Drepturile Copilului
CAPITOLUL I
SCURT ISTORIC CU PRIVIRE LA EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR DREPTURILOR COPILULUI
La 10 decmbrie 1948 Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a proclamat Declarația universală a drepturilor omului “ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și națiunile,pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se straduiască, având această Declarație permanent în minte, ca prin învațatură si educație, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progressive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă…”.1
Declarația a exercitat o influență considerabilă în întreaga lume și a permis să se încurajeze și să se inspire, în sânul Organizației Națiunilor Unite și aiurea, decizii internaționale de mare anvengură, care au antrenat crearea de noi reguli și obligații juridice…”.2
Cinci acte constitutive ale O.N.U. și ale unor instituții specializate –Carta O.N.U., Constituția O.I.M., Convenția UNESCO, Constituția O.M.S. și Constituția F.A.O.- tratează problematica drepturilor omului,instituționalizând principiile de bază ale acestuia ,iar alte cinci instrumente juridice-Declarația universală a drepturilor omului,Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale si culturale, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, plus cele două protocoale adiționale la acesta din urma-denumite generic Carta internațională a drepturilor omului , reglementează aspectele globale ale problematicii drepturilor omului. Alte 45 de instrumente internaționale, adoptate sub auspiciile forului internațional, acoperă diversele domenii particulare ale materiei pe toate planurile:în planul drepturilor civile și politice au fost elaborate acte normative referitoare la dreptul la autodeterminare, dreptul la viață, abolirea sclavajului, a muncii forțate, a comerțului cu ființe umane, protecția persoanelor supuse detenției sau întemnițării, dreptul la o cetățenie, ameliorarea situației refugiaților, libertatea de opinie și exprimare, libertatea de asociere, protecția minorităților s.a.; în planul drepturilor economice ,sociale și culturale, domeniile reglementate privesc dreptul la muncă, dreptul la educație, dreptul la sănătate, dreptul la hrană etc. O serie de instrumente se ocupă de protecția drepturilor și bunăstării membrilor grupurilor vulnerabile-copii, deficienți mintali, handicapați, persoane fără locuința și persoane în vârstă, de ameliorarea condiției femeii de eliminarea discriminărilor și intoleranței,iar pe alt plan, de protecția drepturilor omului în perioada de conflict armat, catastrofe naturale sau provocate de om.
Evoluția ideilor și a instituțiilor la nivel național și inernațional a dus la o concepție modernă a drepturilor omului care se fondează pe doi piloni: 1.drepturile omului sunt cele enunțate la instrumentele internaționale:în declarația universală din 1948, în Pactele internaționale, precum și în celelalte instrumente adoptate sub auspiciile Națiunilor Unite și a instituțiilor sale specializate, precum și în cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa; 2.noțiunea de drepturi ale omului este intim legată de aceea de stat.” Ea nu are sens-apreciază Ashjrn Eide- decât în cadrul unei societăți organizate, dotată cu o putere organizată și care acționează în relația dintre individ și stat, cu libertăți de care individul trebuie să se bucure, cu dreptul sau la justiție în condițiile stabilite prin lege, cu dreptul său de a participa la treburile publice și cu drepturile și îndatoririle sale asupra statului ca un drept la un nivel de viață suficient și la satisfacerea nevoilor sale fundamentale.3
1. Noțiunea de protecție a copilului.Sediul materiei.
Reglementările juridice au ținut întotdeauna seama de situația specială a copilului, determinate de vulnerabilitatea și nevoia sa de ocrotire. În trecut, regimul legal al minorității avea ca fundament concepția potrivit căreia copii trebuie “supuși” protecției exercitate de reprezentanții lor legali. În mod tradițional, în dreptul privat, această protecție a fost reglementată, în principal, sub două aspecte principale:incapacitatea minorului și ocrotirea părintească.
În epoca modernă, ca efect al schimbării concepției cu privire la drepturile omului, copilul încetează de a mai fi “obiect” de protecție și devine participant la viața socială, inclusiv cea juridică. Copilul este titular al drepturilor fundamentale ale omului în aceeași masură ca și adultul. Bineînțeles că acesta nu are încă gradul de maturitate necesar pentru a participa la viața juridică pe poziție de egalitate cu majorii.Dar aceasta nu înseamnă excluderea lui, ci sprijinirea și asistarea lui pentru exercitarea drepturilor fundamentale care îi aparțin. Această nouă concepție cu privire la protecția copilului a fost exprimată la nivel internațional prin adoptarea Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului4 , iar în dreptul intern a fost transpusă prin adoptarea Legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor.
Principiul nediscriminării nu exclude discriminarea pozitivă.De aceea, copilul trebuie să se bucure de o protecție specială, care să permită garantarea interesului său superior. Articolul 46 din Constituția Romaniei dispune:”copii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor”.
Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului reprezintă un adevărat”Cod al protecției copilului” care garantează drepturile acestuia nu numai în cadrul familiei, ci și în ceea ce privește alte drepturi și libertați civile, sănătatea și bunăstarea copilului, educația, activități recreative și culturale, protecția specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi, protecția copilului exploatat etc.În fiecare din eceste materii, legea generală urmează a se completa cu dispozițiile cuprinse în legile speciale(de exemplu Codul muncii, Codul familiei, Legea învătământului etc.).Deci, Legea nr.272/2004 reprezintă o lege-cadru,care devine normă generală în materia protecției copilului,asigurând aplicarea acestei materii tuturor domeniilor în care produce efecte.
2. Noțiunea de copil,ca subiect de protecție
Potrivit atr.4 lit.a,din legea nr.272/2004,prin copil se ințelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu în condițiile legii. Legea cu privire la drepturile copilului nu arată, însă, din ce moment beneficiază copilul de protecție.
Rezultă că, în principiu, el beneficiază de protecție de la naștere. De lege lata, în Romania, ca și în alte sisteme de drept nu există încă dispoziții speciale având ca scop protejarea copilului înainte de naștere, deși în practica și doctrina de drept comparat s-au ridicat probleme legate de dreptul la avort, de dreptul de a realiza investigații medicale asupra fetusului sau de răspunderea părinților sau a terților pentru prejudicii cauzate copilului înainte de naștere. Neexistând dispoziții legale speciale în acest sens, aceste situații urmează a fi soluționate potrivit principiilor dreptului și a reglementarilor generale, de exemplu, răspunderea civilă delictuală sau răspunderea penală.
3. Principiile care stau la baza protecției copilului
Principiile sunt reguli generale, de maximă aplicabilitate, care reprezintă fundamentul unei ramuri de drept sau a unei instituții juridice. Articolul 6 din Legea nr.272/2004 afirmă expres principiile care stau la baza protecției copilului. Acestea se aplică nu numai în raport cu dispozițiile actului normativ care reprezintă legea cadru în materie, ci și cu reglementările speciale privind protecția copilului (de exemplu Codul familiei, Legea învățământului, Codul muncii etc.).
Legea nr.272/2004 arată că respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii:
a)Principiul protecției interesului superior al copilului
Protecția interesului superior al copilului reprezintă fundamentul oricărei măsuri în legatură cu copilul. Aplicarea principiului nu trebuie realizată astfel încât să se anuleze alte drepturi ale copilului, astfel cum sunt acestea consacrate în Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului5 și în Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului.
Principiul interesului superior al copilului produce și “efecte orizontale” respectiv statul trebuie să ia măsurile necesare pentru garantarea lui nu numai în ce priveste relațiile cu autoritațiile, ci și de către subiectele de drept privat, in special în raporturile cu părinții.
Acest principiu trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc pe copil.
Principiul interesului superior al copilului nu trebuie înțeles în mod abstract și teoretic, ci pornindu-se de la particularitățile situației fiecărui copil și ale materiei în care se aplică. Astfel, jurisprudența a arătat că într-un anumit caz concret, interesul superior al copilului justifică încuviințarea adopției, chiar dacă în alte situaii o asemenea masură nu poate fi admisă.În speță, copilul a fost abandonat imediat după nastere de ambii părinți și a fost crescut de bunicii paterni. Deși din certificatul medical depus la dosar rezultă anumite probleme de sănătate ale adoptatoarei (care, totuși, poate îngriji pe minor), iar adoptatorul a fost condamnat penal pentru distrugerea unor bunuri și ulterior grațiat, dacă comisia pentru protecția copilului a dat aviz favorabil pentru adopție, prin încuviințarea adopției de către bunicii paterni interesul minorului este evident mai bine protejat decât dacă ar fi fost instituționalizat într-un cămin.
În aplicarea acestui principiu trebuie avute în vedere nu numai efectele pe termen scurt ale unei măsuri, ci mai ales efectele pe termen lung.
b)Egalitatea sanselor și nediscriminarea;
c)Responsabilitatea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligaiilor părintești;
d)Primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
e)Descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
f)Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
g)Respectarea demnității copilului;
h)Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia,ținând cont de vârstă și de gradul său de maturitate;
i)Asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
j)Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
Potrivit pricipiului celeritații autoritățile trebuie să acționeze prompt în scopul evitării oricăror întârzieri inutile care sunt contrare interesului superior al copilului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că într-o cauză care implică relațiile de familie între părinți și copii, conformitatea măsurilor autorităților naționale cu dispozițiile art.8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (care garantează și dreptul la relații de familie) se apreciază și în funcție de celeritatea acesteia. Procedurile legate de exercitarea autoritații părintești, inclusiv executarea acestora, necesită urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor de familie.
k)Asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
l)Interpretarea firea în considerare a acesteia,ținând cont de vârstă și de gradul său de maturitate;
i)Asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
j)Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
Potrivit pricipiului celeritații autoritățile trebuie să acționeze prompt în scopul evitării oricăror întârzieri inutile care sunt contrare interesului superior al copilului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că într-o cauză care implică relațiile de familie între părinți și copii, conformitatea măsurilor autorităților naționale cu dispozițiile art.8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (care garantează și dreptul la relații de familie) se apreciază și în funcție de celeritatea acesteia. Procedurile legate de exercitarea autoritații părintești, inclusiv executarea acestora, necesită urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor de familie.
k)Asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
l)Interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelatie cu ansamblul reglementărilor din aceasta materie.6
CAPITOLUL II
PRINCIPALELE PARTICULARITĂȚI ALE DREPTURILOR COPILULUI
Copilul, în calitatea sa de ființă umană, este titularul drepturilor fundamentale garantate de Constituția Romaniei și de actele internaționale la care statul roman este parte. Legea cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului7 consacră numai aspectele particulare rezultate din situația specială a copilului, determinate de vârsta sa fragedă.
Legea nr.272/2004 garantează copilului următoarele drepturi:
1. Dreptul la identitate
Prin identitatea persoanei fizice se înțelege individualizarea acesteia în raporturile juridice, deci determinarea poziției sale în viața juridică.
Identificarea persoanei este o instituție complexă, interesând toate raporturile juridice în care persoana apare ca titulară de drepturi și obligații.Rezultă că este greu de realizat o definiție a identității. De aceea, art.8 alin.(1) din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului pune un accent deosebit pe trei elemente ale identității copilului, și anume: numele, cetățenia și relațiile de familie și arată că și statele părți se obligă să respecte dreptul copilului de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile de familie , astfel cum sunt recunoscute de lege, fără nici o imixtiune ilegală. În cazul în care un copil este lipsit în mod ilegal de toate sau de o parte din elementele constitutive ale identității sale,statele părți vor asigura asistența și protecția corespunzatoare pentru ca identitatea acestuia să fie restabilită cât mai repede posibil.
Articolul 8 si următoarele din Legea nr.272/2004 prevăd expres dreptul copilului de a fi înregistrat imediat după nașterea sa.Înregistrarea imediat după naștere prezintă o importanță deosebită pentru copil deoarece reprezintă prima recunoaștere de către societate a existenței sale. Din acest moment autoritățile iau cunoștiință de existența lui , este recunoscut de către stat și i se creează un statut legal. Pană la inregistrare el nu există, nu poate fi titular de drepturi în societate.
Lipsa înregistrării este un motiv de discriminare. Practic,prin înregistrare copilul are acces la asistență medicală,educație și alte drepturi. Legea privind promovarea și protecția drepturilor copilului prevede obligații speciale în sarcina anumitor subiecte de drept (unitățile sanitare, organele de poliție, direcția generală de asistență socială și protecția copilului, unitățile de protecție socială etc.) care trebuie să ia măsurile necesare pentru înregistrarea copilului cât mai curând posibil. Aceste dispoziții modifică implicit Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă , cu modificările ulterioare.
Dreptul la identitate mai cuprinde dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, dacă e posibil, de a-și cunoaste părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de acestia. Deoarece dreptul la identitate prezintă o necessitate permanentă, este garantat și dreptul la păstrarea identității.8
2. Dreptul la relații personale cu familia sa
Datorită dependenței și nevoii de afecțiune, copilul are fundamental nevoie de relații personale cu familia sa.Se poate considera că dreptul la relații de familie este cel mai important drept al copilului. De asemenea, familia este un element esențial al identității copilului. Convenția europeană a drepturilor omului garantează în art.8 dreptul la viață privată și de familie. Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că aceasta cuprinde și dreptul unui părinte și al copilului său de a menține și dezvolta relații personale. Acest drept nu poate fi restrâns decât pentru motive serioase, dacă aceasta restrângere este necesară pentru protecția interesului superior al copilului (de exemplu când este necesară ca masură de protecție a dezvoltării morale sau a sănătații copilului).
2.1 Titularii dreptului la relații personale
Potrivit art. 14 din Legea nr.272/2004, copilul are dreptul de a menține relații personale cu următoarele categorii de persoane:
a)părinții.În primul rând, copilul are dreptul la relaii personale cu părinții săi.În egală masură, aceștia au dreptul la relații personale cu descendenții lor;
b)rudele care alcătuiesc familia de drept. Copilul are dreptul la relații personale cu membrii familiei sale de drept:frați, surori, bunici, unchi, mătuși etc,;
c)familia de fapt. Datorită relațiilor de afecțiune pe care le-au dezvoltat, persoanele care fac parte din familia de fapt, respectiv cele alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie ,au dreptul la relații personale cu acesta.
Dispozițiile Legii nr. 272/2004 nu vin în contradicție cu reglementările legale în vigoare (din Codul familiei), ci dezvoltă și explică noțiunile folosite, aducând elemente noi, susceptibile să contribuie la prevenirea și reducerea conflictelor care pot să apară în legătură cu relațiile de familie.
Relațiile cu ceilalți membrii ai familiei nu se bucură de aceeași protecție ca relațiile cu părinții. Acestea se concretizează în dreptul la relații personale, care se exercită în condițiile art.14 alin. (2) si (3) din Legea nr. 272/2004, care dispune:”copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alaturi de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în masura în care acest lucru nu contravine interesului său superior. Părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică ,psihică, intelectuală sau morală a copilului”9
Deoarece noțiunea de relații personale este abstractă, legea nr.272/2004 concretizează realizarea acestora, creînd condițiile pentru exercitare lor.
Relațiile personale pot fi clasificate în:
a)relații personale directe (care presupun prezența personală, contactul direct).Potrivit Legii privind protecția și promovarea drepturilor copilului, acestea se realizează prin:întalniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul de relații personale cu copilul; vizitarea copilului la domiciliul acestuia; găzduirea copilului, pe perioade determinate, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit;
b)relații personale care se pot realiza prin comunicare (corespondență ori altă formă de comunicare cu minorul, de exemplu telefon sau poștă electronică). Aceste relații se pot dezvolta în copletarea celor directe sau în locul acestora, dacă ele nu sunt posibile.
c)relații personale care presupun transmiterea de informații copilului cu privire la persoanele care au, potrivit legii, dreptul de a menține relații personale cu el si transmiterea de informații cu privire la copil. Textul Legii nr.272/2004 face referire expres la fotografii si evaluări medicale sau școlare,dar enumerarea este numai exemplificativă.
3. Dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice, a vieții intime, private și de familie
Potrivit art. 16 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, nici un copil nu va fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața sa privată, în familia sa, în domiciliul sau ori în corespondența sa, precum și nici un fel de atac ilegal la onoarea și reputația sa. Potrivit art. 26 alin.(1) din Constituția României,autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.
Deoarece copii instituționalizați sunt în egală măsură titulari ai acestor drepturi, autoritățile trebuie să ia măsuri pentru ca standardele cu privire la serviciile speciale să impună inclusiv crearea unor spații care să permită desfăsurarea vieții intime și private.
Un rol special în protecția imaginii publice, a vieții intime, private și de familie a copilului revine și Consiliului Național al Audiovizualului, ca autoritate de reglementare în domeniul audiovizualului, potrivit Legii audiovizualului nr.504/2002, cu modificările ulterioare. Acesta are obligația de a adopta deciziile necesare, ținând seama de faptul că afectarea dezvoltării fizice mentale sau morale a minorilor este o problemă de inters public.
4. Dreptul copilului la libertate în exprimare
Libertate de exprimare este un drept fundamental al omului, fiind garantată și de Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și de Convenția O.N.U. cu privire la drepturile civile și politice.
Potrivit art.13 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului,copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi si de a difuza informații și idei de orice natură, indifferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică ori prin orice alte mijloace, la alegerea copilului.
Ca și în cazul adulților, exercitarea acestui drept al copilului poate face obiectul restricțiilor, dar numai al acelor restricții expres prevazute de lege și absolut necesare pentru:
a)respectarea drepturilor sau a reputației altora; sau
b)protejarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătății publice si a bunelor moravuri.10
Acest drept nu trebuie interpretat în sensul că limiteză autoritatea și responsabilitățile părintești. De asemenea , în sens invers faptul că minorul are nevoie de îndrumare din partea ocrotitorilor săi nu afecteza acest drept în sine ci numai exercitarea sa în anumite condiții, în funcție de maturitatea copilului și de situațiile concrete î n care se exercita.
Copilul trebuie să beneficieze de acest drept, care este un drept fundamental de natură civilă. Exercițiul său este în raport de grdul de dezvoltare al copilului. Legea nr.272/2004 prevede expres în sarcina anumitor subiecte de drept, obligații care permit ca promovarea dreptului la libertatea de exprimare să fie afectiva. În acest sens, părinții sau, după caz, alți reprezentanți legali ai copilului, persoanele care au în plasament copii precum și persoanele care prin natura funcției promoveaza și asigura respectarea drepurilor copiilor au obligația de a le asigura informații, explicații și sfaturi în funcție de vârsta si gradul de înțelegere al acestora precum și de a le permite să-și exprime punctul de vedere, ideile si opiniile.
5. Dreptul copilului capabil de discernământ de a-și exprima opinia asupra oricărei probleme care îl priveste
Garantarea acestui drept este rezultatul concepției Legii nr.272/2004 potrivit cu care copilul este considerat subiect activ al drepturilor sale. Aceasta nu inseamnă protecția dreptului copilului de a hotarî singur, în aceleași condiții ca și adult, ci numai a dreptului de a fi implicat în orice procedura care îl privește.
Deoarece dreptul apartine si copiilor cu dizabilități, autoritățile trbuie să ia măsurile necesare pentru exercitarea lui și în cazul copilului cu discernământ care nu poate comunica.
6. Libertatea de gândire, de conștiința și de religie
Potrivit art. 25 din Lgea nr.272/2004, copilul are dreptul la libertate de gândire, de conștiința și de religie. Părinții îndruma copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condițiile legii, tinând seama de opinia, de vârsta și de gradul de maturitate al acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fara consimtământul acestuia; copilul care a îmlinit vârsta de 16 ani are dreptul sa-și aleaga singur religia. Atunci când copilul beneficază de protecție specială, persoanelor în îngrijirea cărora se află le sunt interzise orice acțiuni menite să influențeze convingerile religioase ale copilului.
7. Libertatea de asociere în structuri formale și informale și libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege
Potrivit art. 15 din Conventia O.N.U. cu privire la drpturile copilului: “statele părti recunosc drepturile copilului la libertatea de asociere și la libertatea de întrunire pașnică “.
Exercitarea acestor drepturi nu poate fi îngrădită decât de restricțiile prevăzute în mod expres de lege și care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al siguranței sau ordinii publice ori pentru a proteja sănătatea publica sau bunele moravuri ori pentru a proteja drepturile și libertățile altora.
8. Dreptul la identitate al copilului aparținând unor minorități
Potrivit art. 27 din Legea nr.272/2004, copilul aparținând unei minorități naționale, entice, religioase sau lingvistice are dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale entice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alti membrii ai comunității din care face parte.
9. Dreptul la respectarea individualității și personalității
Potrivit art. 28 din Legea nr.272/2004, copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitore sau degradante. Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind premise sub nici un motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afecteză starea emoțională a copilului.
10.Dreptul la sănătate
Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării afective a acestui drept.
11. Dreptul copilului la un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală,și socială
Potrivit art. 44 alin.(2) din Legea nr.272/2004, responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și educării copiilor revine, în primul rând, părinților. Aceștia au obligația să le asigure locuință, precum și condiții necesare pentru creștere, educare, învatatura, și pregătire profesională.În dreptul familiei, această responsabilitate a părinților formează fundamentul obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori.
12. Dreptul de a beneficia de asistentă socială și de asigurări sociale
Potrivit Legii nr.272/2004, copilul are dreptul de a beneficia de asistența socială și de asigurări sociale, în functie de resursele și de situația în care se află acesta și persoanele în întreținerea cărora se găsește.În cazul în care părinții sau persoanele care au, potrivit legii, obligația de a întreține copilul nu pot asigura, din motive independente de vointa lor, satisfacerea nevoilor minime de locuintă, hrană, imbracăminte și educatie ale copilului, statul, prin autoritățile publice competente, este obligat să asigure acestora sprijin corespunzător, sub formă de prestații financiare, prestații în natură, precum și sub formă de servicii, în condițiile legii.11
Părinții au obligatia să solicite autorităților competente acordarea alocațiilor, indemnizațiilor, prestațiilor în bani sau în natură și a altor facilități prevăzute de lege pentru copii sau pentru familiile cu copii. Autoritățile administrației publice locale au obligatia de a informa părinții și copiii în legatură cu drepturile pe care le au, precum și asupra modalității de acordare a drepturilor de asistență socială și de asigurări sociale.
13. Drepturile speciale ale copiilor cu handicap
Potrivit dispozițiilor Legii nr.272/2004,copilul cu handicap are dreptul de ingrijire specială adaptată nevoilor sale. Copilul cu handicap are dreptul la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare, adaptate posibilităților proprii, în vederea dezvoltării personalității sale.Ïngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală, sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situației copilului și părinților săi ori, după caz, situației celor cărora le este încredințat copilul și se acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil,pentru facilitarea accesului efectiv și fără discriminare al copiilor cu handicap la educație, formare profesională,servicii medicale, recuperare, pregătire,în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la orice alte activități apte să le permită deplina integrare socială și dezvoltare a personalitatii lor.Organele de specialitate ale administrației publice centrale și autoritățile administrației publice locale sunt obligate să inițieze programe și să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor destinate satisfacerii nevoilor copiilor cu handicap și ale familiilor acestora în conditii care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și să le faciliteze participarea activă la viață comunității.
14. Dreptul la educație
Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în conditii nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale.
Părinții copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educației care urmează să fie dată copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la scoală și să asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor scolare.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învațaturii și al pregătirii profesionale.
În cadrul procesului instuctiv-educativ copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice,de a fi informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităților de exercitare a acestora. Pedepsele corporale în cadrul procesului instuctiv-educativ sunt interzise.
Copilul, personal și, dupa caz reprezentat sau asistat de reprezentantul sau legal, are dreptul de a contesta modalitățile și rezultatele evaluării și de a se adresa în acest sens conducerii unității de învătământ, în condițiile legii.
Cadrele didactice au obligația de a semnala serviciului public de asistență socială sau, după caz, directiei generale de asistentă socială și protecția copilului cazurile de rele tratamente, abuzuri sau de neglijare a copiilor.
15. Dreptul la odihnă și vacanță
Copilul trebuie să beneficieze de timp suficient pentru odihnă și vacantă, să participe în mod liber la activități recreative proprii vârstei sale și la activitățile culturale, artistice și sportive ale comunității. Autoritățile publice au obligația să contribuie, potrivit atribuțiilor ce le revin, la asigurarea condițiilor exercitării in condiții de egalitate a acestui drept. Autoritățile publice au obligația să asigure, potrivit atibuțiilor care le revin, locuri de joaca suficiente și adecvate pentru copii, în mod special în situatia zonelor intens populate.12
16. Alte drepturi ale copilului
Deși Legea nr.272/2004 nu face expres referire la acestea copilul, în calitatea sa de ființa umana, este titularul drepturilor fundamentale prevazute de Constituția României și de actele inrernaționale la care statul român este parte, de exemplu, dreptul la un mediu sănătos.
17. Protejarea minorului prin regulile în materia capacității juridice a persoanei fizice(incapacitatea minorului)
Deși ființa umană se bucură de capacitate de folosință încă de la naștere (și în anumite condiții, chiar de la data concepției), pe perioada minorității, aceasta, datorită lipsei de discernământ, cauzată de vârsta fragedă, nu are capacitate de a-și exprima drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice (capacitatea deplină de exercițiu).De aceea, în prima perioadă a vieții, persoana este considerată lipsită de capacitate de exercitiu, iar la adolescență dobândește capacitate restrânsă de exercițiu. Capacitate deplină de exercițiu se dobândește abia cu ocazia majoratului. Aceste aspecte sunt studiate la materialul dreptului civil, cu ocazia analizei capacității juridice a persoanei fizice. O lungă perioadă de timp, reprezentarea a fost principala modalitate de ocrotire a cpolilului prin mijloace de drept privat.
Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului aduce modificări în ceea ce privește capacitatea minorului, garantând:
a)Dreptul copilului capabil de discernământ de a-și exprima opinia asupra oricărei probleme care îl privește
Potrivit art.24 din Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului , în orice procedură juridiciară sau administrative care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatoriu ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei. Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare și li se va acorda importanța cuvenită, cu vârsta și cu gradul de maturitate a copilului. Orice copil poate cere să fie ascultat.În caz de refuz, autoritatea competentă se va pronunta printr-o decizie motivată.
În afara consacrării in art.24 din Legea nr.272/2004, care are caracter general, de principiu, acest drept este prevazut expres în anumite materii, de exemplu în ceea ce privește adopția sau incredințarea copilului cu ocazia divorțului părinților. Textul nu cere o anumită vârstă de la care este obligatoriu ascultarea copilului, ci numai ca minorul să aibă discernământ, ceea ce reprezintă o soluție flexibilă dar, în același timp, ridică dificultăți de aplicare în practică.
Sintagma “orice problemă” subliniază că nu există domenii în care autoritatea paternală sau cea a adulților, în general, determină ca opinia copilului să nu fie primită. Rezultă că minorul capabil de discernământ poate să se exprime liber în toate domeniile care îl privesc:școală, educație, sănătate, mediu familial, recreere etc. Termenul “liber” arată că minorul nu poate fi pedepsit pentru opiniile sale, nu poate fi supus represiunilor și constrângerilor.
Copilul are dreptul de a fi ascultat indiferent dacă el a introdus acțiunea sau aceasta numai îl afectează. Copilul poate fi ascultat în modalități diferite, în funcție de situația sa și de materialul în cauza:direct, prin reprezentant persoană fizică sau reprezentant al unei instituții specializate. Ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie. Poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei. Dreptul de a fi ascultat nu se confundă cu dreptul copilului de a consimți la anumite acte. De exemplu, Legea privind regimul juridic al adopției13 prevede dreptul copilului care a împlinit 10 ani de a consimți la adopție.
b)Dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la incălcarea drepturilor sale fundamentale
Dispozițiile art.29 din Legea nr. 272/2004 care consacra expres acest drept reprezintă o inovatie în materia exercițiului drepturilor minorului.Potrivit regulilor generale, minorul care nu a împlinit 14 ani nu are capacitate procesuală, iar minorul între 14 și 18 ani are capacitate procesuală restransă. Astfel persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în chipul arătat în legile ori statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.14 Pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plangere cu încuviintarea persoanelor prevăzute de legea civilă.15 Dar, excepția prevazută de Legea nr. 272/2004 este supusă unei duble limitări:
-excepția se referă numai la plângerile referitoare la drepturile fundamentale ale copilului;
-excepția se referă numai la depunerea acestor plângeri.În continuare, reprezentarea sau asistarea sunt guvernate de regulile generale în material dreptului procesual . Potrivit art. 44 din Codul de procedură civilă, în caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitate de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanta, la cererea părții interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanța va putea numi un curator special în caz de conflicte, de interese între reprezentant și cel reprezentat. Aceste dispoziții se aplică și în ceea ce privește persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Potrivit art. 29 alin (2) din Legea nr. 272/2004, copilul trebuie informat asupra drepturilor sale și asupra modalităților de exercitare a acestora.
18. Ocrotirea minorului prin părinți
Sub imperiul Codului civil, ocrotirea minorului prin părinți este numită putere părintească și era definită ca fiind totalitatea drepturilor acordate de lege părinților asupra persoanei și bunurilor copilului, cât timp acesta este minor.16 Codul familiei nu mai folosește noțiunea de putere părinteasca, ci reglementează, în capitolul dedicat ocrotirii minorului, drepturile și obligațiile părintești.
Drepturile părintești constituie o categorie specială de drepturi deoarece conferă titularilor lor o indatorire și nu o putere subiectivă, reprezintă o sumă de prerogative care trebuie exercitate nu în interesul titularilor lor, ci în interesul superior al copilului. Deci, deși legiuitorul folosește noțiunea de drepturi și obligații, în cea mai mare măsură, părinții au, în raporturile cu copii lor, mai degrabă obligații. Noțiunea de drepturi este mai adecvată relațiilor dintre părinți și terți în ceea ce privește pe copilul lor.
A.Drepturile părintești
Potrivit Legii nr.272/2004 exercitarea drepturilor părintești și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere intersul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.Ambii părinți sunt responsabili în mod egal pentru creșterea copiilor lor.
a)Drepturile și îndatoririle părintești fața de persoana copilului
Drepturile părintești
dreptul părinților de a crește copilul. Acest drept reprezintă în același timp și o obligație. Părinții și copii lor au, deopotrivă, dreptul de a forma o familie și de a trăi împreună. Părinții au obligația să asigure copilului, de o manieră corespunzatoare capacităților în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzatoare a drepturilor prevăzute de lege.17 Părinții copilului au dreptul să primească informațiile și asistenta de specialitate necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării acestuia(art.30 alin.3 din lege).
dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l ține fără drept. Părinții au dreptul de a cere, prin acțiune în justiție, înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept (art.103 alin.1 C.familiei). Dar, instanța poate respinge cererea dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat, dacă a împlinit vârsta de 10 ani(art.103 alin.2 C. familiei).
dreptul de a consimți la adopția copilului lor. Acest drept se exercită în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției.
dreptul la relații personale cu copilul. Acesta se exercită în conformitate cu dispozițiile Legii nr.272/2004 și cu normele speciale din Codul familiei.
Obligațiile părintești
Copilul are dreptul să fie cunoscut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială.În acest scop, potrivit art. 32 din Legea nr.272/2004, părinții sunt obligați:
să supravegheze copilul;
să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;
să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
să întreprinda toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor;
să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.
b)Drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului minor
Părinții au urmatoarele drepturi cu privire la bunrile copilului lor minor:
dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului(art.105 alin.1 C.fam)
dreptul și îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i incuviința aceste acte. Acest drept se exercită în conformitate cu regulile generale ale dreptului civil din material incapacității minorului.
c)Neînțelegerile dintre părinți cu privire la exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești
În cazul existenței unor neîntelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, instanța judecătorească, după ascultarea ambilor părinți, hotărăște potrivit interesului superior al copilului.18 Ca efect al adoptării unor dispoziții , sunt abrogate implicit articolele din Codul familiei cu privire la competența autorității tutelare în ceea ce privește dreptul de a hotarî în situațiile în care exista neînțelegeri între părinți în ceea ce privește exercitarea drepturilor părintești.
B.Separarea copilului de părinții săi
Potrivit art.33 din Legea nr. 272/2004, copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul dintre ei, împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitative prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului.
Serviciul public de asistentă socială va lua toate măsurile necesare pentru depistarea precoce a situațiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinții săi, precum și pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinților și a violenței în familie.
Orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordată în baza unui plan de servicii.
Dacă există motive temeinice de a suspecta că viața și securitatea copilului sunt primejduite în familie, reprezentanții serviciului public de asistență socială ori, după caz, ai direcției generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor municipiului București au dreptul să viziteze copii la locuința lor și să se informeze despre felul în care aceștia sunt îngrijiți, despre sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumările necesare. Dacă, în urma acestor vizite, se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului este primejduită, serviciul public de asistență socială este obligat să sesizeze de îndată direcția generală de asistentă socială și protecția copilului în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.
C.Încredințarea minorului unuia dintre părinți
Legea nr. 272/2004 nu reglementează expres această situație , dar din redactarea art. 33 rezultă posibilitatea separării copilului de unul dintre părinăi împotriva voinței acestuia, cu respectarea cumulative a următoarelor condiții: să fie vorba de cazuri expres și limitative prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este în interesul superior al copilului.
Codul familiei reglementează încredintarea minorului unuia dintre părinți. Astfel, potrivit art. 42 alin. 1 C.fam., instanța judecătorească va hotarî, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți îi vor fi încredințați copii minori.În acest scop, instanța, va asculta pe părinți și autoritatea tutelară și, ținând seama de interesele copiilor pe care, de asemenea, îi va asculta, dacă au împlinit vârsta de 10 ani, va hotarî, pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredințat tatălui sau mamei.19
Aceste dispoziții se aplică, prin asemănare, și în cazul desfiintării căsătoriei(art. 24 alin.2 C.fa.) și al copilului din afara căsătoriei a cărei filiație a fost stabilită față de ambii părinții(art. 65 C.fam.) De asemenea, jurisprudența a admis posibilitatea încredințării minorului și a stabilirii locuinței acestuia la unul dintre părinți și în timpul căsătoriei acestora , dacă soții nu locuiesc împreună.
Legea nr.272/2004 nu abrogă dispozițiile din Codul familiei cu privire la încredințarea minoruli. Dar, le modifică implicit, în sensul că încredințarea se va dispune numai în situația în care unul dintre părinți o solicită și în măsură este în interesul minorului (potrivit dispozițiilor art. 33 din legea cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului). Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, părinții continuă să exercite împreuna drepturile și îndatoririle părintești, indiferent de relațiile dintre ei (sunt divorțați, despărțiți în fapt, căsătoria dintre ei a fost desființată, nu au fost niciodata căsătoriți). De altfel, exercitarea în mod egal a drepturilor părintești, chiar dacă părinții trăiesc separați, reprezintă și în dreptul comparat regula în această materie. Exercitarea în mod neegal a drepturilor părintești reprezintă o excepție, admisă numai în situația în care aceasta este în interesul copilului. De fiecare dată când există neîntelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești, instanța judecătorească, după ascultarea ambilor părinți, hotărște potrivit interesului superior al copilului (art. 31 alin.1 din Legea nr. 272/2004).
Părintele căruia i s-a încredințat copilul, exercita cu privire la acesta drepturile părintești (art. 43 alin.1 C.fam.). Părintele căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, invățătura și pregătirea lui profesională (art. 43 alin. 4 C.fam.).
În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinti sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a autorității tutelare sau a vreunei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale între părinți și copii (art.44 C.fam.).
D.Decăderea din drepturile părintești
Neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor părintești este sancționată cu decăderea din drepturile părintești, sancțiune de dreptul familiei. Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin neglijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament fată de România, instanța judecatorească, la cererea autorității tutelare, va pronunta decăderea părintelui din drepturile părintești. Citarea părinților și a autorității tutelare este obligatorie.20
Jurisprudența a arătat că decăderea din drepturile părintești este sanctiunea prin efectul căreia părintele ce îsi exercită drepturile sau îsi îndeplinește obligațiile părintești contrar finalității lor îsi pierde toate drepturile;ea constituie o măsură ce pote fi luată numai în interesul minorului și urmărește, ca finalitate, protejarea acestor interese prin scoaterea copilului de sub influentă provenind de la părintele sancționat. Astfel, reprezintă motiv de decădere din drepturile părintești fapta părinților de a îndemna copilul în vârstă de 3 ani, în mod repetat, la cerșit, cu consecințe negative asupra sănătății și dezvoltării sale fizice si psihice. Decăderea din drepturile părintesti nu scutește pe părinte de obligația de a da întreținere copilului. Potrivit art.111 C.fam., autoritatea tutelară este
autorizată să permită părintelui decăzut din drepturile printești să păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă prin aceste legături creșterea, educarea, invățătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie.21
Instanța judecatorească va reda părintelui decăzut din drepturile părintești exercițiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încat, prin redarea acestor drepturi, creșterea, educarea, invățătura, pregatirea profesională și interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt primejduite (art.112 C.fam.).
19. Protecția copilului lipsit de ocrotirea părinților săi (temporar sau definitiv)
Protecția alternativă
Potrivit art. 39 din Legea nr.272/2004, orice copil care are, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la ptotecție alternativă. Aceasta include instituirea tutelei, măsurile de protecție specială prevăzute de prezenta lege, adopția. În alegerea uneia dintre aceste soluții autoritatea competenta va ține seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.
a)Tutela
Tutela este un mijloc juridic de ocrotire a minorului care poate interveni atunci când minorul este lipsit de ocrotire părintească.Instituția tutelei este tradițională în dreptul românesc. Preluată după modelul dreptului roman, ea era numită epitropie de Codul Calimach, și vechilet de Codul Caragea. Potrivit Codului civil aceasta devine o instituție de drept privat având ca scop protecția minorilor și a interzișilor.22
Tutela a fost menținută de Codul familiei, instituția suferind modificări în ceea ce privește tutela minorului prin adoptarea Legii nr.272/2004.
Tutela se instituie în situația în care ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește,morți sau dispăruți, precum si în cazul în care, la încetarea adopției, instanța judecătorească hotărăște că este in interesul copilului instituirea unei tutele.
Potrivit Legii nr.272/2004, instituirea tutelei este de competența instanței judecătorești. Astfel, sunt implicit abrogate dispozițiile art. 116 C. fam. potrivit cărora numirea tutorelui se făcea de către autoritatea tutelară. Persoana fizică sau familia care urmează a fi tutore trebuie să fie evaluată de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire. Evaluarea se realizează de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la domiciliul persoanei sau familiei, acordându-se prioritate membrilor familiei extinse a copilului. Instanța judecătorească numește cu prioritate ca tutore, dacă motive intemeiate nu se opun, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească această sarcină. Persoana fizică, respectiv soții care urmează a fi tutori sunt numiți pe baza prezentării de către direcția generală de asistentă socială și
protecția copilului a raportului de evaluare al acestora. Propunerea se va face tinându-se seama de relațiile personale, de apropierea domiciliilor, precum și de opinia copilului.
b)Adopția
Încheierea,efectele, precum și incetarea adopției sunt guvernate de Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției.
c)Protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea parinților săi
Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea parinților săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.
Copilul beneficiază de protecția specială prevazută de Legea nr.272/2004 până la dobândirea capacității depline de exercițiu.23 Ca excepție, la cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacității depline de exercițiu, dacă iși continuă studiile într-o formă de învățământ de zi, protecția specială se acordă, în condițiile legi, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăsi vârsta de 26 de ani.
Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercitițiu și a beneficiat de o măsură de protecție specială, dar care nu iși continuă studiile și nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioadă de până la 2 ani, de protecție specială, în scopul facilitării întegrării sale sociale.În cazul în care se face dovada că tânărului i s-au oferit un loc de muncă și/sau locuință, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui, în mod succesiv, aceste prevederi nu mai sunt aplicabile.24
Măsurile de protecție specială a copilului se stabilesc și se aplică în baza planului individualizat de protecție. Planul individualizat de protecție este documentul prin care se realizează planificarea serviciilor și a prestațiilor, pe baza evaluării psihosociale a copilului și a familiei, în vederea prevenirii separării copilului de familia sa.
Măsurile protecție special a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se stabilesc numai cu consimțământul acestuia. În situația în care copilul refuză să iși dea consimtământul, măsurile de protecție se stabilesc numai de către instanța judecătorescă, care, în situații temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de a-și exprima consimțământul față de măsura propusă.
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului are obligația de a intocmi planul individualizat de protecție, imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială sau imediat după ce directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului a dispus plasamentul în regim de urgență. La stabilirea obiectivelor planului individualizat de protecție se acordă prioritate reintegrării copilului în familie sau, dacă aceasta nu este posibilă, plasamentului copilului în familia extinsă. Obiectivele planului se stabilesc cu consultarea obligatorie a părinților și a membrilor familiei lărgite care au putut fi identificați. Planul individualizat de protecție poate prevedea plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial, numai în cazul în care nu a putut fi instituită tutela ori nu a putut fi dispus plasamentul la familia extinsă, la un asistent maternal sau la o altă persoană sau familie, în condițiile prezentei legi.
Situațiile în care pot fi dispuse măsurile de protecție specială .
Potrivit Legii nr.272/2004, pot fi dispuse măsuri de protecție specială față de următoarele categorii de copii:
copilul ai cărui parinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părinteșți sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;
copilul abuzat sau neglijat;
copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unități sanitare;
copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu raspunde penal.
Părinții, precum și copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanță măsurile de protecție specială instituite de prezenta lege, beneficiind de asistență juridică gratuită, in condițiile legii.
Categorii de măsuri de protecție specială. Potrivit Legii nr. 272/2004, categoriile de măsuri de protecție specială sunt:
plasamentul
plasamentul în regim de urgență
supravegherea specializată
i)Plasamentul
Plasamentul copilului constituie o masură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condițiile prezentei legi, după caz, la:
o persoană sau o familie
un asistent maternal
un serviciu de tip rezidențial
Persoana sau familia care primește un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluată de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie sa le indeplinească pentru a primi un copil în plasament. Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal, sau la serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire.
Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substituită, plasamentul acestuia într-un srviciu de tip rezidențial fiind interzis. Ca excepție, se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial al unui copil mai mic de 2 ani, în situația în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependență de ingrijiri în servicii de tip rezidențial specializate.
La stabilirea măsurii de plasament se va urmări:
plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
menținerea fraților împreună;
facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta.25
Competența în ceea ce privește stabilirea măsurii plasamentui
Măsura plasamentului se stabilește de către comisia pentru protecția copilului, în situația în care există acordul părinților, pentru următoarele categorii de copii:
copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora
copilul care a săvârșit o faptă prevazută de legea penală și care nu răspunde penal
Măsura plasamentului se stabilește de către instanța judecătorească, la cererea direcției generale de asistență socială și protecția copilului, pentru următoarele categorii de copii:
copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
copilul abuzat sau neglijat și copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unități sanitare, dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgență dispus de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului;
copilul care, în vederea protejării intereselor sale,nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora și copilul care a săvârșit o faptă prevazută de legea penală și care nu răspunde penal, dacă nu există acordul părinților sau, după caz, al unuia dintre părinți, pentru instituirea acestei măsuri.
Efectele dispunerii măsurii plasamentului.
Drepturile și obligațiile părintești față de copil se mențin pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către comisia pentru protecția copilului. Drepturile și obligațiile părintești în situația copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela și pentru care instanța a dispus măsura plasamentului sunt exercitate de către președintele consiliului județean, respectiv de către primarul sectorului municipiului București.Părinții decăzuți din drepturile părintești, precum și cei cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului lor.
ii)Plasamentul în regim de urgență
Plasamentul copilului în regim de urgență este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilete în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare.
Plasamentul în regim de urgență se poate dispune la:
o persoană sau familie;
un asistent maternal;
un serviciu de tip rezidențial.26
Persoana sau familia care primește un copil în plasament de urgență trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și atunci când primește un copil în plasament. Pe toată durata plasamentului în regim de urgență, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire. Plasamentul în regim de urgență al copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis. Ca excepție, se poate dispune plasamentul de urgență într-un serviciu de tip rezidențial al copilului mai mic de 2 ani, în situația în care acesta prezintă handicapuri grave , cu dependență de îngrijiri în servicii de tip rezidențial specializat.
Efectele dispunerii plasamentului în regim de urgență.
Pe toată durata plasmentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau la înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt
exercitate și îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și îndeplinite de către președintele consiliului județean, respectiv de către primarul sectorului municipiului București.
Competența în ceea ce privește dispunerea măsurii plasamentului în regim de urgență.
Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ-teritotială în care se găsește copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unități sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situația în care nu se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, precum și a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția copilului respectiv. Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către instanța judecătorescă pe calea ordonanței președințiale, la cererea direcției generale de asistență socială și protecția copilului, în situația în care persoanele fizice sau reprezentanții persoanelor juridice care au în îngrijire sau asigură protecția unui copil refuză sau împiedică în orice mod efectuarea verificărilor de către reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului, iar aceștia stabilesc că există motive temeinice care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru copil, datorită abuzului și neglijării. În situația plasamentului în regim de urgență dispus de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanța judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.Instanța judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului și se va pronunșa, după caz, cu privire la menținerea plasamentului în regim de urgență sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa. Instanța este obligată să se pronunțe și cu privire la exercitarea drepturilor părintești.În situația în care plasmentul în regim de urgență este dispus de către instanța judecătorească, aceasta se va pronunța cu privire la: înlocuirea plsamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești, precum și cu privire la exercitarea drepturilor părintești.
iii)Supravegherea specializată
Măsura de supraveghere specializată se dispune în condițiile prezentei legi față de copilul care a săvarșit o faptă penală și care nu răspunde penal.
În cazul în care există acordul părinților sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecția copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanța judecătorească.27
CAPITOLUL III
DOMENIILE COLABORĂRII INTERNAȚIONALE
PENTRU PROTECȚIA COPIILOR
1. Preocuparea comunității internaționale pentru ocrotirea copiilor
Lărgirea și diversificarea cooperării dintre state la începutul secolului al xx-lea, îndeosebi după primul război mondial, aduce în plan mondial o nouă problemă:protecția minorilor. Lipsa de maturitate fizică și intelectuală a copiilor, condițiile deosebit de dificile în care trăiesc cei mai mulți dintre aceștia în toate țările lumii, exploatarea la care sunt supuși, au condus la concepția conform căreia copilul are nevoie de o protecție specială instituționalizată în plan juridic. De altfel, Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.) creată în 1919, odată cu Societatea Națiunilor, a înscris această problematică în activitatea sa înca de la începutul existenței, convențiile și recomandările privitoare la protecția copiilor numărându-se printre primele instrumente juridice adoptate în cadrul cooperării interstatale.
Practicile mai vechi ale traficului cu copii au fost incriminate în 1921, când sub auspiciile Societății națiunilor a fost încheiată, la Geneva, la 30 septembrie, “Convenția pentru reprimarea traficului cu femei și copii”, prin care statele contractante se obligau să aplice sancțiuni penale persoanelor care practică acest comerț, să-și acorde asistență juridică în acest scop și să procedeze la măsuri pentru abolirea acestui gen de comerț.28
În 1924, la Geneva, a fost adoptata “Declarația cu privire la drpturile copilului”, care prevede necesitatea protejării acestuia, idee preluată apoi într-o multitudine de asemenea instrumente juridico-diplomatice, între care “Declarația universală a drepturilor omului (în mod deosebit în art 25 par.2 care precizează că mama și copilul au dreptul la ajutor și la ocrotire speciale și că toți copiii,indiferent dacă s-au născut în cadrul sau în afara căsătoriei, se bucură de aceeași ocrotire socială),”Declarația drepturilor copilului”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1959, “Pactul internațional privind drepturile economice, sociale si culturale”(art.10).
Statele trebuie, de asemenea, să stabilească limite de vârstă sub care folosirea muncii salariate a copiilor va fi interzisă și sancționată prin lege și în statutele și instrumentele instituțiilor specializate și ale organizațiilor internaionale, care se preocupă de bunăstarea minorilor.
Problema protecției copilului a intrat ca subiect permanent în preocupările internaționale odată cu crearea Organizației Națiunilor Unite și a instituțiilor sale specializate, fiind abordată într-o varietate de aspecte, în funcție de specificul fiecărei organizații.29
2. Situația copiilor în lume
Condiția copiilor în numeroase țri, în special în cele în curs de dezvoltare, este alarmantă.Potrivit statisticilor O.N.U., la începutul anilor ’90, în tările în curs de dezvoltare s-au înregistrat 15 milioane de decese în rândul copiilor, dintr-un total de circa 400 milioane ca urmare a foametei din ’46, situația fiind practic mai gravă în raport cu anul 1985, când s-au înregistrat 14 milioane de decese. La acestea se adaugă circa 3,5 milioane de copii care mor în fiecare an din cauza bolililor, care ar putea fi evitate prin prevenire sau îngrijiri medicale adecvate, precum și alte 155 de milioane de copii în vârsta de sub 5 ani care trăiesc în sărăcie absolută. Faptul își are explicația în dificultățile economice ale acestor țări, caracterizate printr-o deteriorare a nivelului de trai și a serviciilor de îngrijire a sănătății, de educație și de aprovizionare cu apă potabilă.
Subnutriția infantilă s-a aflat după 1990 într-o creștere netă față de 1980, mai ales în țările afectate de secetă și în cele implicate în diverse conflicte armate, într-o perioadă în care stocurile alimentare mondiale au atins niveluri fără precedent. Aceste cauze au determinat și un exod al populațiilor din zonele respective, primele victime ale acestei migrații forțate fiind copiii.În prezent, după date furnizate de S.I.P.R.I. și U.N.I.C.E.F., peste 200.000 de copii sunt înrolați în forțe armate și se află pe câmpurile de luptă, în cele 40 de conflicte armate existente.
În același timp, în multe țări, copiii sunt folosiți ca forță de muncă , uneori în activități periculoase sau nocive. După estimările O.I.M. la inceputul anilor ’80, la nivelul întregii lumi circa 80 de milioane de copii erau încadrați în muncă, cea mai mare parte a acestora (98%) în țările în curs de dezvoltare. După evaluările recente, acest număr ar fi ajuns în prezent la 140 milioane de copii, dintre care peste 50 de milioane lucrează în condiții periculoase și insalubre.
În numeroase state, copiii sunt victime ale analfabetismului, abuzului de droguri, prostituție, abandonului familial, cerșetoriei, traficului comercial și chiar autori ai unor acte de terorism, un mare număr dintre aceștia provenind din țările bogate.30
Toate acestea pun în evidență importanța și actualitatea colaborării internaționale puntru ameliorare și protecția copiilor.
Colaborarea internaționala pentru protecția copiilor îmbracă un caracter multiform acoperind practic toate aspectele și implicând toți factorii de care depinde dezvoltarea sănătoasă și pregătirea copiilor pentru integrarea lor armonioasă în societate.
3. Afirmarea drepturilor fundamentale ale copilului.
Declarația drepturilor copilului
Pornind de la principiile proclamate în Carta Națiunilor Unite-conform cărora recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane, precum și egalitatea și caracterul inalienabil al drepturilor lor sunt fundamentul libertăților, dreptăților și păcii în lume – și ale Declarației universale a drepturilor omului – prin care Națiunile Unite au proclamat principiul potrivit căruia copiii au dreprul la ajutor și la asistență specială – Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat, la 20 noiembrie 1959 – Declarația drepturilor omului31 care enunță un ansamblu de zece principii menite să asigure copilului “o copilărie fericită și să se bucure, spre binele său și spre binele societății, de drepturile și libertățile enunțate aici…”.Declarația face apel la părinți, la bărbați și femei, cu titlu individual, și la organizațiile voluntare, la autoritățile locale și la guvernele statelor să recunoască aceste drepturi și să depună eforturi pentru respectarea lor, prin măsuri legislative și alte măsuri luate progresiv.
Principiul1: Drepturile enunțate de Declarație “trebuie să fie recunoscute tuturor copiilor, fără nici o excepție și fără deosebire sau discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, avere, naștere, sau orice altă situație, fie că ea se aplică copilului însuși, ori familiei sale”.
Principiul 2:”Copilul trebuie să beneficieze de o protecție specială și să-și vadă acordate posibilități și facilități, pe cale de lege sau prin alte mijloace, de a se putea dezvolta în mod sănătos și normal pe plan fizic, intelectual, moral, spiritual și social în condiții de libertate și demnitate.În adoptarea legilor în acest scop, interesul superior al copilului trebuie să constituie considerentul hotărâtor”.
Potrivit principiului 3, “copilul are dreptul, încă de la naștere, la un nume și la o cetățenie” iar principiul 4 dispune că, “copilul trebuie să beneficieze de securitate socială. El trebuie să poată crește și să se dezvolte sănătos; în acest scop trebuie să i se asigure o asistență și o protecție speciale, atât lui cât și mamei sale, în special îngrijiri prenatale și postnatale adecvate. Copilul are dreptul la alimentație, locuință, timp liber și îngrijiri medicale adecvate”
Principiul 5 este consacrat copilului dezavantajat din punct de vedere fizic, mintal sau social, care trebuie să primească tratamentul, educația, și îngrijiri speciale pe care le reclamă starea sau situația lui.
Principiul 6 stabilește îndatoririle familiei și ale societății față de copil.”Pentru înflorirea armonioasă a personalității sale, dispune acest principiu, copilul are nevoie de dregoste și înțelegere. Pe cât posibil, el trebuie să crească sub supravegherea și responsabilitatea părinților și, în orice caz, într-o atmosferă de securitate morală și materială; copilul de vârstă fragedă nu trebuie despărțit de mama sa decât în împrejurări excepționale.Societatea și administrațiile publice au datoria să se îngrijească în mod special de copiii fără familie sau de cei care nu au mijloace suficiente de existență. Este de dorit să se acorde familiilor numeroase alocații de stat sau de altă natură pentru întreținerea copiilor”.
Principiul 7 enunță dreptul la educație.Potrivit acestui principiu “copilul are dreptul la educație gratuită și obligatorie, cel puțin la nivelurile elementare. El trebuie să beneficieze de o educație care trebuie să contribuie la cultura sa generală și care să-i permită în condițiile egalității de șanse, să-și dezvolte facultățile, judecata personală și simțul răspunderii morale și sociale, și să devină un membru util al societății.Interesul superior al copilului trebuie să călăuzească pe cei ce au răspunderea educației și orientării sale; aceasta răspundere revine cu prioritate părinților. Copilul trebuie să aibă toare posibilitățile de a se bucura de joacă și de activități recreative, care trebuie orientate spre scopurile vizate de educație,; societate și administrațiile publice trebuie să se straduiască să favorizeze exercitarea acestui drept”
Principiul 8 dispune că “în toate împrejurările, copii trebuie să fie printre primii care primesc protecție și ajutoare”
Principiul 9;”Copilul trebuie să fie apărat împotriva oricărei forme de neglijență, cruzime și exploatare. El nu trebuie să facă obiect de comerț sub nici o formă. Copilul nu trebuie să fie admis în munca înainte de a fi atins o vârstă minimă corespunzatoare, în nici un caz el nu trebuie constrâns sau autorizat să practice o ocupație sau o slujbă care să-i dăuneze sănătății și educației, sau care să-i împiedice dezvoltarea fizică, mintală sau morală”.32 În fine, potrivit principiul 10 “Copilul trebuie apărat împotriva practicilor care îl pot împinge la discriminare rasială, la discriminare religioasă sau la orice altǎ formă de discriminare. El trebuie
crescut într-un spirit de înțelegere, toleranță, prietenie între popoare, pace și fraternitate universală și în sentimentul că este datoria lui să-și consacre energia și talentul în slujba semenilor lui’.
Necesitatea de a conferi drepturilor copilului forța juridică a unui tratat internațional a apărut în 1979 când, la inițiativa Poloniei, Comisia drepturilor omului a constituit un grup de lucru, prezidat de prof. Adam Lopatka, care a redactat proiectul unei Convenții asupra drepturilor copilului. “Convenția cu privire la drepturile copilului”33 a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U, la 20 noiembrie 1989, exact la 30 de ani de la proclamarea Declarației anonime. Este vorba despre un amplu instrument juridic angajat pentru state, alcătuit dintr-un preambul și 54 de articole, care acoperă practic intreaga paletă de drepturi și libertăți și instituie un sistem de protecție juridică eficient pentru copii, definind copiii drept ființe umane “sub vârsta de 18 ani”.
În enunțarea drepturilor copilului, Convenția se inspiră din Declarația universală a drepturilor omului și din cele două Pacte omonime ale căror dispoziții le adaptează, după caz, la situația specială a copilului. Astfel, Convenția recunoaște copilului următoarele drepturi civile și politice:
dreptul inerent la viață, statele trebuind să asigure, în măsura posibilului lor, supraviețuirea și dezvoltarea;
dreptul la un nume, dreptul la o cetățenie și, în măsura posibilului, dreptul de a-și recunoaște părinții și a fi crescut de aceștia ;
dreptul de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale, fără amestec ilegal;
dreptul de a nu fi separt de părinți săi împotriva voinței sale, cu excepția situației în care autoritățile competente decid altfel;
dreptul copilului separat de ambii părinți sau de unul dintre ei, de a întreține relații sau contacte directe cu cei doi părinți ai săi, afară dacă acest fapt este contrar interesului superior al copilului;
dreptul copilului la reîntregirea familiei în cazul în care părinții săi se află în alt stat, în afara unor situații excepționale când părinții au resedința în țări diferite, copilul are dreptul de a întreține relații personale și contacte directe regulate cu ambii părinți;
dreptul copilului capabil de discernământ de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care-l privește (dreptul de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrative, direct, prin reprezentanți sau printr-o instituție corespunzătoare);
dreptul la libertate de exprimare (care cuprinde libertatea de a căuta, a primi și a difuza informații și idei de orice natură sub formă orală, scrisă sau artistică etc. și restrângerea acestui drept se poate face numai prin lege, pentru respectarea drepturilor și reputației altora și pentru protecția securității naționale, ordinii publice, sănătății și moralei publice);
dreptul la libertatea de gândire, de conștiința și religie;
dreptul la libertatea de asociere și la libertatea de reuniune pașnica (exercitarea acestor drepturi-se prevede în art.15, pct.2, din Convenție-nu poate fi obiect decât al acelor limitări care sunt prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al ordinii publice, sau pentru a proteja sănătatea sau moralitatea publica sau drepturile și libertățile altora);
dreptul la neimixțiune în viața personală a copilului, familiei sale, a domociliului sau corespondenței și al respectării onoarei și reputației sale;
dreptul la informare și la materiale provenind din surse naționale și internaționale diverse, în special la cele care vizează să promoveze bunăstarea sa socială, spirituală și morală, precum și sănătatea sa fizică și mentală.
Enuntând aceste drepturi din categoria celor civile și politice, Convenția prescrie statelor o serie de îndatoriri pentru garantarea și transpunerea lor în viață.Astfel, pornind de la principiul conform căruia răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine părinților sau, după caz, reprezentanților săi legali, statele au datoria de a “acorda ajutor corespunzător părinților și reprezentanților legali ai copilului în exercitarea răspunderii care le revin de a crește copilul și vor asigura crearea instituților, lăcașelor și serviciilor însărcinate să vegheze la bunăstarea copiilor”. De asemenea, statele vor trebui să ia toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violența, vătămare sau abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv viața sexuală.
Copii care sunt lipsiți, temporar sau definitiv, de mediul lor familial au dreptul la protecție sau la ajutor special din partea statului, cum ar fi:plasarea într-o familie, adopția sau încredințarea într-o instituție corespunzătoare pentru copii. Copiilor cu statut de refugiați, singuri sau cu părinții lor, trebuie să li se acorde protecție și asistență sanitară.Pentru copiii handicapați fizic sau mental trebuie să se asigure o viață plină și decentă în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și să faciliteze participarea lor activă la viața colectivității.
Printre drepturile economice, sociale și culturale recunoscute copilului se numără:
dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de a beneficia de serviciile medicale și de reeducare; în acest scop statele vor lua măsuri în vederea reducerii mortalității în rândul nou-nascuțiilor, asigurării de asistență medicală, luptei contra maladiilor și malnutriției, ocrotirii sănătății mamelor în perioada pre și post-natală, dezvoltării măsurilor preventive de sănătate, abolirii practiciilor tradiționale dăunatoare sănătății copiilor etc.;
dreptul de a beneficia de securitate socială;
dreptul la un nivel de viață suficient;
dreptul la educație (asigurarea învățământului primar obligatoriu și gratuit pentru toți; accesibilitatea oricărui copil la învățământul secundar; accesul tuturor la învățământul superior etc.34
dreptul la odihnă și la vacanță, de a practica activități recreative, de a participa în mod liber, la viața culturală și artistică;
dreptul de a fi protejat împotriva exploatării economice și de a nu fi constrâns la munci compromițătoare, dăunătoare sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.
În această ordine de idei, statele vor lua măsuri corespunzătoare, inclusiv de ordin legislativ, administrativ, social și educativ pentru a proteja copiii contra folosinței ilicite a stupefiantelor și a substanțelor psihotrope, a oricărei forme de exploatare sexuală și violețnă sexuală, precum și pentru a împiedica răpirea, vânzarea și comerțul cu copii.
O serie de articole transleaza interdicția torturii și la copii, și angajează statele să respecte și să facă să fie respectate regulile dreptului inernațional umanitar, extinzând protecția acestora și la copii; le impune să adopte toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita readaptarea fizică și psihilogică și reintegrarea socială a copiilor care au fost victime a neglijenței, exploatării sau viciului, a torturii sau relelor tratamente etc. În sfârșit, o atenție specială este acordată copiilor bănuiți, acuzați sau dovediți a fi comis o încălcare a legii penale, presciind “un tratament care să fie de natură să favorizeze simțul său de demnitate și a valorii personale, care să întărească respectul sau pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale altora și care să tină seama de vârsta sa ca și de necesitatea de a face ca reintegrarea sa în societate, să-l facă să-și asume un rol constructiv, în spiritul acesta” (art.40).
Printre clauzele finale ale Convenției merită relevat angajamentul statelor de a face cunoscute pe larg principiile și dispozițiile acesteia, prin toate mijloacele adecvate precum și faptul că se creează un Comitet al drepturilor copilului, alcătuit din zece experți, cu titlu individual, cu misiunea de a examina progresele înregistrate de statele părți în executarea obligațiilor contractate prin convenție.35
Convenția asupra drepturilor copilului, care constituie, în substanața sa, un angajament pentru viitorul omenirii, se distinge de multe alte instrumente juridice din domeniul drepturilor omului. Caracteristica sa principală constă în faptul că ea enunță un principiu fundamental, potrivit căruia, în toate hotărârile care-l privesc, indiferent de instanața de la care emană, interesul superior al copilului să constituie considerentul principal.
Convenția este unul dintre puținele texte care infățisează viziunea futuristă enunțată in Preambulul Cartei Națiunilor Unite care face legatură între generațiile viitoare ale drepturilor omului. Ea este menită să
renasc perspectiva celor peste un million si jumatate de copii care se vor naște până in anul 2000, a milioanelor de copii care suferă de flagelul sărăciei si al crizei economice, de foame și de lipsa de adapost, de epidemii și analfabetism, de degradarea mediului. Convenția este importantă, cum aprecia Ksentine, din mai multe puncte de vedere. ”Ea este, sub aspectul normelor pe care le enuntă, instrumentul unei abordări integrate care acordă drepturilor omului întreaga lor tensiune și restituie copilului deplina sa integritate.Ea este, cu privire la sfidarile care înfrunta milioane de ființe în creștere, ființe vulnerabile și dependente.Ea reprezintă angajamentul moral și juridic al statelor de a acționa pentru a releva aceste sfidări cu demersele competente ale societății, pe plan intern și internațional.”36
In opinia lui Marta Santos Pais, Convenția constituie o adevarată Cartă a drepturilor copilului, care reunește într-un singur text mai multe norme și principii prevăzute în instrumente juridice internaționale referitoare la copii. “Și, ca atare, Convenția subliniază o dubl perspectivă:copilul titular de drepturi și libertăți fundamentale, și copilul ca obiect al unei protecții speciale destinată să asigure dezvoltarea armonioasă a personalității sale și al ajută să joace un rol constructiv în Societate”37
O particularitate a Convenției o constituie și faptul că statele care o ratifică acceptă să dea în mod oficial socoteală pentru actele lor cu privire la copii.
Pentru a garanta punerea sa efectivă în aplicare, Convenția prevede crearea unui comitet al drepturilor copilului, compus din zece experți cu înalta moralitate și care să posede o competență recunoscută în domeniul vizat.
Comitetul este însărcinat să suscite un dialog permanent între toți factorii care se ocupă de promovarea drepturilor copilului, să definească riscurile care amenință bunăstarea acestuia, să caute soluții practice problemelor specifice ale copilului, să mobilizeze resursele financiare necesare soluționării acestor probleme și să sensibilizeze publicul asupra protecției și promovării drepturilor copilului. Comitetul poate să ceară statelor informații suplimentare și supune la fiecare 2 ani un raport Adunării Generale asupra activităților sale.
4. Protecția copilului în viața social economică
Pornind de la faptul că în toate țările lumii sunt copii care trăiesc în condiții deosebit de dificile, fiind supuși la munci, care de multe ori depășesc posibilitățile fizice, comunitatea internațională a adus aceasta problemă în centrul preocupărilor, elaborând o serie reglementări distincte, menite să protejeze ființele umane de vârstă fragedă de exploatare. În tările dezvoltate există, în zilele noastre, legislații care asigură în acest sens o bună protecție copilului, în schimb, în multe țări în curs de dezvoltare, unde copiii în mod curent muncesc, legislația este deficitară din acest punct de vedere.
Rolul principal în acest domeniu îl are Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.) care a adoptat de-a lungul timpului o seamă de convenții și recomandări, principale fiind:
Convenția 138 privind vârsta minima de admitere în muncă, din 6 iunie 1973, intrată în vigoare la 19 iunie 1976, și Recomandarea nr.146 omonimă, care au vizat și înlocuit convențiile și recomandările anterioare în materie;
Convenția nr.10, privind vârsta minimă de admitere a copiilor la munci în agricultură, din 1921;
Convenția nr.33 privind vârsta minimă de admitere a copiilor la lucrările neindustriale din 1932, revizuită în 1937 prin Convenția nr.60;
Convenția nr.123 privind vârsta minimă de admitere la lucrările subterane în mine din 1965 și Recomandarea 124 din 2 iunie 1965 în aceeași problemă.
Prin Convenția nr.138, statele părți “se angajează să asigure abolirea efectivă a muncii copiilor și să ridice treptat vârsta minimă de admitere în slujbă sau la muncă la un nivel care să permită adolescenților să atingă cea mai completă dezvoltare fizică și mentală”(art.1).Statele părți la Convenție vor “trebui să specifice într-o declarație anexată la ratificarea sa, vârsta minimă de admitere în slujbă sau la munca în teritoriul său”38, urmând ca ulterior să informeze Directorul general al O.I.M., prin noi declarații, asupra ridicării vârstei minime. Vârsta minimă astfel specificată nu trebuie să fie inferioară vârstei la care încetează scolarizarea obligatorie, și în nici un caz, mai mică de 15 ani; în cazul când un stat parte are economia și instituțiile școlare mai puțin dezvoltate, după consultare cu organizațiile sindicale și patronale, dacă există, va putea specifica într-o primă etapă o vârstă minimă de 14 ani.Conform art.3, în orice tip de muncă sau slujbă, care “prin natura sau condițiile în care se exercită este susceptibilă să compromită sănătatea, securitatea și moralitatea adolescenților” vârsta minimă de admitere nu va putea fi mai mică de 15 ani. Convenția mai prevede și posibilitatea ca legislațiile naționale să autorizeze angajarea copiilor în vârstă de 13-15 ani pentru lucrări ușoare cu condiția ca acestea să nu prejudicieze sănătatea sau dezvoltarea copiilor și ca ele să nu afecteze pregătirea școlară (art.6.).
Recomandarea nr. 146 completează această Convenție cu o serie de prevederi privind eleborarea politicii naționale în materie, stabilirea unei vârste minime de admitere în muncă pentru toate sectoarele activității economice, stabilirea muncilor, cu caracter periculos și a condițiilor de muncă, precum și măsuri de aplicare efectivă a Convenției pe plan național.
În cadrul O.I.M. au mai fost adoptate și alte convenții și recomandări privind diversele aspecte ale protecției copiilor în muncă.Este vorba de “Convenția nr.6”, revizuită și înlocuit prin “Convenția nr.90” din 1948, intrată în vigoare la 12 iunie 1951, prin care se interzice angajarea copiilor în vârstă de sub 18 ani în munci de noapte în întreprinderi industriale, publice sau private, în afara cazurilor de ucenicie sau de pregătire profesională care necesită munca de noapte și în aceste cazuri încă copilul trebuie să aibă 16 ani împliniți și cu condiția de a beneficia de o perioadă de odihnă de minim 13 ore consecutive.
Prin Convenția nr.77 din 1946 și Convenția nr.78 din același an, ambele intrate în vigoare la 29 decembrie 1950, precum și prin Recomandarea nr.79 din 19 septembrie 1946 s-a introdus examenul medical de aptitudine la angajarea în industrie și, respectiv, în lucrări industriale ale copiilor și adolescenților. La 24 decembrie 1950 a intrat în vigoare convenția nr.79 din 1946 privind limitarea muncii de noapte a copiilor și adolescenților în lucrări neindustriale, iar la 13 decembrie 1967 Convenția nr.124 din 1965 cu privire la examenul medical de aptitudine a adolescenților la angajare în lucrări subterane în mine. La 2 iunie 1965 a fost adoptată Recomandarea nr.125 privind măsuri de aplicare a Convenției nr. 124, modalitatea de efectuare a examenului medical, perioada minimă de concediu ș.a.
5. Asigurarea educației copilului
Cooperarea internațională în domeniul educației a primit un puternic impuls prin înființarea, la 16 noiembrie 1945, a Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) care, prin însuși actul sau constitutiv, și-a propus să sugereze, “metodele cele mai adecvate pentru pregătirea copiilor din întreaga lume în spiritul răspunderilor omului liber”.39 Cu timpul s-a incetățenit tot mai larg concepția potrivit căreia educația de bază este un drept fundamental al fiecărui copil și cu o asemenea educație, făcută în mod corespunzător, îndeosebi femeilor, constituie temelia îmbunătățirii durabile a sănătății și păstrării copiilor și familiilor lor.
Cadrul principal al dreptului la educație al copilului a fost instituționalizat printr-o serie de documente internaționale, primul dintre acestea fiind Declarația universală a drepturilor omului care, în art.26 dispune: “Orice persoană are dreptul la educație”, alegând prin aceasta gratuitatea educației, cel puțin în ceea ce privește învățământul primar, ca educația să vizeze deplina dezvoltare a personalității umane și îmbunătățirea aspectului pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale, precum și dreptul părinților de a alege educația pe care trebuie să o dea copiilor. Acest enunț principal a fost precizat ulterior în instrumente juridico-diplomatice, iar pentru transpunerea lui în viața au fost întreprinse o serie de măsuri la nivel global, regional sau local.Astfel, în baza art.13 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale statele se angajează să adopte toate măsurile necesare pentru a asigura deplina exercitare a acestui drept, între care:
accesul tuturor copiilor la învățământul primar care trebuie să fie obligatoriu și gratuit;
învățământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învățământul secundar tehnic și profesional să fie generalizat și să devină accesibil tuturor prin toate mijloacele și în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuității lui;
să urmărească activ dezvoltarea unei rețele școlare la toate nivelurile, să se stabilească un sistem adecvat de burse și să se amelioreze în mod activ condițiile materiale ale personalului didactic
să respecte libertatea părinților, și după caz, a tutorilor legali de a alege pentru copiii lor instituții de învățământ, altele decât cele ale autorităților publice, conforme cu normele minimale ale statului, în materie de educație și a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor în conformitate cu propriile convingeri.
“Orice stat parte la prezentul Pact, dispune art.14-care în momentul în care a devenit parte nu a putut încă asigura în teritoriul sau metropolitan sau în teritorii aflate sub jurisdicția sa obligativitatea și gratuitatea învățământului primar, angajează să stabilească și să adopte, într-un termen de 2 ani un plan detaliat de măsuri succesive pentru a realiza treptat, într-un număr rezonabil de ani, fixat pe acest plan, deplina aplicare a principiului învățământului primar obligatoriu, gratuit pentru toți”.
Alte două convenții-“Convenția Internațională asupra eliminării oricărei forme de discriminare rasială” și “Convenția UNESCO privind lupta contra discriminării în domeniul învățământului”-angajează statele părți să adopte măsuri de orice natură menite a asigura exercitrea acestui drept, inclusiv de către copii.
Pentru transpunerea în viață a dreptultui la educație, pe plan internațional au fost întreprinse o serie de măsuri, între care: în 1961, Adunarea generală a O.N.U., Consiliul Economic și Social și UNESCO au organizat în comun campania mondială pentru alfabatizare universală; în 1968 Conferința internațională a drepturilor omului constatând că, în ciuda eforturilor depuse, în lume există încă sute de milioane de analfabeți, în special în rândul copiilor. Convenția invită guvernele țărilor în care există analfabeți să-și intensifice eforturile pentru eliminarea progresivă a acestui flagel; UNESCO și UNICEF au lansat un proiect de universalizare a educației primare și alfabetizare.
Problema asigurării dreptului la educație constituie obiect de preocupare și pentru unele organizații regionale-Organizația Statelor Americane (OSA) și Organizația Unității Africane (OUA), pentru mișcarea țărilor nealiniate, pentru Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, precum și pentru numeroase organizații neguvernamentale.
6. Ocrotirea sănătății copiilor
Dreptul la sănătate este unul din drepturile fundamentale ale copilului, consacrat în Pactul drepturilor economice, sociale și culturale (art.12 pct.a) și în Convenția drepturilor copilului, care, în art. 24 dispune: “Statele părți recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de a beneficia de serviciile medicale și de reeducare. Ele se vor strădui să garanteze ca nici un copil să nu fie lipsit de dreptul de a avea acces la aceste servicii.40 În continuare sunt enunțate măsurile ce vor trebui luate în acest sens. Alte articole ale Convenției se referă la exercitarea acestui drept de către copiii handicapați, deficienți mintali sau despărțiți de părinții lor.
În acest sens, pe plan internațional a fost realizată o largă cooperare în domeniul ocrotirii sănătății, rolul principal avându-l organizațiile internaționale, îndeosebi Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.).
În 1979, OMS a lansat Programul lărgit de vaccinare, având ca obiect vaccinarea tuturor copiilor lumii până în 1990 împotriva unor maladii care răpesc numeroase vieți în rândul copiilor:rujeola, poliomelita, difteria, tusea convulsivă și tuberculoza. Când acest program a fost lansat, mai puțin de 4% din populația țărilor în curs de dezvoltare era comunizată împotriva acestor boli, care ucideau anual circa 5 milioane de copii.În anul 1995, proporția copiilor de până la un an vaccinați împotriva rujeolei a depășit 50%, iar cea a copiilor vaccinați împotriva celorlalte maladii era aproape de 40%. Numărul anual al deceselor copiilor datorat acestor boli a scăzut sub 4 milioane. Aceste boli continuă însă să aibă efecte devastatoare în rândul copiilor slăbiți de malnutriție.În cea mai mare parte a Asiei și Africii, ele constituie o cauză a 25% din totalul deceselor copiilor în vârstă fragedă.În 1985, circa 40 de țări s-au apropiat de obiectivul vaccinării tuturor copiilor, iar alte 60 de țări în curs de dezvoltare au hotărât să accelereze programele de vaccinare.În Africa, OMS și Reuniunea regională a miniștrilor sănătății ai țărilor africane au desemnat anul 1986 drept An al vaccinării. Organizația Americană a Sănătății a adoptat planul de acțiune pentru eliminarea poliomelitei în Uniunea Americilor până în anul 1990, având ca obiectiv de atins sub 0,1 cazuri la 100.000 persoane.
Pe alt plan, în 1981, OMS a adoptat Codul internațional de comercializare a constitutelor laptelui matern, izvorat din preocuparea față de declinul general al alăptării materne a copiilor. Codul cere să se pună capăt publicității privind preparatele lactate și a altor practici de natură să descurajeze mamele să alăpteze copii.În 1990, Codul era format sau avea valoare de lege în 26 de țări.41
Pornind de la realitatea că peste 4 milioane de copii mor anual ca urmare a diareei, Declarația Societăților de Cruce Roșie a lansat în 1984 programul să trăiască copilul, care și-a propus să ajute societățile naționale de Cruce Roșie să prevină decesele și infirmitățiile copiilor ca urmare a diareei și a altor boli care pot fi evitate prin vaccinare.Programul este bazat pe tratamentul diareei pe calea terapeuticii de rehidratare orală, alăptarea maternală, tactici adecvate de intercare și reguli de igienă. Pentru stimularea activităților acestui program, tema “să trăiască copilul” a fost aleasă și ca temă a Zilei Mondiale a Crucii Roșii în 1987, care se marchează în fiecare an la 8 mai.
7. Drepturile copilului în justiție și administrație
Aceste drepturi sunt prevazute în documentul intitulat “Ansamblul de reguli minime cu privire la administrarea justiției pentru minori”(Regulile de la Beijing), elaborând Congresul internațional pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvențiilor aprobate de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr.40/33. În acest domeniu, Convenția cu privire la drepturile copilului a realizat câteva inovații.Luând ca punct de referință Regulile de la Beijing, Convenția a instituit prin art.37 și 38 un ansamblu de principii vizând protecția copilului în fața unui sistem tradițional care admite soluții de o profundă gravitate, precum privarea de libertate sau, în anumite sisteme juridice, condamnarea la închisoare pe viață sau pedeapsa cu moartea.
Ori, prin acestă Convenție s-a urmărit să se concilieze două interese findamentale: respectarea drepturilor omului, și garanții juridice inerente oricărei ființe umane, luându-se în considerație particularitățile specifice ale copilului datorate vârstei, caracterului evolutiv în formare s.a.
Soluțiile adoptate de Convenție au fost reconfirmate de cel de-al optulea Congres al prevenirii crimei și al tratamentului delicvențiilor, care s-a ținut la Hanava.42
8. Anul internațional al copilului
O inițiativă menită să atragă atenția guvernelor și arganismelor internaționale asupra protecției copilului și să stimuleze colaborarea internațională în vederea asigurării bunăstării vieții a constituit-o proclamarea “Anului internațional al copilului”(AIC)-1979, când s-au împlinit 20 de ani de la adoptarea Declarației drepturilor copilului.
Ideea proclamării Anului internațional al copilului a fost propusă de unele organizații guvernamentale în Consiliul executiv al UNICEF în 1974 și aprobată de Adunarea generală a O.N.U.(Rezoluția 31/169 din 21 decembrie 1976). Obiectivele anului erau:să servească drept cadru pledoariei în favoarea copiilor și eforturilor vizând să conștientizeze factorii de decizie și opinia publică asupra nevoilor lor speciale; și să încurajeze recunoașterea faptului că programele în favoarea copiilor trebuie să facă parte integrantă din planurile de dezvoltare econmică și socială, ideea fiind de a realiza atât pe termen lung cât și pe termen scurt, activități susținute în favoarea copiilor la nivel național și internațional.43
Sarcina coordonării pe planul O.N.U. a activitățiilor în cadrul A.I.C. a fost încredințată UNICEF.Concepția asupra Anului a fost aceea că în el să concentreze de la început eforturile asupra pregătirii și punerii în aplicare în fiecare țară a unor programe în favoarea copiilor și fiecare țară să decidă genul de manifestări pe care înțelege să le organizeze în urmărirea obiectivelor A.I.C.
Anul a avut un larg ecou în întreaga lume.Câteva mii de organizații neguvernamentale s-au angajat activ în promovarea obiectivelor A.I.C. În 148 țări au fost create comitete naționale pentru A.I.C., care au abordat un număr de probleme urgente cu care se confruntau copiii în țările respective. Unele comitete au procedat la o evaluare a situației copiilor pe plan național(Arabia Saudită, Guineea Bissau), au efectuat studii asupra stării nutriționale a copiilor (China, Haiti, Oman), au organizat campanii de eradicare a poliomelitei(Malawi) sau de vaccinare a noilor născuți(Bhutan).Altele au efectuat recensământul copiilor muncitorilor migranți (Luxemburg), au organizat centre de primire a copiilor fără familie (Columbia, Marea Britanie), au luat măsuri pentru îngrijirea orfanilor (Ciad, Filipine) sau copiilor victime ale razboiului (Liban, Nigeria). Un mare număr de comitete naționale au lansat campanii în vederea înființării de gradinițe, a abolirii taxelor școlare pentru învățământul primar, a îngrijirii copiilor handicapați ș.a.
Multitudinea de activități prilejuite de A.I.C. atât pe plan național, practic în toate statele, cât și pe plan internațional a dus la stimularea preocupărilor pentru bunăstarea copiilor din întreaga lume.În anii următori, în bună măsură ca efect al A.I.C., a sporit sprijinul financiar pentru programele în curs ale organizațiilor internaționale în favoarea copiilor și au fost inițiate noi programme în beneficial copiilor fără familie, a copiilor handicapați ș.a.44
9. Legislația internațională în domeniul justiției juvenile
În prezent, există o tendință pe plan mondial potrivit căreia statele caută să se asigure că sistemele lor de justiție sunt în acord cu dreptul internațional în domeniul drepturilor omului. Astfel, țări din toată lumea au preluat principiile internaționale în propriile legi și politici și, drept rezultat, legislațiile în domeniul justiției juvenile au fost refăcute.
Din ce în ce mai mult personal, incluzând asistenții sociali, lucrătorii în domeniul drepturilor copilului, personalul din sistemele de detenție, judecători, avocați, polițiști, inițiatori de politici și consilieri de probațiune participă la programe de training unde învață cum să aplice aceste principii internaționale.
Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată prin rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite nr.44/25, este principalul tratat obligatoriu care definește drepturile la care guvernele acestor țări au convenit că minorii sunt îndreptățiți.45
Alte seturi de reguli adoptate de comunitatea internațională detaliază modalitățile de lucru de zi cu zi în justiția juvenilă. Acestea sunt următoarele:
Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite în Administrarea Justiției Juvenile (Regulile de la Beijing adoptate în 1985 prin rezoluția Adunării Generale 40/33);
Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile (Principiile de la Riyadh adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/112);
Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate ( adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/113 );
Liniile directoare de acțiune privind copii implicați în sistemul de justiție penală (adoptate prin rezoluția Consiliului Economic și Social 30/1997);
Regulile Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor neprivative de libertate ( regulile de la Tokyo/1990 );
Declarația privind Princiipiile de Bază ale Justiției pentru Victimile Infracțiunilor și Abuzului de Putere (adoptate prin rezoluția Adunării Generale 40/34).
Acestor instrumente internaționale elaborate de organismele Națiunilor Unite, li se adaugă și alte acte normative care conțin principii ale justiției juvenile, cum ar fi: Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice; Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale; Convenția internațională cu privire la eliminarea torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante, dar și tratate regionale: Convenția din 4 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, amendată prin Protocoalele nr.3,5 și 8 și completată prin Protocolul nr. 246 ; Convenția europeană în materia adopției de copii din 1968; Convenția europeană asupra repatrierii minorilor din 1970; Convenția europeană de securitate socială din 1972; Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei din 1975; Convenția europeană asupra recunoașterii și executării deciziilor privind supravegherea copiilor și restabilirea supravegherii copiilor din 1980; Convenția Americană asupra drepturilor omului din 1969; Carta Africană pentru drepturile i protecția copilului din 1990.
Toate aceste instrumente furnizează un cadru corespunzător de funcționare pentru justiția juvenilă.
a)Convenția cu privire la drepturile copilului
Convenția cu privire la drepturile copilului a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. 191 de state se află sub incidența acestor prevederi, ceea ce înseamnă că statele părți se angajează să adopte toate măsurile necesare pentru a se asigura că minorii se bucură de toate drepturile menționate în Convenție. Țărilor li se cere să-și armonizeze propriile legi, proceduri și practici cu practicile Convenției.
Convenția protejează drepturile cetățenești, economice, politice, sociale și culturale ale copilului pe timp de pace și de conflict armat.
Drepturile consfințite de acesta vizează:
participarea copiilor la decizii care le afectează propriul destin;
protejarea copiilor împotriva discriminării și a tuturor formelor de neglijare și exploatare;
prevenirea rănirii de orice fel a copiilor;
ajutor pentru satisfacerea nevoilor de bază.Nu se pune doar problema prevenției, protecției, participării sau prevederii: toate sunt la fel de necesare cănd sunt aplicate corespunzător.
Convenția pune accentual pe o abordare de ansamblu a drepturilor copilului, toate drepturile acestuia fiind indivizibile și având legatură între ele. Acest aspect prezintă importante implicații în justiția juvenilă, întrucât toate drepturile copilului trebuie luate în considerare în sistemul de justiție penală, începând cu dreptul la libertatea de exprimare a copilului până la dreptul la cel mai înalt standard posibil de sănătate.47
Convenția cu privire la drepturile copilului a introdus în legislația internațională noi drepturi care nu existau, incluzând dreptul copiilor de a-și păstra propria identitate, cetățenia, numele și relațiile de familie, precum și dreptul copiilor localnici de a-și practica propria cultură (art.8 și 30).
Pe de altă parte, Convenția consfințește într-un tratat global de drepturi care, până la adoptarea ei, fuseseră doar recunoscute sau prevzute în legi independente adoptate sub incidența tratatelor regionale asupra drepturilor omului, ca de exemplu dreptul copilului de a fi audiat fie direct, fie indirect în orice procedură judiciară sau administrativă care-l afectează și dreptul ca părerile sale să fie luate în considerare (art.120).
Totodată, Convenția consacră standarde obligatorii care, până la intrarea sa în vigoare, fuseseră doar recomandări cu caracter orientativ cum ar fi măsurile de siguranță în procedurile de adoptie și recunoașterea drepturilor copiilor cu handicap fizic sau psihic (art.21 și 23).
Convenția consfiintește principiile cu caracter general care se aplică tuturor copiilor referitoare la exercitarea de ctre aceștia a tuturor drepturilor și mai conține articole separate referindu-se la justiția juvenilă, incluzând art.37, 39 și 40.
b)Regulile minimale standard ale Națiunilor Unite pentru Administrarea Justiției Juvenile (Regulile de la Beijing)48
Prin rezoluția 40/33 din 29 noiembrie 1985, Adunarea Generală a adoptat Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite în Administrarea Justiției Juvenile, cunoscute ca Regulile de la Beijing.Acestea oferă un cadru general în care un sistem național de justiție juvenilă ar trebui să funcționeze și un model pentru toate țările al unui răspuns just și uman dat copiilor care s-ar putea găsi în conflict cu legea penală.
Regulile de la Beijing, care sunt împărțite în șase secțiuni, acoperă o întreagă serie de proceduri ale justiției juvenile, incluzând: principii generale;cercetare și rechizitoriu; judecare și soluționare; tratament neinstituționalizat; tratament instituționalizat; cercetare și planificare; formularea de politici; evaluare.
Chiar dacă regulile de la Beijing nu au statut de tratat și deci nu sunt obligatorii pentru state, având doar un caracter de recomandări, unele dintre ele au devenit obligatorii pentru țările părți, prin încorporarea lor în Convenția asupra drepturilor copilului, iar altele pot fi interpretate nu neapărat ca stabilind noi drepturi, ci ca detaliind conținutul celor existente.
c)Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței juvenile (Principiile de la Ryadh)
Prin rezoluția 45/112, din 14 decembrie 1990, Adunarea Generală a adoptat Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile, cunoscute și sub denumirea de Principiile ori Directivele de la Riyadh.
Principiile de la Riyadh se axează pe prevenire, pe protecție în faze incipiente și pe intervenție preventivă, acordând o atenție specială copiilor aflați în situații de risc social. Termenul de risc social se referă la copii “în cazul cărora se poate demonstra existența unui pericol și că necesită măsuri nepunitive, din cauza efectelor, circumstanțelor lor, de viață și de stări de sănătate, siguranță, educație…stabilite de o autoritate competentă”, și acesta este conceptul care definește Directivele. Riscul social poate fi rezultatul unor posibile caracteristici interne ale copilului, cum ar fi handicapul psihic, al relațiilor dintre copil și familie și al circumstanțelor social-economice în care copilul trăiește. În multe cazuri copiii cu risc social sunt afectați de toți acești factori conjugați; cu cât factorii sunt mai potrivnici, cu atât cresc și șansele ca minorul să se îndrepte către activități delincvente.
Principiile recomandă ca țările să acorde o atenție specială copiilor și familiilor afectate de schimbări economico-sociale rapide și neuniforme. Astfel de schimbări pot să micșoreze capacitatea de a avea grijă de copii a familiilor, iar țărilor li se recomandă să realizeze modele inovatoare și constructive din punct de vedere social pentru integrarea unor astfel de copii.În particular, îndrumarile recomandă ca programele de prevenire să acorde prioritate copiilor care prezintă risc din cauza abandonului, neglijării, exloatării și abuzului.49
Principiile de la Riyadh încurajează dezvoltarea de măsuri aplicabile populației ca întreg, prin recomandarea dezvoltării de programe de protecție socială, în special în domeniul educației, muncii și sănătății; de asemenea, încurajează adoptarea unei legislații specifice justiției juvenile50; cer în mod excepțional o abordare multidisciplinară și intersectorială a prevenirii infracționalității juvenile.
Principiile de la Riyadh recomandă țărilor să facă în așa fel încât copii să aibă un rol activ și o relație de parteneriat în cadrul societății (directiva nr. 3), să fie acceptați ca parteneri egali și cu drepturi depline în
procesul de integrare, și îndreptățiți să fie implicați în politica de prevenire a infracționalității (directiva nr.9 lit.h).
Principiile recunosc că dac un star etichetează un copil ca fiind delincvent sau cu conduită deviantă, etichetarea poate contribui neintenționat la comportamentul antisocial al unui copil (directiva 5 lit.f).
Principiile urmăresc să prevină stigmatizarea și marginalizarea copiilor a căror comportare nu se conformează cu normele sociale care prevalează, nu numai prin evitarea etichetării, ci și prin recomandarea unei serii largi de măsuri, inclusiv recomandări făcute presei. Totuși, se recunoaște și riscul ca identificarea unui copil ca prezentând un risc social poate deveni o formă de stigmatizare în sine.
Principiul de bază este acela că prevenirea infracționalității juvenile să utilizeze atât familia copilului, cât și școala. Principalul scop al directivelor este de a ajuta la socializarea și integrarea copiilor prin intermediul familiei și prin implicarea activă și sprijinul comunității.
d)Regulile Națiunilor Unite pentru protecția Minorilor Privați de Libertate51
Au fost adoptate de Adunarea Generală, fără vot, prin rezoluția 45/113 din 14 decembrie 1990 și se aplică tuturor copiilor privați de libertate în orice situație, inclusiv în instituțiile de protecție a copiilor. Acestea expun principii care definesc în mod universal circumstanțele specifice în care copiii pot fi privați de libertate, subliniind că privarea de libertate este o măsură la care se recurge în ultimă instanță. Regulile specifică condițiile în care un copil poate fi reținut și care țin seama de drepturile copilului.
Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția copiilor Privați de Libertate sunt menite să contracareze efectele negative ale privării de libertate asigurând respectarea drepturilor copilului și reprezintă un cadru cuprinzător, acceptat internațional în care țările pot reglementa privarea de libertate a tuturor persoanelor sub 18 ani, indiferent de metoda procesului sau a audierii (regula 11 a). Ca urmare, acestea prezintă avantajul de a se aplica tuturor persoanelor cu referire la definiri naționale ale vârstei minoratului, și fără a depinde de jurisdicția procedurilor speciale.
Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate în sine sunt recomandări fără caracter de obligativitate.Dar, ca și în cazul multora dintre Regulile de la Beijing, un mare număr dintre Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția minorilor privați de libertate au devenit obligatorii fie prin faptul că se regăsesc în Convenția asupra Drepturilor Copilului, fie pentru că sunt implicații ale drepturilor consființite prin Convenție.
10. Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală
Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală au fost schițate în urma unei întâlniri a unui grup de experți care a avut loc la Viena în 1997 pentru a ajuta statele în procesul de implementare a prevederilor convenției asupra Drepturilor Copilului, a Regulilor de la Beijing, a Regulilor Națiunilor Unite pentru Protejarea Minorilor Privați de Libertate și a Directivelor de la Rijadh.
Directivele pentru Acțiune accentuează importanța principiului nondiscriminării, inclusiv atenția deosebită acordată sexului, punând pe primul plan interesele copilului, dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare, ca și datoria țărilor de a respecta părerile copilului.Îndrumările subliniază și necesitatea unui parteneriat între guverne, instituțiile Națiunilor Unite,Organizații nonguvernamentale , grupuri profesionale, mass-media, instituții de învățământ, copiii și alți membrii ai societății civile.52
CAPITOLUL IV
ORGANISME INTERNAȚIONALE CU COMPETENȚE ÎN PROTECȚIA COPIILOR ȘI PROTECȚIA COPIILOR ÎN PERIOADE DE CONFLICT ARMAT
1. Organisme internaționale cu competențe în protecția copiilor
Constituind un subiect de amplă preocupare internațională, în mod firesc protecția copiilor face obiectul a numeroase programe speciale ale organizațiilor internaționale guvernamentale, în special, ale celor din sistemul O.N.U., UNESCO, OMS, FAO și OIM, fiecare în domeniul său de activitate, precum și ale unei multitudini de oraganizații internaționale neguvernamentale. De asemenea, de-a lungul timpului s-au constituit o serie de organisme internaționale special consacrate protecției copiilor.
a)Fondul Națiunilor Unite pentru Copii(UNICEF)
Acesta este principalul organism internațional cu vocație de universalitate care se ocupă de acordarea de asistență pentru copii.UNICEF nu este o oranizație internațională de sine stătătoare, ci este un organism subsidiar Adunării Generale a O.N.U. El are însă un statut de autonomie în cadrul O.N.U. având propriul său consiliu de administrare, secretariatul său distinct și un sisitem separate de finanțare.53
Istoric.UNICEF a fost creat în decembrie 1946, într-o perioadă când milioane de copii sufereau de malnutriție și de celelalte privațiuni generate de cel de al doilea război mondial. Era perioada când devenea evident că Administrația Națiunilor Unite pentru Ajutorare la Reconstrucție(UNRRA), creată în 1943 în scopul de a sprijini refacerea țărilor europene devastate de război și de a ajuta populația, îndeosebi marele număr de refugiați, nu avea să supraviețuiască datorită divergențelor crescânde dintre foștii aliați, care aveau să genereze în “război rece”. În perspective desființării sale iminente, Administrația Consiliului UNRRA a recomandat crearea unui Fond special pentru a se continua ajutorul dat copiilor prin intermediul O.N.U.ce urma să fie finanțat parțial din bunurile patrimoniale care rămâneau de la UNRRA.Prin rezoluția 57(1) a Adunării generale a O.N.U. a fost creat “Fondul Internațional de Urgență al Națiunilor Unite pentru Copii(UNICEF), care urma să fie finanțat nu numai din bunurile patrimoniale ale UNRRA, ci și din contribuții voluntare din partea guvernelor și ale persoanelor fizice sau juridice. Rezoluția Adunării Generale precizează că orice asistență oferită prin intermediul Fondului trebuie acordată “ținând seama de necesități și fără deosebire de rasă, religie, naționalitate sau opinie politică”. În primii ani de existență, resursele UNICEF au fost folosite în principal pentru a satisface nevoile de hrană, medicamente și îmbrăcăminte ale copiilor din Europa postbelică
și China.Din 1947 până în 1950, UNICEF a acordat asistență însumând 87, 6 milioane dolari U.S. în 13 țări europene, între care și România, principalii beneficiari fiind în ordine: Polonia, Iugoslavia, Italia, Germania, Austria, Franța și Grecia-în total peste 6 miliane de copii.54
În decembrie 1950, când Europa depășise practic starea de urgență, Adunarea Generală a hotărât prelungirea existenței UNICEF și i-a modificat mandatul, extinzându-l pentru a răspunde nevoilor tot atât de critice ale copiilor din țările în curs de dezvoltare. Această modificare s-a făcut după îndelungi discuții, trecându-se peste poziția S.U.A. care fusese principalul contribuitor la resursele UNICEF. Perioada de prelungire era de 3 ani, la capătul căreia Adunarea Generală urma să reconsidere problema existenței în continuare a UNICEF. În răstimpul acestor 3 ani, UNICEF a desfășurat o activitate eficientă îndeosebi în Asia, și a contribuit substanțial la mobilizarea resurselor naționale în favoarea copiilor, punând la dispoziția guvernelor medicamente, antibiotice, insecticide, precum și mijloace de transport.
În 1953, la expirarea perioadei suplimentare, țările în curs de dezvoltare s-au pronunțat cu și mai multă insistență pentru prelungirea mandatului UNICEF, astfel încât Adunarea Generală a hotărât în octombrie 1953, prin rezoluția 802(VIII), continuarea existenței UNICEF pe o perioadă nedefinită. Cu această ocazie, cuvintele “inernațional” și “de urgență” au fost scoase din titulatura organismului, care a devenit, “Fondul Națiunilor Unite pentru Copii” păstrându-și vechea siglă “UNICEF”.
Organizare.Fiind un organism al Adunării Generale, politica generală a UNICEF este stabilită de aceasta. Activitatea concretă a
Fondului este discutată și stabilită de Consiliul de administrație , organism interguvernamental alcătuit din 41 membrii, aleși prin rotație pe o perioadă de 3 ani de către Consiliul economic și Social, ținând seama atât de principiul repartizării geografice echitabil(9-Africa, 9-Asia, 6-America Latină, 4-Europa Rasăriteană, 12-Europa Occidentală și alte regiuni), cât și de reprezentare echilibrată a țărilor donatoare și a celor beneficiare. România a făcut parte din Consiliu în perioada 1972-1974 și 1984-1986. Consiliul examinează programele și aprobă angajarea cheltuielilor precum activitățiile de asistență în țările în curs de dezvoltare, precum și a celor de funcționare.În afara unor sesiuni extraordinare, Consiliul se reunuește în mod normal o dată pe an, timp de 2 săptămâni.Consiliul are 2 organe subsidiare: Comitetul pentru programe și Comitetul pentru administrație și buget. Rapoartele Consiliului sunt supuse aprobării Consiliului Economic și Social si Adunării generale.
Secretariatul este condus de un director executiv numit de secretarul general al ONU, în consultare cu Consiliul de administrație.Secretariatul are aproximativ 1700 de funcționari. Sediul său central este la New York și are birouri regionale la Abidjan, Amman, Bangkok, Bogota, Geneva, Nairobi, și reprezentante în 80 de țări inclusive în România. Operațiunile de aprovizionare ale UNICEF sunt dirijate, sub îndrumarea sediului central de la New York, de Centrul de ambalare și depozitare al UNICEF(UNIPAC) de la Copenhaga.
Finanțarea activitățiilor UNICEF se face exclusiv din contribuțiile voluntare ale guvernelor, precum și ale unor organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale și ale persoanelor fizice. Contribuțiile voluntare ale guvernelor ocupă ponderea principală-circa 75%-în ansamblul resurselor UNICEF.Nivelul bugetului de cheltuieli a UNICEF a fost de 336 de milioane $ în 1985 și 393 milioane $ în 1986.Înainte de 1990, România a contribuit voluntar la resursele UNICEF cu o sumă în valută națională în Valoare de 150.000 lei anual.55
În 33 de țări, între care și România, s-au constituit comitele naționale pentru UNICEF ce joacă un rol important în promovarea obiectivelor UNICEF. În țările dezvoltate, unde se află majoritatea acestor organisme, ele acționează pentru creșterea sprijinului financiar voluntar din partea țărilor lor, precum și pentru popularizarea UNICEF, a realizărilor și obiectivelor sale. În România, Comitetul național pentru UNICEF a fost creat în 1971, având obiectiv dezvoltarea colaborării între România și UNICEF.
Principalele activități. În perioada imediat următoare punerii sale pe baze permanente-anii ‘50 și inceputul anilor ’60-cea mai mare parte a activităților UNICEF a fost consacrată luptei împotriva maladiilor endemice ce afectau copiii în țările în curs de dezvoltare- tuberculoza, paludismul, lepra și trahomul-în cadrul unor ample campanii de eradicare, concertate cu alte organizații internaționale, în special OMS.
De la începutul anilor ’60, când procesul de decolonizare a cunoscut o puternică accelerare, noile state independente au făcut din educație o problemă de prioritate imediată pentru ele, reclamând și din partea UNICEF să pună un accent sporit de dezvoltare învățământului primar. Conferința de la Belagio din 1964 organizată de UNICEF, a elaborat o nouă filozofie, care cerea ca necesitățile copiilor să fie abordate, nu numai din punct de vedere umanitar, ci ca parte integrantă aplanurilor nationale de dezvoltare economică si socială.56
Pentru activitățile desfăsurate în favoarea copiilor din lumea întregă, în 1965 UNICEF primește premiul nobel pentru pace.
Urmează o perioadă de creștere și de diversificare a activitățiilor UNICEF, în care preocupările devenite tradiționale, legate de protecția mamei și a copilului, educația primară, îngrijirea sănătății ș.a. se adaugă noi activități, între care alimentația și nutriția, distribuirea apei potabile în zonele rurale, educația preșcolară, ajutorarea copiilor victimă a conflictelor armate și catastrofelor naturale.La inceputul anilor ’70, UNICEF și-a elaborat o strategie a serviciilor de bază și s-a integrat activ în campania OMS privind “Sănătatea pentru toți în anul 2000”, care îi va călăuzi activitatea până la anul inernațional al copilului-1979. Pe baza evaluării Anului inernațional al copilului, în 1982 UNICEF a lansat ceea ce se va numi ulterior “revoluția pentru supraviețuirea și dezvoltarea copiilor” axată pe tehniciile “GOBI: G(de la cuvântul englezesc “grovth”=creștere), constând în controlul alimentației copiilor-factorul fundamental care asigură creșterea-în vederea eliminării subnutriției și malnutriției;O(de la cuvântul “oral”), costând în terapie orală de rehidratare a copiilor a copiilor loviți de cea mai gravă boală care atinge copii mici-diareea; B(de la cuvântul englezesc “breast”-san), urmărind promovarea alăptării materne; I(de la cuvântul “immunisation”-imunizare), însemnând imunizarea copiilor împotriva a șase boli contagioase grave foarte răspândite: difteria, tusea convulsiv, tetanusul, rujeola, poliomelita și tuberculoza. În afara programului principal “supraviețuirea și dezvoltarea copiilor”, deviind din această nouă orientare, în curs de desfășurare, activitățile UNICEF mai cuprind câteva programe de mai mică anvengură privind educația primară, aprovizionarea cu apă potabilă și salubră,educația sanitară a femeilor, asigurarea unor servicii sanitare de bază în mediul urban, prevenirea incapacității fizice și mintale a copiilor.57
b)Centrul internațional al copiilor(C.I.C.)
A fost creat din inițiativa Franței care, în martie 1949, a propus UNICEF crearea la Paris a unui centru internațional de cercetări și pregătiri pentru copii. În urma negocierilor purtate cu reprezentanții O.N.U., și ai unor instituții specializate, la 10 noiembrie 1949 a fost înființat C.I.C. prin decret ministerial francez, ca instituție de bunăstare publică, guvernată de legea franceză. La 16 februarie 1950 s-a semnat un accord de cooperare între guvernul francez, UNICEF și OMS.
C.I.C. nu este o organizație cu membrii.Structura sa organizatorică constă din Consiliul administrativ, Comitetul tehnic consultativ și Directoratul general. Șase din cei 17 membrii ai Consiliului administrativ sunt numiți de Guvernul francez, iar ceilalți 11 sunt acceptați de acestia.
Membrii Consiliului sunt numiți pe o perioadă de 3 ani dar pot fi numiți din nou, la expirarea termenului. Activitatea Consiliului este condusă de un Birou, alcătuit dintr-un președinte, doi vicepreședinți, un secretar și un trezorier. Biroul este ales pentru o perioada de 1 an.C.I.C.este finanțat prin contribuții ale Guvernului francez și UNICEF, precum și din donații din partea altor organizații.58
Cele mai importante sarcini ale C.I.C. sunt educația sanitară și pregătirea de cadre, cercetări asupra unor probleme specifice de sănătate, de educație și de natură socială ale copiilor si adolescenților, colectarea și difuzarea de informații, studii comparative privind situația copiilor din diferite țării. Centrul pune accentul pe îmbunătățirea condițiilor de viață a copiilor în țările în curs de dezvoltare.De la crearea sa, C.I.C. a organizat peste 400 de proiecte în domeniul educației și pregătirii de cadre în 66 de țări.
c)Organizația”Salvați copiii”
Este o organizație neguvernamentală independentă, non profit, neconditionată politic, cu personalitate juridică, înființata la 20 aprilie 1990, care militează pentru implementarea revendicărilor Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului. Ea colaborează cu structuri guvernamentale și organizații neguvernamentale, în cadrul programelor de asistență socială, sănătate, educație, în interesul superior al copilului, propunându-și să influențeze politica și practica guvernamentală asupra situației copiilor dezavantajați din instituțiile de ocrotire, a copiilor străzii, sau a celor din familiile cu risc, și derulează programe pilot, ca alternativă la soluțiile guvernamentale actuale.59
Această organizație are în derulare câteva programe, printre care: reintegrarea copiilor instituționalizați în familiile lor naturale; programul “Copiii străzii”; programul “Promovarea interesului superior al copilului prin implementarea Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului“; programul educațional pentru stimularea socializării copiilor; programul ”Casa cu ferestrele deschise “ etc. 60
d)Comitetul pentru drepturile copilului
A fost creat în baza art. 43 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 29 decembrie 198961 cu scopul ”Examinării progreselor înregistrate de statele părți în executarea obligațiilor contractate de ele în virtutea prezentei Convenții”. 62
i)Compunere și organizare
Comitetul se compune din 10 experți, aleși prin vot secret de către statele părți din rândul cetățenilor lor. Calitățile ce se cer persoanelor ce candidează la un loc în Comisie sunt: o înaltă moralitate și o competenț recunoscută în domeniu.În ansamblu, membrii Comitetului trebuie să asigure o repartiție geografică echitabilă și să reprezinte principalele sisteme juridice. Ei acționează cu titlu individual. Mandatul lor este pentru patru ani, dar pot fi realeși dacă sunt propuși din nou de state.Din rândul lor se alege biroul Comisiei. Comitetul iși ține lucrările de regulă la sediul O.N.U., el lucrează în sesiuni anuale a căror durată este stabilită de reuniunea statelor părți la Convenție. El își adoptă regulamentul interior.
ii)Funcții și competențe
Principala funcție a Comitetului este de a urmării îndeaproape modul în care statele își îndeplinesc obligațile asumate prin Convenția cu privire la drepturile copilului. El își realizează această funcție prin examinarea rapoartelor pe care statele s-au angajat să i le trimită direct și în care sunt menționate msurile pe care ele le-au luat pentru aplicarea Convenției. Primul raport va fi prezentat de fiecare stat la 2 ani dup ratificarea Convenției și urmatoarele, din 5 in 5 ani.
Rapoartele trebuie să cuprindă, în esentă, informații suficiente pentru a permite Comitetului să-și formeze o idee precisă asupra aplicării Convenției în țara respectivă și, dacă este cazul, să indice factorii și dificultățile care împiedică un stat să se achite de unele obligații asumate.La fiecare 2 ani, Comitetul supune Adunării Generale a O.N.U., prin intermediul ECOSOC, un raport asupra activității sale.
Statele s-au angajat, printre altele, ca repoartele prezentate de ele Comitetului să li se asigure o largă difuzare pe propriul teritoriu.
Comitetul poate solicita statelor informații suplimentare față de cele menționate în rapoartele lor. El poate, de asemenea, formula sugestii și recomandări atât guvernelor cât și Adunării Generale a O.N.U.
iii)Colaborarea Comitetului drepturilor copilului cu alte organizații internaționale
Protecția drepturilor copilului intră în competența a o serie de organisme internaționale, precum: Comisia drepturilor omului; Subcomisia de luptă contra masurilor discriminatorii și a protecției minorităților; Comitetul drepturilor omului;Comitetul drepturilor economice, sociale și culturale; Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale; Grupul de lucru asupra formelor contemporane de sclavie, UNICEF ș.a. Cu protecția drepturilor copilului se ocupă și unele instituții specializate din sistemul Națiunilor Unite- Organizația Internațională a Muncii(O.I.M), Organizația mondială a sănătății (O.M.S.), UNESCO, Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru refugiați, precum și un mare număr de organizații neguvernamentale.
Crearea Comitetului pentru drepturile copilului nu va afecta cu nimic activitatea acestor organizații și organe. Între ele există o strânsă colaborare. Comitetul le poate solicita avize specializate sau rapoarte asupra aplicării Convenției în domenii ce țin de competența lor. El poate, de asemenea, să recomande Adunării Generale să roage pe secretarul general să dispună efectuarea pentru Comitet a unor studii asupra problemelor specifice care afectează drepturile copilului.63
În acest context, Comitetul pentru drepturile copilului are rolul de a întreține un dialog permanent cu toți factorii care se ocupă de promovarea drepturilor copilului pentru a căuta soluții practice problemelor specifice, a mobiliza resursele umane și financiare necesare soluționării acestor probleme, a sensibiliza opinia publică asupra protecției și promovării drepturilor copilului.
Mecanismele de protecție create prin cele 6 convenții internaționale prezentate intră în acțiune numai după ce s-a produs o violare a drepturilor omului. Ele au deci menirea de a repara respectivele violări. Aici lucrurile sunt cele mai complexe. Un stat care-și asumă angajamente prin convențile la care a devenit parte, o face cu convingerea de a le respecta. De cele mai multe ori, însă, se află în imposibilitatea de a o face, întrucât îi lipsesc instrumentele interne necesare aplicării normelor conținute în convențiile la care a devenit parte și chiar competențele în materie.
O soluție posibilă ar fi aceea, ca programul de asistență și de servicii consultative al Națiunilor Unite să fie completat cu două categorii de măsuri: o primă categorie, care să vizeze ajutorarea statelor să realizeze respectarea drepturilor recunoscute prin diverse convenții internaționale, și o a doua categorie care să aibă în vedere prevenirea violărilor. În acest sens, s-ar impune organizarea unor cursuri de stagii de
pregătire pentru funcționarii publici, forțele de politie, personalul udiciar ș.a. 64
Un rol important în pregătirea personalului de specialitate îl au universitățile și organizațiile neguvernamentale.
Rolul de pionierat în acest domeniu în România îl au Facultatea de Drept a Universității Europene Drăgan din Lugoj care, în baza unei înțelegeri stabilite cu Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru refugiați, a intodus în programa sa de învățământ un curs de un an de drepturile omului și dreptul refugiaților.
Asociația Româna de Drept Umanitar a organizat împreună cu Facultatea de Drept a Universității București, începând din anul 1994, cursuri postuniversitare de formare în domeniul dreptului internațional umanitar și al drepturilor omului, iar în 1995, cursuri de vară cu tematică umanitară.
Cunoașterea de către funcționarii guvernamentali, precum și de viitorii funcționarii a normelor și mecanismelor drepturilor omului este cea mai bună garanție contra violărilor acestora.
2. Protecția copiilor în perioada de conflict armat
În categoria persoanelor foarte vulnerabile în caz de conflict armat, femeile și copii ocupă un loc foarte important. O serie de reguli referitoare la protecția lor se găsesc în cea de-a IV-a Convenție de la Geneva din 1949, însă sorgintea prevederilor din art.76 din Protocolul I din 1977 se află într-o Rezoluție a Consiliului economic și social al
O.N.U.65 din aprilie 1970 privind “Protecția femeilor și copiilor în perioade de urgență sau în timp de razboi, în perioada de lupta pentru pace, eliberare națională sau independență”.
Protocolul de la Geneva consacră trei reguli speciale femeilor aflate în puterea inamicului sau pe un teritoriu ocupat:
femeile vor trebui să facă obiectul unui respect special și vor fi protejate mai ales contra violului, constrângerii la prostituție și împotriva oricăror altor forme de atentat la pudoare;
femeile însărcinate și mamele cu copii de vârst fragedă, care sunt arestate, deținute sau internate pentru motive legate de conflict armat, vor fi examinate cu prioritate absolută;
părțile la conflict se vor strădui, în măsura posibilului, să evite pronunțarea pedepsei cu moartea împotriva femeilor însărcinate sau a mamelor cu copii mici care depind de ele, pentru o infracțiune comisă în relație cu conflictul armat. Condamnarea la moarte contra acestor femei pentru o astfel de infracțiune nu va fi executată.
Problema protecției copiilor în Protocol are un caracter mai larg, mai complex decât cel din Convenția a IV-a. Evenimentele tragice de după cel de-al doilea război mondial, de pe urma cărora copiii au avut foarte mult de suferit, au întărit convingerea că protecția acestora trebuie consolidată în următoarele puncte principale:
contra abuzurilor puterii de ocupație;
împotriva utilizării lor în conflictele armate;
a relațiilor dintre copii și partea în puterea căreia se află
În soluționarea problemei protecției copilului în caz de conflict armat, Conferința diplomatică de la Geneva din 1974-1977 a formulat în Protocolul I art.77-78, care enunță câteva reguli.
Copiii, se arată la punctul I din art.77, trebuie să fie protejați împotriva oricăror forme de atentat la pudoare. Părțile la conflict le vor acorda îngrijiri cu ajutorul de care au nevoie datorită vârstei lor fragede sau pentru orice alt motiv. Intuitu personae, regula enunțată este foarte largă, ea reglementează nu numai protecția copiilor aflați pe un teritoriu ocupat, ci și protecția tuturor copiilor de pe teritoriile părților în conflict, fără distincție.
Implicarea copiilor sub 15 ani într-un conflict armat este reglementată în paragrafele următoare, părților la conflict revenindu-le obligația de a lua toate măsurile posibile pentru ca copiii sub această vârstă să nu participe direct la ostilități, ca soldați, cât și participarea indirectă, la actele de sabotaj, transport de arme sau muniții, transmitere de știri ș.a. După datele furnizate de SIPRI, în februarie 1999, circa 300.000 de copii se aflau înrolați în forțele armate din care un număr foarte mare sub 10 ani (fiind obligați să ia parte la lupte în Angola, Somalia, Sudan s.a.)66
Dacă în mod cu tot excepțional și încălcând interdicția susnumită copiii care n-au împlinit vârsta de 15 ani participă direct la ostilități și sunt capturați de partea adversă, ei vor beneficia de o protecție specială, indiferent dacă sunt detinuți ori internați pentru motive legate de conflictul armat. Copiii vor fi separați de adulți, iar dacă împotriva lor s-a pronunțat pedeapsa cu moartea pentru o infracțiune legată de conflict, ea
nu va fi executată dacă acesția nu au împlinit vârsta de 18 ani.
Una din practicile folosite în cel de-al doilea război mondial a fost aceea de a transfera copiii în țări străine, fie pentru a-i folosi la diferite munci fie pentru ai deznaționaliza. Pentru ai pune la adăpost de asemena practici, Conferința a enunat, în art. 78 din Protocol, o regulă care interzice evacuarea către o țară străină a copiilor, alții decât proprii săi resortisanți, cel puțin când nu este vorba despre o evacuare care nu este motivată de necesități de ordin medical sau de securitate. Dar și în acest ultim caz, evacuarea este condiționată de consimțământul părinților sau al tutorilor. În cazul în care obținerea acestui consimțământ nu este posibilă, este necesar consimțământul scris al persoanei împuternicite de lege sau de cutumă cu protecția copiilor. Puteriile protectoare au datoria să controleze orice evacuare,în înțelegerea cu părțile interesate (cu partea care primește copiii și cu cea ai cărei resortisanți sunt copii). Pe toată perioada evacuării, se va asigura fiecărui copil o educație corespunzătoare. Pentru a facilita întoarcerea copiilor în sânul familiilor, parte care a procedat la evacuare sau, dacă s-a convenit altfel, autoritățile statului primitor vor întocmi pentru fiecare copil o fișă cu fotografie și date cât mai complete, care vor fi transmise Agenției Centrale de Cercetare a CICR.67
Aceste reguli referitoare la protecția copilului în caz de conflict armat, consacrate în Protocol, vin să completeze dispozițiile celei de-a IV-a Convenții de la Geneva din 1949 (art.14 alin.1-crearea de zone și localități sanitare ori de securitate, art.17,art.23 alin.1, art.24, art.38, art.50,51 și 68 alin.4). Regulile din din acest articol 77, au fost reiterate și în articolul 38 din Convenția privind drepturile copilului din 1989, precum și în Protocolul facultativ la aceasta, cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate, din 2000 ambele documente internaționale fiind ratificate și de România (prin Legea nr.18/1990 și, respectiv, Legea nr.567/19 octombrie 2001).
În anul 1996, Departramentul de Informații Publice al O.N.U. și UNICEF au dat publicității raportul intitulat “Impactul conflictelor armate asupra copiilor”, în care se arată că, în pofida instrumentelor juridice internaționale protectoare, copiii au fost supuși unor enorme riscuri și suferințe, numai în ultimele 2 decenii peste 2 milioane de copii au fost uciși, de trei ori mai multi au fost afectați de serioase vătămări sau invalidități permanente și nenumărați alții au fost forțați să fie martori sau chiar să ia parte la oribile acte de violență. Raportul evidențiază, de asemenea, și alte aspecte ale impactului războiului asupra copiilor între care participarea acestora ca sprijinitori ai efortului militar (spioni, masageri, cărăuși), situația copiilor refugiați sau pierduți de familiile lor, riscurile la care sunt supuși datorită efectelor minelor terestre antipersonal și ale diverselor dispozitive explozive încorporate în obiectele, împotriva cărora sunt complet neprotejați.68
Se poate constata că, deși au fost obținute realizări în promovarea și respectarea drepturilor copilului, efectele practicii sunt încă fragile, iar în unele zone ale lumii chiar inexistente.
Este necesar ca guvernele, organizațiile guvernamentale și neguvernamentale să-și intensifice eforturile pentru transpunerea fermă în practică a principiilor promovate de Convenția privind drepturile copilului și de convențiile de drept umanitar.
CAPITOLUL V
CONSIDERAȚII FINALE
Copilul, în calitatea sa de ființă umană, este titularul drepturilor fundamentale garantate de Constituția României și de actele internaționale la care statul român este parte.
Lipsa de maturitate fizică și intelectuală a copiilor, condițiile deosebit de dificile în care trăiesc cei mai mulți dintre eceștia în toate țările lumii, exploatarea la care sunt supuși au condus la concepția conform căreia copilul are nevoie de o protecție specială, instituționalizată în plan juridic.
Constituind un subiect de amplă preocupare internațională, în mod firesc protecția copiilor face obiectul a numeroase programe speciale ale organizațiilor internaționale guvernamentale, în special, al celor din sistemul O.N.U., UNESCO, OMS, FAO, OIM, fiecare în domeniul său de activitate, precum și ale unei multitudini de organizații internaționale neguvernamentale. De asemenea, de-a lungul timpului s-au constituit o serie de organisme internaționale special consacrate protecției copiilor, dintre care cele mai importante sunt: UNICEF, Centrul internațional al copiilor, Comitetul pentru drepturile copilului, Organizația “Salvați copiii”.
Statele trebuie, de asemenea, să stabilească limite de varstă sub care folosirea muncii salariate a copiilor va fi interzisă și sancționată prin lege și în statutele și instrumentele pertinente ale instituîiilor specializate și ale organizațiilor internaționale, care se preocupă de bunăstarea minorilor.
Problema protecției copilului a intrat ca subiect permanent în preocupările internaționale odată cu crearea Organizației Națiunilor Unite și a instituțiilor sale specializate, fiind abordată într-o varietate de aspecte, în funcție de specificul fiecărei organizații.
În numeroase state, copiii sunt victime ale analfabetismului, abuzului de droguri, prostituției, abandonului familial, cerșetoriei, traficului commercial chiar și autori ai unor acte de terorism, un mare număr dintre aceștia provenind din țări bogate.
În anul 1996, Departamentul de Informații Publice al O.N.U. și UNICEF au dat publicității raportul intitulat “Impactul conflictelor armate asupra copiilor”, în care se arată că, în pofida instrumentelor juridice internaionale protectoare, copii au fost supuși unor enorme riscuri și suferințe, numai în ultimele două decenii peste doua mulioane de copii au fost uciși, de trei ori mai mulți au fost afectați de serioase vătămări sau invalidități permanente si nenumărați alții au fost fortați să fie martori sau chiar să ia parte la oribile acte de violență.
Se poate constata că, deși au fost obținute realizări în promovarea și respectarea drepturilor copilului, efectele practice sunt încă fragile, iar în unele zone ale lumii chiar inexistente. Este necesar ca guvernele, organizațiile internaționale guvernamentale și neguvernamentale să-și intensifice eforturile pentru transpunerea fermă în practică a principiilor promovate de Convenția privind drepturile copilului și de convențiile de drept umanitar.
Legea cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului consacră numai aspectele particulare rezultate din situația specială a copilului, determinate de vârsta sa fragedă.
Potrivit regulilor dreptului civil și a normelor cuprinse în Legea nr.272/2004 protecția copilului prin mijloace de drept privat cuprinde următoarele aspecte:
protecția drepturilor copilului
protejarea minorului prin regulile în material capacității juridice a persoanei fizice (incapacitatea minorului)
protecția minorului prin părinți (ocrotirea părintescă)
protecția copilului lipsit de ocrotire părintească.
BIBLIOGRAFIE
Constituția Romaniei
Codul Penal
Codul de Procedura Penala
Convenția ONU cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989
Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
Tratat de drepturile omului, Ionel Cloșcă și Ion Suceavă, ed.VIS, 2003
Dreptul femiliei și protecția copilului, Milena Tomescu, ed.All Beck, București 2005
Protecția juridică drepturilor omului, Victor Duculescu, ed. Lumina Lex, 2001
Protecția drepturilor omului, Nicolae Purdă, ed.Lumina Lex, 2001
Drepturile omului, Dumitru Mazilu
Drepturile omului în drept internațional contemporan, Ion Diaconescu, ed.Lumina Lex, 2002
Jurisprudența CEDO, Vincente Burger și Corneliu Liviu Popescu
13.www.infoeuropa.ro
CUPRINS
Capitolul I. Scurt istoric cu privire la evoluția reglementărilor dreptului copilului…………………………………………………….1-8
Noțiunea de protecție a copilului.Sediul materiei……..3-4
Noțiunea de copil, ca subiect de protecție…………….4-5
Principiile care stau la baza protecției copilului………5-8
Capitolul II. Principalele particularități ale drepturilor copilului………………………………………………………………9-41
Dreptul la identitate………………………………….9-11
Dreptul la relații personale cu familia sa……………11-13
2.1.Titularii dreptului la relații personale…………..11-12
Dreptul copilului la protejarea imaginii sale, a vieții intime, private și de familie…………………………13-14
Dreptul copilului la libertate de exprimare…………14-15
Dreptul copilului capabil de discernământ de a-și exprima opinia asupra oricărei probleme care il privește……15-16
Libertatea de gândire, de conștiință și de religie……….16
Libertatea de asociere în structuri formale și informale și libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege………………………………………………….16-17
Dreptul la identitate al copilului aparținând unei minorități……………………………………………….17
Dreptul la respectarea individualității și personalității…17
Dreptul la sănătate………………………………………17
Dreptul copilului la un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială……………………………………………………………………18
Dreptul de a beneficia de asistența socială și de asigurări sociale………………………………………………18-19
Drepturile speciale ale copiilor cu handicap………..18-20
Dreptul la educație……………………………………..20
Dreptul la odihnă și vacanță……………………………21
Alte drepturi ale copilului………………………………21
Protejarea minorului prin regulile în materia capacității juridice a persoanei fizice (incapacitatea minorului)…………………………………………..21-25
a)Dreptul copilului capabil de discernământ de a-și exprima opinia asupra oricărei probleme care îl privește……………………………………………….22-24
b)Dreptul copilului de a depune singur plângeri
referitoare la încalcarea drepturilor sale
fundamentale………………………………………..24-25
18.Ocrotirea minorului prin părinți……………………25-32
A)Drepturile părintești………………………………25-28
B)Separarea copilului de părinții săi………………..28-29
C)Încredințarea minorului unuia dintre părinți……..29-31
D)Decăderea din drepturile părintești……………….31-32
19.Protecția copilului lipsit de ocrotirea părinților săi…32-41
a)Tutela……………………………………………..32-34
b)Adopția………………………………………………34
c)Protecția specială a copilului lipsit, temporar sau
definitiv, de ocrotirea părinților săi………………….34-41
Capitolul III. Domeniile colaborării internaționale pentru protecția copilului…………………………………………………..42-72
Preocuparea comunității internaționale pentru ocrotirea copiilor………………………………………………42-43
Situația copiilor în lume…………………………….43-45
Afirmarea drepturilor fundamentale ale copilului….45-54
Protecția copilului în viața social economică………54-56
Asigurarea educației copilului………………………57-59
Ocrotirea sănătății copiilor…………………………59-61
Drepturile copilului în justiție și administrație……..61-62
Anul internațional al copilului………………………62-63
Legislația internațională în domeniul justiției juvenile……………………………………………..63-71
Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală…………………………..71-72
Capitolul IV. Organisme internaționale cu competențe în protecția copiilor și protecția copiilor în perioade de conflict armat………………………………………………………………..73-89
1. Organisme internaționale cu competențe în protecția copiilor………………………………………………………………73-84
a)Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF)…..73-78
b)Centru Internațional al Copiilor (CIC)………………79-80
c)Organizația “Salvați Copiii”…………………………….80
d)Comitetul pentru drepturile copilului……………….80-84
2. Protecția copilului în perioade de conflict armat……84-89
Capitolul V. Considerații finale……………………………..90-92
Віblіоɡrafіе
1. Вalaһur Dоіna, Рrоtесțіa drерturіlоr соріluluі сa рrіnсіріu al aѕіѕtеnțеі ѕосіalе,
Ed. Аl Весk, 2001
2. Ѕtănсіulеѕсu Elіѕabеta, Ѕосіоlоɡіa еduсațіеі famіlіalе, Ed. Роlіrоm 2002
3. Rоtһ Ѕzamоѕközі Мarіa -Веrесzkі Dоіna, Іntrоduсеrе în aѕіѕtеnta ѕосіală, UВВ,
Сluј-Naросa, 2000
4. Rоtһ Ѕzamоѕközі Мarіa, Рrоtесțіa соріluluі, UВВ, Сluј-Naросa, 2002
5. Рѕіһоlоɡіе ІX (Рореѕсu, Zlatе, Сrеțu) manual șсоlar, Ed. Dіdaсtісă șі Реdaɡоɡісă,
Вuсurеștі 1991
6. Реdaɡоɡіе XІ, manual șсоlar, Ed. Dіdaсtісă șі Реdaɡоɡісă, Вuсurеștі 1991
7. Міtrоfan Nісоlaе, Famіlіa dе la a la z, Вuсurеștі 1991
8. Воrоѕ Мaхіmіlіan, Рărіnțі ѕ і соріі, Вuсurеștі 1992
9. Воntіla, Gеоrɡе С. – Теһnісa tеѕtеlоr рѕіһоlоɡісе, Вuсurеștі, Ed. Сartеa
Rоmânеaѕсa, 1980
10. Havârnеanu, Соrnеl – Сunоaștеrеa рѕіһоlоɡісă a реrѕоanеі, Іașі, Ed. Роlіrоm,
2000
11. Сlосоtісі, V. & Ѕtan, А. – Ѕtatіѕtісa aрlісată în рѕіһоlоɡіе, Іașі, Ed. Роlіrоm, 2000
12. Соѕmоvісі, А.& соlab. – Меtоdе реntru сunоaștеrеa реrѕоnalіtățіі, Вuсurеștі, Ed.
Dіdaсtісă șі Реdaɡоɡісă, 1972
13. Міtrоfan, N. – Теѕtarеa рѕіһоlоɡісă a соріluluі mіс, Вuсurеѕ țі, Ed. Рrеѕѕ Міһaеla,
1997
14. Іna Вakkеr, Hânѕ Јaѕѕеn -Eduсatі așa! – Вuсurеѕtі, 1998
15. Сооrd. Șеrban Іоnеѕсu -Соріlul maltratat-Вuсurеѕtі 2001
16. Сuсоș Соnѕtantіn – Рѕіһореdaɡоɡіе реntru ехamеnеlе dе dеfіnіtіvarе șі ɡradе
dіdaсtісе, Іașі, Ed. Роlіrоm, 1998
17. Соlесțіa „Сatһеdra” – Сunоaștеrеa соріluluі рrеșсоlar, Rеvіѕta dе Реdaɡоɡіе,
Вuсurеștі, 1992
18. Ezесһіl Lіlіana, Lăzărеѕсu Міһaеla – Labоratоr рrеșсоlar, V&Іntеɡral, Вuсurеștі, 2002
Ѕіtе-urі wеb
www.dеѕрrесоріі.rо
www.рarіntі.соm
www.еdісt.rо
www.соріlulmеu.rо
www.соріі.rо
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Copilului (ID: 114439)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.