Drepturile Conferite de Marca

Drepturile conferite de marcă

O problemă controversată legată de marcă este aceea a caracterului absolut sau relativ, respectiv dacă acest drept este opozabil erga omnes sau numai față de ceilalți concurenți. Opinia majoritară susține caracterul absolut al dreptului la marcă.

Spre deosebire de dreptul născut din brevetul de invenție, dreptul la marcă poate fi prelungit nelimitat în timp.

Acest drept se caracterizează prin teritorialitate, ceea ce presupune că protecția se extinde la întregul teritoriu național, dar ceea ce este specific este faptul că are și vocație de universalitate. Dezvoltarea comerțului internațional a determinat o extindere a protecției mărcilor dincolo de limitele teritoriale.

Principalele prerogative ale dreptului de marcă sînt:

dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă;

dreptul de a interzice folosirea aceluiași semn de către terți.

Prin lege sînt reglementate cazurile în care titularul mărcii poate solicita instanțelor de judecată să interzică terților folosirea mărcii fără consimțămîntul titularului:

în cazul unor semne identice cu marca pentru același fel de produse sau servicii;

cînd datorită asemănării cu marca s-ar putea crea confuzii;

în cazul aplicării mărcii pe produsele sau ambalajele altui producător, în situația utilizării semnului pe documente sau pentru publicitate ș.a.

Exercitarea dreptului se poate face numai după publicarea mărcii.

Folosirea unei mărci în raport cu funcțiile ce îi sînt recunoscute impune limite exercițiului dreptului titularului. Potrivit legii, titularul unei mărci înregistrate nu se poate opune:

actelor de comerț avînd ca obiect produse ce poartă marca în cazul produselor ce au fost puse în circulație cu acordul acestuia;

indicării numelui și adresei titularului de către un terț în cadrul activității comerciale;

folosirii indicațiilor privind originea geografică, valoarea, calitatea produselor etc.;

folosirii mărcii, dacă acest lucru este necesar pentru a indica destinația produsului, situație ivită în special în cazul pieselor detașabile.

În toate cazurile, folosirea mărcii de către un terț trebuie să se facă potrivit practicilor loiale.

Transmiterea dreptului asupra mărcii

Marca este un bun transmisibil atît cu titlu oneros, cît și cu titlu gratuit, în tot sau în parte. Pe toată durata de protecție, marca poate fi transmisă prin cesiune sau licență, precum și în cazul urmăririi silite a debitorului titular al mărcii.

Contractul de cesiune este contractul prin care cesionarul dobîndește totalitatea drepturilor titularului asupra mărcii. În cazul cesiunii, drepturile pot fi transmise și independent de fondul de comerț în care este încorporată marca. Cesiunea se poate face în raport de toate produsele sau serviciile pentru care este înregistrată marca sau numai pentru o parte dintre acestea. Pentru a evita riscul de confuzie, mărcile identice sau similare aparținînd aceluiași titular nu pot fi transmise decît prin cesiune totală față de o singură persoană. Cesiunea se încheie în scris și devine opozabilă terților din momentul înregistrării în Registrul național al mărcilor.

În cazul licenței, titularul mărcii poate să autorizeze terțele persoane să folosească marca în raport de anumite limite teritoriale. Contractul de licență este contractul în temeiul căruia titularul unei mărci transmite altei persoane dreptul de a aplica sau atașa marca pe produsele pe care le fabrică sau le pune în circulație.

Licența poate fi:

licență exclusivă – cînd titularul se obligă să nu mai acorde alte licențe terților;

licență simplă (neexclusivă);

licență reciprocă – între părți intervine înțelegerea de a pune în circulație un nou produs sub aceeași marcă.

Licențiatul care a încălcat clauzele contractuale poate fi acționat în justiție de titularul mărcii în ceea ce privește durata folosirii, aspectele mărcii, natura produselor și serviciilor pentru care s-a acordat ori calitatea acestora.

Prin lege, licențiatul este obligat:

să folosească marca pentru produsele pentru care s-a convenit prin contractul de licență;

să facă mențiunea “prin licență” alături de marca aplicată pe produs așa cum s-a convenit prin contract.

Licența devine opozabilă din momentul înregistrării în Registrul național al mărcilor.

Stingerea dreptului asupra mărcii

Poate interveni ca urmare a voinței manifestate de titularul mărcii sau ca urmare a cererii formulate de orice terț interesat. Legea recunoaște dreptul titularului de a renunța la marcă pentru toate produsele pentru care a fost înregistrată sau numai pentru o parte din produse. Renunțarea la marcă este supusă înregistrării la OSIM și își produce efectele din momentul înscrierii în Registrul național al mărcilor. Dacă marca a format obiectul unui contract de licență, titularul are obligația de a notifica licențiatului faptul că are această intenție.

Pe toată durata protecției, orice persoană interesată se poate adresa Tribunalului Municipiului București pentru a cere decăderea titularului mărcii din drepturi dacă:

în mod nejustificat marca nu a fost folosită în România timp de 5 ani;

dacă după înregistrare marca a devenit uzuală în comerț cu un produs sau serviciu pentru care a fost înregistrată;

dacă, după înregistrare, ca urmare a folosirii mărcii există posibilitatea inducerii în eroare a publicului;

în cazul mărcii înregistrate de o persoană fără calitate.

Stingerea efectivă a dreptului produce efecte din momentul rămînerii definitive a hotărîrii judecătorești.

Persoanele interesate pot solicita Tribunalului Municipiului București anularea înregistrării mărcii, în cazul nerespectării condițiilor prevăzute de lege, cînd solicitarea înregistrării s-a făcut cu rea credință, cînd este prejudiciat renumele sau imaginea unei persoane sau cînd se aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală dobîndit anterior.

INCETAREA DREPTURILOR ASUPRA MARCILOR

A.EXPIRAREA TERMENULUI DE VALABILITATE A CERTIFICATULUI DE INREGISTRARE

“Inregistrarea marcii produce efecte cu incepere de la data depozitului national reglementar al marcii, pentru o perioada de 10 ani”. In ipoteza in care titularul marcii nu indeplineste procedura de reinnoire a inregistrarii marcii, dreptul exclusiv de exploatare asupra marcii se stinge.

Expirarea produce efecte numai pentru viitor, nu si pentru trecut.

De regula, titularul marcii depune la OSIM cerere de reinnoire a inregistrarii marcii, cu plata taxei prevazute de lege.

B.RENUNTAREA LA MARCA

Renuntarea poate fi totala ( pentru toate produsele sau serviciile pentru care marca a fost inregistrata) ori partiala (pentru o parte din aceste produse sau servicii). Produce efecte doar pentru viitor, determinand incetarea totala sau partiala a dreptului exclusiv de exploatare.

Renuntarea este un act unilateral de vointa, deci irevocabil (poate fi anulata doar daca se dovedeste existenta viciilor de consimtamant la momentul renuntarii). Se realizeaza prin declaratie scrisa la OSIM (act sub semnatura privata, dar – dandu-se in fata OSIM – devine, astfel, act autentic, in sensul art.1171 C.civ; evident, cu atat mai mult poate fi si act notarial).

OSIM va da o hotarare de admitere sau de respingere a inscrierii renuntarii la marca in Registrul National al Marcilor.Hotararea de admiterea se publica in Buletinul Oficial de Proprietate Industriala – Sectiunea Marci.

C.DECADEREA

Precizari prealabile:

La cererea unei persoane interesate (nu din oficiu);

In tot cursul duratei de protectie a marcii;

Competenta materiala speciala apartine Tribunalului Bucuresti (cu apel la Curtea de Apel Bucuresti si recurs la Inalta Curte de Casatie si Justitie);

Decaderea are natura juridica a unei sanctiuni aplicabile titularului marcii.

Situatii in care poate interveni decaderea:

1. Fara motive justificate, marca nu a facut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul Romaniei intr-o perioada neintrerupta de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost inregistrata.

Constituie o sanctiune pentru incalcarea obligatiei de folosire a marcii si are menirea sa evite aparitia asa-numitelor “marci de blocaj”, adica a acelor marci care nu se inregistreaza cu scopul de a fi folosite, ci pentru a impiedica pe potentialii concurenti sa-si aproprie marca respectiva.

2. Dupa data inregistrarii, marca a devenit, ca urmare a actiunii sau inactiunii titularului, uzuala in comertul cu un produs sau un serviciu pentru care a fost inregistrata.

Marca uzuala – aceea care a dobandit o intrebuintare comuna si generalizata pentru desemnarea produselor respective.

3. Dupa data inregistrarii marcii si ca urmare a folosirii de catre titular, marca a devenit susceptibila de a induce publicul in eroare, in special cu privire la natura, calitatea sau provenienta geografica a produselor sau serviciilor pentru care a fost inregistrata.

Legiuitorul a urmarit atat sanctionarea titularului marcii, cat si protectia consumatorilor.

4. Marca a fost inregistrata de o persoana care nu avea calitatea de solicitant (in acceptiunea art.3 lit.g din lege), adica nu era persoana fizica sau juridica in numele careia cererea a fost depusa.

5. Daca titularul marcii nu a platit taxa pentru cererea de reinnoire a inregistrarii marcii in termen de cel mult 6 luni de la expirarea duratei de protectie a inregistrarii anterioare (art.29 alin. 5 si 6 din lege). In acest caz, decaderea este decisa de catre OSIM, iar nu de catre Tribunalul Bucuresti.

Decaderea din drepturile conferite de marca – decisa de Tribunalul Bucuresti -produce efecte de la data ramanerii definitive si irevocabile a hotararii judecatoresti si numai pentru viitor (nu si pentru trecut).

De asemenea, decaderea poate fi totala sau partiala (atunci cand un motiv de decadere exista numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor pentru care marca a fost inregistrata, decaderea va produce efecte numai cu privire la acele produse sau servicii).

D. ANULAREA INREGISTRARII MARCII

Precizari prealabile:

La cererea unei persoane interesate (nu din oficiu);

In termenul de prescriptie de 5 ani care curge de la data inregistrarii marcii (exceptie face ipoteza de la art.48 lit.c “ inregistrarea marcii a fost solicitata cu rea-credinta”, situatie in care actiunea poate fi introdusa oricand in perioada de protectie a marci);

Competenta materiala speciala apartine Tribunalului Bucuresti (cu apel la Curtea de Apel Bucuresti si recurs la Înalta Curte de Casatie si Justitie);

Produce efecte retroactive, totdeauna;

Nulitatea poate fi totala sau partiala (in acest din urma caz, atunci cand un motiv de nulitate xista numai pentru o parte a produselor sau serviciilor pentru care marca a fost inregistrata, nulitatea va produce efecte numai cu privire la acele produse sau servicii).

Situatii in care poate interveni anularea inregistrarii marcii:

1.Inregistrarea marcii s-a facut cu nerespectarea dispozitiilor legale referitoare la conditiile de fond ale obiectului (art.5 si 6 din lege).

Anularea inregistrarii marcii nu poate fi ceruta pentru motivul existentei unui conflict cu o marca anterioara daca aceasta marca anterioara se afla in vreuna dintre situatiile pentru care se poate solicita decaderea titularului din drepturile conferite de marca.

2.Inregistrarea marcii a fost solicitata cu rea-credinta

In jurisprudenta s-a considerat ca fiind efectuat cu rea-credinta si deci, nul, depozitul unei marci(‘Safeway”) apartinand filialei din RFG a unei societati americane, fara autorizarea acesteia si, in cunostinta de cauza, de catre un fost salariat al filialei canadiene a aceleiasi societati.

3. Inregistrarea marcii aduce atingere unor drepturi anterior dobandite cu privire la o indicatie geografica portejata, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industriala protejat ori cu privire la un drept de autor.

In aceasta ipoteza, reclamantul va trebui sa faca dovada ca este titularul dreptului pe care il invoca.

Mărcile colective

Înregistrarea acestor mărci poate fi solicitată de asociațiile de fabricanți, producători, comercianți sau prestatori de servicii – ca subiecți ai dreptului la mărci colective. Procedura și condițiile înregistrării acestor mărci prezintă unele particularități.

Odată cu depunerea ducomentației de înregistrare a mărcii, trebuie să se depună și regulamentul de folosință a mărcii.

Mărcile de certificare

Subiectul acestei mărci poate fi persoana juridică legal abilitată să exercite controlul produselor sau serviciilor cu privire la calitate sau la alte caracteristici. Pe lîngă documentația obișnuită este necesară depunerea regulamentului de folosire din care să rezulte modalitatea de desfășurarea a activității de certificare.

Marca înregistrată sau marca comercială, (în limba engleză Trademark, sau Trade mark), identificată prin simbolul ®, reprezintă un însemn distinctiv utilizat de un individ, organizație comercială sau altă persoană juridică pentru a identifica un produs sau serviciu în fața potențialilor consumatori, și pentru a arăta că toate produsele ce o poartă provin dintr-o sursă unică, pentru a face distincția între produsele sau serviciile proprii și cele ale altor entități. O marcă comercială este o formă de proprietate intelectuală, de regulă un nume, un cuvânt, o frază, un logo, un simbol, o imagine, sau o combinație a acestor elemente.

Proprietarul unei mărci înregistrate poate iniția proces pentru a preveni utilizarea neautorizată a mărcii pe care o deține. Înregistrarea unei mărci nu este întotdeauna obligatorie. Proprietarul unei mărci neînregistrate poate și el să inițieze proces, dar o marcă neînregistrată poate fi protejată doar în aria geografică în care este folosită sau în regiuni în care ar fi de așteptat să se extindă.

Cele mai vechi mărci comerciale utilizate

Zildjian, o companie producătoare de instrumente de percuție, deține cea mai veche marcă înregistrată folosită continuu până în ziua de azi în SUA. În primii două sute de ani, marca a fost utilizată în Turcia, familia mutându-se ulterior în SUA. Sticlarii venețieni au utilizat o marcă comercială de multă vreme. În diverse tratate, se spune că fierarii care fabricau săbii din Imperiul Roman au fost primii utilizatori de mărci comerciale.[1] Alte mărci comerciale utilizate vreme îndelungată sunt Löwenbräu, deținătorii căreia spun că este folosită din 1383, și Stella Artois din 1366.

Înregistrarea mărcilor se face la diferite oficii guvernamentale de înregistrare. Cele mai vechi mărci înregistrate în diverse țări au fost:

În Australia: 1905 – un logo cu un brad, utilizat de Fisons plc. pentru substanțe chimice.

În Hong Kong: 1874 – Marca Nestle cu un vultur pentru lapte condensat.

În Japonia: 1884 – o persoană așezată, marcă înregistrată pentru medicamente.

În Regatul Unit: 1876 – Triunghiul roșu al fabricii de bere Bass a fost prima marcă înregistrată conform legii înregistrării mărcilor din 1875.[2]

În SUA: 1870 – un vultur, marcă utilizată pentru vopselurile Averill Paints, nefolosită în prezent.[3]

Simboluri

În SUA, simbolurile ™ (pentru marcă neînregistrată) și ® (pentru mărcile înregistrate) reprezintă statutul legal al unei mărci și nivelul de protecție. Simbolul ™ poate fi utilizat cu orice marcă, iar ® se poate utiliza doar de către proprietarul unei mărci înregistrate oficial. Simbolul se aplică imediat în dreapta și deasupra mărcii.