Drepturile Copilului In Instituti Rezidentiale

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL 1:

SCURTĂ ISTORIE A INSTITUȚIONALIZĂRII COPIILOR ÎN ROMÂNIA

1.1.Instituțiile de ocrotire socială văzute ca o intervenție a societății

1.2.Instituțiile sociale și orfelinatele în epoca lui Ceaușescu

1.3.Instituțiile de ocrotire pentru copiii dezvoltați normal din punct de vedere fizic și psihic

1.4.Protecția copilului după căderea comunismului (1989-2000

1.5.Conflictele între adopțiile internaționale, adopțiile naționale și plasamentul familial

1.5.1.Adopția copiilor abandonați în România

1.5.2.Adopția internațională între conflict și deznodământ

1.5.3.Considerente etice cu privire la instituționalizarea copiilor abandonați

CAPITOLUL 2:

ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA INSTITUȚIILE SOCIALE ȘI LA COPIII INSTITUȚIONALIZAȚI

2.1.Definirea și analiza conceptelor de copil instituționalizat și de instituție. Aspecte generale. Delimitări conceptuale

2.2.Ambianța în instituțiile sociale

2.3.Obiectivele principale ale instituțiilor sociale

2.3.1.Principii generale cu privire la integrarea copiilor în instituțiile sociale

2.3.2.Opinia copilului și luarea în considerare a acesteia ținând cont de vârsta și de

gradul său de maturitate

2.3.3.Principiul primordialității și al responsabilității părinților cu privire la respecta-

rea și garantarea drepturilor copilului

2.4.Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil instituționalizat

2.4.1.Egalitatea șanselor și nediscriminarea

2.4.2.Respectarea demnității copilului

2.4.3.Asigurarea protecției împotriva abuzului, neglijării și exploatării copilului

CAPITOLUL 3:

COPILUL INSTITUȚIONALIZAT. NEVOI ȘI DREPTURI LEGISLATIVE

3.1.Considerente generale cu privire la copilul instituționalizat

3.2.Nevoile de bază ale copilului instituționalizat

3.2.1.Nevoia acerbă a unei familii. Mediul familial și îngrijirea alternativă a copilului

3.2.1.1.Rolul familiei în educarea copilului

3.2.2.Nevoia de dragoste și afectivitate a copilului

3.2.3.Nevoia de siguranță a copilului

3.2.4.Nevoia de formare a autonomiei, factor direct în vederea integrării sociale a co-

pilului

3.2.5.Nevoia de responsabilitate a copilului

3.2.6.Nevoia de înțelegere și respect a copilului

3.2.7.Nevoia de a fi pus în valoare, nevoia de apreciere, de recunoaștere și de stimu-

lare a copilului

3.2.9.Nevoia permanentă a copilului de experiențe

CAPITOLUL 4:

DREPTURILE COPILULUI INSTITUȚIONALIZAT ȘI SUPORTUL LEGISLATIV. ASISTENȚA SOCIALĂ INDIVIDUALIZATĂ A COPILULUI INSTITUȚIONALIZAT ȘI METODELE SALE DE LUCRU

4.1.Dreptul la supraviețuire și la dezvoltare al copilului

4.2.Dreptul la protecție împotriva tuturor formelor de abuz

4.3.Dreptul la protejarea imaginii publice, a vieții intime a copilului

4.4.Dreptul la libertatea de exprimare a copilului

4.5.Dreptul la îngrijire medicală și la servicii medicale gratuite

4.6.Asistența socială individualizată a copilului instituționalizat. Particularități generale

4.6.1.declararea legală a abandonului

4.6.2.Adopția națională din punct de vedere legislativ

4.6.3.Adopția internațională

CAPITOLUL 5:

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

(MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI)

În general, se consideră că toate nevoile de dezvoltare intră direct în acțiune într-un fel de succesiune ierarhică, cele de la bază fiind utile în vederea supraviețuirii individului (după Abraham Maslow: nevoia de hrană, de odihnă, de apă, de îmbrăcăminte etc.), iar atunci când toate acestea au fost satisfăcute, au ieșit la suprafață nevoile de grad superior cum ar fi: cele psihice și sociale (nevoia de afectivitate, de siguranță, de recunoaștere și de respect), toate acestea variind de la două și ajungând până la aproape 60 de nevoi.

Mi-am ales această temă de cercetare datorită faptului că mesajul referitor la insatisfacerea nevoilor și nerespectarea drepturilor copilului în instituțiile rezidențiale este unul primordial, și este reflectat prin însăși condiția critică a acestei categorii de copii care trebuie să ajungă la tatăl care și-a abandonat copilul, iar mama acestuia ca ființă primordială pentru el să își poată accentua mustrarea de conțiință.

Lucrarea de față este structurată în 5 capitole, primele patru capitole cuprind partea teoretică a lucrării și se referă în principal la câteva aspecte importante cu privire la instituțiile sociale din țara noastră și copiii care trăiesc în aceste instituții, la nevoile și drepturile acestor copii, dar și ale celorlalți copii, în general.

Capitolul 5 din prezenta lucrare face referire la partea de cercetare și cuprinde

Copilul este un univers în continuă dezvoltare, dar o dezvoltare care are propriile sale etape, potențialul ei, forța interioară și echilibrul necesar. Etapele acestei dezvoltări o reprezintă pentru fiecare în parte o șansă considerabilă pentru copil, pentru a-și putea dezvolta abilitățile și structurile personalității, iar pentru ca munca din instituțiile de ocrotire să fie mai ușoară iar nevoile psiho-sociale ale copilului instituționalizat să fie satisfăcute este necesar în primul rând ca din partea personalului instituției să cunioască cât mai în profunzime copilul, iar acest lucru înseamnă a te apropia cu mai multă căldură și răbdare, cu tact și înțelegere, cu empatie și cu o pătrundere în lumea intimă a copilului, din partea persoanei care lucrează în aceste intitituții cu diferite categorii de copii instituționalizați. Prin urmare, nu doar că vor fi satisfăcute toate nevoile de dezvoltare ale acestuia, dar copilăria însăși va putea deveni un episod al vieții copilului ocrotit în care potențialul său va fi realizat, în vederea asumării cu succes a rolului pe care va trebui să-l joace ca adult responsabil.

CAPITOLUL 1:

SCURTĂ ISTORIE A INSTITUȚIONALIZĂRII COPIILOR ÎN ROMÂNIA

,,…voim ca păzitorii legilor să le țină loc de părinți orfanilor. Oamenii ar trebui să se teamă de singurătatea orfanilor și de sufletele părinților lor răposați…. Oricine este tutore al unui băiat sau al unei fete și oricine dintre păzitorii legilor, instituit ca inspector al tutirelui, are controlul acestuia, să iubească pe copil nu mai puțin ca pe proprii săi copii și să aibă grijă de averea lui nu mai mică decât de averea sa proprie, ci chiar mai mare grijă.”

Platon, Legi, Cartea a XI-a

În anul 1989, atunci când Ceaușescu a fost înlăturat de la putere, în zorii frământărilor politice, întreaga mass-media occidentală, care își trimisese reprezentanții în țara noastră pentru a transmite revoluția, a descoperit o vastă rețea de instituții de ocrotire care găzduiau mii de bebeluși, copii și adolescenți, multe dintre acestea în condiții deplorabile. Publicul din America a aflat cu stupoare de această situație pe data de 5 octombrie 1990, atunci când buletinul de știri al ABC, 20 / 20 a difuzat un reportaj cu totul special despre aceste instituții din România. Diferite imagini ale copiilor abandonați, neglijați, privați de afecțiune și înspăimântați, unii dintre ei fiind legați de patul de metal, toate aceste orori au îngrozit lumea. Românii au fost și ei șocați de condițiile înfiorătoare din orfelinatele și centrele de plasament, iar guvernul nou format atunci a depus eforturi imediate în vederea remedierii situației. Totodată ONG-urile din foarte multe țări și-au oferit ajutorul pentru îmbunătățirea condițiilor de locuit iar numeroase familii din Occident au venit în țara noastră sperând să-i salveze pe acești copii prin adopție.

În acest context a fost conceput și demarat proiectul de intervenție timpurie în București. Proiectul a început la sfârșitul anului 1999, atunci când toate reformele principale în domeniul protecției copilului au fost în cele din urmă legiferate. Una dintre figurile cele mai importante aflate de partea acestei reforme a fost domnul Cristian Tăbăcaru, Secretarul de Stat al României pentru protecția copilului și directorul Agenție Române pentru Adopție.

Pentru a putea înțelege situația acestor copii abandonați din țara noastră și cum s-a ajuns la acest proiect, trebuie mai întâi să înțelegem cum a ajuns România să creeze un sistem național de instituții de ocrotire pentru copii, condițiile societății în care familiile își abandonează copiii pentru a fi crescuți de stat și moștenirea lăsată de aceste politici României în deceniile de după căderea comunismului în țara noastră.

1.1.Instituțiile de ocrotire socială văzute

ca o intervenție a societății

Orfelinatele existau pe teritoriul țării noastre încă din secolul I. În timpul Evului Mediu, călugării din acea parte a lumii recomandau cu predilecție ca orfanii să fie încredințați mănăstirilor, pentru ca viețuitorii din acele mănăstiri să aibă grijă de ei. Unele dintre orfelinate practicau ceea ce se numea îndeosebi ,,tocmirea la stăpân”, în care copiii, imediat ce creșteau suficient de mari, erau dați drept ucenici în gospodării. Orfelinatele erau considerate de cele mai multe ori raiul pe pământ pentru copiii pierduți ai societății și erau susținute de clasele superioare ale societății prin diferite donații caritabile, precum și de așezămintele religioase din diferite localități. Ele erau privite nu doar ca un lucru bun, ci se credea de către unii că înlesnesc adaptarea și integrarea socială a copiilor mici.

Instituțiile de ocrotire pentru copiii abandonați sau orfani sunt prezente în Europa în Evul Mediu și erau foarte bine cunoscute în perioada Renașterii. De exemplu, Ospedale degli Innocenti din Florența a fost construit pentru a adăposti copiii abandonați și primul bebeluș a fost primit acolo în luna februarie 1445.

Instituțiile sociale pentru copiii abandonați sunt prezente totuși în multe părți ale lumii dezvoltate, iar aceste instituții au început să apară abia în secolul al XVIII-lea. Majoritatea copiilor de acest gen care nu puteau fi luați neoficial de rude sau de vecini în plasament trăiau de regulă drept ca niște copii ai străzii sau erau internați în azile pentru săraci, împreună cu adulții. În America de Nord, călugărițele au înființat primul orfelinat din Statele Unite în New Orleans, Louisiana, în anul 1729, după masacrarea coloniștilor adulți de lângă Natchez, Mississippi. În România, centrele de plasament din București sunt atestate încă din anul 1798, iar la cele din restul țării încep să se facă referiri pe parcursul secolului al XX-lea.

Centerele de plasament s-au înmulțit atât în Statele Unite ale Americii, cât și în Europa în secolul al XIX-lea, datorită numărului tot mai mare de copii rămași fără părinți din cauza bolilor și a războiului, și, în Statele Unite, acest lucr s-a întâmplat datorită urbanizării și migrării în creștere. Astfel de schimbări au sporit numărul familiilor sărace. Mai mult decât atât, mutarea din zonele rurale în cele urbane a condus la o pierdere a suportului familiei extinse și, în consecință, la nevoia de a lăsa copiii în grija cuiva, părinții fiind nevoiți să muncească. Conform unui raport care s-a făcut recent și care aduce în discuție informații din secolul al XVIII-lea, 10 până la 40% dintre copiii din orașele europene erau abandonați. Printre cei abandonați se aflau și 4 copii recunoscuți de Jean-Jacques Rousseau (1781-1953). Istoricii dezbat motivele pentru care Rousseau a recurs la un asemenea gest (instabilitatea sa mentală poate, convingerea că nu ar fi untată bun etc.), dar este considerat ironic faptul că filozoful care a scris una dintre cele mai importante cărți cu privire la natura copilului și despre educație (Emil sau despre educație), să-și abandoneze în felul acesta proprii copii!!! De fapt, el scrie în Emil: ,,Oameni, fiți umani, iată prima voastră datorie! Iubiți copilăria, ocrotiți-i jocurile,, plăcerile, drăgălășeniile ei!”.

Odată cu înflorirea industrializării la finele secolului al nouăsprezecelea, instituțiile de plasament au adăpostit un amalgam de dorințe: a ajun parte a lumii recomandau cu predilecție ca orfanii să fie încredințați mănăstirilor, pentru ca viețuitorii din acele mănăstiri să aibă grijă de ei. Unele dintre orfelinate practicau ceea ce se numea îndeosebi ,,tocmirea la stăpân”, în care copiii, imediat ce creșteau suficient de mari, erau dați drept ucenici în gospodării. Orfelinatele erau considerate de cele mai multe ori raiul pe pământ pentru copiii pierduți ai societății și erau susținute de clasele superioare ale societății prin diferite donații caritabile, precum și de așezămintele religioase din diferite localități. Ele erau privite nu doar ca un lucru bun, ci se credea de către unii că înlesnesc adaptarea și integrarea socială a copiilor mici.

Instituțiile de ocrotire pentru copiii abandonați sau orfani sunt prezente în Europa în Evul Mediu și erau foarte bine cunoscute în perioada Renașterii. De exemplu, Ospedale degli Innocenti din Florența a fost construit pentru a adăposti copiii abandonați și primul bebeluș a fost primit acolo în luna februarie 1445.

Instituțiile sociale pentru copiii abandonați sunt prezente totuși în multe părți ale lumii dezvoltate, iar aceste instituții au început să apară abia în secolul al XVIII-lea. Majoritatea copiilor de acest gen care nu puteau fi luați neoficial de rude sau de vecini în plasament trăiau de regulă drept ca niște copii ai străzii sau erau internați în azile pentru săraci, împreună cu adulții. În America de Nord, călugărițele au înființat primul orfelinat din Statele Unite în New Orleans, Louisiana, în anul 1729, după masacrarea coloniștilor adulți de lângă Natchez, Mississippi. În România, centrele de plasament din București sunt atestate încă din anul 1798, iar la cele din restul țării încep să se facă referiri pe parcursul secolului al XX-lea.

Centerele de plasament s-au înmulțit atât în Statele Unite ale Americii, cât și în Europa în secolul al XIX-lea, datorită numărului tot mai mare de copii rămași fără părinți din cauza bolilor și a războiului, și, în Statele Unite, acest lucr s-a întâmplat datorită urbanizării și migrării în creștere. Astfel de schimbări au sporit numărul familiilor sărace. Mai mult decât atât, mutarea din zonele rurale în cele urbane a condus la o pierdere a suportului familiei extinse și, în consecință, la nevoia de a lăsa copiii în grija cuiva, părinții fiind nevoiți să muncească. Conform unui raport care s-a făcut recent și care aduce în discuție informații din secolul al XVIII-lea, 10 până la 40% dintre copiii din orașele europene erau abandonați. Printre cei abandonați se aflau și 4 copii recunoscuți de Jean-Jacques Rousseau (1781-1953). Istoricii dezbat motivele pentru care Rousseau a recurs la un asemenea gest (instabilitatea sa mentală poate, convingerea că nu ar fi untată bun etc.), dar este considerat ironic faptul că filozoful care a scris una dintre cele mai importante cărți cu privire la natura copilului și despre educație (Emil sau despre educație), să-și abandoneze în felul acesta proprii copii!!! De fapt, el scrie în Emil: ,,Oameni, fiți umani, iată prima voastră datorie! Iubiți copilăria, ocrotiți-i jocurile,, plăcerile, drăgălășeniile ei!”.

Odată cu înflorirea industrializării la finele secolului al nouăsprezecelea, instituțiile de plasament au adăpostit un amalgam de dorințe: a ajunge la cei mai puțin norocoși,a inocula valori sănătoase tinerei generații și, probabil, a îndepărta ,,indezirabilii” din societate.

Deși pediatrul Henry Dwight Chapin a solicitatat închiderea orfelinatelor încă de la începutul secolului al XX-lea din cauza ratelor ridicate ale mortalității, abia la mijlocul acestui secol cecetătorii americani, precum Renè Spitz și William Goldfarb au publicat diferite studii prin care arătau că instituționalizarea era foarte nocivă în ceea ce privește devoltarea copiilor. Pedopsihiatrul și psihanalistul John Bowlby a publicat o monografie pentru Oraganizația Mondială a Sănătății (OMS), creată recent în acea vreme, în care susținea că îngrijirea oferită de o figură maternă este nu numai de preferat, ci este și esențială pentru sănătatea mentală a copiilor.

Plasamentul familial, ca alternativă a instituționalizării copiilor, s-a dezvoltat rapid în a doua jumătate a secolului al XX-lea, atât în Statele Unite cât și în Marea Britanie. Cu toate că majoritatea orfelinatelor din cele două țări erau închise în anii 1970, ele nu au dispărut niciodată complet din Statele Unite și găzduiesc astăzi aproximativ un procent de 0, 5 % dintre copiii aflați în custodia statului, iar acestea sunt de la bun început centre de plasament pe termen lung. În Europa Occidentală, plasamentul în familii este destul de frecvent, dar, deși sunt cunoscute cercetările despre efectele nocive ale instituționalizării, este destul de surprinzător faptul că mii de copii sub vârsta de 3 ani sunt crescuți acolo în orfelinate.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, țara noastră a devenit parte a blocului sovietic și a fost ruptă, efectiv, de cercetarea psihologică occidentală și de practicile de protecție a copilului, printre care recunoașterea efectelor nocive ale creșterii copiilor în instituții. Țara era influențată de doctrina sovietică referitoare la creșterea copilului în cadrul colectivității, care sublinia importanța productivității muncii și supunerea individului pentru bunăstarea statului român. Creșterea copiilor în astfel de colectivități permitea statului să mențină un control foarte strict asupra populației și, de asemenea, să separeu membrii productivi ai comunității de cei care sunt neproductivi. Din cauza izolării de mediul științific occidental, savanților români le-a fost blocat accesul la noile cercetări în domeniul dezvoltării copilului, în principal la acelea care se referă la importanța îngrijirii parentale pe parcursul primilor ani de viață. în felul acesta a fost pregătit un teren prielnic pentru politicile ideologice dezastroase care au urmat și a devenit posibilă în felul acesta promovarea fără precedent a creșterii copiilor de către stat, în instituții sociale de mari dimensiuni.

1.2. Instituțiile sociale și orfelinatele

în epoca lui Ceaușescu

Statul român a emis o lege (nr. 3 / 1970) care reglementa înființarea unor tipuri diferite de instituții pentru copii cu dezvoltare normală și pentru copiii cu dizabilități. Leagănele erau destinate tuturor copiilor abandonați de părinți și orfanilor de la naștere și până la vârsta de 3 ani. Copiii abandonați la naștere în maternități erau trasferați într-un leagăn la câteva luni după naștere. Alți copii, abandonați după ce petreceau mai mult sau mai puțin timp în familie, erau, de asemenea primiți în leagăn dacă nu aveau 3 ani împliniți. Atunci când împlineau vârsta de 3 ani, copiii din aceste instituții erau transferați în altă instituție condusă de stat, în funcție de nivelul lor de dezvoltare. La împlinirea vârstei de 3 ani, copiii erau examinați de un pediatru și de un psihiatru / psiholog, iar pe baza rezultatelor examinării erau separați în două grupuri distincte la un ,,centru de triere”.

Copiii considerați normali din punct de vedere fizic și psihic erau repartizați în instituții de ocrotire numite ,,case copii”. Acestea erau instituții rezidențiale pentru copiii preșcolari, de la 3 la 6 ani, conduse de stat. Copiii care locuiau în aceste case colective frecventau grădinițele publice și erau îngrijiți de un personal care lucra în două schimburi. De acolo, dacă totul decurgea bine, copiii erau trasferați la case de copii școlari (copiii mai mari de 7 ani), unde râmâneau până la împlinirea vârstei de 18 ani. În aceste instituții, copiii erau mereu îngrijiți de pesoane care lucrau în ture, dar continuau să frecventeze școli publice. Aproximativ 60% dintre acești copii aflați în sistemul de orfelinat locuiau în cadrul acestor instituții.

La vârsta de 3 ani, acei copii care erau considerați incapabili de amunic vreodată sau care aveau nevoie de îngrijiri medicale fizice sau mentale erau trasferați la ogrădiniță pentru deficienți recuperabili (o instituție rezidențială de educație specială pentru copiii socotiți a avea deficiențe recuperabile) sau la o instituție neuropsihiatrică ( o instituție rezidențială pentru copiii preșcolari cu deficiențe incurabile). La vârsta de 7 ani, unii dintre ei intrau într-un cămin-spital (o instituție rezidențială pentru copiii școlari socotiți a avea deficiențe ,,nerecuperabile”). Acolo, copiii erau în mare măsură subnutriți și mortalitatea era destul de ridicată.

Statul român repartizase, de asemenea, diferitele tipuri de instituții de ocrotire unor ministere diferite. Greenwell descrie aceste divizări: ,,casele de copii erau conduse de Ministerul educației, căminele-spital erau conduse de Secretariatul de Stat pentru handicapați, iar instituțiile de educație specială și vocaționale se aflau sub jurisdicția Minsterului Muncii.

Politica separării copiilor în copii despre care statul considera că ar putea fi utili și productivi societății și copii pe care nu-i includea în acestă categorie, asemenea politicilor similare referitoare la handicapați din alte țări est-europene își are rădăcina în știința sovietică a ,,defectologiei” dezvoltată în anii 1920 și care definea dizabilitățile ca pe niște stări morbide care făceau indivizii atinși de ele să fie defecți sau anormali din punct de vedere fizic și psihic.

1.3. Instituțiile de ocrotire pentru copiii dezvoltați normal din punct de vedere fizic și psihic

Condițiile în care decurgea îngrijirea copiilor în centrele de copii depindeau de mărimea acestora. De exemplu, Leagănul nr. 1 din București (numit ulterior și Leagănul Sfânta Ecaterina), cel mai mare leagăn din țara noastră, găzduia peste 500 de copii în anul 1998, dar, conform registrelor acestuia, avusese 850 de copii cu 10 ani înainte. Sugarii erau ținuți în încăperi mici, aproximativ câte 12, și o mare parte a zilei și-o petreceau întinși în pat, acordându-li-se stimulare sau atenție foarte redusă din partea îngrijitoarelor. Erau hrăniți cu regularitate după un program foarte strict, dar numai aceștia care erau ,,preferații” vreuneia dintre îngrijitoare primeau o îmbrățișare în plus sau aveau parte de ceva mai multă interacțiunea și afecțiune socială.

Numărul de copii la un singur îngrijitor / îngrijitoare în epoca ceaușistă varia foarte mult de la un centru de plasament la altul, dar situația era peste tot atroce. În anumite locuri putea să fie un singur îngrijitor la aproximativ 15 copii, iar în alte locuri era posibil ca numărul de copii repartizați să fie mult mai mare pentru un singur îngrijitor. Aceste persoane nu aveau, de obicei, nici un fel de studii de specialitate și li se dădea una sau două camere, în funcție de vârsta copiilor. Copiii erau transferați într-un dormitor pentru copiii mai mari imediat ce puteau merge și erau de obicei ținuți împreună cu alții de aceeași vârstă.

Probabil că indiferența pe care îngrijitorii o afișau adesea în interacțiunea cu copiii, chiar și la peste douăzeci și cinci de ani de la căderea comunismului, se datora numărului mare de copii care le era repartizat acestora. De exemplu, la locul de joacă în aer liber de la Sfânta Ecaterina, aproximativ 48 de copii cu vârste cuprinse între 1,5 și 3 ani din două unități puteau împărți același spațiu și același timp. Cei 3 sau 4 îngrijitori de serviciu vorbeau de obicei unul cu altul, în timp de copiii se plimbau, zăceau pe pături legănându-se sau, probabil că, interacționau între ei. Timpul de joacă în interior atunci când afară ploua sau era frig era și mai trist.

Grădinițele pentru deficienții irecuperabili, instituțiile neuropsihiatrice și căminele-spital erau mai dezolante decât instituțiile sociale și casele de copii din toate punctele de vedere. Potrivit unui raport științific de cercetare, copiii din acest tip de așezăminte erau foarte prost îngrijiți. Erau hrăniți cu pâine, supă de intestine și mere viermănoase. Clădirile erau adesea neîncălzite, îngrijirea medicală, serviciile educaționale și programele de reabilitare lipseau cu desăvârșire, iar măsurile sanitare și igiena personală erau complet ignorate.

Numărul mare de copii care au fost instituționalizați în acestă perioadă ridică o întrebare tulburătoare: cât de mult se știa despre condițiile în care erau crescuți copiii? Nu toate centrele de plasament erau în câmp, ferite de ochii oamenilor. Unele dintre ele, precum era Sfânta Ecaterina se aflau în inima Bucureștiului.

1.4. Protecția copilului după căderea comunismului (1989-2000)

După executarea lui Ceaușescu și descoperirea tragicului sistem de protecție a copilului creat de dictator, românii au încercat să se ocupe simultan de 3 probleme majore, și anume:

de zeci de mii de copii instituționalizați;

de ratele foarte ridicate ale abandonului copiilor;

de chestiunea mai de lugă durată a modificării față de copiii abandonați.

În următorii 10 ani (1990-2000) au avut loc foarte multe schimbări în modul de îngrijire și în ceea ce privește statutul copiilor instituționalizați din România, dar și în frecvența cazurilor de abandon și de adopție internațională. Timp de câțiva ani, toate cazurile de abandon și de instituționalizare s-au înmulțit considerabil, de fapt, în țara noastră, prăbușirea regimului comunist ducând la creșterea sărăciei și a șomajului. Adopțiile internaționale au fost, în mai multe rânduri, incluse printre metodele de protecție a copilului și apoi excluse.

În decembrie 1989, numărul total al copiilor instituționalizați era estimat undeva între aproximativ 50 000 și 170 000. Toate rapoartele descriau condiții de privațiune extremă. Sugarii își petreceau toată ziua în pătuțuri, iar copiii mai mari rămâneau în camere enorme, în grupuri de 10 până la 50 de copii. Conform raportului realizat de un ONG în acea perioadă, ,,hrana, condițiile de cazare, îmbrăcămintea și îngrijirea medicală oferite copiilor erau inadecvate, iar aceștia nu beneficiau de stimulare și educație, fiind mereu neglijați. Condițiile de trai și tratamentul aplicat copiilor cu dizabilități erau chiar și mai dure, mulți dintre aceștia fiind subnutriți și mereu bolnavi”.

Majoritatea persoanelor care lucrau în acea perioadă pentru protecția copilului și care au fost intervievate spuneau că aveau cunoștință despre existența unor astfel de instituții, dar nu știau că ele adăpostesc un număr atât de mare de copii sau că acolo condițiile de trai sunt atât de înfiorătoare, de nesuportat.

Din nefericire, răsturnarea de la putere a lui Ceaușescu și instaurarea unui guvern democrat nu au pus capăt abandonului copiilor din țara noastră. Sugarii și copiii mici erau în continuare admiși în leagăne, iar cadrul legal care încuraja instituționalizarea copiilor era o soluție pentru familiile aflate în dificultate a rămas neschimbat. În anii următori de după căderea lui Ceaușescu, nivelul ridicat al instituționalizării s-a menținut. Acest lucru nu înseamnă că Guvernul României nu a luat măsuri în fața abuzului și neglijării la care erau supuși copiii din aceste centre de plasament. Prima măsură a fost aceea de a le asigura copiilor strictul necesar, hrană, precum și servicii medicale și sociale. Guvernul s-a bucurat, de asemenea, și de ajutorul acordat de alte țări și organizații umanitare în acest sens, iar lucrurile s-au îmbunătățit considerabil.

ONG-urile din multe alte țări occidentale și-au deschis birouri în țara noastră și au început să aloce resurse în România. Eforturile au fost în cea mai mare parte foarte slab coordonate și au rămas neevaluate, dar dezvăluirile cutremurătoare ale condițiilor oribile în care trăiau copiii au determinat oferirea unui sprijin general. Aproape în mod inevitabil, țara noatsră a căutat să dea spre adopție mulți dintre copiii săi instituționalizați.

1.5. Conflictele între adopțiile internaționale,

adopțiile naționale și plasamentul familial

Pentru a înțelege dezbaterile pe tema copiilor abandonați în deceniul care a urmat răsturnării regimului comunist este important să se țină seama de o serie de factori care au influențat această dinamică foarte complexă. În România, ca de altfel pe tot cuprinsul Europei predominau adopția de către rude și plasamentul în familiile acestora, însă adopția de către alte persoane era foarte rară. Se obișnuia ca bunicii, unchii, mătușile și alte rude biologice să adopte sau să primească în plasament un bebeluș sau un copil orfan. Foarte rar familiile adoptau copii cu care nu aveau relații de rudenie biologică. Aceste obiceiuri nu erau specifice țării noastre.

În societatea medievală, relațiile de sânge și relațiile biologice erau de o extremă importanță. De fapt, atât în Codul Civil englez, cât și în Franța, în Codul lui Napoleon, adopția de către alte persoane decât rudele era fie nepermisă, fie era foarte dificilă. Datorită restricțiilor ce dominau adopția copiilor abandonați de către alte persoane în afara rudelor de sânge, Biserica a organizat sisteme de cămine sau orfelinate pentru copiii găsiți.

Pe tot cuprinsul Europei, îngrijirea în instituții a câștigat foarte mate teren. Astfel, era un lucru extrem de neobișnuit pentru români să adopte copii instituționalizați care nu le erau rude, iar la aceasta se adăuga faptul că sugarii și copiii care trăiau în aceste instituții adesea nu erau considerați lipsiți de șansă, ci oarecum defecți (doar acesta fusese motivul introducerii lor într-o instituție de plasament), iar situația devine clară.

România nu avea un sistem încetățenit de plasament familial. Deși plasamentul familial nu era ilegal, și în unele cazuri era chiar încurajat în epoca lui Ceaușescu, foarte rar se întâmpla ca familiile să ia câte un copil instituționalizat. Procesele administrative erau foarte anevoioase și nu încurajau deloc acest demers. Odată cu răsturnarea regimului comunist și cu dezvăluirea condițiilor din orfelinatele din țara noastră, făcute cunoscute în toată lumea, multe agenții și cetățeni particulari au venit în România pentru a facilita adopțiile internaționale, dar și în acest caz sistemul era copleșit de probleme.

1.5.1. Adopția copiilor abandonați în România

Legea care hotăra soarta copiilor abandonați (Legea nr. 3 / 1970) înființa diferite instituții de ocrotire pentru sugarii și copiii care nu puteau fi crescuți de proprii părinți. Odată cu expunerea condițiilor teribile de viață ale copiilor din aceste instituții, în România a apărut necesitatea soluționării și găsirii unor alternative pentru miile de copii instituționalități.

La șapte luni de la revoluția din 1989, Guvernul României a dat un decret prezidențial prin care legaliza și descentraliza adopțiile internaționale. Legea cu privire la încuviințarea adopției (Legea nr. 11 / 1990) permitea adopția internațională și transfera responsabilitatea adopțiilor de la președinte la tribunalele locale. Pe de altă parte, tribunalele nu aveau proceduri legale specifice pentru sistemul de protecție a copiilor care se nășteau atunci, în acea perioadă. Drept urmare, copiii erau adoptați în diferite moduri. Agențiile de adopție din străinătate veneau în România și lucrau foarte mult cu directorii instituțiilor de ocrotire a copilului. ONG-urile interesate de prosperitatea copiilor colaborau cu tribunalele în încercarea de a oferi câteva procedee elementare pentru adopția internațională. Multe familii veneau pur și simplu și se întâlneau în particular cu părinții biologici, adoptând copii prin intermediul pieței negre.

Numărul adopțiilor internaționale a crescut dramatic, de la 30 de adopții pe an, în 1989, la aproape 5 000 în perioada care a urmat votării acestei legi. Prin intermediul mass-media începuseră să apară diferite povești cu privire la târgurile de copii. Se vorbea despre anumite familii din Stalele Unite care călătoreau în România, intrau în legătură cu intermediarii de copii și vizitau orfelinatele în care medicii de serviciu le prezentau bebelușii disponibili pentru adopție. Copiii erau cumpărați cu valută forte, iar legile laxe în privința acordării vizelor le permiteau familiilor să revină în America cu copiii proaspăt adoptați și adesea cu o înțelegere superficială a celor trîite de copii.

Într-un moment din istoria României când oamenii erau destul de săraci și trebuia făcut ceva în privința miilor de copii instituționalizați, adopția internațională în Stale Unite și în Marea Britanie era un obiectiv extrem de dezirabil. Rata foarte mare a adopțiilor internaționale a dus la publicitatea negativă din acest punct de vedere în mass-media, stârnind atenția mediului politic și obligând statul român să amendeze politica sa cu privire la adopție. Drept răspuns, statul a modificat rapid Legea nr. 11 / 1990, iar noua Lege, nr. 48 / 1991 este cunoscută drept ,,moratoriul” asupra adopțiilor internaționale. Aceasta interzicea adopțiile particulare, punea la punct toate metodele de protecție a familiilor și restrângea semnificativ adopțiile în familii din afara țării. Moratoriul asupra adopțiilor a fost valabil 9 luni de zile.

În acestă perioadă de timp, statul român oscila între reestrângerea adopțiilor internaționale și facilitarea lor. Autoritățile au emis o lege (47 / 1993) care facilita adopția internațională, prin definirea legală a abandonului. În urma acestei legi cu privire la declararea judecătorească a abandonului, mult mai mulți copii neglijați au obținut statutul legal de ,,copii abandonați”, devenind în felul acesta eligibili pentru adopție. Parlamentul României a votat atunci Legea nr. 84 / 1994 specifică pentru a proteja copii, părinții naturali și părinții adoptivi pe durata procesului adopției internaționale și să prevină traficul de copii și de alte abuzuri. Această lege oferea, de asemenea, recunoașterea oficială a adopțiilor între statele semnatare.

ONG-urile din străinătate colaborau cu statul român în permanență pentru a ajuta copiii instituționalizați, ofereau asitență și adesea membrii acestor grupuri erau prezenți în orfelinate.

Comitetul Național pentru Protecția Copilului (CNPC) a fost înființat în anul 1993. Chiar și după înființarea sa, diferite instituții de ocrotire erau încă subordonate diferitelor ministere și copiii abandonați erau în continuare instituționalizați.

1.5.2.Adopția internațională: conflictul și deznodământul

Unul dintre cele mai mediatizate și controversate aspecte cu privire la protecția copilului din România la sfârșitul anilor 1990 privea adopția internațională. Conștient de corupția prevalentă în domeniul adopțiilor internaționale, dat în același timp confruntându-se cu serioase reduceri bugetare care împiedicau toate eforturile de descentralizare a controlului cu privire la instituțiile de ocrotire, Ministerul Protecției Copilului a decis să dea undă verde adopțiilor internaționale deoarece ONG-urile și agențiile care se ocupau în mod special de adopții erau dornice să contribuie din punct de vedere financiar la infrastructura protecției copilului în România.

Prin Ordonanța de Urgență nr. 25/1997 cu privire la adopție se urmărea orientarea resurselor provenite de la agențiile de adopții către dezvoltarea sistemului de plasament familial și de alocații pentru susținerea familiilor. Trei mari probleme erau țintite prin intermediul acestei strategii, și anume:

critica adusă adopției internaționale pentru că ar fi împiedicat dezvoltarea alternativelor locale;

resursele limitate disponibile pentru descentralizare și plasament familial;

corupția care afectase adopția internațională începând cu anul 1990.

În schimbul accesului la copiii disponibili pentru adopție, legea cerea agențiilor implicate în adopțiile internaționale să plătească României diferite taxe îndreptate către serviciile adresate familiei și copilului, în general. Contribuțiile, care puteau lua forma banilor, bunurilor sau serviciilor, primeau puncte la nivel local și erau centralizate în cadrul autorității responsabile pentru adopții (Oficiul Român pentru Adopții). Acest oficiu permitea apoi agențiilor locale să plaseze copiii apți pentru adopție în funcție de punctele pe care le câștigaseră prin contribuțiile aduse.

A doua lege care l-a avut drept autor pe C. Tăbăcaru, Legea nr. 87/1998, care reglementa condițiile de adopție. Legea aceasta contura foarte bine toate condițiile pe care era necesar să le îndeplinească o familie pentru a putea adopta un copil în România și simplifica procesul adopțiilor locale și internaționale. Legea stipula că ,,în cazul în care un copil este solicitat de un rezident român și de unul străin, primul are întâietate”. Adopția internațională nu putea avea loc înainte de a se încerca adoptarea copilului de către o familie din țara noastră. În ciuda adoptării legilor care reglementau adopția internațională, ,,comerțul cu copii” a continuat pe piața neagră până în anul 2000. Oficiul Român pentru Adopții a impus un moratoriu asupra adopțiilor internaționale începând din data de 14 decembrie 2000.

Determinată de presiunile concurente, politica statului român a oscilat în scopul de:

a asigura sprijinul financiar din partea diverșilor actori internaționali;

a îndeplini aspirația țării de a deveni membră atât NATO, cât și UE;

a evita toate cheltuielile majore necesare pentru reformarea sistemului de ptotecție a copilului pe parcursul dificilei tranziții de la statul egalitarist la economia de piață etc.

Prin urmare, politicile statului român cu privire la instituționalizarea copiilor și la adopția internațională au fost inconsecvente și contradictorii. În timp de statul dezvolta diferite forme alternative de ocrotire pentru a facilita dezinstituționalizarea copiilor, politicile sale în domeniul adopției internaționale între anii 1989 și 2004 variau, ca reacție la presiunile concurente venite dinspre Statele Unite și Uniunea Europeană.

1.5.3. Considerente etice cu privire la

instituționalizarea copiilor abandonați

Cu greu ne putem imagina o populație mai vulnerabilă decât copiii abandonați care locuiesc în instituțiile de ocrotire. Riscul de a fi exploatați, ei neputându-și susține cauza și nefiind nimeni care să fi investit în ei la un nivel emoțional profund, era evident.

Eticienii evaluează de obicei temeinicia tuturor proiectelor de cercetare utilizând indicatori specifici. În cazul studiului PITB, problemele au fost grupate în 5 categorii, și anume: în funcție de valoarea socială, în funcție de ponderea risc / beneficiu, de consimțământul informat, de analiza independentă și obligațiile de după proiectsul respectiv.

În consecință, plasarea în familiile sociale este mult mai avantajoasă, iar literatura care compara cale două intervenții indica faptul că în 10 studii din 10 copiii plasați în familii sociale aveau o dezvoltare ceva mai favorabilă decât cei din instituțiile de stat.

Statul român ar putea lua în calcul toate riscurile și beneficiile economice, psihologice, medicale și sociale ale diferitelor abordări. Speranța cercetătorilor este aceea că guvernul țării noastre va putea crea infrastructura și masa critică de cunoștințe de specialitate la nivel local, necesare pentru a putea răspunde nevoilor în schimbare ale populației de copii vulnerabili ai națiunii, într-o manieră independentă, eficientă și având considerente etice sustenabile. Trebuie să se urmărească creșterea bazei de cunoștințe din domeniul dezvoltării copiilor în România, pentru a furniza susținătorilor copiilor, legiuitorilor și clinicienilor cele mai noi modele și abordări care să le permită să facă față necesităților viitoare.

Un scop final al studiilor care se fac pentru identificarea nevoilor și a situațiilor de risc cu privire la copiii instituționalizați este acela de a oferi acestor copii cu nevoi speciale o îngrijire bazată pe dovezi empirice și fundamentată științific, de a crește șansele identificării copiilor aflați în situații de risc și de a genera diferite strategii pentru intervenția la timp care să poată fi implementate pe tot cuprinsul țării.

CAPITOLUL 2:

ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA

INSTITUȚIILE SOCIALE ȘI LA COPILUL INSTITUȚIONALIZAT

Motto: ,,… binele suprem este, desigur [scopul perfect]. Astfel încât, dacă există un singur scop perfect anume, acesta trebuie să fie cel căutat de noi toți; iar dacă există mai multe scopuri perfecte, atunci el este cel mai desăvârșit dintre toate acestea. …binele perfect își ajunge sieși. Îl numim autarhic aplicându-l nu numai la individul izolat, ci și la părinți, la copii, la soție, în sfărșit…, la prietenii și concetățeni noștrii, deoarece omul este prin natura sa o ființă socială.”

Aristotel.

În ceea ce privește ocrotirea copilului, legislația noastră națională, dar și cea de nivel european a instituit o serie de principii generale a căror aplicabilitate urmărește să confere copilului o deplinătate a însușirilor psihice și emoționale pe de o parte, iar pe de altă parte a dezvoltării armonioase, pregătind în felul acesta crearea viitoarei personalități adulte. Această legislație a creat o serie de reguli specifice copilului instituționalizat, sub forma unor drepturi și obligații de care trebuie să se bucure copilul, la respectarea cărora sunt obligați părinții și celelalte instituții sau autorități. Toate aceste drepturi și obligații menționate anterior care configurează foarte bine statutul juridic al copilului instituționalizat se supun principiilor generale în materie de drepturi ale copilului, au valoare obligatorie, iar respectarea lor este asigurată prin forța legii.

Pentru ca părinții să realizeze responsabilitatea pe care o au în ceea ce privește creșterea, îngrijirea și educarea copilului, aspect în care trebuie să-i respecte și să-i garanteze drepturile acestuia, trebuie conștientizați cu privire la acest aspect și sprijiniți în același timp de toate serviciile protecției copilului și familiei. În acest sens, părinții trebuie să fie consiliați pentru a primi și a dobândi abilitățile parentale necesare prevenirii și intervenției în cazul unor dificultăți de readaptare a copilului instituționalizat, folosind îndeosebi metode și procedee de stimulare a procesului respectiv.

2.1. Definirea și analiza conceptelor de

copil instituționalizat și de instituție.

Aspecte generale, delimitări conceptuale

Dacă ar fi să definim noțiunea de ,,copil” am putea spune că acesta reprezintă orice persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani, cu excepția cazului în care prin lege majoratul este atins la o vârstă inferioară, iar copilul care se află în dificultate este în situația delicată în care dezvoltarea, securitatea sau integritatea fizică / morală este periclitată oarecum.

Definiția copilului din cadrul legislației românești este în acord cu toate prevederile Convenției ONU în ceea ce privește drepturile copilului. Conform Legii 272 / 2004 care se referă la protecția și promovarea drepturilor copilului, ,,copilul” se definește drept persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile prevăzute de lege.

În acel moment, copilul instituționalizat are prin definiție o altă alură, și anume aceea că este tot un copil aflat în dificultate dar ținut sub protecția instituțiilor de ocrotire în condițiile legii, instituții care poartă denumirea de centre de plasament (publice sau private), acestea având rolul primordial de a înlocui familia copilului, temporar sau definitiv, dar și de oferi condiții optime de creștere și de îngrijire care să favorizeze punerea în valoare cât mai deplină a întregului potențial fizic și psihic de care dispune copilul respectiv, de a sprijini și media toate relațiile dintre copil și familia sa și / sau o eventuală familie de plasament.

Comitetul pentru drepturile copilului a recomandat încă din anul 2003 revizuirea Codului familiei în ceea ce privește egalizarea vârstei minime la care partenerii pot să întemeieze o familie. Conform legii nr. 288 / 2007, pentru modificarea și completarea legii nr. 4 / 1953 – Codul familiei – prin art. 4 s-a stabilit că vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani atât pentru fete cât și pentru băieți, după ce ulterior au obținut toate drepturile civile și politice prevăzute de lege. Țara noastră a adoptat Legea copilului nr. 272 / 2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului care scot în evidență toate principiile generale exact așa cum sunt ele formulate în Convenția ONU cu privire la drepturile copilului.

Noua legislație presupune, printre altele, exprimarea viziunii holistice a acestei convenții, îndepărtându-se oarecum de formula veche în cadrul căreia accentul se pune în mare parte pe protecția copilului, în mod special a copiilor defavorizați. În felul acesta, respectarea și garantarea tuturor drepturilor copilului de acest fel se face în funcție de următoarele principii importante, și anume:

Respectarea și promovarea cu prioritate a interesului pe care îl are copilul;

Egalitatea șanselor fiecărui copil și nediscriminarea;

Responsabilizarea tuturor părinților în ceea ce privește exercitarea drepturilor pe care le au copiii și îndeplinirea tuturor obligațiilor părintești față de aceștia;

Primordială trebuie să fie responsabilitatea părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor pe care le au copiii;

Pe de altă parte, descentralizarea tuturor serviciilor de protecție a copiilor, dar și intervenția tuturor sectoarelor și parteneriatul dintre instituțiile publice și cele private autorizate;

Foarte important de precizat este faptul că trebuie să se asigure îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil în parte;

Respectarea cu predilecție a demnității copilului;

Ascultarea părerii personale a copilului și luarea în considerare a acesteia, ținându-se cont de nivelul de vârstă și de maturizare a acestuia;

Asigurarea continuității și a stabilității morale, afective și sociale în ingrijirea, creșterea și educarea copilului, ținându-se cont de orientarea sa religioasă, etnică, lingvistică și culturală, în cazul în care se iau unele măsuri de protecție în ceea ce îl privește pe acesta;

Asigurarea măsurilor de protecție împotriva exploatării și abuzului asupra copilului;

Interpretarea corectă a fiecărei norme juridice cu privire la drepturile și educația copilului în corelație cu întreg ansamblul reglementărilor din acest domeniu;

Instituția de ocrotire reprezintă emblema negativă a oricărei țări după toate evenimentele care s-au desfășurat în decembrie 1989, în care lipsa profesionalismului și numărul foarte scăzut al educatorilor, salariile destul de mici ale acestora, resursele insuficiente pentru desfășurarea activității socio-educative reprezintă în continuare punctele slabe ale sistemului instituționalizat de ocrotire a copiilor. Cu alte cuvinte, instituția este considerată pe bună dreptate ,,un rău necesar”, fiind pentru mulți dintre copii ,,soluția cea mai bună a lipsei de griji”, în asigurarea unui climat optim de creștere și educare.

Instituționalizarea trebuie să fie făcută în urma unui proces foarte minuțios în care toate alternativele îngrijirii rezidențiale să poată fi luate în considerare. Totuși, uneori există și motive care fac imposibil ca unii dintre copii să poată locui și trăi în sânul familiei lor, iar societatea oferă în astfel de cazuri o soluție alternativă: instituția. Important de menționat în acest context ar fi și faptul că instituția este un sistem social ale cărui funcțiuni formale sunt determinate de o serie de reguli sau de legislația în vigoare, iar sarcina acesteia este de aînlocui, în măsura posibilităților, familia copilului.În felul acesta, copiii care locuiesc în instituții au posibilitatea să se dezvolte într0n mediu și într-o ambianță favorabilă, să devină niște persoane independente.

În măsura în care această sarcină este dusă la îndeplinire în condiții optime, cu atât mai multe persoane vor avea parte de o viață mai bună, iar pentru a putea îndeplini această sarcină, instituțiile trebuie să modifice cadrul în care copiii locuiesc în clădiri mari, conviețuiesc în grupuri mari, dorm în grupuri mari exact cum ar dormi soldații în cazarme.

Copiii, în general, ar trebui să locuiască în grupuri mici pentru a putea înlesni munca personalului. Aceasta se poate realiza acordând diverselor persoane din cadrul instituțiilor mai multă răspundere și independență. În felul acesta se ajunge la o mai mare bucurie în muncă și o ameliorare a condițiilor copiilor pe care le au copiii. Ar fi un lucru extraordinar benefic ca unele dintre clădirile instituțiilor sociale să devină unități complet independente, cu propria lor conducere, dar menținând o colaborare reciprocă în cadrul ansamblului instituției.

Pentru ca instituțiile sociale să se poată dezvolta pozitiv trebuie să aibă o conducere foarte bună din punct de vedere managerial, să existe un climat de colaborare între angajați și părinți, dar și între alte instituții, între conduderea instituției și personalul angajat, iar pe de altă parte și între copiii înșiși trebuie să existe colaborare. Nu în ultimul rând, trebuie să existe o dorință de a modifica anumite rutine de lucru, în special personalul împreună cu conducerea instituției să participe la cursuri de perfecționare, special direcționate către aceste aspecte.

Cea mai bună formă de conducere a instituției este atunci când personalul are posibilitatea să influiențeze în mod pozitiv mersul lucrurilor. În felul acesta, ies la lumină foarte multe idei și concepte pozitive de îmbunătățire a muncii zilnice, iar ideile se pot realiza prin colaborarea între conducere, personal și copii.

În viața de fiecare zi, aceste instituții se traduc în oameni reali cu care copiii interacționează în mod concret. Fiecare copil se află în centrul unei rețele de relații interpersonale de la care se așteaptă sprijinul normativ (sfaturi) și afectiv (încurajări) de care are nevoie.

2.2. Ambianța in instituțiile sociale

Întreg spațiul ambiant poate să fie extins, restrâns și transformat în permanență pornind de la diferite repere psihice, intelectuale și afective ale copiilor, dar și ale celor care se ocupă de ei. Tradiția acumulată în modul de organizare a făcut ca viața copiilor din cadrul instituțiilor de ocrotire să fie împărțite între dormitor, sală de studiu, școală, sala de mese și locul de joacă. Aceasta face ca randamentul muncii instructiv-educative a copilului să fie extrem de scăzut, dezvoltând la copii un comportament modificat, în sensul că pierd sau nu, ei își formează simțul atașamentului față de o anumită persoană, devenind superficiali, foarte nesiguri și cu un pronunțat sentiment al culpabilității. Pornind de la toate aceste realități s-a căutat o modificare a spațiului de locuit, transformând dormitoarele copiilor și sălile de studiu în camere de locuit pentru 4-8 copii, camere amenajate astfel încât să ofere copiilor o ambianță cât mai comodă și plăcută.

Funcționalitatea mixtă este dublată de un aspect interior cât mai plăcut (de exemplu de dulapuri, mese de lucru, televizor, aparat de radio, covoare și perdele asortate, tablouri, flori etc.), aspect foarte important la care contribuie și creativitatea micilor locatari ce viețuiesc acolo.

Gruparea copiilor în camere diferite se poate face în funcție de nivelul de vârstă, de interesele sau de preocupările comune ,,pe verticală” (adică preocupărările de diferite vârste, începând de la preșcolari la elevii de liceu), căutând a se grupa în primul rând copiii care sunt frați. acest lucru presupune și schimbarea modului de lucru al educatorului. De exemplu, un cadrul didactic din învățământul preșcolar se ocupă de 15-20 de copii în același timp, în speță el se ocupă doar de 6-7 copii, uneori chiar de 3 sau 4, restul preșcoarilor fiind la cursuri pur și simplu, fapt care va genera diferite aspecte pozitive, adică se va restaura între educatori și copii, dar și între copii și ceilalți copii. Se pot forma diferite relații de bazate pe cooperare și încredere reciprocă, va crște gradul de responsabilitate al copiilor cu privire la pregătirea profesională, dar și preocuparea pentru autogospodărire. În felul acesta va dispare oboseala cronică de pe chipurile lor, monotonia, iar ei vor fi mai liniștiți și mult mai sociabili.

2.3. Obiectivele principale ale instituțiilor sociale

Obiectivele cele mai importante ale instituțiilor sociale sunt următoarele:

Eliberarea copilului care trebuie să fie ocrotit de experianțele negative, traumatizante pe care le-a trăit în familie, până la sosirea lui în casa de copii, prin personal specializat (psiholog, asistent social, doctor etc.);

Realizarea unui climat similar aceluia dintr-o familie normală, adaptarea și integrarea minorilor în atmosfera și în cadrul specific al instituției sociale;

Socializarea copilului;

Pregătirea acestuia pentru autugospodărire, pentru autocunaoștere și pentru autoeducație;

Pregătirea minorului pentru integrarea socioprofesională;

Educația pentru timpul liber;

Integrarea (reintegrarea) copilului în familia naturală sau într-o altă familie.

În principal, acestea sunt doar câteva dintre obiectivele enunțate anterior, obiective care solicită educatorului din cadrul casei de copii o atitudine moral afectivă de o anumită calitate. Atmosfera unei familii normale nu va putea fi niciodată reprodusă într-o instituție atâta vreme cât lipsește ceea ce este esențial grupului familial, și anume: mama și tata. Ceea ce pot spera toți cei care lucrează într-o instituție de acest tip este faptul că vor putea crea, pe cât posibil, un anumit climat asemănător celui de familie, un climat ocrotitor și generator de confort psihic și moral, și că vor putea să-i accepte și să-i iubească pe copiii din aceste instituții sociale de ocrotire ,,așa cum sunt ei”, pentru ca ei să poată iubi la rândul lor.

Activitatea socială din instituțiile de acest tip obligă educatorii și întreg personalul unităților respective să fie toleranți și cât se poate de cinstiți, să respecte intimitatea umană și să fie gata să-și împartă viața personală cu cea a copiilor. Este nevoie de o atitudine morală ireproșabilă. În felul acesta se poate garanta că în aceste instituții coexistă fructuos diferite relații între adulți și copii, iar spațiul este pregătit în vederea unei schimbări a rolului pe care îl are educatorul prin încrederea deplină ăe care trebuie să o inspire copiilor.

2.3.1. Principii generale cu privire la integrarea copiilor

în instituțiile asociale

Cele mai importante principii care se referă la integrarea copiilor în instituțiile sociale sunt următoarele:

Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia ținând seama de vârsta și de gradul său de maturitate;

Principiul primordialității și responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;

Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil în parte;

Egalitatea șanselor și nediscriminarea copilului;

Respectarea demnității fiecărui copil în parte;

Asigurarea protecției împotriva abuzului, a neglijării și exploatării copilului etc.

2.3.2. Opinia copilului și luarea în considerare a acesteia ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate

Un corolar foarte important al principiului interesului superior al copilului îl reprezintă și implicarea în deciziile majore care îl privesc, prin consultarea acestuia de fiecare dată atunci când este cazul. Prin urmare, copilul trebuie să fie consultat în toate chestiunile care se referă la actele și faptele care își pun amprenta asupra existenței sale și care îl privesc în mod direct, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate. Acest principiu are o valoare generală, în principal, și materializează dreptul fundamental al copilului la liberă exprimare și informare, atât în relație cu părinții, cât și cu autoritățile publice, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.

Dacă, în mod obișnuit, copilul care se află în diferite situații de normalitate oarecum trebuie să fie mereu consultat cu privire la anumite aspecte legate de viața lui, cu atât mai mult vulnerabilitatea creată de copilul care se află în cadrul unor instituții de ocrotire obligă la respectarea acestui aspect, deoarece anvergura schimbărilor în existența copilului implică foarte multe riscuri de neadaptare sau de eșec cu privire la universul existențial al acestuia. De aici, rezultă că specialiștii în protecția copilului, în mod cu totul particular, trebuie să-i consilieze pe ocrotitorii legali ai copilului în vederea obținerii dreptului copilului de a fi consultat și de a se putea valoriza astfel, pe cât posibil, opțiunea acestuia.

2.3.3. Principiul primordialității și responsabilității părinților cu privire la

respectarea și garantarea drepturilor copilului

Pentru ca părinții să își dea seama de responsabilitatea pe care o au cu privire al acreșterea, îngrijirea și educarea copiilor pe care îi au, sens în care trebuie să-i respecte și să le garanteze toate drepturile acestora, ei trebuie să fie conștientizați cu privire la acest fapt și sprijiniți în același timp de toate serviciile destinate protecției copilului și familiei. În această privință, părinții trebuie să fie consiliați pentru a putea dobândi abilitățile parentale necesare prevenirii și intervenției în cazul unor dificultăți de readaptare a copilului la anumite situații care ar putea să apară, folosind cu precădere diferite metode de stimulare a procesului de adaptare la situații vulnerabile.

Procedându-se în felul acesta, părintele ar putea ajunge la un nivel de competență în gestionarea fără riscuri a reinserției copilului remigrant de exemplu, și a preluării complete a responsabilității părintești, răspunderea pentru creșterea și dezvoltarea copilului aparținând, în primul rând acestora.

Părinții sunt cei care trebuie să se implice permanent în toate acțiunile și măsurile cu privire la copiii lor, precum și la îndeplinirea tuturor atribuțiilor publice, ca responsabilitate principală, sens în care pot fi sprijiniți de toate colectivitățile locale prin serviciile de profil.

2.4. Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil instituționalizat

Dat fiind faptul că instituționalizarea copiilor implică un risc în ceea ce privește apariția dificultăților emoționale, comportamentale, de atenție sau relaționare este absolut necesar ca îngrijirea și supravegherea acestora să fie personalizată potrivit situației particulare de viață în care se află copilul. Acest principiu îl consolidează pe cel al interesului superior al copilului și impune, pe lângă coordonatele firești familiare, forme de intervenție suplimentară de către specialiștii din domeniul protecției copilului ori suplinire a acesteia în situația copilului lipsit temporar sau chiar definitiv de ocrotirea părintească.

Suportul adresat situației de dificultate individuală trebuie să ia în considerare caracterul și cauza unor situații de urgență care pot afecta abilitățile individuale, condiția fizică și mentală, precum și nivelul de integrare socială a copilului.

Pe lângă toate măsurile de susținere adresate membrilor familiei copilului, prin intermediul serviciilor de asistență socială, o atenție majoră trebuie să fie acordată procesului de readaptare școlară ca factor important în complexul proces de readaptare a copilului. În acest sens, acestuia îi trebuie oferit tot sprijinul din partea specialiștilor și personalizat atât din partea consilierului școlar, cât și a cadrelor didactice (dacă copilul respectiv este școlar).

Astfel, trebuie depășite toate situațiile cu potențial traumatizant pentru copil, ca de exemplu cum ar fi cea în care copilul era primul în clasă înainte de a fi încadrat într-o instituție socială, iar după instituționalizare, rezultatele lui școlare au fost apreciate ca fiind mediocre. Din acest punct de vedere, personalizarea atenției oferite copilului implică stabilirea nivelului de acumulare a cunoștințelor școlare și identificarea lipsurilor în cunoștințele copilului. Astfel, copilul poate fi sprijinit în depășirea tuturor lacunelor, redându-i sentimentul de încredere în valoarea și forțele proprii.

2.4.1. Egalitatea șanselor și nediscriminarea

Instituționalizarea copilului nu trebuie să se răsfrângă asupra acestuia ca un factor negativ, discriminator ori de înlăturare a principiului egalității de șanse. În acest scop, colectivitatea în care se reintegrează copilul trebuie să-l privească ca pe un egal al celorlați copii, menajând toate vulnerabilitățile deja existente ale acestuia. Nu trebuie să i se aducă aminte copilului peiorativ despre eșecul trăit, cum că părinții lui l-au abandonat (sau alte situații), iar implicarea acestuia în activitățile școlare și extrașcolare nu trebuie să aibă un caracter discriminator, fiind necesar ca el să beneficieze de aceeași atenție și solicitudine ca ceilați copii, neputând să fie supus unui tratament diferit, de marginalizare, de excludere, sau unor restricții sau privații care să aibă ca scop ori ca efect limitarea sau anularea recunoașterii folosinței sau exercițiului, în condiții de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale.

Cea mai bună soluție în ceea ce privește sistemul educativ este că acesta trebuie să răspundă tuturor nevoilor pe care le au copiii, printre care: dreptul fiecăruia la educație pe baza egalității șanselor. Nici un copil nu poate să fie exclus din sistemul de învățământ pe motive de rasă, culoare, religie, etnie, sex, limbaj, dizabilități etc., iar școala se adaptează la nevoile elevilor. Mai mult decât atât, diferențele individuale dintre copii ar trebui să fie o sursă de bogăție, și să constituie o problemă.

În general, centrele de plasament sunt controlate de către Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și îndeplinesc rolul de aplicare a politicilor și strategiilor guvernamentale de asistență socială în vederea prevenirii și combaterii marginalizării sociale și a sărăciei.

După Revoluția din 1989, protecția copilului din țara noastră s-a confruntat cu două mari provocări, și anume: moștenirea perioadei de tristă amintire (comunismul), în timpul căreia foarte mulți dintre copii erau lăsați în grija ,,leagănelor” și ,,orfelinatelor” și tranziția către economia de piață. În timpul perioadei comuniste, politica partidului comunist în favoarea natalității care interzicea toate metodele contraceptive și avorturile a dus la nașterea unui număr foarte mare de copii nedoriți, care au fost lăsați apoi în grija instituțiilor de stat. Măsura cea mai importantă care a fost luată în vederea îmbunătățirii situației cu privire la acest aspect a fost închiderea multora dintre marile instituții de stat pentru copiii privați de îngrijirea parentală, instituții care adăposteau pste 100 de copii la acea vreme.

O problemă foarte importantă care rămâne încă nerezolvată până în zilele noastre este integrarea socială a copiilor și tinerilor care părăsesc sistemul instituțional, numărul serviciilor de reintegrare socială fiind destul de redus. La sfârșitul anului 2006 funcționau la nivelul întregii țări doar două centre pentru dezvoltarea deprinderilor independente. În urma analizei acestor aspecte menționate anterior, se poate afirma că sistemul de protecție a copilului deține încă o capacitate redusă de a asigura un mediu potrivit dezvoltării copilului în spiritul reintegrării sociale a acestuia în momentul părăsirii instituției.

2.4.2. Respectarea demnității copilului

Demnitatea copilului reprezintă, de fapt, germenele unei calătăți umane care, ca valoare fundamentală a personalității umane trebuie să ajungă la stadiul de recunoaștere socială.

Demnitatea umană în sine este un atribut esențial al personalității umane, dar când este vorba de copii, ea reprezintă dreptul copilului de a fi perceput în considerarea propriei sale naturi. Demnitatea umană începe, în fapt, de la inserarea ei în educația copilului, acesta trebuind să fie crescut și educat în contextul unor valori etice, morale, comportamentale a căror sumă reprezintă însăși dezvoltarea liberă și deplină a personalității copilului, parte integrantă a dobândirii viitoare a unui statut individual și social cu toate drepturile componente (dreptul la intimitate și protecție împotriva oricărui abuz fizic, psihic, intelectual și economic.

În situația particulară a copilului instituționalizat, demnitatea acestuia tinde să devină un factor de vulnerabilizare a personalității copilului, din cauza parcurgerii unui traseu foarte instabil și nesigur din punct de vedere emoțional în lumi diferite și mentalități diferite. Demnitatea copilului trebuie să fie foarte atent menajată, în caz contrar putându-se reflecta în consecințe de genul: scăderi ale stimei de sine, stări de inhibiție comportamentală și reacțională, deturnarea scopului educativ de la valorizarea demnității umane la amputarea valențelor etice de cristalizare a personalității, limitarea orizontului valorilor sociale care trebuie respectate.

Personale reprezentative pentru educația copilului trebuie să identifice nivelul axiologic al reprezentărilor acestuia cu privire la valorile sociale și să acționeze conjugat pentru eliminarea falselor valori și complicarea celor existente, așa încât fixarea unui nivel axiologic al copilului să conducă la dobândirea și desăvârșirea demnității sale. În același timp, și mediul imediat al copilului trebuie să acționaze pentru promovarea valorilor care conferă demnitate persoanei umane și, implicit, copilului și să înlăture orice conduită de natură a-i leza demnitatea (de exemplu aplicarea de pedepse fizice sau alte tratamente umilitoare sau degradante).

Demnitatea copilului fundamentează formarea și dezvoltarea liberă a personalității și îi configurează statutul individual și viitor, implicând, pe lângă coordonatele morale, consultarea și respectarea opiniilor acestuia, precum și excluderea oricăror forme de abuz sau neglijare.

2.4.3.Asigurarea protecției împotriva abuzului,

neglijării și exploatării copilului

Vulnerabilizarea copilului instituționalizat nu trebuie dusă peste limita normală prin supunerea acestuia abuzurilor, neglijării ori exploatării, consecință a instituționalizării deoarece oricine poate gândi ce este mai rău atunci când aude cuvântul ,,casă de copii” sau ,,leagăn de copii” ,,centru de plasament”.

Copilul instituționalizat poate constitui un obiect de abuz și poate fi exploatat ca urmare a identificării lui cu eșecul instituționalizării însăși. El nu trebuie să fie sustras învățământului obligatoriu și nici nu trebuie să fie obligat să presteze munci nepotrivite cu dezvoltarea lui fizică sau în condiții improprii sau umilitoare. Este absolut necesar să fie realizat un echilibru între timpul de joacă al copilului și toate activitățile pe care le-ar putea desfășura porivit vârstei lui, neputându-se pune semnul egalitățății între o activitate desfășurată de un copil și o muncă efectiv prestată, chiar dacă aceasta s-a desășurat în condiții optime.

Formele principale de violență asupra copilului sunt considerate a fi următoarele: abuzul, neglijarea, exploatarea și traficul de copii. În primul rând, abuzul este definit în Legea nr. 272 / 2004 cu privire la protecția și promovarea tuturor drepturilor copilului. Acesta poate lua diferite forme, fiind clasificat ca abuz fizic, abuz emoțional, abuz psihic, sexual sau economic.

Abuzul fizic reprezintă vătămarea corporală a copilului în cadrul interacțiunii, repetate sau singulare, cu un individ aflat în poziția de îngrijitor sau pedagog (persoana autorizată și care are răspunderea să-l apere și să-i fie model de comportament), fiind aun rezultat al unor acte intenționate care produc copilului foarte multă suferință, atât în momentul de față cât și pe viitor.

Abuzul emoțional reprezintă expunerea repetată a copilului la diferite situații al căror impact a căror consecință emoțională depășește capacitatea sa de integrare psihologică. De obicei, abuzul emoțional vine din partea unei persoane adulte care se află în relație de încredere, de răspundere sau are o anumită putere asupra copilului. În mod concret, toate aceste acte pragmatice pot fi umiliri verbale sau nonverbale, intimădări, terorizări, amenințări restrângeri ale libertății de acțiune, denigrări, acuzații nedrepte, discriminări, marginalizări, injurii, ridiculizări și aște atitudini ostile sau de respingere față de copil. În cazul în care abuzul emoțional se repetă continuu, atunci va conduce la afectarea diverselor paliere ale psihicului copilului, ca de exemplu: afectează structura de personalitate a acestuia, cogniția, emoțiile, afectele, percepția, reprezentările etc.

Serviciul public de asistență socială poate fi sesizat cu privire la cazurile în care există copii abuzați, neglijați sau exploatați, mobilizându-se în a sensibiliza colectivitățile în care există copii de acest gen, pentru a monitoriza atitudinea comportamentală a părinților sau asistenților maternali.

Neglijarea copilului se poate realiza sub diferite forme, și anume:

Neglijența alimentară (privarea de hrană, absența mai multor alimente esențiale pentru creșterea copilului, mesele neregulate, alimente nepotrivite sau care sunt administrate necorespunzător cu vârsta copilului etc.);

Neglijența îmbrăcămintei (care se poate manifesta prin vestimentație nepotrivită în funcție de fiecare anotimp, lipsa hainelor, haine foarte deteriorate etc.);

Neglijența igienei (lipsa igienei corporale, paraziți, miros respingător etc.);

Neglijarea medicală (absența îngrijirii necesare, omiterea vaccinurilor și a vizitelor de control la medic atunci când este necesar, neaplicarea tratamentelor prescrise de medic, neprezentarea la controale de recuperare etc.);

Un alt aspect foarte important este și exploatarea copilului prin muncă care este pedepsită conform legii.

CAPITOLUL 3:

COPILUL INSTITUȚIONALIZAT.

NEVOI ȘI DREPTURI

Motto: ,,Iubirea este necesară deoarece pentru fiecare dintre noi nu este suficient faptul de a exista. Un copil poate să trăiască fericit numai atunci când știe că este iubit. Numai atunci devine complet el însuși”.

Luigi Verdi

În principal, termenul de ,,nevoie” definește (conform DEX) o situație care plasează pe cineva (în cazul acesta: copilul) în lipsuri sau dificultate, fiind o stare de extremă trebuință. pe de altă parte, conceptul de ,,drept” (dreptul copilului) specifică standardul unei acțiuni permise sau interxise într-o anumită sferă de activitate.

Drepturile urmăresc în general tratamentul just sau echitabil și corectitudinea în decizii conform standardelor și codurilor stabilite de o autoritate legitimă. Dacă nevoile țin de latura morală a individului, atunci drepturile țin de latura juridică a acestuia.

În principal, există o recunoaștere a nevoii speciale de protecție a copilului datorită vulșnerabilității sale, dar copilul a fost și este tratat mai curând ca obiect al actelor de caritate decât ca o ființă umană individuală cu propriile sale drepturi stabilite prin lege. Ca urmare a problemelor cu privire la copil au fost considerate în mod frecvent nepolitice și nu au figurat în agenda deciziilor politice multă vreme. Dar Eglantyne Jeeb, fondatoarea Save the children opina această tendință: ,,…ei plătesc cel mai greu preț pentru miopia noatsră în politicile economice, gafele politice și războaiele noastre”.

În fiecare zi, în lume foarte mulți copii sunt expuși unor pericole care le periclitează creșterea și dezvoltarea. Ei suferă considerabil din cauza războiului și a violenței, sunt victime ale discriminării rasiale, ai agresiunii, ocupației străine, dar suferă și din cauza unor handicapuri, dizabilități, sunt victime ale neglijării, abuzurilor și exploatării, suferă și din cauza dezastrelor și a sărăciei, a crizelor economice (foamea, lipsa de adăpost, epidemiile și analfabetismul, degradarea mediului ambiant etc.).

Principiul de bază al drepturilor copilului în societatea contemporană constă în obligația tuturor statelor de a satisface nevoile fundamentale ale copilului, prin acordarea de asistență în vederea dezvoltării personalității, a talentelor și aptitudinilor pe care aceștia le au. Convenția cu privire la drepturile copilului presupune un cadru internațional unanim acceptat cu privire la standardele minime necesare în vederea asigurării bunăstării copilului fără nici un fel de discriminare.

A existat o recunoaștere biunivocă a nevoilor speciale de protecție a copilului datorită vulnerabilității sale în raport cu societatea în care trăiește, iar vulnerabilitatea a fost interpretată prioritar în legătură cu anumite incapacități, pe de o parte, iar pe de altă parte eliberarea unei convenții cu privire la drepturile copilului venea să stingă vocile celor care considerau că a vorbi despre drepturile copilului este inutil și chiar foarte periculos deoarece înseamnă să tratezi copilul ca pe o categorie aparte a ființei umane.

Cu cât conștientizarea nevoilor și drepturilor copilului este mai mare, cu atât cresc foarte mult șansele respectării acestora. Încercarea de a face cunoscut și de a explica un set complet de prevederi conținute în instrumentele disparate nu poate să fie eficientă.

3.1. Considerente generale cu privire la copilul instituționalizat

Conceptul cheie al copilăriei este ,,dezvoltarea” sub controlul rațional al adulților (al familiei, în general), copilăria reprezentând ucenicia individului spre maturitate, adică un stagiu determinat biologic pe drumul către statutul de ființă umană completă.

Toate nevoile copilului ocrotit în cadrul instituțiilor rezidențiale corespund cu ele ale oricărui alt copil, însă în cazul copilului instituționalizat unele dintre acestea se dezvoltă la un nivel mai mare decât la copiii care cresc în familii normale, și anume: nevoia de securitate, de afecțiune, de intimitate și multe altele care pot fi dezvoltate și discutate într-un întreg capitol.

O inventariere a nevoilor copilului ce se află într-o instituție de ocrotire pot fi evidențiate după cum urmează:

Nevoia de a beneficia de un mediu securizat din punct de vedere social, moral, afectiv, economic etc.;

Nevoia de autonomie socială și personală, nevoia de integrare socială;

Nevoia de comunicare;

Nevoia de modele parentale și de modele sociale pozitive;

Nevoia de relaționare și de cooperare stabilă cu adultul;

Nevoia de înțelegere, de toleranță și susținere,

Nevoia de interrelaționare diversificată cu mediul social;

Nevoia de modele culturale;

Nevoia de acceptare socială, de încurajare, de evaluare pozitivă,

Nevoia de atitudini sociale pozitive și nediferențiate,

Nevoia de a fi privit ca un posibil potențial;

Nevoia de valorificare și de valorizare pozitivă a potențialului personal;

Nevoia de recunoaștere socială,

Nevoia de simulare a creativității,

Nevoia de stimulare intelectuală;

Nevoia de informare;

Nevoia de formare, consiliere și profesionalizare (în funcție de caz);

Nevoia de modelare și formare a personalității, în vederea unei integrări optime din punct de vedere social.

Dacă pentru copilul care provine dintr-o familie normală, toate aceste trebuințe pot fi satisfăcute într-o măsură oarecare, pentru copilul din instituțiile de stat / centru de plasament, majoritatea acestor trebuințe rămân nesatisfăcute, toate acestea se acumulează în sufletul copilului ca adevărate frustrări. Pe de altă parte, s-ar putea realiza o clasificare a nevoilor copilului instuționalizat sub două aspecte importante, și anume:

Nevoile copilului înainte de a veni în centrul de plasament. De obicei, acete nevoi sunt parțial sau inadecvat satisfăcute: ori au fost înfometați de către adulți, ori au fost neglijați, ori au fost respinși de către familie sau nu au avut jucării ca să se joace, caz în care copilul trăiește o asemenea frustrare și teamă, exteriorizate în diferite reacții impulsive, agresive, refuz de comunicare sau de participare (motiv pentru care manifestă diferite probleme de comportament).

Nevoile copilului după ce acesta a venit în instituția de ocrotire. Toate aceste nevoi sunt, așa după cum au fost menționate și în alte paragrafe ale acestei lucrărila un nivel mai mare spre deosebire de copiii care provin din familii normale (nevoia de securitate, de afecțiune, de intimitate etc.), toate acestea fiind întâmpinate de dorința acerbă de a fi satisfăcute prin intermediul personalului instituției de ocrotire. Adevărat este și faptul că numărul foarte mare de copii fac extrem de dificilă satisfacerea tuturor nevoilor copilului instituționalizat în raport cu răspunsurile la nevoile unui copil care provine dintr-o familie normală.

Pentru a putea satisface pe cât posibil nevoile acestor copii instituționalizați sau cel puțin pentru a admite toate nevoile care sunt necesare în maturizarea și dezvoltarea armonioasă a copilului ținut sub îngrijire rezidențială, Convenția Drepturilor copilului are în componența sa mai multe articole de lege aplicabile în mod explicit copilului din instituțiile sociale, respectiv dreptul de a păstra contactul cu părinții naturali (dacă aceștia există) – art. 9, care este în mare măsură violat în mod curent. Puține dintre aceste instituții au prevăzut măsuri de protejare a copiilor față de abuzuri (art.19) sau care să împiedice toate pedepsele cu caracter degradant (art. 37) fie de către personalul instituției, fie de către ceilalți copii.

În general, lipsesc toate procedurile potrivite cu privire la revizuirea regulată a instituționalizării copiilor, ceea ce reprezintă o încălcare foarte gravă a art. 25, și anume convenția care recomandă ca educarea copiilor (art. 28) să fie îndrumată către o dezvoltare socială și mintală care să-i pregătească pentru o viață responsabilă în cadrul comunității.

Instituționalizarea are din punct de vedere practic efectul contrar celor afirmate anterior. Dacă toate drepturile copilului sunt respectate în cadrul instituției sociale, nu numai că vor fi respectate și toate nevoile de dezvoltare a copilului, dar copilăria însăși va deveni un episod al vieții acestuia în care întreg potențialul său va fi realizat în vederea asumării cu succes a rolului pe care va trebui să-l joace ca adult respectabil.

Fig. 1: Schema raporturilor dintre viața privată și viața publică a copilului (după Volnea și Bulzan, 2003)

Principalul obiectiv a asistenței sociale este de a promova și de a reface o interacțiune reciprocă benefică între indivizi și societate, în ceea ce privește ridicarea calității vieții sociale, atât din punct de vedere individual cât și din punct de vedere comunitar și de grup.

3.2. Nevoile de bază ale copilului instituționalizat

În general, pentru un copil nevoia de supraviețuire și de dezvoltare pare a fi cea mai importantă dintre toate nevoile pe care le are.

Pentru a crește și a se dezvolta, un copil are nevoie de hrană și de îngrijire medicală (ca nevoi fizice), are mare nevoie de afecțiune pentru a-și putea menține echilibrul psihic, sprijinindu-se pe o familie caldă, care să-l susțină și să-l ocrotească 9acestea fiind unele dintre nevoile sale emoționale), iar pentru a se dezvolta ca un adult responsabil și pentru a participa activ la viața colectivității, el (în special copilul instituționalșizat) are nevoie de educație și autonomie, de respect și stimulare, de recunoaștere și de participare (ca nevoi socio-culturale).

Se consideră dintotdeauna că nevoia de supraviețuire și dezvoltare intră în acțiune într-o succesiune logică ierarhică, cele mai importante nevoi fiind cele necesare pentru simpla supraviețuire (din piramida trebuințelor lui Abraham Maslow), cum ar fi nevoia de apă, de hrană și de îmbrăcăminte, iar când toate acestea au fost satisfăcute au ieșit la iveală nevoile de grad superior. În felul acesta se susține că toate nevoile umane sunt interdependente și interconectate într-o manieră foarte subtilă, complexă și continuă. De exemplu, un copil poate refuza să adoarmă de teamă că mama sau tatăl lui pot pleca de acasă.

Fig. 2: Piramida trebuințelor lui Abraham Maslow

Deoarece nevoile fizice sunt mai bine înțelese și mai bine satisfăcute, accentul trebuie să fie pus pe nevoile psihologice ale copilului. Toate acestea au fost enumerate în diverse liste variind până la 60 -70 de nevoi.

În centrul unor schimbări de atitudine se găsește necesitatea de a înțelege că fiecare copil are nevoie și de dreptul de a căpăta un contact foarte strâns cu familia din care face parte, de protecție față de toate formele de abuz, să primească dragoste, securitate, ocrotire, respect și considerație față de identitatea proprie ca ființă umană care trăiește în societate înconjurat de oameni. Instituțiile de ocrotire trebuie să creeze o atmosferă stabilă și încrezătoare în care dezvoltarea copilului să înflorească considerabil.

Pentru îndeplinirea acestor nevoi, dar și pentru respectarea drepturilor copilului, responsabili sunt familia și statul împreună cu toate instituțiile sale, iar acolo unde statul român nu poate interveni, atunci ONG-urile în domeniu trebuie să se preocupe îndeosebi în vederea pentru a asigura copiilor toate cele necesare traiului decent, să le ofere atât sprijin moral, afectiv, cât și material.

3.2.1. Nevoia acerbă a unei familii.

Mediul familial și îngrijirea alternativă a copilului

Familia reprezintă celula de bază, unitatea centrală a societății, un mediu în care copilul poate beneficia de protecția și de asistența de care are nevoie pentru a-și putea îndeplini rolul pe care îl are în societate. De regulă, într-un mediu cald și plin de iubire, de înțelegere și de siguranță, copilul poate fi pregătit să trăiască independent și în mod responsabil, devenind o persoană educată.

Pentru a-și menține echilibrul psihic, copilul are nevoie de o familie caldă care să îl susțină necondiționat și să-l ocrotească, iar instituția statului împreună cu celelalte instituții sociale în domeniu trebuie să ia măsuri în vederea respectării drepturilor copilului în general, dar și ale copilului instituționalizat în mod particular. Nevoia unui contact cu ambii părinți este mult mai dezvoltată în cazul copilului care se află într-un centru de plasament, iar acesta trebuie satisfăcută prin facilitarea accesului părinților în instituție și a copiilor în cadrul familiei după cum prevede Convenția cu privire la Drepturile Copilului prin Art. 9 care spune că toate ,,statele părți vor respecta dreptul copilului separat de cei doi părinți ai săi sau de către unul dintre ei, de a întreține în mod regulat relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, în afara cazului în care acest lucru este contrar interesului superior al copilului”.

Conform Convenției cu privire la Drepturile Copilului, fiecare dintre copii are dreptul la o familie, are dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit de aceștia. Ambii părinți ai copilului au obligația și sunt direct responsabili în ceea ce privește creșterea copilului, fiind obligați să supravegheze copilul, să îl respecte ca persoană, să îl informeze cu privire la toate problemele pe care le are, să coopereze cu autoritățile care se ocupă de protejarea drepturilor copilului.

Exercitarea drepturilor părintești se realizează pe baza principiului superior al copilului. În mod general, părinții prin îngrijire și educație trebuie să asigure copilului un nivel normal și adecvat de trai în vederea dezvoltării armonioase a acestuia. Copilul nu poate fi separat de părinții lui împotriva voinței acestuia, excepție de la această regulă fiind doar cazul în care autoritățile decid acest lucru în baza legii și în interesul superior al copilului.

Pe de altă parte, copilul care este lipsit temporar sau permanent de familie și de părinții lui naturali are dreptul la protecție și la asistență socială specială din partea statului, iar această protecție alternativă poate să includă plasamentul familial, adopția sau plasarea în cadrul unei instituții de îngrijire a copilului. În vederea alegerii oricărei modalități dintre cele prezentate, autoritățile vor ține seama, printre altele, și de necesitatea continuității în educare, vor ține cont și de originea etnică, religioasă, culturală și lingvistică a copilului.

Alte drepturi care se referă la unele contacte dintre părinți și copii printr-o îndrumare directă a părinților în vederea dezvoltării capacităților copilului pe de o parte, iar pe de altă parte al reunificării familiei sunt prezentate în Articolul de Lege din documentul prezentat anterior (Convenția cu privire la Drepturile Copilului).

Izolarea socială a copilului și absența legăturii afective primare cu mama sau cu un înlocuitor al acesteia au fost doar unele dintre trăsăturile care au fost depistate de foarte timpuriu ca fiind responsabile de problemele pe care le au copiii din cadrul instituțiilor sociale. Familia, ca unitate fundamentală a societății sau privită ca instituție socială este un mediu natural de creștere și de bunăstare a tuturor membrilor săi și în particular a copiilor.

Având la bază studierea unor tipuri de familii au fost stabilite că există unele legături profunde între tipul de societate și organizarea familiei, ceea ce înseamnă că familia depinde din punct de vedere funcțional de structura și cultura societății. De altfel, organizarea familiei este unitatea elementară a societății deoarece prohibirea incestului a fost unul dintre primele acte normative social-culturale prin care organizarea socială s-a manifestat ca un tot ordonat și bine organizat. Prin urmare, familia trebuie să fie considerată ca punctul de plecare al oricărei organizări omenești, ca un fel de microsocietate, ca un microgrup social mai mult sau mai puțin de sine stătător pe temeiul multiplelor funcții pe care le îndeplinește.

3.2.1.1. Rolul familiei în educarea copilului

Copilul mic, după naștere est înconjurat de familie, care devine astfel primul și cel mai important factor educațional al copilului. Ambianța care domenște în ,,căminul familial” și atmosfera în care se desfășoară viața familială sunt hotărâtoare în vederea concepției pe care copilul și-o formează cu privire la existență, dar și pentru formarea caracterului său Toate activitățile zilnice pe care le desfășoară împreuncă cu părinții și frații lui sunt tot atâtea experiențe plăcute sau neplăcute care contribuie la formarea personalității copilului. Experiențele fericite îi vor da încredere în viitor, iar cele neplăcute îl vor lăsa să creadă că lumea este foarte rea și neprimitoare.

Părinții reprezintă primul model pe care îl urmează copilul. Dacă acesta simte afecțiunea părinților, copilul va fi capabil să arate afecțiune și altora, la rândul său. Pe de altă parte, dacă copilul este criticat sau certat pentru ceea ce este, însușindu-și toate criticile, va fi afectat de gândul că nu este cum ar trebui să fie. Își va aprecia propria persoană în funcție de toate aprecierile celorlalți și va fi capabil să se liniștească dacă părinții săi își păstrează calmul, fermitatea și încrederea în confruntarea cu temerile copilului.

Primii ani de viață ai copilului sunt de o importanță crucială. Copilul este foarte vulnerabil, este extrem de sensibil, iar lipsa de hrană, de îngrijire a sănătății, lipsa de afecțiune și de dragoste, de stimulare au ca efecte cu atât mai grave cu cât copilul este mai mic. Este important de subliniat că puiul de om nu poate găsi nicăieri în afara familiei securitatea afectivă și scena pe care să joace rolul principal și unic al vieții sale.

În general, o persoană pentru a deveni părinte nu este suficient să-și dorească un copil și să-l iubească, ci trebuie să învețe meseria de părinte care este o meseroe foarte grea. Succesul în această meserie este asigurat în primul rând de motivația părinților pentru a-și da tot interesul în acest sens, motivație care trebuie să rezulte tocmai din dragostea pentru copil și din dorința de înțelegere a rolului familiei în dezvoltarea personalității acestuia în drumul său spre a obține independența.

Copiii, în general, au mare nevoie de dragoste și afecțiune, atribute pe care doar un părinte le poate oferi în scopul dezvoltării personalității și identitiții, în vederea conturării încrederii în sine, pentru definirea comportamentului în contextul interrelației cu anturajul de tineri sau de adulți, pentru adaptarea reacției sale față de modificările de mediu ambiant și pentru stabilirea unui grad înalt de adaptabilitate socială.

Dragostea părinților își pune amprenta pe educația copilului în familie, care va fi bazată pe unele norme generale, particularizate în funcție de temperamentul fiecărui copil în parte. În vederea îndeplinirii acestui deziderat, părinții sunt datori să cunoască cât mai bine temperamentul copilului lor. Gradul activității motrice, gradul de adaptabilitate, reactivitatea sa (adică modalitatea de reacție și intensitatea acestuia raportată la diverși stimuli pozitivi sau negativi), balanța stării de spirit pozitiv și negativ, dar și calitatea atenției.

Afecțiunea și dragostea necondiționată a părinților este necesară dezvoltării psiho-comportamentale normale a copilului, este independentă de rezultanta dintre așteptările lor și rezultatele copilului, este necesară oricărui copil (chiar dacă modalitatea copilului de a-și exprima această dorință este diferită), este imperios necesară copiilor cu handicap conștientizând acest fapt își depășesc condiția cu mai multă ușurință, asigurând umplerea rezervorului emoțional al fiecărui copil, dar în mod special îl determină pe copil să răspundă în mod asemănător pe viitor. Dragostea necondiționată a părinților este total diferită de dragostea condiționată, situație în care părinții îi arată iubire copilului doar atunci când le sunt îndeplinite toate așteptările.

Cercetările psihologice care s-au făcut de-a lungul timpului au scos în evidență faptul că cei mai mulți dintre adolescenți antisociali și adulți infractori, în majoritatea cazurilor sunt cei care au crescut fără mamă sau fară iubirea unei mame deoarece apartenența la o ființă maternă apare ca o necesitate de siguranță pentru copilul nou-născut, iar lipsa acesteia provoacă multă nesiguranță și tensiune.

Nu doar rolul matern, ci și cel patern s-a schimbat mult în zilele noastre pentru că s-a diminuat considerabil. Psihanalistul Mitscherlich spunea că societatea europeană este o societate preponderent ,,fără tată” (din cauza divorțurilor, a copiilor născuți în afara căsătoriei).

Pentru fiecare copil în parte are o mare importanță dezvoltarea spirituală în cadrul familiei. Părinții, datorită faptului că au dat viață copiilor lor, au și obligația de a-i educa, și de aceea trebuie considerați primii lor educatori, dar și cei mai importanți dintre aceștia. Această funcție educativă este atât de importanță încât, acolo unde acestă funcție lipsește, cu mare greutate mai poate fi îndeplinită și suplinită prin altceva. Prin urmare, familia este prima școală a virtuților sociale de care nici o societate sănătoasă nu se poate lipsi. Viziunea cu privire la educația morală corectă a copilului poate fi asigurată doar atunci când ambii părinți ai acestuia, în cadrul căsătoriei construiesc împreună educarea copilului pe un sentiment de încredere și de siguranță într-o iubire reciprocă, care asigură stabilitate și armonie familiei.

Unele cercetări de dată recentă care s-au făcut în SUA cu privire la dezvoltarea creierului uman au demonstrat că părinții sunt într-adevăr primii ,,profesori” ai copiilor lor iar tot ceea ce fac părinții sau ceea ce nu fac se va regăsi în mod obișnuit mault mai târziu în toate obiceiurile și comportamentele copiilor lor. De exemplu, copilului căruia i se vor citi în mod frecvent povești va da dovadă pe viitor de un interes foarte mare pentru citit.

Atunci când părinții le vorbesc, le cântă sau le citesc copiilor se știe că creierul acestora estcu adevărat conectat, adică se creează diferite conexiuni și legături noi între celulelel nervoase iar toate legăturile vechi se întăresc și mai mult. Acest proces de dezvoltare a creierului trebuie să fie susținut printr-o alimentație corespunzătoare, dar și prin buna stimulare a simțurilor (auz, văz etc.).

Important de menționat în acest context este și faptul că atitudinea pozitivă a părinților față de literatură și față de cititul în sine este un factor ajutător în cadrul procesului de învățare al copilului, chiar și numai prin entuziasmul arătat de părinți pentru cărți.

Exprimarea dragostei părinților față de copii se poate realiza și printr-un contact vizual, care întărește legătura dintre părinte și copil și reprezintă o modalitate nonverbală de comunicare emoțională. Această atitudine hrănește efectiv copilul și imprimă în mintea acestuia o imagine pozitivă față de sine. Pe de altă parte, contactul fizic, care este absolut necesar dezvoltării psihologice normale a copilului și este necesar ambelor sexe trebuind să fie oferit de către ambii părinți, întărit în special în condiții de boală, oboseală, deprimare. Atenția concentrată este o altă preocupare exclusivă pe timp limitat a părintelui față de copil și este momentul în care părintele ascultă exclusiv ceea ce spune copilul, fiind și o modalitate prin care părintele trasmite pe această cale dragostea copilului său, iar copilul o receptează. Aceasta este și calea prin care copilul simte că în acel moment el este cel mai important lucru din viața părinților lui.

Dragostea posesivă din partea părinților poate avea ca efect în adolescență dependența și imaturitatea psiho-afectivă sau, dimpotrivă revolta față de părinți.

După primii trei ani de viață, creierul copilului ajunge până la 90% din greutatea unui creier de adult, ala că nu-i de mirare că în acești trei ani copilul își dezvoltă foarte mult capacitatea de învățare.

Copilulș este deosebit de sensibil la separarea de rudele sale apropiate, în special în primii săi ani de viață, de aceea este foarte important ca familia care are nevoi speciale să fie îngrijită cât mai mult cu putiință pentru a putea crește copiii acasă, iar acest lucru trebuie făcut din partea statului împreunăc cu instituțiile sale prin:

Depistarea copiilor aflați în dificultate în propria familie;

Depistarea familiilor, rudelor copiilor abandonați în instituțiile de ocrotire sau pe stradă;

Identificarea familiilor doritoare și cu posibilități pentru creșterea și educarea copiilor instituționalizați, prin plasament familial;

Sprijinirea familiilor sărace, fără posibilități materiale care doresc să-și crească copiii în sânul familiei în vederea prevenirii instituționalizării acestora;

Sprijinirea instituțiilor de ocrotire pentru dezvoltarea și îmbunătățirea sistemului educativ, venind în felul acesta în întâmpinarea dorințelor societății, ale familiilor iubitoare de copii.

Cu toate că familia reprezintă ,,elementul fundamental al valorilor sociale”, la polul opus ea reprezintă un adevărat calvar al creuzetului de legături interumane și umane, al structurii personalității și îndoielii permanente, mai ales atunci când copiii pun la îndoială sistemul de valori al părinților, iar despre copiii instituționalizați se poate spune că aceștia se află într-un fel de ,,discrepanță familială” datorită faptului că cei mai mulți dintre ei nu au perspective să se întoarcă în familiile lor sau să beneficieze de o formă alternativă bazată pe familie cum ar fi adopția sau plasamentul.

Nevoia unui contact cu familia reprezintă unul dintre drepturile fundamentale exprimat explicit în cadrul Convenției Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului și el trebuie să fie asigurat de toate legile naționale, însă această condiție nu este îndeplinită și sunt necesare unele reforme legislative pentru a preciza că este datoria instituțiilor rezidențiale de a menține contactul cu familia copilului. Această legătură cu familia trebuie să fie încurajată în mod activ, în afara cazului în care acest lucru nu este în interesul superior al copilului. În ultimul caz, instituționalizarea trebuie să se facă în unități cât mai apropiate de domiciliul părinților naturali ai copilului, trebuie să fie create diferite spații care să permită efectuarea vizitelor de către părinți, frați sau surori, trebuie lăsați să stea împreună iar personalul să fie instruit pentru a putea comunica eficient cu familia copilului instituționalizat.

Nevoia unei familii sau în ultimă instanță a stabilirii unui contact direct cu acesta este strâns legată de celelalte nevoi ale copilului, și anume: cu cele de securitate și de afecțiune, cu cele de a fi scultat și de a fi înțeles, respectat, apreciat, cu nevoile de dezvoltare, sprijinire și protecție. Toate aceste nevoi sunt instituite ca drepturi în Convenția Drepturilor Copilului prin Art. 5, 9, 10, 18 și 20. și prin generalizare aproape toate articolele impunând statelor semnatare o schimbare în domeniul protecdrepturilor copilului la toate nivelurile legislativ, politic, economic, organizațional etc.

3.2.2. Nevoia de dragoste și afectivitate a copilului

În permanență există o tendință acerbă și o nevoie a copilului pentru a avea o relație stabilă, care să fie bazată pe încredere cu părinții săi, sau în cazul în care aceștia lipsesc să existe niște adulți semnificativi care să-i înlocuiască în toate privințele.

Pentru a crește, a se dezvolta și pentru a-și menține echilibrul psihic, copilul instituționalizat are nevoie și de afectivitate din partea unei persoane adulte de referință ca fiind un înlocuitor al părinților naturali.

,,Afectivitatea este fenomenul de rezonanță a lumii în subiect și care se produce în măsura și pe măsura dispozitivelor rezonante ale subiectului și este totodată vibrația expresivă a subiectului social în lume sa, o lăuntrică melodie existențială ce erupe în acțiune și reorganizează lumea”. Prin urmare, în cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu obiectul, ci valoarea și semnificația pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este important, ci relația dintre el și subiect deoarece numai într-o asemenea relație obiectul propriu-zis capătă semnificații în funcție de gradul și de durata satisfacerii trebuințelor. Toate procesele afective au un rol foarte important în susținerea energetică a activității, dacă procesele cognitive furnizează imagini, concepte, idei, cele afective furnizează energia necesară formării și operării cu aceste produse psihice.

Cu alte cuvinte, afecțiunea cuprinde toate acele mici dovezi de dragoste, de iubire care se oferă copilului în fiecare zi. Pentru acesta nu este suficient să fie iubit și nici măcar să i se spună acest lucru (cu toate că, evident, și asta este foarte important). El are mare nevoie să i se arate lucrul acesta, iar copilul ca produs sublim al iubirii este subordonat acestuia pe tot parcursul vieții. Făcând o paralelă între copilul ocrotit de iubire și cel care este lipsit de acest dar, se poate aminti în acest caz că toți copiii care au avut șansa fericită de a se naște în familii normale se găsesc la adăpostul celor doi părinți iubitori (mama, care est în permanență acolo unde este nevoie și tata care veghează ca totul să fie în ordine), în timp ce există și o altă categorie de copii care se nasc nedoriți de părinți, trezindu-se spontan singuri, în carea teama, nesiguranța, vulnerabilitatea le determină manifestări diverse. Dacă la un copil din familie, plânsul reprezintă o alarmă ce trebuie imediat oprită, la copilul nedorit plânsul va deveni un simptom, iar la acest fenomen se vor adăuga, pe măsura înaintării în vârstă și multe altele: legănatul, suptul degetului, lipsa de comunicare, masturbația, negativismul, retardul.

A arăta afecțiune copilului înseamnă a oferi tot ce este mai bun din partea celui care îl îngrijește, atât din timpul cât și din interesul acestuia, înseamnă a fi considerat o ființă umană, ale cărui gânduri, dorințe și temeri sunt demne de a fi luate în considerare, înseamnă a-i trece cu vederea toate greșelile pentru că acestea sunt tot atâtea lecții. Pe de altă parte înseamnă a-l ghida cu o mână sigură pe copil, fără a-l judeca și fără a-l blama pentru nimic. A arăta afecțiune copilului mai înseamnă și a fi convins în fiecare zi că este un copil foarte bun, chiar dacă esențialul unor mesaje pe care le arată oferă contrariul.

Nevoia de dragoste și afecțiune este satisfăcută pentru copil care, începând de la naștere și în până în continuare are o relație stabilă, continuă și de dependență față de părinți (sau față de părintele adoptiv) cărora la rândul lor le place să aibă unul cu celălat o relație care să le ofere multe satisfacții din toate punctele de vedere. Prin intermediul acestei relații, mai întâi cu mama sa, apoi cu tatăl său și treptat cu un cerc tot mai mare de persoane, copilul ajunge să formeze baza tuturor relațiilor ulterioare nu doar cu familia, dar și cu prietenii, cu colegii și cu propria lui familie.

Faptul că un copil să dezvolte o atitudine constructivă dau distructivă, mai întâi față de propria persoană și apoi față de ceilalți oameni depinde în primul rând de atitudinea părinților (educatorilor) față de el.

Prin urmare, instituția de stat îl privează pe copil de părinții lui, esențială fiind furnizarea de subtituți parentali care să-i ofere experiența unei îngrijiri pline de afecțiune. Dacă se ia în considerare faptul că doar baia pe care copilul o face zilnic, în cadrul familiei sale, atunci când este mângâiat, susținut cu mare grijă, chiar copil mare fiind astfel încât să nu alunece în cadă, să nu îi intre săpun în ochi, i se vorbește copilului în timpul băii, se glumește și se râde împreună cu el, toate acestea fiind prilejuri de atingere, de mângâiere, de alintare verbală. Nimic din toate aceste momente de afecțiune în cadrul familiei nu se întâmplă cu copilul instituționalizat, unde spălarea se face pe bandă și cu prea puțină grijă.

Instituția de ocrotire permite copilului, de asemenea, să-și desfășoare viața într-un cadru firesc, natural pentru viața socială a copilului obișnuit. Ch. Buhler opina: ,,Copilul din cadrul familiei are în timpul unei zile mai mușlte contacte sociale decât ale copilului din instituție. Toate aceste contacte care se stabilesc cu copilul instituționalizat sunt pe departe mult mai puțin favorabile în vederea dezvoltării mentale și a maturizării personalității copilului. El primește mai multă ordine, pune mai puține întrebări și primește mai puține explicații”. Toate instituțiile prezintă mai puține riscuri pentru copil datorită faptului că acestea funcționează la distanță față de entitățile sociale ale familiei și ale comunității. Din acest punct de vedere se consideră de către unii dintre autorii de specialitate că cea mai rea familie din lume este mult mai bună decât cea mai bună instituție socială.

Fig. 4: Graficul greutății copilului cu vârsta cuprinsă între 0 și 3 ani

crescut în cadrul familiilor normale (în Kg)

Există două premize de bază pentru ca dezvoltarea emoțională a copilului să fie cât mai bună cu putiință: pe de o parte, copilul trebuie să se poată lega emoțional de unul sau doi adulți, iar pe de altă parte el trebuie singur să se considere important pentru ceilalți oameni. În cadrul unei instituții sociale, copiii au de regulă o mulțime de adulți de care se pot atașa emoțional. Pentru a-și dezvolta independența și personalitatea este necesar ca copilul să aibă pe cât posibil doar un adult care să-i fie alături permanent și lângă care să se simtă în siguranță.

Numărul foarte mare al persoanelor care lucrează în instituțiile de ocrotire duce la o fragmentare a îngrijirii și o lipsă a continuității care face mult mai dificilă dezvoltarea la copii, a conștiinței de sine însuși și despre mediu. Acest fapt marchează foarte puternic capacitatea de învățare în sens larg. Se știe că dragostea dintre mamă și copilul ei este atât de puternică, de adâncă, încât nu poate fi redată în cuvinte, ceea ce unui copil instituționalizat îi lipsește cu desăvârșire.

Fig. 4: Graficul înățimii copilului cu vârsta cuprinsă între 2 și 18 ani

crescut în cadrul familiilor normale (în cm)

Efectele lipsei de afecțiune (atașament) sunt extrem de multe. Acești copii întâmpină mari greutăți în a învăța să construiască și să mențină relații de orice natură. Ei nu au învățat să le pese de ceilalți, se iubesc doar pe ei înșiși. Primind foarte puțină dragoste, oferă cu mare dificultate dragostea, la rândul lor; se comportă copilărește: egocentric și impulsiv, au mari probleme în asimilarea unor reguli și legi. Datorită faptului că nu au deloc încredere în alții, multe dintre tipurile de comportament observate la copii se concentrează pe menținerea celorlalte persoane la distanță, pentru nimic.

Interiorizarea. Mulți dintre copiii cu probleme de atașament fug de interacțiunea cu ceilalți. Această retragere în sine poate lua diferite forme: unii dintre copii se retrag fizic, în timp ce alții par să încerce să construiască un adevărat zid în jurul lor. Ei pot fi aproape din punct de vedere fizic, dar nu și din punct de vedere emoțional. Un alt gen de retragere este asemănător cu teama.

Anxietatea cronică. Acest tip de anxietate este accentuat la copiii care au fost mutați fără nici un fel de pregătire în prealabil sau în viața cărora au survenit brusc diferite schimbări majore. Copiii care experimentează anxietatea cronică sunt de cele mai multe ori extremi de posesivi și dependenți.

Contactul vizual deficitar. Acești copii tind să fie conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul lor și mai degrabă verifică totul dintr-o privire decât printr-un contact vizual direct. Unii dintre ei stabilesc un contact vizual doar atunci când sfidează pe alții și deci, ca un cerc vicios, părintele (sau educatorul) va ajunge să interpreteze orice contact vizual stabilit între copil ca semn al insolenței.

Afectivitatea nediscriminatorie. Din moment ce atașamentul înseamnă că anumite persoane sunt mai importante decât toate celelalte, iar afectivitatea nediscriminatorie este un semn al unor probleme de atașament. Este foarte dificil pentru un părinte (în special pentru un educator, pedagog) să se simtă apropiat de un copil care se arată atașat de orice persoană. În plus, copiii care sunt dispuși să meargă cu orice străin ridică reale probleme de supraveghere.

Dificultăți de control. Acești copii care întâmpină dificultăți de control întâmpină și dificultăți în menținerea în cadrul unor limite de comportament clar definite.

Sindromul ,,2 sau 20”. Există și o serie de copii cu atașament deficitar care par uneori prea ,,bătrâni pentru vârsta lor”, iar alte ori mult prea maturi. Acești copii încearcă să se angajeze în activități preferate în mod obișnuit de copiii de vârste mai mari sau de adulți. Atunci când se joacă cu copiii de vârsta lor vor să conducă. Ei opun multă rezistență la restricții impuse de comportamentul lor. Astfel, din unele puncte de vedere ei se pot comporta ca niște persoane independente abia la vârsta de 20 de ani. Totuși, dacă cineva stabilește unele limite comportamentului lor sau dacă se simt frustrați, recurg la crize de isterie tipice copiilor la vârsta de 2 ani.

Copiii cu întârzieri în dezvoltarea conștiinței. Toți acești copii tind să mintă și să fure lucruri. Ei pot să spună minciuni în legătură cu unele lucruri total nesemnificative, chiar și atunci când nu ar exista consecințe negative spunând adevărul, ceea ce este un lucru paradoxal. De asemenea, poate fi destul de dificil să depistezi dacă acești copii mint sau nu. Pe de altă parte, obiceiul de a fura poate lua diferite forme, de la ,,a găsi” unele lucruri pierdute de alții, lucruri găsite la școală sau pe stradă, până la a lua bani sau alte obiecte personale de la propriul lor educator / pedagog.

3.2.3. Nevoia de siguranță a copilului

Această nevoie a copilului poate fi satisfăcută prin siguranța unor relații cu familia unde toate atitudinile și comportamnetul să fie considerentul principal, dar și să prezinte încredere prin siguranța unui contact cu familia și siguranța unei rutine cunoscute. Toate acestea, întâlnesc continuitatea și anticiparea într-o lume în care copilul (este vorba, în general, despre copilul mic și foarte mic) trebuie să întâlnească și să înțeleagă atât de multe lucruri noi și schimbătoare. Pedagogii se află în situația unică de a cunoaște obiectivele particulare, ritualurile și situațiile care contribuie la sentimentul individual de securitate a copilului. Prin faptul că toate acestea îi sunt permise, și atunci când i se acordă timpul necesar, i se recunoaște copilului dreptul la individualitate și la un grad de autodeterminare, care contribuie în mod direct la clădirea sentimentului propriei sale valori.

Nevoia de siguranță este strâns legată de standardele de comportament stabilite de către părinți sau pedagogi (educatori, învățători). Cunoscând care sunt așteptările și motivele pentru care i se cer copilului anumite lucruri, face din procesul de creștere o chestiune mai puțin dificilă. Inevitabil, copilul va încălca toate regulile cu privire la acest aspect, va fi neascultător deoarece are mare nevoie să testeze care sunt consecințele acestor acte, în parte, deoarece este predispus să uite toate regulile, dar și cunoașterea limitelor a ceea ce este permis și a ceea ce nu este permis. Astfel îi furnizează siguranța atât a rezonabilității cât și a predictibilității. În contrast cu acest lucru se întâmplă atunci când același comportament dă naștere la reacții foarte diferite cu același părinte în momente diferite sau cu oricare dintre părinți (pedagogi), atunci concepția copilului cu privire la comportamentul care este acceptabil devine atașat mai degrabă de capriciul individual decât de principiile generale.

Nevoia de siguranță a copilului este o trebuință strâns legată de cea afectivă. Copilul are nevoie să se simtă la adăpost nu doar față de lumea exterioară, dar și față de propriile trăiri interioare, în special cele pe care nu le poate exprima. Programul și rutina activităților, în special atunci când este vorba despre copilul mic, au o latură securizantă incontestabilă. Pe de o parte, adevărata furnizoare a securității afective este relația copilului cu oamenii ca fiind o relație stabilă, constantă. Schimbarea frecventă a persoanei de îngrijire a copilului, înlocuirea ei în perioadele sensibile în care se află copilul (cum ar fi dezvoltarea psihică infantilă) se transformă în tot atâtea obstacole în construirea încrederii copilului, în capacitatea lui de a iniția și menține atitudini afective stabile.

Orice act de dragoste cere în primul rând intimitate, dialog, comunicare, iar o mamă sau un educator / pedagog dintr-o instituție de ocrotire a copilului care privește în 16 părți deodată nu e la fel cu persoana care se uită în două sau trei părți în același timp. Astfel, condiția necesară și suficientă pentru a trăi într-o instituție rezidențială este instituția de tip familial, în care să existe o mamă la 3 sau patru copii de vârste diferite și de ambele sexe, iar fiecare să aibă prosopul, periuța de dinți, săpunul și dulapul cu lucrurile lui personale, săși aleagă singuri hainele și să mănânce fără a cere voie atunci când i se face foame, să-și poată decora camera după bunul plac și să fie privit cu încredere și cu deosebită căldură, să fie apreciat la adevărata sa valoare și să primească apreciere pentru ceea ce face și pentru ceea ce poate să facă.

Pentru a putea ajunge la aceste performanțe menționate anterior, țara noastră mai are de parcurs unele transformări cu privire la protecția drepturilor copilului, atât din punct de vedere legislativ (trecând apoi printr-o schimbare a mentalității în ceea ce privește modul de comportare, de apreciere și de stimulare față de categoria cea mai vulnerabilă de copii) și ajungând în cele din urmă la finanțarea instituțiilor de ocrotire care să se realizeze direct de la agențiile guvernametale și mai puțin din partea fundațiilor străine care prezintă mici speranțe cu privire la finanțarea instituțiilor pentru o vreme foarte îndelungată.

Dacă nu i se poate oferi copilului afectivitatea și dragostea de care are nevoie, contactul cu unul sau cel mult doi adulți în mod permanent, și mai ales a nu-i oferi copilului instituționalizat sprijinul moral de care are nevoie foarte mare, dar și cel securizat în diferite situații de inadaptare socială reprezintă în fapt un mare risc de deteriorare fundamentală a dezvoltării lui sănătoase din punct de vedere psihologic și afectiv, și poate chiar să fie considerat ca o violare a multor drepturi, dar în special a dreptului la dezvoltare exprimat în Art. 6 al Convenției Drepturilor Copilului. Nevoia unui contact cu cât mai puțini adulți în care să i se ofere copilului afecțiunea, dragostea și siguranța necesară trebuie să vină în sprijinul interresului major al acestuia.

3.2.4. Nevoia de formare a autonomiei, factor direct în vederea integrării sociale a copilului

Dezvoltarea optimă a copilului trebuie să fie mereu sprijinită în mod activ, motiv pentru care include stimularea copiilor mici și mari, continuitatea îngrijirii prestate de aceleași persoane și atitudini / comportamente, planificate pentru dezvoltarea individualității și formării unei autonomii.

Astfel, copiii din instituțiile de ocrotire au mare nevoie să învețe cum să facă o alegere în cadrul activităților cotidiene astfel încât să dezvolte un sentiment al propriei lor individualități. Alegerea individuală în viața de fiecare zi a copilului trebuie să fie încurajată astfel încât aceștia să poată învăța prin nevoia de a afce diferite alegeri, s-și dezvolte singuri un sentiment de identitate individuală. Alegerea personală a elementelor de îmbrăcăminte, a felului în care se prezintă sunt lucruri ce trebuie sprijinite de către adulți.

În Convenția Drepturilor Copilului nu există nici un fel de articol special care să facă referire la participarea copiilor. Dreptul copilului la participare reprezintă însă în drept fundamental care se regăsește împlicit în toate prevederile Convenției. Participarea copiilor este un proces cu un profund caracter educativ, un proces de educare socială.

Participarea și luarea unor decizii reprezintă o necesitate în vederea dezvoltării armonioase a copilului în vederea devenirii sale ca cetățean reponsabil în cadrul societății contemporane. Ea este și o condiție a însușirii mecanismelor specifice unei societăți democratice. Adulții au un rol foarte important în cadrul acestui proces. Ei trebuie să-i învețe, să-i asite pe copii în procesul de formare și dezvoltare, să-i ajute pe copiii mai mici precum și să participe la luarea deciziilor în legătură cu toate aceste activități. Un copil va dezvolta un sentiment de identitate, prin cunoașterea propriei sale istorii, iar acest lucru se poate realiza prin menținerea contactului acestuia cu familia sa naturală.

Valoarea activității de autonomie personală are în vedere în primul rând dezvoltarea dorinței pentru activitatea autonomă, prin care copilul acumulează diferite experiențe ce favorizează o dezvoltare motrică armonioasă și pune bazele unei dezvoltări intelectuale, datorită experimentării și trăirii diferitelor situații.

Sub pretenția ocrotirii și pregătirii pentru societate, toate instituțiile de ocrotire creează, de fapt, ființe umane moarte care, ajunse în lumea vieții constată că le lipsesc multe din omenescul firesc. Fără a avea o imagine reală despre sine, ei încep să creadă că totul li se cuvine, că mereu altcineva se ocupă de ei să le procure un loc de muncă, o locuință, mâncare, îmbrăcăminte și bani.

La vârsta de 18 ani, acești tineri instituționalizați n mai simt nevoia doar a unei iubiri părintești, ci și a unei iubiri și acceptări sociale, a unei protecții din partea societății. Ei cer acum cu voce tare toate, dar dintr-o dată răspunsul nu mai vine de nicăieri, deoarece de acum încolo ei înșiși vor trebui să răspundă la toate aceste probleme vitale, așa precum oricare om o face în condiții normale.

Una dintre îndatoririle principale ale fiecărei instituții de îngrijire o reprezintă necesitatea de a-i face pe copii capabili să se integreze ca adulți, în cadrul comunicății dar și din punct de vedere cultural. Este improbabil ca un asmenea lucru să se poată realiza în condițiile în care copiii nu au ocazii potrivite de a se afla împreună cu alți copii. Dobândirea deprinderilor necesare în viața de fiecare zi presupune participarea copiilor la diferite activități cum ar fi, spre exemplu: cumpărăturile la piața locală, utilizarea mijloacelor de transport în comun, participarea la toate sărbătorile comunității și alte evenimente din cadrul acesteia etc. Experiența vieții de zi cu zi trebuie să încurajeze foarte mult sentimentul de independență și de încredere în sine potrivite vârstei și situației fiecărui copil. ,,Dependența instituțională” trebuie să fie evitată intenționat de către copil în fiecare ocazie posibilă.

Pe de altă parte, exprerianța de zi cu zi trebuie să le mai ofere copiilor unele ocazii de joacă, de stimulare, receere și relaxare potrivite vârstei lor. Printre altele, trebuie să li se ofere posibilitatea copiilor să fie singuri și să se joace liber și spontan, să li se dezvolte copiilor capacitatea necesară în cultura lor de a juca diferite roluri sociale din viața adulților.

Respectul față de sine însuși, după cum spunea E. Erikson, se dezvoltă în convingerea copilului că învață în mod efectiv care sunt pașii ce îl conduc către un viitor tangibil și devine în acest fel un Sine structrat, foarte bine definit în interiorul unei relații sociale.

Copilul care crește trebuie ca, cu fiecare pas pe care îl face, să achiziționaze un sens viu și vitalizator al actualității din conștiința faptului că felul său specific, individual, de stăpânire a experienței, adică sinteza Eului său este o variantă plină de succes a identității de grup și, de asemenea, est în acord cu planul de spațiu și timp, dar și de viață al acestui grup.

Formula ideală, chiar și în cadrul unei instituții de dimendiuni mai mari o reprezintă gruparea copiilor pe modelul familiei în care membrii săi să aibă vârste diferite, deși nu la distanțe foarte mari unul de altul, și să aparțină ambelor sexe. Fiecare familie, prin analogie cu o familie adevărată, trebuie să beneficieze de o cameră sau două de folosință exclusivă iar dacă vârsta o permite, în gospodărire exclusivă.

Cu toate că figura centrală, generatoare de norme, rămâne totuși adultul, cei mari preiau și mediază o parte dintre acestea, precum și o serie de responsabilități prezentând astfel pentru cei mici modele inteligibile, exact așa cum se întâmplă în cadrul unei familii obișnuite.

Din cele prezentate până în momentul de față, se poate afirma că se câștigă în felul acesta o autonomie favorabilă independenței grupului și relațiilor relaxante din interiorul acesteia; se conturează în același timp și direcția, dar și sensul dezvoltării autonomiei individuale și a constituirii propriei identități.

Pentru copilul instituționalizat, nevoia de formare, de pregătire a autonomiei pare cea mai importantă pentru viitorul său. Toate aceste nevoi sunt stipulate ca drepturi prin generalizare în foarte multe din articolele Convenției Drepturilor Copilului cu privire la drepturile acestuia, dar mai cu seamă în baza Art. 23 cu precizarea că acea categorie a copiilor cu dizabilități majore la care face referire articolul amintit anterior este de fapt categoria de copii aflați în dificultate, și în care sunt incluși și copiii din instituțiile de ocrotire.

3.2.5. Nevoia de responsabilitate a copilului

Nevoia de responsabilitate a copilului este satisfăcută dacă i se permite acestuia să acumuleze independență personală, pentru început prin a-l învăța pe copil să aibă grijă singur de ele însuși în viața de fiecare zi, ca de exemplu: să mănânce singur, să se îmbrace și să se spele singur. Deoarece urmează în mod constant modelul părinților săi (în speță a personalului de îngrijire), copilul vrea să imită mereu tot ceea ce pot să facă adulții. În ciuda dificultăților și frustrărilor ce apar datorită imaturității și a lipsei de control, el cere să i se dea șansa de a continua: de aceea ,,fac și el la fel” este un refren constant la vârsta mică a copilului. Această nevoie este satisfăcută și atunci când i se dă voie copilului să aibă obiectele lui personale, oricât de mici și neînsemnate ar fi acestea, a căror stăpân unic să fie numai el însuși. Pe măsură ce înaintează în vârstă, independența din ce în ce mai însemnată i se permite, chiar să fie încurajat și să dea libertate mișcărilor fizice, preferințelor la mâncare, la joacă și vestimentație, iar cel mai important dintre toate este că i se perimte să-și aleagă singur prietenii, pasiunile, cariera și partenerul de viață. A i se da o astfel de independență nu înseamnă a renunța la părerile proprii sau la motivele pentru care acesta existî, și nici a renunța la implicarea în viața copiilor și a trece cu vederea orice ar fi ei.

Copiii au nevoie de un cadru de formare, de îndrumare, de limite, ei trebuie să cunoască ce se așteaptă de la ei sau ce le este permis și care sunt regulile, motivele pentru acestea și dacă ele sunt în interesul lor sau în interesul altora. Acest lucru înseamnă că este foarte important să se facă o distincție foarte clară între dezaprobarea comportamentului lor pe de o parte, iar pe de altă parte să li se prezinte faptul că singurul argument durabil și eficient în vederea influențării convingerilor și comportamentului lor care este modelul dat de către noi înșine copiilor. Ceea ce contează cu adevărat este ce anume suntem noi înșine și cum ne comportăm, nu ceea ce spunem sau ceea ce credem că suntem sau ceea ce ne dăm a fi.

Trăind zi de zi împreună cu personalul de îngrijire din instituțiile sociale, copiii învață despre valorile pe care aceste persoane le prețuiesc, standardele, preocupările și ambițiile acdestor persoane într-un mod foarte subtil dar care îi infuențează. Copiii între 15 și 18 ani (adolscenții) au foarte mare nevoie de experiență în a afce față relațiilor de egalitate cu ceilalți adolescenți în afară de situația normală în care sunt în mod invariabil subordonați adulților.

Un copil nu poate să își asume o responsabilitate dacă aceasta nu i se dă. Ca orice altă aptitudine, ea trebuie să fie practicată sub îndrumarea adultului, îndrumare care se va dimunua în mod treptat în timpul adolescenței și a maturității. Faptul că acest risc merită să fie asumat este demonstrat de activitatea celor care au făcut din aceasta motivul central al îngrijirii pe care o acordă celor lipsiți de drepturi, de anomalii sau delicvenți. Totuși, într-o anumită măsură, instituția de ocrotire, școala sau societatea pot eșua în încercarea de a furniza o pregătire treptată și suficientă pentru responsabilitate și autonomie. S-a sugerat că drumul spre maturitate constă în construirea a patru identități: socială, vocațională, filozofică și sexuală. În acveste zone, adolescenții sunt determinați să facă o serie de alegeri responsabile, pe care, dacă sunt reale și stabile, nici o ființă omenească nu le poate alege pentru o altă ființă. sarcina de a pregăti adolescenții în vederea propriei lor responsabilități este destul de complexă. Trebuie să fie acordat ajutor în definirea problemei, în furnizarea informațiilor necesare și în procesul de cântărire și de precozare a posibilelor consecințe ale posibilităilor alternative. Apoi, decizia trebuie să aparțină copilului (al vitorului adolescent de mai târziu), care trebuie să facă față rezultatului acestora. Adultul nu trebuie să intervină, chiar dacă nu este de cord cu alegerea pe care o face copilul (în afară de cazul în care decizia greșită ar putea fi de-a dreptul dezastruoasă). Implicit, copilul trebuie să fie pregătit, să fie alături de adolescent (sau de copil) dacă lucrurile nu merg prea bine și să-i ofere ajutorul necesar pentru a le îndrepta.

Instituția de ocrotire trebuie să-și aducă în acest caz o contribuție vitală. În cadrul convențional al grupei unde atât munca cât și disciplina sunt conduse de către pedagog / educator, există unele posibilități relativ mici de a permite fiecărui copil un grad de responsabilitate pentru propriile acțiuni și pentru învățat. Un regim mult mai centrat pe copil le dă acestora un anumit sens de implicare și de participare în planificarea propriilor activități, în funcție de toate interesele lor diferite și de nivelul de pricepere. În același timp, toate regulile stabilite împreuncă cu pedagogul / educatorul îi ajută foarte mult în înțelegerea motivelor pentru care sunt necesare anumite constrângeri, de aceea sunt ușor acceptate de către copii.

Instituția socială de ocrotire poate să joace un rol important în a ajuta adolescenții instituționalizați să se înțeleagă pe ei înșiși raportându-se la aceste grupuri și la corelația acestor grupuri cu ei înșiși. Pentru a putea realiza aceasta, trebuie să se realizeze o programă instituțională cât mai potrivită. O asemenea programă trebuie să se sintetizeze aspectele cognitive, emoționale și morale. Cadrul cel mai potrivit este o comunitate instituțională în care principiile de relații și de responsabilitate să fie conforme cu acelea incluse în programa instituțională.

3.2.6. Nevoia de înțelegere și de respect a copilului

Psihanalistul american de origine austriacă Bruno Bettelheim, specialist și în psigologia infantilă, cel care a câștigat o reputație deosebită datorită lucrărilor sale cu privire la Sigmund Freud, opina: ,,Copilul este nefericit pentru că a fost contracarat. Superioritatea judecății adultului dă copilului sentimentul unei înfrângeri. Furios sau trist, el nu-și poate afirma argumentele și nici nu le înțelege pe cele ale adulților”. Pentru copil este foarte important să fie luat în serios de către adulți, chiar dacă el nu vede lucrurile în același mod ca și adulții. Singura metodă care îi ajută pe educatorii și pe pedagogii din instituții să înțeleagă comportamentul copiilor de care trebuie să aibă grijă este aceea de a se pune în locul lor (empatia). Personalul de îngrijire nu trebuie să aștepte ca ei să spună de ce acționează așa și nu în alt mod deoarece motivațiile lor sunt inconștiente sau mult prea complexe și prin atitudinea celor care lucrează cu copiii, îi împiedică pe aceștia să fie sinceri cu ei.

A respecta copilul înseamnă a-l trata ca pe o persoană adevărată nu a nu face nici un fel de discriminare. Imaginea pe care și-o va face despre el însuși și încrederea pe care o va avea în el va depinde în mare parte de felul în care l-au apreciat educatorii și pedagogii lui. Aceștia trebuie să ia în considerare dreptul copilului la opinie ce apare în Art. 12 al CDC, articol ce precizează că: ,,Statele părți vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a exprima liber opinia oricărei probleme care îl privește personal, toate opiniile copilului fiind luate în considerare avându-se în vedere vârsta sa și gradul de maturitate”.

Copilul își va construi imaginea în funcție de propria sa persoană și după ceea pe care i-o trasnmit adulții, imagine pe care o va păstra toată viața. respectul pe care îl arătăm copilului se traduce prin cuvintele și atitudinile noastre, ale adulților, în general. Interdicțiile dure de tipul: ,,Am spus ca să taci…” sau ,,Cine ți-a cerut să faci acest lucru?”, ,,Te porți ca un copil mic, ca un bebeluș” etc. Dacă acceptăm, așadar, pe cât posibil, că copilul este diferit de noi și că nu are decât vârsta pe care o are, ar fi cu totul altfel. Dacă se tratează copilul cu respect, doar în felul acesta îi va respecta și el pe ceilalți la rândul său.

Nevoia construirii respectului de sine este primordială. M. Argyle consideră această trebuință ca fiind un punct de vedere al psihologiei sociale, impulsul ce-i împinge pe oameni să caute răspunsuri aprobative din partea altora. Respectul de sine este gradul în care o persoană se aprobă și se acceptă pe sine însăși, se consideră ca fiind o persoană valoroasă, fie în mod absolut, fie în comparație cu alții. Respectul de sine este considerată parțial o funcție a imaginii de sine și devine gradual, pe parcursul dezvoltării o parte din identitatea eului.

În ceea ce privește copiii, aceștia interiorizează dragostea și prețuirea pe care părinții le îndreaptă către ei. Dacă acești copii nu sunt iubiți și nu se simt iubiți de către părinți, ei vor ajunge să se respingă pe ei înșiși și vor suferi în viață de un respect scăzut față de propria lor ființă. Adevăratul motiv pentru care oamenii suferă de complexul de inferioritate este tocami faptul că ,,ei au fost puternic respinși de părinții lor, în primulo rând”, preciza M. Argyle. Pe de altă parte, copiii instituționalizați se consideră inferiori și nu dobândesc nici un fel de repect față de sine, dar nici respect față de alții este așadar, consecința niubirii și respingerii lor din partea adulților.

3.2.7. Nevoia copilului de participare și de opinie

Până în anul 1989, nici un fel de document referitor la drepturile copilului nu includea dreptul copilului la exprimare. Recunoascând acest drept din Convenția Drepturilor Copilului adoptată la 20 noiembrie 1989 conferă o viziune emancipată drepturilor copilului. Ea impune, de fapt, o nouă concepție cu privire la copil. Se trece în cele din urmă de la ,,copilul-obiect” care nu este încă adult la statutul de persoană pe deplin capabilă de a da sens experienței sale și a lua activ parte din societate.

CDC recunoaște copilul drept un cetățean a cărui demnitate umană trebuie respectată și care poate și trebuie să participe într-o manieră constructivă la dezvoltarea societății. Copiii trebuie să participe în mod activ la viața cotidiană a unității familiale, învățând cum să gătească, cum să facă curățenie în cameră, să ajute copiii mai mici etc., precum și să participe la procesul de decizie în legătură cu toate aceste activități de fiecare zi.

Existența în instituțiile de ocrotire a copilului a unor căi de comunicare, pentru ca părerile copilului să fie ascultate, dar și a unor obligații statuare pentru ca în orice decizie cu privire la intrarea sau ieșirea din instituție, copilul să fie mereu implicat.

Pentru orice copil, dar și pentru mulți dintre adulți, animalul de casă are rolul de mediere între el și lume. Relația cu animalul respectiv facilitează și clarifică modelul de comportament față de ființele vii din mediul înconjurător. Animalul est o investiție afectivă dar și un antrenament pentru viitoarele responsabilități ale copilului. Având un animal, copilul învață și participă la această învățare pentru sine cunoscând nașterea, creșterea și necesitatea îngrijirii acestuia. Tot prin intermediul animalelor, el întâlnește ce însemană boala și moartea. În mod similar se poate vorbi și de cazul în care există în cameră niște flori, de a căror îngrijire să fie responsabil copilul.

În spiritul satisfacerii nevoilor și a respectării drepturilor copilului, instituția de ocrotire trebuie să introducă în loc de modelul punitiv pe cel participativ, care să se bazeze pe anumite relații între educatori și copii, între copii și alți copii, în primul rând pe comunicare, pe explicare, justificare, înțelegere, empatie și internalizare.

Este foarte important ca un copil instituționalizat să aibă contact și cu ceilalți copii din afara instituției deoarece contactul cu copiii din propria lor instituție poate fi unul limitat și pasiv, guvernat de reguli stricte în care schimbul normal de conversație, împărtășirea naturală a jocului și a altor activități sunt limitate. Este vorba de o nevoie prezentă a altor copii și prin acea participare activă cu aceștia ca făcând împreuncă lucruri reale, existând un schimb activ de sentimente și de experiențe.

Participarea și luarea unor decizii reprezintă o necesitate în vederea dezvoltării armonioase a copilului în devenirea sa ca cetățean responsabil. Ea este o condiție a însușirii mecanismelor specifice ale unei societăți democratice. Adulții au un rol foarte important în cadrul acestui proces. Ei trebuie să învețe, să-i asite pe copii în procesul participării, dar în același timp, să fie capabili să-i asculte și să-i înțeleagă.

3.2.8. Nevoia de a fi pus în valoare, nevoia de apreciere, de recunoaștere și de stimulare a copilului

În general, copilul păstrează amintirea casei în care s-a născut, a părinților și a rudelor, știe de unde vine și cui aparține. Nu același lucru se petrece și cu cel care este adus în instituție la o vârstă mică, ori care este abandonat în spital chiar la naștere. În majoritatea cazurilor, acesta nu își cunoaște și nu își va cunoaște niciodată părinții, iar în aceste situații, nici unul dintre copii nu și-ar putea spune povestea vieții pentru că nu știu de unde și din cine se trag, care este arborele său genealogic. Nu știu pe cine moștenesc sau cu cine seamănă. Identitatea, în cazul lor se construiește cu multă dificultate și cu multă inocență. Toate aceste cazuri contravin cu prevederile Convenției Drepturilor Copilului care stipulează în Art. 7 că un ,,un copil este înregistrat imediat după nașterea sa și are începând de la acea dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cwtățenie și în măsura posibilului, are dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi crescut de către aceștia”. Art. 8 însă face referire la păstrarea demnității, iar datorită acestor factori menționați anterior (factori negativi) cu care s-a născut copilul instituționalizat, se presupune că acesta are nevoie de foarte multă apreciere, de laudă, de recunoaștere astfel încât cei care lucrează cu această categorie de copii să poată evita eșecul pe cât posibil, să le aprecieze reușita, să le întărească convingerea că ei pot obține rezultate foarte bune în toate domeniile numai dacă vor. În general, copilul instituționalizat trebuie să fie obișnuit cu succesul și cu insuccesul într-un fel sau altul.

În vederea reușitei satisfacției nevoilor de apreciere socială, copilului trebuie să i se creeze o atmosferă de încredere și de simpatie, trebuie să i se indice toate obligațiile fiecărui copil față de sine, față de alții și față de mediul înconjurător, dar trebuie să i se creeze copilului și un model care să fie demn de urmat.

Una dintre fundamentale absențe dintr-o instituție de ocrotire este și faptul că lipsesc complet stimulii intelectuali și cei afectivi care provin din împărtășirea unor activități obișnuite, firești într-o familie atât în interiorul cominului cât și în afara lui. Copilul din cadrul instituției este lipsit în cel mai înalt grad de toate prilejurile activităților creative și a învățării din propria experiență.

Deoarece dezvoltarea de la stadiul de copil foarte mic (bebeluș) neajutorat la stadiul de adult independent necesită o enormă muncă de învatare emoționala, sociala, intelectuală și psihică deoarece aceasta este în mod inevitabil însoțită de multe dificultăți și uneori de conflicte, este nevoie de un stimulent puternic. Acesta este oferit de plăcerea manifestată față de un succes al copilului și prin aprecierea realizărilor sale de către adulții care-l iubesc și pe care, la rândul lor copiii îi iubesc și le doresc să le aducă bucurii. Prea puțină socilitare face ca copilul să adopte un standard prea scăzut de efort și realizare, un nivel de solicitare prea înalt îi face să se simtă că nu pot face față la ceea ce i se cere și acest lucru produce descurajarea în sufletul copilului și diminuarea efortului său. Un nivel optim al așteptărilor trebuie să fie adaptat la capacitatea fiecărui individ la un anumit moment în timp și stadiul de dezvoltare, la un nivel unde succesul este posibil.

Personalul de îngrijire din cadrul instituțiilor sociale joacă un rol cheie (pozitiv sau negativ) în satisfacerea nevoii de apreciere și de recunoaștere . Ei reprezintă singura profesiune aflată într-un contact apropiat și continuu cu toți copiii pentru o perioadă de cel puțin patru ani. După vârsta de 5 ani, fiecare copil își petrece aproape o jumătate de zi în școală. Aceasta creează o ocazie rară nu numai de a stabili o atitudine favorabilă față de învățat în general, și față de progresul școlar în special, ci și acolo unde este necesar de a îmbunătăți sau de areconstitui complet baza de autoapreciere a copilului. Pentru a realiza acest lucru, personalul de îngrijire trebuie să pornească de la premiza că fiecare copil deține un potențial încă nefolosit de a se dezvolta, că un regim corespunzător poate avea succes și îmbunătățirea ,,subdezvoltării” intelectuale sau emoționale.

O astfel de atitudine pozitivă și optimistă se transmite foarte repede. Chiar și unele semnale minore, cum ar fi ridicarea sprâncenelor, zâmbetele, încuviințările din cap și ,,hm”-urile încurajatoare influențează eficient atitudinea și rezultatele copilului instituționalizat. În fond, autoaprecierea copilului se dezvoltă în funcție de părerea altor persoane despre el sau cum este văzut el de către alte persoane.

Pentru satisfacerea acestor nevoi ale copilului și deci pentru îndeplinirea acestor drepturi, este o foarte mare nevoie din partea personalului instituției decât ai instituției guvernamentale deoarece atitudinile și modul de comportare îl face (în mod direct) personalul instituției și nu banul sau legislația în vigoare.

3.2.9. Nevoia permanentă a copilului de experiențe noi

Toate experiențele noi reprezintă o condiție obligatorie în vederea dezvoltării mentale, la fel de esențială cum este hrana pentru dezvoltarea sa fizică. Începând de la naștere, cerințele corespunzătoare fiecărui stadiu de dezvoltare sunt prezentate copilului, iar însușirea și stăpânirea lor furnizează baza trecerii la sarcini și mai complexe. În acest sens, copilul nu va putea învăța dacă nu i se creează ocazia de a avea experiențe noi. De exemplu, într-un mediu în care nu se vorbește, copilul nu va învăța să vorbească, chiar dacă organele auditive și cele ale vorbirii sunt relativ normale.

Mai târziu, provocarea va consta în învățatul cititului, a mersului pe bicicletă sau a escaladării munților. Toate acestea, ca și multe altele reprezintă domenii ce trebuie cucerite, făcând ca pentru un copil activ viața să constotuie o serie de aventuri recompensatoare. Odată apărut interesul pentru nou devine apoi din ce în ce mai important ca sursă de motivație pentru explorările viitoare și deci pentru învățare. După cum opina și J. Piaget că: ,,cu cât un copil a vâzut și a auzit mai multe, cu atât mai multe vrea să vadă și să audă”. În același timp, poate exista multă sau prea puțină stimulare / informație.

Experiențele noi dau copilului instituționalizat posibilitatea de a învăța una dintre cele mai importante lecții din primii ani trăiți în instituție (pentru că această lecție este fundamentală), și anume: să învețe cum să învețe, să învețe că stâpânirea anumitor lucruri sau aptitudini este foarte plăcută și reprezintă un sens al realizării.

După cum pentru o creștere fizică normală este esențial un regim alimentar corespunzător, același lucru este valabil și pentru o dezvoltare mentală. Cele mai importante componente ale acestui regim sunt jocul și limbajul. Prin intermediul lor, copilul instituționalizat în particular și copilul în general, explorează lumea și învață să-i facă față. Acest lucru este tot atât de adevărat pentru lumea exterioară obiectivă cum este și lumea interioară subiectivă a gândurilor și sentimentelor. În același fel se pot dezvolta și aptitudinile motorii, percepțiile și concepțiile copilului.

CAPITOLUL 4:

DREPTURILE COPILULUI INSTITUȚIONALIZAT ȘI SUPORTUL LEGISLATIV.

ASISTENȚA SOCIALĂ INDIVIDUALIZATĂ

A COPILULUI INSTITUȚIONALIZAT ȘI METODELE SALE DE LUCRU

Motto: ,,…viețile noastre sunt modelate de către cei care ne iubesc, dar și de către cei care refuză să ne iubească”.

Jown Powell

Importanța unei bune stări fizice și psihice este mereu susținută pe de o parte, iar pe de altă parte trebuie să rezulte din buna aplicare a tuturor principiilor și prevederilor Convenției Drepturilor Copilului.

Atât nevoile fizice ale copilului, cât și cele psiho-sociale trebuie să coexiste pentru ca un copil să să poată dezvolta într-o manieră armonioasă, ânsă lipsa parțială sau totală a uneia din cele două trebuințe, periclitează dezvoltarea și integritatea copilului din punct de vedere fizic sau moral.

Fiecare copil are un regim individualizat fondat pe observații cotidiene, nu numai în ceea ce privește alimentația sa dată, dar și cadrul său de viață și programul zilnic. Mediul fizic al instituțiilor de ocrotire trebuie să reflecte toate condițiile materiale din cadrul unei culturi mai largi. Condițiile materiale excesiv de generoase pot fi la fel de dăunătoare în efortul de a-i deprinde pe copii cu viața din lumea exterioară. Acolo unde eset cu putiință, toate clădirile vor fi asemănătoare cu cele din zona înconjurătoare și nu vor ieși în evidență în comparație cu acestea. Gratiile de la ferestrele instituțiilor creează senzația unui spațiu de închisoare și reprezintă o izolare de lumea exterioară.

Drepturile copilului sunt reglementate de Convenția cu privire la drepturile Copilului adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite (ONU) la data de 20 noiembrie 1989. Această Convenție a fost asumată și de țara noastră prin adoptarea Legii nr. 18 / 1990 în ceea ce privește ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului, publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001. Acest document definește drepturile și principiile dezvoltării normale a unui copil.

În general, copiii au drepturi oriunde s-ar afla, acasă la părinții lor naturali, în cadrul familiilor substitutive, în instituții de îngrijire sau la școală. Părinții și familiile, toate grupurile profesionale care lucrează cu copiii, dar și orice cetățean responsabil ar trebuie să știe de existența acestor drepturi. Polițiștii și judecătorii sunt cei care au sarcina să aplice legea, dar toată lumea (în special persoanele care lucrează cu copiii) are obligația să raporteze cazurile de abuz sau de neglijență îndreptate asupra copiilor. Autoritățile publice locale și cele centrale au obligația de a garanta și de a promova drepturile copilului. Aceste drepturi sunt următoarele:

dreptul la stabilirea și la păstrarea identității sale;

dreptul de a menține diferite relații personale și contacte directe cu părinții naturali, cu rudele apropiate, dar și cu alte persoane față de care acesta a dezvoltat legături de atașament;

copilul care a fost separat de ambii părinți sau de către unul dintre aceștia, printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține și de a păstra anumite relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția faptului în care acest lucru contravine interesului superior al copilului;

copilul ai cărui părinți locuiesc și muncesc în țări diferite are dreptul de a întreține relații personale și contacte directe cu aceștia, cu excepția situației în care lucrul acesta contravine interesului superior al acestuia;

dreptul de a primi o educație care să-i permită dezvoltarea optimă, în condiții nediscriminatorii, a competențelor și aptitudinilor, dar și a personalității sale;

dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și de a beneficia de servicii medicale și de recuperare în vederea asigurării realizării efective a acestui drept;

dreptul de a fi protejat împotriva exploatării. Copilul nu poate fi cânstrâns să facă o anumită muncă ce comportă un anumit risc potențial sau care este suscentibilă să îi compromită educația sau să îi dăuneze sănătății, dezvoltării fizice, psihice, spirituale, morale sau sociale etc.;

dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, psihică, spirituală, sociala sau morală;

dreptul de a beneficia de asitență socială și de toate asigurările sociale oferite de stat, în funcție de resursele și de situația în care se află acesta și persoanele în întreținerea cărora se găsește;

dreptul de a fi protejat împotriva utilizării ilicite de stupefiante și de alte substanțe psihotrope;

dreptul la protecție împotriva oricăror forme de exploatare;

copilul cu anumite dizabilități are dreptul la îngrijire medicală de specialitate;

dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții intime, a vieții private și a celei legate de familie. Este strict interzisă orice acțiune individuală de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viața intimă, privată și familială;

dreptul la libertatea de exprimare. Părinții sau cei care au în îngrijire legală (sau care au în plasament) copii, precum și toate persoanele care prin natura funcției pe care o dețin promovează și asigură respectarea drepturilor copiilor au obligația de a le asigura anumite informații, explicații și sfaturi, în funcție de vârsta și de gradul de înțelegere al acestora;

copilul care are discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia sa cu privire la orice problemă care îl privește personal. În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este absolut obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, dar cu toate acestea poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este absolut necesară în vederea soluționării cauzei;

dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de a-și alege singur religia. În general, religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimțământulu copilului, iar cel care a împlinit vârsta d e16 ani are dreptul să-și alegă singur religia;

dreptul la libertatea de asociere, în cadrul structurilor formale și informale, precum și dreptul la libertatea de întrunire pașnică, în limitele legii;

dreptul la o viață culturală proprie, la declararea apartenenței religioase, la practicarea propriei religii (pentru copilul care aparține unor minorități etnice, religioase sau lingvistice), dar și dreptul de a utiliza limba proprie în comun cu alți membrii ai comunității din care face parte;

dreptul la respectarea personalității și a individualității sale, neputând fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante;

dreptul la o perioadă de odihnă și la vacanță;

dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violență, abuz, neglijență sau rele-tratamente aplicate;

dreptul de a crește alături de părinții săi naturali, într-o atmosferă de afecțiune, dragoste și de securitate morală și materială;

dreptul la protecție alternativă în cazul în care un copil est lipsit temporar de ocrotirea părinților săi naturali;

dreptul de a depune plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale.

Îngrijirea fizică trebuie să reflecte pe cât se poate normele familiale comune, înțelegându-se prin acest lucru toate nevoile de hrană și de sănătate specifice vârstei. Trebuie să existe preocuparea de a evita răspândirea bolilor infecțioase, în special atunci când un număr mare de copii locuiesc împreună. ținând seama de faptul că foarte mulți copii instituționalizați au cunoscut sărăcia precum și diverse forme de dezbinare familială, un regim alimentar adecvat, ținerea sub observație a stării de sănătate a copilului și tratamentul medical individual sau ingrediente vitale ale unei îngrijiri eficiente.

Toate nevoile fizice sunt stipulate ca drepturi în Art. 6, 16, 19, 20, 24, 25, 27 ale CDC. După cum a fost precizat în primul capitol al acestei lucrări, Convenția Drepturilor Copilului reprezintă un set de standard și de obligații care sunt universal valabile pentru toți. Pe de altă parte, este acordul semnat de cele mai multe țări de pe glob, cu excepția SUA (din cauza sistemului de stat federal) și Somalia (din cauza lipsei unei structure guvernamentale) care nu au ratificat Convenția. Statele dezvoltate au promis să susțină toate statele în curs de dezvoltare astfel încât toate drepturile copiilor să fie respectate pretutindeni.

4.1. Dreptul la supraviețuire și la dezvoltare al copilului

Sprijinirea dezvoltării unui copil necesită un proces permanent de revizuire a progresului pe care îl înregistrează în toate domeniile vieții sale. Fizic, intelectual, al relațiilor personale, al comportamentului etc.

În instituțiile de ocrotire rămân pregnante totală absență a activității voliționale, a inițiativei copiilor, precum și impersonalitatea relațiilor dintre copil și adult. ,,copilul este o păpușă în mâiniule adultului, acționează după anumite reguli bine definite și nu în urma inițiativei proprii. Se joacă așa cum i se spune sau cum i se arată, pe stadă nu aleargă, nu este cu adevărat interesat, mănâncă ce i se dă și dacă nu îi place nu se opune”. Nu are relații personale cu ceilalți, nici cu lumea de obiecte înconjurătoare și abia dacă sunt conștienți de propriul lor corp. Toate actele volitive ale copiilor, chiar și cele negative, sunt extrem de sărace și foarte slabe în intensitate. Copilul în relația cu adultul simte plăcerea să fie luat în brațe, să zâmbească, dar nu se uită la fața adultului sau în ochii săi, îi face plăcere nu pentru că o persoană dragă îl ia în brațe, ci pentru că se bucură de căldura actului de a fi ținut în brașele cuiva. Această impersonalitate a relațiilor, lipsa de interes a copiilor pentru propriile corpuri sau pentru propriile nevoi este și mai clară în timpul îngrijirii corporale. De exemplu, În timpul băii zilnice, copilul este drăguț, râde, iar adultul uneori vorbește. Toate acestea decurg însă într-o anumită modalitate, mai degrabă nelegată, fără ca adultul și copilul să se privească unul pe altul și să răspundă unul altuia. Lipsește cooperarea, iar activitatea nu are caracterul de acțiune – reacțiune.

În Art. 6 al Convenției ONU cu privire la drepturile copilului se precizează că ,,statele părții recunosc că orice copil are dreptul inerent la viață…, și vor asigura în toate măsura posibilului de supraviețuire și de dezvoltare a copilului”.

Orice copil are dreptul la un nivel de viață suficient de bun care să-i permită dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială în acord cu vârsta sa. Responsabilitatea principală pentru asigurarea condițiilor de viață necesare dezvoltării copilului revine părinților copilului sau tutorelui legal. Aceste persoane chiar sunt obligate atât prin normele morale cât și prin lege să ofere copilului un mediu de dezvoltare adecvat. Dacă ei nu au această posibilitate, statul ar trebui să-i ajute pe cât posibil.

Orice copil are dreptul să beneficieze de securitate socială, respectiv să se bucure de o locuință decentă, să fie hrănit, să fie îmbrăcat și îngrijit.

În România, un număr din ce în ce mai mare de familii sunt afectate de sărăcie, situându-se sub pragul minim al unui trai decent. Conform analizelor efectuate de Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții, în rândul săracilor cea mai importantă poziție o ocupă o familie cu mai mult de doi copii (în cazul familiilor monoparentale chiar și cele cu doi copii).

Agenția Națională pentru Protecția Copilului este construită ca un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea guvernului. Această agenție coordonează, la nivel național, aplicarea politicilor în domeniul reformei sistemului de servicii și instituții care sigură promovarea drepturilor copilului, îngrijirea și protecția copiilor aflați în dificultate și a celor cu handicap. Agenția îndeplinește funcțiile de strategie, de reglare, de administrare, de reprezentare și de autoritate în stat.

Ca satisfacție a nevoilor de supraviețuire și dezvoltare, orice progres din partea celui care muncește cu copilul poate fi o cauză de mulțumire încurajând viziunile de viitor ale copiilor instituționalizați.

Copilul învață după cum trăiește: atunci când este criticat, el învață să condamne, atunci când este tratat cu ostilitate, el devide bătăuș, când este ridiculizat, el învață să fie timid, iar atunci când este certat în permanență, el învață să se simtă vinovat. Dar, atunci când este și se simte tolerat, el învață să fie răbdător, când este mereu încurajat, el învață să fie încrezător, când este prețuit, el învață să aprecieze, iar dacă trăiește mereu în dreptate, învață să fie cinstit. Atunci când copilul trăiește într-un mediu în care se manifestă acceptare și prietenie, el învață să găsească dragostea în lume.

Supraviețuirea și dezvoltarea la un om desctrie o serie de etape prin care trece ființa umană spre a-și atinge deplina realizare de sine. Sub influența condițiilor fiziologice și socio-afective, apar noi forme de funcționare care îl conduc pe sugarul supus principiului plăcerii la starea de adult conexat principiului realității.

Condițiile optime pentru ca nevoile de supraviețuire și dezvoltare să fie satisfăcute în mod armonios sunt: o igienă satisfăcătoare, o ambianță stabilă și plină de căldură, îngrijiri marcate de afecțiune, iar valoarea umană de care trebuie să dispună copilul în general și copilul instituționalizat în special este: să aibă prosopul și săpunul său personal, să-și aleagă singur hainele, să mănânce fără a cere voie, să aibă dulapul cu lucrurile sale personale etc.

4.2. Dreptul la protecție împotriva tuturor formelor de abuz

Copilul este o persoană foarte vulnerabilă și are nevoie de protecție socială datorită catacteristici datorită caracteristicilor specifice vârstei: lipsa completă de posibilități fizice și psihice de apărare, capacitatea redusă de înțelegere a efectelor unor acțiuni proprii sau ale altor persoane, imposibilitatea de a discerne între intențiile bune sau rele, gradul foarte crescut de sugestibilitate și de inocență.

Copilul trebuie recunoscut ca fiind o persoană în sine și care are drepturi ce trebuie respectate, el trebuie protejat împotriva oricăror forme de violență, de maltratare, de neglijență, trebuie protejat împotriva abuzurilor sexuale, precum și a celorlalte forme de abuz.

În mod general, respectarea și apărarea copilului împotriva oricăror forme de abuz presupune asigurarea unui sistem de protecție potrivit: definirea juridică a abuzului, procedurile juridice de intervenție, diferite programe naționale de prevenție, de susținere și de intervenție etc.

Pedeapsa fizică (abuzul fizic) îi afectează emoțional pe copii creând confuzii între dragoste și durere, între furie și supunere. Convenția ONU cu privire la drepturile copilului susține dreptul tuturor copiilor la protecție împotriva tuturor formelor de violență fizică și psihică, indiferent de rasă, de culoare, condiție socială sau materială. Există diferite mișcări de eliminare a pedepsei fizice în toate continentele lumii.

Datorită diverselor implicații și a perspectivelor de abordare, până în prezent nu s-a ajuns la nici un consens cu privire la definirea sindromului copilului bătut. Indiferent de felul abuzului, toate consecințele sunt clare pentru copilul victimă. El este practic respins, viața i se degradează, pierzând contactul cu coordonatele lui psihice. Copiii instituționalizați nu ar trebui să fie victime nici ai unei forme de abuz. Art. 34 al CDC se referă la faptul că ,,toți copiii trebuie să fie protejați împotriva oricărei forme de exploatare sau abuz” și că trebuie să fie luate toate măsurile necesare în vederea prevenirii unor asemenea situații. Acest articol face referire la toate categoriile de copii, inclusiv la copiii instituționalizați fără nici o discriminare, indiferent de rasă, de opinie publică sau de condiție materială.

4.3. Dreptul la protejarea imaginii publice,

a vieții intime a copilului

Copiii nu pot fi expuși de către părinți în vederea obținerii de avantaje personale. Conform Legii nr. 272 / 2004, copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții intime, a vieții private și familiale. ,,Este interzisă orice fel de acțiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viața intimă, privată și familială”, se menționează în documentul menționat anterior. Și mai mult decât atât, participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la diferite dezbateri publice în cadrul unor programe audiovizuale se poate face doar cu consimțământul scris al acestuia și al părinților sau, în funcție de fiecare caz, al unui reprezentant legal. Prin urmare, CNA monitorizează permanent modalitatea de derulare a tuturor programelor audiovizuale astfel încât să se poată asigura protecția și garantarea drepturilor copilului.

În mod general, legea stabilește că părinții nu își pot folosi sau expune copiii în scopul obținerii unor avantaje personale / instituționale, dar nici în vederea influențării deciziilor autorităților publice.

4.4. Dreptul la libertatea de exprimare a copilului

,,Libertatea copilului de a căuta, de a primi și nici de a difuza orice fel de informații care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale și morale, sănătatea sa fizică și mentală sub orice formă și prin orice mijloace la alegerea sa care este inviolabilă”, se precizează în Legea nr. 272 / 2004.

Prin urmare, părinții copilului au obligația de a le asigura informații, explicații și sfaturi, în funcție de vârsta și de gradul de înțelegere al acestora, precum și de a le permite să își exprime punctul de vedere, părerile, ideile și gândurile. ,,Părinții nu pot să limiteze dreptul copilului minor la libertatea de exprimare decât în cazurile prevăzute de lege, în mod exclusiv”, se precizează în Legea amintită mai sus (Legea nr. 272 / 2004).

Toate aceste obligații în ceea ce privește copilul, nu sunt doar ale părinților, că și ale reprezentanților legali ai copilului, ale tuturor persoanelor care au în plasament copii, precum și ale celor care, prin natura funcției lor promovează și asigură din toate punctele de vedere respectarea drepturilor copilului. Prin urmare, copilul care are discernământ are dreptul de a-și exprima opinia în mod liber cu privire la orice problemă care îl privește personal. Mai mult decât atât, este absolut obligatorie ascultarea copilului care a a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate să fie ascultat și copilul care nu a împlinit încă această vârstă, în măsura în care autoritatea competentă apreciază că audierea lui nu este necesară în vederea soluționării cauzei.

Conform reglementărilor în vigoare, dreptul acesta al copilului de a fi ascultat conferă posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă din partea copilului, de a fi consultat, de a-și exprima părerea și de a fi informat cu privire la toate consecințele pe care le poate avea părerea sa, dacă aceasta este respectată, dar și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește în mod personal.

4.5. Dreptul la îngrijire medicală și la servicii medicale gratuite

,,Statele părții recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de a beneficia de servicii medicale gratuite și de recuperare. Toate statele părți se vor strădui să garanteze ca nici un copil să nu fie lipsit de dreptul de a avea acces la aceste servicii de ocrotire a sănătății”.

La vârsta adolescenței, copiii se confruntă cu un mediu școlar și un mediu de joacă agresiv. În ultimii ani a crescut numărul accidentelor în care sunt implicați copiii. De asemenea, debutul consumului de tutun și de alcool coboară din ce în ce mai mult, înregistrându-se consumatori cu vârsta de 13-14 ani. În cadrul sistemului de învățământ, ritmul de învățare care se bazează în mare măsură pe memorarea mecanică, favorizând apariția oboselii psihice, în forme cronice și apariția unor tulburări de vedere.

Pentru a asigura respectarea deplină a drepturilor copilului în general și al copilului instituționalizat în special, de a beneficia de un sistem de sănătate adecvat trebuie continuate toate eforturile de adoptare a măsurilor legislative cu influență directă și indirectă asupra stării de sănătate a copilului. Pe de o parte, trebuie îmbunătățite asistența pediatrică, atât în ceea ce privește competența personalului, cât și logistic. Pe de altă parte, trebuie luat în considerare faptul că starea de sănătate este influențată în proporție de 85% de factorii socio-economici. În consecință, reforma serviciilor medicale și de sănătate din instituțiile de pregătire trebuie să fie sprijinită de anumite măsuri financiare și legislative în favoarea familiilor cu mulți copii, de măsuri de îmbunătățire a calității vieții, de implicare a comunității în promovarea unui mediu favorabil dezvoltării normale a copilului.

Nevoia unei îngrijiri medicale trebuie să fie acordată în casele de copii de către asistenta medicală din instituție și de medicul colaborator al instituției. Gratuitatea medicației este asigurată de către circumscripția medicală a cabinetului medical școlar.

În consecință, accesul copilului la servicii medicale și recuperare, precum și medicația potrivită stării sale în caz de boală este garantată de către stat, costurile aferente fiind suportate de Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate și de către bugetul de stat, deoarece după cum reglementează Legea, copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și de a beneficia de servicii medicale și de recuperare necesare în vederea asigurării realizării efective a acestui drept. Cu privire la acest aspect, toate insttuțiile care au atribuții în domeniul sănătății sunt obligate să adopte toate măsurile necesare în vederea:

reducerii mortalității infantile;

asigurării și dezvoltării tuturor serviciilor medicale primare și comunitare;

prevenirii îmbolnăvirilor și a malnutriției;

asigurării serviciilor medicale pentru femeile ănsorcinate în perioada pre- și postnatală, indiferent dacă acestea au sau nu calitatea de persoană asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate;

informării părinților și copiilor în vederea păstrării sănătății și alimentației copilului, inclusiv în ceea ce privește avantajele alăptării, a igienei și salubrității mediului înconjurător;

dezvoltării de acțiuni și de programe în vederea ocrotirii sănătății și a prevenirii bolilor, a asistenței părinților și a educației acestora, precum și servicii în materile de planificare familială;

verificării periodice a tratamentului copiilor care au fost plasați pentru a primi îngrijire, protecție și tratament;

asigurării confidențialității consultanței medicale acordate la solicitatrea copilului;

derulării sistematice în toate unitățile școlare de programe de educație pentru viață, înclusiv educație sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării anumitor boli cu transmitere sexuală și a gravidității minorelor.

Pe de altă parte, nu doar statul este obligat să asigure servicii medicale copilului. Conform dispozițiilor, și părinții acestuia sunt obligați să facă acest lucru, să solicite asistență medicală în vederea asigurării celei mai bune stări de sănătate pe care o poate atinge și preveni copilul.

4.6. Asistența socială individualizată a copilului instituționalizat. Particularități generale

După instituționalizare, în funcție de situația familială a copilului în momentul instituționalizării (cu părinți sau fără părinți), toate acțiunile de asistență socială pot fi:

în cazul copilului provenit din familie, asistentul social din casa de copii acționează în vederea:

prevenirii abandonului copilului în instituție prin menținerea lăgăturii dintre copil și familie, prin stimularea unor vizite reciproce la sfârșitul săptămânii sau prin petrecerea vacanțelor școlare în cadrul familiei;

menținerii legăturii cu personalul casei de copii (educatori, pedagogi, psihologi etc.) cu școala în care învață copilul în scopul unei bune adaptări și integrări sociale a copilului;

efectuării vizitelor periodice în familia copilului în scopul informării privind schimbările în familie, ce ar putea favoriza dezinstituționaliozarea acestuia;

pregătirii familiei în vederea primirii copilului;

actualizării periodice sau de câte ori intervine o schimbare ce ar putea afecta în mod negativ relația părinte-copil (decesul unuia dintre părinți, șomajul, pierderea locului de muncă etc.) a anchetei sociale în familie;

pregătirii copilului pentru reîntoarcerea în cadrul familiei;

rezolvarea problemelor concrete ale copilului, legate de obținerea buletinului de identitate, probleme de sănătate etc.;

În cazul copilului fără nici un fel de sprijin familial, încă de la venirea copilului în casa de copii, asistentul social trebuie să acționeze în vedererea:

Culegerii datelor identificative referitoare la copil (cât mai ample și mai apropiate de realitate), de unde vine, cine a solicitat instituționalizarea sa, dacă are părinți sau alte rude, unde a fost abandonat și pe cât posibil care au fost motivele abandonului;

Identificării părinților în funcție de locul unde a fost abandonat și de cât timp a fost abandonat.

Datele indicative ale părinților din registrele maternității sau spitalului în care a fost abandonat copilul, se solicită prin întocmirea unei adrese oficiale din partea instituției de plasament. Datele din registrul stării civile unde a fot înregistrată nașterea se solicită pe baza unei adrese oficiale din partea casei de copii, avizată de secția de poliție din teritoriul unde locuiește copilul.

4.6.1. Declararea legală a abandonului

Legislație: abandonul este reglementat prin Legea Nr. 47 / 1993 (MO 153 / 1993).

Abandonul se referă la situația absenței comunicării și a interesului părinților față de copiii lor în sensul pierderii oricăror legături dintre copii și părinți pe o perioadă mai mare de 6 luni.

Declararea abandonului este:

Solicitată de către directorul instituției după trei luni de la expirarea celor 6 luni de sistare a legăturii dintre părinți și copil prin acțiune la tribunal;

Deliberată prin hotărârea tribunalului având ca părți implicate (citați în fața instanței) părinții copilului și autoritatea tutelară de pe raza de domiciliu a părinților;

Enunțat prin hotărâre juecătorească.

Rezultatele abandonului sunt:

Declararea copilului la Comitetul național de Adopții;

Posibilitatea ocrotirii prin intermediul plasamentului familial;

Posibilitatea adopției direct din instituția de ocrotire sau din maternitate în cazul adopției naționale sau prin Comitetul Român de Adopții în cazul adopției internaționale.

Rolul asistentului social din instituția de copii în stabilirea identității (certificat de naștere, buletin de identitate etc.) este:

Identificarea problemei;

Sesizarea organelor competente;

Alcătuirea dosarului;

Îndeplinirea legăturii dintre copil și organele competente;

Supervizarea obținerii actelor de identitate.

Rolul asistentului social din instituția de copii este:

Declararea abandonului;

Anunțarea situației la autoritatea tutelară;

Acordarea sprijinului în vederea efectuării anchetei de autoritate tutelară,

Sprijinul acordat conducătorului instituției în vederea declarării abandonului.

4.6.2. Adopția națională din punct de vedere legislativ

Adopția în țară este o formă de ocrotire definitivă a unui copil de către o altă familie. În general, familia care adoptă are față de copilul adoptat toate obligațiile și toate drepturile unei familii naturale, iar copilul adoptat dobândește toate drepturile și toate îndatoririle unui copil natural al familiei.

În situația adopției obișnuite, gradul de rudenie se păstrează numai cu adaptatorul și cu familia acestuia. Dar, în situația unei adopții cu efecte restrânse, copilul devine rudă cu adaptatorul, dar păstrează gradul de rudenie și cu familia de origine. Infrastructura este cea a unei familii obișnuite.

LEGISLAȚIA:

Adopția se face ținând cont de Codul familiei și de Legea Nr. 11 / 1990 readaptată în anii 1991 și 1995.

SOLICITAREA:

Cei care adoptă pot fi:

persoane care din punct de vedere moral și material îndeplinesc condițiile unui tutore din țară și din străinătate;

persoane cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cel adoptat;

nu este permisă adopția între frați și între rude de gradul I.

Adoptatul poate fi:

un copil minor dar și adolescent major dacă a fost încredințat anterior persoanei care dorește să-l adopte;

în cazul adolescentului pentru adopție se prevede avizul atât a persoanei care adoptă copilul, a părinților celui adoptat dar și a adolescentului.

Locul de unde poate fi adoptat copilul: din instituție, din familie, dar și prin Comitetul Român de Adopții.

INTERVENȚIE:

În adopțiile naționale este absolut necesară obținerea consimțământului ambilor părinți printr-o declarație autentificată, a tutorelui sau a autorității tutelare dacă părinții sunt decăzuți din drepturile părintești și copilul nu a fost pus sub tutelă, sau a unor instituții abilitate. Consimțământul poate fi retras prin intermediul tribunalului.

MENȚIUNE:

se admite consimțământul doar al unui părinte în caz de: deces al părintelui, decăderea din drepturile părintești a acestuia sau imposibilitatea părintelui să-și dea acordul (din motive medicale sau plecări în străinătate etc.);

anchetarea socială exercitată de autoritatea tutelară de pe raza reședinței solicitantului adopției cu privire la familia adoptatarului;

alcătuirea unui dosar de adopție care va conține următoarele acte: certificatul de naștere al copilului, consimțământul părinților, al tutorelui, a autorității tutelare sau a instituției unde a fost încredințat copilul abandonat în formă legalizată, ancheta socială a familiei adoptatorului efectuată de autoritatea tutelară, certificatul de stare civilă al părinților (căsătoriți, divorțați, concubinaj sau deces), starea de sănătate a copilului;

acționarea în instanță cu participarea adoptatorului, adoptatului peste 10 ani, a familiei adoptatului, a reprezentantului autorității legale tutelare și a procurorului,

rezoluție dată de instanță ca urmare a dezbaterii în camera de consiliu.

4.6.3. Adopțiile internaționale

În mod general, adopțiile internaționale sunt definite ca fiind procedeul prin care se adoptă un copil din România de către români cu domiciliul în străinătate sau persoane străine. Legea NR. 11 / 1990 prevede ca unic organ abilitat de intervenții în adopțiile internaționale Comitetul Național Român de Adopții.

Comitetul Național Român de Adopții are următoarele sarcini importante:

colaborarea cu organisme similare din străinătate pe baza unei convenții de colaborare, organisme care vor fi abilitate cu activități în vederea întocmirii unor acte suplimentare de adopție care vizează persoana din străinătate care vrea să adopte un copil și supraveghează ulterior adopția în stăinătate;

asigurarea statutului luat în evidența sa și faptul că acesta poate fi adoptat de persoane din străinătate și poate părăsi țara;

supravegherea adopției;

prezentarea în instanță a cauzei adopției.

Acte suplimentare necesare: cererea pentru adopție a persoanei solicitante, ancheta socială a familiei adoptatorului cu concluzii privind oportunitatea adopției efectuată de organisme abilitate din străinătate și o dovadă eliberată de structurile competente din ațara respectivă cu privire la posibilitatea adopției de către solicitant în conformitate cu legile țării respective. Pentru o perioadă de timp a fost blocată această decizie, urmând să fie preluată ulterior.

Rezultatul adopției internaționale:

copilul adoptat dobânziște un nou certificat de nașter în care i se atribuie numele familiei care îl adoptă;

copilul adoptat are aceleași drepturi ca și copilul natural al unei familii, devenind rude și cu ceilalți membrii ai familiei, iar părinții naturali ăși pierd orice drept asupra copilului;

copilul adoptat poate păstra legătura de rudenie și cu părinții biologici, caz în care se asistă la o formă particulară de adopție, și anume adopția cu efecte restrânse.

Identificarea părinților reprezintă un element deosebit de important în vederea rezolvării actelșor de identitate ale copilului în ocrotirea lui ulterioară. Dacă copilul a fost adoptat în maternitate sunt luate în considerație următoarele aspecte:

datele de identificare cuprinse în fișa medicală a mamei întocmită la internare (de ex: seria și nr. BI, domiciliul declarat, locul de muncă);

datele declarate la biroul de declarare a nașterilor din maternitate.

Conform legii, termenul de declarare și de înregistrare a nașterii este de 15 zile de la nașterea copilului. Depășirea termenului se sancționează contravențional, iar pentru înregistrarea nașterii este ecesară aprobarea primarului.

Dacă teremenul depășește un an, înregistrarea nașetrii se face prin sentință judecătorească (acțiunea se intentează la judecătoria din raza de domicilui a minorului).

Dacă copilul a fost abandonat în spital, se poate apela la datele declarate în fișa medicală a copilului întocmită la internare, iar dacă aceasta nu există, se va apela tot la registrele meternității.

În cazul în care mama nu a avut nici un act de identitate asupra sa în momentul internării în maternitate sau în spital, sau în cazul în care datele declarate nu corespund cu realitatea, atunci se poate recurge la:

Datele din registrul stării civile înregistrate la Serviciul de Stare Civilă al Consiliului Local al sectorului în care a avut loc nașterea. Din registrul strării civile putem afla care este domiciliul părinților în momentul înregistrării nașterii;

Registrele dispensarelor sau clinicilor medicale teritoriale unde a locuit sau unde locuiește, în cazul în care mama respectivă mai are și alți copii;

Datele de la locul de muncă al părinților;

Secția de poliție (sau Serviciul de Evidență a Populației) din raza ultimului domiciliu cunoscut al părinților.

Conform Legii, actele necesare pentru înregistrarea nașterii la Serviciul de stare civilă sunt: certificatul constatator al nașterii eliberat de unitatea sanitară în care a avut locc nașterea, actul de identitate al mamei și al declarantului (atunci când copilul nu este declarat de către mamă) și certificatul de căsătorie al părinților.

4.7. Suportul legislativ

Lumea modernă în care trăim trebuie să conștientizeze că legislația valabilă în lumea adulților este valabilă și în lumea copiilor. Începând din anul 1959, prin adoptarea Declarației Drepturilor Copilului, societatea acceptă o realitate atât de greu încercată, existența unei lumi a copilăriei, diferită de cea a adultului.

Din anul 1979, declarat anul internațional al copilului s-a constituit o comisie pentru a cea legi privitoare la respectarea drepturilor copilului, iar după 10 ani de muncă asiduă în acest sens, Adunarea Generală a ONU a adoptat la 20 noiembrie 1989 la New York Convenția Drepturilor Copilului, act ce avea să fie ratificat de aproape toate țările, inclusiv de România, iar acest lucru a impus țărilor semnatare o schimbare fundamentală la toate nivelele: legislativ, educațional, organizațional și spiritual.

Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului constituie 54 de articole dintre care 40 dintre acestea se referă la drepturile copilului, aceasta decrarând că orice copil are dreptul la opinie și la informare, libertatea de gândire, de conștiință și religie, la familie sau la un contact cu aceasta. Fiecare are dreptul la viață iar statul are datoria, alături de părinți, să-i asigure supraviețuirea și dezvoltarea. Principiul de bază este cel care susține că ambii părinți au obligația de a ajuta copilul, oferindu-i un cadru de dezvoltare bio-psiho-social potrivit. În cazul în care acest lucru prezintă disfuncționalități, atunci este necesară intervenția statului (asistența socială, materială pentru părinți și copii).

Protecția socială este oferită copiilor a căror viață este afectată de conflicte armate, abuzuri, neglijare, exploatare, în vederea acordării unui tratament potrivit reabilitării și integrării sociale. Prin ratificarea Convenției, România și-a asumat în anul 1990 obligația să garanteze și să promoveze drepturile copilului prin Legea Nr. 18 / 1990 (apărută în Monitorul Oficial Nr. 109 / 1990), iar scopul principal al adoptării Convenției a fost acela de a forma și de a dezvolta spiritul responsabilității la copil, de a oferi protecție copiilor, de a limita abuzurile săvârșite de adulți asupra copiilor, de a-i educa în spiritul drepturilor omului, dar și pentru a împăca generațiile între ele și a imprima o orientare democratică societății viitoare.

Constituția României, prin articolul 45 garantează și oferă asistență copilului în realzarea și exercitarea drepturilor sale. ,,Copiii se bucură de un regim special de protecție și de asistență socială în vederea realizării drepturilor sale”. În același sens, România a semnat și a ratificat după anul 1990 cele mai importante convenții internaționale din domeniul protecției copilului, și anume:

Convenția ONU cu privire la obținerea pensiei de întreținere în străinătate, ratificată prin Legea Nr. 26 / 1991;

Convenția de la Haga cu privire la răpirile internaționale de copii, ratificată prin Legea Nr. 100 / 1992;

Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, ratificată prin Legea Nr. 101 / 1992;

Convenția europeană în materia adopției de copii, ratificată prin Legea Nr. 15 / 1993;

Convenția de la Haga asupra protecției copilului și cooperării în materia adopției internaționale, ratificată prin Legea Nr. 84 / 1994.

Imediat după anul 1990, cadrul normativ și administrativ de ocrotire a copilului a suferit o serie de modificări prin reglementări parțiale, și nu printr-o reconsiderare globală și comprehensivă a întregului sistem.

Astfel, au fost elaborate numeroase acte normative referitoare la ameliorarea condițiilor de viață ale copiilor, în special a celor care se află în instituțiile de ocrotire, la care înființarea de noi structuri administrative cu atribuții în domeniul ocrotirii copiilor a fost considerată de bun augur.

CODUL FAMILIEI – Principalele articole din Codul familiei care fac referire la ocrotirea minorului sunt:

Art. 97: Ambii părinții au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi dacă aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătorie sau înfiați. Ei exercită drepturile lor părintești doar în interesul copiilor.

Art. 98: Măsurile referitoare la persoana și bunurile copiilor se iau de către părinți, de comun acord. Dacă unul dintre părinți este decedat, decăzut din drepturi părintești, pus sub interdicție sau, din orice împrejurare, se află în neputiință de a-și manifesta voința, celălat părinte își exercită singur drepturile părintești.

Art. 100: Copilul minor locuiește cu părinții săi. Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În cazul neînțelegerii părinților, atunci instanța judecătorească ascultând autoritatea tutelară, precum și opinia copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide unde va locui acesta, ținându-se cont de interesele minorului.

Art. 111: Autoritatea tutelară va îngădui părintelui decăzut din drepturile părintești să păstreze legături personale cu copilul, în afară de situația în care, prin asemenea legături, creșterea, educarea, învățarea sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie.

SISTEMUL DE PROTECȚIE ȘI DE ÎNGRIJIRE A COPILULUI (ÎN ROMÂNIA) – Țara noastră

CAPITOLUL 5:

INVESTIGAȚIE CU PRIVIRE LA MODUL DE VIAȚĂ AL COPIILOR INSTITUȚIONALIZAȚI

Se consideră că toate nevoile de dezvoltare (nevoi fizice) intră în acțiune într-o succesiune logică, cele de bază fiind cele necesare pentru simpla supraviețuire a copilului într-o societate modernă, plină de satisfacții materiale la tot pasul. De cele mai multe ori, abandonul, ca fenomen social este cel care introduce copilul într-o instituție de stat fiind considerat o traumă profundă cu consecințe foarte grave pentru întreaga viață a individului.

Nu întâmplător unul dintre cei mai importanți indicatori ai calității condițiilor de viață a copiilor îl reprezintă riscul de a fi abandonat. Un factor de risc pentru abandon este și greutatea mică la naștere (mai mică de 2000 de grame), datorate stării de sănătate a femeilor însărcinate, alimentația necorespunzătoare a acestora, stresul și viața nesănătoasă, asistența medicală preventivă necorespunzătoare, toate aceste considerente amintite ducând la creșterea treptată a procentului de născuți vii subponderali. Alți factori ai abandonului mai sunt: starea civilă a mamei, situația economică precară etc.

Dacă abandonul familial poate fi în general rezolvat de instituțiile în domeniu, abandonul social constă în dezinteresul societății (al statului) pentru copiii din familiile dezavantajate și nu mai poate fi rezolvat în același mod. Acest tip de abandon generează vagabondajul și reprezintă cadrul manifestării fenomenelor de child-work 9munca efectuată de către copii influențând dezvoltarea fizică și cea educațională satisfăcătoare) și child-labour (implicarea copilului în activități potrivite în raport cu vârsta și ezvoltarea lui fizică și intelectuală, fără a afecta timpul acordat procesului educațional și odihnei copilului). Abandonul social se referă la apariția unui dezinteres public față de mamă, față de familia cu mulți copii, față de ,,următorul născut” care, în toate societățile cu o bună protecție treprezintă o atenție specială.

În general, cercetarea de față reprezintă un studiu calitativ cu privire la efectele pe care le are instituționalizarea asupra copiilor. Modalitatea în care instituționalizarea își pune amprenta asupra dezvoltării bio și psiho-sociale a copilului aflat în această situație depinde foarte mult de vârsta la care copilul adus în instituția de plasament. Specialiștii au concluzionat că, cu cât vârsta este mai mică, atunci posibilitatea de recuperare a acestui copil este mai mare, iar dacâ vârsta copilului la instituționalizare este mai mare, atunci toate posibilitățile de recuperare ale copilului sunt din ce în ce mai mici.

În acest capitol al lucrării de față se propune realizarea unui studiu cantitativ-comparativ și calitativ care vizează verificarea modului în care procesul de instituționalizare influențează atitudinile și comportamnetul unor copii.

Toți copiii implicați în această cercetare au vârsta cuprinsă între 8 și 18 ani și sunt elevi ai școlilor normale cât și speciale.

Cercetarea se bazează pe premisa că, copiii din instituțiile sociale prezintă într-o proporție mult mai mare anumite tulburări și traăsturi de caracter mai puțin consolidate față de copiii normali care locuiesc în familiile lor naturale, ci părinții.

1. Primul obiectiv al cercetării de față în reprezintă relevarea gravității efectelor care survin în urma unui plasament instituțional de lungă durată.

2. Al doilea obiectiv urmărește compararea particularităților lotului de copii instituționalizați cu cele ale lotului format din copii care locuiesc împreuncă cu familia lor biologică.

Satisfacția copiilor din instituțiile sociale cu privire la mediul în care trăiesc, familia și grupul de prieteni, colegi este mult mai scăzută decât a copiilor care locuiesc cu părinții lor naturali.

Copiii care provin din familiile biologice au diferite modalități de rezolvare a conflictelor, ceva mai asertive față de copiii instituționalizați.

Copiii din centerele de asistență social au o stimă de sine foarte scăzută decât copiii care locuiesc cu părinții lor naturali.

Populația cercetării a fost reprezentată de copii din orașul Suceava și Fălticeni.

Loturile cercetării:

Primul lot al cercetării a fost format dintr-un grup de 13 copii, dintre care 6 băieți și 7 fete care au fost luați în evidența Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Suceava, dar și cazuri de copii aflați în dificultate. Toți acești copii care au fost implicați în acest studiu experimental se află într-un centru de plasament din oraș.

Al doilea lot al cercetării a fost format din 15 copii, dintre care 8 fete și 7 băieți care locuiesc împreună cu familia lor naturală Aceștia sunt elevi și frecventează cursuruile școlii de stat în Suceava și Fălticeni în condiții optime.

Dintre acestea au fost verificate și studiate pentru începutul cercetării de față:

Studiul tuturor documentelor de specialitate. Cu ajutorul informațiilor obținute în urma cercetării acestor documente a fost realizată fundamentarea teoretică a lucrării de față, în care s-a insistat supra cunoașterii fenomenului instituționalizării. A fost acordată o atenție deosebită în principal literaturii de specialitate care a scos în evidență consecințele pe care condiția de copil aflat ,,într-o instituție social de stat” o are asupra dezvoltării acestuia.

Convorbirea directă. Instrument de investigație specific anchetei sociale, convorbirea (conversația) a susținut foarte mult prezenta cercetare din lucrarea de față prin intermediul tuturor informațiilor carea u fost obșinute cu privire la copiii incluși în eșantionul cercetării. Din majoritatea convorbirilor dirijate purtate cu aceștia au putut fi aflate numele subiecților, vârsta și diferite date referitoare la situația lor familială.

Metodele de cercetare folosite au fost:

Ancheta socială;

Analiza de conținut a documentelor justificative;

Interviul semistructurat;

Observația calitativă.

Dintre instrumentele de cercetare implicate în acest studiu au fost folosite:

Chestionarul (anexa 1);

Ghidul de interviu (anexa 2)

Metodele de cercetare utilizate în cadrul acestui studiu au fost:

Ancheta socială / ancheta pe bază de chestionar. Acestea au fost două dintre metodele cantitative folosite în cadrul acestui studiu, fiind în același timp și metode active de cercetare în cadrul schimbării sociale.

Toate întrebările chestionarului aplicat au fost grupate în cadrul următorilor itemi cu privire la (care au urmărit îndeaproape câteva aspecte importante), și anume:

Satisfacția copilului oferită de centrul de plasament / cartier;

Cultura de grup a instituției sociale din care face parte copilul / cartierului;

Satisfacția oferită copilului de grup / cartier;

Siguranța instituției sociale / a cartierului în care locuiește copilul;

Suportul pedagogilor / profesorilor;

Integrarea în cadrul grupului de prieteni a copilului;

Satisfacția copilului în interiorul familiei;

Suportul emoțional oferit de pătinți / părinții maternali;

Stima de sine a copilului;

Notele obținute de copil la școală;

Modalitățile de rezolvare a conflictelor;

Gradul de încredere cu privire la anumite persoane / organizații;

Experiențele prin care a trecut copilul, atât cele referitoare la centrul de plasament / cartier, dar și cele cu privire la instituția de învățământ (școală);

Motivul și decizia instituționalizării copilului;

Datele de identificare ale copilului.

Analiza de conținut a documentelor. În cadrul acestei cercetări au fost utilizate cu precădere analizele de conținut ale tuturor documentelor. Prin urmare, documentele studiate au fost: dosarele copiilor instituționalizați, ale celor aflați în plasament, iar utilizarea acestei metode a permis obținerea unor date cu privire la subiecții investigați.

Interviul individual semistructurat. O altă metodă care a fost folosită în cadrul acestei cercetări a fost aceea a interviului individual semistructurat. Această metodă se află la granița dintre metodele cantitative și cele calitative. A fost folosit ca instrument de cercetare ghidul de interviu (anexa 3). Ulterior, au fost realizate și interviuri cu cei 6 copii care vor participa și la interviul de grup.

Observația calitativă. O altă metodă folosită în cadrul cercetării de față a fost și observația calitativă. Aceasta presupune ,,studierea din interior a unei anumite comunități, prin participarea pe o perioadă mai lungă de timp (cercetare longitudinală) la toate activitățile ei, fără a avea o anumită schemă prestabilită de categorii sau de ipoteze specifice (I. Iluț, 1997).

Etapa 1. Această etapă s-a desfășurat pe parcursul lunilor noiembrie 2014 – ianuarie 2015 și a fost dedicată studiului bibliografic și tuturor materialelor de specialitate (suportul științific al cercetării).

Etapa 2. Această etapă s-a desfășurat pe parcursul lunilor ianuarie 2015 – fabruarie 2015 și a fost destinată cercetării propriu-zise a copiilor cuprinși în eșantionul experiemental și alcătuirii programului de lucru.

Fundamentarea teoretică și metodologică cu privire la efectele pe care le are instituțioalizarea asupra copilului;

Studierea tuturor dosarelor copiilor aflați în central de plasament instituțional;

Alegerea lotului cercetării (eșantionul de participanți);

Construirea instrumentelor de cercetare (chestionarul, ghidul de interviu etc.);

Realizarea interviurilor individuale și păstrarea confidențialității datelor;

Realizarea bazelor de date;

Procesarea bazelor de date și analizarea rezultatelor obținute.

După cum

7 PRELUCRAREA SI INTERPRETAREA DATELOR

  Dupa cum am mentionat mai sus, am luat in studiu doua loturi formate din cate 12 de copii cu varste cuprinse intre 8-18 ani, din care un lot este reprezentat de catre copiii institutionalizati, iar celalalt de catre copiii care locuiesc in familiile biologice.

Prin acest studiu am urmarit efectele pe care institutionalizarea le are asupra copilului in functie de durata institutionalizarii si compararea unora dintre aceste efecte cum ar fi: stima de sine, rezolvarea conflictelor, satisfactia oferita de familie, grup de prieteni, centrul respectiv cartierul in care locuiesc, asupra copiilor institutionalizati versus copii neinstitutionalizati.

Unul dintre cele mai importane efecte ale institutionalizarii asupra copilului este scaderea stimei de sine, scadere cu atat mai marcata cu cat durata institutionalizarii este mai mare. Stima de sine scazuta poate fi evidenta si in ceea ce priveste gradul de implicare a unui copil institutionalizat in activitatile sale scolare si gradul de esec.

De cele mai multe ori, la copilul din centrul de plasament, dotat intelectual, esecul reflecta:

      forma de exprimare a unor conflicte inconstiente (cautarea identitatii de sine, preocupari legate de familia de origine, nevoia de siguranta etc.);

      relationarea inadecvata cu ceilalti (adulti, copii). Fiind etichetat si marginalizat, se ajunge la dezvoltarea unui sentiment de inferioritate.

      o reactie negativa fata de normalitatea, uneori prea rigida, a mediului scolar care se suprapune mediului deja prea rigid din institutie. Copilul interpreteaza inceputul scolarizarii ca pe o limitare a libertatii personale, deja mult limitata in institutie (www.copii.ro)

In urmatoarele grafice voi prezenta gradul impactului duratei institutionalizarii asupra stimei de sine si compararea acestuia la copiii institutionalizati / neinstitutionalizati.

Graficul nr. 1: Evaluarea stimei de sine la copiii institutionalizati

Dupa cum se observa din graficul nr 1, de mai sus, la intrebarile : "ma simt ca un ratat, nu am de ce sa fiu mandru de mine, uneori cred ca nu sunt bun de nimic", majoritatea copiilor

institutionalizati au raspuns mult/putin iar la intrebarile: "sunt sigur pe mine in ceea ce fac, sunt multumit de mine, sunt capabil sa fac lucrurile la fel de bine ca ceilalti oameni", copiii au raspuns similar, majoritatea cu mult/putin. Acest grafic fiind greu interpretabil, am apelat la o alta modalitate de reprezentare a stimei de sine prin insumarea punctajelor obtinute la intrebarile respective.

PROFILUL PSIHOLOGIC AL ADOLESCENTULUI INSTITUȚIONALIZAT ÎN CENTRELE DE PLASAMENT DIN PERSPECTIVA INTELECTULUI ȘI A AFECTIVITĂȚII

*** Programul ANDPC (2006), Rolul și responsabilitatea asistenților sociali în protecția și promovarea drepturilor copilului, Bucureși, Editura Trei.

5. Balahur, D. (2001), Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale. Studii juridice, București, Editura Allback.

6. Batson, C.D. (2007), The Altruism Question: Toward a Scientifique Answer, Hillsdale, N.J. Erlbaum.

7. Beca, E. (2000), Experiența de viață a adolescenților, Editura Orfeu, București. 8. Bettelheim, B. (1952), A home for the Heart, The University of Chicago Press.

9. Bocancea, C., Neamțu, G. (1999), Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași.

10. Bordeau, L. (2007), Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine, Editura Ascendent, Ediție a – II-a, București.

11. Bogatu, N. (2002), Conduită de rol, sine și personalitate, Editura Granada, București.

12. Bonchiș E. (coord., 2000), Dezvoltare umană, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea.

13. Bowlby, J. (1952), Maternal Care and Mintal Health, World Health Organisation, Geneva.

16. Buzducea, D. (2005), Aspecte contemporane în Asistența Socială, Editura Polirom, București. 17. Clocotici, V., Stan, A. (2000), Statistică aplicată în psihologie, Editura Polirom, București.

19. Ciorbea, I. (2010), Personalitatea psihoterapeutului și procesul terapeutic, Editura Polirom, București.

20. Ciofu, C. (1998), Interacțiunea părinți-copii, Editura Medicală Amaltea, București.

21. Clark, B.K., (1997), Empathy. A Neglected Topic in Psychologycal Research, American Psychologist, vol.35, nr.2.

22. Cosmovici. A., Caluschi, M. (1985), Adolescentul și timpul său liber,Editura Junimea București.

23. Corson, R.J. (ed., 1994), Encyclopedia of Psyhology, vol. 3, John Wylie & Sons, New York. 24. Cosnier, J. (2002), Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor, Editura Polirom, Iași.

25. Crețu, V. (1999), Educația pentru drepturile copilului, Editura Semne, București.

26. David, D. (2006), Psihologie clinică și psihoterapie. Fundamente, Editura Polirom, Iași.

27. David, D. (2006), Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Editura Polirom, Iași.

28. Dafinoiu, I. (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași.

29. Dafinoiu, I., Vargha, J.L. (2005), Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici. Editura Polirom, Iași.

31. Darie, A. (1978), Grupurile de minori în casele de copii, în “Progresul școlar”, Editura Didactică și Pedagogică, București.

32. Davitz, R.J. (1978), Psihologia procesului educațional, Editura Didactică și Pedagogică, București.

33. Dolto, F. (2009), Cuvinte pentru adolescenți sau complexul homarului,(ediție de lux), Editura Paradigme, București.

34. Dolto, F. (2009), Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice pentru copii, Editura Trei, București.

35. Drăgoi, C. (1981), Optimizarea procesului instructiv educativ în casele de copii, Editura Didactică și Pedagogică, București.

36. Dragu, A., Matei R., Totolan, D. (2007), Îndrumarul practicii de specialitate – Specializarea Psihopedagogie specială, Ovidius University Press, Constanța.

37. Dumitrana, M. (1998), Copilul instituționalizat, Editura Didactică și Pedagogică, București.

38. Dumitrana, M. (1998), Abandonul și efectele lui asupra copilului instituționalizat de vârstă preșcolară, Teză de Doctorat, București, Univ. București, Facultatea de Sociologie-Psihologie-Pedagogie.

39. Dumitrescu, I. (1980), Adolescenții. Lumea lor spirituală și activitatea educațională, Editura Scrisul Românesc, Craiova.

40. Dumitru, C. (1973), Constelația familială și deformările ei, Editura Didactică și Pedagogică, București.

30 42. Eckersleyd, J. (2005), Copilul anxios. Adolescentul anxios, Editura Antet XX Press, Prahova.

43. Elias, J.M., Tobias, E.S., Friedlander, S.B. (2003), Stimularea inteligenței emoționale a adolescențiolor, Editura Curtea Veche, București.

44. Elias, J.M., Tobias, E.S., Friedlander, S.B. (2002), Inteligența emoțională în educație copiilor, Editura Curtea Veche, București.

45. Elkaim, M. (coord., 2007), Ce psihoterapie să alegem? Editura Trei, București. 46. Eysenck, H. (2001), Descrierea comportamentului uman, Editura Teora, București. 47. Erikson, E.H. (1968), Identity, youth and crisis, W.W.Norton & Co, New York. 48. Enăchescu, C. (1999), Tratat de psihanaliză și prihoterapie, Editura Didactică și Pedagogică, RA, București. 49. Faber, A., Mazlish, E. (2002), Comunicarea eficientă cu copiii – Acasă și la școală, Editura Curtea Veche, București. 50. Feldman, S.R. (1994), Essentials of Understanding Psychology, 2 nd edition, University of Massachusetts at Amherst, Mc Graw-Hill, Inc. 51. Filipescu, P.I. (1997), Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Editura All Educational S.A., București 52. Fraisse, P., Piaget, J. (1963-1965), Traite de psychologie experimentale (9 volumes), Presses Universitaires de France, Paris. 53. Ferreol, G., Neculae, A. (2003), Violența – Aspecte psihosociale, Editura Polirom, București. 54. Gherghinescu, R. (2001), Anotimpurile empatiei. Psihologie socială cognitivă, Editura Atos, București. 55. Gîrlașu-Dimitriu, O. (2004), Empatia în psihoterapie, Editura Victor, București. 56. Goleman, D. (2000), Inteligența emoțională, Ed. a 2a, rev., Editura Curtea Veche, București. 57. Goleman, D. (2007), Inteligența socială, Editura Curtea Veche, București. 58. Golu, M. (1993), Dinamica personalității, Editura Geneze, București. 59. Golu, M. (2002), Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, București. 60. Gorgos, C. (1989), Dicționar enciclopedic de Psihiatrie, Editura Medicală, București. 61. Gogleză, D. (2002), Psihoterapia ca relație a schimbării individuale, Editura Polirom, Iași. 62. Hetheringhton, E.M., Parke, R.D. (1979), Child Psyhology: A Contemporary Viewpoint, McGraw-Hill, New York. 63. Hill, J.P., Shelton, J. (ed., 1971), Readings in Adolescent Development and Behavior, Pretince-Hall, New Jersey, pg.54. 64. Holdevici, I. (2004), Elemente de psihoterapie, Editura Mar, București. 65. Holdevici, I. (2000), Psihoterapii scurte, Editura Ceres, București. 66. Horney, K. (1998), Conflictele noastre interioare, Editura Iri , București. 67. Huber, W. (1997), Psihoterapiile. Terapia potrivită fiecărui pacient, Editura Științifică și tehnică, București. 68. Iluț, P. (1995), Familia, nașterea și experiența, Editura Argonaut, Cluj-Napoca. 69. Israelsson, M. (1999), The Rights of the of the Child-Placed in the Centre în Myths and Facts concerning Children with Disabilities, Save the Children Sweden’s Fourth 31 Regional Conference in collaboration with the Swedish Cooperative Body of Organisation of Disabled People, Malmo, 9-11 Dec. 70. Jones, R., Phichard, C. (1980), Social Work wit Adolescents, Routledge & Kegan Paul London. 71. Kerfoot, M., Butter, A. (1988), Problems of Childhood and Adolescence, Hampshire, Macmillan. 72. Killen, K. (1998), Copilul maltratat, Editura Eurobit. 73. Killen, K. (2003), Copilăria durează generații la rând, Editura First, Timișoara. 74. Kroger, J. (2004), Identity in Adolescence. The Balance Between Self and Other, London Routledge Taylor & Francis Group. 75. Lelord, F., Andre`Ch. (2003), Cum să ne exprimăm emoțiile și sentimentele, Editura Trei, București. 76. Levine, J.M., Resnick, L.B., Teasley, S.D. (1991), Perspectives on Socially Shared Cognition, American Psychological Association, Washington. 77. Lorton, J.T., Lorton, E. (1984), Human Development through the Lifespan,Belmont, California. 78. Macavei, E. (1986), Consecințele separării de familie asupra dezvoltării psihosociale a copilului, în “Revista de psihologie”, nr.1/1986. 79. Macavei, E. (1989), Familia și casa de copii, Editura Litera, București. 80. Magid, K., Mckelvey, C.A. (1988), Children Without a Conscience, Bantam ed., Bantam Books, Toronto, New York. 81. Mallinckrodt, B. (2000), “Attachment, social competencies, social support and interpersonal process in psychotherapy”, Psychotherapy Research, 10. 82. Marcus, S., (1997), Empatie și personalitate, București, Editura Atos. 83. Marcus, S., (1999), Competența didactică – perspectivă psihologică, Editura All Educational, București. 84. Marcus, S., David, T., Predescu, A. (1997), Empatia și relația profesor-elev,Editura Academiei RSR, București. 85. Matei, N.C., (1981), Psihologia relațiilor morale interpersonale, Editura Scrisul românesc, Craiova. 86. Matthews, G., Deary, I.J., Whiteman, M.C. (2005), Psihologia personalității. Trăsături, cauze, consecințe, Editura Polirom, Iași. 87. Mehrabian, A. (2001), Manual for the General Emotional Intelligence Scale. 88. Mehrabian, A., Epstein, N.(1972), A measure of emotional empathy, Journal of Personality, 40. 89. Miftode, V. (1999), Fundamente ale asistenței sociale, Editura Eminescu, București. 90. Mihăiescu, I. (coord., 2000), Povara unui deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România I, Unicef, București. 91. Mitrofan, I., Buzducea D.(1999), Psihologia pierderii și terapia durerii, Editura Albedo, București. 92. Mitrofan, I.(2001), Psihopatologia, Psihoterapia și Consilierea Copilului. Abordare experiențială, Editura SPER, București. 93. Mitrofan, I.(coord., 2000), Orientare experiențială în psihoterapie, Editura SPER, București. 32 94. Munteanu, A. (1998), Psihologia copilului și a adolescentului, Editura Augusta, Timișoara. 95. Muss, R.E. (1990), Adolescent Behavior and Society, McGraw-Hill, New York. 96. Neamțu, C. (2003), Devianța școlară, Editura Polirom, Iași. 97. Neamțu, G. (coord.,2003), Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași. 98. Nedelcea, C. (2002), Introducere în programarea neourolingvistică, Editura SPER, București. 99. O’Connor, J., Seymour, J. (1993), Introducing Neuro-Linguistic Programming, Thorsons Publishing, Glasgow. 100. Osho (2008), Emoțiile și sănătatea, Pro Editură și Tipografie, București. 101. Papageorgiou, C., & Wells, A. (2004). Depressive Rumination: Nature, Theory, and Treatment. NY: John Wiley &Sons Ltd. 102. Pavelcu, V. (2010), Drama psihologiei, Editura Universității A.I.Cuza, Iași. 103. Pretzer, J., și Beck, A. T. (2007). Cognitive approaches to stress and stress management. In P. M. Lehrer, R. L. Woolfolk, & W. E. Sime (Eds.), Principles & practice of stress management (3rd ed.). New York: Springer Publishing Co. 104. Pretzer, J. L., Beck, A. T., și Newman, C. F. (2002). Stress and stress management: A cognitive view. In R. L. Leahy & E. T. Dowd (Eds.), Clinical advances in cognitive psychotherapy: Theory and Application, New York: Springer Publishing Co. 105. Păunescu, C. (1977), Nervozitatea copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, pg.151. 103.Păunescu, G. (1977), Copilul abuzat, neglijat, Organizația “Salvați Copiii”, București. 104. Piaget, J. (1965), Psihologia inteligenței, Editura Științifică, București. 105. Piel, J. (1968), Relations sociale set loisir des adolescents, La Renaissance de Livre, Bruxelles. 106. Pieron, H. (2001), Vocabularul psihologiei, Editura Univers Enciclopedic, București. 107. Pitariu, H. et.al. (2006), Inventarul psihologic California, Editura PsihoCover, București. 108. Popescu, G.F. (2008), Mecanisme psihosociale compensatorii ale timidității la adolescenți (Rolul empatiei în prevenirea și corectarea conduitei empatice), Teză de doctorat, Academia Română, Institutul de Filozofie și Psihologie “Constantin Rădulescu Motru”, București. 109. Provence S., Lipton, R.C. (1962), Infants in Institutions. A Comparison of their Developement with Family Reared Infants durind the First Year of Life, International University Press Inc., New York. 110. Popovici, D.V., Matei, R. (2005), Terapie Ocupațională pentru persoanele cu deficiențe, Editura Muntenia, Constanța. 111. Popovici, D.V. (1999), Elemente de psihopedagogia integrării, Editura Pro Humanitas, București. 112. Racu, A., Racu, S., Popovici, D.V., Danii, A., Neagu, M., Bulgaru, M. (2006), Ghid de termeni și noțiuni, Editura Pontos, Chișinău. 113. Radu, N. (1995), Adolescența – schiță de psihologie istorică, Editura Fundației România de mâine, București. 33 114. Rășcanu, R. (1997), Psihologie medicală și asistență socială, Societatea Științifică și Tehnică, București. 115. Rășcanu, R. (2001), Metode și tehnici de asistență socială, Editura Fundației “Humanitas”, București. 116. Rășcanu, R. (2003), Psihologie și comunicare, Ediția a II a, revăzută și adăugită, Editura Universității din București. 117. Rășcanu, R. (2004), Introducere în psihodiagnoza clinică, Partea I, Editura Universității din București. 118. Roco, M. (2004), Creativitate și inteligență emoțională, Ediție nouă, Editura Polirom, Iași. 119. Rosenfeld, A., Wasserman, S. (1990), Helding the Heart. A Therapeutic Approach to Disturbed Children In Group Care, Child, League of America, 1990. 120. Ruppert, F. (2008), Trauma, Bonding & Family Constellations, Green Balloau Publishing. 121. Sacks, J.R. (1997), Rebuilding Civil Society: A Biblical Perspective în The Responsive Community. Rights and Responsabilities, vol. 7, nr.1. 122.Schutte, N. S., Malouff, J. M., Hall, L. E., Haggerty, D. J., Cooper, J. T., Golden, C. J., Dornheim, L. (1998). Development and validation of a measure of emotional intelligence, în Personality and Individual Differences. 123.Schutte, N.S., Malouff, J.M., & Bhullar, N. (2009). The Assessing Emotions Scale, în C. Stough, D. Saklofske & J. Parker (Eds.), The Assessment of Emotional Intelligence. New York: Springer Publishing. 124.Shaver, P.R., Fraley, R.C. (2008). Attachment, Loss and Grief: Bowlby’s Views and Current Controversies, în Cassidy și Shaver (eds.). Handbook of Attachment, 2nd ed. Theory, Research and Clinical Applications, The Guilford Press, New York; 125.Sillick, T.J., Schutte, N.S. (2006). Emotional Intelligence and Self-Esteem Mediate Between Perceived Early Parental Love and Adult Happiness, în E-Journal of Applied Psychology: Emotional Intelligence. 126.Skolka, E. (2006). Teorii explicative, modele și tehnici de intervenție în psihologie clinică și psihoterapie, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. 127.Soldz, S. (1996). The Interpersonal Circumplex as a Structural Model in Clinical Research: Examples from Group Psychotherapy, Interpersonal Problems and Personality Disorders, în Plutchik, R., Conte, H.R. (eds.). Circumplex Models of Personality and Emotions, American Psychological Association, Washington, DC. 128.Springer, Hauser (2006). An Assessment of the Construct Validity of Ryff’s Scales of Psychological Well-Being: Method, Mode and Measurement Effects, în Social Science Research. 129. Segal, J. (1997), Raising your emotional intelligence. A practical guide, Ed. Henry Holt and Company, New York. 130. Sillamy, N. (2009), Dicționar de psihologie, Ediție revizuită, Editura Univers – Enciclopedic, București. 131. Singer, G.H.S. (2006). Meta-analysis of comparative studies of depression in mothers of children with and without developmental disabilities. American Journal of Mental Retardation. 34 132. Singer, G. H. S., Ethridge, B. L., și Aldana, S. I., (2007). Primary and secondary effects of parenting and stress management interventions for parents of children with developmental disabilities. Mental Retardation and Developmental Disabilities Research Reviews. 133. Szentagotai, A., David, D., Lupu, V., și Cosman, D. (2008). Rational Emotive Therapy, Cognitive Therapy and medication in the treatment of major depressive disorder: Theory of change analysis. Psychotherapy: Theory, Research, Practice and Training. 134. Smith, C.R. (1993), Adopție și plasament familial. Cum și de ce ?, Editura Altenative, București. 135. Steinberg, L. (1993), Adolescence, McGraw-Hill, New York. 136. Stoica – Constantin, A. (1996), Comunicarea interpersonală. Blocarea comunicării, în Revista “Psihologia”, nr. 1- Revista trimestrială editată de Societatea “Științifică și tehnică” S.A. în colaborare cu Asociația Psihologilor Români. 137. Șchiopu, U. (2002), Introducere în psihoterapie, Editura Humanitas, București. 138. Șchiopu, U. (1997), Criza de originalitate la adolescenți, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București. 139. Șchiopu, U., Verza, E. (1995), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, , Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București. 140. Șchiopu, U., Verza, E. (1989), Adolescență – personalitate și limbaj, Editura Albatros, București.

141. Tăbăcaru, C. (1998), Asistentul maternal, Editura Tritonic, București. 142. Thurner, S. L. (1994). The Myths of Motherhood: How Culture Reinvents the Good Mother. Boston: Houghton Mifflin. 143. Toman, W. (1969), Family constellation: Its effects on personality and behavior. New York: Springer.

144. Vander, J.W.Z. (1985), Human Development, Alfred, A. Knopf, New York.

145.Verza, E., Verza, Fl. E. (2000), Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București.

146.Verza, E., Verza, Fl. E. (2000), Repere psihoigienice și psihodinamice în cunoașterea și evaluarea copilului, București.

147.Verza, Fl. E. (2003), Relația dintre comunicare și afectivitate la copiii instituționalizați din casele de copii, Teză de Doctorat, Universitatea București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației.

148.Woolfe, R., Dryden, W. (1996), Handbook of counselling psychology, Sage Publications, London.

149.Wyer, R.S. (2004), Social Comprehension and Judgment: The Role of Situation Models, Narratives, and Implicit Theories, L. Erlbaum Associates. 150. Wells, A. (2000). Emotional Disorders and Metacognition. Chichester: John Wiley & Sons.

151.Wells, A., și Mathews, G. (1994). Attention and emotion; a clinical perspective. Lawrence Erlbaum Ltd. Publishers. 152.White, J. M. (2000). “The Future of Theory in the Study of Families: A Programmatic Essay.” Paper presented at the plenary Session, Theory Construction and Research 35 Methodology Workshop, National Council on Family Relations, Mineapolis, MN, November.

153. Zamfir, E. (1995), Situația copilului și a familiei în România, Editura Alternative, București.

154. Watson, R.I., Lidgren, H.C. (ed., 1979), Psychology of the Chid and the Adolescent, Macmillan, New York. 155.Wispe, L. (2001), Altruism, Sympathy, and Helping: Psychological and Sociological Principles, Academic Press.

156.Wedkos, O.S., Papalia, E.D. (1992), Dezvoltarea umană, Ediția a 5-a, MeGran-Hill Inc, New York.

157.Wampold, B. E. (2001), The great psychotherapy debate: Models, methods, and findings, Mahwah, NJ: Erlbaum. 158.Wang, A.Y. (1997), Making Implicit Personality Theories Explicit: a Classroom Demonstration, Teaching of Psychology, Vol. 24.

159.Wheelis, A. (1958), The quest for identity, New York: Norton.

160.Wiseman, H., Shefler, G. (2001), Experienced psychoanalytically oriented therapists' narrative acounts of their personal therapy: Impacts on professional and personal development, Psychotherapy: Theory, Research, Practice, Training. Sum Vol 38.

161.Wittenberg, K. J., Norcross, J.C. (2001), Practitioner Perfectionism: Relationship to Ambiguity Tolerance and Work Satisfaction, Journal of Clinical Psychology, Vol. 57. 162.Woolfe, R., Dryden, W. (1996), Handbook of counselling psychology, Sage Publications, London. 163.Zlate, M. (2006), Fundamentele Psihologiei, Editura Universitară, Ediția I, București.

164.*** Federația Internațională a Comunităților educative, Secțiunea România, Mareș, T (coord.) (1998), Evoluția apărării și respectării drepturilor copilului aflat în dificultate. Cine apără drepturile copilului? București.

165.*** Fundația “Copiii României” (1997), Cartea albă a copilului, România.

166.*** Proiect ANPDC/CRIPS (2000), Standarde de calitate privind protecția copilului în centrul de plasament, București.

167. *** Proiectul ANPDC/CRIPS World Learning Child Net Centru pentru Calitate în Serviciile de Protecție a Copilului (2005), Diseminarea Standardelor Minine Obligatorii pentru Serviciile de Tip Rezidențial, Suport de curs, Kolos Group Print Publishing.

168. Revista de cercetare și intervenție socială (2004), Universitatea “A.I.Cuza” Iași, Departamentul de Sociologie și Asistență Socială Holt România, Neamțu, C., Noi standarde în pregătirea profesională a specialițtilor în domeniul ocrotirii copilului abandonat, Editura Lumen, volumul 5.

169. Revista de cercetare și intervenție socială (2004), Universitatea “A.I.Cuza” Iași, Departamentul de Sociologie și Asistență Socială Holt România,Constantin, M., Neglijarea – formă specifică de maltratare, Editura Lumen, volumul 6.

170. Revista de cercetare și intervenție socială (2007), Universitatea “A.I.Cuza” Iași, Departamentul de Sociologie și Asistență Socială Holt România, Iovu, M.B., Aspecte ale dezvoltării psihice a copilului adoptat, Editura Lumen, volumul 16.

171. Revista de psihopedagogie (2010), Universitatea din București, Catedra de Psihopedagogie Specială, Goran Băzărea, L., Abandonul copilului – principala cauză a 36 instituționalizării acestuia. Efectele instituționalizării de lungă durată, Editura Fundației Humanitas, volumul 1. 172. *** Unicef (2009), Calendarul bunului părinte 2009. SOS Satele copiiilor din România, București, Editura Vanemonde.

173. *** Unicef (2009), România și Convenția cu privire la drapturile copilului, București, Editura Vanemonde.

174. *** Unicef (2006), Manual pentru implementarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, București, Editura Vanemonde.

*** Programul ANDPC (2006), Rolul și responsabilitatea asistenților sociali în protecția și promovarea drepturilor copilului, Bucureși, Editura Trei.

5. Balahur, D. (2001), Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale. Studii juridice, București, Editura Allback.

6. Batson, C.D. (2007), The Altruism Question: Toward a Scientifique Answer, Hillsdale, N.J. Erlbaum.

7. Beca, E. (2000), Experiența de viață a adolescenților, Editura Orfeu, București. 8. Bettelheim, B. (1952), A home for the Heart, The University of Chicago Press.

9. Bocancea, C., Neamțu, G. (1999), Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași.

10. Bordeau, L. (2007), Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine, Editura Ascendent, Ediție a – II-a, București.

11. Bogatu, N. (2002), Conduită de rol, sine și personalitate, Editura Granada, București.

12. Bonchiș E. (coord., 2000), Dezvoltare umană, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea.

13. Bowlby, J. (1952), Maternal Care and Mintal Health, World Health Organisation, Geneva.

16. Buzducea, D. (2005), Aspecte contemporane în Asistența Socială, Editura Polirom, București. 17. Clocotici, V., Stan, A. (2000), Statistică aplicată în psihologie, Editura Polirom, București.

19. Ciorbea, I. (2010), Personalitatea psihoterapeutului și procesul terapeutic, Editura Polirom, București.

20. Ciofu, C. (1998), Interacțiunea părinți-copii, Editura Medicală Amaltea, București.

21. Clark, B.K., (1997), Empathy. A Neglected Topic in Psychologycal Research, American Psychologist, vol.35, nr.2.

22. Cosmovici. A., Caluschi, M. (1985), Adolescentul și timpul său liber,Editura Junimea București.

23. Corson, R.J. (ed., 1994), Encyclopedia of Psyhology, vol. 3, John Wylie & Sons, New York. 24. Cosnier, J. (2002), Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor, Editura Polirom, Iași.

25. Crețu, V. (1999), Educația pentru drepturile copilului, Editura Semne, București.

26. David, D. (2006), Psihologie clinică și psihoterapie. Fundamente, Editura Polirom, Iași.

27. David, D. (2006), Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Editura Polirom, Iași.

28. Dafinoiu, I. (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași.

29. Dafinoiu, I., Vargha, J.L. (2005), Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici. Editura Polirom, Iași.

31. Darie, A. (1978), Grupurile de minori în casele de copii, în “Progresul școlar”, Editura Didactică și Pedagogică, București.

32. Davitz, R.J. (1978), Psihologia procesului educațional, Editura Didactică și Pedagogică, București.

33. Dolto, F. (2009), Cuvinte pentru adolescenți sau complexul homarului,(ediție de lux), Editura Paradigme, București.

34. Dolto, F. (2009), Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice pentru copii, Editura Trei, București.

35. Drăgoi, C. (1981), Optimizarea procesului instructiv educativ în casele de copii, Editura Didactică și Pedagogică, București.

36. Dragu, A., Matei R., Totolan, D. (2007), Îndrumarul practicii de specialitate – Specializarea Psihopedagogie specială, Ovidius University Press, Constanța.

37. Dumitrana, M. (1998), Copilul instituționalizat, Editura Didactică și Pedagogică, București.

38. Dumitrana, M. (1998), Abandonul și efectele lui asupra copilului instituționalizat de vârstă preșcolară, Teză de Doctorat, București, Univ. București, Facultatea de Sociologie-Psihologie-Pedagogie.

39. Dumitrescu, I. (1980), Adolescenții. Lumea lor spirituală și activitatea educațională, Editura Scrisul Românesc, Craiova.

40. Dumitru, C. (1973), Constelația familială și deformările ei, Editura Didactică și Pedagogică, București.

30 42. Eckersleyd, J. (2005), Copilul anxios. Adolescentul anxios, Editura Antet XX Press, Prahova.

43. Elias, J.M., Tobias, E.S., Friedlander, S.B. (2003), Stimularea inteligenței emoționale a adolescențiolor, Editura Curtea Veche, București.

44. Elias, J.M., Tobias, E.S., Friedlander, S.B. (2002), Inteligența emoțională în educație copiilor, Editura Curtea Veche, București.

45. Elkaim, M. (coord., 2007), Ce psihoterapie să alegem? Editura Trei, București. 46. Eysenck, H. (2001), Descrierea comportamentului uman, Editura Teora, București. 47. Erikson, E.H. (1968), Identity, youth and crisis, W.W.Norton & Co, New York. 48. Enăchescu, C. (1999), Tratat de psihanaliză și prihoterapie, Editura Didactică și Pedagogică, RA, București. 49. Faber, A., Mazlish, E. (2002), Comunicarea eficientă cu copiii – Acasă și la școală, Editura Curtea Veche, București. 50. Feldman, S.R. (1994), Essentials of Understanding Psychology, 2 nd edition, University of Massachusetts at Amherst, Mc Graw-Hill, Inc. 51. Filipescu, P.I. (1997), Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Editura All Educational S.A., București 52. Fraisse, P., Piaget, J. (1963-1965), Traite de psychologie experimentale (9 volumes), Presses Universitaires de France, Paris. 53. Ferreol, G., Neculae, A. (2003), Violența – Aspecte psihosociale, Editura Polirom, București. 54. Gherghinescu, R. (2001), Anotimpurile empatiei. Psihologie socială cognitivă, Editura Atos, București. 55. Gîrlașu-Dimitriu, O. (2004), Empatia în psihoterapie, Editura Victor, București. 56. Goleman, D. (2000), Inteligența emoțională, Ed. a 2a, rev., Editura Curtea Veche, București. 57. Goleman, D. (2007), Inteligența socială, Editura Curtea Veche, București. 58. Golu, M. (1993), Dinamica personalității, Editura Geneze, București. 59. Golu, M. (2002), Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, București. 60. Gorgos, C. (1989), Dicționar enciclopedic de Psihiatrie, Editura Medicală, București. 61. Gogleză, D. (2002), Psihoterapia ca relație a schimbării individuale, Editura Polirom, Iași. 62. Hetheringhton, E.M., Parke, R.D. (1979), Child Psyhology: A Contemporary Viewpoint, McGraw-Hill, New York. 63. Hill, J.P., Shelton, J. (ed., 1971), Readings in Adolescent Development and Behavior, Pretince-Hall, New Jersey, pg.54. 64. Holdevici, I. (2004), Elemente de psihoterapie, Editura Mar, București. 65. Holdevici, I. (2000), Psihoterapii scurte, Editura Ceres, București. 66. Horney, K. (1998), Conflictele noastre interioare, Editura Iri , București. 67. Huber, W. (1997), Psihoterapiile. Terapia potrivită fiecărui pacient, Editura Științifică și tehnică, București. 68. Iluț, P. (1995), Familia, nașterea și experiența, Editura Argonaut, Cluj-Napoca. 69. Israelsson, M. (1999), The Rights of the of the Child-Placed in the Centre în Myths and Facts concerning Children with Disabilities, Save the Children Sweden’s Fourth 31 Regional Conference in collaboration with the Swedish Cooperative Body of Organisation of Disabled People, Malmo, 9-11 Dec. 70. Jones, R., Phichard, C. (1980), Social Work wit Adolescents, Routledge & Kegan Paul London. 71. Kerfoot, M., Butter, A. (1988), Problems of Childhood and Adolescence, Hampshire, Macmillan. 72. Killen, K. (1998), Copilul maltratat, Editura Eurobit. 73. Killen, K. (2003), Copilăria durează generații la rând, Editura First, Timișoara. 74. Kroger, J. (2004), Identity in Adolescence. The Balance Between Self and Other, London Routledge Taylor & Francis Group. 75. Lelord, F., Andre`Ch. (2003), Cum să ne exprimăm emoțiile și sentimentele, Editura Trei, București. 76. Levine, J.M., Resnick, L.B., Teasley, S.D. (1991), Perspectives on Socially Shared Cognition, American Psychological Association, Washington. 77. Lorton, J.T., Lorton, E. (1984), Human Development through the Lifespan,Belmont, California. 78. Macavei, E. (1986), Consecințele separării de familie asupra dezvoltării psihosociale a copilului, în “Revista de psihologie”, nr.1/1986. 79. Macavei, E. (1989), Familia și casa de copii, Editura Litera, București. 80. Magid, K., Mckelvey, C.A. (1988), Children Without a Conscience, Bantam ed., Bantam Books, Toronto, New York. 81. Mallinckrodt, B. (2000), “Attachment, social competencies, social support and interpersonal process in psychotherapy”, Psychotherapy Research, 10. 82. Marcus, S., (1997), Empatie și personalitate, București, Editura Atos. 83. Marcus, S., (1999), Competența didactică – perspectivă psihologică, Editura All Educational, București. 84. Marcus, S., David, T., Predescu, A. (1997), Empatia și relația profesor-elev,Editura Academiei RSR, București. 85. Matei, N.C., (1981), Psihologia relațiilor morale interpersonale, Editura Scrisul românesc, Craiova. 86. Matthews, G., Deary, I.J., Whiteman, M.C. (2005), Psihologia personalității. Trăsături, cauze, consecințe, Editura Polirom, Iași. 87. Mehrabian, A. (2001), Manual for the General Emotional Intelligence Scale. 88. Mehrabian, A., Epstein, N.(1972), A measure of emotional empathy, Journal of Personality, 40. 89. Miftode, V. (1999), Fundamente ale asistenței sociale, Editura Eminescu, București. 90. Mihăiescu, I. (coord., 2000), Povara unui deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România I, Unicef, București. 91. Mitrofan, I., Buzducea D.(1999), Psihologia pierderii și terapia durerii, Editura Albedo, București. 92. Mitrofan, I.(2001), Psihopatologia, Psihoterapia și Consilierea Copilului. Abordare experiențială, Editura SPER, București. 93. Mitrofan, I.(coord., 2000), Orientare experiențială în psihoterapie, Editura SPER, București. 32 94. Munteanu, A. (1998), Psihologia copilului și a adolescentului, Editura Augusta, Timișoara. 95. Muss, R.E. (1990), Adolescent Behavior and Society, McGraw-Hill, New York. 96. Neamțu, C. (2003), Devianța școlară, Editura Polirom, Iași. 97. Neamțu, G. (coord.,2003), Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași. 98. Nedelcea, C. (2002), Introducere în programarea neourolingvistică, Editura SPER, București. 99. O’Connor, J., Seymour, J. (1993), Introducing Neuro-Linguistic Programming, Thorsons Publishing, Glasgow. 100. Osho (2008), Emoțiile și sănătatea, Pro Editură și Tipografie, București. 101. Papageorgiou, C., & Wells, A. (2004). Depressive Rumination: Nature, Theory, and Treatment. NY: John Wiley &Sons Ltd. 102. Pavelcu, V. (2010), Drama psihologiei, Editura Universității A.I.Cuza, Iași. 103. Pretzer, J., și Beck, A. T. (2007). Cognitive approaches to stress and stress management. In P. M. Lehrer, R. L. Woolfolk, & W. E. Sime (Eds.), Principles & practice of stress management (3rd ed.). New York: Springer Publishing Co. 104. Pretzer, J. L., Beck, A. T., și Newman, C. F. (2002). Stress and stress management: A cognitive view. In R. L. Leahy & E. T. Dowd (Eds.), Clinical advances in cognitive psychotherapy: Theory and Application, New York: Springer Publishing Co. 105. Păunescu, C. (1977), Nervozitatea copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, pg.151. 103.Păunescu, G. (1977), Copilul abuzat, neglijat, Organizația “Salvați Copiii”, București. 104. Piaget, J. (1965), Psihologia inteligenței, Editura Științifică, București. 105. Piel, J. (1968), Relations sociale set loisir des adolescents, La Renaissance de Livre, Bruxelles. 106. Pieron, H. (2001), Vocabularul psihologiei, Editura Univers Enciclopedic, București. 107. Pitariu, H. et.al. (2006), Inventarul psihologic California, Editura PsihoCover, București. 108. Popescu, G.F. (2008), Mecanisme psihosociale compensatorii ale timidității la adolescenți (Rolul empatiei în prevenirea și corectarea conduitei empatice), Teză de doctorat, Academia Română, Institutul de Filozofie și Psihologie “Constantin Rădulescu Motru”, București. 109. Provence S., Lipton, R.C. (1962), Infants in Institutions. A Comparison of their Developement with Family Reared Infants durind the First Year of Life, International University Press Inc., New York. 110. Popovici, D.V., Matei, R. (2005), Terapie Ocupațională pentru persoanele cu deficiențe, Editura Muntenia, Constanța. 111. Popovici, D.V. (1999), Elemente de psihopedagogia integrării, Editura Pro Humanitas, București. 112. Racu, A., Racu, S., Popovici, D.V., Danii, A., Neagu, M., Bulgaru, M. (2006), Ghid de termeni și noțiuni, Editura Pontos, Chișinău. 113. Radu, N. (1995), Adolescența – schiță de psihologie istorică, Editura Fundației România de mâine, București. 33 114. Rășcanu, R. (1997), Psihologie medicală și asistență socială, Societatea Științifică și Tehnică, București. 115. Rășcanu, R. (2001), Metode și tehnici de asistență socială, Editura Fundației “Humanitas”, București. 116. Rășcanu, R. (2003), Psihologie și comunicare, Ediția a II a, revăzută și adăugită, Editura Universității din București. 117. Rășcanu, R. (2004), Introducere în psihodiagnoza clinică, Partea I, Editura Universității din București. 118. Roco, M. (2004), Creativitate și inteligență emoțională, Ediție nouă, Editura Polirom, Iași. 119. Rosenfeld, A., Wasserman, S. (1990), Helding the Heart. A Therapeutic Approach to Disturbed Children In Group Care, Child, League of America, 1990. 120. Ruppert, F. (2008), Trauma, Bonding & Family Constellations, Green Balloau Publishing. 121. Sacks, J.R. (1997), Rebuilding Civil Society: A Biblical Perspective în The Responsive Community. Rights and Responsabilities, vol. 7, nr.1. 122.Schutte, N. S., Malouff, J. M., Hall, L. E., Haggerty, D. J., Cooper, J. T., Golden, C. J., Dornheim, L. (1998). Development and validation of a measure of emotional intelligence, în Personality and Individual Differences. 123.Schutte, N.S., Malouff, J.M., & Bhullar, N. (2009). The Assessing Emotions Scale, în C. Stough, D. Saklofske & J. Parker (Eds.), The Assessment of Emotional Intelligence. New York: Springer Publishing. 124.Shaver, P.R., Fraley, R.C. (2008). Attachment, Loss and Grief: Bowlby’s Views and Current Controversies, în Cassidy și Shaver (eds.). Handbook of Attachment, 2nd ed. Theory, Research and Clinical Applications, The Guilford Press, New York; 125.Sillick, T.J., Schutte, N.S. (2006). Emotional Intelligence and Self-Esteem Mediate Between Perceived Early Parental Love and Adult Happiness, în E-Journal of Applied Psychology: Emotional Intelligence. 126.Skolka, E. (2006). Teorii explicative, modele și tehnici de intervenție în psihologie clinică și psihoterapie, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. 127.Soldz, S. (1996). The Interpersonal Circumplex as a Structural Model in Clinical Research: Examples from Group Psychotherapy, Interpersonal Problems and Personality Disorders, în Plutchik, R., Conte, H.R. (eds.). Circumplex Models of Personality and Emotions, American Psychological Association, Washington, DC. 128.Springer, Hauser (2006). An Assessment of the Construct Validity of Ryff’s Scales of Psychological Well-Being: Method, Mode and Measurement Effects, în Social Science Research. 129. Segal, J. (1997), Raising your emotional intelligence. A practical guide, Ed. Henry Holt and Company, New York. 130. Sillamy, N. (2009), Dicționar de psihologie, Ediție revizuită, Editura Univers – Enciclopedic, București. 131. Singer, G.H.S. (2006). Meta-analysis of comparative studies of depression in mothers of children with and without developmental disabilities. American Journal of Mental Retardation. 34 132. Singer, G. H. S., Ethridge, B. L., și Aldana, S. I., (2007). Primary and secondary effects of parenting and stress management interventions for parents of children with developmental disabilities. Mental Retardation and Developmental Disabilities Research Reviews. 133. Szentagotai, A., David, D., Lupu, V., și Cosman, D. (2008). Rational Emotive Therapy, Cognitive Therapy and medication in the treatment of major depressive disorder: Theory of change analysis. Psychotherapy: Theory, Research, Practice and Training. 134. Smith, C.R. (1993), Adopție și plasament familial. Cum și de ce ?, Editura Altenative, București. 135. Steinberg, L. (1993), Adolescence, McGraw-Hill, New York. 136. Stoica – Constantin, A. (1996), Comunicarea interpersonală. Blocarea comunicării, în Revista “Psihologia”, nr. 1- Revista trimestrială editată de Societatea “Științifică și tehnică” S.A. în colaborare cu Asociația Psihologilor Români. 137. Șchiopu, U. (2002), Introducere în psihoterapie, Editura Humanitas, București. 138. Șchiopu, U. (1997), Criza de originalitate la adolescenți, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București. 139. Șchiopu, U., Verza, E. (1995), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, , Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București. 140. Șchiopu, U., Verza, E. (1989), Adolescență – personalitate și limbaj, Editura Albatros, București.

141. Tăbăcaru, C. (1998), Asistentul maternal, Editura Tritonic, București. 142. Thurner, S. L. (1994). The Myths of Motherhood: How Culture Reinvents the Good Mother. Boston: Houghton Mifflin. 143. Toman, W. (1969), Family constellation: Its effects on personality and behavior. New York: Springer.

144. Vander, J.W.Z. (1985), Human Development, Alfred, A. Knopf, New York.

145.Verza, E., Verza, Fl. E. (2000), Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București.

146.Verza, E., Verza, Fl. E. (2000), Repere psihoigienice și psihodinamice în cunoașterea și evaluarea copilului, București.

147.Verza, Fl. E. (2003), Relația dintre comunicare și afectivitate la copiii instituționalizați din casele de copii, Teză de Doctorat, Universitatea București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației.

148.Woolfe, R., Dryden, W. (1996), Handbook of counselling psychology, Sage Publications, London.

149.Wyer, R.S. (2004), Social Comprehension and Judgment: The Role of Situation Models, Narratives, and Implicit Theories, L. Erlbaum Associates. 150. Wells, A. (2000). Emotional Disorders and Metacognition. Chichester: John Wiley & Sons.

151.Wells, A., și Mathews, G. (1994). Attention and emotion; a clinical perspective. Lawrence Erlbaum Ltd. Publishers. 152.White, J. M. (2000). “The Future of Theory in the Study of Families: A Programmatic Essay.” Paper presented at the plenary Session, Theory Construction and Research 35 Methodology Workshop, National Council on Family Relations, Mineapolis, MN, November.

153. Zamfir, E. (1995), Situația copilului și a familiei în România, Editura Alternative, București.

154. Watson, R.I., Lidgren, H.C. (ed., 1979), Psychology of the Chid and the Adolescent, Macmillan, New York. 155.Wispe, L. (2001), Altruism, Sympathy, and Helping: Psychological and Sociological Principles, Academic Press.

156.Wedkos, O.S., Papalia, E.D. (1992), Dezvoltarea umană, Ediția a 5-a, MeGran-Hill Inc, New York.

157.Wampold, B. E. (2001), The great psychotherapy debate: Models, methods, and findings, Mahwah, NJ: Erlbaum. 158.Wang, A.Y. (1997), Making Implicit Personality Theories Explicit: a Classroom Demonstration, Teaching of Psychology, Vol. 24.

159.Wheelis, A. (1958), The quest for identity, New York: Norton.

160.Wiseman, H., Shefler, G. (2001), Experienced psychoanalytically oriented therapists' narrative acounts of their personal therapy: Impacts on professional and personal development, Psychotherapy: Theory, Research, Practice, Training. Sum Vol 38.

161.Wittenberg, K. J., Norcross, J.C. (2001), Practitioner Perfectionism: Relationship to Ambiguity Tolerance and Work Satisfaction, Journal of Clinical Psychology, Vol. 57. 162.Woolfe, R., Dryden, W. (1996), Handbook of counselling psychology, Sage Publications, London. 163.Zlate, M. (2006), Fundamentele Psihologiei, Editura Universitară, Ediția I, București.

164.*** Federația Internațională a Comunităților educative, Secțiunea România, Mareș, T (coord.) (1998), Evoluția apărării și respectării drepturilor copilului aflat în dificultate. Cine apără drepturile copilului? București.

165.*** Fundația “Copiii României” (1997), Cartea albă a copilului, România.

166.*** Proiect ANPDC/CRIPS (2000), Standarde de calitate privind protecția copilului în centrul de plasament, București.

167. *** Proiectul ANPDC/CRIPS World Learning Child Net Centru pentru Calitate în Serviciile de Protecție a Copilului (2005), Diseminarea Standardelor Minine Obligatorii pentru Serviciile de Tip Rezidențial, Suport de curs, Kolos Group Print Publishing.

168. Revista de cercetare și intervenție socială (2004), Universitatea “A.I.Cuza” Iași, Departamentul de Sociologie și Asistență Socială Holt România, Neamțu, C., Noi standarde în pregătirea profesională a specialițtilor în domeniul ocrotirii copilului abandonat, Editura Lumen, volumul 5.

169. Revista de cercetare și intervenție socială (2004), Universitatea “A.I.Cuza” Iași, Departamentul de Sociologie și Asistență Socială Holt România,Constantin, M., Neglijarea – formă specifică de maltratare, Editura Lumen, volumul 6.

170. Revista de cercetare și intervenție socială (2007), Universitatea “A.I.Cuza” Iași, Departamentul de Sociologie și Asistență Socială Holt România, Iovu, M.B., Aspecte ale dezvoltării psihice a copilului adoptat, Editura Lumen, volumul 16.

171. Revista de psihopedagogie (2010), Universitatea din București, Catedra de Psihopedagogie Specială, Goran Băzărea, L., Abandonul copilului – principala cauză a 36 instituționalizării acestuia. Efectele instituționalizării de lungă durată, Editura Fundației Humanitas, volumul 1. 172. *** Unicef (2009), Calendarul bunului părinte 2009. SOS Satele copiiilor din România, București, Editura Vanemonde.

173. *** Unicef (2009), România și Convenția cu privire la drapturile copilului, București, Editura Vanemonde.

174. *** Unicef (2006), Manual pentru implementarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, București, Editura Vanemonde.