Drepturile de Autor

=== Drepturile de autor ===

CUPRINS

1.2.3. Dreptul la nume………………………..………………………………………………………………… 5

1.2.4. Dreptul la inviolabilitate………………..……………………………………………………….….…. 6

1.2.5. Dreptul de retractare………………………………………………………………………..……….… 7

1.3. Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor..………………………………….… 7

1.4. Drepturile patrimoniale de autor…………………………………………………….….….. 9

1.4.1. Dreptul de suită……………………………………………………………………………. 9

1.4.2. Drepturile de autor și regimul matrimonial………………………………….…….….. 9

1.5. Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor………………………….…… 10

DREPTURILE MORALE DE AUTOR

1.1. Introducere

Prin proprietate intelectuală se înțelege posesiunea drepturilor asupra creațiilor umane în domeniile tehnicii, științei, literaturii, operelor literare, muzicale, etc. Proprietatea intelectuală cuprinde așadar creațiile de natură științifică și artistică care fac obiectul dreptului de autor.

Obiectul reglementării acestei instituții juridice îl formează raporturile personale nepatrimoniale și raporturile patrimoniale ce apar în legătură cu geneza și valorificarea operelor științifice, literare și artistice.

Mai trebuie precizat că, prin obiectul și prin metoda reglementării lor (poziția de egalitate juridică a părților), raporturile ce se nasc din crearea și valorificarea operelor științifice, literare și artistice sunt raporturi juridice civile, iar instituția care le reglementează este o instituție de drept civil.

Crearea unei opere științifice, literare sau atistice are drept consecință nașterea în persoana autorului operei a unui drept subiectiv de autor, drept care îi conferă autorului anumite prerogative în legatură cu opera creată și valorificarea ei.

Dreptul de autor are ca obiect rezultatul activității creatoare a autorului, creația sa intelectuală și nu lucrul corporal în care ea se concretizează în realitate.

1.2. Drepturile morale de autor

Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii existente între operă și creatorul ei. Astfel drepturile morale de autor influențează dreptul de autor în așa mod, încât înlătură aplicarea regulilor de drept comun. Potrivit doctrinei, mai ales celei franceze, care acordă o atenție deosebită dreptului moral, “acesta precede drepturilor patrimoniale, le supraviețuiește și exercită o autoritate predominantă asupra lor”. Chiar și după ce autorul unei opere a cesionat drepturile sale patrimoniale el își păstrează drepturile morale de autor ca o consecință a caracterului independent al acestora. În doctrina română se utilizează expresia „drepturi personale nepatrimoniale” prin care se desemnează sfera drepturilor morale în general, în care se includ și drepturile morale de autor. Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea protecției personalității autorului. Cu toate acestea, drepturile morale de autor nu se suprapun, sub toate aspectele, cu drepturile personalității. Aria lor este mai largă întrucât protejează autorul împotriva oricărei atingeri aduse operei și nu numai împotriva acelora îndreptate contra onoarei sau reputației autorului.

Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996 care prevede că autorul ei opere are următoarele drepturi morale:

a) dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică (dreptul de divulgare);

b) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică (dreptul la nume);

c) dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei (dreptul la paternitate);

d) dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa (dreptul la respectul integrității operei sau la inviolabilitatea operei);

e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de exploatare, prejudiciați prin exercitarea retractării (dreptul la retractare).

1.2.1. Dreptul de divulgare

Întâlnit în doctrină și sub denumirea de dreptul la prima publicare, dreptul de divulgare reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică. Este un drept absolut și exclusiv, în sensul că aparține numai autorului operei, singurul în măsură să aprecieze dacă opera va fi adusă sau nu la cunoștința publicului. Totodată, dreptul de divulgare are un caracter discreționar, numai persoana autorului putând decide dacă opera a atins nivelul „idealurilor și așteptărilor” sale, dacă-l reprezintă ca personalitate, care sunt limitele și modalitățile în care opera va fi publicată. Astfel, în virtutea caracterului discreționar al dreptului de divulgare, autorul unei piese de teatru care a autorizat reprezentarea nu este obligat să accepte și editarea operei, regula discreționarității purtând și asupra modalității în care opera va fi adusă la cunoștință publică. Caracterul discreționar al acestui drept este întărit și de includerea în lege a așa-numitului drept de retractare al autorului în mod necondiționat.

Acest drept prezintă un aspect pozitiv, constând în posibilitatea autorului de a decide aducerea în orice mod la cunoștința publică a operei sale, când consideră că opera a atins nivelul unei anumite maturități, în sensul că poartă amprenta originalității. Dar dreptul de divulgare conține și un aspect negativ, reprezentând posibilitatea autorului de a amâna publicarea acelei opere. Exercitarea aspectului pozitiv constituie unica modalitate de „ieșire în lume” a autorului, de apariție la nivelul realității sociale, de transformare a operei dintr-o realitate de fapt, într-o realitate de drept. Dreptul de divulgare este primul drept moral în ordinea cronologică a nașterii drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept depinde și nașterea drepturilor patrimoniale asupra cărora are o influență covârșitoare.

Anterior divulgării, drepturile patrimoniale au caracter virtual, eventual, devenind actuale și efective numai după exercitarea dreptului moral de divulgare.

Exercitarea dreptului de divulgare dă naștere la un drept de prioritate în persoana autorului operei. Aceasta reprezintă posibilitatea juridică a autorului de a opune data apariției operei sale oricărui alt autor care ar publica ulterior o operă similară sau chiar identică. Încălcarea dreptului de divulgare, în sensul aducerii operei la cunoștința publică fără autorizarea sau, după caz, consimțământul autorului constituie infracțiune și se pedepsește potrivit prevederilor art. 140 din Legea nr. 8/1996.

Dreptul de divulgare, în cazul operelor colective, se exercită, în lipsa unei convenții contrare, de către persoana fizică sau juridică din inițiativa, sub responsabilitatea și numele căreia a fost realizată opera.

Operele audiovizuale au un autor principal care este regizorul sau realizatorul și mai mulți autori (autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create etc.). Dreptul de divulgare a operei audiovizuale aparține autorilor, dar numai autorul principal se poate opune aducerii la cunoștința publică, nu și ceilalți autori.

În cazul operelor realizate la comandă, se pune întrebarea cum se pot concilia principiul dreptului absolut al autorului la divulgarea operei sale, cu principiul forței obligatorii a contractelor. În formularea răspunsului s-au conturat mai multe soluții, astfel:

a) autorul operei comandate ar putea refuza executarea sau remiterea operei pe motivul că nu-l reprezintă, nu poartă amprenta personalității sale;

b) o eventuală cerere de executare silită din partea beneficiarului contractului nu s-ar solda cu obligarea autorului să execute opera, pentru că, fiind o obligație de a face, în caz de neexecutare, potrivit art. 1075 Cod civil se transformă în obligație de dezdăunare. Nu pot fi dispuse măsuri de constrângere pentru că ar fi incompatibile cu natura activității intelectuale a autorului;

c) beneficiarul a cărui comandă nu a fost executată poate cere și obține o executare prin echivalent a obligației din partea creatorului;

d) în cazul în care opera este realizată, dar autorul refuză să o remită beneficiarului, se poate invoca și obține o executare silită în natură.

Potrivit art. 47 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, dobândirea proprietății asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăși un drept de utilizare asupra operei. Pe cale de consecință, proprietarul suportului operei nu are drept de divulgare a acesteia.

De la această interdicție există și excepții. Astfel, potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 8/1996, proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are dreptul să o expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoștința publică, în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului.

1.2.2. Dreptul la paternitate

Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină și sub titulatura de dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, își are izvorul în însuși actul creației, reprezentând o recunoaștere oficială a originalității și a altor merite ce aparțin creatorului.

Recunoașterea se justifică prin necesitatea de a respecta legătura firească dintre autor și opera sa, îngăduind realizarea corelației dintre opera și spiritul care a creat-o și punând în evidență elementele de identitate specifice ale creației.

La fel ca dreptul la divulgare, dreptul la paternitatea operei conține două categorii de aspecte: prima, categoria aspectelor pozitive, constând în posibilitatea autorului de a revendica oricând calitatea de autor și a doua, categoria aspectelor negative, reprezentând posibilitatea titularului dreptului de a se opune oricărui act de contestare a acestei calități de către terți.

În practică, recunoașterea și respectul dreptului calității de autor se materializează prin îndeplinirea obligației corelative a tuturor terților de a indica numele, prenumele sau pseudonimul autorului în cazul citării și utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când acest lucru este permis fără consimțământul autorului. Totodată, dreptul la paternitate se realizează și prin posibilitatea autorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar fi încălcat. Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de autor, nu și persoanelor juridice.

În cazul operelor anonime, dreptul la paternitate va fi respectat prin indicarea faptului că opera aparține unui autor anonim, precum și a formei originale, a datei realizării și a locului de păstrare a acesteia. Însușirea, fără drept, a calității de autor constituie infracțiune, fapta fiind încriminată și pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8/1996.

Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin acte între vii. În schimb, prevederea din art. 11 alin. 2, care constituie o noutate a legii, precizează că, după moartea autorului, exercițiul acestui drept se transmite prin moștenire legală sau testamentară succesorilor pe o durată nelimitată. În ipoteza în care nu există moștenitori, exercițiul dreptului revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creație.

1.2.3. Dreptul la nume

Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică, dreptul la nume apare uneori în lucrările de specialitate ca fiind parte componentă a dreptului la calitatea de autor.

Tratarea de sine stătătoare în lege a dreptului la nume s-a impus din rațiuni de logică juridică. Într-adevăr, dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o divulgă va apare sub numele său, sub pseudonim sau fără indicare de nume este diferit de dreptul de autor.

Astfel, în primul rând, exercițiul dreptului la nume nu se transmite prin moștenire, în vreme ce exercițiul dreptului la calitatea de autor se transmite succesorilor prin moștenire. În al doilea rând, dreptul la calitatea de autor aparține întotdeauna persoanelor fizice creatoare ale operei, pe când dreptul la nume poate să aparțină și persoanelor juridice sau fizice, altele decât autorul, din inițiativa și sub numele cărora a fost creată opera.

În fine, publicarea unei opere sub numele altui autor (de regulă cunoscut) constituie o încălcare a dreptului la nume și nu a dreptului la calitatea de autor. Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său, fie că este un pseudonim, trebuie reprodus pe coperta operei în forma cerută de autor. Prin urmare, dreptul la nume presupune nu doar respectul numelui sub care este publicată opera, ci și protejarea formei în care autorul a cerut ca numele să fie reprodus.

Potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996, fapta persoanei care aduce la cunoștința publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor constituie infracțiune.. Dreptul la inviolabilitatea operei Cunoscut în doctrină și sub numele de dreptul la respectul operei sau de dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabilitatea operei vizează protejarea creației și posibilitatea juridică a autorului de a se opune oricărei modificări, „deformări sau mutilări”, precum și oricărei atingeri aduse operei care prejudiciază onoarea sau reputația autorului.

Dreptul inviolabilității operei este un corolar al dreptului de divulgare, așa că forma de aducere la cunoștința publică hotărâtă de autor trebuie să rămână nemodificată.

Conținutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde două laturi:

1) dreptul autorului de a pretinde pur și simplu respectarea integrității operei prin interzicerea, fără acordul său, a oricăror suprimări, completări sau modificări, chiar dacă acestea nu alterează valoarea sau conținutul operei și indiferent dacă afectează sau nu imaginea autorului. Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din operele străine sunt licite cu condiția reproducerii fidele a textelor citate și cu încadrarea lor în contexte care să nu le denatureze sensurile;

2) dreptul autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea și reputația autorului.

Soluția limitării dreptului la inviolabilitatea operei numai la atingerile de natură a prejudicia onoarea și reputația autorului este conformă cu prevederile Convenției de la Berna. Determinarea atingerilor care întrunesc aceste trăsături este apanajul judecătorului a cărui activitate în acest sens nu este lipsită de dificultăți, trebuind să se pronunțe în lipsa unor criterii de apreciere prevăzute de lege.

Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe cale convențională sau legală a exercițiului drepturilor patrimoniale asupra operei.

Legea română prevede că exercițiul dreptului de a pretinde respectarea integrității operei se transmite, după moartea autorului, prin moștenire, pe durată nelimitată, potrivit legislației civile, iar în lipsa moștenitorilor, exercițiul revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creație.

1.2.4. Dreptul la inviolabilitate

Cunoscut în doctrină și sub numele de dreptul la respectul operei sau de dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabilitatea operei vizează protejarea creației și posibilitatea juridică a autorului de a se opune oricărei modificări, "deformări sau mutilări", precum și oricărei atingeri aduse operei care prejudiciază onoarea sau reputația autorului. Continutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde doua laturi: a) dreptul autorului de a pretinde pur si simplu respectarea integrității operei prin interzicerea, fără acordul său, a oricaror suprimări, completări sau modificări, chiar dacă acestea nu alterează valoarea sau conținutul operei și indiferent dacă afectează sau nu imaginea autorului. Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din operele străine sunt licite cu condiția reproducerii fidele a textelor citate și cu încadrarea lor în contexte care să nu le denatureze sensurile; b) dreptul autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea și reputația autorului. Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe cale convenționala sau legală a exercițiului drepturilor patrimoniale asupra operei. Legea română prevede că exercițiul dreptului de a pretinde respectarea integrității operei se transmite, după moartea autorului, prin moștenire, pe durată nelimitată, potrivit legislatiei civile, iar în lipsa moștenitorilor, Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

1.2.5. Dreptul de retractare

Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de lege autorului de a-și retrage opera publicată.

Acest drept poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării, autorul nefiind ținut de îndeplinirea anumitor motive care determină decizia de retragere a operei. Altfel spus, dreptul de a retracta are caracter exclusiv și nu este supus cenzurii instanței de judecată.

Legea recunoaște însă și terților care exploatează o operă, prejudiciați prin exercitarea retractării, dreptul de a fi despăgubiți.

Există situații când dreptul de retractare poate intra în conflict cu alte drepturi. Astfel, în cazul coautoratului, dreptul de retractare exercitat de un autor se poate afla în conflict cu dreptul de divulgare al celorlalți autori și cu principiul forței obligatorii a contractelor. Soluția în această situație va fi pronunțată de instanța de judecată care, prin excepție de la regulă, va examina justețea motivelor care stau la baza exercițiului dreptului de retractare. Totodată, în cazul operelor de artă plastică, dreptul de retractare poate intra în conflict simultan cu principiul forței obligatorii a contractelor și cu dreptul proprietarului suportului material al operei (drept absolut și opozabil erga-omnes).

Doctrina împărtășește opinia potrivit căreia după ce opera de artă plastică a fost predată dobânditorului, care a acceptat-o, autorul nu mai poate exercita dreptul de a-și retrage opera. În caz contrar, ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate pe care legea nu o îngăduie. Potrivit art. 77 al. (3) din Legea nr. 8/1996, dreptul de retractare nu poate opera în cazul programelor pentru calculatoare.

1.3. Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor

Legea română nu enunță în mod expres caracterele juridice ale drepturilor morale de autor, dar acestea se degajă implicit din unele dispoziții ale legii.

Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice:

a) caracterul perpetuu;

b) caracterul legăturii strict personale, în sensul că este atașat de persoana autorului operei;

c) caracterul inalienabil și insesizabil;

d) caracterul imprescriptibil;

e) caracterul absolut, opozabil erga-omnes;

f) caracterul netransmisibil (cu excepția dreptului la paternitatea și la inviolabilitatea operei).

a) Caracterul strict personal al dreptului moral determină ca acesta să nu poată fi exercitat decât de către autorul operei. Dacă drepturile patrimoniale sunt susceptibile de desprindere de persoana titularului, drepturile morale sunt strâns legate de persoana autorului. Drepturile morale de autor cuprind elemente pozitive și elemente negative. În principal, caracterul legăturii strict personale al dreptului moral se manifestă prin elementele sale pozitive, care constau în dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod și cum va fi adusă opera la cunoștință publică, numele și retractarea operei divulgate. După moartea autorului, în ipoteza în care nu există moștenitori, exercițiul drepturilor revine Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

b) Caracterul inalienabil și insesizabil al drepturilor morale de autor

Inalienabilitatea drepturilor morale de autor constă, potrivit legii (art. 11 alin. 1. din Legea nr. 8/1996), în interzicerea vreunei renunțări sau înstrăinări având ca obiect aceste drepturi. Caracterul inalienabil al drepturilor morale se justifică prin destinația lor, aceea de a asigura protecția personalității autorului. A renunța la protecția personalității sale, echivalează pentru autor cu asumarea riscului dispariției sale morale, al autodistrugerii morale. Principiul inalienabilității drepturilor morale cunoaște unele excepții care rezultă fie din voința autorului, fie din natura operei, fie din convențiile încheiate cu terții. O astfel de excepție este reprezentată de independența autorului de a-și publica opera sub pseudonim sau fără indicarea vreunui nume. Cu alte cuvinte, autorul poate renunța parțial la dreptul la nume, fără să fie atinse existența și conținutul dreptului deoarece titularul său are posibilitatea de a înlătura pseudonimul sau anonimatul, dezvăluindu-și adevărata identitate. Alte excepții le întâlnim în cazul autorilor salariați, al contractelor de comandă și când autorul și-a dat acordul cu privire la adaptarea operei sale, situație în care drepturile morale sunt supuse unei anumite înstrăinări. Consacrând caracterul inalienabilității drepturilor morale, legea română admite totuși transmiterea prin succesiune a exercițiului drepturilor relative la recunoașterea calității de autor, la respectarea integrității operei prin neadmiterea oricărei modificări și atingeri care prejudiciază onoarea sau reputația autorului. În schimb, dreptul de retractare este netransmisibil. Potrivit caracterului insesizabil al drepturilor morale, acestea nu pot fi urmărite de creditorii autorului operei. Creditorii autorului nu au nici dreptul de a impune divulgarea operei sau exploatarea ei în scopul satisfacerii creanțelor lor. În aceeași ordine de idei, notăm și faptul că creditorii nu beneficiază nici de dreptul de a se substitui autorului pentru a proceda ei înșiși la publicarea operei. Totuși, de la principiul insesizabilității sunt exceptate operele legate indisolubil de suportul material (operele de artă plastică), caz în care se poate exercita o acțiune de executare silită, având ca obiect aceste categorii de opere. În sistemul român de drept, sub imperiul legii vechi, regula insesizabilității privea numai opera nepublicată și opera neterminată.

c) Caracterul perpetuu al drepturilor morale constă în existența și exercitarea lor de către succesorii autorului ori de către terți, după încetarea din viață a titularului. Rațiunea acestui caracter este de a asigura, ca și în cazul principiului inalienabilității și insesizabilității, protecția personalității autorului. Numai drepturile morale de autor au vocație la perpetuitate, nu și drepturile patrimoniale. Utilizarea de către alte persoane a operei nu trebuie să aducă atingere memoriei autorului, întrucât opera poartă pentru eternitate amprenta personalității creatorului său. Nu toate drepturile morale de autor au caracter perpetuu, ci numai acelea al căror exercițiu, potrivit legii, este transmisibil prin moștenire. Aparțin acestei categorii, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004: dreptul de divulgare, dreptul la paternitate și dreptul la respectul integrității operei. În schimb, dreptul de divulgare, dreptul la nume și dreptul la retractare, aparținând numai autorului, nu pot fi exercitate de către succesori și cu atât mai puțin de către terți. Soluția adoptată este în consonanță curentului favorabil exercitării acestuia de către succesorii autorului sau de instituții specializate în protecția drepturilor autorului. Și totuși, legiuitorul român nu a adoptat o soluție consecventă deoarece în cazul artiștilor interpreți și executanți a instituit transmiterea tuturor drepturilor prin succesiune pe durată nelimitată.

d) Caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor

Imprescriptibilitatea drepturilor morale constă în exercitarea lor atâta timp cât opera rămâne în memoria oamenilor și face obiectul exploatării. Caracterul imprescriptibil derivă din caracterul inalienabil și perpetuu al drepturilor morale de autor. Regula imprescriptibilității drepturilor morale este necesară pentru a asigura protecția personalității autorului. Așadar, dreptul la acțiune al autorului unei opere intelectuale pentru apărarea drepturilor sale morale nu se stinge niciodată și poate fi exercitat indiferent cât timp a trecut de la încălcarea lor. Drepturile patrimoniale de autor nu cad sub incidența principiului imprescriptibilității, fiind supuse instituției prescripției extinctive din rațiunea de a asigura stabilitatea raporturilor juridice.

e) Caracterul absolut, opozabil erga-omnes al drepturilor morale de autor decurge din faptul că îi sunt recunoscute autorului în raporturile cu toate celelalte persoane, care au obligația să nu întreprindă nimic de natură a-l stânjeni în exercițiul prerogativelor drepturilor sale.

f) Caracterul netransmisibil al drepturilor morale de autor vine să întărească caracterul absolut al acestora. De la caracterul netransmisibilității drepturilor morale de autor există excepțiile menționate în cele ce preced (lit. c).

1.4. Drepturile patrimoniale de autor

1.4.1. Dreptul de suită

Consacrat în dreptul român prin Legea nr. 8/1996 (art. 21-23), dreptul de suită, denumit și dreptul pecuniar la un partaj echitabil, reprezintă posibilitatea autorului de a primi o parte din prețul revânzărilor ulterioare ale operei sale, precum și dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Este recunoscut numai în cazul operelor originale de artă grafică sau plastică și al operelor fotografice. Acest drept are la bază ideea de echitate: autorul care s-a desistat de opera sa pentru un preț derizoriu poate să beneficieze de o parte din sporul de valoare pe care acesta îl dobândește ulterior.

Potrivit legii, dreptul de suită se compune din două elemente:

– dreptul autorului unei opere de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice, revândută ulterior primei înstrăinări a ei de către autor, de a primi o cotă procentuală fără a depăși 12.500 euro, din prețul de vânzare obținut la orice act de revânzare;

– dreptul autorului operei de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.

Terții care intervin în vânzarea ulterioară a operei sunt obligați să vireze sumele calculate potrivit legii și să informeze autorul în termen de două luni de la data vânzării. Aceste obligații pot fi îndeplinite și de către organele de gestiune colectivă (art. 125 al. 3).

Dreptului de suită îi corespund obligații corelative ale proprietarilor sau posesorilor de opere:

de a permite accesul autorului la opera sa în vederea exercitării dreptului de autor în condițiile legii;

de a oferi opera autorului la prețul de cost al materialului ori de a permite autorului să facă o copie a acesteia, înainte ca opera să fie distrusă. Dreptul de suită nu se transmite prin moștenire și nu poate face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări, având caracter inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.

Fundamentul juridic al dreptului de suită constă, pe de o parte, în aplicarea principiului echității și al echivalenței prestațiilor ce trebuie să guverneze raporturile juridice civile și comerciale. Pe de altă parte, dreptul de suită reprezintă o situație legală de impreviziune, a cărei finalitate este restabilirea echilibrului dintre valoarea actuală a operei și folosul ce i se cuvine autorului acesteia. Deși acest drept este recunoscut prin Legea nr. 8/1996 doar pentru autorii operelor de artă grafică, artă plastică sau fotografică, opinăm că poate fi extins și la cazul manuscriselor originale ale scriitorilor și compozitorilor, astfel cum prevede Convenția de la Berna. Soluția este în conformitate cu dispozițiile constituționale privind raportul dintre tratatele internaționale la care România este parte și dreptul intern (art. 20 din Constituția României).

1.4.2. Drepturile de autor și regimul matrimonial

Regimul matrimonial este reglementat de art. 30-31 din Codul Familiei. Astfel, potrivit art. 30, alin. 1 din Codul Familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți, sunt, de la data dobâdirii, bunuri comune.

Art. 31 Codul Familiei enumeră expres și limitativ categoriile de bunuri care sunt proprii fiecărui soț, bunurile proprii constituind excepția de la regula comunității de bunuri a soților în timpul căsătoriei.

În rândul categoriei de bunuri proprii, dispozițiile legale (art. 31, lit. d) din Codul Familiei includ manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de investiții și inovații, precum și alte asemenea bunuri.

Bunurile la care se referă acest text de lege încorporează în ele, indubitabil, creații intelectuale. Suportul material în care este încorporată opera reprezintă bun propriu. Așadar, trebuie să distingem între drepturile patrimoniale de autor rezultate din utilizarea unei opere de creație intelectuală și suportul material în care sunt incorporate creațiile intelectuale.

Drepturile patrimoniale de autor aparțin categoriei de bunuri comune, în măsura în care acestea au luat naștere pe timpul căsătoriei, iar dobânditorul are calitatea de soț. Per a contrario, drepturile patrimoniale de autor născute înainte de încheierea căsătoriei sau după încetarea, anularea, nulitatea ori desfacerea acesteia sunt bunuri proprii. Cât privește suportul material în care este încorporată creația intelectuală, așa cum rezultă din conținutul legii (art. 31 lit. d Codul Familiei), are calitate de bun propriu al autorului operei. Potrivit dreptului comun, soțul supraviețuitor poate dobândi, prin moștenire legală ori testamentară, drepturile morale și patrimoniale de autor ale soțului decedat.

1.5. Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor

Drepturile patrimoniale de autor reprezintă acele drepturi subiective a căror naștere este condiționată de exercitarea de către autor a dreptului moral de divulgare a operei. Drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele caractere

juridice:

a) caracterul personal;

b) caracterul exclusiv;

c) caracterul temporar.

a) Caracterul personal al drepturilor patrimoniale de autor se degajă din conținutul art. 1 al Legii nr. 8/1996 care prevede că dreptul de autor este legat de persoana autorului. În pofida faptului că textul de lege nu face distincția între cele două categorii de drepturi care compun dreptul de autor (drepturile morale și drepturile patrimoniale), nu există nici un temei care să conducă la ideea că dispozițiile de lege n-ar privi și legătura dintre autor și drepturile patrimoniale, potrivit principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinquere lebemus. Caracterul personal al drepturilor patrimoniale rezultă și din alte considerente. Ne mărginim doar să relevăm instituția transmiterii acestor drepturi. Astfel, dacă în cazul drepturilor morale transmiterea este posibilă numai cu titlu de excepție, drepturile patrimoniale pot fi cesionate de autor, în virtutea caracterului personal al acestora, atât prin acte inter vivos, cât și prin acte mortis cauza, iar în unele situații ope legis.

b) Caracterul exclusiv al drepturilor patrimoniale îmbracă două aspecte: pe de o parte dreptul suveran al autorului de a decide dacă, în ce mod și când va fi exploatată opera sa, iar pe de altă parte dreptul de a hotărî dacă va exploata singur opera sau va acorda consimțământul său altei persoane să o exploateze. În această ultimă situație, consimțământul autorului cu privire la exploatarea operei nu diferă după cum opera se află la prima publicare sau la publicări ulterioare.

c) Caracterul temporar. Regula generală înscrisă în art. 25 din Legea nr. 8/1996 stabilește că durata drepturilor patrimoniale de autor se întinde pe durata vieții autorului, drepturile putând fi transmise după moartea acestuia prin moștenire potrivit legislației civile. Perioada de protecție a drepturilor patrimoniale variază în raport cu genul operei, modul de aducere la cunoștința publică sau modul de realizare a operei.

Bibliografie

http://www.qreferat.com/referate/drept/PROPRIETATEA-INTELECTUALA331.php

http://www.scritub.com/stiinta/drept/CONTINUTUL-DREPTULUI-DE-AUTOR23113181114.php

Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001.

Florea Bujorel,Dreptul Proprietății Intelectuale Dreptul De Autor, București, Editura Fundației România de Mâine, 2006.

Legea asupra proprietății literare și artistice din 1923.

Legea nr.8/1996.

Codul Familiei.