile electorale aferente alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii nu fac parte nici măcar din sfera drepturilor electorale în sens larg cu toate că ele s-ar părea că au loc la nivelul unei puteri statale. Încă odată, membrii Consiliului Superior al Magistraturii nu exercită decât atribuții care țin de administrarea justiției nu în sensul de activitate de judecată propriu-zisă, ci în sensul de activitate administrativă implicată de ,,puterea executivă”.

Cum se pune problema în cazul celorlalte proceduri amintite?

Pornind de la textul art.64 cod penal… care reglementează interzicerea dreptului de a alege și a fi ales într-o funcție obștească, este clar că nu există identitate între cele două categorii de drepturi avute în vedere. Chiar Profesorul Drăganu afirmă tranșant că o hotărâre judecătorească ce ar interzice dreptul de a alege și de a fi ales într-o funcție obștească nu poate lipsi pe cel în cauză de _____________________________

1. Al. Bacaci – Excepțiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, pag.130-149. Alexandru Bacaci își întemeiază raționamentele din monografia afectată excepțiilor de procedură în procesul civil pe o bogată și aleasă documentare din care, la loc de cinste figurează autorii francezi; P. Lacoste – De la chose jugee (pag.150), M. Planiol, G.Ripert – Traite pratique de droit civil francais (pag.153), Aubri et Rau, H. Solus, R. Perrot – Droit judiciaire prive, Sirey, Paris, 1961 (pag.13).

drepturile electorale constituționale. Însăși sursa acestora este diferită. Ultima categorie de drepturi amintită face parte din categoria drepturilor fundamentale reglementate și recunoscute ca atare de însuși textul Constituției în considerarea calității de

cetățean. Prima categorie, ca și celelalte pe care nu le acoperă aceasta, nu sunt intim legate de cetățenie. Ele pot fi exercitate și de străini care nici măcar nu provin din Uniunea Europeană. Spre exemplu, un atare străin este acționar într-o societate comercială, membru al unei asociații fără scop patrimonial. Nu există nici un impediment legal ca el să exercite dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul procedurii de desemnare a membrilor organelor deliberative ale unor atare structuri pe care i le conferă actul normativ ce reglementează cadrul legal de constituire a unei persoane juridice de genul celei în cauză și statutul sau actul constitutiv al acesteia. Niciodată însă nu va putea exercita drepturile electorale conferite doar cetățenilor români și doar cu titlu de excepție străinilor. Sigur că trebuie actualizată concepția constituțională a Profesorului Drăganu. Este o realitate în prezent dreptul străinilor cetățeni ai celorlalte state ale Uniunii Europene de a alege și de a fi ales în cadrul organelor prin care se exercită puterrea de stat la nivelul localității în care și-au stabilit reședința sau domiciliul în România, stârnind acest element nou al sistemului electoral comentarii doctrinale1 asupra cărora se va reveni. Aceasta este excepția care era vizată. Ea este reglementată în mod expres de art.16 și 38 din Constituție.

Se mai impun unele precizări privind dreptul de a alege și de a fi ales al deputaților și senatorilor în cadrul procedurilor prin care cele două camere ale Parlamentului își aleg birourile permanente și președinții acestora. Pot fi ele incluse în sfera drepturilor electorale în sens larg?

La prima vedere, dacă facem o paralelă la procedura de alegere a viceprimarilor de către membrii consiliilor locale, despre care Profesorul Drăganu afirma că ar constitui o excepție de

____________________

1. I. Vida –Legistică formală, curs universitar,Ediția a III-a revizuită și completată, Editura Lumina Lex, București, 2006, p.164-165.

la caracterul direct al votului, s-ar părea că răspunsul ar fi afirmativ. Profesorul afirma că, în această situație, consilierii ar fi alegători de gradul al doilea prin intermediul cărora, în mod mediat astfel, alegătorii din respectiva localitate aleg acest organ local unipersonal. Consecința, am avea de-a face cu ,,corpuri electorale”, este adevărat mediate – consilierii fiecărui consiliu local – și cu organe alese prin vot indirect astfel, viceprimarii.

Ce ne-ar împiedica atunci să constatăm că și membrii fiecărie camere a Parlamentului constituie astfel de corpuri electorale compuse de alegători de gradul al doilea când aleg organele la care ne-am referit mai sus?

Atare teză este la fel de categoric greșită. Dacă ne raportăm la drepturile electorale tratate ca atare în doctrină, se observă că ele au ca obiect desemnarea prin alegeri a unor organe cu competență generală la nivelul la care este constituit electoratul sau corpul electoral, cum îl vom numi,1 respectiv la nivelul țării în situația alegerilor generale, după caz, la nivelul unității administrativ-teritoriale, în situația celor locale.

Chiar și exemplul dat este relevant; viceprimarul își exercită atribuțiile în limita localității respective, nu doar în sfera limitată a ,,bucătăriei interne” a consiliului local.

În schimb, la fel de ușor de observat este faptul că, atât președinții camerelor, cât și birourile permanente au competența limitată la nivelul camerei respective și doar cu privire la activitatea administrativă de natură organizatorică aferentă acesteia. Activitatea lor nu este implicată în mod direct în exercitarea competenței deliberative a Parlamentului. Doar în mod cu totul excepțional Președintele Senatului, spre exemplu, exercită interimatul funcției de Președinte al României pe perioada cât titularul se găsește în imposibilitate de a o exercita, aflându-ne fie în situația suspendării sale din funcție, fie alte cauze enumerate sau nu expres în legislația în materie; deces, caz medical deplasări externe de durată.

_____________________

1. Pentru disputa asupra controversei vizând faptul dacă este adecvat să se folosească noțiunea de electorat sau corp electoral, T. Drăganu, op.cit., Vol.II p.20-21.

Ca atare, drepturile în discuție nu intră nici măcar în sfera drepturilor electorale în sens larg.

Să concluzionăm în final care este criteriul determinant ce permite distingerea atât a drepturilor electorale stricto sensu, cât și a drepturilor electorale lato sensu de restul drepturilor ce ar putea fi ,,suspectate” că ar putea găsi acoperire ăn noțiunea de drepturi elelctorale. Evident că el este circumscris de finalitatea la care duce exercitarea acestora; constituirea prin alegeri a acelor organe stabilite constituțional a fi compuse din reprezentanți aleși în mod direct ori mediat, tot prin alegători desemnați în aceeași manieră de către persoanele ce îndeplinesc condițiile pentru a avea calitatea de electori, organe prin care poporul exercită suveranitatea pe care i-o atribuie art.2 din Constituție. Sigur că intră aici și situația în care poporul exercită nemijlocit această suveranitate prin dreptul de a vota în cadrul procedurii referendare. Cu alte cuvinte, acele drepturi care sunt legate nemijlocit de calitatea de elector la acest nivel constituțional.

Sunt deci acele drepturi fundamentale, constituțional consacrate în acest scop, distincte de celelalte drepturi la care ne-am referit, pe care le-am putea numi drepturi implicate de proceduri de constituire a organelor alese la nivel limitat-organizațional. Le-am putea numi oricum altcumva decât drepturi electorale căci, cum am constatat această noțiune este exclusiv ocupată de acele drepturi legate nemijlocit de procedura electorală aflată la cel mai înalt nivel în organizarea statală.

În cadrul legal consacrat sistemului electoral în țara noastră nu se poate omite că ar mai putea fi identificate și alte ,,drepturi – satelit” care gravitează în jurul drepturilor electorale și concură la realizarea acestora. Pentru acestea s-ar putea exemplifica printr-un drept la care legiuitorul face referire în mod expres; dreptul la timpi de antenă în cadrul campaniilor electorale la posturile de radio și televiziune centrale – art.45 alin.5 din Lg.nr.68/1992 .

În literatura de specialitate s-au mai amintit și alte drepturi de acest gen. Spre exemplu, Profesorul Drăganu făcea referire la dreptul partidelor și formațunior politice e a participa la repartizarea mandatelor în camerele Parlamentului sub condiția ca ele să întrunească un procentaj din totalul voturilor exprimate pe țară care să depășească pragul electoral, dreptul acestora la subvenții elecorale în condiții similare – art. 45 alin.1 din Lg.nr.68/1992, dreptul la asociere politică1.

3. Dreptul de vot și dreptul de a fi ales

3.1. Trăsăturile drepturilor electorale

Într-o abordare holistică, trăsăturile drepturilor electorale pot fi identificate din mai multe perspective, cum vom vedea. Dacă vom extrapola caracterele, trăsăturile legale ale dreptului de vot – caracter niversal, egal, direct, secret și liber exprimat – ele se îmbină fără eforturi cu specificul celorlalte drepturi electorale. Este și firesc deoarece am explicat relația mijloc – scop dintre primul drept și drepturile de a alege, de a fi ales și de a participa la referendum, drepturi care epuizează lista drepturilor electorale în sens restrâns, în fond, drepturile electorale propriu-zise. Elementul vot este prezent în exercitarea oricăruia dintre drepturile menționate. Este normal astfel ca trăsăturile dreptului de vot să fie și trăsăturile celorlalte drepturi electorale. Cum aceste trăsături, caractere, au fost tratate în abordarea dreptului de vot, nu are sens să insistăm asupra acestora. Problema se pune la fel. Ar însemna să facem în fond o repetiție ușor particularizată în funcție de specificul celorlalte drepturi electorale în afara dreptului de vot. Este nimerit să încercăm desprinderea unor alte trăsături ale acestor drepturi care să întregească tabloul specificității lor.

Dacă plecăm în distingerea și atribuirea unor trăsături drepturilor electorale de la ceea ce s-a remarcat în doctrina franceză că, la originea lor, drepturile fundamentale ( libertățile individuale) au fost concepute după modelul proprietății2, trăsăturile căutate le-am putea găsi prin analogie la teoria

_____________________

1. T. Drăganu – op.cit., Vol.II, p.51-52, respectiv p.55.

2. P. Delvaux – Analyse lexicale de debats de sur des droits de l,homme, Droits, Revue francaise de theorie juridique, nr.2, Paris, 1985, p.31.

aferentă dreptului de proprietate.

Ba chiar în mod direct, cu referire la dreptul de vot, în aceeași doctrină s-a afirmat; ,, Când singuri proprietarii aveau drept de vot, era natural ca ei să ceară proprietății publice să nu exercite decât o singură funcție: protecția proprietății.”1

Totuși, prima trăsătură care ar trebui remarcată, nu face parte din categoria celor atribuite cvasi-unanim de doctrină dreptului de proprietate. În acest sens, se impune caracterul strict personal al drepturilor electorale.

Chiar dacă drepturile electorale aparțin categoriei drepturilor fundamentale din ,,a doua generație” din punct de vedere cronologic2, este evident că numai considerente de egoism ale celor care au adoptat primele declarații de drepturi – înteresele burgheziei axate, cum am văzut aproape exclusiv pe ideea proprietății – au făcut ca aceste drepturi să nu fie incluse în categoria drepturilor naturale considerate înnăscute, ținând de însăși natura umană3. Ca atare, având această legătură indisolubilă cu persoana titularului, negreșit că ele au acest caracter strict personal, intuitu personae. Precizări implică doar dreptul remarcat a intra în categoria drepturilor electorale în sens larg, cel consacrat în art.21 din Pact; dreptul de a participa la conducerea treburilor publice, personal sau prin reprezentanți aleși. Ultima parte a formulării nu știrbește cu nimic caracterul strict personal al acestui drept chiar când participarea la actul de conducere a activității publice statale se face prin reprezentanți. Rămâne tot un drept cu atare caracter căci nimeni nu poate alege acei reprezentanți în numele său.

_________________________

1. N. Bobbio… – Six promesses non tenues, Lettre internationale, nr.3, 1984-1985, Paris, p.17.

2. T. Drăganu – op.cit, Vol.I, , p.102.

3. G. C. Mihai, R. I. Motica – Filosofie a Dreptului, Editura Almanahul Banatului, Timișoara, 1995, p.109-10115. Sursele doctrinare în această privință sunt sintetizate de autori chiar sub titulatura ,,problema fundamentală a filosofiei dreptului” axată pe ,,dreptul natural” și justificarea unui atare concept.

Din această trăsătură decurge o alta; nu pot fi exercitate prin reprezentare. Rămân valabile precizările de mai sus plus cea că ar constitui o relativă excepție dreptul de a alege viceprimarii care, în considerarea faptului că se exercită de către consilierii locali, se poate susține că aceștia sunt mandatați de alegătorii lor să aleagă viceprimarul în numele acestora.

Că o putem considera o trăsătură distinctă, că putem considera a fi aceasta doar o reflecție, o consecință a trăsăturii antemenționate, încap desigur discuții

O altă trăsătură distinctivă a acestora; sunt drepturi fundamentale cărora le corespund obligații de rezultat ale statului.

Aceasta, deoarece, la o analiză de substanță a drepturilor fundamentale, este imposibil să nu se remarce că – din punct de vedere al realizării lor în raport cu statul – ele se împart în două categorii principale:

– drepturi fundamentale în realizarea și respectarea cărora, statului îi corespunde în mod preponderent obligații de diligență;

– drepturi fundamentale pentru a căror realizare statului îi revin în mod indubitabil obligații de rezultat.

Prima categorie se poate exemplifica prin dreptul de proprietate, într-o anumită măsură dreptul la învățământ, dreptul la muncă. De ce obligațiile corelative ale statului sunt, din punct de vedere al realizării acestor drepturi , de diligență? Pentru că el nu este obligat să îi asigure fiecărui cetățean al său un loc de muncă, să-i procure, să îi atribuie bunuri în proprietate, să îi confere o diplomă universitară, ci doar să depună diligența necesară ca fiecare cetățean să aibă condiții egale să acceadă la realizarea drepturilor respective ( să dobândească bunuri în proprietate, să obțină o diplomă universitară, să aibă condiții egale cu ceilalți în obținerea unui loc de muncă, etc.). Depinde însă de calitățile personale ale acestuia, de conjunctură, etc.1

În schimb, în cadrul celei de-a doua categorii de drepturi fundamentale, obligațiile corelativel ale statului sunt de rezultat.

___________________________

1. Idem – p.186-187.

De data aceasta, realizarea dreptului respective – exemplu; dreptul la viață, dreptul de vot, dreptul de a fi ales – în cazul acestor drepturi nu se mai pune problema că realizarea lor efectivă depinde de calitățile personale ale fiecăruia și de doza necesară de hazard, în sensul că respectivul cetățean poate sau nu să dobândească efectiv un bun în proprietate, să obțină sau nu un loc de muncă, o diplomă universitară, ci statul are o obligație efectivă, de rezultat ca dreptul fundamental respective să fie materializat. Drepturile electorale fac parte din această ultimă categorie; fiecare cetățean ce îndeplinește condițiile legale poate vota efectiv și poate candida pentru a fi ales. La fel dreptul la viață este asigurat fiecăruia în efectivitatea sa. Nu contează că este priceput pentru a dobândi un loc de muncă, nici că are inteligența necesară și capacitatea de a asimila cunoștințele școlare pentru a obține râvnita diplomă universitară. Indiferent de aceste calități, el are dreptul la viață. La fel dreptul la moștenire, la căsătorie, etc.

Altă trăsătură asemănătoare este aceea că drepturile electorale au – din punctual de vedere al rezultatului obiectivului de atins – un caracter aleatoriu. Fiecare are dreptul de a fi ales însă doar cel sau cei considerați a fi competenți sunt aleși. Fieacre are dreptul de a allege Președintele României, Primarul localității A, senatorul, deputatul din circumscripția sa, cu alte cuvinte, candidatul preferat. Cu toate acestea, nimeni nu-I garantează că acel candidat va fi ales. Ca atare, dacă nu și-a orientat votul spre candidatul căruia majoritatea electorilor îi acordă votul, dreptul său materializat efectiv în opțiunea electorală pentru candidatul X nu își atinge obeictivul.

Din unghiul de vedere al teeoriei drepturilor subiective – căci și ele, chiar dacă sunt drepturi fundamentale, constituționale, rămân în ultimă instanță drepturi distinse în considerarea subiecților care le exercită, de unde și denumirea ca atare – nu fac parte din categoria drepturilor pe cere le are individual încă de la naștere sauchiar de la concepție. Ele fac parte din categoria drepturilor subiective supuse unui prag de vârstă. Dreptul de vot întră în patrimonial persoanei abia la împlinirea vârstei de 18 ani, excepție dreptul de a alege viceprimarii, doar de la 23 de ani. Dreptul de a fi ales la 23 de ani au 35 de ani în funcție de demnitatea pentru care se candidează.

Sub acest aspect, drepturile electorale nu sunt drepturi înnăscute, ci dobândite subsecvent, cum s-a văzut. A se susține că ele sunt prezente în patrimoniul persoanei încă de la naștere, ar fi o ficțiune. Elocvent în acest sens este a compara aceste drepturi cu dreptul de proprietate, cu cel de moștenire și altele. Poți moșteni încă de la momentul concepției, poți dobândi bunuri în proprietate și anterior vârstei de 18 ani prin moțtenire, donație, cumpărare chiar, le poți exercita chiar prin reprezentare, în urma unei autorizări firește. Nu le poți exercita însă personal decât la majorat. În schimb, drepturile electorale, pânâ la împlinirea pragului de vârst,ă nu le poți nici dobândi, nici exercita chiar dacă ești reprezentat, asistat ori cineva ar avea năstrușnica idée de a-ți dona ție astfel de drepturi. Exemplul Profesorului Drăganu vizând faptul că prezența tutorelui alături de minor nu îi conferă acestuia din urmă calitatea de alegător, este relevant.1

Nu sunt singurele drepturi de acest gen; la fel se pune problema în cazul dreptului la muncă. Sunt cunoscute pozițiile doctrinale potrivit cărora, în unele ramuri de drept, implicit pentru unele drepturi nu se poate distinge sub aspectul disjungerii capacității în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu2. O altă trăsătură ce poate fi distinsă în privința acestora este aceea că fac parte din categoria drepturilor care ,,se mișcă” doar în sfera dreptului public. O formulare elocventă în acest sens ar putea fi aceea că ele nu fac parte din categoria drepturilor care – private generic – ,,se despletesc” în mai multe aplicații distinse după ramura de drept, împrumutând exprimarea Profesorului Mihai citat anterior. Spre exemplu, dreptul de proprietate îl întâlnim și în sfera dreptului privat – dreptul de proprietate privată – și în sfera dreptului public – dreptul de proprietate publică. Libertatea de asociere, la fel; cea reglementată în regimul OG nr.26/ 2000,

____________________________

1. T. Drăganu – op.cit., Vol.II, p.37.

2. G. C. Mihai – Fundamentele Dreptului. Dreptul Subiectiv, Izvoare ale drepturilor subiective. Vol. IV, Editura C. H. Beck, București, 2005, p.42-43.

modificată prin OG 37/2003, poate fi catalogată a avea caracter privat. Libertatea de asociere politică1 evocă evident îndeosebi sfera dreptului public.

Drepturile electorale sunt cantonate exclusiv în aria dreptului public. Menirea lor este aceea de a constitui mijloace legale, instrumente prin care mulimea de indivizi umani, de personae în limbaj juridic, își exercită suveranitatea ca popor. Căci nu se pot separa aceste drepturi de exercițiul puterii publice din moment ce poporul exercită suveranitatea sa ,,prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere…” – art.2 alin.1 din Constituția României. Și literature juridică a evocat realitatea că, prin participarea la referendum, poporul, mai bine zis electorii exercită în mod nemijlocit suveranitatea. Or participarea la referendum se materializează prin dreptul de vot în cadrul proceduriii referendare2.

Din aproape în aproape ajungem la ceea ce s-a considerat a fi izvorul drepturilor fundamentale, implicit deci și a drepturilor electorale, matricea acestora, bineînțeles, potrivit unor opinii, căci rareori vom întâlni consens în domeniul științelor dreptului. Incontestabil că – dacă plecăm de la ceea ce s-a suținut în literature de specialitate că, la originea lor, drepturile naturale ,,înnăscute” au fost concepute după modelul dreptului de proprietate – dacă am constatat că drepturile electorale aparțin exclusive dreptului public, nu putem să ignorăm asocierile cu trăsăturile (caracterele) dreptului de proprietate publică (inalienabil, imprescriptibil, insesizabil)3

Este evident că drepturile electorale nu pot face obiectul nici unei tranzacții, nu pot fi înstrăinate nici în mod oneros, nici cu titlu gratuit. Din păcate ,,realitatea bate filmul” și în domeniul acesta. Nu se poate afirma fără rezerve că nu se tranzacționează ,,substanța” acestor drepturi. Este perceptibil că voturile se acordă

_______________________

T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p. 184.

Idem, p.174.

3. L. Pop – Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina lex, București, 1996, p. 57-. Botea, A. A. Ionescu – Drept civil. Patrimoniul și dreptul de proprietate, Editura Concordia, Arad, 2006, p.23-25.

din interes, ,,se cumpără” cu cadouri electorale mergând de la alimente, chiar sume de bani ajunse direct la alegători, până la donații substanțiale pentru fondurile de campanie electorală ale partidelor politice.

Trăsătura următoare, sunt imprescriptibile.1

Nu se pot pierde prin neuz, prescripție extinctivă, nici nu se pot dobândi prin prescripție achizitivă. Pot să nu votez sau să nu candidez zeci de ani. Nu pierd aceste drepturi oricare ar fi intervalul temporal pe care se întinde pasivitatea mea în actuala configurație a sistemului electoral roman. Pot să posed cartea de alegător a cuiva 30 de ani, nu voi dobândi dreptul de a vota sau de a candida al titularului respective, încă un drept de vot sau încă o candidatură pe lângă ale mele. În ,,clișeele” prezentate de presă întâlnim și ,,fenomene paranormale” gen Roberta Anastase ori a unor decedați care încă mai votează și din ,,lumea de dincolo”.

Insesizabilitatea acestora este elocventă ca trăsătură prin formulare; oricâte datorii am avea, creditorii noștri nu vor putea valorifica aceste drepturi strict personale. Nu le vor putea exercita nici pe calea acțiunii oblice.

În sfârșit, chiar dacă aceste ultime trăsături evocă patrimonialitatea în sensul pecuniarității unor drepturi, am lăsat la urmă sublinierea caracterului nepatrimonial al acestor drepturi. Ele nu pot fi evaluabile pecuniar, sunt –cum s-a menționat – drepturi care țin de personalitate, nu pot avea prin configurația lor scopuri patrimoniale2. Ignorăm și aici nepotrivirea dintre teorie și practică (practice nelegale, bineînțeles). Cât costă un vot în viața politică? Câte avantaje pecuniare poate aduce, ce interese transpar din orientările electorale, din candidaturi, ne-o demonstrează actuala putere.

3.2. Dreptul de vot.

Nu încape nici un fel de discuție că el există ca atare, deși am

_________________________

1. A. Ardelean, C. Maier –Ecologie juridică, Editura University Press, Arad, 2002, p. 94-95.

2. G. C. Mihai, R. I. Motica – op.cit., p. 143-151.

văzut că, spre exemplu, tot Profesorul Drăganu, nu îl enumera ca atare în partea lucrării sale consacrată drepturilor politice1. Profesorul I. Deleanu, enumera și el într-o lucrare în sfera drepturilor electorale doar dreptul de a alege și de a fi ales, însă făcea referire și la exercitarea dreptului de vot în partea destinată tratării drepturilor politice2.

Profesorul I. Muraru, enumera în categoria drepturilor exclusiv politice dreptul de vot și dreptul de a fi ales3.

Profesorul Cr. Ionescu într-un context simiar, trata dreptul de vot și dreptul de a fi ales4.

Textele art. 36-38 din Constituție reglementează expresis verbis sub titulaturile dreptul de vot, dreptul de a fi ales și dreptul de a fi ales în Parlamentul European tot cele două categorii de drepturi.

Art.3 alin.2 din Lg.nr.35/2008 pentru alegere Camerei Deptutaților și Senatului (tr. În forma acesteia publicată în M.of. al României, Partea I, nr. 196 din 13 martie 2008.) reia dispozițiile de principiu din Constituție; ,, Cetățenii români au dreptul de vot și de a fi aleși …”. În atare formulare, se lasă impresia că, de fapt, ,,împerecheat” cu dreptul de a fi ales, el ar fi totuna cu dreptul de a alege.

Asupra prezenței ferme a celui din urmă în categoria drepturilor electorale se impune să se insiste în partea din referat afectată acestuia.

Aici este suficient, pentru a ilustra identitatea distinctă a celor două drepturi, a se menționa că, potrivit tot textelor legale în materie dar și precizărilor doctrinare că dreptul de vot ,,se despletește” – cum ar fi zis Profesorul G.C. Mihai – în ,,două componente”. Prima, dreptul de vot în cadrul procedurilor alegerilor reprezentanților în organele colegiale, Parlamentul României, Parlamentul European și consiliile locale sau a celor

___________________________

1. T. Drăganu – op.cit. , Vol.I, p.174-175.

2. I. Deleanu – op.cit. , Vol.I, p.223-224.

3. I. Muraru- Drept constituțional și instituții politice , Vol.1, Editura Actami, București, 1995, p.223-224.

4. C. Ionescu- op.cit. , Vol.II, p.163-164.

unipersonale, Președintele României, primari, viceprimari. A doua, deptul de a vota în cadrul referendumului, cum am văzut că îl enumera Profesorul Drăganu în categorisirea de către acesta a drepturilor electorale în cadrul drepturilor politice.

Pentru prima parte a specificației anterioare, ilustrativ este textul art.1 alin.2 din Lg.nr.67/25 martie 2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale1 care prevede; ,,Consiliile locale și consiliile județene precum și primarii se aleg prin vot universal, egal, direct și liber exprimat ….”

Acest text este relevant în a evoca natura specifică a acestui drept în dacă este ,,contrapus” cu drepturile de a alege, de a fi ales și de a participa la referendum. El, în raport cu cele din urmă,are un caracter procedural mai degrabă. Atât dreptul de a alege, cât și dreptul de a participa la referendum se realizează prin dreptul de vot. Fără asigurarea existenței în prealabil a acestuia, ele nu s-ar putea exercita practic, potrivit reglementărilor moderne vizând sistemul electoral. Dar nici dreptul de a fi ales nu poate ființa în lipsa acestuia pentru că, în vederea exercitării dreptului de a fi ales, trebuie să fii înscris pe un buletin de vot. Exercitarea suveranității în mod direct pe calea referendumului nu este posibilă nici ea fără procedura de vot aferentă2.

Aceste trei drepturi sunt condiționate în mod direct de dreptul de vot. Nu poți fi ales și nu poți participa la referendum dacă nu ai dreptul de vot .

Esența dreptului de vot poate fi redată sintetic în formularea că acesta constă în dreptul de a participa la procedurile electorale în calitate de alegător. Sigur că se impune precizarea că el nu poate fi redus la calitatea de alegător numai pentru că ea este prea strâmptă, cum am văzut. Este o condiție (calitate) prealabilă care atestă apartenența la electorat, calitate care permite ca, prin exercitarea dreptului de vot –materializarea astfel a esenței procedurii electorale – să îti valorifici, după caz, dreptul de a alege sau dreptul de a exercita direct suveranitatea pe cale referendară. Dacă este permisă o analogie, dreptul de vot are același rol, aceeași _________________________

Republicată în M.of. al României, Partea I, nr.33/2007.

T. Drăganu – op.cit. , Vol.I, p.251-252.

menire ca și dreptul la un proces echitabil. Și acesta din urmă, indubitabil cu caracter procedural, permite valorificarea altor drepturi substanțiale, materiale în cadrul și pe calea procedurii judiciare.

Pe de altă parte, dreptul de vot poate fi privit și ca un drept-garanție întrucât, prin modul în care este reglementat acesta, îți este garantată implicit exercitarea celorlalte rdepturi electorale.

Specificul său procedural este relevat în mod direct de caracterele sale de a fi direct, secret și liber exprimat.

În dostrină s-a relevat însă și o diferență de altă natură între dreptul de vot și dreptul de a alege1.

S-a subliniat că, dreptul de vot poate coincide cu voința cetățeanului de a alege, dar numai pentru ipoteza votului util, respective atunci când alegătorul își îndreaptă opțiunea electorală spre candidatul sau formațiunea politică învingătoare în alegeri.Situația se poate ivi în caz de balotaj. S-a exemplificat că, dacă alegătorul este chemat să voteze asupra a două persoane aflate și știe că un vot pentru un anumit candidat este important a fi util, fapt ce implică inclusiv valabilitatea acestuia, pe lângă miză, deoarece acesta va fi ales, nu va vota pentru celălalt. Votul util poate fi dat fie pentru o diferență programatică, în cazul în care alegătorul se află într-un sistem electoral de reprezentare proporțională, acest vot vizeând un anume program politic, contând mai puțin persoana candidatului în formarea opțiunii electorale.Votul poate privi – atunci când se exercită în cadrul scrutinului uninominal – cum este situația în țara noastră în prezent, persoana candidatului. Situația poate fi însă și mixtă, când votul poate fi și programmatic, și cu referire la persoana care îl poate duce la îndeplinire, fiind evidentă dilema în care poate fi pus alegătorul.

În circumstanțierea conținutului dreptului de vot, atât legislația relevantă, cât și doctrina converg spre atribuirea unor caractere, caracteristici, atribute dreptului de vot. Terminologia antemenționată folosită pentru acestea diferă de la autor la autor.

Textul constituțional, art. 62 alin.1 prevede; ,,Camera Deputaților

_____________________

1. I. Vida –op.cit., p.164.

și Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, potrivit legii electorale.”

La fel legislația electorală; Lg.nr.35/2008, în art.3 alin.1 ,,Alegerile parlamentare în România se desfășoară cu respectarea caracterului universal, egal, direct, secret și liber exprimat al votului, în condițiile prezentului titlu.” Lg nr.370/2004 art.1alin.2; ,,Președintele României se alege prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile prezentei legi.”

În consecință, referatul nu poate omite tratarea acestor caracteristici.

Primul dintre ele, caracterul universal al dreptului de vot, necesită comentarii și precizări peste cele făcute de regulă de către literatura de specilitate în tratarea acestora.

Luat ca atare, atribuirea atributului ,,universal” evocă etimologic ca arie de acoperire întregul univers. Ori, dintr-o astfel de perspectivă, a sustine ca doctrinar faptul că dreptul de vot este recunoscut la scară universală pare, la o reflecție serioasă, ancorată în realitate, total fără acoperire. Raportându-ne doar la legiuitorul român spre exemplu, ar însemna să încalce suveranitatea altor state, să depășească aria sa teritorială de competență dacă el legiferează – privit stricto sensu – dreptul de vot ca fiind universal. El nu poate ,,atribui” pe această cale dreptul de vot decât cetățenilor români ori celor europeni care au calitatea de rezidenți pe teritoriul României, căci nu poate legifera decât pe teritoriul național. Nu are nici o competență de a conferi dreptul de vot cetățenilor spanioli, americani, tuturor ființelor de pe planeta noastră, sau posibilelor ființe de pe alte planete ca, într-adevăr, votul să aibă caracter universal. Nici autorii primelor declarații de drepturi ori constituții care au consacrat acest caracter al dreptului de vot nu aveau atare competență.

Și atunci, firesc, vine întrebarea; cum de atâtea minți luminate, autori ale căror opere au rămas în ,,memoria”- dacă nu a umanității, cel puțin a popoarelor din care provin – ca repere, standarde de referință, au acceptat și acceptă cu seninătate să preia o asemenea idee care pare aberantă dacă formularea în care este îmbrăcată de regulă este luată ca atare?

Răspunsul și explicația unei atare atitudini, căci ele există, le găsim, dacă o să căutăm originile și contextul în care s-a folosit în limbajul politic, juridic -doctrinal și legislativ – termenul ,,universal”.

Tratând din perspectiva constituționalistă originile și caracterul declarațiilor de drepturi, scopurile și contextul istoric în care s-au conceput și adoptat acestea, cel puțin primele, Profesorul Drăganu – pe baza documentării oferită de autori de referință din perimetrul teritorial unde au apărut ele – sintetizează toate informațiile pe care le implică furnizarea explicațiilor la care ne-am referit anterior. Trebuie menționat că Profesorul nu face un scop în sine din aceasta.

Din atare perspective, este facil de dedus că ideea de ,,universalitate”, cu referire la drepturile fundamentale, își are rădăcinile în tezele școlii dreptului natural și al ginților. Pe baza acestora, s-au cristalizat tezele iusnaturaliste. Ori, pe acea vreme, este aproape o certitudine că autorii concepțiilor respective nu erau preocupați să-și pună probleme serioase în legătură cu limitele universului. Pentru ei, conceptul de ,,univers” se reducea la lumea știută și percepută ,,propriis sensibus”. Ba mai mult, chiar dacă ei ar fi fost conștienți (și este posibil să fi fost) că universul nu se reduce la planeta noastră și nici măcar la galaxia aceasta, tezele lor se adresau altora, pentru care limitele universului chiar se reduceau la spațiul perceptibil nemijlocit, pe care și-l puteau explica.

Cu aceste premise proprii, pentru a limita spațiul afectat explicațiilor de acest gen, se cuvine a fi reluată pe scurt și în partea relevantă sinteza Profesorului Drăganu1. Referitor la afirmatul caracter universal folosit în contextul drepturilor omului, el provine din ideea de bază a școlii dreptului natural și al ginților că, inerent naturii lor umane, indivizii au ,,indiferent de meridianele pe care s-au născut și colectivitățile cărora le-ar aparține un număr de drepturi opozabile statului inalienabile și imprescriptibile”. Reluată în scrierile filosofilor englezi și francezi, se cuvine însă menționat că nici unul dintre aceștia nu au mers până acolo încât să expună măcar dezideratul ca înseși adunările constituante ale

________________________

1. T.Drăganu – op.cit., Vol.I, p.96-102.

diferitelor țări să elaboreze fie separat, fie în constituție declarații care ,,să proclame urbi et orbi existența unor drepturi fundamentale inerente tuturor oamenilor și, prin urmare, și propriilor cetățeni.”

Atare concepție că drepturile înnăscute ale omului sunt date de natura însăși (se pare, văzută ca univers), a dus la faptul că – consecință a acestei concepții – singura explicație ce se impunea era aceea că ,,tot ceea ce puteau face noile state constituite în America de Nord era de a proclama aceste drepturi, fără însă a pretinde că ele însele le instituie pe cale de legiferare”.

Așa, venind de la natură, concepută în accepțiunea de universalitate, drepturile respective sunt universale nu atât ca întiindere, ci din perspectiva sursei lor. Este ilustrată aceasta inclusiv prin denumirea declarației franceze a drepturilor omului din 1789; ,,Declarația universală a drepturilor omului și cetățeanului”.

A doua idee sintetizată din această concepție este cea că ,,drepturile înnăscute sunt eterne, universale și imuabile și, ca atare aparțin tuturor oamenilor, pe deasupra diferitelor state”.

Cum însă un stat nu are competența de a legifera decât în limitele teritoriului său, cu efect obligatoriu doar pentru proprii cetățeni și eventual pentru străinii aflători pe acesta, punându-se această problemă a universalității drepturilor ce provin din natura însăși – ,,problemă ce viza interesele întregii umaități” – singura opțiune pentru statul respectiv era să uzeze de acte cu caracter proclamativ, fără valoare juridică angajantă sau, se poate completa aici, că puteau reduce aria angajamentelor la limitele teritoriale ale competenței statale.

Este evident că, pe lângă limbajul metaforic potrivit unor atare situații, cel puțin două opțiuni erau la îndemâna celor care trăiau ,,momentul”.

Ultima opțiune nu era utilă scopului major impus de imperativele momentului. Căci, primele declarații de acest gen au apărut în statele din America de Nord. Acestea s-au constituit însă, cum bine este știut, pe teritoriile coloniilor engleze din această arie geografică. În 1876 ele erau ,,sub tutela” metropolei. Ca să își atingă obiectivul independenței și să scape de incomoda tutelă ce le impunea bariere economice și politice, fapt ce implica – potrivit documentării lui A. Maurois1 o luptă pe viață și pe moarte, burghezia locală avea nevoie de ,,anumite lozinci” care să atragă aderenți la cauza ei, trezind prin aceste lozinci speranța că noua organizare socială ,,va fi stabilită în folosul întregii comunități”.

Un asemenea mobil a dus la adoptarea unor proclamații ,, enunțate într-un ton patetic și ca adevăruri general valabile” care conțineau drepturi ce nu aveau cum în condițiile respective să devină realitate. Principiile conținute în aceste declarații – cum a fost prima dintre ele, declarația statului Virginia dar și declarația americană de independență din 1776 – erau contrazise de profundele discriminări constând în realitatea sclaviei populației de culoare, lipsirea indienilor de drepturile cetățenești, femeile și cei ce nu întruneau limita de proprietăți impusă de censul de avere nu beneficiau de drepturile electorale.

Toate acestea demonstrează adevărul constatat de autorul antemenționat că declarațiile respective nu erau decât acte proclamative, fără valoare juridică angajantă, însă concepute să fie răsunătoare prin conținutul lor și prin nivelul organului de stat emitent, constituind ,,modalitatea cea mai puțin riscantă pentru interesele păturilor conducătoare și totodată în măsură să devină un factor de mobilizare a maselor populare”.

Concluzia; nici vorbă în fapt de universalitatea drepturilor, chiar în înțelesul acestui ,,universal” ca derivând de la natură2.

Pe filiera voluntarilor francezi în principal, care au participat la războiul de independență al coloniilor americane, cu filiația amintită, modelul declarațiilor americane a inspirat adoptarea declarației franceze din 1789.

Recenind la ideea de universalitate a drepturilor, unele drepturi fundamentale se poate susține că au un caracter universal.

Dreptul la viață este un exemplu relevant. Căci orice ființă din univers, privit ca un eco-sistem3 are dreptul la viață. Dar pare

___________________

1. A. Maurois – Histoire des Etaes –Unis, Vol.II, New York, 1943, p.165-169.

2. A. Ardelean, C. Maier –op.cit., p. 94-95.

3. A. Ardelean, C. Maier –op.cit., p. 8-9.

ușor fantezist chiar azi, să se susțină că orice ființă din univers – chiar privit și în accepțiunea de natură – are dreptul de vot. Are eventual dreptul – dacă limitele sale naturale îi permit – să decidă asupra modului de organizare sau de conviețuire într-o colectivitate, dar nu dreptul de vot. Dacă omul este privit ca fiind ,,lăsat de la natură” cu o capacitate de adaptabilitate și de evoluție mai mare decât a celorlalte specii de ființe , atunci da, se poate susține că fiecare ființă umană poate decide prin vot asupra modului și regulilor de organizare prin intermediul reprezentanților aleși. Dar acest drept natural ar trebui, în spiritul conciziunii juridice să specifice guvernanții, prin legiuirile adoptate, că este universal în sensul recunoașterii lui oricărei ființe umane însă în limitele de competență ale legiuitorului respectiv în materie de legiferare.

Caracterul egal al votului.

Este asigurat de faptul cã fiecare elector are același numãr de voturi la alegerile la care are dreptul sã participe iar voturile au toate aceeași valoare, dat fiind că numărul candidaþilor desem prin intermediul lor este identic.

Pe de altă parte, pentru a asigura aceeași pondere electoralã votului electorilor, alegerile pentru Parlament au loc pe circumscripții electorale, care desemneazã un numãr de aleși pentru accest organ conform unei norme de reprezentare raportatã la totalul locuitorilor. Pentru Camera Deputaþilor aceastã normã este de un deputat la 70.00 locuitori, iar pentru Senat de un senator la 160.000 de locuitori conform legii nr.35/2008, cu scopul și de a se asigura inclusiv pe această cale menținerea echilibrului reprezentativității la acest nivel cu consecințe și asupra calității activității Parlamentului1.

Ce mai este de spus în privința acestui caracter al votului, este faptul că el este un reflex al dreptului – garanție, egalitatea în drepturi – art.16 din Constituție2. Ca și acesta, el evocă de fapt ___________________

1. M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida – Constituția României – Comentată și adnotată, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 1992, p.136-137.

2. T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p.185-187.

modul în care se aplică acest drept, ține de exercitarea dreptului pe care îll garantează în acest caz. Căci garanția egalității în drepturi se asociază nu numai cu dreptul de vot, ci cu orice alt drept fundamental. În cazul nostru, semnifică faptul că dreptul de vot este recunoscut a fi aplicat și exercitat de toate categoriile sociale în mod egal, fără nici o discriminare de rasă, sex, religie, etc. Mai puțin se pare de vârstă. Căci are limita devârstă cunoscută.

Egalitatea votului, s-a remarcat în doctrină este afectată în practică prin trei procedee tehnice ținând de stabilirea aleșilor. Unul dintre ele este pragul electoral, fiind evident că voturile celor a căror opțiune electorală s-a îndreptat spre candidați care nu au obținut un număr de voturi peste sau egal cu pragul electoral, nu sunt egale cu cele grupate în ,,zestrea” candidaților ce depășește acest prag1. Altul este mandatul acordat minorităților naționale, indiferent dacă s-a atins pragul electoral de către vreun candidat de-al acestora, în ipoteza unei liste comune, iar în cea condiționată de existența candidatului separat al fiecări organizații a acestora, inclusiv de atingerea procentului minim pe țară2. Procedeul atribuirii resturilor, ce implică faptul că, dacă după aplicarea coeficientului electoral rămân mandate neatribuite, ele se vr atribui listelor cu cele mai mari resturi de voturi neutilizate. Aplicabilitatea acestuia în varianta celor mai mari resturi s-a regăsit în dispozițiile Lg.nr. 70/ 1991 pentru aegerile locale –art.77 lit.b3. În sfârșit, un alt caz remarcat de Profesorul Vida, situația votului util în caz de balotaj, evident că votul de departajare înclină practic balanța în favoarea unuia sau altuia dintre candidați4.

Caracterul direct al votului.

Articolul 62 alin.1 din Constituția din 1991 prevăd că votul pentru alegerea Camerei Deputaților. Senatului și Președintelui Republicii este direct, cu esența că alegătorii desemnează ei înșiși, iar nu prin intermediul unor delegați, alegători de gradul al doilea.

S-a remarcat că, ceea ce face ca și astăzi. în unele sisteme dc drept, să persiste pentru desemnarea unor organe votul indirect este fie preocuparea dc a se crea anumite instanțe de reflecție în sânul

________________________

1. Idem, Vol.II, p.76.

2. Ibidem, p.24.

3. Ibidem, p.69.

4. I. Vida – op.cit., , p.164.

aparatului de stat. cum ar fi un Senat ales prin vot indirect, fie pentru a asigura selectarea membrilor unor organe de către persoane specializate în activitatea respectivă (de exemplu, alegerea vieeprimarilor de către membrii consiliilor comunale, orășenești și municipale), fie. în sfârșit, pentru a se conferi unei alegeri un cadru organizatoric mai solemn sau mai puțin dependent de fluctuațiile opiniei publice.

Caracterul secret al votului.

Votul este secret prin faptul că el este astfel organizat, încât nimeni să nu poată cunoaște felul în care a votat alegăti În acest sens, s-a asigurat imprimarea pentru întreaga circumscripție electorală a buletinelor de vot cu litere dc aceeași mărime, cu aceleași caractere și cu aceeași culoare. Petru a se elimina riscul identificării alegătorilor după particularități create în acest sens. S-au asigurat cabine închise de votare cu interzicerea oricărei alte persoane în cabina de vot în afara celui care votează, introducerea în urnă a buletinului de vot de însuși alegător cu pagina albă care poartă ștampila de control în afară.

Pe de altă parte, este firească întrebarea cât de compatibilă este practica sondajelor de opinie la ieșirea alegătorilor din secțiile de votare, anterior numărării voturilor?

Caraterul liber exprimat al votului. Textul antemenționat consacră votul liber exprimat.

Libertatea de exprimare a votului este garantată de actele normative menționate mai sus prin sancționarea ca infracțiuni sau contravenții a unor fapte care i-ar aduce atingere. De remarcat că, la noi în țară, după modelul Constituției belgiene din 1831, Constituția din 1923 și legea electorală din 1926 au consacrat principiul votului obligator, pe considerentul exercitării prin vot a unei funcții sociale care îi incumbă alegătorului ca obligație.

Se pare că actualul sistem a plecat de la considerentul că suveranitatea se fracționează între indivizii alcătuitori ai colectivității cu concluzia că ei sunt liberi să dispună după cum cred dc cuviință de cota de suveranitate ce le revine, ceea ce echivalează cu votul neobligator.

Totuși, problema este controversată dacă ne raportăm și la poziții doctrinale care, sprijinindu-se pe art. 57 din Constituție, susțin că neprezentarea alegătorului la vot – pasivitatea electorală – echivalează cu exercitarea cu rea credință a acestui drept fundamental.Atare opinie evident că merge pe concepția actului de alegere ca funcție socială , fapt care explică gravitatea acestor consecințe pentru alegător, căci este evident că reaua credință atrage întotdeauna și consecințe juridce1._______

_Atare caracter al votului derivă mai derabă de la ideea de libertate. După analiza pozițiilor doctrinare în materie, un demers de identificare a unui numitor comun trebuie făcut. Se pot trage astfel trei concluzii certe.

Termenul primar de libertate, poate sensul nuclear al acestui termen, este dat prin identificarea referentului, referenților acestui termen. Căci ei pot fi mai mulți. Primul îl identificăm cu relativă ușurință. Libertatea este în mod cert o stare de spirit pe care o resimte, ba chiar putem spune că o trăiește individul uman. Căci libertatea nu poate fi decât astfel percepută; ca stare de spirit. Ea nu poate fi pipăită, cum ar spune profesorul Mihai și, înaintea acestuia, Mircea Djuvara2. Dacă nu o putem percepe ca pe o „materialitate”, ca pe o realitate „în-corporată” , atunci, logic, ea nu poate fi decât stare de spirit, ori poate ține de raționalitate.

Un argument în plus, libertatea, cei care o resimt ca atare, este – dacă nu o premisă a fericirii individuale, a împlinirii spirituale – atunci calea care poate duce la fericire. Ține de fiecare să o urmeze sau nu. Nu are nici o șansă să acceadă cel care nu se simte liber.

A doua concluzie, libertatea trebuie să parcurgă un demers obligatoriu de concretizare a ei, de „coborâre” din raționalitate, după caz spiritualitate, în „plan fizic”, căci altfel, libertatea rămâne la stadiul de trăire individuală, nu are valențe sociale și, ca atare, nu interesează dreptul și nici nu poate face obiectul acestuia.

Altfel spus, libertatea nu trebuie numai să fie trăită, ci trebuie să fie și realizată. Căci în planul dreptului lucrăm nu doar cu concepte filosofice, nu facem doar o filozofie a dreptului, ci îl și realizăm. Doctrina este clară în acest sens în ce privește dreptul. Vorbim în drept de elaborarea dreptului pe de o parte – activitatea de normare juridică – și, pe de altă parte, de realizare a dreptului cu cele două fațete ale sale, executarea liber consimțită,

________________

1. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Vida – Alegerile parlamentare și prezidențiale, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 1992, p.4.

2. M. Djuvara – Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Editura ALL, București, 1995, p.58.

ori aplicarea dreptului de organele competente1 Libertatea trebuie deci, pentru a constitui „material de normare” să fie raportată la cel puțin un „celălalt”, la unii și la toți ceilalți.

Eu pot să mă simt liber chiar dacă sunt în lanțuri. Acest paradox vizează capacitatea mentalului uman de a conceptualiza, dublată de „zborul spiritului uman”. Această libertate sufletească, accesibilă oricăruia dintre noi, care nu ne poate fi luată de nimeni, nu interesează în nici o măsură dreptul, pare în acest context că pot să îmi trăiesc în spiritualitatea mea libertatea, să-mi-o exercit în trăirile mele sufletești și o mie de ani” și ea să nu aibă nici o dimensiune juridică. Totuși, textul Declarației Universale a Drepturilor Omului contrazice o atare aserțiune. Libertatea de gândire, la simpla enunțare, relevă o dimensiune interiorizată a libertății. Da, însă tot în raport cu ceilalți. Căci dacă nu se impune celuilalt, unora (guvernanții), tuturor – priviți atât în generalitatea ambientului social, cât și în particularizarea latină erga – omnes a acestuia, nu este prezentă potențialitatea raporturilor juridice anterioară devenirii lor in actum.

De la acest exercițiu de particularizare, deja putem parcurge drumul spre cea de-a treia concluzie în materie. Libertatea, fără un referent determinat, iarăși nu poate îmbrăca haina dreptului. Nu există pentru drept o libertate nedeterminată, o libertate fără referenți în raport cu care ea să poată sta în drept, să poată ființa în acesta. Afirmatul drept al omului de a fi liber în perioada „romantică a constituțiilor” nu a căpătat ca atare o consacrare juridică tocmai din cauza „fluidității” acestuia. Omul nu poate valorifica un drept la libertate fără obiect privit doar ca drept la o trăire sufletească a libertății, tocmai pentru că, sub acest aspect, nu intră în raport cu „ceilalți” libertatea sa, trăită astfel, nu se socializează spre a devenii relație socială ca premisă – sub forma raportului social – pentru raporturi juridice.

Tocmai de aceea, nu avem consacrat un drept la libertate, ci

____________________

N.Popa – Teoria generală a dreptului, Editura ACTAMI, București, 1994, p.240-257.

drepturi la libertăți. Unii spun doar libertăți. Aceste libertăți sunt date tocmai de raportarea și determinarea juridică a libertății prin referenți concreți; Dreptul la libertatea de gândire, de asociere, de întrunire, la libertatea religioasă, etc. Este esența problemei discutată.

De aceea, se poate spune că libertatea a fost „despletită” la fel ca și personalitatea, cum afirma Istrate Micescu1.

Concluzia; nu există libertate nedeterminată pentru drept. Ea poate exista astfel în abstractizarea permisă de filosofie, abstractizările juridice necesită ca libertatea să „suporte” un proces de determinare.

În Filosofie sunt liber, în drept mi se respectă și mi se garantează libertatea în cadrul și condițiile societale.

Filosofia permite existența unei libertăți și sub forma „zborului”, dreptul permite doar valorificarea unei libertăți condiționate. În filosofie îți poți lua libertatea singur, în drept îți este acordat și garantat libertate împreună cu ceilalți și în raport de ceilalți.

Ambele sunt libertăți responsabile, însă în forme diferite de responsabilitate. Și în filosofie libertatea este dublată de responsabilitate, însă în jocul conceptelor, pe când în drept, responsabilizarea libertății deja intră în sfera concretului. Sunt liber și îmi pot exercita dreptul la libertate în raport cu un referent doar cu condiția ca libertatea mea să nu încalce libertatea altuia, libertățile, ca însumare sau coexistență a libertății fiecăruia, presupune colaborare, ajustare a libertăților, acele limitări necesare care să permită să aibă loc în cadrul social libertatea fiecăruia. De aici se nasc acele limite ale libertăților vizate atât în constituție, cât și în declarațiile universale ale drepturilor omului, renunțări reciproce în interes social.

Este timpul deci să mai conchidem încă odată; nu există libertate nelimitată, absolută în planul dreptului. Nu există acea libertate naturală idealizată de unii filosofi în cristalizarea temporală a conceptului de libertate.

Ca atre, având în vedere consecințele absenteismului, ar trebui instituită măcar sancțiunea decăderii temporare (la

______________________

1. G.C. Mihai – op.cit., p.308.

următoarea categorie de alegeri) penntru cei ce neglijează șă își exercite acest drept1.

3.3. Incompatibilități și decăderi.

Incompatibilitățile și decăderile în materie trebuiesc înțelese în strânsă legătură cu garanțiile constituționale, adică ele nu pot fi stabilite decât raportat la acestea din urmă. În Constituția României aceste garanții sunt conțiinute nu sub o titulatură expresă, ci implicită; ,, Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți”- art.53. este o formulare nefericită, dacă ne raportăm la textul articolului similar din Constituția Regatului Spaniol intitulat ca atare; ,, Garanții ale libertăților și drepturilor fundamentale”2. Spre deosbire de texul din Constituția noastră care doar enumeră situațiile în care poate fi restrâns exercițiul unor drepturi și libertăți, caracterul necesar pentru o societate democratică, cerința proporționalității și nediscriminării, textul spaniol este întru totul adecvat ideii de garanție constituțională; ,, 1. Drepturile și libertățile recunoscute în capitolul doi al prezentului titlu sunt obligatorii pentru toate puterile publice. Numai o lege, care în toate cazutile, va trebui să respecte conținutul lor esențial, va putea reglementa exercițiul acestor drepturi și acestor libertăți, care vor fi protejate în conformitate cu dispozițiilșe articolului 161 ,paragraful .

2. Orice cetățean va putea cere protejarea libertăților și a drepturilor recunoscute … în fața tribunalelor ordinare printr-o acțiune bazată pe principiile priorității și procedurii sumare și, dacă e cazul, prin recurs individual de amparo în fața Tribunalului Constituțional…

3. Recunoașterea, r espectarea și protejarea principiilor recunoscute la capitolul trei vor inspira legislația pozitivă, practica judiciară și acțiunea puterilor publice. Ele nu vor putea fi invocate

_____________________

1. Despre absenteism și măsuri de combatere în dreptul comparat, I. Deleanu –op.cit., p.225.

2. O. Ținca – op.cit., p.650.

în fața jurisdicției ordinare decât în conformitate cu dispozițiile legilor care le vor dezvolta.”

Raportat la acesta, textul național sună mai degrabă nu a garanție, ci a contura doar limitele obligațiilor stabilite în sarcina destinatarilor.

Profesorul Deleanu remarcă însă că există și state în care dreptul de vot este interzis și unor persoane în considerarea profesiei lor. Astfel, în Canada, dreptul de vot este interzis funcționarilor desemnați să controleze alegerile și judecătorilor numiți de guvernatorul general1

Concret, în prezent aceste limitări sunt următoarele;

Incapacitatea determinată de cetățenie.

Ea mai subzistă doar pentru alegerile parlamentare i cele prezidențiale. De remarcat că nici la celelalte categorii de alegeri nu a fost înlăturată complet, subzistând sub forma cerinței cetățeniei Uniunii Europene.

Incapacitatea determinată de vârstă

Dreptul de vot la alegerile pentru Camera Deputaților, Senat, Parlamentul European, Președintele Republicii, consiliile locale, pentru primari și în cadrul referendumurilor, vârsta minimă prevăzută de lege este de 18 ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv iar pentru viceprimari 23 de ani.

Se constată astfel că vârsta cerută pentru a avea dreptul de vot la alegerile menționate coincide cu cea prevăzută pentru majoratul civil2. Există însă și sisteme care, plecând de la ideea că problemele care se pun în legătură cu afacerile publice sunt mai complexe decât cele, pe care le ridică gospodărirea unor bunuri, sau valori personale, stabilesc, cel puțin pentru una din camerele parlamentului, o vârstă mai avansată pentru acordarea dreptului de vot decât pentru majoratul civil. În ce privește atare incapacitate, este de făcut o remarcă. Dacă un component al poporului minor, sub 18 ani, are drepturi

___________________

1. I. Deleanu – o.cit., Vol.I, p.224.

2. Idem, Vol.II, p.214.

înnăscute, pentru care este suficient faptul să te naști ființă umană, înseamnă că încă de la naștere, sub aspectul capacității de folosință, în patrimoniul acestuia a intrat inclusiv dreptul de vot. Ca atare, ai acest drept și anterior vârstei majoratului legal, dar nu îl poți exercita, neavând încă capacitate de exercițiu.

Drepturile fundamentale fiind în fond tot drepturi subiective1, ar trebui ca, nediscriminatoriu, să poată fi exercitat și dreptul de vot prin reprezentant pentru anumite considerente. Căci, acest reprezentant legal, în calitate de părinte, ar fi firesc , pentru cele ce urmează, să exercite acest drept pentru și pe seama copilului său. Cum și minorii sunt cetățeni ai statului, respectiv ei netrebuind excluși de la exercitarea suveranității în modalitatea specifică statutului lor, nefiindu-le indiferent cum sunt conduse ,,treburile publice” până la majoratul lor, fiind în fond, în joc inclusiv destinul lor alături de cele ale cetățenilor majori.

Incapacitatea determinată de aptitudinea intelectuală. Textul constituțional precizează că nu au dreptul de vot debilii și alienații mentali puși sub interdicție. Aceste persoane intră în sfera dizabilităților temporare de fapt. Mai sunt însă și cele definitive.

Profesorul Deleanu relevă și state în care dreptul de vot este interzis și unor persoane în considerarea unor dizabilități din categoria celor fizice. Astfel, în Laos, dreptul de vot este interzis nevăzătorilor, surdo-muților, în Chile celor ce nu pot a acționa liber din cauza dizabilităților fizice. În același stat, în Filipine dar și în unele state federate americane dreptul de vot este condiționat de un anumit nivel de instrucție2.

Incmpatibilitatea determinată de aptitudinea morală. Vizează persoanele condamnate la pierderea drepturilor electorale prin hotărâre judecătorească definitivă. Atare incompatibilitate a fost categorisită drept nedemnitate de către Profesorul Drăganu când a tratat această problematică în partea dedicată sistemului

______________________

1. T. Drăganu – o.cit., Vol.I, p.151-152.

2. I. Deleanu – o.cit., Vol.I, p.224.

electoral1. Același autor remarcă că, potrivit art.64 al Codului penal, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi ar putea consta și în interzicerea de a alege și de a fi ales într-o funcție electivă obștească, adică într-o funcție de conducere fără caracter politic. Atare pedeapsă nu ar putea lipsi persoana condamnată de dreptul de a alege și de a fi aleasă prevăzut de art.34 al Constituției, cu motivarea că noțiunea de „drepturi electorale" acoperă numai dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, Parlamentul României, în funcția de Președinte al Republicii, în consilile locale și județene, în funcțiile de primari, și dreptul de a participa la referendumuri. S-a mai remarcat că alegătorii nu sunt obligați să își probeze aptitudinea intelectuală sau morală de a vota. Starea de debilitate sau de alienație mentală se dovedește numai prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă de punere sub interdicție. La fel și cazurile de nedemnitate.

Esența, în fond, în materie de probațiune, ține de cărțile de alegător. În mod judicios s-a remarcat în doctrină că, din punct de vedere juridic, inexistența incompatibilităților și decăderilor, raportat strict la operațiunile electorale, atestarea absenței acestora se face prin documentele ținând de esența votării; listele electorale și cărțile de alegător2. Prin atestarea listelor electorale de către președintele Biroului electoral al secției de votare, prin reactualizarea curentă făcută în urma comunicărilor de către instanțe a hotărârilor judecătorești de interzicere a acestui drept, a celor de punere sub interdicție, apoi prin cartea de alegător,, veritabil act de identitate al alegătorului. Celelalte probe care să fie folosite în atestarea unor împrejurări de natură să ateste unele incompatibilități sau decăderi care ar opera în materie remarcate în doctrină chiar de către autori de talia Profesorului Drăganu sunt

_________________________

1.T. Drăganu – o.cit., Vol.I1, p.22.

2. M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Vida – op.cit. p.19 și 23, precum și I. Gănescu, C. Gr. C. Zotta, Al. Kostaki, op.cit., p.18.

inutile1.

Problema prezentării , spre exemplu a unei hotărâri judecătorești, se pune doar în caz de contestație.

3.4. Formarea opțiunii electorale.

A expune în această parte a referatului doar un comentariu cu privire la textele legale electorale și a spicui din acestea, cât și din abordările doctrinale ce s-ar potrivi în legătură cu tema acesteia, ar fi o abordare facilă, lejeră și ar evita complicațiile în argumentare.

Este prea mare tentația însă de a trata altfel o atare problematică. Tema formării opțiunii electorale poate fi abordată din perspectiva implicațiilor juridice pe care le atrage ,,mecanismul” în sine al întâlnirii manifestărilor de voință care duc la formarea și transpunerea pe buletinele de vot a opțiunii electorale.

Din acest unghi de vedere, ,,jocul voințelor” implicate este oarecum asemănător cu cel al încheierii unui contract comercial prin corespondență, unde voințele părților- datorită distanței, se manifestă într-un interval temporal și spațial, fiind posibilă astfel apariția cunoscutelor teorii în legătură cu momentul în care se încheie contractul; cel al receptării ofertei, cel al expedierii acceptării, cel al receptării de către ofertant al acesteia și, în sfârșit, cel al luării la cunoștinșă a acceptării….

Și în cazul nostru, indubitabil că avem de-a face cu un veritabil ori poate veritabile acte juridice prin intermediul cărora alegătorii își desemnează reprezentanții în organele constituite astfel prin care poporul exercită suveranitatea privită ca acea putere unică în spațiul teritorial respectiv, care nu mai are deasupra sa ori în concurs cu aceasta nici o altă putere.

Din nou este nevoie în acest scop să se repete citatul art.2 din Constituție, în care legiuitorul constituțional expune practic esența mecanismmului exercitării puterii de stat; ,,suveranitatea aparține poporului care o exercită prin reprezentanții …..” Ce consecințe

___________________

1. T.Drăganu – op.cit.Vol.II, p.22-23.

decurg de aici? Fără a intra în disputa dintre adepții teoriei mandatului imperativ și cei ai mandatului reprezentativ în acest domeniu, respectiv în teoriile care văd natura acestui raport ca funcție socială1, este neîndoielnic că, în sistemul constituțional român, mecanismul exercitării suveranității de către titularul său declarat, poporul, este structurat pe cel al mandatului acordat de către popor prin electorat reprezentanților aleși, expres prevăzându-se natura acestuia de mandat reprezentativ – art.69 al Constituției.

Ca atare, din punct de vedere juridic, manifestarea de voință ce se materializează în opțiunea electorală se formează în cadrul unui act juridic de genul mandatului, pe care l-am putea numi, spre a-l distinge de mandatul de drept comun, mandat de suveranitate. Îl putem numi și în alt mod, dacă nu convine această titulatură; mandat electoral, mandat constituțional, mandat de putere2. Nu aceasta este important căci, în fond, orice noțiune folosită în acest scop, evocarea denominativă, referențială a acesteia este importantă doar în măsura în care este sugestivă pentru conținutul său, pentru referent. Este, în ultimă instanță, o formulare convenită pentru noțiunea respectivă de consensul celor care o folosesc3

_______________________

1. T.Drăganu – op.cit., vol.I, p.207 și 211.

2. Profesorul I. Deleanu, vorbind despre mandatul parlamentar, îl califică, în opoziție cu cel civil, ca fiind un mandat de drept constituțional, distinct de primul și – în reluarea doctrinei franceze – ca fiind o categorie a dreptului public. Trăsăturile lui ar fi; caracterul general, parlamemntarul fiind reprezentantul întregii națiuni, caracterul independent și irevocabil în considerarea faptului că parlamentarul nu ar fi legat juridicește de promisiunile, angajamentele sale față de corpul electoral pe durata mandatului și că nu ar fi supus revocării pe aceeași durată, evident. I. Deleanu – op.cit., vol.II, p.234.

3. M. Constantinescu, I. Muraru, – Drept parlamentar, Editura ,,Gramar”, București, 1994, p.60, definesc atare mandat în formularea; ,,demnitate publică rezultată din alegerea de către electorat în vederea exercitării prin reprezentare a suveranitții naționale (puterii poporului) și care conține împuterniciri stabilite prin Constituție și legi” .

Este evident că ne aflăm în această situație de a conveni asupra unei denumiri al indubitabilului act juridic încheiat între aleși și alegători, respectiv reprezentanți și popor, a acestei specii de mandat, pentru că referirile la mandat abundă în legislație și în comentariile din literatura de specialitate; un extras din textul de mai sus, ,, care o exercită prin organele sale reprezentative alese….”, evocă reprezentarea, mandatul; circumscripțiile electorale sunt constituite în considerarea unor mandate; partidele au dreptul să participe la repartizarea mandatelor; definiția legală a pragului electoral – art.2 alin.1 pct.27 din Lg. nr.35/2008.

Președintele României, primarii, viceprimarii primesc fiecare câte un mandat de la alegători căci ei, pe perioada respectivă se află în exercitarea unui mandat1, organizarea alegerilor se face periodic în funcție de durata pe care aleșii își exercită mandatele, etc.

Consecința; punctul final al procesului electoral îl constituie desemnarea titularilor acestor mandate, repartizarea acestora.

Este interesant de analizat, din perspectiva dreptului, cum se ajunge la acest punct final. Prin această analiză atingem și obiectivul propus; abordarea modului de formare a opțiunii electorale.

Cum se formează însă acordul de voință dintre mandant și mandatar – alegător și ales – în cadrul acestui mandat privit generic? Căci este evident că, cel puțin în o parte din astfel de alegeri, ,,se dau” mai multe mandate. Se poate explica de ce, raportându-ne la mandanți – alegători, o bună parte din opțiunie de mandatare ale acestora (voturi) nu contează practic în acordarea mandatului în privința căruia ,,se întâlnesc” cele care compun partea din atare opțiuni care –tot practic – hotărăsc cui se încredințează mandatul ce va fi exercitat? Apoi, își are locul de a fi găsit un fel de răspuns de genul ,,ce a fost mai întâi, oul sau găina?” în sistemul de formare a voinței părților în cazul mandatului de exercitare a suveranității.. Adică, ce este mai

_____________________________

1. Art.5 alin.2 din Lg.nr.19/2000 prevedea că, pentru cei care se aflau în ,,exercitarea unui mandat, asigurările sunt obligatorii, evident fiind vorba de contribuția pentru asigurări sociale.

important și ce duce la ,,nașterea” mandatului prevăzut de legislația în materie și care e va exercita de către aleși; candidatura – oferta de mandatare, sau votul – actul prin care se acceptă oferta (se primește).

Parcurgând cât se poate de metodic drumul formării mandatului constituțional antemenționat, operand totuși o analogie cu teoria mandatului civil1, vom observa în primul rând că – spre deosebire de cel din urmă care poate fi încheiat atât în formă solemnă, autentică în sensul tehnic al termenului, cât și doar doar prn simplul acord de voință al părților, fără ca el să îmbrace forma actului authentic sub girul unui organ abilitat legal în acest sens – primul este exclusiv un act solemn, nu poate fi dat decât cu respectarea unei proceduri, implicit a unor solemnități prestabilite de lege.

Concluzia; mandatul în discuție este, din punct de vedere juridic, esențialmente solemn, încălcarea formalităților legale respective ducând la nulitatea lui, bineânțeles în funcție de gravitatea încălcării și natura normelor legale încălcate. De remarcat în acest sens că, se remarcă în doctrină, în considerarea faptului că mandatul parlamentar, spre deosebire de cel civil, ar fi în toate cazurile expres și general, modalitățile de încetare ale acestuia ar fi fie proprii, fie adecvate2. De aici specificul teoriei nulității în materia mandatului de suveranitate, asupra căreia s-ar putea face considerații interesante. În acest punct, nu se poate aprecia dacă spațiul referatului va putea permite atare abordări. P. Avril și J. Gicquel apreciau că alegerea ar avea caracterul unui ,,act-condiție”, act juridic care doar declanșează aplicarea la cel ales a unui statut anterior definit, alegerea nefiind în fond decât o nominalizare care s-ar putea compara cu actul de numire a unui funcționar. Constituția însăși determină însă statutul celui nominalizat.

___________________

1. T.Drăganu – op.cit., vol. I, p.236 , la care autorul evocă una din teoriile în materie, teoria mandatului imperativ, care pleacă de la ideea că raportul juridic dintre aleși și alegători a fost conceput prin prisma teoriei reprezentării din dreptul civil.

2. M. Constantinescu și I. Muraru – op.cit., p.58.

Autorii sunt citați de Profesorul Deleanu1.

Altă constatare, nu poate fi ignorat a fi subliniat că, în procesul de formare a voinței rezultante ce duce la formarea mandatului de suveranitate, există o doză substanțială de aleatorialitate, fără ca atare mandat să capete prin aceasta specificul unui act juridic civil cu caracter aleatoriu.

Elementele care s-ar putea susține că dau mandatului tratat caracteristica de act juridic aleatoriu nu trec de pragul momentului formării voinței rezultante care duce la ,,nașterea” mandatului în sine.

Care sunt aceste elemente? Nu necesită un efort deosebit decelarea lor. Procedura electorală însăși ne conduce la constatarea că procesul elecoral în sine începe cu înregistrarea, depunerea candidaturilor. Ca atare, pentru același mandat avem, de regulă, mai mulți candidați, mai multe oferte electorale. În procesul de formare a opțiunii elecorale, acestea ,,se vor cerne” prin procedura de votare. Până la momentul formării voinței rezultante de care am vorbit, toți candidații, toate ofertele electorale participă la procesul de formare a voinței din cadrul ,,mecanismului” de încheiere a mandatului privit ca act juridic. Până la numărarea voturilor și validarea candidatului ales, toate voințele de a candida au aceeași valoare juridică, aceleași efecte juridice; ele constituie oferte de a contracta cu privire la care alegătorii sunt chemați să opteze. Elementul aleatoriu privește fiecare candidat acceptat pentru cursa electorală. Fiecare are șansa de a fi ales, dublată de neșansa de a nu fi ales, Nu se cunoaște aceasta în intervalul temporal dintre momentul în care încep să curgă, să se producă efectele juridice la care le dă naștere actul de candidatură și cel când se validează rezultatul alegerilor.

Oarecum similar se poate raționa și în privința alegătorilor, respectiv voturilor acestora. Raționamentul pe care se sprijină o atare susținere este următorul. Tot până la același moment final, dacă ne raportăm la vot și la faptul că, în mod real, fiecare dintre electori – prin votul dat – concură la constituirea voinței rezultante

__________________________

1. I. Deleanu – op.cit., vol.II, p. 234.

care duce la formarea mandatului, avem similar o mulțime de voințe care duc la,,cristalizarea” primei (celei rezultante). Fiecare dintre aceste voințe individuale se materializează printr-un act scris – buletinul de vot. Valoarea juridică a acestui înscris ce atestă opțiunea electorală este, evident, cea a unei declarații de acceptare a ofertei de mandatare. Elocventă în acest sens este analogia cu contractele încheiate prin corespondență însă în teoria recepțiunii ori chiar informațiunii1.

Adică, ofertantul expediază oferta, aceasta ajunge la cealaltă parte a contractului care fie notifică acceptarea, fie refuzul ofertei. Nu este suficientă însă, în prima ipoteză pentru încheierea (nașterea) contractului simpla notificare de acceptare a ei, acceptarea ofertei trebuie să ajungă înapoi la ofertant. Doar din momentul în care acesta a recepționat documentul de acceptare, (eventual a și luat cunoștință de acesta ori, mai mult, însuși ofertantul să ia cunoștință că i-a fost acceptată oferta) se încheie procesul de formare a contractului și acesta începe să își producă efectele.

Analog acestui proces, însă cu alți termeni și pe alte coordonate, decurge și procesul de formare a mandatului de suveranitate. Am văzut că atare proces începe din momentul înregistrării candidaturii. Atunci avem o ofertă certă de a ,,contracta”. Căci este bine știut că nu din orice propunere de candidatură decurge calitatea de candidat Spre exemplu, potrivit definițiilor de termeni expuse în Lg.nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, art.2, în unicul său alineat compus din atare definiții, la pct.14, înțelesul termenului ,,candidat”; ,,candidat – persoană care participă la alegeri în urma propunerilor înaintate de competitori electorali sau în nume propriu pentru a obține un mandat de deputat sau de senator, în condițiile în care candidatura sa este declarată definitivă de către organismul electoral corespunzător, potrivit prezentului titlu”

Această – de fapt aceste oferte de mandatare – este necesar să se întâlnească în procesul electoral cu actele de acceptare

_____________________

1. Fr. Deak, St. Cărpenaru – Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex, 1993, p.280.

materializate prin operațiunile de votare, practic prin buletinele de

vot care, prin însumare (numărarea voturilor) și celelalte operațiuni aferente duc la declararea candidatului ales.

Din descrierea succintă a acestui mecanism observăm că nici toate candidaturile dar nici toate opțiunile electorale materializate prin vot nu duc în mod practic, real la formarea ,,manifestării de voință rezultantă” ce duce la formarea actului de mandatare în exrcitarea suveranității. Caracterul aleatoriu, raportat la candidaturile și opțiunile îndividuale, rezidă clar dacă dezbrăcăm procesul electoral de haina ficțiunii1. În realitate, termenul ,,popor” este transpus la genul neutru printr-o ficțiune. Profesorul Drăganu, concluzionând pe baza teoriilor în materie, afirmă tranșant că nu există o voință generală decât print-o ficțiune. Singura realitate ,,palpabilă” sunt voințele individuale ale celor grupați sub termenul de popor sau persoană juridică.) Din candidaturile depuse, doar una pentru fiecare mandat va fi cea care va duce în mod real la desemnarea candidatului ales, senator, deputat, etc. Din voturile exprimate (opțiunile electorale) doar cele care au fost acordate candidatului ales duc la formarea mandatului de suveranitate. Tot strict ancorat în realitate, celelalte candidaturi, după caz opțiuni electorale materializate în vot, am putea spune că nu produc efecte juridice. Căci atât intenția de a candida, candidaturile care nu au fost declarate alese, cât și opțiunile electorale, voturile acordate acestor din urmă candidați nu produc efecte juridice directe. Candidații votați prin acestea nu sunt desemnați mandatari de suveranitate iar opțiunile ,,mandanților” pentru aceștia nu produc în consecință efecte din moment ce cei mandatați prin acestea nu devin mandatari de suveranitate.

Și atunci cum este posibil totuși ca cei aleși numai de unii din indivizii care compun mulțimea desemnată prin termenul de ,,popor” să aibă calitatea de mandatari de suveranitate, de reprezentanți în organele reprezentative constituite prin alegeri ai întregii mulțimi în discuție?

Pentru a răspunde, este necesar să plecăm de la adevărul afirmațiilor lui Chesterton, citat de G. Burdeau ; ,,O societate, chiar

__________________________

T.Drăganu – op.cit., vol.I, p.124 și 237-240.

dacă s-ar compune numai din Hanibali și Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toți să comande în același timp”1.

Concluzia, în fața unor opțiuni diverse date de diversitatea personalităților ce compun poporul, chiar dacă ele ar fi de valoarea personalităților istorice evocate, pentru a se evita haosul și a se menține ordinea de drept, coeziunea acestui macro-grup social, trebuie aplicată prin consacrare legală și respectare regula de esența democrației; ,,minoritatea se supune majorității”. Adică, prin consens legal, voința majorității se transformă în voință generală. Acesta este mecanismul și în cadrul formării mandatului de exercitare a suveranității; opțiunile electorale ale majorității alegătorilor se extrapolează și asupra celorlalți alegători, substituie opțiunile electorale ale acestora. Cei care au votat contra, acordând votul altui candidat decât cel ales, se convine legal că nu pot afirma și acționa în sensul de a nu respecta opțiunea electorală majoritară întrucât ei nu l-au mandatat pe candidatul declarat câștigător în cursa electorală. Pe de altă parte, aleșii, cei care primesc mandatul de suveranitate, nu vor putea acționa și decalara că nu îi reprezintă pe cei care nu i-au votat2. În concluzie, procesul de formare a opțiunii electorale poate fi privit, analizat și în mod individual, la nivelul fiecărei opțiuni electorale în parte, dar și în mod general, raportat la mandatul în sine, respectiv la nivelul formării opțiunii electorale generale. Esența procesului am surprins-o atât într-un caz, cât și în celălalt. Nu are sens în acest loc să se analizeze cadrul legal și procesul concret în care se orientează și formează opțiunile electorale îndividuale în cadrul campaniei electorale, căci aceasta este cunoscută și oricum va face obiectul referirirlor la procedura electorală în sine.

De menționat doar că, în lupta pentru câștigarea opțiunilor electorale și în formarea acestora, esențial este aportul și a unor alte drepturi și libertăți fundamentale; libertatea de a furniza și primi informații, cunoscută generic sub titulatura liberatea de informare, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire, libertatea de asociere.

________________________

1. Idem, Vol.I, p.113.

2. Idem, vol.I, p.240.

În privința ultimei s-a distins chiar în mod separat libertatea de asociere politică1.

4. Dreptul de a fi ales.

4.1. Configurare, candidatură, campanie electorală

Configurarea și condițiile de exercitare ale acestui drept sunt conținute în art.37 din Constituție. Din unghiul de vedere al condițiilor de exercitare, el este dublu condiționat. O dată de îndeplinirea condițiilor expuse în art 16 alin.3 – cetățenie română, domiciliu în țară cu excepțiile din alineatul 4 și art.38 cunoscute, participarea cetățenilor Uniunii din alte state membre rezidenți în România la alegerile locale și cele pentru Parlamentul European în calitate de candidați pentru funcțiile, demnitățile pe care le implică acestea. A doua oară, să aibă dreptul de vot, vârsta de 33 de ani în situația alegerilor parlamentare și 35 de ani pentru cele prezidențiale, dar și să nu se găsească în sfera persoanelor cărora, potrivit art.40 le este interzisă asocierea în partide politice.

Configurarea constituțională este sintetizată de titulatura seacă ,,dreptul de a fi ales” care permite acoperirea tuturor aplicațiilor, ,,speciilor acestui drept.

De remarcat că, în dreptul comparat dreptul de a fi ales este configurat prin raportare la dreptul de a participa la conducerea treburilor publice direct sau prin reprezentanți aleși. Astfel, în Constituția Regatului Spaniei din 27 decembrie 1978, el este configurat în alin.2 al art.23 astfel; ,,De asemenea, ei (cetățenii spanioli – subl.ns.) au dreptul de a accede, în condiții de egalitate, la funcții și însărcinări publice, ținând cont de exigențele legilor.” Dreptul atemenționat din Convenția europeană în materie este redat integral în textul alineatului 1; ,,Cetățenii au dreptul să participe la afacerile publice, direct sau prin intermediul unor reprezentanți

________________________

1. . Idem., vol. I, p.354.

aleși la alegerile perodice prn sufragiu universal.”1

Configurarea acesata surprinde însăși esența dreptului de a fi ales și ea rezultă într-adevăr din formularea dreptului consacret în Declarația Universală a Drepturilor Omului, respectiv în art.3 din Protocolul Adițional nr.1 a Drepturilor Omului – dreptul de a participa la conducerea treburilor publice, personal sau prin reprezentanți aleși. Ce derivă de aici? Esențialul; nici ție personal nu îți este conscrat un drept efectiv de a fi ales ca să participi la conduerea treburilor publice nemijlocit, căci poți participa și prin reprezentanți aleși, nu este obligatoriu ca tu însuți să fii cel ales. Nici statului nu îi incumbă obligația de a asigura tuturor cetățenilor săi efectivitatea dreptului de a fi ales, ci doar de a asigura egalitatea de șanse tuturor celor ce îndeplinesc condițiile legale pentru a fi ales.

Aceasta denotă esențialul. Statul are obligați de diligență să asigure condițiile organizatorice ca orice persoană care îndeplinește condițiile legale să aibă șanse egale cu celelalte aflate în aceeași situație să fie aleasă. Doar sub aspectul acesta al egalității de șanse dreptul de a fi ales este și el universal, egal, direct, nu însă și secret. Ai în schimb libertatea de a te exprima pentru a-i determina însă pe ceilalți să te susțină să fii efectiv ales, fie în modalitatea susținerii candidaturii prin semnături ca independent, sau de căre un partid politic, fie prin câștigarea adeziunilor, voturilor, ca dreptul tău de a alege să devină efectiv.

Sub aspectul efectivității, dreptul de a fi ales este aleatoriu. După caz, poți sau nu poți să fii efectiv ales. El ține mai degrabă de calitățile personale, de carismă2, de competență dar și de conjunctura favorabilă. Numai acestea fac ca șansele egale să se și materializeze.

Spre deosebire de dreptul de vot, care ține exclusiv de voința celui în cauză, el fiind liber să exercite acest drept sau nu, însă dacă

_____________________

1. O. Ținca – Constituții și alte texte de drept public, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997, p.644.

2. G. Le Bon – Psihologia mulțimilor , Editura ANTET XX PRESS, p.57-59.

vrea, nimic nu îl poate opri să voteze, dreptul de a fi ales nu ține atât de voința personală, cât ține de voința celor din jur. El este

opțiunile electorale. Dacă reușești să convingi partidul din care faci parte sau numărul necesar de susținători, ai abia șansa de a candida.Până la efectivitzarea dreptului de a fi ales, mai trebuie să treci prin ,,furcile caudine” ale votului. Altfel, nu îți rămâne decât opțiunea de a participa la conducerea treburilor publice prin reprezentare.

Concluzia; este pe deplin valabil pentru oricare dintre aplicațiile, speciile dreptului de a fi ales că până și egalitatea de șanse, care pare a fi singura certă, este în fapt incertă. Căci, are șanse are să fie ales Președinte de Republică, parlamentar, primar, consilier cel ce nu are capacitatea intelectuală de a asimila conoștințele necesare spre a obține o diplomă școlară în mod egal cu un academician sau politician ,,diplomat”? Poate, anterior anului 1989. Am trăit însă vremuri când țara era condusă de cizmari, și alte genuri de ,,oameni ai muncii” și am simțit din plin ,,competența” acestora.

În ce privește candidatura, ea este, cum am văzut, unul din ,,polii” mandatului de suveranitate. Este, am putea spune dintr-un unghi de abordare, chiar elementul central, raportat la spațiul ocupat de normele conexe acesteia în cadrul economiei ansamblului normativ ce reglementează sistemul electoral.

Că este o constatare corectă, o demonstrează aspectul că, în fapt, alegerile se desfășoară în jurul actului generic de candidatură. Viitorii aleși nu sunt desemnați din oficiu de către alegători. Ei trebuie, în sistemul nostru electoral, să se ,,auto-identifice”. Dacă votul (actul de alegere) este în concret secret, candidatura este obligatoriu să fie publică. Mai mult, ea trebuie să fie certamente solemnă. Că este așa, rezultă din faptul că ea trebuie depusă în formă scrisă iar formalitatea înregistrării este obligatorie pentru valabilitatea ei. Înscrisul care o conține are un conținut determinat legal. Trebuie confirmat de o declarație de acceptare a candidaturii, de alte documente care atestă realitatea datelor cuprinse în aceasta – spre exemplu, pentru aegerile parlamentare art.29 alin.11 și 12 din Lg.nr.35/2008.

Rolul tuturor acestor formalități este justificat de importanța unui atare act. În fond, candidatura depusă cu respectarea formalităților cerute de lege este un angajament solemn verificabil prin care – pe lângă oferta de a mandata – candidatul se și angajează, își asumă responsabilitatea și își afirmă competența de a fi în măsură să exercite funcția pentru care candidează.

Da, ultima și-o afirmă, dar nu o demonstrează! O singură scăpare are Legiuitorul în acest ansamblu închegat și bine gândit.Scăpare în care s-ar putea să se găsească subiectivitatea acestuia, căci, în fond elaboratorii și cei care au adoptat textul legilor electorale imposibil să nu fi gândit că o să le fie aplicabilă lor înșiși la o viitoare candidatură. ,,Portița” lăsată pentru a scăpa de elementul palpabil al angajamentului asumat. Astfel, practic și-au transformat – în calitatea celui care ,,deține și pâinea și cuțitul” – obligația de rezultat pe care ar fi trebuit să și-o asume, într-una de diligență.

Scăparea vizează programul electoral. Ar fi trebuit să existe – ca în procedura de alegere a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Potrivit art. 7 alin.4 din Legea nr. 317/2004 republicată, este obligatorie depunerea alăturat documentației văzând candidatura a unui proiect privind principalele obiective pe care le va urmări judecătorul sau procurorul în cazul alegerii în Consiliul Superior al Magistraturii) pentru care se prevede obligativitatea unui proiect conținănd principalele obiective ale judecătorului pentru eventualitatea alegerii, element ce evocă programul electoral – o normă legală care să prevadă obligativitatea depunerii programului electoral ca angajament concret, în formă scrisă alăturat candidaturii, chiar sub forma unei declarații autentificate notarial.

Acesta ar fi fost un veritabil angajament care ar fi trebuit – pentru conștientizarea candidatului – finalizat cu o formulare tip angajament prin care candidatul să declare că își asumă răspunderea politică prin demisie în caz că nu respectă programul electoral și juridică în caz de nesinceritate a acestuia.

Mai mult, un atare program ar trebui confirmat printr-un studiu de sustenabilitate, chiar avizat sau expertizat de către un expert autorizat care să ateste că este realizabil, că există mijloacele pentru a fi realizat. Expertiza ar putea-o asigura însăși Autoritatea Electorală Permanentă, eventual și pe răspunderea acesteia, sub rezerva ,,dotării ei cu personal calificat în acest sens.

Întregul referat și realitatea însăși confirmă necesitatea unor atare formalități suplimentare, poate singurele în măsură să ateste competența și responsabilitatea candidatului. Alesul trebuie să fie o persoană competentă, pe măsura funcției pentru care trebuie să ateste că este să o îndeplinească.

Dacă nu ești în măsură să întocmești un atare program susceptibil măcar de a fi realizabil și ,,bătut în cuie”, în scris, căci verba volant, scripta manent, atunci nu poți fi un atare mandatar și să îți asumi îndeplinirea unui atare mandat.

Și pentru că este loc ,, să se presare” și câteva analogii, gen cele marca Profesorul Drăganu, sunt permise mai ales în acest domeniu conturat în jurul actului de candidatură. Dacă am căuta o macro-analogie, alegerile ar putea fi asemuite cu evenimentele ce preced și succed unei nunți.

Viitorul mariaj este menit să se consume între candidatură și vot. Dacă despre candidatură se poate spune că este piesa care ,,ia fața”, iese în prim-plan ca o veritabilă vedetă, primadonă, dacă în jurul es se ,,țes” pe timpul campaniei electorale (perioada de curtare a votului de către candidatură) promisiuni, orgolii, confruntări, votul este precum Cenușăreasa din poveste, ,,diamantul „ ascuns în cenușă. La fel cum este interzis mirelui să vadă fața miresei până în ziua nunții, similar nu se cunosc voturile în sensul orientării lor până la numărătoare. Atare moment este practic cel al ,,strigării darului”

După nuntă, ca și în mariaje reale, este posibilă violența domestică, spulberându-se acel ,,și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”, mirajul ce precede acordul de voință al soților. Fie soțul (candidatul ales) este abuzat domestic de către soție pentru că ,,nu este suficient de bărbat în casă” (cazul mineriadelor), fie soția este supusă violenței domestice de către soț – cazul foștilor alegători ai actualei echipe de ,,mandatari”.

Urmează acum tocmai acea parte care, se pare că noi, poporul român, nu am reușit să îi ințelegem rostul; angajamentul candidatului.

În ce privește campania electorală, Profesorul Dănișor1 distinge un principiu al acesteia, cel al egalității de șanse, scop în care, prin modul său de organizare, trebuiesc ca ideal înlăturate ori practic măcar atenuate inegalitățile candidaților cauzate de mijloace financiarre și eventualele favoruri ale puterii. Unul dintre mijloace, cel folosit la noi, este finanțarea publică.

Poziția puterii publice în raport cu candidații ar trebui cenzurată potrivit principiului imparțialității. La fel și în ce privește mijloacele mass-media. Realitatea denotă că acestea sunt simple deziderate.

Funcția ludică a alegerilor și-ar găsi cel mai bine loc tocmai în această etapă a acestora. Profesorul îl citează în acest sens pePhilippe Braud ale cărui observații conțin esența acestui fenomen; ,,Campania electorală este ludică mai întâi pentru că ea este un spectacol și , ceea ce înseamnă și mai mult, atunci când totul se vinde, un spectacol gratuit” Mai adăuga; ,,Campania electorală este ludică și prin aceea că este în mod direct o tăgăduire a ordinii, o călcare a legilor ritualizată, deci acceptată de societate, care vede în ea un divertisment în sensul cel mai autentic al termenului” Și ,,Acceptarea acestui ritual și tendința revoltei fără urmări aduce audiență maximă )cu investiție minimă – subl ns.) deci profit maxim. Candidații vor fi mai mult <<vânduți>> decât, <<lăsați să convingă >> . Se vor utiliza în politică toate tehnicile marketingului.”. Este de netăgăduit însă că, același ,,spectacol”, datorită posturilor concurente, asigură pluralismul informației și contradictorialitatea, nu alt principiu cu aplicație maximă în campania electorală.

Un alt aspect extras de Profesor din sursele doctrinale invocate, constata însă și direct, fără mare efort, este așa-numita ,,personalizare a puterii” prin ,,încarnarea ideilor în anumiți oameni, cărora le dă o aliură de vedetă” mass-media Căci, marele public este puțin interesat de ideile abstracte, de doctrine, fiind ele puțin compatibile cu acesta Cu greu se pot regăsi chiar în titluri mari și ilustrații. De aceea se practică acea personalizare a puterii, întruparea ei în vedetele mernționate.

________________________

D.C. Dănișor – op.cit., p 237-239.

Profesorul Deleanu1 remarcă funcția campaniei electorale de ,,barometru al democrației, în vădită anti-teză cu cele antemenționate. Ce este într-adevăr relevant, campania electorală este câmpul de manifestare conexă a unor alet drepturi fundamentale; libertatea de exprimare, libertatea conștiinței, cea de întrunire, libertatea de asociere, libertatea de a primi și furniza informații. Este poate apogeul unei veritabile ,,lupte surde” de regulă pentru putere unde, nevăzut de ceilalți, se mai ,,lovește adversarul cu cotul”, se exploatează slăbiciunile lui, se scot ,,rufele murdare” la vedere chiar. Celebra ,,O scrisoare pierdută” a celebrului I.L. Caragiale este elocventă.

Cu precizarea că această etapă începe oficial odată cu anunțarea datei alegerilor și se tremină cu 48 de ore înaintea acesteia și că nu sunt permise pentru susținerea acesteia fonduri primite din străinătate sau din alte surse nedeclarate public, se încheie și atare subiect.

4.2. Incompatibilități, ineligibilități.

Câteva considerații introductive se cuvin aici. Fără efort intelectual ridicat, se poate face o legătură între acest subiect și limitele pe care le întâlnim cam la fiecare categorie de drepturi și libertăți fundamentale. Și incompatibilitățile, ineligibilitățile și decăderile au această natură juridică, cum vom vedea.

Este unanim recunoscut și consacrat în literatura de specialitate2 și în practica judiciară a instanței de contencios european al drepturilor omului că asemenea restricții sunt legitime și justificate.

Ele pot privi toate categoriile de drepturi și libertăți consacrate prin pactele internaționale privind drepturile omului – îndeosebi cele două pacte încheiate în anul 1966, unul vizând drepturile civil și politice, celălalt, cele economice, sociale și

_________________________

1. I Deleanu – op.cit., VolII, p 220-221.

2. C. Bîrsan – Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2006, p.34-35.

culturale, singurele care au forță juridică indiscutabilă și sunt opozabile statului fără nici un fel de rezervă1. Pot privi atât ceea ce se ânțelege prin drepturi civile, drepturi sociale, drepturi economice cât și prin drepturi politice.

Primul autor citat anterior, sintetizează în mod autorizat ca fiind chiar în mijlocul procesului deliberativ vizând atare aspecte, conținutul celor trei condiții esențiale prevăzute legislativ în materie pentru atare limitări, restricții;

– să fie prevăzute în legislația națională în materie, cu conținutul că legea națională trebuie să fie accesibilă și previzibilă tuturor destinatarilor săi;

– acestea să fie consecința unui scop legitim, condiție al cărei conținut este limitat la aria unor valori esențiale, respectiv protejarea unor interese de ordin general vizând asigurarea integrității teritoriale a țării, a securității publice, bunăstarea economică a acesteia, protejarea vieții sociale prin apărarea ordinii publice, prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protejarea sănătății, a moralei publice, ultima valoare menționată fiind apărarea drepturilor și libertăților altor persoane;

– să fie necesare într-o societate democratică.

Jurisprudența menționată a impus, pe lângă acestea, mai bine zis în dublarea lor, o condiție subsecventă, cea vizând faptul că limitarea recunoscută și aplicată să aibă proporționalitate cu scopul legitim urmărit ca urmare a instituirii acesteia.

Ca atare, prin prisma acestor condiții urmează să fie cenzurate limitările în domeniul dreptului electoral analizat.

De remarcat că, în materia dreptului de a fi ales, se poate reține o dublă categorie de limitări. Cum el este în primul rând condiționat de existența dreptului de vot, sunt incidente în egală măsură atât limitările, restricțiile aduse dreptului-condiție, cât și unele specifice. În consecință, avem, pe lângă incompatibilitățile și decăderile specifice dreptului de vot, alte incompatibilități specifice, dar și ineligibilități. Ineligibilitățile sunt evident generate

__________________________

1. C. Bîrsan – op.cit, , p.38, T. Drăganu – op.cit, Vol I, p. 104-105, ambii fiind categorici în acest sens.

de condiția de eligibilitate impusă candidatului. În literatura națională dar și în cea franceză, dezbateri aprinse au fost generate de această temă.,…

S-a mai disputat faptul dacă, într-adevăr, ineligibilitățile ar opera numai anterior alegerii iar incompatibilitățile ulterior acestui moment.

Doctrina franceză1, cu referire la ,, incompatibilitatea parlamentară”, privită ca interdicția care operează în privința unui parlamentar de a cumula mandatul legislativ cu o anumită funcție publică sau activitate, a distins univoc în sensul că ineligibilitatea ar opera numai anterior alegerii iar incompatibilitatea după momentul alegerii, implicând demisia celui în cauză din funcția sau îndeletnicirea care atrage incompatibilitatea sa. În consecință, s-au împărțit acestea în absolute și relative raportat la alegeri atribuindu-li-se categoria de ineligibilități.

Aceasta, evident, după cum ele țin sau nu , în ce privește rezolvarea, de voința candidatului. Totuși, există și punctul de vedere nuanțat cu referire la ocupanții unor funcții publice în sensul că atare situații constituie incompatibilități, nu ineligibilități, chiar și în ipoteza alegerilor2.

Profesorul Drăganu aprecia că, neexistând nici o deosebire de natură între situația candidatului – ce nu poate avea atare calitate la alegeri din cauza funcției sale publice sau a îndeletnicirii, fiind pus între opțiunea de a demisiona și a candida și cea de a-și păstra funcția și a nu candida – și cea a persoanei aleasă care nu-și poate exercita mandatul decât dacă renunță la funcția sau îndeletnicirea în discuție, ambele trebuiesc încadrate în categoria incompatibilităților3. (În schimb, Profesorul Deleanu, citând alți autori francezi (P. Avril, J. Gicquel, B. Chantebout), ineligibilitatea ____________________

1. J. Barthelemy, P. Duez, M. Duverger, A. Hauriou, P. Pactet și G. Vedel, citați de T. Drăganu – op.cit., p.36-37.

2. I. Muraru – Drept constituțional și instituții politice, Editura ,,Naturismul”, București, 1991, p.124, M. Constantinescu, I. Muraru – Drept parlamentar, Editura Gramar, București, 1994, p.69.

3. T. Drăganu – op.cit., Vol.II, p.37.

ar privi neîndeplinirea condițiilor pentru dobândirea mandatului parlamentar1. Pare poziția menită să creeze cele mai clare demarcații în materie, în fond, ineligibilitățile fiind raportate strict la eligibilitate, cum s-a remarcat anterior.

S-a mai distins între limitări de acest gen generale, operante în situația tuturor genurilor de alegeri (parlamentare, prezidențiale, locale, europene) și cele speciale care ar opera numai pentru anumite categorii de alegeri.

Dintre ultimele, s-au remarcat2;

– interdicția candidaturii pentru funcția de Președinte al României a persoanei care a exercitat deja această funcție timp de două mandate,

– interdicția pentru Președinte de a face parte dintr-un partid politic, care ar afecta candidatura acestuia pentru un mandat de deputat sau senator la final de mandat pe lista unui partid politic,

– interdicția candidaturii simultane în două circumscripții electorale la alegerile parlamentare,

– interdicția candidaturii simultane și pentru un mandat de senator, și pentru unul de deputat,

– interdicția candidaturii simultane evidentă pentru mandatul de primar în două localități diferite, la fel cea de consilier local.

Cele generale, evident, sunt toate celelalte, raportate la funcții publice și îndeletniciri; persoanele care nu pot face parte din partide politice, (magistrații din justiție, militarii activi, polițiștii, judecătorii Curții Constituționale, avocatul poporului, alte categorii de funcționari publici potrivit legii organice, – art.40 alin.3 din Constituție, la care se adaugă evident Președintele României). Restul sunt instituite prin lege organică, în legătură cu incompatibilitățile generale. Incompatibilitățile speciale ale parlamentarilor sunt instituite în art.71 al Constituției iar pentru Președinte, în art.84 alin.1.

___________________

I. Deleanu – op.cit., Vol.I, p.251.

2. T. Drăganu – op.cit., p.38-39, catalogându-le pe toate incompatibilități opozabile actului de candidatură.

S-a distins că scopul instituirii lor ar fi;

– în ce privește funcționarii publici potențiali candidați, de a asigura desfășurarea liberă a alegerilor, dată fiind poziția vădit privilegiată a acelor dintre ei care ar avea atribuții în legătură cu alegerile,

– asigurarea pluralismului politic în ce îi privește pe militarii activi, dat fiind specificul organizării militare, subordonarea, atare poziție influențând cadrele inferioare

– influențarea negativă a activității Parlamentului- candidatura simultană, deputat și senator sau a campaniei electorale – candidatură simultană în două circumscripții electorale1.

Profesorul Deleanu, efectuând o introspecție în dreptul comparat european, relevă lipsa de unitate în materie. Spre exemplu, în Germania, Italia, Anglia, incompatibilitățile vizând justiția operează doar în ce îi privește pe Înalții Magistrați iar cumulul de funcții este permis în Austri și Belgia și chiar impus în Italia și Marea Britanie2.

Profesorul Deleanu observă de alt fel că, nici în restul dreptului comparat că nu există unitate de vederi în privința limitărilor aduse acestui drept. Astfel, în state în care dreptul de vot este interzis unor persoane în considerarea profesiei lor, variază sfera acestei interdicții. În Canada, dreptul de a fi ales este interzis funcționarilor desemnați să controleze alegerile și judecătorilor numiți de guvernatorul general. În altele, interdicțiile depășesc sfera activităților și a profesiei. Spre exemplu, în Ecuador, poate fi ales președinte numai cel care are cetățenia acestui stat prin naștere3.

4.3. Considerații asupra raporturilor dintre aleși și alegători.

Propunerea unei asemenea teme în cadrul unui referat ca are ca problematică de abordat drepturile electorale, s-ar părea că excede ariei abordării.

__________________________

1. Idem, p.39.

2. I. Deleanu– o.cit., Vol.I, p.251.

3. Idem, p.224.

Stricto sensu, drepturile electorale nu își găsesc loc de exercitare decât în cadrul și pe timpul unei, după caz, unor

proceduri electorale determinate, limitate tempoal la momentul validării rezultatelor alegerilor.

Realitatea mai ales a ultimilor ani chiar se pliază pe concluzia de mai sus. Așa și trăiesc aleșii raporturile lor cu alegătorii; ne-ați ales, vă mulțumim dar, de aici încolo, la revedere, ne întâlnim la următoarele alegeri! Aceeași realitate demonstrează că, după momentul ,,înscăunării” lor, aleșii scapă total de sub controlul alegătorilor. Câți dintre electori ar fi ales așa ,,organe reprezentative” să exercite suveranitatea în numele și pentru ei în fond, care – fără să îi consulte – angajează țara în împrumuturi pentru care vor plăti poate câteva generații, afectează însăși independența țării, reduc salarii, pensii, desființează locuri de muncă pentrtu ieșirea din criză, practicând o ,,haiducie inversată” luând practc bani de la săraci, ca să îi dea la bogați? Cam așa transpare din mass-media. Nici un moment nu s-au gândit actualii guvernanți că mai există și varianta demisiei dacă nu îți poți îndeplini programul cu care ai câștigat alegerile.

Față de atare realități, firesc se pune întrebarea; mai există și dacă există, ce fel de mandat este acela care nu îi permite practic mandantului să poată revoca înainte de termen el însuși mandatul dat dacă acesta îl prejudiciază în mod vădit și mandatarul își îndeplinește mandatul cu totul altfel de cum s-a angajat?

Privită atare problematică din unghiul devedere al alegătorului, o logică de bun simț ar impune consecința; eu, alegător, ți-am acordat ție, ales, votul meu, datorită căruia tu ai ajuns să exerciți acest mandat așa cum ai promis prin programul tău electoral. Dacă ai promis că o să fii mandatarul meu, atunci am dreptul atât să fiu informat cum îl exerciți, căci Constituția prevede că tu îl exerciți penteru mine, nu pentru tine. Am apoi dreptul să cere măcar revocarea în mod întemeiat a acestui act juridic născut de vinculum iure ce ne leagă pe amândoi.

Din nou suntem nevoiți să observăm că realitatea demonstrează că, datorită jocurilor politice, alegătorii nu pot avea în mod direct nici un cuvânt de spus în privința încetării din inițiativa lor a efectelor mandatelor rezultate în urma alegerilor înainte de termen.

Ca atare, aceste mandate la care am văzut că face referire atât legea fundamentală, cât și actele normative de transpunere a dispozițiilor constituționale în materie sunt ele mandate în configurarea contractului de mandat din sfera dreptului privat? Căci indubitabil, una din teoriile în materia explicării raporturilor dintre aleși și alegători susține că ele sunt concepute pe modelul reprezentării din dreptul civil1. Ce fel de mandate sunt acestea, sau este doar o figură de stil, o metaforă? Cert este faptul că dreptul constituțional nu poate ieși din sfera constantelor dreptului. Ori reprezentarea, oricum ai lua-o, presupune doi termeni, nu unul; ceva (cineva) reprezentat și cineva care reprezintă, acționează în numele și pe seama primului.

Nu este de ignorat ceea ce este esențial în ce privește sorgintea mandatului în discuție;el este una din pârghiile concepute a înfrâna tendința utilizării abuzive a puterii publice.

Nu este cazul să se meargă pe calea bătătorită deja a controversei dintre teoriile construite în literatura de specialitate vizând natura unor atare raporturi; teoria mandatului imperativ, cea a mandatului reprezentativ, teoria alegerii considerată simplu procedeu de desemnare, teoria organului și cea a competenței, toate supuse unor critici, fapt ce denotă că adevărul este poate în altă parte sau câte puțin în fiecare și ar fi necesară o sinteză a lor2. Trebuie pornit de la esența sreptului. Textele în materie sunt norme imperative, ele stipulează clar; aleșii exercită fiecare un mandat. Cum îl exercită în cadrul unor organe reprezentative pentru popor, alese de acesta pentru a exercita suveranitatea care aparține acestuia (art.2 din Constituție) și cum alineatul 2 al aceluiași text legal prevede că nici o persoană sau grup nu poate exercita în nume propriu suveranitatea, în mod temeinic

_______________________

1. T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p236. Aceasta a fost concepția politică a Revoluției franceze din 1789, transpusă în teoria mandatului imperativ.

2. Idem, p.236-240.

derivă consecința că avem de-a face cu mandate, că mandatele respective au caracter de mandat de putere, că aleșii nu exercită în nici un caz puterea în nume propriu șui în mod independent de cei ce i-au mandatat.

Mandatul nostru, indubitabil, nu poate fi privit linear cu efecte decurgând în mod similar celor derivând din contractele civile de mandat.

O încercare de teorie holistică, generală a mandatului ar trebui să subsumeze toate categoriile de mandat pentru a încerca să extragă esența actului juridic de mandatare. Or, câte categorii de mandate avem în legislația națională? Teoria mandatului civil este arhicunoscută. Ea aparține delatfel sferei dreptului privat. Noutăți nu am putea găsi decât în sfera mandatelor de drept public.

În dreptul public întâlnim mandate configurate în primul rând în materie de procedură. În procedura penală, avem exemplul dat de mandatul de executare a pedepselor privative de libertate ori de arestare preventivă. Și în aceasta și în cea civilă mai întâlnim insitutția mandatului de aducere. Constanta acestora este evocarea puterii publice.

Nu ontră în obiectul referatului analizarea acestor tipuri de mandat. De surprins doar ceea ce au ele în comun. Mandatele respective sunt emise în prezent numai de o categorie de organe ale statului; instanțele judecătorești, în realitate de judecători. Aceștia exercită o ,,felie” din puterea de stat. În conturarea obiectului unui drept parlamentar ca subramură a dreptului constituțional, s-a observat că unele reguli privind parlamentul au ca obiect și rolul acestuia în interacțiunea provocată de distribuirea funcțiilor puterii organizată statal între puterile publice1 . Puterea jurisdicțională a derivat dintotdeauna din puterea publcă atribuită unui singur titular. Suveranul-monarh exercita inițial în mod direct atribuțiile jurisdicționale. Apoi ele se exercitau în numele acestuia, iar acum, chiar dacă nu se afirmă direct, în numele poporului. Căci hotărârile judecătorești se pronunță ,,în numele legii”.Atribuția de legiferare aparține Parlamentului,

__________________________

M. Constantinescu, I. Muraru – op.cit., p.24.

singurul organ legiuitor potrivit art.61 din Constituție, chiar dacă Guvernul ,,i le mai confiscă” uneori. Parlamentul este organul reprezentativ constituit prin alegeri ibere, modalitate prin care poporul exercită suveranitatea. Aceleași hotărâri se execută în baza împuternicirii date de Președintele României desemnat și el tot prin alegeri. Sugestivă este în acest sens Constituția Greciei; ,,Funcția jurisdicțională este exercitată de tribunale, a căror hotărâri sunt executate în numele poporului elen..” – art.26 alin.31

Ca atre, este limpede; mandatele respective, fie ele de încarcerare, fie de aducere sunt și ele mandate de putere. De altfel, nimeni nu poate fi privat sau limitat în libertatea sa individuală decât în temeiul unui atare mandat de putere publică ce își găsește temeiul și garanția în ce privește nefolosirea lui abuzivă ori în alte interese decât ale poporului în suveranitatea ce aparține acestui titular. Așa este drept și normal. În consecință, agenții forței publice; polițiști gardieni execută aceste mandate în numele și pentru popor, pentru a se menține ordinea publică de care are acesta nevoie. Ei le execută doar! Exprimarea ,,se află în executarea unui mandat” cu referire la cel ce execută o pedeapsă privativă de libertate nu este folosită adecvat.Deținutul sau adusul nu execută ei mandatul, ci fac obiectulacelui mandat, se supun în temeiul acestui mandat de putere voinței poporului, voinței sociale pentru că au încălcat-o, nu s-au conformat acesteia.

Este foarte bun acest punct de plecare pentru o analogie care permite a se înțelege elocvent că și deputații și senatorii execută, la rândul lor atare mandate pe care le-au primit de la popor prin electori, în mod direct prin vot.

În lumina actului fundamental, al Constituției, este clar și cert că acești aleși trebuie să înțeleagă că nu ei sunt autorii acestor mandate, nu execută și nu dețin niște mandate ,,căzute din cer”. Este necesar să caute sursa acestora și să conștientizeze că, parcurgând înapoi procedura electorală, ei nu dețin personal nici o putere; puterea o deține poporul care îi mandatează potrivit voinței sale să o execute tot potrivit aceleiași voințe prin electori și prin

___________________________

1. Citat în T. Drăganu – op.cit.,. Vol.I, p.264.

vot. Să o execute, să execute mandatele și în calitate de mandatari, nu de deținători ai unor titluri intitulate ,,mandate” care i-ar îndreptăți să îi sfideze pe alegători, să nu mai dea seamă nimănui pe perioada cât dețin aceste ,,titluri”

Cele antemenționate sunt și mai clare și arată aplicabilitatea lor și la celelalte categorii de agenți ai statului dacă operăm – în lumina Constituției – ,o ierarhie a mandatelor” de genul celei folosite de H. Kelsen prin a sa celebră teorie ,,pură” a dreptului1. De amintit că acesta vedea ierarhia normelor juridice și în consecință a activităților statului scarificat;cele conținute de acte ale executivului în care includea și justiția, la baza ierarhiei, deasupra acestora cele conținute de lege. Deasupra legii, normele constituționale, norma constituțională. Dar și deasupra acesteia distinge o normă universală de genul unei norme de a trăi în armonie cu universul. Toate celelalte norme decurgeau din această normă universală dar și unele din altele până la baza ierarhiei în care mai includea și normele private ce decurgeau din contracetele încheiate între particulari, spre exemplu.

Raportându-ne la scara unei țări și a unui popor, se poate distinge o ierarhie similară oarecum în privința unor mandate subsecvente derivând dintr-un mandat unic. Singurul care nu este mandatar este poporul. El este deținătorul, titularul suveranității, puterii publice care, în sfera teritoriului său nu estenici măcar egalată de o putere concurentă, nicidecum subordonată unei alte puteri. Chiar Uniunea Europeană nu este în fond decât o mandatară comună tuturor popoarelor; este mandatată de mai mulți mandanți, asta este totul în privința ei și eșecul Constituției Europene o demonstrează pe deplin.

Primul mandat, cel general dat de acesta, de popor, este mandatul constituțional. Poporul mandatează, alege o adunare constituantă ce întocmește Constituția.După ce ea este votată de Adunarea Constiuantă, poporul veifică modul în care Constituanta a executat mandatul încredințat de acesta și o ,,descarcă” de efectele mandatului, aprobând sau nu Constituția prin

__________________________

H.Kelsen – Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, București, 2000, pag.285-288.

referendum.În textul constituției însă, prin adoptarea acesteia, întocmită tot potrivit ,,comenzii” sale, poporul a inclus, a prevăzut în mod direct clauzele unui alt mandat, mandatul de suveranitate. De reținut, în modul acesta direct, nu mediat, căci el, poporul, a mandatat constituanta ,, să-i facă” Constituția și tot el a aprobat-o.

Mandatul de suveranitate este clar stipulat; se prevede în mode expres cine este mandantul â el poporul, cine sunt mandatarii – aleșii, președinte, deputați, senatori, etc., care este obiectul mandatului, exercitarea acelor ,,aspecte” ale suveranității pe care el nu le poate exercita în mod direct. Amintește ca mandatarii să nu uite nici ,,o clipă” că el poporul este titularul suveranității, întărește aceasta stipulând că nici o persoană sau grup nu poate exercita suveranitatea în nume propriu. Ba mai mult, se stipulează expres, am putea spune în amănunt, cum și în ce limite să execute mandatarii mandatul de suveranitate; în limitele competențelor, mai corect – cum remarcă Profesorul Drăganu atribuțiilor stabilite pentru fiecare categorie de organe în care sunt grupați metodic și în chip meșteșugit mandatarii, ca aceștia să se controleze unii pe alții dar și să conlucreze1. Profesorul afirmă că nici Constituția, nici legile subsecvente nu reglementează drepturi recunoscute acestor autorități, ci doar atribuții.)

Putem spune că, privită din această perspectivă, Constituția este un macro-contract de mandat ce are ca obiect în primul rând mandatul de suveranitate, din care derivă, cum vom vedea altele subsecvente.

Bun, se poate în consecință că, dacă poporul, atât de grijuliu cu chestitunile în discuție, nu a prevăzut în contractul său cadru clauze prin care să reglementeze concret modalitățile în care și când si e prezintă ,,dările de seamă”, informările care să provină de la mandatari și să-i fie adresate, nici alte modalități decât alegerile anticipate, prin care mandatele date pot fi revocate adică, simetric altor contracte, cazurile de revocare, de nulitate pe motive de dol spre exemplu sau alte asemenea, să fie sănătos! Ca atre,în cei 4 sau ,,n” ani de mandat, aleșii nu au nici o obligație de a remite sau prezenta dări de seaamă alegătorilor asupra modului în care își

________________________

T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p.125.

îndeplinesc obligațiile ce le revin din contractul de mandat comnfigurat în Constituție și nici de a demisiona sau a fi demiși anterior expirării mandatului. Mare scăpare la un popor care a stat peste 40 de ani de cruntă dictatură!

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, se poate observa că, din acest mandatde suveranitate, decurg alte mandate subsecvente sau, dacă nu suntem de acord cu această teză a subsecvenței, că acest mandat generic se particularizează în mandate-specie.. Căci deputații și senatorii sunt mandatați să întocmească legile, să legiereze, Președintele Republicii să vegheze ca aceștia să respecte procedura de adoptare a legilor prin promulgare, să semneze în numele poporului mandatele date judecătorilor să judece, să exercite funcția jurisdicțională, să semneze tot în numele poporului mandatul dat primului ministru, guvernului, cu aprobarea Parlamentului, să organizeze executarea și să execute în concret legile, să ateste puterea publică, puterea poporului în executarea hotărârilor judecătorești. Nu numai judecătorii primesc atare mandate-specie spre executare în rezolvarea litigiilor dintre particulari dar și dintre aceștia și ceilalți mandatari, ci și miniștrii guvernului. Toți aceștia execută mandate de putere în temeiul i în executarea mandatului unic de suveranitate. Consilierii șți primarii primesc spre executare mandate similare la nivel local în aria lor de competență teritorială. Parlamentarii, deputații europeni sunt mandatați să execute mandate de suveranitate în ,,partea acesteia delegată la nivelul Uniunii Europene”, în Parlamentul European.

Realitatea acestor mandate este relevată prin acele statute pe categorii de mandate. Spre exemplu, pentru mandatul administrativ avem funcția publică, respectiv statutul funcționarului public1. Pentru puterea judecătorească, Lg.nr.303/2004 privind statutul magistraților, Lg nr. 393 din 28 septembrie 2004 are ca obiect statutul aleșilor locali. Constituția, cu referire la mandat, intitulează Secțiunea a 2-a ,,Statutul deputaților și al senatorilor”.

Din conjugarea acestor mandate, se pare că poporul și-a creat un mecanism prin care (iarăși este nevoie să se repete) prin mandatele amintite, nici nu mai este nevoie – dacă toți mandatarii

________________________

1 A. Trăilescu – op.cit., p.116-182.

antemenționați și-ar îndeplini atribuțiile – să mai urmărească executarea mandatelor peparcursul acestora, modul în care ele se execută de către mandatarii aleși pe parcursul celor 4 ani de mandat în condițiile existenței ,,frânelor și contra-greutăților constituționale dar și a unor mandatari ,,specializați” în urmărirea, depistarea și rezolvarea cazurilor de rea-credință, de fraude relative la ceilalți mandatari. Da, dar ce te faci când ei se coalizează chiar împotriva intereselor naționale sau unii profită de incompetența celorlalți? Chiar în hulitul vechi sistem anterior anului 1989 existau măcar formal forme de control direct ale poporului, electorilor, asupra tuturor categoriilor de mandatari, instituționalizatul control obștesc1.

Această eventuală teorie a mandatelor subsecvente sau a mandatelor specie nu trebuie catalogată ca absurdă sau neștiințifică. Dacă observăm scrierile majorității autorilor de drept constituțional și instituții politice, o parete însemnată a acestora sau chiart în integralitate abundă în metafore și analogii, ba chiar contradicții semnalate reciproc. Unul din criticii declarați a teoriei separațieiputerilor statului la noi în țară, este Profesorul Deleanu, în Franța, patria lui Montesquieu, sunt o mulțime2. Dacă raportăm scrierile Profesorului Deleanu la cele ale Profesorulu Drăganu, care elogiază atât sistemul, principiul în discuție, cât și această parte a operei lui Montesquieu3, afirmațiile unuia dintre ei ar trebui catalogate drept ,,prostie”.

Însăși adoptarea Constituției din fost marcată de atare lupte doctrinale ,,intestine”4. probabil de aici remarcatele antinomii

_________________________

1. I. Iovănaș – Dreptul administrativ și elemente ale științei administrației, Editura didactică și pedagogică, București, 1977, p.315-319. Se cuvine remarcată însă lipsa de coerență a unor atare structuri, carcaterul nespecializat al acestui control .

2. I. Deleanu –op.cit., Vol.II, p.80-93.

3. T. Drăganu –op.cit., Vol.I, p.259-262.

4. A Iorgovan –Odiseea elaborării Constituției, Editura Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureș, 1998, p.167, 223-236.

intraconstituționale ale Profesorului I. Vida. Toate aceste creații, idei doctrinale pot constitui însă un fundament pentru opțiuni constituționale și legislative deoarece, prin cântărirea, compararea lor, punerea lor în raporturi de teză – anti-teză, por rezulta teze valoraoase în practica legislativă. Când ai mai multe opțiuni, poți alege, când ai doar una, sau, mai rău, nu ai nici una, trebuie uneori să improvizezi, cu riscul inerent uneic atare situații.

5. Dreptul de a alege și dreptul de a fi ales

5.1 Dreptul de a alege

Este din nou de remarcat că, în privința acestui drept, nici Constituția României, nici majoritatea lucrărilor de specialitate –fie ele mai vechi sau mai noi – nu îl consacră în formularea folosită în titlu. Atât Constituția, cât și abordările doctrinare, de regulă, când reglementează, respectiv tratează drepturile și libertățile fundamentale sau drepturile politice, referă expres asupra dreptului de vot și – ca evidentă pereche a acestuia – dreptul de a fi ales. În textele constituționale și chiar în majoritatea dispozițiilor electorale, dreptul de a alege este implicat prin exprimări de genul ,,se aleg” sau ,,sunt alese”. Spre exemplu, art.62 alin.1 al Constituției; ,, Camera Deputaților și Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, potrivit legii electorale.”

Situația este identică în majoritatea constituțiilor. Se întâlnesc și excepții. Spre exemplu Constituția Republicii Bulgaria din 12 iulie 1991, în care se prevede expres acesta; ,, Cetățenii care au vârsta de optsprezece ani împliniți, cu excepția celor care sunt sub tutelă și a celor care execută o pedeapsă privativă de libertate, au dreptul de a alege organele statului și organele locale și să ia parte la referendumuri” – art.42 alin.11. .

Sigur, nu se poate ignora că, o demarcație netă (în realitate) între dreptul de vot și dreptul de a alege este relativ dificilă.

_______________________

O. Ținca – op.cit., p.380.

Dreptul de vot implică dreptul de a alege. Documentul în care se materializează acesta, buletinul de vot este dual; nu numai prin candidatură se materializează dreptul de a fi ales, ci și prin înserarea în consecința acestuia a numeliui candidatului ca ofertă de opțiune electorală, printre celelalte oferite alegătorului. În momentul în care s-a format opțiunea electorală, este de neevitat a se constata că, prin marcarea candidatului ales, se ,,consumă” două drepturi; dreptul de a alege și dreptul de a fi ales. Căci, a se afirma că doar se exercită dreptul de vot (se votează), făcând abstracție de conținutul și finalitatea acestuia, dreptul de a alege și de a fi ales, este ca și când i-ai oferi cuiva o cutie pe care scrie ,,Bomboane de ciocolată”, frumoasă și promițătoare ca aspect dar fără nimic în ea, goală.

Să luăm la întâmplare un fragment dintr-o lucrare de specialitate consacrat dreptului de vot; ,,Prin intermediul acestui drept cetățenii participă în primul rând la formarea Parlamentului și la alegerea Președintelui precum și la alegerea primarilor și membrilor consiliilor locale. Întrucât Parlamentul și Președintele României au rolul de a conlucra la desemnarea Guvernului, la formarea altor autorități publice, se poate spune că votând, cetățenii participă indirect la procesul de conducere socială1. Este relevant, cum de altfel sunt și altele, pentru cele afirmate atât la partea din referat aferentă dreptului de vot, cât și aici. Dreptul de vot este mijlocul – ,,Prin intermediul acestui drept…”. Formularea ,, participă” evocă o acțiune.

A participa însă nu evocă finalitatea. Poți participa la o petrecere din plictiseală, nu am altceva de făcut, sau pentru a-mi face prieteni, sau pentru că vreau să întâlnesc un om de afaceri pentru o posibilă afacere, sau pentru că doresc să mă îmbăt, sau au mâncare din belșug organizatorii. Deci, pentru a evidenția finalitatea, obiectivul urmărit, nu este suficientă doar participarea. Restul textului, ,, formarea Parlamentului și la alegerea Președintelui precum și la alegerea primarilor și membrilor consiliilor locale” evocă ceea ce este esențial; de ce votez. Evidența exprimării opțiunii elecorale sau opțiunii referendare,,umple”

__________________________

Cr. Ionescu – op.cit, p.163.

conținutul acestei participări, conținutul acțiunii de votare. Ca atare, a spune că nu există decât dreptul de vot, nu și cel de a alege, de a alege, este prea puțin.

Că cele două drepturi se întâlnesc, se completează, ba chiar ,,se împletesc” încât este greu să susții că le mai poți separa, nu încape îndoială.

O tratare separată a dreptului de a alege ar fi nimerit să fie axată pe elementul opțiunii electorale, al actului în sine de a alege. Alegerea implică discernământul. Doar el permite ca – pentru a fi utilă social o opțiune electorală, o alegere – ea trebuie să fie făcută în cunoștință de cauză și în temeiul unei depline maturități, responsabilități, atât pentru tine, cât și pentru cei din jur. Nu este în joc alegerea unei jucării sau a unei haine, ci însăși alegerea unor persoane capabile să între în constituirea sau să constituie un organ reprezentativ care să exercite acea putere ,,de viață și de moarte” la nivel social, putere ce îți aparține ca una din furnicile care dau care, acționând împreună cu altele dau ,,puterea mușuroiului”.

Nu este nici o exagerare în aceste afirmații. Se impun totuși menționate aici discuțiile doctrinale privind limitele în care suveranitatea poate fi considerată acea putere unică, neegalată măcar la nivelul unei țări. Astfel, s-a remarcat că statul, în exercitarea suveranității pentru popor, își stabilește singur competența, spre deosebire spre exemplu de unitățile administrativ teritoriale (organele constituite la acest nivel), unii autori definind suveranitatea drept competență a competențelor. S-a observat însă că atare concepție a unei suveranități nelimitate a fost abandonată deoarece statul însuși este obligat să respecte normele de drept internațional și acele principii, ca atare neputându-și stabili competența în mod arbitrar1.

Și aceste susțineri pot fi contra-argumentate. Atare norme și principii nu devin obligatorii pentru stat la nivelul competenței sale decât prin liber-asumare, prin ratificarea unor tratate. Dacă se operează o analogie, așa cum indivizii respectă liber consimțit regulile sociale ca să beneficieze de avantașele unei vieți sociale

________________________

T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p.116 și p.204-205.

organizate care să evite haosul, la fel procedează statul la nivel internațional. Asta nu înseamnă că primilor li se știrbesc drepturile fundamentale, ,,naturale”, libertatea asumată sau că celui de-al doilea îi este limitată sau concurată în aria sa de competență suveranitatea. Aceste reguli nu sunt impuse nici de o putere concurentă, nici supraordonată pe teritorilu pe care exercită suveranitatea, cu atât mai puțin titularului de drept al acesteia – poporul. Fie se acceptă teoria mandatării poporului de către organele sale reprezentative care constituie aparatul de stat prin mecanismul mandatelor subsecvente, fie cea a privirii acestor organe ca fiind constituite de ,,agenți” care acționează în numele și din însărcinarea poporului, rezultatul este același;cele sus afirmate rămân valabile1.

Revenind la importanța și relevanța dreptului de vot, în consecința celor expuse, se poate conchide că el este elementul care de cide soarta tuturor, a națiunii pe ,,n” ani cît durează mandatele acordate prin vot. Iată cât de mare este răspunderea alegătorului și – în consecință – a dreptului de a alege. Din păcate, operațiunile electorale sunt tratate de mulți dintre noi doar așa; vedem doar participarea la vot și cam atât. Dacă ne este comod sau dacă avem vreun interes direct, suntem diligenți cum votăm, dacă nu, eventual doar participăm la vot sau absentăm. Se pierde din vedere că nu avem doar dreptul de vot, dreptul de a participa sau nu la vot; avem și dreptul de a alege dublat de obligația de a alege. Căci exerciți dreptul de a alege, alegi nu numai pentru tine, ci și pentru cei din jur, pentru copiii tăi sau pentru copiii altuia.

Oare asta să fi urmărit autorii Constituției, să votăm uitând că avem dreptul de a alege, nu numai dreptul de vot, când l-au consacrat doar pe acesta din urmă în rândul drepturilor fundamentale, omițându-l intenționat pe primul de la nominalizare? Căci este cert, două drepturi de acest gen sunt consacrate; drerptul de vot – ce poate fi perceput și numai în înțelesul de participare la vot – și dreptul de a fi ales. Tot prin observație, remarcăm că cel din urmă este exercitat cu sârg de cei care populează această țară

_______________________

T. Drăganu – op.cit.,. Vol.I, p.219-220.

pe când cel dintâi, cum demonstrează ultimele alegeri, mai degrabă de românii din diasporă. Cine știe, poate aleșii noștri doresc să guverneze o țară ai căror locuitori, afară de ei, să facă parte exclusiv din diasporă.

Se pare astfel că teoria funcției sociale în materia drepturilor electorale, a dreptului de vot, devine din ce în ce mai necesară a ,,penetra” concepțiile legiuitorului constituțional român fașă de atare realități1.

Destul însă cu considerații de acest gen. Cum formarea opțiunii electorale, care este esența acestui drept a fost tratată separat, se cuvine să amintim aici doar aplicațiile ,,specioase” ale dreptului de a alege. Astfel acest drept, în fncție de obiectul său, se particularizează, se specifică în;

– dreptul de a alege deputații și senatorii ce vor constitui Parlamentul României;

– dreptul de a alege Președintele României;

– dreptul de a alege consilierii județeni și pe cei locali;

– dreptul de a alege primarii și viceprimarii;

– dreptul de a alege euro-parlamentarii ce vor intra în constituirea Parlamentului European.

Ce se poate generaliza din aceste ,,aplicații” ale dreptului de a alege? Că numai acest drept întemeiază opțiunile electorale, că numai el permite electorilor să opteze între candidații X și Y, respectiv pe care dintre aceștia va alege să îl mandateze pe acel alegător în exercitarea suveranității, atât pentru el, cât și pentru ceilalți. Lui îi încredințează bunul său cel mai de preț în ultimă instanță, libertatea. Căci acesta este scopul suveranității, garantarea libertății atât sub dimensiunea acesteia spirituală, cât și în dimensiunea materială, economică, ambele dimensiuni fiind la fel de importante. Aceste vremuri triste vin să confirme țesătura celor două dimensiuni. Cam greu este să fii liber spiritual, fără o libertate economică. Or ultima este evident afectată. Cum poți vorbi de libera circulație în în substanța acestei libertăți, dacă nu ai mijloacele economice necesare să realizezi această libertate. Sau,

________________________

T. Drăganu – op.cit.,. Vol.II, p.30.

mai este liberă circulația determinată exclusiv pe rațiuni economice, găsirea unui loc de muncă ce să îți permită să subziști?

Cum se explică prin prisma dreptului de a alege pe cei pe care îi mandatezi să exercite suveranitatea în aplicația dreptului de a alege euro-parlamentarii români? Ce legătură are Parlamentul European cu suveranitatea României? Că doar, dacă se abordează aceasta din perspectiva teoriei indivizibilității suveranității, nu a celei construite pe teza suveranității fracționate1, este posibilă divizarea acesteia?

Se poate construi o teorie care ar putea explica un atare mecanism tot pe teoria mandatului reprezentativ consacrat constituțional. Titularul suveranității este unic, unul siingur, poporul român. Din perspectiva titularului, al ,,proprietarului” suveranității, ea nu se divide; este unică, nu se fracționează. Se poate mandata însă exercițiul acesteia. Din această perspectivă, cea a mandatării, suveranitatea poate fi specificată, prin prisma organelor reprezentative ale poporului român, a competențelor dacă schimbăm baza de raportare. Tot poporul mandatează și pe reprezentanții săi, de data aceasta nu un organ, să îl mandateze în exercitarea suveranității văzută din perspectiva teoriei competenței2. Poporul român compune prin reprezentanții mandatați o parte din Parlamentul Uniunii Europene care devine astfel reprezentativ pentru el în privința gamei de atribuții pe care le are acest parlament la nivelul Uniunii Europene, al cărei membru este și România. Preconizata Constituție a Uniunii Eurfopene conținea chiar prin reglementare un text vizând delegarea de suveranitate; … Poate și atare formulare a dus la blocarea mecanismului de adoptare a ei. Suveranitatea nu se deleagă, eventual se mandatează pentru anumite atribuții de interes comun.

Tratatul de , venit să substituie preconizata Constituție europeană cu a sa cetățenie europeană pe lângă cea națională, prevede și el în materie, modificând art.1 din Tratatul privind Uniunea Europeană că statele membre ,,atribuie competențe” Uniunii ,,pentru realizarea obiectivelor lor comune.”

______________________

Idem.

Ibidem, Vol.I, p.196.

Autorii de drept comunitar, spre exemplu M. Voicu1, chiar argumentau – în mod nejustificat din perspectiva dreptului constituțional – că fiecare stat membru renunță la o parte din suveranitatea sa când devine membru al Uniunii Europene. Teoria respectivă este evident falsă din perspectiva mandatului reprezentativ. Titularul suveranității, poporul român, nu renunță la nici o ,,bucățică” din suveranitatea sa, mandatează doar pentru competențele Uniunii Europene exercițiunl acesteia prin reprezentare în Parlamentul European, devenind astfel co-decident la acest nivel în interesul comun al popoarelor Europei.

Dar chiar exercită acest organ suveranitatea pentru poporul român? Teoria este desigur frumoasă, de văzut însă care este realitatea în materie.

Mecanismul ar putea fi văzut la un mod simplificat astfel: Aparent, fiecare stat este tentat să devină membru al Uniunii Europene. Politicianul român chiar vede ca o soluție pentru rezolvarea problemelor economice fondurile structurale venite pe filiera Uniunii Europene. De parcă aceste fonduri ar veni gratuit și nu ar implica nici un echivalent. Și aderarea a venit pe același trâmbițat calapod. Ne integrăm în Uniunea Europeană ca să primim fonduri U.E., să circulăm unde dorim în Europa.

De fapt, la o macro-analiză, Uniunea Europeană nu este decât un fel de C.A.R. din punct de vedere financiar. Punem toți bani și ne ajutăm astfel pe rând; azi eu, mâine tu, poimâine el. Dar acești bani îi returnăm tot pe rând.Îi folosim când îi primim pe toți odată și îi plătim în modalitatea știută.

Bine, ce legătură are suveranitatea cu acest macro-C.A.R.? Are, ba încă mare! Vrea Uniunea Europeană drumuri în România, primim fonduri pentru drumuri, vrea Uniunea Europeană școli, fabrici, activități economice de un anume fel, rețele de canalizare la sate în România, primim ,,fonduri” U.E.” cu această destinație. Vrea ferme gricole, vrea fabrici de lapte, abatoare, vrea ca românii să-și cumpere tractoare ,,la sfert de preț, primim fonduri cu această destinație. Doar pentru destinațiile stabilite de Uniunea Europeană.

______________________________

1. . M.Voicu -Jurisprudența comunitară, București Editura Lumina Lex, 2005, p.14.

Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană stabilește cum să ne cheltuim banii și care dintre noi să beneficieze de aceștia. Căci acești bani, aceste fonduri, tot noi o să-i dăm înapoi. Îi dăm însă sub formă de contribuție a României ca stat membru la constituirea fondurilor structurale sau cum le-o mai zice, a bugetului Uniunii. În calitate de contribuabili toți plătim aceste contribuții. De profitat, profită numai unii, cei care au bani pentru a plăti partea stabilită din aceste investiții. Concret spus, plătesc 10% sau 20% eu investitor, restul se achită din fondurile declarate nerambursabile, în realitate rambursabile prin contribuții de la mine care nu am posibilitatea nici să plătesc cei 10%, de la ceilalți aflați în aceeași situație.

Privit la nivel macro-economic, această stabilire a destinației resurselor financiare ale unui popor nu este o problemă de suveranitate? Evident că este! De aici importanța actului de alegere a celor care mandatează suveranitatea în privința competențelor exercitate în interesul comun al popoarelor de către reprezentanții lor aleși în cadrul Parlamentului Uniunii Europene, unul dintre factorii care au putere de decizie inclusiv în stabilirea destinației acestor fonduri europene. În eexercitarea în mod egal a suveranității de către popoare în structurile europene s-a și preconizat un instrument de ,,egalizare” a indivizilor care le compun, a electorilor, prin avansarea unui atare obiectiv la modul sistematic conținut ca atare prin Tratatul da adoptat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. El a constituit a doua revizuire fundamenală atratatelor constitutive. ,,Pilonul” comunitar, primul dintre cei trei, era axat inclusiv pe obiectivul creării unei cetățenii europene –art.8 – art.8 E. Tratatul de adoptat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999, urmat de Tratatul de adoptat la 26 februarie 2000 și intrat în vigoare la 1 februarie 2003 au înlăturat, cum se susține, ultimele obstacole din calea liberei circulații în Europa, odată cu instituirea sufragiului universal pentru alegerea deputaților în Parlamentul European indiferent de sex, religie, apartenență etnică, opinie politică, sufragiu universal care implică votul universal,egal, direct. Conform tratatului de , calitatea de cetățean european implică inclusiv dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale și europene din statul de reședință membru1.

Ar fi multe de discutat în privința acestor aplicații ale dreptului de a alege. Dată fiind vastitatea problematicii pe care o implică drepturile electorale, fapt relevat de apariția chiar a unor monografii întregi axate exclusiv pe aceasta, inclusiv la noi în țară, astfel că nu este cazul să se insiste decât asupra ceea ce s-a considerat relevant în privința dreptului de a alege, în rest, fiind suficiente trimiteri la aceste lucrări specializate pe această tematică2.

Observația de final este preluată însă din constatarea doctrinală că, în fond, distincția dintre dreptul de a alege și cel de vot are importanță sub aspect teoretic, deoarece practic cele două drepturi nu se pot departaja, atât unul, cât și celălalt materializându-se prin buletinul de vot3

5.2 Dreptul de a fi ales

Majoritatea considerațiilor asupra acestui drept au fst făcute până aici. Aceasta nu înseamnă că nu mai este nimic de spus în privința lui.

După starea de spirit îndeosebi din ultimul an, a majorității categoriilor sociale din țară, în consecință a majorității electorilor, se pare că fie ei au votat ,,prost”, fie nu au avut ce vota. Adică, cu

_______________________

1.A. V. Nedelcu – Ienei – Drept comunitar al afacerilr , Editura Fundației ,,Ioan Slavici, Arad, 2002, p.40-41, 64, 177-178.

2. M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Vida – Alegerile parlamentare și prezidențiale, Regia autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 1992, I. Gănescu, C. Gr. C. Zotta, Al. Kostaki, dreptul electoral român, Institutul de arte grafice ,,Vremea”, București, 1937.

3. I. Vida – op.cit., p.164.

toată maturitatea prezumată, cu toate că actuala majoritate, configurată prin alianțe în structurile de putere aflată pe listele de candidați de la ultimele alegeri, a venit în campania electorală cu programe electorale, deci românii au fost informați, aceștia au votat împotriva intereselor lor; dovadă că sunt nemulțumiți. Pe de altă parte, și în trecutele alegeri s-a întâmplat cam la fel.

În altă ordine de idei, nu poți să îți reprimi reflecția că oricât ar fi fost de incompetenți alții care s-ar fi aflat în locul actualei ,,puteri”, tot s-ar fi priceput să ia aceleași măsuri luate de actualii guvernanți ,,,să ieșim din criză”.

Se poate astfel raționa și în sensul că românii nu sunt suficient de pregătiți – atât aleși, cât și alegători – pentru exercitarea cu competență a suveranității, dar și în sensul că actuala procedură de desemnare a candidaților crează un cerc închis în care nu poate pătrunde competența.

Prima problemă care se pune în legătură cu ultima afirmație, este aceea dacă, într-adevăr, în atare condiții, românii beneficiază de dreptul la alegeri libere – art.3 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Căci, cum se poate vorbi de alegeri libere dacă îți sunt limitate opțiunile de alegere? Este relevantă în acest sens remarca din literatura franceză de specialitate vizând pericolul căderii în desuetudine a procedurii referendare tocmai în țara sa de origine.

În criticarea limitelor acesteia, se conchide că nu este liberă voința alegătorului pus în fața a doar două opțiuni; a vota învestind încrederea în candidatul unic – cum erau cazurile comentate – prima, iar a doua, dacă nu era acordată încrederea acetui candidat, opțiunea previzibilă era aruncarea țării în haos1

Și la noi se pare că situația a fost oarecum similară din moment ce procentul de absenteism a fost ridicat iar rezultatele votării sunt trăite de noi toți.

În ambele situații, este sustenabilă ideea că nu se poate vorbi de alegeri libere, voința alegătorului participant la referendum fiind evident viciată.

Primul caz în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului

_________________________

1. T. Drăganu – op.cit., Vol. p.245-246.

(numită în continuare Curtea) s-a confruntat cu onvocarea unei încălcări a art.3 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a fost cazul Mathieu – Mohin și Clerfayt contra Belgiei1. Deși nu s-a reținut nici o încălcare a textului menționat al Convenției – cazul vizând pretinsa discriminare și, astfel încălcare a dreptului la alegeri libere raportat la condițiile în care puteau vota și puteau fi aleși cetățenii francofoni raportat le cei olandofoni în Belgia cu referire la problema minorităților lingvistice și desemnarea reprezentanților în Consiliul Flamand – importanța sa rezidă în precizările cu priovire la ,,fenomenul voturilor pierdute”. Impactul direct în cazul acela era cel al voturilor nule în considerarea existenței atât a grupului lingvistic frtancofon, cât și a celui olandofon.

Or, este timpul – datorită realităților antemenționate – să se conchidă că, la fel de bine, voturi pierdute sunt și cele aferente care nu se prezintă la vot pentru că ,,nu au pe cine alege” și nu vor să îi voteze ,,tot pe ăia” , în alți termeni că nu găsesc pe listele eligibililor candidați reprezentativi și competenți. Și nu le poți găsi vreo vină din moment ce cei ,,neîncazarmați în rândurile unui partid nu au decât cu mare greutate un cuzvânt în configurarea acestor liste.

În Hotărârea din 2 martie 1987 a plenului Curții (sera A nr.113), se reține că, deși statele contractante dispun de o marjă largă de apreciere – art 3 invocat neprescriind nici un sistem determinat, totuși, sistemele electorale ar trebui să răspundă unor obiective care să reflecte opiniile poporului dar și să favorizeze formarea unei voințe politice, să asigure atât libertatea de exprimare, cât și principiul egalității de tratament a tuturor cetățenilor ,, fără ca toate buletinele să trebuiască să aibă, pentru aceasta, o greutate egală în ce privește rezultatul și nici orice candidat șanse egale să câștige”.

Concluzionând, în condițiile țării noastre care a trecut prin anii grei de dictatură, sistemul de desemnare a candidaților ar trebui să

______________________

1. V.Berger – Jurisprudența Curții Eurpene a Drepturilor Omului, Ediția a 5-a, publicată în limba română sub egida Institului Român pentru Drepturile Omului în anul 2005, p.475- 477.

aibă un caracter cu totul deschis și să permită pe baza unei largi opțiuni pentru electori constituiți chiar în structuri ,,pre-electorale”; să permită să fie selectați candidații valoroși, nu cei oferiți pe interese mai mult sau mai puțin partinice, de multe ori ,,la pachet” pe liste. Sistemul de pre-alegeri din SUA este o opțiune.

În atare sens, la noi în țară a existat sistemul adunărilor publice numite cetățenești chiar în condițiile legale anterior anului 1989. De reținut pentru cei care ar avea o reacție de respingere la o atare referire și raportare; orice sistem are și părți bune. De fapt, oricare sistem politic este de regulă axat pe un miez nobil, generos – ideea liberală, pe libertatea individuală, înlăturarea barierelor restricționiste, fie ele și numai ecobomice; doctrinele fasciste, ideea de ordine, de disciplină, doctrinele comuniste, ideea de egalitarism, de asigurare a unei egalități de șanse și de tratament, acces egal la resurse. Din păcate, cei care le transpun, oamenii sunt problema. Plecând de la tezele marcante ale filosofiei de referință începând cu cele care au inspirat școala dreptului natural și al ginților, cea iusraționalistă, etc., remarcăm în susținerea necesității echilibrării ,,puterilor” materializate în acele amintite ,,checks and balances” în sistemul american.

Desemnarea candidaților în condiții democratice ,,de jos”, sistem care să nu mai fie doar declarat, ci să fie real, ar fi o opțiune seriasă alternativă celei existente. Nu candidați auto-propuși, căci fiecare este tentat să își exagereze competența și calitățile personale și ,,alte pârghii” ca să ajungă la putere, ci propuși în mod real, nu regizat. Este o șansă pentru depășirea evidentului impas în materie. De altfel, se observă că însușuși modul de alegere a conducerilor partidelor politice aflate în prim-planul vieții politice a țării noastre s-a schimbat și merge pe o asemenea cale. Nu este suficient însă, căci partidele nu se mai bucură de încrederea unei părți insemnate a electoratului, cum o relevă abstenționismul electoral, din moment ce ele reprezintă tot mai mult bastioane de a accede la putere, obiective ușor de cucerit pentru oamneii de afaceri.

În sistemul electoral american, la primul nivel al acestuia funcționează, peintre alte sisteme, și sistemul ,,alegerilor primare ,,primarelor”, primaries în care se desemnează direct de către alegători , nu de către aparatul de partid sau membrii acestuia, candidații celor două mari partide pentru diferitele alegeri. Apoi urmează alegerile propriu-zise1.

Coroborat cu aceste posibile schimbări în sistemul electoral, că tot vorbim de competență, ar fi util, dată fiind vădita sterilitate în materie de competență atât a electorilor, cât și a alegătorilor, ar fi necesar instituirea unui sistem național – fie el și electronic – de însușire a competențelor necesare în ce privește exercitarea suveranității, expus într-un limbaj accesibil tuturor, specific metodelor de învățare pentru adulți .

Pentru aleși, el ar trebui să fie obligatoriu. Competența acestora se bazează și nu poate avea altă sursă decât educația și instruirea.

Și pentru că, evident competența și valoarea implică educație, o altă dimensiune a acesteia decât cea relevată de obicei, cea strict instituționalizată, trebuie să vorbim și de caracter. Un caracter rezultat din conjugarea caracterelor celor care compun un popor. Or, cum la noi fenomenul ,,turismului politic” este cunoscut prin prezența sa în rândulaleșilor dar nu numai, fapt care a și dus în literatura de specialitate la abordarea problematicii vizând legalitatea unui contract de fidelitate încheiat între partidul de proveniență și un parlamantar2, evident iarăși că avem la nivel național o problemă de caracter a aleșilor ,,neamului”, fapt ce confirmă cele antemenționate.

6. Cadrul instituțional.

6.1. Procedura electorală.

Ceea ce conferă unui ansamblu de norme caracter unitar

____________________________

1. V. Dugulescu, C. Călinoiu, G. Dugulescu – op.cit., p.69-70.

2. M. Duțu – Contract de fidelitate încheiat între un parlamantar și partidul de proveniență, în Dreptul nr.4/2005, p.281-288.

conferindu-le statutul de cadru instituționalizat procedural sunt cel puțin câteva caractere care se relevă la o analiză sistematică.

Să vedem care ar putea fi acestea în ce privește procedurile electorale.

1.Oficialitatea. În mod cvasi-unanim procedurile electorale se derulează din oficiu. Dat fiind caracterul limitat temporal al mandatelor din domeniu, din oficiu trebuiesc organizate noi alegeri ori de câte ori atare mandate expiră la termen sau ntempestiv.

Listele electorale sunt întocmite și actualizate tot din oficiu; nu este necesară nici o cerere pentru a fi înscris în listele electorale. Cărțile electorale, la fel1. Nici o operațiune din cadreul procedurilor electorale nu se derulează la cerere cu excepția căilor de atac.

Candidaturile doar aparent par a face excepție. În realitate, ele fac parte din calendarul electoral ca operațiuni electorale obligatorii, în absența lor nefiind posibilă ,,consumarea” alegerilor, de altfel legea prevăzând că se depun, nu se solicită; ele trebuiesc înregistrate din oficiu – art 33 din Lg.nr.35/2008, spre exemplu .

Caracterul oficios, oficial mai decurge și din faptul că atare proceduri nu sunt la îndemâna particularilor din unghiul de vedere al organizării desfășurării lor efective, cum sunt, de exemplu, în domeniul învățământului, unde avem și învățământ privat, administrației în sens larg, unde avem activități concesionate, cazul stabilimentelor publice2

2. Caracterul secvențial, etapizat,sau planificat. Procedurile electorale sunt structurate pe etape, se desfășoară planificat, calendaristic, pe baza unui calendar prestabilit. Sunt supuse unor termene care, de regulă, atrag sancțiunea decăderii. Nedepunerea candidaturii în termen, neexercitarea în intervalul temporal stabilit a dreptului de vot atrage decăderea pentru cel în cauză din exercițiul acestuia raportat la procedura electorală respectivă. Neexercitarea căilor de atac specifice întermen, atrage aceeași sancțiune.

_____________________________

1. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Vida – op.cit., p.23. 2. 2. A Trăilescu- op.cit., p.98-99.

Fiecare etapă, reactualizarea listelor, depunerea candidaturilor, campania electorală, alegerile propriu-zise, validarea sunt supuse unor termene, după caz, unor intervale prestabilite.

3. Sunt supuse atestării, confirmării, altfel spus, caracterul atestabil, confirmabil.

Dreptul de a vota este atestat de cartea de alegător, un veritabil atestat, gen carte de identitate, carnet de conducere, diplomă școlară, etc1. Candidatura, pentru a fi valabilă, trebuie atestată prin înregistrare, mai mult trebuie astfel confirmată sub aspectul îndeplinirii condițiilor legale de către candidat. Însăși calitățile candidatului trebuiesc și ele atestate, susținute de un număr determinat de semnături sau de partide, alte formațiuni politice. Fiecare etapă este atestată de regulă la finalizare printr-un proces verbal. În sfârșit, alegerile trebuiesc validate, supuse procedurii de validare.

4.Cum s-a spus, procesul de formare a voinței părților unui atare mandat are caracter solemn, actul în sine este supus unor solemnități finalizate prin jurământul de credință al alesului, în absența căruia, el nu-și poate exercita funcția.

De aici decurge caracterul de autenticitate al procedurii, privită holistic.

5. Caracterul public, transparența. Toate operațiunile electorale trebuie să se desfășoare ,,la vedere”, în mod public, transparent, sub supravegherea în acest scop a unor structuri organizatorice mai mult sau mai puțin specializate; birouri electorale,, autoritatea Electorală Permanentă, candidați, observatori, mass-media, etc .

6. Contradictorialitatea. Este evidentă de la început până la sfârșit. Candidaturile, de regulă fie presupun operațiuni premergătoare cvasi-electorale la nivel de partid, fie de convingere a eventualilor susținători într-o confruntare de idei, trebuiesc verificate la înregistrare, pot fi contestate ca de altfel toate operațiunile din cadrul procedurii electorale2, campania

___________________

1 . M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Vida – op.cit., p.23.

2. ( I. Deleanu – op.cit., Vol.II, p 221, pentru o sinteză a căilor procedurale.

electorală, nu mai vorbim, termenul contendere1 este la el acasă, își împlinește pe deplin înțelesul, stabilirea rezultatelor votării la fel, supravegherea acestora, similar, observatori asi ,,părților implicate”, ai organizațiilor internațional, așa-zișii neutri.

Caracterul administrativ.Deși vizează ,,consumarea” unor drepturi fundamentale cu sediu constituțional, din punct de vedere organizatoric are acest caracter incontestabil administrativ. Administrația întocmește, reactualizează listele, le afișează, rezolvă omisiunile, asigură localurile, logistica, fondurile publice pentru campanie, veghează la respectarea cadrului legal al acesteia aplicând sancțiuni contravenționale dacă este cazul.

Profesorul Dănișor2 distinge trei funcții ale alegerilor;

funcția de a desemna guvernanții, cei aleși desemnându-se prin vot,

funcția de a măsura oficial impactul diferitelor tendințe politice, subliniind că , în funcție de modul de scrutin se va detașa o tendință fermă, cu o ascendență a guvernabilității asupra reprezentativității, fie doar o proporționare a tendințelor politice în adunarea reprezentativă, care va reflecta, în funcție și de participarea la vot impactul diferitelor tendințe de acest gen la nivelul electoratului,

funcția ludică, rezumată magistral de Philippe Braud; ,,Totul se petrece ca și cum scena electorală ar fi în mod evident un alt lucru decât locul unde se ordonează, simplificându-se prin aceasta preferințele conștiente ale electorilor; un fel de rit social cu funcțiuni aproape magice, mobilizând ma idegrabă afectele decât rațiunea, profunzimile inconștientului mai mult decât facultățile subiectului cunoscător”3. De completat însă cu observațiile Profesorului , în astfel de competiție, omul nu se joacă, el nu este un jucăuș, ci un jucător, mai degrabă în sensul competițional al termenului, decât cel al actorilor sau al copiilor.

,,Pilonii” procedurii electorale sunt;

_______________________

1. T, Drăganu – op.cit., p.9.

2. D. C. Dănișor – op.cit., p,231-232.

3. Ph. Braud – Le suffrage universel contre la democratie, P. U. F., Paris, 1980, p.16.

1.Electoratul, constituit din persoanele cu drept de vot din cadrul unui popor. Este justificată observația Profesorului Drăganu că acest termen este prea strâmt luat în înțelesul strict al lui. Corpul electoral ar semnifica o voință separată a națiunii de indivizii care o alcătuiesc. Apoi, el nu are doar funcția de a desemna reprezentanții, ci și de a vota în cadrul procedurilor referendare.

Electoratul denotă în al treilea rând o funcție, înțeles care este evident1

2.Vorbind de electorat ca funcție, pereche cu aceasta este Eligibilitatea 2 . Este atașată firesc celor care candidează și care trebuie să fie eligibili, adică să întrunească condițiile legale pentru a putea fi aleși. Denotă deci o calitate a candidatului indispensabilă unei atare poziții în procedura electorală.

3. Circumscripțiile electorale. Constituie structura teritorială specifică la care se raportează procedura electorală. Prin raportare la circumscripții se grupează alegătorii, se depun candidaturile, se organizează birouri electorale, secții de votare, se centralizează alegerile și, în sfârșit se repartizează mandatele electorale. Cu privire la acestea se stabilește în ultimă instanță gradul de reprezentativitate. Teritorial, se constituie la nivelul județelor, municipiului București, la nivelul căruia se constituie încă o circumscripție electorală pentru românii cu domiciliul sau reședința în afara țării. În cadrul fiecărei circumscripții se constituie colegii uninominale pe baza normei de reprezentare.

4. Secțiile de votare. Constituie ,,celula” sistemului electoral din punct de vedere logistic. Aici se asigură condițiile necesare respectării procedurii electorale și se desfășoară esența procedurii electorale, operațiunile de votare. Este una din bazele de raportare la nivelul căreia se stabilesc rezultatele votării.

5. Birourile electorale. Au fost calificate drept structuri specifice. a căror activitate este precis detaliată pe atribuții în scopul asigurării și verificării legalității operațiunilor electorale3. ___________________________

1. T, Drăganu – op.cit., Vol.II, p.30.

2. Idem, p.16.

3. Cr. Ionescu – op.cit., p.185-188.

Birourile electorale sunt constituite la nivelul fiecărei electorale și unul la nivel de țară. Ele au atribuții specifice menirii lor .Spre exemplu, conform art.15 din Lg. nr.35/2008, în cadrul procedurii electorale aferentă alegerii deputaților și senatorilor, Biroul Electoral Central are următoarele atribuții principale:

– urmărește aplicarea unitară a dispozițiilor legale privitoare la alegeri și asigură interpretarea unitară a prevederilor acestora;

– asigură publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a listei cuprinzând denumirea și semnele electorale ale partidelor politice, alianțelor politice, alianțelor electorale și organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale legal constituite, care au dreptul să participe la alegeri, și comunică lista tuturor birourilor electorale de circumscripție, imediat după constituirea acestora;

– rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate și contestațiile cu privire la activitatea birourilor electorale de circumscripție; contestațiile se soluționează prin decizii care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum și pentru autoritățile și instituțiile publice la care se referă, sub sancțiunile prevăzute în lege;

– face publicațiile și afișările prevăzute de prezentul titlu cu privire la candidaturi;

– centralizează, pe baza comunicărilor primite de la birourile electorale de circumscripție, numărul de candidaturi definitive din colegiile uninominale depuse de către partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale și organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale; comunică situația centralizată, în termen de 24 de ore de la întocmire, comisiei speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru atribuirea timpilor de antenă, precum și Societății Române de Televiziune și Societății Române de Radiodifuziune;

– stabilește, pe baza proceselor-verbale transmise de birourile electorale de circumscripție, lista partidelor politice, alianțelor politice, alianțelor electorale și a organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale care au întrunit pragul electoral, precum și lista celor care nu au întrunit pragul electoral și comunică birourilor electorale de circumscripție și dă publicității, în termen de 24 de ore de la constatare, aceste liste;

– anulează alegerile dintr-o secție de votare în cazul în care constată că votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin fraudă electorală;

– poate dispune renumărarea voturilor într-o secție de votare sau refacerea centralizării voturilor și rezultatului alegerilor dintr-un colegiu uninominal în situația în care constată, pe baza probelor administrate, că au fost comise erori sau au fost înregistrate neconcordanțe între datele înregistrate în procesele-verbale;

– totalizează rezultatul național, pe baza proceselor-verbale primite de la birourile electorale constituite la nivele inferioare;

– transmite Autorității Electorale Permanente, după publicarea rezultatelor alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I, materialele necesare redactării Cărții Albe a Alegerilor;

– stabilește, la nivel național, numărul de mandate ce revin în fiecare circumscripție electorală fiecărui partid politic, alianță politică, alianță electorală, organizație a cetățenilor aparținând unei minorități naționale, candidat independent care participă în alegeri în condițiile prezentului titlu;

– atestă atribuirea unui mandat de deputat organizației cetățenilor aparținând minorităților naționale care a întrunit condițiile prevăzute la art. 9 alin. (1) și eliberează certificatul doveditor deputatului desemnat pe această bază;

– trimite spre publicare rezultatele finale ale alegerilor către Regia Autonomă "Monitorul Oficial";

– organizează și implementează un sistem de colectare de date și de informare periodică a opiniei publice privind prezența populației la vot, în baza unui eșantion reprezentativ la nivel județean și național;

-îndeplinește orice alte atribuții ce le revin potrivit legii.

6. Autoritatea Electorală Permanentă este calificată legal drept instituție administrativă autonomă, având, spre deosebire de birourile electorale, personalitate juridică, competență generală pentru țara noastră, inclusiv în ce privește românii din diasporă care și-au păstrat cetățenia. Potrivit legii, ea asigură aplicarea unitară în intervalul dintre două perioade electorale, a dispozițiilor legale în materie, inclusiv în ce privește referendumurile. Are atribuții inclusiv în ce privește logistica secțiilor de votare.

7. Modul de scrutin, este definit ca ansamblul regulilor tehnice menite să departajeze pe candidați în alegeri1. La noi în țară se practică scrutinul uninominal potrivit principiului repartizării proporționale.

8. Căile procedurale de atac.Procedura electorală a făcut obiectul unor reglementări internaționale.

Prima reglementare de acest gen , la 6 noiembrie fost supus Adunării Parlamentare a Consiliului Europei Codul bunelor practici în materie electorală. El a fost adoptat anterior de Comisia de în cadrul celei de-a cincizeci și una sesiuni plenare ce a avut loc pe 5 și 6 iulie 2002. În materia în discuție, acesta prevede următoarele cu referire la existența unui sistem de recurs eficient:

Pentru a aplica eficient prevederile dreptului electoral, nerespectarea lor trebuie să poată fi contestată în fața unui organ de recurs. Acest lucru se referă în special la rezultatul alegerilor, a cărui contestare permite invocarea neregulilor în procedura de vot; de asemenea, acest lucru este valabil și în cazul actelor adoptate în perioada preelectorală, în special în ceea ce privește dreptul de vot, listele electorale și eligibilitatea, validitatea candidaturilor, respectarea regulilor campaniei electorale și accesul la mijloacele de informare în masă sau la finanțarea partidelor.

Există două soluții posibile:

– Recursurile sunt examinate de instanțele judecătorești – ordinare, speciale sau constituționale.

– Instanțele competente sunt comisii electorale. Acest sistem prezintă avantaje reale, deoarece comisiile sunt foarte specializate și, de aceea, cunosc mai bine problemele electorale decât instanțele judecătorești. Cu toate acestea, din motive de precauție, se recomandă instituirea unei forme de control jurisdicțional. Prin urmare, prima instanță este comisia electorală superioară, iar a doua, instanța judecătorească competentă.

____________________________

1. D. C. Dănișor – op.cit., p.240, I. Deleanu- op.cit, Vol.I, p.245 -251.

Recursul în fața Parlamentului, în calitate de judecător al propriilor alegeri, este prevăzut în unele cazuri, dar riscă să determine adoptarea unor decizii politice. Acest tip de recurs este admisibil în primă instanță, atunci când este cunoscut de multă vreme, însă în acest caz trebuie să fie posibil un recurs judiciar.

Condiția celerității, cel puțin în ceea ce privește deciziile ce trebuie adoptate înainte de alegeri. În acest sens, trebuie evitate două obstacole: pe de o parte, ca procedura de recurs să întârzie procesul electoral; pe de altă parte, ca, în lipsa efectului suspensiv, deciziile asupra recursului care puteau fi luate înaintea alegerilor să fie luate după acestea. În plus, deciziile cu privire la rezultatele alegerilor nu trebuie adoptate cu întârziere, mai ales în cazul unui climat politic tensionat. Acest lucru presupune totodată termene de recurs foarte scurte și ca instanța de recurs să fie obligată să statueze cât mai prompt posibil. Termenele trebuie să fie, totuși, suficient de lungi pentru a permite un recurs, pentru a garanta exercitarea drepturilor la apărare și o decizie chibzuită. Un termen de 3 până la 5 zile în primă instanță (atât pentru formularea recursurilor, cât și pentru adoptarea hotărârilor) pare a fi rezonabil pentru deciziile care trebuie adoptate înainte de alegeri. Totuși, instanțelor superioare (curți supreme, curți constituționale) li se poate acorda un termen ceva mai lung pentru a statua.

Condiția simplicității procedurii. Punerea unor formulare speciale la dispoziția alegătorilor care doresc să formuleze un recurs contribuie la simplificarea procedurii. Trebuie înlăturat orice formalism pentru a evita decizii de inadmisibilitate, în special în cauzele delicate din punct de vedere politic.

Condiția previzibilității, respectiv, legislația în materie să fie clară, căile procedurale de acest gen să fie reglementate prin lege pentru a evita orice conflict de competență pozitiv sau negativ. Nici reclamanții și nici autoritățile nu trebuie să aibă posibilitatea de a alege instanța de recurs. Riscul denegării de dreptate este ridicat dacă există posibilitatea de recurs în mod alternativ la instanțe și la comisii electorale sau dacă recursul s-ar face în lipsa unei delimitări clare a competențelor diferitelor instanțe – spre exemplu instanțele ordinare și Curtea Constituțională.

Litigiile legate de listele electorale, care sunt, de exemplu, de competența administrației locale care acționează sub controlul comisiilor electorale sau în colaborare cu acestea pot fi soluționate de judecătorii.

Calitatea de a face recurs trebuie să fie larg recunoscută. Recursul trebuie să fie accesibil oricărui alegător din circumscripție, precum și oricărui candidat din cadrul acesteia. Un cvorum rezonabil poate fi, totuși, impus pentru recursurile alegătorilor cu privire la rezultatele alegerilor.

Caracterul judiciar al procedurii, în sensul că dreptul reclamanților la o procedură contradictorie trebuie să fie asigurat.

Atribuțiile instanței de recurs sunt de asemenea importante. Ea trebuie să aibă posibilitatea de a anula scrutinul în cazul în care rezultatul a fost influențat de vreo neregulă, modificând repartizarea mandatelor. Acest principiu general ar trebui cizelat, în sensul în care contenciosul de anulare nu trebuie neapărat să aibă efect pe întregul teritoriu sau chiar în limitele circumscripției; dimpotrivă, ar trebui să fie posibilă anularea rezultatelor unei secții de votare. Aceasta ar permite, totodată, evitarea a două situații extreme: anularea scrutinului în întregime, deși neregulile sunt limitate din punct de vedere geografic; refuzul de a anula scrutinul în cazul în care teritoriul în care au fost constatate neregulile este insuficient de extins. Pe teritoriul unde alegerile au fost anulate se vor reorganiza alegeri.

În cazul în care comisiile electorale superioare sunt instanțe de recurs, acestea trebuie să aibă competența de rectificare sau anulare din oficiu a deciziilor comisiilor electorale superioare."

A doua reglementare internațională, este Raportul asupra dreptului electoral și administrarea alegerilor în Europa.

El a fost adoptat de Consiliul Alegerilor Democratice cu ocazia celei de-a șaptesprezecea reuniuni a sa (Veneția, 8 – 9 iunie 2006) și de Comisia de cu ocazia celei de-a șaizeci și șaptea sesiuni plenare a sa (Veneția, 9 – 10 iunie 2006). În materia analizată, acesta prevede următoarele:

Recursul în materie de alegeri și răspunderea pentru încălcările dreptului electoral.

Procedurile de formulare a recursului trebuie să fie cel puțin la îndemâna oricărui alegător, candidat și partid. Totuși, se poate impune un cvorum rezonabil pentru recursurile alegătorilor referitoare la rezultatele. Pentru a fi conforme cu normele internaționale, procedurile de recurs trebuie să le confere în mod clar alegătorilor, candidaților și partidelor politice următoarele drepturi: dreptul de a formula un recurs, dreptul de a prezenta elemente de probă în sprijinul unui recurs, dreptul la o analiză publică și echitabilă a unui recurs, dreptul ca o instanță să se pronunțe în mod transparent și imparțial asupra unui recurs, dreptul la o soluție efectivă și rapidă, precum și dreptul de a se adresa unei instanțe superioare dacă recursul este. Totuși, în practică, aceste drepturi nu sunt mereu respectate. Este posibil chiar ca recursuri întemeiate să nu poată conduce la eliminarea inegalității.

Ca urmare a tradițiilor juridice și politice diferite de la o țară la alta, sunt utilizate diferite proceduri pentru a rezolva litigiile electorale. Într-o serie de democrații bine definitivate din Europa de Vest (cum sunt Germania, Franța, Italia sau Marea Britanie), recursurile în materie electorală sunt examinate de organele administrative și judiciare ordinare în cadrul unor proceduri speciale. Dimpotrivă, în majoritatea democrațiilor noi sau emergente din Europa Centrală și de Est (precum și în alte regiuni ale lumii), comisiile electorale independente și instanțele ordinare își împart responsabilitatea de a analiza recursurile în materie electorală (…)."

Următoarea reglementare, Raportul asupra dreptului electoral și a minorităților naționale a fost adoptat de Comisia de la data de 25 ianuarie 2000. El se referă la participarea la organele alese ale statului, în special național. Această participare este analizată din perspectiva dreptului electoral și a posibilităților pe care le oferă acesta persoanelor care aparțin minorităților naționale de a fi prezente în organele alese.

Regulile dreptului electoral referitoare la o reprezentare specială a minorităților reprezintă excepția. Astfel, printre statele care au răspuns la chestionarul Comisiei, numai 3 (Croația, România, Slovenia) prevedeau alegerea unor deputați care să reprezinte minoritățile naționale. Conform raportului, România este țara în care au participat la alegeri cele mai multe partide sau organizații ale minorităților – asimilate partidelor politice în materie electorală – și care au deputați și senatori în Parlament.

Fără a garanta neapărat prezența unor persoane care aparțin minorităților naționale în organele alese, alte sisteme facilitează reprezentarea organizațiilor de minorități. În Polonia și în Germania, regulile în materie de cvorum nu se aplică efectiv în cazul unor astfel de organizații.

Sistemul belgian este specific. Totalitatea instituțiilor este concepută astfel încât să asigure un echilibru între diferitele grupuri lingvistice (mai degrabă decât între minorități propriu-zise). În plus, în anumite teritorii mixte din punct de vedere lingvistic, au fost făcute demersuri pentru ca alegătorii din diferitele comunități lingvistice să fie reprezentați în organul ales.

Totuși, cel mai adesea, reprezentarea minorităților în organul ales este, dimpotrivă, asigurată de aplicarea regulilor generale ale dreptului electoral, care tratează în același mod persoanele care aparțin unor minorități naționale și celelalte persoane.

Altă reglementare, Recomandările de cu privire la participarea efectivă a minorităților naționale la viața publică. Recomandările au fost adoptate (Suedia) în septembrie 1999 de către un grup de experți internaționali sub egida Înaltului Comisar pentru Minoritățile Naționale al OSCE. În materie de alegeri, ele prevăd obligativitatea ca statele să garanteze persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul de a lua parte la administrarea treburilor publice, în special prin dreptul de a vota și de a candida, fără discriminare.

Sistemul electoral trebuie astfel reglementat încât să faciliteze reprezentarea minorităților și influența exercitată de acestea. Delimitarea circumscripțiilor electorale ar trebui să permită o reprezentare echitabilă a minorităților naționale

Se mai prevede că, un prag electoral mai coborât pentru reprezentarea în corpul legiuitor poate să consolideze includerea minorităților naționale în gestionarea chestiunilor publice.

Recomandările de la Lund sunt dezvoltate în "Liniile directoare pentru favorizarea participării minorităților naționale la procesul electoral", publicate în ianuarie 2001, sub egida OSCE.

Revenind în dreptul intern și la același Birou electoral central pentru ipoteza alegerilor parlamentare, pentru exemplificare, legislația menționată prevede că, în situația soluționării unei contestații, dacă sunt necesare verificări de fapt, acestea se efectuează în prezența unui judecător din Biroul Electoral Central. Asemenea verificări nu se pot face în ziua alegerilor.

O eventuală cerere de anulare a alegerilor dintr-un colegiu uninominal pentru fraudă electorală poate fi formulată numai de către candidațioi concurenți care au participat la alegeri în colegiul respectiv.

Cererea este supusă depunerii Central într-un termen de cel mult 24 de ore de la încheierea votării, sub sancțiunea decăderii. Ea trebuie temeinic motivată și însoțită de dovezile pe care se întemeiază. Lipsa acestora atrage respingerea cererii. Cererea este condiționată în privința admisibilității ca cel care a sesizat să nu fie implicat în producerea fraudei și să fie de natură să modifice atribuirea mandatelor. Soluționarea cererii de anulare a alegerilor de către Biroul Electoral Central se poate face numai până la data publicării rezultatului alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În termen de cel mult 10 zile de la data admiterii cererii de anulare a alegerilor este obligatoriu a se organiza un nou scrutin în secțiile de votare unde s-a constatat frauda electorală. Biroul de circumscripție electorală împreună cu autoritățile publice locale au obligația să asigure buna desfășurare a noului scrutin.

Până la obținerea noilor rezultate se prevede obligativitatea suspendării operațiunilor electorale privind numărarea voturilor și constatarea rezultatelor.

De remarcat în final că România a făcut obiectul unei condamnări pronunțată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tocmai cu referire la amteria avută în vedere, resxpectiv pentru încălcarea art. 3 din Prorocolul Adițional nr.1 la Convenție. Hotărârea Curții de contencios al drepturilor omului s-a pronunțat în cauza Grosaru împotriva României – cererea nr.78039/2001, Hotărârea din 2 martie 20101. În esență, încălcarea a vizat lipsa de claritate a legislației electorale interne în ce privește minoritățile naționale și, mai important, lipsa unor garanții suficiente pentru imparțialitatea organelor stabilite a fi competente să analizeze contestațiile în materie.

S-a apreciat astfel că sistemul intern venea, la data alegerilor din 2000 în contradicție cu Codul bunelor practice în materie electorală adoptat de Comisia de ce recomandă un control judiciar al aplicării regulilor electorale, eventualca o completare a recursurilor în fațacomisilor electoralesau a Parlamentului Mai aprecia Curtea, analizând dreptul comparat, că numai câteva state din Europa au maic păstrat un control pur politic al alegerilor, celelalte state member ale Consiliului Europei adoptând deja un control jurisdicțional. În situația reclamantului, membru al minorității italiene, susținerile sale nu fuseseră analizate intern în cadrul unei proceduri jurisdicționale. Deși obținuse un număr mai mare devoturi la nivel național, Biroul Electoral Central, mandatul a fost atribuit unui altcandidat al Comunității italiene care ara plasat pe listă anterior poziției reclamantului, cu motivarea că, la acea dată nu era prevăzut în lege criteriul candidaturii individuale. Față de legislația în vigoare laacea dată, Curtea Constituțională s-a declarat necompetentă să soluționeze cererea adresată de reclamant acesteia după respingerea contestației sale de către Biroul Electoral Central. La fel și Înalta Curte de Casație și Justiție.

În aceste condiții, modificarea vizând adoptarea scrutinului uninominal și abandonarea celui pe liste, s-a dovedit justificată.

7. Controlul constituțional în materie.

La prima vedere, jurisdicția Curții constituționale în domeniul drepturilor electorale, este cantonat la problematica alegerilor prezidențiale și a procedurilor referendare2. Prin gama de

___________________________

1. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.686 din 11 octombrie 2010.

2. T. Drăganu, op.cit., Vol.I, p.319.

atribuții ale acesteia, controlul Curții Constituționale depășește această limită chiar și în această materie. Nimic nu împiedică pe cei interesați să invoce neconstituționalitatea inclusiv a dispozițiilor legale electorale ce vizează celelalte categorii de alegeri. Or, soluționarea excepției de neconstituționalitate este de competența exclusivă a Curții Constituționale. Apoi, și în domeniul atribuțiilor menționatei Curți, și în cel al procedurilor electorale regăsim aplicații ale acțiunii populare1.

Vorbind însă de competență în materie de control de constituționalitate a legilor, în literatura de specialitate s-a pus o firească întrebare; oare, în această materie, date fiind competențele Curții Europene a Drepturilor Omului, nu avem de-a face cu încă un ,,judecător constituțional”?2

În acest sens, în doctrina europeană s-a relevat ca o certitudine calitatea curții europene menționată de ,,gardian al ordinii publice europene a drepturilor omului”3. S-a pus în discuție în anul 2003 dacă nu ar fi oportun să fie transformată Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisdicție constituțională. S-a apreciat aceasta însă ca a atreage și ,,consecințe grave” întrucât, consacrarea activității jurisdicționale a Curții unor hotărâri constituționale, ar implica schimbarea funcției acesteia. În atare situație, rolul său ar consta în pronunțarea unor decizii de principiu ,,destinate elaborării, chiar consolidării ordinii publice europene a rdepturilor omului, democrației și statului de drept”, după același autor.

Rămânând în discuție aceasta, nu este cazul să se intre mai mult în atare subiect, altele fiind aspectele considerate importante în legătură cu controlul Curții Constituționale în materie.

Am relevat în cuprinsul lucrării că, practic, după alegeri și ,,înscăunarea” aleșilor, electorii, în consecință poporul, titularul suveranității, nu mai are nici o posibilitate directă de a determina încetarea efectelor mandatului în cazul în care aleșii nu își respectă programul electoral. Este o situație anormală și – printr-o

___________________________

1. T. Drăganu, op.cit., Vol.I, p.307, 334.

2. J – F. Renucci – op.cit., p.57-61, respectiv 878-879.

3. J.- F. Flauss – op.cit., Vol.II p. 18.

judecată ancorată în pură realitate – dezbrăcând de haina ficțiunii toate teoriile în materie, textul constituțional potrivit căruia suveranitatea aprține poporului și cel că aleșii lucrează în folosul poporului, nu sunt ele însele decât o pură ficțiune sau, dacă spunem lucrurilor pe nume, o minciună sfruntată. Cum aparține puterea (suveranitatea) poporului dacă el nu are nici măcar posibilitate de control direct asupra celor care trebuie să lucreze în folosul lui?

Aflându-ne în sfera discuțiilor asupra controlului exercitat de Curtea Cnstituțională, este necesar ca măcar aceasta să constituie o pârghie pentru controlul direct al poporului, al electorilor nu numai asupra activității legislative, ci și nemijlocit asupra celor aleși. Nu se întrevede în actualul sistem constituțional o altă pârghie mai potrivită acestui scop.

Pentru o atare menire, în primul rând aceasta ar trebui scoasă de sub orice influență a politicului. Adică să își piardă în acest sens caracterul de organ politico-jurisdicțional1 și să devină o veritabilă jurisdicție constituțională, calitate care am văzut că se revendică și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În scopul debarasării de particula ,,politico” plecând de la modalitatea de desemnare a judecătorilor săi, mandatul acestora ar trebui să fie similar celor ale judecătorilor ,,de carieră”, să fie inamovibil și judecătorul constituțional.

Apoi, jurisdicția constituțională ar trebui transformată și într-o ,,jurisdicție a magistraturilor”. S-a demonstart necesitatea unei atare jurisdicții și dacă ne raportăm numai la absurda situație când judecătorii au ânceput să își folosească ,,scaunul” în rezolvarea unor probleme salariale, acordându-și atare drepturi unii la ceilalți. Este drept că nici nu prea aveau cui să se adreseze în aceste sens.

O atare jurisdicție ar trebui să fie competentă în judecarea unor cereri de revocare a mandatelor de suveranitate fie și pe calea unor ,,acțiuni populare”. Nu este posibil ca un ales care câștigă practic mandatul prin dol cu promisiuni deșarte, care îl execută în folosul grupului de interese din spatele său, nu în folosul poporului, să nu poată fi demis.

___________________________

1. T. Drăganu, op.cit., Vol.I p. 307.

În sprijinul acestei schimbări de statut a judecătorului constituțional român, se poate invoca faptul că, în Germania, Curtea Constituțională Federală face parte din sistemul instanțelor judecătorești. În mod firesc, judecătorii ei ar trebui să beneficieze de inamovibilitate.

Cum rămâne însă cu sistemul de recrutare a acestora, cel care în fapt, în bună parte îi conferă natura juridică de organ politico-jurisdicțional? Este evident că un sistem de recrutare pe bază de examen ar fi inadecvat datorită rolului și mizei, precum și impactului activității Curții. Un posibil sistem de recrutare care să sustragă oricărei influențe politice acest ,,bastion al democrației”, ar putea fi cel al supunerii posibililor merituoși competenți în materie unui sistem de vot de genul celui panașabil1 În acest scop, ar trebui întocmită o listă p e țară a profesorilor universitari titulari în disciplina dreptului constituțional ori, lărgită, a căror disciplină de bază se încadrează în sfera dreptului public. Din atare listă, corpul electoral ar putea extrage prin panașare – subliniere încercuire sau aplicare a,stampilei de vot – un număr de candidați egal cu numărul judecătorilor necesari pentru constituirea Curții sau chiar numai câte un candidat.

În ordinea descrescătoare a numărului de voturi obținute prin însumare, ar putea fi declarați aleși astfel cei preferați de corpul electoral să îl mandateze în cadrul acestui mandat specializat în declanșarea și derularea procedurilor de control al conformității atât a activității de legiferare cu limitele mandatului de suveranitate – prin dublă raportare, atât pe de o parte la litera Constituției cât șila spiritul acesteia, pe de altă parte – însă, poate mai important a acelor aspecte ale activității mandatarilor ținândc de respectarea programului electoral cu care au câștigat alegerile. Mai mult, Curtea să exercite un ,,control al magistraturilșor din treaptă în treaptă, la sesizarea electorilor, plecând de la mandatele acordate aleșilor, continuând cu cele subsecvente, din nou, raportat pe cât posibil, atât la litera, cât șic la spiritul Constituției și a celorlalte acte normative de transpunere practic a dispozițiilor acesteia, spirit recunoscut a evoca și oportunitatea.

_________________________

1. Idem, Vol.II, p.62.

Cum atare susținere ar putea fi calificată drept ,,aventuristă”, ba chiar de neargumentat, cel puțin două mari argumente o pot consolida; cel al implicațiilor cu caracter de oportunitate din activitatea de legiferare și evoluția contenciosului administrativ de la o strictă cantonare a lui în sfera legalității actelor administrative, la incontestabilele elemente de oportunitate pe care le presupune cenzurarea pe această cale a acelor administrative raportat nu numai la litera legii, ci și la scopul (spiritul) acesteia1.

În acest ultim sens, doctrina de drept public franceză a remarcat aprobativ practica Consiliului Constituțional care se raportează în soluțiile sale inclusiv la preambulul Constituției2 Or atare tendință, s-a remarcat că evocă îndeosebi oportunitatea.

Doctrina administrativă internă, sprijinindu-se pe cea franceză3 a nuanțat că, inclusiv cenzurarea respectării de către actele administrative a spiritului legii,ar ține tot de legalitate, fără a nega că o asemenea manieră de raportare implică volens-nolens și oportunitatea. Aceasta, după ce, anterior, până nu de mult, nici nu se concepea să se discute că activitatea de contencios administrativ ar implica și cenzurarea cu atare ocazie a actelor administrative sub aspectul oportunității4 .

Inversarea ordinii de abordare ne-a facilitat astfel trecerea la observarea specificului activității de legiferare, cu referire la care este inevitabil să se cantoneze atare activitate numai la repere de legalitate.. Nu se poate să nu se observe că, dat fiind specificul Constituției de act fundamental, fapt ce implică unicitatea, căci nu pot fi concepute la un stat unitar două acte fundamentale, este de neevitat ca prevederile sale să aibă caracter de generalitate.

Chiar în sistemul constituțional al statelor cu constituții flexibile prevederile legale cu caracterul acesta de act fundamental la care să se raporteze celelalte acte normative ca o reglementare în

___________________________

1. A. Trăilescu – op.cit., p.204.

2. T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p.104-105.

3. A. Trăilescu – op.cit., p.205.

4. I. Iovănaș – op.cit., p.290-291, T. Drăganu – op.cit., Vol I, p.336.

principal a raporturilor dintre guvernanți și guveranți1, au același specific. Căci altfel, nu s-ar mai putea vorbi de Constituție ca element indispensabil al statelor moderne Spusele lui Thomas Paine ,,Nu există constituție dacă ea nu poate fi pusă în buzunar”2 își păstrează în acest sens actualitatea.

Un atare act constituțional unic nu poate acoperi toate aspectele activității sociale astfel că, configurarea ordinii publice implică transpunerea în concret a generalității principiilor constituționale. Or, atare transpunere face ca activitatea de legiferare înfăptuită de Parlamentz să nu poată să evite și implicațiile de oportunitate pe care le capătă legiferarea și produsul său legile în raport cu Constituția. Viața socială apoi, nu stagnează, ea evoluează, depășind realitățile avute în vedere de normele constituționale. Confruntat cu astfel de situații, legiuitorul nu poatze să rămână pasiv până la readaptarea normelor constituționale la noile realități, el trebuie să țină pasul cu acestea, altfel riscând să fie depășit de situație3. O comparare, potrivit atribuțiilor Curții Constituționale a ,,constituționalității” unor astfel de aspecte ale actelor normative atacate în fața acesteia, este inevitabilă.

Atunci, de ce ar fi de necenzurat aspecte din activitatea mandatarilor ce constituie organul legiuitor în ce privește respectarea de către aceștia a promisiunilor electorale făcute prin programele cu care au câștigat alegerile și în considerarea cărora au primit mandatele de la alegători?

De ce ar fi deplasat să se recunnoască unui organ care să fie mandatat subsecvent, ba chiar direct, special de către popor să cenzureze în numele său și pentru acesta faptul dacă alerșii în inevitabilul aspect de oportunitate al activității de legiferare și guvernanții din executiv în actele efective de guvernare își respectă sau nu programul electororal și –în caz de nerespectare – să fie

___________________________

1. T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p.8-15.

2. Idem, p.9.

3. Wolfgang Naucke – Interpretation and Analogy in Criminal Law , publicat în Brigham Young University Law Review – primul caz de furt de lemne cu un mijloc auto.

revocat mandatul ( să fie descărcat alesul sau ministrul ori alt mandatar ,,de greaua răspundere care îi apasă umerii firavi”) în baza unor acțiuni recunoscute poporului. Atare acțiune cu evident caracter popular1 poate avea ca titular fie orice elector, fie un grup determinat al electorilor cu un obiect care să permită solicitarea de revocare înainte de termen a mandatului de suveranitate.

Dacă în prezent este posibilă în dreptul comparat o acțune populară directă2, nu pe cale de excepție în cadrul procedurii amparo, o acțiune în anularea legilor în sistemul Curților constituționale din Germania, Italia3. În Constituția regatului Spaniol, procedura amparo este calificată ca recurs individual4, fapt ce implică sub aspectul relevat în activitateea de legiferare și oportunitatea, dispozițiile constituționale fiind prea strâmte în acest sens, atunci este posibil să se recunoască o lărgire a sferei acestui control constituțional (calificat a fi nespecific în procedurile la care am făcut referire) și in sensul ,,anulării” la cerere mandatelor acordate și nerespectate în mod nejustificat și încetarea efectelor acestora înainte de termen.

Că jurisdicțiile constituționale sunt menite să fie mandatate în acest sens, că ele au deja un mandat speciasl de la titularul suveranității, o denotă deja faptul că hotărârile lor au evoșuat de la efecte obligatorii doar inter partes și instanța care judeca procesul de fond în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate, la putere general obligatorie, erga omnes, fapt nespecific instanțelor de dept comun5.

7.1. Aspecte specifice privind exercitarea drepturilor electorale în cadrul procedurilor de alegere a Parlamentului european.

Considerațiile de acest gen nu pot ocoli constatarea că atare drepturi au fost generate de dobândirea de către România a

________________________________

1. T Drăganu – op.cit., Vol I, p.334.

2. I. Deleanu – o.cit., Vol.I, p.309-310.

3. T. Drăganu – op.cit., Vol I, p.304-305 .

4. O. Ținca – op.cit., p.650.

5. T. Drăganu – op.cit., Vol I, p.320-334.

statutului de stat memmbru al Uniunii Europene.

Este intersenat de observat care este sorgintea acestor drepturi.Este realitate deja că, la nivelul exercitării puterii în plan local și nu numai, una din limitările aduse dreptului de a alege și a celui de a fi ales a fost golită de o bună parte din conținut. Referirea vizează excluderea de la beneficiul acestor drepturi a străinilor. În prezent este cunoscut că cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene au beneficiul acestor drepturi raportat la condiția de rezident. Au evident și dreptul de a laege și de a fi ales în Parlamantul European participând în acest scop la alegerile organizate chiar în țara noastră pentru atare structură europeană. Dar oare mai au calitatea de străini atare rezidenți ?

Evident, sistemul electoral a trebuit să fie ,,cosmetizat” nu numai pentru a corespunde unui atare scop, ci și pentru a corespunde reglementărilor internaționale în materie inventariate și aplicate potrivit practicii Curții Europene A Drepturilor Omului în materie. Schimbarea majoră amintită a fost adusă de discutata și disputata cetățenie europeană. Ideea unei atare cetățenii are sorgintea în demersurile începute atunci când s-a pus problema avansării Uniunii Europene dela stadiul de uniune economică, la cel de uniune politică1. Încă la summit-ul de la Paris din 1974, cele două grupuri de lucru au avut ca obiectiv ,,adâncirea condițiilor și termenilor în care li s-ar putea recunoaște unele drepturi speciale cetățenilor din statele membre în calitatea lor de membri ai Comunității”. Aceasta, în cadrul termenului general de,,Europă a cetățenilor”2

În 1975, Comisia a prezentat un raport în care, cerându-i-seasă se pronunțe în acest sens, sss-a conchis că recunoașterea unei cetățenii europene ar implica existența unor instituții politice supranaționale, a unor norme vizând stabilirea unor drepturi și obligații reciproce între naționalii statelor membre și entitatea

________________________

1. F. C. Stoica – Dreptul Uniunii Europene. Libertățile fundamentale, Editura Universitară, București, 2009, p.99-107.

2. Raportul prezentat de L.Tindermans, primul ministru belgian, cuprindea un întreg capitol (IV) intitulat ,,Europa Cetățenilor”.

supranațională care ar duce la beneficiul ,,automat” al naționalului unui stat de a fi asimilat naționalilor din statul gazdă în ce privește exercitarea libertăților politice, dreptul de reședință, dreptul de vot etc..

Parlamentul European, prin Raportul din 19801 scotea în evidență problemele pe care le implica recunoașterea unui drept de rezidență tuturor naționalilor statelor membre independent de exercitarea unei activități economice, fapt care ar fi dus la înțelegera unui atare drept de rezidență ca drept de cetățean european.

În iunie 1984, ca urmare a lipsei unor rezultate practice în problema ,,Europei cetățenilor”, Consiliul European de (iunie 1984) a făcut următorul pas anunțând crearea unui ,,Comitet ad-oc pentru Europa Cetățenilor” menit să propună dispozuiții prin care să se aducă ,,avantaje tangibile în viața cotidiană, având ca destinatari direcți pe cetățenii Comunității”. Deși Comitetul nu a ajuns să prezinte nici unul dintre cele două rapoarte elaborate – cu mențiunea că era prevăzută o secțiune dedicată ,,Drepturilor cetățeanului comunitare” – motivat de dorința de a evita respingerea pe care ar provoca-o în anumite state membre orice formulare care ar implica crearea ,,unui naționalism european”2 a tranșat disputa prin modificarea art.17 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene, denumire înlocuită prin formularea ,,Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene” în

___________________

1. Resolution portant avis de Parlement europeen dur la proposition de des Communautes europeennes au conseil concernant une directive relative au droit de sejour des ressortissants des Etats membres sur le teritoire d,un autre Etat membre”, publicat în Jurnalul Oficial al Comunității Europene nr.C117 din 12.05.1980.

2. L,Acte Unique Europeen, Bruxelles, 1989, p.155.)., ester evident pasul înainte făcut prin acest document.Tratatul de din 13 decembrie 2007de modificare a Tratatelor Constitutive, ratificat de România prin Lg. nr.13/2008 ( primul iar a doua publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.107 din 12 februarie 2008.

sensul înlocuirii alineatului 2 în care, la litera b, se prevede expres ,,dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat”. De menționat că partea a doua este denumită și ea neechivoc: ,NEDISCRIMINAREA ȘI CETĂȚENIA UNIUNII”.. Orice comentariu este de prisos.Preconizata Constituție Europeano avea în corpul său următoarera formulare în ce privește materia în discuție:

Articolul I-10: „Cetatenia Uniunii”
1. Orice persoana care are cetatenia unui stat membru este cetatean al Uniunii. Cetatenia Uniunii se adauga la cetatenia nationala si nu o înlocuieste.
2. Cetatenele si cetatenii Uniunii se bucura de drepturile si au obligatiile prevazute în prezenta Constitutie. Ei au: – dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre; – dreptul de a vota si de a fi alesi în Parlamentul European, precum si în cadrul alegerilor locale în statul membru unde îsi au resedinta, în aceleasi conditii ca si resortisantii acelui stat; – dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei tari terte în care statul membru ai carui resortisanti sunt nu este reprezentat, de protectie din partea autoritatilor diplomatice si consulare ale oricarui stat membru, în aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat; – dreptul de a prezenta petitii Parlamentului European, de a se adresa Mediatorului European sau de a se adresa institutiilor si organelor consultative ale Uniunii într-una din limbile Uniunii si de a primi raspuns în aceeasi limba.
3. Aceste drepturi se exercita în conditiile si limitele definite în prezenta Constitutie si în dispozitiile de aplicare a acesteia.

Ce este deranjant cel puțin pentru autorul referatului, este însă textul art.1:
,,1. Inspirata de dorinta cetatenelor si cetatenilor, si a statelor Europei de a construi un viitor comun, prezenta Constitutie instituie Uniunea Europeana, careia statele membre îi confera competente pentru atingerea obiectivelor comune. Uniunea coordoneaza politicile statelor membre pentru atingerea acestor obiective si exercita prin metoda comunitara competentele ce i-au fost transferate de catre acestea.”

Transferul competențelor de către statele membre la care face referire acest text și exercițiul lor de către Uniune prea sună a atingere adusă suveranității popoarelor respective. Odată ce transferi ceva, nu mai poți dispune de el. Mandatarea nu implică decât că mandatarul este în serviciul tău și lucrează pentru tine. Transferul în schimb, evocă faptul că acel ceva transferat nu mai este în serviciul tău.

Mai mult, prin prisma teoriei despre stat a dreptului constituțional, transferul de competențe este unul din elementele specifice statului federal. Dacă Profesorul Drăganu ar mai fi trăit, cu siguranță că ar fi fost tranșant în a remarca faptul că această constituție europeană, în caz de adoptare, ar fi dus la constituirea în fapt a unei federații a statelor europene. Într-adevăr, ar fi spus el, aproape toate elementele care caracterizează o federație și o deosebesc de confederație ar fi fost prezente odată cu adoptarea acestei constituții1.

Să le luăm pe rând. Primul, cel ce deosebește confederația de state față de federație, este faptul că prima este constituită pe bază de tratat iar a doua are ca bază de formare o constituție. Primul element este deci prezent.

Apoi, al doilea element; în cazul federației, statele membre își transferă suveranitatea externă în întregime iar pe cea internă în parte asupra organelor federale. Am remarcat că art.1 al preconizatei constituții europene stipula neîndoielnic despre transferul de suveranitate. Cel de-al doilea element este cel puțin parțial dacă nu total prezent căci avem transferul de competențe, politici comune, externă, agricolă, etc., și toate cele trei categorii de organe corespunzătoare celor trei funcții ale sttului la nivel de uniune.

În sfârșit, încă o dovadă a intenției de federalizare este prezența unei noi cetățenii alături de cele naționale, cea la nivelul uniunii, cetățenia europeană, ultim element care denotă că deasupra statelor particulare, statele membre s-a intenționat să se suprapună un adevărat stat cu consecința că locuitorii statelor membre

__________________________

1. T. Drăganu – op cit., Vol. I, p.226-227.

posedau o cetățenie comună determinată de apartenența lor la statul federal, cel unional. Singurul element ce mai lăsa loc de discuții inexistența dreptului de secesiune este implicat de absența oricărei prvederi cu privire la eventuala opțiune de retragere a statelor membre. Mai exista și drept propriu și personalitate juridică proprie a Uniunii.

Încă o chestiune de comentat. Inclusiv ar fi fost explicabilă situația statelor federale de genul Germaniei și Elveției. S-ar părea că aici nu mai există loc pentru teoria constituțională. Nu este însă așa căci găsim structuri similare și aici. S-ar părea că cele două state federale ar fi încurcat teoria în materie. Căci dacă există deja federații, cum mai încape încă una peste acestea? Nici o problemă . Probabil că strategii Uniunii au tras cu ochiul la fost U.R.S.S. Modelul se potrivește perfect; ierarhizarea constituțională pe trei trepte. În cazul U.R.S.S., existao atare organizare. Unele republici unionale cu constituții proprii aveau în componența lor și republici autonome constituite acolo unde existau naționalități numeroase așezate în limitele teritoriale ale unei republici unionale. Aceste republici autonome aveau sistem de organe interne proprii, constituție proprie, cum arăta denumirea, erau formațiuni statale distinct de cee unionale. Așa, la nivelul U.R.S.S., existau în cazul unor atare republici trei trepte constituționale; constituția republicii autonome, aceiași cetățeni mai aveau o constituție, cea de la nivelul republicii unionale pe treapta mijlocie și, în sfârșit, a treia treaptă constituțională, cea federală de la nivelul uniunii (U.R.S.S.). Concluzia; același cetățean avea trei cetățenii și trei constituții. La fel ar fi fost și în cazul germaniei spre exemplu. Cetățeanul german avea o constituție la nivelul land-ului, a formațiunii statale federată, o constituție la nivelul federației constituită de Germania și încă una la nivelul federației unionale, al uniunii europene, evident cu trei cetățenii.

Cum deocamdată proiectul Constituției unionale este în impas, ne găsim undeva la nivel de Uniune, potrivit teoriei dreptului constituțional, ar trebui să constatăm că ne găsim undeva între federație și confederație. Căci deși cetățenia nu se numește europeană ci a Uniunii, ea există ca cetățenie comună, există politicile comune, cele două rânduri de organe corespunzător celor trei funcții fundamentale, drept la nivel de Uniune distinct de dreptul intern. Restul elementelor este alambicat, la fel situația și în privința eventualei ,,secesiuni” și a competențelor. Ele nu sunt transferate, ci atribuite potrivit Tratatului de este doar faptul că, la baza Uniunii nu mai stă în prezent o Constituție comună, ci un tratat, element de esența confederației și în nici un caz de cea a federației.

Este ,,lovitura” celor două referende împotriva Constituției Europene un final al demersurilor de acest gen? Este doar o amânare a finalizării lor?

Apar însă probleme neprevăzute. În ce măsură se vor finaliza aceste demersuri este incert în condițiile confruntării Uniunii Europene cu consecințele crizei declanșate de ingineriile financiare la nivel mondial.

Rămâne de discutat cum se compatibilizează în actualele condiții, chiar în practica Curții de Justiție a Comunităților Europene ( Uniunii Europene) exercitarea drepturilor politice atât la nivel național, cât și la nivel european, drepturi evident parte integrantă a drepturilor fundamentale consacrate de Declarația Universală a Drepturilor Omului, preluate în dreptul european (fost comunitar) cu valoare de principiu1.

Căci, cel puțin dreptul de a participa la conducerea treburilor publice, personal sau prin reprezentanți aleși – art.26 din Convenție….) înseamnă că este și el parte integrantă a prin cipiului respectării drepturilor fundamentale consacrate în sursa antemenționată. Implicând negreșit dreptul de vot, dreptul de a aleg și de a fi ales inclușiv în structurile europene, parcă s-ar rezolva și problema de suveranitate. Or deocamdată după eșecul Constituției Europene, Uniunea este în impas în finalizarea demersului său de a deveni pe lângă uniune economică și una politică.

Cum am și văzut, recunoașterea unei cetățenii europene implică inclusiv potrivit dreptului tradițional (raportat la cel european) un statut, un complex de drepturi și de obligații2

_______________________

1. J-F. Renucci – op.cit., p.774.

2. T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p.132.

și nu un simplu raport juridic, am avea o nouă suveranitate, cea europeană? În ce raporturi ar fi ea cu cea națională; corespunzător unei federații? Discuțiile de mai sus își mențin actualitatea și asperitățile.

De netăgăduit că în prezent avem de-a face cu un drept de vot și de a fi ales european, din moment ce eu pot vota și pot fi aes în Parlamentul european oriunde m-aș găsi ca rezident în Europa. S-ar mai pune problema delegării de suveranitate, a realității unui parlament format din cetățenii statelor membre din moment ce avem de-a face cu o cetățenie europeană?

Cu acest capăt de pod, actualul sistem de constituire și chiar configurare a structurilor de netăgăduit de putere ale Uniunii s-ar putea schimba radical. S-ar putea pe viitor să alegem un președinte al Uniunii care ,,să stea cu degetul pe butonul nuclear” gen Președintele SUA.

Cert este că, în țara noastră avem de-a face cu două categorii de drepturi electorale; drepturi electorale naționale și drepturi electorale europene și poate chiar cu două sisteme electorale din moment ce, în privința alegerilor europene avem o lege elecorală separată, atare drepturi au lege fundamentală separată în textul redat anterior, inclusiv în privința limitărilor acetor drepturi. Astfel dispozițiile Legii nr. 33 din 16 ianuarie 2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European sunt relevante1.

În privința limitărilor, art.5 limitează ca și pentru alegerile vizând mandatele în parlamentul național, dreptul de vot pentru debilii și alienații mintal puși sub interdicție și persoanele care, în ziua de referință, sunt condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale.

Art.6 și 7 stabilesc incompatibilitățile cu statutul de ales European pentru; judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici, inclusiv cei cu statut special, stabilite prin lege organică, De asemenea, persoanele eligibile

_________________

1. Publicată în forma actualizată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 4 iunie 2009.

comunitar care fac parte din categorii similare celor enumerate, în statele ai căror cetățeni sunt. De asemenea, calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu calitatea de deputat sau senator în Parlamentul României, de membru al Guvernului României, cu funcțiile prevăzute la art. 81 și 82 din cartea I, titlul IV, cap. III secțiunea a 2-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, sau cu funcții, nu pot fi aleși ca membri din România în Parlamentul European.

echivalente din statele membre ale Uniunii Europene.

Se mai prevede că, în termen de 30 de zile de la data validării rezultatului alegerilor pentru Parlamentul European, persoanele aflate în situația de incompatibilitate trebuie să opteze între mandatul de parlamentar european și funcția care generează incompatibilitatea, demisionând din una dintre aceste funcții.

De remarcat că Agenția Națională de Integritate este abilitată să constate cazurile de incompatibilitate între mandatul de parlamentar european și funcțiile prevăzute la alin. (1) șisă le comunice Autorității Electorale Permanente în termen de 15 zile de la constatare, cu notificarea în acest sens și a Parlamentului European.

Profesorul Vida1, remarcă faptul că distincția dintre dreptul de vot și cel de a alege în situația alegerilor europene rămâne doar pur teoretică. Aceasta, deoarece în practică dreptul de a alege nu va putea fi reglementat sub altă formă decât ca drept de vot, ceea ce face inutilă introducerea în Constituție a dreptului de a alege, atunci când este vorba de alegerea Parlamentului European sau de participarea cetățenilor europeni la alegerile locale din România. Cu alte cuvinte, nu există un drept de a alege, ci doar un drept de vot al electorului, care se manifestă sub diferite forme, cum ar fi: poate fi exprimat pentru alegerea unui candidat, împotriva alegerii acestuia, sau împotriva tuturor candidaților. Orice altă soluție

____________________

1. I. Vida – op.cit., p.164.

legislativă care ar face distincție între dreptul de vot și dreptul de a alege al cetățenilor români în alegerile locale, parlamentare, prezidențiale ori pentru Parlamentul European sau între dreptul de a alege al cetățenilor străini și dreptul de vot al cetățenilor români în alegerile locale rămâne în afara spiritului Legii fundamentale.

O altă problemă, ar viza necondiționarea dreptului de a alege în cazul Parlamentului European. Profesorul Vida a remarcat, cu privire la candidaturile la acest gen de alegeri, faptul că și ele trebuiesc să respecte ca și pentru cele interne, condițiie de eligibilitate prevăzute pentru exercitarea dreptului de a fi ales, conducând astfel la inutilitatea dispozițiilor constituționale din art.38 vizând reglementarea dreptului de a alege și de a fi ales în mod condițional raportat la aderarea României

La fel s-ar pune problema și în ce privește necondiționarea dreptului de alege în cazul Parlamentului European, candidaturile la aceste alegeri nu pot fi făcute decât cu respectarea condițiilor de eligibilitate prevăzute pentru exercitarea dreptului de a fi ales, ceea ce pune în evidență, încă o dată, inutilitatea dispozițiilor prevăzute la art.38 din Consituție. Cum reglementările cuprinse în art.36 din Legea fundamentală, care nu au în vedere doar alegerea primarilor, consiliilor județene, a consiliilor locale, a Parlamentului sau a Președintelui României, ci și a altor organe care ar putea fi înființate în viitor, exemplu, consiliile regionale, sau participarea la referendumurile naționale sau locale, nu s-a justifica dispozițiile antemenționate. Relevanță ar fi avut art.38 din Constituție, în cazul în care dreptul de a fi ales în Parlamentul European ar fi fost condiționat de o anumită vârstă, similar reglementării din art.37 pentru stabilirea codițiilor de vârstă în cazul alegerilor locale, parlamentare și prezidențiale. Acest text proclamă necondiționat un drept care exista deja în reglementarea constituțioanlă și care nu poate fi modificat printr-o lege organică sau ordinară1.

De remarcat în final că ar fi posibilă întrevederea unei strategii a eventualelor forțe care se găsesc în spatele acestui extindere a puterii celor care o vor conduce fie și din umbră, atare

_________________________

1. I. Vida – op.cit., p. 165.

forțe parcă ,,macină suveranitatea popoarelor ,,din interior”. Le cucerește nu la nivel statal, ci la nivelul indivizilor care le compun. Cum se observă, cel puțin în statele ce nu fac parte din grupul marilor puteri, pentru cei ce au posibilitatea să găsească un loc de muncă în exteriorul țării lor. Diaspora română pare fericită. Indivizii care lucrează ,,afară” sunt cât se poate de mulțumiți material. Comercianții, în bună parte, sunt și ei mulțumiți. Singurii atinși de măsurile Uniunii Europene sunt o parte din cei care lucrează în aparatul statal, micii comercianți și lucrătorii care nu au posibilitatea să găsească un loc de uncă în exterior precum și o parte din pensionari. Ca atare majoritatea indivizilor din astfel de popoare sunt deja cuceriți de proiectul european. Concluzia; la nivelul indivizilor, forțele antemenționate câțtigă competiția.

8. Considerații finale .

Date fiind reperele la care s-a propus a se raporta prezentele concluzii, este inerent să se înceapă cu câteva considerații de maximă generalitate.

După ce ai parcurs o materie atât de incitantă cum este teoria actului constituțional, este imposibil să nu remarci doza de aroganță și ipocrizie cu care s-a început în aplicarea declarațiilor de drepturi dar – totodată – și faptul că ele au ,,scăpat de sub control” pe parcursul aplicării lor, aspect clar relevat de evoluția survenită în acest sens.

Nu se poate susține la modul serios că ipocrizia poate fi surprinsă a fi prezentă încă din momentul conceperii acelor declarații. Poate că autorii lor au fost sinceri când le-au redactat. Poate nu au urmărit nici un moment aspectul propagandistic de care vorbesc autorii ce au analizat procesul conceperii și evoluției acestor declarații1.

În schimb, este evidentă atât ipocrizia cât, cât și aroganța celor care le-au folosit, politicienii și guvernanții. A afirma că oamenii sunt posesorii unor drepturi și libertăți înnăscute cum este dreptul la libertatea individuală, egalitatea în fața legii, în condițiile

____________________________

1. T. Drăganu – op.cit. , Vol.I, p.103.

menținerii sclaviei, inegalităților economice și de altă natură, a afirma și consacra apoi universalitatea dreptului de (la) vot în condițiile nerecunoașterii acestuia femeilor, , populației ,,de culoare” (indienilor, negrilor), celor ce nu au avut șanse să acumuleze un anumit cuantum de bunuri, celor ce nu au avut șanse să acceadă la educație, nu poate fi calificată o atare atitudine decât ca aroganță și ipocrizie.

A justifica din punct de vedere juridic și chiar politic atare atitudine pe considerentul că declarațiile de drepturi trebuiau interpretate în sensul includerii în ele a unor deziderate, idealuri, pe care guvernanții să le aibă în vedere și să fie materializate ulterior, când condițiile concrete o vor permite1, este ipocrizie, servilism, pasivitate sau egocentrism doctrinal; este loc aici să mai concep o teorie care să rămână în ,,peisajul doctrinal” politic sau juridic ca fiind conceput de mine, fapt de altfel remarcat în literatura de specialitate în legătură cu Th. Hobbes2.

Deranjant este că se ocolește adevărul evident; declarațiile de drepturi, chiar prevederile constituționale, au fost concepute și adaptate ca să producă efecte juridice depline. Legiuitorii și guvernanții nu le-au respectat în funcție de interesele celor pe care îi reprezentau în realitate și dețineau puterea politică, consecință a celei economice.

De ce au suportat, au tolerat o atare situație cei care au luptat în considerarea acestor drepturi și libertăți, cărora lis-au promis acestea, dacă nu li s-au acordat cel puțin formal?

Unul dintre răspunsuri îl găsim în explicațiile furnizate legat de psihologia mulțimilor. Se conturează un atare model de comportament într-o lucrare ce poate fi folosită ca un material didactic. Pentru autor, Gustave Le Bon, înseși adunările parlamenare devin ,,o turmă maleabilă și docilă pradă impulsurilor” sub influența a celor pe care îi numea îndrumătorii maselor3 cu referire chiar la evenimentele pe fondul cărora s-a

____________________________

1. Idem, p.104.

2. Ibidem, p.21.

3. G. Le Bon – op.cit. p. 59-67.

adoptat declarația franceză a drepturilor omului din 1789. Esența acestui comportament este aceea că există un climat special creat de prezența simultană a mai multor persoane, o psihoză colectivă sub influența căreia personalitățile individuale, oricât de pregătite ar fi, în atare momente sunt capabile să accepte spuse, lozinci aberante și să se comporte ca atare. De la psihoză colectivă, până la isterie colectivă, nu mai este decât un pas. Nu se mai discerne în atare situație binele de rău, adevărul de nedevăr. De aceea se și iau în conjuncturi de genul acesta măsuri greșite, pripite. De aceea cad capete chiar, nejustificat. Dovada celor afirmate o găsim în cazul Revoluției franceze, regimului de teroare în care a dgenerat aceasta, în cazul regimurilor comuniste plecate de la idei nobile în fond. Dictatorii comuniști este evident că nu puteau înfăptui singuri la fel de teribilele vânători de oameni ca și cea declanșată de Robespierre, ci cu ajutorul unor mase hipnotizate, isterizate. Revoluția din 1989, care nu se mai știe clar dacă a fost o veritabilă revoluție sau a fost doar o lovitură de stat, demonstrează și ea tezele vizând psihologia mulțimilor. Acum este mult mai ușor decât anterior de hipnotizat; ești hipnotizat chiar în casă cu ajutorul mijloacelor mass-media. Despre președinții americani, s-a afirmat de către observatori avizați că Roosevelt a fost primul președinte al radioului iar despre Kennedi că a fost primul președinte al televizorului; ,,dacă Franklin Delano Roosevelt a fost, într-un anumit seens, primul ,,radio-președinte”, John Kennedy a fost, prin excelență, primul ,,TV-președinte”1

Explicația la toate acestea, ar rezida în fascinația pe care ar exercita-o anumite persoane asupra celorlalți, a unor cuvinte, chiar dacă nu se înțelege seminificația acestora. Câți dintre participanții la Revoluția franceză cunoșteau semnificația exactă a cuvintelor-lozinci ,,liberate, egalitate fraternitate”?

Toate cele menționate până aici, cărora nu li se poate contesta realitatea, nu trebuie să ne facă însă pesimiști. Nu se poate să nu se observe cu optimism că, în decursul istoriei, cu toată opoziția celor

________________________

1. Considerații ale lui Elmer Cornwell jr., reluate de C. Mureșan, A Vianu în Președinte la Casa Albă citată de V. Dugulescu, C. Călinoiu, G. Dugulescu – op.cit., p.75.

ale căror interese nu făceau casă bună cu aceste drepturi și libertăți, ele au ajuns să fie efective, să fie respectate, realizate. Evoluția practicii unor curți de drepturi, etalonul fiind Curtea europeană a drepturilor omului, este relevantă.

Adoptarea pactelor în materia drepturilor omului, instaurarea ca principiu în legislația comunitară, actualmente europeană a principiului respectării drepturilor omului1, principiu constant pus în aplicare încă în jurisprudența Curții de justiție a comunităților europene, sunt tot atâtea argumente în susținerea indubitabilului progres în materie.

Din păcate, istoria se repetă. Se întrevede parcă și în actualele structuri europene, inclusiv curți de justiție, doza de aroganță și ipocrizie inerentă se pare naturii umane.

Cum se poate califica altfel atitudinea structurilor amintite și a unor oficiali europeni care uită că le-au fost atribuite competențele de către popoarele din statele membre ale Uniunii Europene în temeiul suveranităților conjugate ale acestora, în interesul cărora ar trebui să lucreze?

Aroganța unora nici măcar nu este disimulată. Nu trebuie să mire irascibilitate unor state membre față de ,, birocrația de la Bruxelles”2, Reacții de acest gen se pot întrevede în rezultatul votului referendar din Franța și Olanda în legătură cu preconizata Constituție Europeană, din care transpar clar intențiile federative la nivel european, cu consecința creării unei noi suveranități deasupra și uneori opusă suveranităților naționale. Monedă unică, piață unică parlament unic, executiv unic, justiție la nivel european, politici comune, o nouă cetățenie, cea europeană cu statut aferent, nu pot semnifica altceva. Orice susținere contrară celei antemenționate, nu ar semnifica decât o ignorare a preconizatei realități instituționale la nivel suprastatal.

Or numai în mod cu totul arogant se putea concepe un așa

___________________________

1. J-F. Renucci – Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009, p.26.

2. O. Manolache – Tratat de drept comunitar, Ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2007, p.18.

,,marș triumfal” al proiectului unei federații europene.

Cutremurul monedei europene în fața efectelor devastatoare ale crizei mondiale, îndoiala care a început să planeze asupra viitorului Uniunii, sunt tot atâtea confirmări ale celor antemenționate. Toate acestea denotă fragilitatea acestui proiect, faptul că, dacă în spatele lui nu există suflet, voință convergentă, concordată a popoarelor, ci doar interese, cum por subzista în aceste condiții speranțele unui viitor comun al statelor europene.

Să ne concentrăm însă în domeniul care prezintă relevanță directă pentru aceste concluzii; practica justiției europene. Nu se poate însă reprima constatarea că, din păcate și aici întâlnim același fenomen. A susține cu nonșalanță că, în viziunea Curții europene a drepturilor omului spre exemplu, noțiunile juridice au un caracter autonom, raportat la noțiunile de drept de aceeași natură folosite în majoritatea, dacă nu în unanimitatea statelor membre, a folosi noțiuni de acest gen tot în funcție de unele politici ce transpar chiar și prin această jurisprudență care, la prima vedere, pare a avea un caracter oneros, denotă aceeași atitudine. Judecătorii europeni uită că dreptul european are filoane comune; dreptul romano-germanic, că experiența istorică comună, practica timp de secole în materie a dus la cristalizarea unor noțiuni bine conturate cărora, a le da un înțeles în funcție de interese și practici ,,novatoare”, este doar o nouă fașă a ipocriziei. A susține că se inventează un nou drept când este mai mult decât transparentă structura contenciosului francez în cel intitulat ,,contenciosul european al drepturilor omului”, este la fel de elocvent în atare argumentare.

În fond, ridicându-ne deasupra fenomenului în sine, este evident că această uniune, nobilă ca idee – este folosită în scopul acaparării unor noi piețe de desfacere, accesului la resursele unor state dăruite de natură dar sărace în mijloace și caracter poate, pentru influență politică la nivel european a unor ,,cercuri de interese” poate oculte. Cine știe ce surprize mai rezervă viitorul în acest sens?

Nu trebuie omisă partea optimistă a situației, cea pozitivă; nu se pot nega efectele benefice ale unei atare uniuni. Cvasi-inexistența granițelor, un spirit european comun, principiul respectării tuturor grupurilor etnice, religioase, lingvistice inclusiv prin recunoașterea unor drepturi specifice situației acestora, sunt teze, idei care, dacă sunt transpuse în practică cu bună credință, vor duce la eradicarea unor surse de conflict generate de revendicări teritoriale, intoleranță etnică, religioasă, discriminările aferente, inclusiv în privința discutabilelor minorități sexuale, generate nu numai de împingerea limitelor plăcerii dincolo de normal, ci și de cauze naturale, anomalii genetice. Cine știe, poate osibilele planuri acaparatoare ale cercurilor de interese susmenționate generic, vor duce la aceleași efecte ca și declarațiile de drepturi. În locul realizării scopurilor oculte de natură politică înțeleasă în sensul nociv al termenului, autorii preconizării lor se vor trezi cu rezultatul unei efective realizări și respectări a proiectului ,ad literam, cu ,,spălarea” lui de balastul a ceea ce este ascuns și efectivizarea intenționatelor minciuni inițiale sau, cel puțin, înlăturarea în timp a evidentei ori posibilei rele-credințe ce se ascunde poate în spatele conceperii și utilizării acestui proiect.

În sfârșit, să revenim la drepturile electorale în sine. O opțiune pentru eliminarea chiar a unei cauze obiective a absenteismului în materie de vot – cea a proastei organizări a desfăsurării votării sau doar comoditatea unor electori – este cea de care se vorbește deja, introducerea votului electronic. Aceasta însă, numai după o temeinică securizare și un studiu serios pe baza unei expertize electronice pentru eliminarea oricărei posibilități de fraudă .

În sfârșit, dacă în privința caracterului nu se pot face prea multe, inclusiv alegătorii schimbând partidele în funcție de rezolvarea unor probleme personale sau alte interese,, ar fi o altă opțiune care poate indirect ar duce și la rezolvarea măcar în parte a problemei ,,optimizării” caracterului. Indiscutabil că, deși nimeni nu îl numește ca atare, în prezent există un ultim cens; censul de vârstă. Vârsta este un criteriu și el în ultimă instanță, așa cum este averea, sexul, rasa, religia etc.. este însă, să recunoaștem, unul necesar. Poate și în materie de caracter există un cens, cel conturat de nedemnități atrase de condamnarea pentru anumite infracțiunui.

Folosim însă doar argumentul censului de vârstă. Indubitabil că el există căci și în materie de vârstă au fost relevate și observăm noi înșine discriminări de vârstă; nu mai ești angajat după o anumită vârstă, ești marginalizat, ți se reduc veniturile fără posibilitatea de a mai putea munci pentru a ți le completa ca să trăiești la nivelui cu care ai fost obișnuit, nu ești angajat sau promovat întrucât ești considerat prea tânăr, se angajează doar persoane între anumite vârste etc..

Dacă un atare cens este acceptat în materie electorală și privit ca necesar, de ce nu s-ar introduce și un cvasi-cens de educație? Adică, nu exclud de la vot persoanele fără pregătire sau cu pregătire școlară minimă ori medie, dar nici nu le confer la acestea un drept de vot egal cu cel al cetățenilor care au depus eforturi serioase în acest sens. O persoană cu pregătire universitară percepe la o altă dimensiune și la alt nivel de înțelegere viața socială și politică decât cele din prima categorie. Gândirea sa este formată prin studiu, înclinată să verifice informațiile furnizate, să se documenteze ea însăși. Persoanele din ultima categorie – pe măsura eforturilor și criteriul meritocrației (de care am remarcat că se vorbește și se preconizează să se aplice în Anglia spre a le înlocui pe celelalte, inclusiv pe cel al nașterii pentru acordarea titlurilor), pe măsura efortului lor social profesionalizat și sporit în raport cu prima categorie – ar trebui să aibă o putere de vot dublă, nuanțată poate pe grade de pregătire chiar, față de cei care nu au depusefort, sau decât un minim de efort în acest sens.

Bineînțeles, în condițiile asigurării de șanse egale de a accede la educație.

Am remarcat că , în prezent, în mod direct în sistemul nostru electoral, electorii au puține șansa de a determina încetarea efectelor mandatului acordat înainte de termen ca urmare a survenirii unor cauze ulterioare cum ar fi reaua credință în exercitarea mandatului. Nici să invoce nulitatea acestuia pentru cauze anterioasre, dolul, eroarea ori alte cauze de nulitate. Este o situzație contrară principiilor structurale ale dreptului. Oricine își încalcă obligațiile sau le exercită cu rea credință trebuie să poată fi tras la răspundere în mod direct de către beneficiarul acestora.

O posibilă soluție din practica constituțională a statelor, ar fi cea practicată în cantoanele elvețiene Berna și Schaffhausen1

_____________________

1. T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p.237.

Nu există impedimente de fapt ca, în mod similar să se instituie în cometența Curții Constituționale și judecarea unor cereri formulate, dacă nu de fiecare elector, cel puțin formulate de un anumit număr de electori, prin care să se poată ataca valabilitatea mandatelor acordate aleșilor ori chiar cere revocarea acestora după modele din dreptul comun. În fond, întregul sistem de drept are un caracter unitar, de aceea se și folosește în privința lui terminologia ,,sistem, după caz sisteme de drept”.

Nu este de conceput ca sistemul constituțional democratic privit generic, să prevadă ,,echilibrarea puterilor” pe principiul checks and balances, sisteme de ,,frâne și contragreutăți” care permit doar unei ,,puteri” să determine încetarea intempestivă înainte de termen a mandatului, mandatelor acordate celeilalte1 iar în ce îi privește pe titularii nemijlociți ai suveranității, cei în care se regăsește în fapt poporul să nu aibă prevăzute constituțional astfel de posibilități materializate măcar într-o cale procedurală aflată nemijlocit la dispoziția lor în actuala etapă de evoluție a omenirii.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în hulitul regim anterior anului 1989, era prevăzută legal în mod expres instituția revocării mandatului. Lg.nr.67/19742 cuprindea un întreg capitol (III, cu mențiunea că legea era structurată pe capitole, nu pe articole, fiecare capitol conținând mai multe alineate) consacrat acesteia, intitulat ,,Revocarea deputatului”. Primul alineat prevedea; ,,Deputații pot fi revocați în cazul în care nu-și îndeplinesc îndatoririle ce le revin sau când, prin fapte contrare eticii și echității socialiste, pierd încrederea alegătorilor din circumscripția în care au fost aleși.” Următorul alineat conferea dreptul de a propune revocarea inclusiv alegătorilor (la cererea acestora). Propunerea se vota în adunări ale alegătorilor organizate pe circumscripții electorale, deputatul avea dreptul de a preznta

_________________________

1. În sistemul parlamentar, cazul președintelui care poate dizolva parlamentul sau cel al determinării demisiei guvernului de către parlament – 1. T. Drăganu – op.cit., Vol.I, p.276.

2. Publicată în Buletinul Oficial nr.161 din 23 decembrie 1974, republicată în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr.103 din 19 decembrie 1979.

explicații anterior votării. Se încheia un proces-verbal de tipul celui care conține azi rezultatul votării. Totuși, singura competentă să hotărască asupra revocării, era Marea Adunare Națională. Astăzi, o atare revocare, chiar dacă ar exista procedura, este limpede că nu avea șanse de reușită decât datorită unor alianțe politice. Ca atare, trebuie să conchidem că și acea procedură era eliptică, alegătorii neavînd decât dreptul de a vota propunerea de revocare, nu revocarea efectivă. Mai mult, votul era deschis.

Teoria aferentă oricărui sistem politic este axată de regulă pe un miez nobil, generos – ideea liberală pe liberateta individuală, înlăturarea barierelor restricționiste, fie ele și economice numai, chiar și la doctrinele extremiste cum au fost cele fasciste este valabilă atare susținere, ideea de ordine, de disciplină fiind pozitivă în fond, la doctrinele comuniste ideea de egalitarism, de egalitate de șanse și de tratament, acces egal la resurse. Din păcate, cei care le transpun, oamenii sunt problema! Toate consecințele nefaste ale aplicării diverselor sisteme politice sunt consecința unor abuzuri. Aceasta este concluzia inevitabilă.

Revenind, în materia selectării candidaților în sistemul electoral socialist exista instituția adunărilor alegătorilor1. Teza democrației socialiste convergea spre buna idee a reprezentativității în structurile de putere a tuturor categoriilor sociale. Ea nici măcar nu era originală, era preluată.

Și în acest scop se selectau candidații în mod piramidal, plecând de la baza piramidei, prin selecție pe trepte. Mijlocul erau și aceste adunări cetățenești. El ar putea fi folosit și în prezent, reconsiderat, reactivat. În fond unul din izvoarele partidelor politice erau comitetele electorale1.

___________________________

1. Secțiunea IV alineatul 3 din Lg.nr.67/1974 prevedea,,Propunerile de candidați se fac pe circumscripții electorale de către consiliile Frontului Unității Socialiste în adunări ale alegătorilor organizate în întreprinderi și organizaii economice socialiste, instituții social-culturale, cartiere, sate și unități militare.”.

2. T. Drăganu – op.cit., Vol.II, p.47.

candidaților, ,,de jos”, la vârf s-ar selecta într-adevăr cei valoroși Plecând de la tezele marcante ale filosofilor de referință, J.Locke, Montesquieu, J. J. Rousseau, remarcăm susținerea necesității echilibrării ,,puterilor”, materializată spre exemplu în

SUA prin acele ,,frâne și contragreutăți”, ,,checks and balances”1. Remarcăm în primul rând însă susținerea celui considerat a fi părintele teoriei separației puterilor în stat, în celebra sa monografie ,,De l,Esprit des lois”, ilustrată de practică inclusiv în prezent vizând tendința înnăscută naturii umane, comună celor care ajung să dețină puterea care este cea de a abuza de ea2.

___________________

1. Cr. Ionescu – op.cit., Vol.I, p.114.

2. I. Drăganu – op.cit., Vol.I, p.254.

Surse bibliografice

Monografii juridice

1. T. Drăganu -Drept constituțional și instituții politice – Tratat elementar. Vol.I și II, Editura Lumina Lex, București, 1998 p.29.

2. I. Muraru-Drept constituțional și instituții politice , Vol.1 și 2, Editura Actami, București, 1995.

3.V. Dugulescu, C. Călinoiu, G. Dugulescu – Drept constituțional comparat, Editura Lumina Lex, București, 1996.

4. M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida – Constituția României – Comentată și adnotată, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 1992.

5. O. Ținca – Constituții și alte texte de drept public, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997.

6. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Vida – Alegerile parlamentarecși prezidențiale, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 1992.

7. L. Dragne – Drept constituțional și instituții politice. Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura S.C Universul Juridic S.R.L., București , 2009.

8. I. Deleanu – Instituții și proceduri constituționale. Vol.I și II, Editura SERVO – SAT, Arad, 1998.

9. I. Muraru – Drept constituțional și instituții politice, Editura ,,Naturismul”, București, 1991, p.124.

. Constantinescu, I. Muraru – Drept parlamentar, Editura Gramar, București, 1994

. Djuvara – Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Editura ALL, București, 1995.

12. N. Popa – Teoria generală a dreptului, Editura ACTAMI, București, 1994.

.C. Mihai – Fundamentele Dreptului. Dreptul Subiectiv, Izvoare ale drepturilor subiective. Vol. IV, Editura C. H. Beck, București, 2005.

14. I. Vida -Legistică formală, curs universitar, Ediția a III-a revizuită și completată, Editura Lumina Lex, București, 2006.

15. H.Kelsen – Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, București, 2000 .

16. Cr. Ionescu – Drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional românesc. Vol.II, Editura Lumina Lex, București, 1997.

17. A Iorgovan –Odiseea elaborării Constituției, Editura Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureș, 1998.

18. C. Bîrsan – Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2006.

19. G. C. Mihai, R. I. Motica – Filosofie a Dreptului, Editura Almanahul Banatului, Timișoara, 1995.

20. L. Pop – Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina lex, București, 1996.

21. G. Botea, A. A. Ionescu – Drept civil. Patrimoniul și dreptul de proprietate, Editura Concordia, Arad, 2006.

22. A. Ardelean, C. Maier –Ecologie juridică, Editura University Press, Arad, 2002.

23. M.Voicu -Jurisprudența comunitară, București Editura Lumina Lex, 2005.

24. Fr. Deak, St. Cărpenaru – Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex, 1993.

25. I. Iovănaș – Dreptul administrativ și elemente ale științei administrației, Editura didactică și pedagogică, București, 1977.

26. A. V. Nedelcu – Ienei – Drept comunitar al afacerilr , Editura Fundației ,,Ioan Slavici, Arad, 2002.

27. F. C. Stoica – Dreptul Uniunii Europene. Libertățile fundamentale, Editura Universitară, București, 2009.

28. J-F. Renucci – Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009.

29. O. Manolache – Tratat de drept comunitar, Ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2007.

Monografii nejuridice

N. Iorga – Sate și preoți din Ardeal, București, 1902.

Em. Condurachi – Histria, C. Preda – Callatis, V.Camarache – Tomis, D.M. Pippidi și D.Berciu – Din istoria Dobrogei. Vol. I, Editura Academiei, 1965.

Istoria României. Compendiu. Ediția aIII-a revăzută și adăugită – sub redacția Acad. Prof. Univ. Șt. Pascu, Editura didactică și pedagogică, București, 1974.

N.Bălcescu – Romînii supt Mihai-Voievod Viteazu. Vol. II, Editura Tineretului, București 1965.

C. Giurescu – Studii de istorie, Editura Academiei, București, 1993.

G. Le Bon – Psihologia mulțimilor, Editura Antet XX Press, Prahova, 1996.

Articole

M. Duțu – Contract de fidelitate încheiat între un parlamantar și partidul de proveniență, în Dreptul nr.4/2005, p.281-288.

Wolfgang Naucke – Interpretation and Analogy in Criminal Law, publicat în Brigham Young University Law Review.

Surse bibliografice

Monografii juridice

1. T. Drăganu -Drept constituțional și instituții politice – Tratat elementar. Vol.I și II, Editura Lumina Lex, București, 1998 p.29.

2. I. Muraru-Drept constituțional și instituții politice , Vol.1 și 2, Editura Actami, București, 1995.

3.V. Dugulescu, C. Călinoiu, G. Dugulescu – Drept constituțional comparat, Editura Lumina Lex, București, 1996.

4. M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida – Constituția României – Comentată și adnotată, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 1992.

5. O. Ținca – Constituții și alte texte de drept public, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997.

6. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Vida – Alegerile parlamentarecși prezidențiale, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 1992.

7. L. Dragne – Drept constituțional și instituții politice. Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura S.C Universul Juridic S.R.L., București , 2009.

8. I. Deleanu – Instituții și proceduri constituționale. Vol.I și II, Editura SERVO – SAT, Arad, 1998.

9. I. Muraru – Drept constituțional și instituții politice, Editura ,,Naturismul”, București, 1991, p.124.

. Constantinescu, I. Muraru – Drept parlamentar, Editura Gramar, București, 1994

. Djuvara – Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Editura ALL, București, 1995.

12. N. Popa – Teoria generală a dreptului, Editura ACTAMI, București, 1994.

.C. Mihai – Fundamentele Dreptului. Dreptul Subiectiv, Izvoare ale drepturilor subiective. Vol. IV, Editura C. H. Beck, București, 2005.

14. I. Vida -Legistică formală, curs universitar, Ediția a III-a revizuită și completată, Editura Lumina Lex, București, 2006.

15. H.Kelsen – Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, București, 2000 .

16. Cr. Ionescu – Drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional românesc. Vol.II, Editura Lumina Lex, București, 1997.

17. A Iorgovan –Odiseea elaborării Constituției, Editura Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureș, 1998.

18. C. Bîrsan – Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2006.

19. G. C. Mihai, R. I. Motica – Filosofie a Dreptului, Editura Almanahul Banatului, Timișoara, 1995.

20. L. Pop – Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina lex, București, 1996.

21. G. Botea, A. A. Ionescu – Drept civil. Patrimoniul și dreptul de proprietate, Editura Concordia, Arad, 2006.

22. A. Ardelean, C. Maier –Ecologie juridică, Editura University Press, Arad, 2002.

23. M.Voicu -Jurisprudența comunitară, București Editura Lumina Lex, 2005.

24. Fr. Deak, St. Cărpenaru – Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex, 1993.

25. I. Iovănaș – Dreptul administrativ și elemente ale științei administrației, Editura didactică și pedagogică, București, 1977.

26. A. V. Nedelcu – Ienei – Drept comunitar al afacerilr , Editura Fundației ,,Ioan Slavici, Arad, 2002.

27. F. C. Stoica – Dreptul Uniunii Europene. Libertățile fundamentale, Editura Universitară, București, 2009.

28. J-F. Renucci – Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009.

29. O. Manolache – Tratat de drept comunitar, Ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2007.

Monografii nejuridice

N. Iorga – Sate și preoți din Ardeal, București, 1902.

Em. Condurachi – Histria, C. Preda – Callatis, V.Camarache – Tomis, D.M. Pippidi și D.Berciu – Din istoria Dobrogei. Vol. I, Editura Academiei, 1965.

Istoria României. Compendiu. Ediția aIII-a revăzută și adăugită – sub redacția Acad. Prof. Univ. Șt. Pascu, Editura didactică și pedagogică, București, 1974.

N.Bălcescu – Romînii supt Mihai-Voievod Viteazu. Vol. II, Editura Tineretului, București 1965.

C. Giurescu – Studii de istorie, Editura Academiei, București, 1993.

G. Le Bon – Psihologia mulțimilor, Editura Antet XX Press, Prahova, 1996.

Articole

M. Duțu – Contract de fidelitate încheiat între un parlamantar și partidul de proveniență, în Dreptul nr.4/2005, p.281-288.

Wolfgang Naucke – Interpretation and Analogy in Criminal Law, publicat în Brigham Young University Law Review.