Drepturile Civile Si Politice

CUPRINS

Capitolul I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTURILE CIVILE ȘI POLITICE

Apariția și evoluția istorică a drepturilor civile și politice

Importanța cunoașterii drepturilor civile și politice și rolul cunoașterii acestora în protejarea și promovarea demnității umane

Capitolul II. DOCUMENTE INTERNAȚIONALE CARE REGLEMENTEAZĂ DREPTURILE CIVILE ȘI POLITICE

Documente cu caracter universal

Carta internațională a drepturilor omului

Alte documente universale care reglementează diverse aspecte ale drepturilor civile și politice

Documente cu caracter regional

Pe continentul european

Pe continentul american

Pe continentul african

Capitolul III. DREPTURILE CIVILE

Considerații generale privind drepturile civile

Conținutul celor mai importante drepturi civile

Capitolul IV. DREPTURILE POLITICE

Considerații generale privind drepturile politice

Conținutul celor mai importante drepturi politice

Capitolul V. MECANISMELE DE GARANTARE A DREPTURILOR CIVILE ȘI POLITICE

Considerații preliminare

Mecanisme cu caracter de universalitate cu rol în promovarea și protecția drepturilor civile și politice

Mecanisme regionale de garantare a drepturilor civile și politice

În Europa

În cadrul Consiliului Europei

Conferința pentru securitate și cooperare în Europa

În America

În Africa

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTURILE CIVILE ȘI POLTICE

1.1. APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA ISTORICĂ A DREPTURILOR CIVILE ȘI POLITICE

Încă din timpurile străvechi și până în zilele noastre, de-a lungul evoluției omenirii aceste drepturi s-au cristalizat si s-au instituit ca mijloace de afirmare a ființei umane și de garantare a dezvoltarii și con-tinuității sale.

Georgio del Vechio a surprins faptul că drepturile omului au constituit o preocupare majoră a umanității și în special a filizofilor, juriștilor și a altor categorii de gânditori:”Ideea că ființa umană posedă, prin însăși natura sa anumite drepturi,valabile chiar dacă acestora nu le corespund sau le corespund numai imperfect dispozițiile legilor juridice pozitive,s-a ivit în mintea omenească, după cum se știe, încă din timpuri străvechi și a fost redată în cuvinte strălucite grație filosofiei stoice și jurisprudenței,apoi în toate epocile următoare, uneori inspirându-se din dogmele religiei creștine, alteori numai din lumina rațiunii.”

Originea concepției drepturilor omului se găsește în sistemele de gândire stoice,naturaliste grecști și romane din antichitate.În această perioadă apar idei cu privire la o relativă „legalitate naturală”a oamenilor, idei ilustrate la Hesiod (700 î.e.n..) în lucrarea “Munci și zile”, precum și în preocupările marelui jurist și legiuitor Solon (640-558) care era considerat ca fiind unul dintre cei șapte întelepți ai Greciei. De asemenea Pericle (499-429 î.e.n.) arăta instituirea “egalității accesului la demnități”. Datorită extinderii relațiilor economice, politice și culturale ale Greciei antice, gânditori ai acestei țări au început să înțeleagă relația dintre statul cetate laic, religie și individ. În această perioadă, zisă antropocentrică, sofiștii au fost primii care au avansat o teza revoluționară pentru epoca respectivă, potrivit căreia omul este stăpânul destinului săuși nu se află la discreția zeilor,cum se gândea înainte. Cu toate acestea sofiștii nu au reușit să înțeleagă existența normelor sau valorilor universale.

La apariția progresivă a concepției unui ansamblu universal și etern de reguli și valori, o contributie deosebit de importantă a avut-o Platon

(429-437 î.e.n.) stabilind o distincție netă între idei și culturasau tradiție. Această conceptie transpare din lucrarea sa “Protagoras” în care Hippias exercită o adevărată credință a naturii universale, commune oamenilor și diferențierii între phusis(natura) și nomos(convenție). Asemenea idei se găsesc și în lucrarea sa “Republica”.

Generalizarea gândirii din Grecia antică s-a materializat de fapt în lucrările lui Aristotel “Etica” și “Politica” . Astfel în “Politica” el arată că “numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic”. Identificăm aici primul germene al ideii de drept natural, putând spune că într-un anumit mod, gânditoriidin Grecia antica au fost pionieriidreptului natural de mai târziu. Stoicii greci au fost astfel primii care au elaborat noțiunea unui drept naturalconform căreia regulile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui derept etern și imuabilaplicabil Cosmosului și ansamblului, iar legea laică nu va avea valoare decât dacă va corespunde legii universale.

În Roma antică, filosofii și-au pus și ei asemenea întrebări, găsind răspunsuri care într-o oarecare măsură reflectă același conținut de idei și concepții. Amintim aici lucrările lui Cicero (106-43 î.e.n.) “Despre Republică”, “Despre regi”, “Despre obligații”, pe cele ale lui Titus Lucretius (99-55 î.e.n.) –“Despre natura lucrurilor” precum și pe cele ale lui Seneca, toate marcate puternic de idealul dreptului uman. În sistemele de drept din Egipt, India, Babilon, China se făceau referiri în special la puterile regilor, ale împăraților și la reguli pentru supuși.

Din ideile umaniste ale înțelepților din antichitatea greacă, romană, ebraică se desprinde concluzia că ele se refereau cu precădere la egalitatea și libertatea oamenilor lberi, nu și ale sclavilor. Această concluzie a fost impusă de faptul că, într-o societate în care sclavii,desi constituiau masele preponderente ale indivizilor,erau considerați drept “unelte necuvîntătoare”,ideile de promovare egală a condiției umane nu și-au putut găsi transpunerea în plan politic, economic, social sau cultural.

În Evul Mediu, filosofii au dezvoltat această teorie pornind de la Decalog (cele 10 porunci) și ae enunțat pe această bază anumite drepturi individuale fundamentale. Biserica creștină a stabilit chiar o ierarhie a diverselor surse de drept în materie. Această ierarhie după sf. Toma d’Aquinoacorda pozitie dominantă dreptului divin, pe cea secundă dreptului natural, iar în al treilea rând se situa dreptul pozitiv, adicănormele uzuale ale relatiilor din societate. El considera individul în centrul unei ordini sociale și juridice juste, însă legea divină are preeminență absolută asupra? Dreptului Laic, așa cum este definit de împărat, rege sau prinț. Ca urmare a apărut un dublu conflict: între puterea religioasă și puterea civilă, pe de-o parte, Intre indivizi și stat pe de altă parte.. De aici și o labilitate a aliantelor când biserica susține autoritatea civilăpentru a-și întări legitimitatea insubordonării supușilor, când biserica, sau unii membrii ai săi, se alăturau poporului în lupta sa contra unei puteri opresoare.

Dincolo de acste rigori ale colasticii asupra condiției umane, manifestările de libertate, de gândire cu privire la ființa umană, nu au putut fi stăvilite chiar dacă adesea, cei care le propovăduiau erau considerați în tagma ereticilor și nu de puține ori, condamnați de Inchizție la moarte, apre- ciindu-se gândirea lor liberă ca o crimă.

Un eveniment deosebit d important care s-a petrecut în Eul Mediu a fost apariția primului document scris cu rol în protecția drepturilor omului. Acesta este “Marea Chartă a libertăților” denumita și “Magna Charta”, edictată de Runnymede în Anglia în 1215 prin care baronii și episcopii englezi obțin o serie de privilegii și garații proceduralede la regele Ioan fără de Țară. Având fforma unui contract între partida regelui și cea a baronilor anticipează astfel teoria contractului social. Prezinta d asemenea importanță prin faptul că ainspirat, câteva se cole mai târziu, documente ca : “The petition of Right” (1628) adresată regelui de către Parlament și “Habeas Corpus Act”, lege impusă de Parlamentul englez la 26 mai 1679, conside- rată ca a doua constituție a Angliei, după “Magna Charta”.

În secolele următoare, în special secolele XV și XVI, marcate de epoca Renașterii se produc serioase mutații . Astfel au apărut o serie de mișcări precum cea husită din Cehia, prin care se proclamă libertatea conștiinței și se cerea socializarea proprietăților.

Transformări semnificative pe planul gândirii social-poltice se vor produce în secolele XVII și XVIII când raționaliștii vor pune, în mod progresiv, bazele științifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului. Substituind rațiunea revelației, ei au fundamentat teoria dreptului natural dfinindu-l ca etern, însă nesupus unei ordin divine. “Dreptul natural –afirmă Hugo Grotius- este într-o asemenea măsura imuabil, incat nici Dumnezeu nu-l poate schimba”. Reprezentant de seamă al Școlii Dreptului Natural, Hogo Grotius (1583-1645) consideră dreptul natual ca totalitatea principiilor pe care rațiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării naturale aomului pentru viața socială. Fundamentându-se pe aceste principii izvorîte din rațiune, dreptul natural se construiește ca un drept etern, imuabil, spre deosebire de dreptul pozitiv care este voluntary, imperfect, schimbător.

Astfel,omul, prin însăși natura sa, are în orice loc și în orice moment drepturi care sunt anterioare celor acordate de societate și de catre stat. Dreptulnatural apare, deci, ca un drept superior variatiilor de voință ale statului î diferite forme de existență ale acestuia, necondiționat de interesele pe care statul le are într-un anumit moment istoric.

Un moment deosebit de important îl constituie apariția lucrărilor lui Thomas Hobbes “Despre cetățeni”, “Apărarea putrii și regelui”, “Dumnezeu nemuritor”. El afirmă că, în esență oamenii sunt egal în ceea ca privește facultățile fiziceși spirituale și această egalitae trebuie să fie recunoscuta, prefațând astfel cele două teorii principale ale drepturilor omului di epocă și anume: teoria dreptulu natural și cea a contractului social.

Un alt adept al teoriei dreptului naturalși contractului social a fost John Locke. Acesta în “Eseu asupra guvernului civil” își exprima poziția față de drepturile naturale prcum fața și de cele individuale, arătând că oamenii când s-au constituitîn comunități, ei au încheiat un pact social al cărui prim obiectiv era să-și protejeze drepturile indivduale. Aceasta presupunea ca individul să renunțe la anumite drepturi pe care le avea în stare naturală, însă numa în măsura necesității noii sale condiții.

Aceste idei au fost transpuse în anglia, pe plan juridic în “Petiția drepturilor” (1689). Aceasta din urmă în titulatura sa completă “An Act Declaring the Rights and Liberties of the Subject And Setting the Succesion of the Crown” ( Legea proclamând drepturile și libertățile supușilor și reglementând succesiunea la tron) a fost una din legile fundamentale adoptate de Parlamentul englez. Prin aceste documente se stabilea că puterea monarhică emană di voința poporului, susținea supremația Prlamentului și a proclamat anumite drepturi fundamentale ale individului, printre care : dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul laeliberarea pe cauțiune, interzicrea pedepselor ilegale și cu cruzime, drptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu, ș.a. Cu privire la libertatea religioasă trebuiesc mențonate tratatele westphlice din 1948.

Primul filozof care a afirmat că lumea este supusă unor legi obiective a fost Montesquieu. În lucrarea sa “Despr spiritul legilor” el consideră că “legile în înțelesul lor cel mai larg sunt raporturi necesare ce derivă di natura lucrurilor și în acest sens, tot ce există are legile sale.” Adept al dreptului natural, el are meritul de a fi contribuit direct la pregătirea ideologică a Revoluției franceze din 1789. Conceptul de “libertate” l-a definit ca fiind “dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile” subliniind că daca un cetățean ar putea face ceea ce legile interzic “el nu mai ar avea libertate pentru că și ceilalți ar putea face la fel”. Această abordare conceptuala are un caractr realmente progresist. Referindu-se la elemente esențiale ale societăție supușilor și reglementând succesiunea la tron) a fost una din legile fundamentale adoptate de Parlamentul englez. Prin aceste documente se stabilea că puterea monarhică emană di voința poporului, susținea supremația Prlamentului și a proclamat anumite drepturi fundamentale ale individului, printre care : dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul laeliberarea pe cauțiune, interzicrea pedepselor ilegale și cu cruzime, drptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu, ș.a. Cu privire la libertatea religioasă trebuiesc mențonate tratatele westphlice din 1948.

Primul filozof care a afirmat că lumea este supusă unor legi obiective a fost Montesquieu. În lucrarea sa “Despr spiritul legilor” el consideră că “legile în înțelesul lor cel mai larg sunt raporturi necesare ce derivă di natura lucrurilor și în acest sens, tot ce există are legile sale.” Adept al dreptului natural, el are meritul de a fi contribuit direct la pregătirea ideologică a Revoluției franceze din 1789. Conceptul de “libertate” l-a definit ca fiind “dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile” subliniind că daca un cetățean ar putea face ceea ce legile interzic “el nu mai ar avea libertate pentru că și ceilalți ar putea face la fel”. Această abordare conceptuala are un caractr realmente progresist. Referindu-se la elemente esențiale ale societății moderne el afirmă: “După cum oamenii au renunțat la independența lor naturală pentru a trai sub ascultarea legilor politice,ei au renunțat și la comunitatea naturală a bunurilor pentru a trăi sub ascultarea legilor civile” susținând în concluzie că primele legi reprezintalibertatea iar cele din urmă proprietatea.

Pentru arealiza întregul tablou al istorei drepturi;or trebuie să subliniem și contribuția majoră adusa de Jean Jacques Rousseau. Acesta în lucrarea sa “Contractul social” apărută în anul 1762, afirmă că “omul este născut liber dar pretutinden este în lanțuri. “ Pentru apărarea persoanei și a bunurilor sale el propune contractul social prin care omul pierde libertatea sa naturală și dreptul nelimitat de a-și însuși tot ceea ce îl tentează, câștigând în schimblibertatea civilă și proprietatea a tot ceea ce posedă.

Sintetizând ideile referitoare la drepturile individului di epoca Renașterii precum și din secolul al XVIII-lea am putea spune că,potrivit acestora, omului I-ar reven două categorii de drepturi, prima derivând din dreptul natural,cealaltă di contractul social încheiat, corespunzător celor doua ipostaze în care se află: de om și de cetățean.

Prima consacrare a drepturilor omului într-un document oficial a apăru în America, în timpul războiului dec independență dus de coloniile englerze împotriva coroanei. Astfel la 12 iunie 1776, în statul Virginia a fost adoptată “Declarația drepturilor în care se afirma “Toți oamenii sunt de la natură liberi și în mod egal independenți și au anumite drepturi inerente lor, respective dreptul la viața și libertate, precum și mijlocul de a dobândi și conserva proprietatea și de a urmări să obțină fericirea și siguranța”

În același an, la 14 iunie se adoptă la Philadelphia “Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii” care în alin.2 prevede că “Toți oamenii se nasc egali cu anumite drepturi inalienabile,printre care viața, libertatea și cautarea fericirii.” Se arată, de asemenea,că autoritatea guvernelor constituite în statele uniunii emană de la consimțământul cello guvernați, iar dacă forma de guvernământ devine dstructivă, poporul dispune de dreptul de a o înlătura sau d a o schimba. Această declarație nu a fost inclusă în Constituția americană care a fost adoptata în 1787, ci a fost adăugata ca amendament la aceasta în anul 1789.

Un document foarte important și care a consacrat într-o manieră completa și modernă conceptual drepturilor și libertaților fundamentale a fost “Declarația drepturilor omuluiși cetațeanului” din 20 august 1789, adoptată în -perioada revoluției franceze. Ea reflectă viziunea dualistă a ideologiilor iluministe, inspirată deopotivă de teoria dreptului natural (drepturile omului) și de teoria conntractului social (drepturile cetățeanului). Se pot distinge două categorii de drepturi instituite d declarație : cele care fundamentează existența orcărei ființe umane, drepturile civile și drepturile care asigură participarea la putere, drepturile cetățeanului sau drepturile politice. Astfel sunt consacrate : egalitatea în fața legii a tuturor persoanelor, siguranța și rezistența la opresiune, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanți la elaborarea legilor ca expresie a voinței generale, garanții cu privire la reținere, arestare și acuzare, prezumția de nevinovăție, libertatea cuvântulu și a presei. O subliniere importantă este și aceea că libertatea constă în “a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia”.

Consacrarea modernă adrepturilor civile și politice a fost realizată de Carta internațională a drepturilor omului . După cel de-al doilea război mondial, când ororile acestuia erau încă proaspete în mintea oamenilior, la data de 10 decembrie 1948 s-a adoptat “Declatația universală a drepturilor omului”. Această Declarație este piatra dev temelie a dreptului internațional modern.

Deși Declarația nu are forță juridică obligatorie, nefiind un tratat de drept intenațional, prevederile sale au fost incluse în constituțiile și legile interneale statelor, fapt pentru care aceasta a căpătat o importanță politică deosebită.

Datorita faptului că statele au considerat necesar și adoptarea unui document care să conțină dispoziții cu forță juridică obligatorie, în anul 1966 s-au adoptat cele două pacte intrnaționale:

Pactul internațional privind drepturile civile și politice

– Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale

La primul pact s-au mai adoptat doua protocoale adiționale, primul la 16 decembrie 1866 iar al doilea la 15 decembrie 1989.

Aceste cinci documente – “Declarația universală a drepturilor omului’, cele două pacte internaționale și cele două protocoale adiționale referitoare la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice au fost denumite generic “Carta internațională a drepturilor omului”.

Aceste documente acoperă întreaga paletă adrepturilor civile și politice instituind dreptul la viață, dreptul la autodeterminare, abolirea sclaviei, amuncii forțate, abolirea pedepsei cu moartea, protecția persoanelor supuse detenției sau întemnițării, libertatea de opinie și exprimare, libertatea de asociere, dreptul de a participa la viața politică, dreptul la căsătorie, etc.

Ulterior în cadrul O.N.U. și a altur organisme cu caracter universal sau regional au fosst adoptate documente valoroase pentru promovarea și garantarea drepturilor civile și politice pentru toate ființele umane “fără deosebire de rasă, culoare, sex, limba, religie, de opinie politica sau de altă natură, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau de altă situație așa cum proclamă Declarația universală a drepturilor omului.

1.2. IMPORTANȚA DREPTURILOR CIVILE ȘI POLITICEȘI ROLUL CUNOAȘTERIIACESTORA ÎN PROTECȚIA ȘI PROMOVAREA DEMNITĂȚII UMANE

Așa cum sublinia J.J.Rousseau în celebrul său “Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni ”, drepturile omului sunt daruri esențiale ale naturii de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel.

Drepturile civile și politice s0au născut ca mijloace de garantare a evoluției omenirii, de afirmare și protejare a ființei umane, precum și promo- varea demnității acesteia.

S-a pus problema stabilirii primordialității între aceste drepturi și derpturile economice, sociale și culturale. Astfel s-a susținut că drepturile civile și politice sunt mai importante dat fiind faptul că acestea cuprind pe de o parte dreptul la viață, la securitatea persoanei și libertatea individului, iar, pe de altă parte, dreptul de aparticipa la viața politică a țării, acestea fiind drepturi esențiale pentru dezvoltarea complexă a personalității umane, pentru realizarea celorlalte drepturi de natură economică, socială și culturală.

O altă părer a fost aceea că un rol mai mare l-ar avea drepturile economice,sociale și culturale, întrucât acestea sunt cele care asigură condițiile materiale necesare existenței ființei umane și care dă posibilitatea omului de a-și cunoaște și a-și exercita drepturile.

Trebuie arătat că acesta doua categorii de drepturi ale omului, deși sunt cuprinse în pacte diferite adoptate în cadrul ONU, sunt indivizibile și strâns legate între ele. Problema importanței primordiale a uneia sau alteia dintre aceste categorii este mai ales cu valoare teoretică, întrucât afirmarea deplină a personalității umane prsupune respectarea tuturor categoriilor de drepturi ale omului.

Cu privire la imperativitatea aplicării celor două categorii de drepturi reglementate de cele două Pacte, trebuie să subliniem însă că drepturile civile și politice trebuie aplicate imedia după ratificare, pe când cele economice, sociale și culturale se vor aplica în mod progresiv ținându-se cont de stadiul de dezvoltare al fiecărui stat care aderă la aceste Pacte.

Cunoașterea acestor drepturi este deosebit de importantă pentru apărarea propriei demnități și respectarea demnitții semenilor și pentru a împiedica situațiile în care individul devine victimă a abuzurilor de tot felul, sau, dimpotrivă, un violator fără voie a legilor scrise și nescrise ale conviețuirii sociale, ale drepturilor și libertăților altora.

CAPITOLUL 2

DOCUMENTE INTERNAȚIONALE CARE REGLEMENTEAZÅ DREPTURILE CIVILE ȘI POLITICE

2.1. DOCUMENTE CU CARACTER UNIVERSAL

2.1.1. Carta internațională a drepturilor omului

Această expresie “Carta internațională a drepturilor omului ” a fost hotărâtă de către Comisia drepturilor omului la 17 decembrie 1947 pentru a defini un ansamblu de documente în curs de elaborare însă nu a fost adoptat nici un document sub această denumire. Ea se referă la un grup de 5 documente importante și anume :

Declarația universală a drepturilor omului

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

Protocolul facultativ referitor la Pactul internațional privind drepturile civile și politice

Al doilea protocol facultativ la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea.

Declarația universală a drepturilor omului

Prin acest document s-a deschis o nouă era n promovarea drepturilor omului, acesta fiind primul document internațional care anunța în mod solemn drepturile și libertățile fundamentale ce trebuie garantate oricărei ființe umane.

Pornind de la principiul enunțat în art. 1 din Declarație, conform căreia “Toate ființele se nasc libere în demnitate și drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității”, drepturile civile și politice sunt instituite în articolele 3-21. De asemenea în art.2 se menționează un principiu de bază, cel al egalității și nediscriminării de nici un fel în ceea ce privește exercitarea tuturor drepturilor și libertăților prevăzute în Declarație.

Astfel în categoria drepturilor civile și politice enunțate în Declarație se numără : dreptul la viață, la libertate și demnitate, dreptul de a nu f ținut în sclavie sau în robie, dreptul de a nu fi supus la tortură sau la pedepse sau la tratamente crude, inhumane sau degradante, dreptul la recunoaștere în orice loc a personalității juridice, egalitate în fața legii și dreptul de a se adresa în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care-I violează drepturile recunoscute, dreptul de a nu fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar, dreptul la un process echitabl în matere civilă și penală, dreptul la prezumția de nevinovățioe până la pronunțarea unei sentințe într-un proces public, dreptul la respectarea vieții private și aproprietății, dreptul de a circula liber, inclusive de a părăsi țara, inclusive țara sa și de a reveni, dreptul la azil în caz de persecuție, dreptul la cetățenie, dreptul de a se căsători și d a încheia o familie. Alte drepturi enunțate în Declarație se referă la libertatea gândirii a conștiinței și a religiei; libertatea de opinie și exprimare; libertatea de întrunire și asocire pașnică; dreptul de a participa direct și prin reprezentanți la conducerea treburilor publice și dreptul de acces la funcțiile publice ale țării sale.

După adoptarea sa, Declarația universală a drepturilor omului a dvenit unul dintre cele mai cunoscute ș influente documente din lume în procesul de afirmare a drepturilor fundamentale și libertăților individului. Subliniind importanța acestei Declarații, începând din anul 1950, ziua de 10 decembrie, zi în care a fost adoptată Declarația, se aniversează în fiecare an în baza unei hotarâri a Adunării Generale a ONU –Ziua drepturilor omului.

Cu prilejul celei de-a 20-a aniversări, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a proclamat anul 1968 drept An internațional aldrepturilor omului iar în cadrul Conferinței internaționale de la Teheran s-a proclamat în mod solemn faptul că “Declarația universală a drepturilor omului exprimă concepția comună pe care o au popoarele întregii omeniri despre drepturile inalienabile și inviolabile inerente tuturor membrilor familiei umane și constituie o obligație pentru membrii comunității internaționale.”

Marcând nașterea dreptului internațional modern, Declarația universală a drepturilor omului promovează drepturile civile și politice într-o maniera nouă și, așa cum se arată și într-o rezoluție a Adunării Generale a ONU, Declarația “constituie un act istoric, menit să întărească pacea, făcând ca Organizația Națiunilor Unite să contribuie la eliberarea individului de opresiune și de constrângri ilegale a cărei victimă este adesea.”

2.1.2. Pactul internațional privind drepturile civile și politice

În Pact se recunoaște un număr mult mai mare de drepturi civile și politice decât în Declarația universală a drepturilor omului, pe care le definește cu mai multa precizie, cuprinzând drepturi care nu sunt proclamate în Declarație , însă nu cuprinde alte drepturi care se regăsesc în acest ultimo document.

Astfel, Pactul recunoaște printre drepturile și libertățile fundamentale ale omului:

1. dreptul la viață (art.6);

2. dreptul oricărei personae de anu fi torturată și supusă tratamentelor crude, inhumane sau degradante (art. 7);

3. dreptul oricărei personae de a nu fi supusă sclaviei, ținută în srvitute sau constrânsă să îndeplinească o muncă obligatorie (art. 8);

4. dreptul de anu fi arestat sau deținut în mod arbitrar (art. 9);

5. dreptul oricăei personae private d libertate de a fi tratata cu umanitate (art. 10);

6. drepul unei personae nu fi întemnițat”pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală (art.11);

7. dreptul unei personae care se afla legal pe teritoriul unui stat de acircula liber și de a-și allege liber reședința, inclusive libertatea de apărăsi orice țară, chiar și țara sa și a se reântoarce în propria țară (art.12);

8. dreptul unui străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat de a nu fi expulzat în mod arbitrar (art.13);

9. egalitatea în fața Curților de Justiție și garanții pentru persoanele ce fac obiectul urmăririlor judiciare (art. 14);

10. neretroactivitatea legilor penale (art.15);

11. dreptul fiecărei personae de ai se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică (art.16);

12. dreptul la neimixtiune ilegala sau arbitrară în viața privată, familială, a domiciliului sau a corespondenței (art. 17);

13. dreptul la libertatea gândirii, conștiinței sau a religiei (art. 18), și la libertata de exprimare (art. 19);

14. dreptul la întrunirea pașnică (art. 21);

15. dreptul la asociere în mod liber cu alte persone, inclusive dreptul de a constitui sindicate și a adera la ele (art.22);

16. dreptul femeii și al bărbatului de a se căsători și a întemeia o familie (art. 23);

17. dreptul la ocrotire al copilului din partea familiei, a societății și a statului (art. 24);

18. dreptul și posibilitatea oricărui cetățean de a lua parte la conducerea treburilor publice,direct sau prin reprezentanți liberi aleși, inclusive dreptul de a allege și de a fi ales și de a avea acces la funcțiile publice din țata sa (art. 25);

19. dreptul oricărei personae la o ocrotire egală din partea legii (art.26);

20. dreptul minorităților entice, religioase sau lingvistice de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, viața lor culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă (art. 27).

În afara celor douăzeci de drepturi și libertăți consacrate, Pactul enunță și un drept de protecție colectiv, consacrat în art. 20 care intrzice orice propagandă în favoarea războiului, precum și “orice îndemn la ură națională, rasistă sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență.”

Trebuie să subliniem faptul că, spre deosebire de Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale, care prevede o punere în aplicare progresivă în raport de resursele disponibile în diferite state, Pactul referitor la drepturile civile și politice obligă statele părți să asigure imediat drepturile proclamate și să ia toate măsurile necesare pentru a ajunge la acest rezultat.

Sunt instituite și clause derogatorii sau de limitare a drepturilor garantate. Astfel, deși obligă statele să adopte toate măsurile necesare pentru aplicarea și garantarea drepturilor consacrate, Pactul le permite să suspende, în anumite situații, aceste drepturi sau să limiteze exercitarea lor. Astfel, în conformitate cu art. 4 se arată că: “ 1. În cazul în care un pericol public excepțional amenință existența națiunii și este proclamat printr-un act official, statele părți pot ca în limita strictă a cerinței situației să ia măsuri derogatorii de la obligațiile prevăzute în prezentul Pact, cu condiția ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte obligați pe care le au potrivit dreptului internațional și ca din ele să nu rezulte o discriminare întemeiată numai pe rasa, culoare, sex sao origine socială”.

Fac excepție de la această regulă următoarele sapte drepturi de la care nu se admite nici o derogare:

-1. dreptul la viață (art. 6);

-2.dreptul de a nu fi torturat sau supus unor pedepse sau tratamente crude, inhumane sau degradante (art. 7);

-3.dreptul de a nu fi ținut în sclavie,sau în sevitute (art. 8, par. 1 și 2);

-4.dreptul de a nu fi întemnițat pentru neexecutarea unei obligații contractuale (art. 11);

-5. dreptul de a nu f condamnat pentru acțiuni sau emisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului național sau internațional, în momentul în care au fost săvârșite (principiul neretroactivității legii penale) (art. 15);

-6. dreptul de recunoaștre a personalității juridice (art. 16);

-7. dreptul la libertatea găndirii, conștiinței și religiei.

Pactul permite, de asemenea, anumite limitări ale drepturilor garantate, cu condiția ca ele să nu fie “mai ample decât cele prevăzute în Pact”. Asemenea limitări sunt prevăzute în următoarele articole : art. 6,par.2; art. 8, pct. 3 alin b) și c) ; art. 8, alin. 3; at. 19, alin 3; art.21, alin. 2; art22, alin 2;

2.1.3. Al doilea protocol facultativ al Pactului internațional relativ la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea

Protocolul 2 a fost adoptat de adunarea generală a ONU în 1989 dispozițiile sale aplicându-se drept dispoziții adiționale ale Pactului internațional privind drepturile cvile și politice.

Elaborarea acestuia a pornit de la convingerea că “abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea demnității umane și la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului” (Preambul, par. 1) și a fost rezultatul unor dis poziții consacrate deja în unele instrumente internaționale care garantaeză dreptul la viață.

Protocolul interzice executarea oricărei personae aflate sub jurisdicția unui stat și obligă părțile contractante să “ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa”.

Nu se admite nici o rezervă de la acest Protocol în afara de cel formulat “cu ocazia ratificării sau aderării prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în timp de razboi în urma condamnarii pentru o crima cu caracter military de o gravitate extremă,comisă în timp de război. Statul care formulează o asemenea rezervă are obligația să comunice Secretarului general al ONU,cu ocazia ratificării sau aderării, legislația sa internă care se aplica în timp de razboi pe teritoriul său. Totodată, el ar obligația de a prezenta, în rapoartele trimise Comitetului drepturilor omului,în virtutea art. 40 din Pact, măsurile ce le vaadopta pentru punerea în aplicare a acestui protocol pe teritoriul său

.

2.1.4. Alte documente universale reglementând diverse aspecte ale drepturilor civile și politice

Lupta împotriva rasismului și discriminările rasiale

Declarația Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială din 20 noiembrie 1963 conținută în rezoluția 1904/XVII

Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, din 21 decembrie 1965

Declarația cu privire la rasism și prejudecătile rasiale

B. Intoleranță sau discriminare fondate pe religie sau convingere

-Declarația Adunării Genrale a ONU împotriva discriminarii fondate pe religie și convingere

C. Ameliorarea condiției femeii

Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată de Adunarea Genrală a ONU la 18 decembrie 1979 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1989

Declarația privind eliminarea discriminării față de femei adoptata în cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Genrale a ONU la 7 noiembrie 1967. Aceasta enunță în art.4 drepturile politice iar în art. 6 drepturile civile

Convenția asupra drepturilor politice ale femeii, adoptată de Adunărea Genrală la 20 decembrie 1952 prin Rezoluția 640/VII și a intrat în vigoare la 7 iulie 1955

Convenția privind consimțămțământul la căsătorie și înregistrarea căsătoriilor, adoptată de Adunarea Genrală a ONU prin rezoluția 1763 A/VII din 7noiembrie 1962 și a intrat în vigoare la 9 decembrie 1964

D. Abolirea sclaviei și reprimarea traficului cu ființe umane

Convenția cu privire la sclavie, care a intrat în vigoare la 9 martie 1927

Convenția suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi și a in stituțiilor și a practicilor analoage sclaviei, adoptată la 7 septembrie 1956, a intrat în vigoare la 3 aprili 1957

Convenția internațională asupra abolirii muncii forțate, care a intrat în vigoare la data de 17 ianuarie 1959

E. Protecția persoanelor supuse detenției sau întemnițării

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților adoptat în 1955 la Geneva și aprobat doi ani mai târziu de Consiliul Economic și Social prin Rezoluția 663C 1/XXIV din 31 iulie 1977

Declarația asupra protecției tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumanesau degradante, adoptată de Adunarea Genrală a ONU la 9 decembrie 1975 prin rezoluția 3452/XXX

Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inhumane sau degradante, adoptată la 10 decembrie 1984 prin Rezoluția 39/46, care a intrat în vigoare la 26 iunie 1987

F. Dreptul la cetățenie

-Convenția referitoare la reducerea cazurilor de apatridie din 30 august 1961

G. Libertatea de opinie și exprimare

Convenția referitoare ladreptul internațional de rectificare

H.Libertatea de asociere

– Convenția privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical, adoptată la 9 iulie 1948 și a intrat în vigoare la 4 iulie 1950

2.2. DOCUMENTE CU CARACTER REGIONAL

2.2.1. Pe continentul european

Convenția pentru salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Încă de la crearea sa, din 1949, Consiliul Europei și-a propus ca obiectiv ”să realizeze o unire mai strânsă între membrii săi, în scopul salvgardării și promovării idealurilor și principiilor care constituie patrimonial lor comun, ca și favorizarea progresului lor econonmic și social”. De asemenea s-a mai înscris un obiectiv foarte important : “salvgardarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale”.

Convenția europeană a drepturilor omului a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 de către 15 tări europene și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Din punct de vedere ethnic, Convenția europeană este un tratat în virtutea căruia statele iși asumă anumite obligații juridice și prin care se recunosc drepturile fiecăei personae.

Convenția protejază prin prevederile sale următoarele drepturi civile și politice : dreptul la viața, dreptul la libertatea de gândire, conștiința si religie, dreptul la libertate și siguranța persoanei, dreptul la o judecată echitabilă, dreptul la respectarea vieții particulare și familiale, a domiciliulu și corespondenței, dreptul la libertatea de expresie (inclusive libertatea presei), dreptulla libertatea de reuniune și asociere, inclusive de a adera la sindicate, la căsătorie și de a forma o familie, egalitatea în drepturi si îndatoriri între soți, dreptul la respectarea proprietății asupra bunurilor, dreptul la învățământ, drepturi electorale, dreptul la libera circulație și la alegerea reședinței, dreptul de a parăsi orice țară, inclusiv propria țară.

Alte drepturi ale omului decurg din interdicția pentru stat sau organelle sale de a exercita anumite fapte, cum ar fi : tortura și pedepsele sau tratamentele crude, inhumane sau degradante, pedeapsa cu moartea, sclavia, servitutea și munca forțată, retroactivitatea legii penale, discriminări în exercitarea drepturilor și libertăților garantate de convenție, expulzarea propriilor cetățeni, expulzarea colectivă a străinilor.

În Convenție se prevede că cele mai multe din aceste drepturi nu trebuie să fie limitate într-o societate democratică, putându-li-se adduce o restrângere în anumite situații pentru a se asigura securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănatății sau a moralei, protecția drepturilor și libertaților altora (vezi art. 8, paragraful 2, art. 10, paragraful 2, art. 11, paragraful 2)

Articolul 15 din Convenție prevede că în cazuri deosebite (război, pericol public care amenință siguranța națiunii) statul parte în cauză poate lua măsuri derogatoriide la prezenta Convenție numai în măsura în care situația o impune și cu condiția ca măsura să nu fie în contradicție cu alte obligații din dreptul internațional. Nici în aceste situații nu este admisă derogare de la art. 2 (dreptul la viață), art. 3 (tortura), art. 4, paragraful 1 (sclavia) și art. 7 (condamnarea pentru fapte neincriminate la data săvârșirii lor). Despre luarea măsurilor derogatorii orice stat trebuie să informeze Secretarul General al Consiliului European privind măsurile și motivele care au determinat aceasta, precum și data încetarii acestei situații.

Guvernle statelor parți au obligația de a asigura respectarea drepturilor persoanelor care se află sub jurisdicția lor, de a crea condițiile necesare pentru ca acestea să se bucure din plin de exercitarea tuturor drepturilor prevăzute de Convenție. Acest lucru a făcut necesară intervenția statelor în legislația lor internă, astfel incat aceasta să fie în plină concordanță cu Convenția.

b) Protocolul nr. 4 la Convenția pentru protecția drepturilor omului și la libertățile fundamentale adoptat la Strasbourg la 16 septembrie 1963

Acesta recunoaște alte drepturi decât cele prevazute în Convenție și anume : nimeni nu poate fi privat de libertate pentru imposibilitatea exercitării obligațiilor contractuale, libertatea de ciculație și alegrea reședinței, neexpulzarea cetațenilor proprieio țări, neinterzicerea de a intra in țara al cărei cetațean este, neexpulzarea colectivă a străinilor.

Protocolul nr. 6, adoptat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, prin car s-a abolit pedeapsa cu moartea

PE CONTINENTUL AMERICAN

Convenția americană privind drepturile omului

Convenția americană privind drepturile omului a fost semnată la 22 noiembrie 1969 cu ocazia Conferinței specializate interamericane privind drepturile omului, reunita la Sàn José, în Costa Rica, și a intrat în vigoare la 18 iulie 1978. Acest document reglementează drepturile civile și politice recunoscute în cadrul Organizației Statelor Americane (O.S.A.).

În preambulul acestei Convenții se afirmă scopul său : “de a consolida pe continent în cadrul instituțiilor democratice, un regim de libertate individualăși jistiție socială bazat pe respectful drepturilor fundamentaleale omului”. Se recunoaște faptul că drepturile fundamentale ale omului sunt drepturi ce constituie attribute ale persoanei umane și nu decurg din apartenența la un anumit stat, fapt care justifică protecția internațională a acestora prin convenții interstatale care să sprijine sau să completeze protecția asigurată de legislația internă a statelor.

Convenția prezintă principiile consacrate în carta O.S.A., în Declarația americană a drepturilor și obligațiilor omului, în Declarația universală a drepturilor, principii care au fost reafirmate și dezvoltate prin instrumente internaționale universale sau regionale.

În capitolul I din Convenție sunt prevăzute obligațiile statelor de a reprcta drepturile omului și de a garanta exercitarea lor liberă, fără nici un fel de discriminare. Statele au, de asemenea, obligația de a introduce în legislația lor internă, în măsura în care nu există, măsurile legislative necesare pentru garantarea acestora.

În capitolul II sunt prevăzute drepturile civile și politice după cum urmează:

-dreptul la recunoașterea personalității juridice;

-dreptul la viață;

-dreptul la integritatea persoanei;

-dreptul la librtatea și securitatea persoanei;

-dreptul la garanții juridice;

-principiul legalității și neretroactivității legii;

-dreptul la despăgubire;

-protecția onoarei și demnității persoanei;

-dreptul la rectificare și răspuns;

-dreptul la reuniune pașnică;

-dreptul la asociere;

-dreptul la ocrotirea familiei;

-dreptul la nume;

-dreptul copilului la ocrotire;

-dreptul la cetățenie;

-dreptul la proprietate privată;

-dreptul la deplasare liberă și domiciliu;

-egalitatea în fața legii.

În capitolul IV convenția reglementează situațiile în care un stat poate suspenda garanțiile oferite pentru protejarea drepturilor. Astfel, în caz de război, primejdie publică sau în orice altă situație de criză care amenință independența sau securitatea unui stat, acesta va putea suspenda garanțiile cu condiția ca măsurile sa nu contravinăaltor obligații impuse de dreptul internațional și să nu ……retragă .. nici om discriminare pe motive de rasă, sex, rligie sa origine socială.

În asemenea situații nu se poate autoriza suspendarea următoarelor drepturi : dreptul la recunoașterea personalității juridice; dreptul la viața; dreptul la integritatea persoanei; interzicerea sclaviei și servituții, principiul legalității și neretroactivității legii; libertatea conștiinței și a religiei; ocrotirea familiei; dreptul la nume ; drepturile copilului; dreptul la cetățenie.

2.2.3. Pe continentul african

Carta africană a drepturilor omului și popoarelor

Carta africană a fost adoptată și a intrat în vigoare la 21 octombrie 1968, fiind ratificată de majoritatea absolută a statelor member ale O.U.A., având la bază campania de sensibilizare dusă de căter șefii de state ai O.U.A. și de către organizații guvernamentale și neguvernamentale .

În preambulul Cartei se arată că statele părți reafirmă angajamentul lor de a-si spori eforturile spre a oferi cele mai bune condiții de existență pentru popoarele africane și de a favoriza cooperarea internațională, respectarea prevederilor Cartei ONU și a Declarației universale a drepturilor omului. De asemanea se recunoaște că drepturile fundamentale ale omului sunt fondate pe atribuțiile persoanei umane, ceea ce justifică protecția internațională a acestora.

Se apreciază că drepturile civile și politice sunt indisolubilede drepturile economice și culturale, atât în concepție cât și în universalitatea lor.

Carta recunoaște următoarele drepturi civile și politice :

-egalitatea în fața legii;

-inviolabilitatea persoanei;

-respectarea demnitățiifiecărei personae;

-dreptul la libertatea și securitatea persoanei;

-dreptul la protecția din partea legii a drepturilor sale;

-libertatea de conștiință și reliogie;

-dreptul de informare și opinie;

-dreptul la libera circulație si alegerea reședinței;

-dreptul de a participa la conducerea treburilor publice;

-dreptul la proprietate;

-dreptul la protecția familiei;

-egalitate în fața legii.

Statele părți se obligă să promoveze și să asigure respectarea drepturilor și libertăților din Cartă, având datoria de a garanta independența tribunalelor și de a permite stabilirea și perfectionarea inatituțiilor naturale însărcinate cu promovarea și protectia drepturilor și libertătilor garantate.

CAPITOLUL III

DREPTURILE CIVILE

3.1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTURILE CIVILE

Drepturile civile reprezintă o categorie de drepturi indispensabile asigurării libertății și egalitații în demnitate si drepturi ale ființelor umane așa cum se proclamă în articolul 1 din Declarația universală a drepturilor omului.

Aceste drepturi sunt prevăzute în articolele 3-17 din Declarație si reglementate în articolele 6-17 și 23-24 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Drepturile civile prevăzute în Declarație și Pact precum și în alte documente cu vocație universală sau regională sunt următoarele:

-1. Dreptul la viață si la integritate fizică și psihică, la libertate și inviolabilitatea persoanei, inclusive dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente și pedepse crude sau inhumane; dreptul de a nu fi ținut în sclavie; dreptul de a nu fi arestat, deținut sau expulzat în mod arbitrar; dreptul de a nu fi constrâns la efectuarea unei munci obligatorii; dreptul de a nu fi privat de libertate decât pentru motive legale și în conformitate cu procedura prevazută de lege; dreptul oricărui individ arstat de a fi in format în momentul arestării sale despre motivele acestei arestări și de a fi înștiințat, in cel mai scurt timp, de orice învinuire i se aduce ; dreptul oricărui individ arstat sau deținut pentru comiterea unei infracțiuni de a fi adus, în termenul cel mai scurt, în fața unui tribunal și de a fi judecat într-un interval rezonabil sau de a fi eliberat; dreptul de a fi present la proces și de a se apăra ; dreptul persoanei private de libertate prin arestare sau deținere de a introduce o acțiune in fața unui tribunal, pentru ca acesta să hotarască asupra legalitații detenției sale; dreptul persoanei privată de libertate de a fi tratată cu umanitate și cu respectarea demnitătii inerente persoanei umane; nimeni nu poate fi întemnițat pentru simplul motiv că nu poate să execute o obligație contractuală; dreptul individului de a nu fi urmărit sau pedepsit din cauza unei infracțiunipentru car a fost achitat sau condamnat printr-o hotarâre definitivă; dreptul persoanei condamnate la un recurs în fața unei instanțe superioare; dreptul unei personae de a nu fi condamnat pentru o infracțiune care are la bază săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni care în momentul cunstituirii salenu constituia infracțiune.

-2. Dreptul la egală ocrotire din partea legii incluzând : dreptul la repunerea efectivă în drepturi de către tribunalele naționale competente în cazul încălcării drepturilor fundamentale acordate de constituție sau lege; dreptul de acces egal la serviciile publice; dreptul oricărei persoane ca litigiul în care este parte să fie examinat echitabil și public; orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiunieste prezumată a fi nevinovată cât timp vinovăția sa nu a fost stabilită în mod legal; dreptul la aparare egală împotrva oricarei discriminări.

-3. Dreptul de afi recunoscut ca subiect de drept.

-4. Egalitatea în drepturi între bărbat și femeie incluzâd dreptul egal al bărbaților și al femeilor de a se bucura de drepturile civile și politice; egalitatea în drepturi și răspunderea soților în privința căsătoriei, în timpul căsătoriei și atunci când aceasta se desface.

-5. Dreptul la cetățenie, inclusiv dreptul copilului de a dobândi cetățenie.

-6. Dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie.

-7. Dreptul de a nu fi supus unei imistiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară, în familie, în domiciliu sau corespondența sa, sau a unei atingeri ilegale aduse onoarei sau reputației sale (dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri ).

-8. Dreptul la proprietate

CONȚINUTUL CELOR MAI IMPORTANTE DREPTURI CIVILE

3.2.1. Dreptul la viață și integritate fizică și psihică

Articolul 22 din Constituția României reglementează și garantează în mod expres aceste trei drepturi fundamentale care,deși nu sunt strâns legate între ele, nu pot fi confundate din punct de vedere juridic.

A. Dreptul la viață este consacrat și în Declarația universală a drepturilor omuluicare, în art.3, stabilește că “Orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei “. De asemenea Pactul cu privire la drepturile civile și politice prevede în art. 6, punctual 1 că “Dreptul la viață este inerent prsoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar . Acest drept figurează și în alte importante documente internaționale și anume înConvenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a drepturilor fundamentale (art. 2) și în Protocolul nr. 6 la această convenție, privind abolirea pedepsei cu moartea, în Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a CSCE (pct.16.7 și 17.1).

Dreptul la viață poate cunoaște mai multe accepțiuni. Într-o primă accepțiune restrânsă, dreptul la viață privește viața persoanei numai în sensul ei fizic,în timp ce într-o viziunemai largă, viata persoanei (dreptul la viață) este privit ca un univers de fenomene, fapte, cerințe care se adaugă permit și îmbogățesc existența fizică.

Elementele definitorii ale dreptului la viață se concretizează, în primul rând, în faptul că nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar. Pedeapsa cu moartea, ca modalitate de sancționare ainfracțiunilor va trebui să se aplice numai în conformitate cu legislatia în vigoare în momentul când fapta a fost comisă. Se face precizarea că această legislație nu trebuie să fie în contradicție cu dispozițiile prezentului Pact sau ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, iar pedeapsa nu se poate aplica decât în baza une hotărâri judecăturești definitive pronunțate de un tribunal competent.

În vederea apărării effective a acestui drept, paragraful 4 al art. 6 prevede că orice condamnat la moarte are dreptul la grațiere sau la comutarea pedepsei iar amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei cu moartea nu poate fi pronuntată împoptriva unui t sub 18 ani și nu poate fi executată împotriva unei femei gravide.

Consiliul europei, prin Protocolul nr. 6 la Convențiapentru protecția drepturilor omuluiși alibertăților funsdamentale, adoptată la 28 aprilie 1983,a abolit pedeapsa cu moartea, stabilind faptul că nici o persoană nu poate fi condamnata la o astfel de pedeapsă și nici executată. Singura excepție admisă de la art. 2 al Protocolului este prevederea în legislația unui stat a acestei pedepse pentru acte comise în timp de război sau în caz de pericol imminent de război, aplicată strict în conformitate cu acesta dispoziții și comunicându-se Secretarului General al Consiliului Europei aceste prevederi legislative. Nu sunt admise nici un fel de reserve sau derogaride la dispozițiile Protocolului.

Pe plan internațional; preocupările pentru adoptarea unu document în acest sens s-au încheiat mai târziu, la 15 decembrie 1989 fiind adoptat al doilea Protocol facultative la Pactul privind drepturile civile și politice care prevede abolirea pedepsei cu moartea.

În legislația penală a României înainte de revoluția din decembrie 1989, pedeapsa cu moartea era prevăzută alternativ cu închisoarea pentru unele infracțiuni contra securității statului, pentru omor calificat și deosebit de de grav, pentru unele infracțiuni privind avitul obștesc. Prin decretul lege nr. 6 din ianuarie 1990 s-a abolit pedeapsa cu moartea dcin legislația noastră penală, iar prin dec retul nr. 68 din 20 noiembrie 1990 s-a aprobat cel de-al doilea Protocol facultative la Pactul privind drepturile civile și politice, România aliniindu-se și din acest punct de vedere la valorile democrației și umanismului. Articolul 22(3) din Constituția României interzice pedeapsa cu moartea, această interdicție fiind absolută, nefiind posibilă nici o excepție.

B. Dreptul la integritatea fizică este strâns legat de dreptul la viață. Corelată acestui drept, există obligația autorităților publice a asigura exercitarea lui. Orice atingere adusă integrității fizice a persoanei trebuie sancționată de lege. În același timp, daca atingerea integrității fizice se impune în anumite situații de ordin social, aceasta trebuie prevăzută de lege, în condițiile art. 49 din Constituție.

Cu privire la asigurarea integrității fizice trebuie să încuviințăm prevederile din Declarația universală a drepturilor omului și din Pactul cu privire la drepturile civile și politice care în art. 7 prevede că „nimeni nu va fi suspus torturii și nici unor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante”.

Având în vedere faptul că practicarea torturii și a volentării persoanelor este o încălcare foarte gravă a drepturilor omului, ONU a elaborat reglementări universal aplicabile. În acest context se înscrie și adoptarea de către Adunarea Generală a ONU, prin rezoluția 3452 (xxx) din 9 decembrie 1975, a „Delarației asuptra protejării tuturor persoanelor de a fi supuse torturii și a altor pedepse sau tratamente cu curzime, inumane sau degradante”, prin care se solicită statelor să întreprindă acțiuni pentru a introduce în legislațiile lor măsuri care să prevină tortura, pedepsele sau tratamentele cu cruzime, inumane sau degradante, de a aduce persoanlul care aplică legea în acest scop și de a controla sistematic metodele și practicile de anchetare utilizate pe teritoriul său precum și tragerea la răspundere penală a celor vinovați de săvârșirea unor astfel de acte.

La data de 10 decembrie 1984, Adunarea Generală a ONU a asoptat Convenția contra torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, intrată în bigoare la 26 iunie 1987 și la care România a aderat prin legea nr. 19 din 9 octombrie 1990.

Conform prevederilor acestei Convenții, statele părți vor aproba în legislația lor scoaterea în afara legii a torturii precum și interzicerea expresă de a se invoca “ordinul superiorului” sau împrejurările excepționale pentru comiterea actelor de tortură”.

De asemenea, sunt prevăzute două dispoziții menite să confere o semnificație deosebită luptei împotriva torturii. Prima dintre acestea este prevederea că orice persoană care a comis acte de tortură poate fi urmărită și judecată în orice țară membră a Convenției, și va putea fi extrădată către statul pe teritoriul căreia s-a comis crima. O a doua dispoziție este cea care prevede posibilitatea unei anchete internaționale atunci când există informați documentate cu privire la practicarea torturii pe teritoriul unui stat parte. Această anchetă poate cuprinde vizite ale reprezentanților Comitetului contra torturii, creat în baza art. 17 pe teritoriul acestui stat, cu acordul său.

Prin această Convenție, statele părți se angajează să intreprindă măsuri legislative, administrative, judiciare sau de altă natură care să ducă la înlăturarea comiterii actelor de tortură pe teritoriul acestora. Nu se pot invoca în justificarea torturii nici o situație excepțională cum ar fi : starea de război, instabilitatea politică internă, etc.

Se mai prevede și interdicția pentru state de a expulza sau extrăda o persoană către alt stat dacă există indicii serioase să se creadă că va fi supusă torturii.

Tot în vederea protecției dreptului la viață și integritatea persoanei, este interzisă efectuarea de experiențe medicale sau științifice asupra persoanei fără consimțămânul acesteia.

C. Dreptul la integritate psihică este garantat și ocrotit de Constituție tot în art 22 (3). Sub aspect juridic, omul este privit ca un complex de elemente componente în care psihicul ocupă un loc foarte important și în care acesta nu poate fi despărțit de fizic. Mutilarea uneia sau alteiadintre integrități o poate afecta pe cealaltă și este contrară drepturrilor omului. Datorită acestui motiv, în multe documente internaționale sunt condamnate practicile care aduc atingere celor două integrități.

3.2.2. Dreptul la libertatea și securitatea persoanei

Libertatea individuală si-a găsit consacrarea de timpuriu în Itabeas Corpus Act din 1679, în Petition of Right din 1968, în Declarația universală a drepturilor omului și cetățeanului din 1948 (în art. 9-11), mai ales sub forma unor proceduri de protecție a individului. Dreptul la librtate este reglementat în art. 23 din Constituția României, în art.9-11 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în Convenția Europeană cu privire la drepturile omului, în art. 3-7.

Dreptul la libertate privește libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta și mișca liber, de a nu fi ținută în sclavie sau în orice altă formă de servitute, de a nu fi constrânsă la executarea unei munci forțate sau obligatorii, de a nu fi reținută, arestată sau deținută decât în cazurile și după formele expres prevăzute de Constituție și legi. Dreptul oricărei personae de a fi liberă este un drept esențial într-o societate democratică, iar asigurarea securității persoanei este o dovadă a existenței statului de drept.

Trebuie mențioonat, însă, că această libertate nu este ș nu poate fi absolută, ceea ce înseamnă că aceasta se realizază în limitele impuse de ordinea de drept. Încălcarea acestor limite de către oricine, îndreptățește autoritățile publice la intervenție, cu mențiunea că măsurile luate de autoritățile publice pentru restabilirea ordinii de drept sunt și trebuie să fie la rândul lor, condiționate și clar delimitate, astfel incat libertatea individuală să fie respectată și nici o persoană care este inocentă să nu fie victima unor abuzuri.

Declarația universală a drepturilor omului înscrie în art. 3 dreptul oricărei ființe umane la libertatea și securitatea persoanei. Aceeași prevedere este inserată și în art. 9 al Pactului cu privire la drepturile civile și politice care menționează faptul că “nici o persoană nu poate fi lipsită de libertate decât în situațiile și pentru motivele prevăzute de lege în conformitate cu procedura legală, interzicându-se arestarea și deținerea illegală”. Convenția Europeană pentru protecția drepturilot omului și a libertăților fundamentale prevede la art. 5 cazurile în care poate fi dispusă privarea de libertate a unei personae :

-când este deținută legal după o condamnare pronunțată de un tribunal competent;

-pentru nesupunere la o hotărâre dată conform legiide către o instanță sau pentru garantarea executării unei obligații prevăzută de lege;

-pentru a fi adus în fața instanței când se dețin date verosimile că a comis o infracțiune sau dacă exită motive verosimibile că a comis o infracțiune sau dacă există motive credibile că vă săvârși o infracțiune sau va fugi după comiterea acesteia;

-pentru educația sub supraveghere a unui minor sau penru a-l adduce în fața unei instanțe competente;

-detenția legală a unei personae susceptibile de propagarea unei boli contagioase, a unui alienat, alcoolic, toxicoman sau vagabond;

-pentru a împiedica o persoană să pătrundă ilegal într-un stat, sau împotriva căreia este in curs o procedură de expulzare sau extrădare.

În legislația penală din țara noastră, lipsirea de libertate in mod illegal a unei personae este considerată reală infracțiune (art. 189, Cod penal), fiind reglementată și forma agravată a acesteia. Lipsirea de libetate în temeiul legii este prevăzută în anumite cazuri, prin intermediul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 Cod de procedură penală: rerținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea și arestarea preventivă, precum și executarea unei pedepse privative de libertate .

Ansamblul garanților care protejează persoana în situațile în careautoritățile publice, în aplicarea legilor, iau anumite măsuri care vizează libertateaindividuală, garanții xcare asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale, se constituie în noțiunea de siguranță a persoanei. Acest sistem de garanții permite realizarea tragerii la răspundere a celor vinovați, dar, în același timp, asigură ocrotirea juridică necesară.

Acest sistem de garanții poate fi considerat ca fiind format din următoarele măsuri esențiale :

-precizarea strictă și legală a condițiilor în care persoana poate fi acuzată, reținută și arestată (dreptul de a nu fi arestat reținut sau deținut în mod arbitrar );

-potrivit art.9 din Pactul cu privire la drepturile civile și poltice,orice persoană arestată va fi informată în momentul arestarii despre motivele acestei măsuri luate și i se va aduce la cunoștință în timp cît mai scurt orice

învinuire .De asemenea,orice arestat va trebui să fie adus cât mai urgent în fața unui judecător urmind a fi judecat într-un interval de timp rezonabil sau va fi eliberat; acesta are dreptul de a fi present la proces și de a se apăra;

-în art. 10 din Pact se prevede că “oricine este privat de libertate va fi tratat cu umanitate și cu respectarea demnității umane”. Indiferent de faptul că o persoană a încălcat legea și a fost condamnat, tratamentul aplicat în timpul detenției trebuie să fie de natură a nu adduce atingeredemnității sale și de a nu fi supus la suferințe fizice sau psihice.

-nimeni nu poate fi întemnițat pentru simplu motiv că nu poate executa o obligație contractuală;

-impersonalitatea legii (dreptul la egală ocrotire din partea legii);

-reglementarea principiului legalității ncriminării și a pedepsei (nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau alpicată decât în condițiile și în termenele legii), incluzând dreptul de a nu fi privat de libertate decât pentru motive legale și în conformitate cu procedura stabilită de lege;

consacrarea prezumției de nevinovăție (orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp vinovăția sa nu a fost stabilită legal)

recunoașterea autorității de lucru judecat (dreptul individului de a nu fi urmărit sau pedepsit din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitvă)

aplicarea principiului neretroactivității (dreptul persoanei de a nu fi condamnată pentu o infracțiune care are la bază săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni care, în momentul săvârșirii sale nu contstituia o infracțiune) sau al ultraactivității (cu excepția legii penale mai favorabile)

garantarea independenței judecătorilor

consacrarea dreptului la apărare (părțile într-un proces au dreptul de a fi asistate de un avocat ales sau numit din oficiu; există procese în care asistența unui avocat este oblligatorie, motiv pentru care, dacă partea nu și-a ales un avocat, autoritatea publică competentă trebuie să desemneze un avocat pentru apărarea persoanei în cauză), acest drept este prevăzut în Constituția româniei la art. 24, în Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice la art. 14 pct. 3 și în Convenția Europeană cu privire la drepturile omului la art. 6 pct. 3 c).

Un alt aspect important legat de asigurarea libertății persoanei îl constituie interzicerea sclaviei și a comerțului cu sclavi. Sclavia con- stituie o realitate întunecată a istoriei, fiind un mijloc foarte important de venituri pentru stăpânii de sclavi și pentru cei care se ocupau cu comerțul acestora, faptă care s-a perpetuat până în zilele noastrte, deși sub forme dintre cele mai rafinate și într-un număr de țări din ce în ce mai restrâns.

Preocupări pentru condamnarea sclaviei și a traficului cu sclavi le găsim concretizate pentru prima dată în Declarația de la Viena din 1815. Cronologic a urmat Actul general cu privire la Congo din 1885 în care sclavia era interzisă iar în 1890 s-a încheiat Actul general al Conferinței de la Bruxelles care interzicea comerțul cu sclavi, nu însă și sclavia.

În art. 2 din Convenția cu privire la sclavie adoptată la 25 septembrie 1926 se prevede că statele părți vor lua măsuri pentru prevenirea și suprimarea comerțului cu sclavi, abolirea progresivă și căt mai curând posibilă a acesteia sub toate sapectele.

Cu privire la interdicția ținerii unei personae în servitute precum și interzicerea muncii forțate sau obligatorii trebuie să subliniem că acestea sunt prevăzute în art. 8 din Pactul cu privire la drepturile civile și politice. În Convenția cu privire la munca forțată din 1930, la art. 2, paragraful 1, se definește noțiunea de muncă forțată arătându-se că prin aceasta se înțelege “orice fel de muncă sau de serviciu care este cerut unui personae sau pentru care respective persoană nu s-a oferit voluntar să o execute. Paragrraful 2 al aceluiaș articol prevede și alte situații în care munca solicitată unei personae nu este considerată forțată :

– orice muncă sau serviciu cerut în baza obligațiilor legale ale serviciului inclusive;

orice muncă sau serviciu care fac parte din obligațile civice norae ale cetățenilor;

orice muncă sau serviciu cerut oricărei personae ca o consecință a condamnării sale de către un tribunal și dovedit că se execută sub controlul organelor autorității și nu la dispoziția unor personae particulare, companii sau asociații;

orice muncă cerută în caz de urgență, situație de război, calamități etc.

serviciile minore commune, îndeplinite de membrii unei comunități în interesul direct al acesteia, considerate ca obligații civice normale.

În România sunt incriminate de către codul penal atât sclavia cât și traficul cu sclavi (art. 190), cât și supunerea la muncă forțată sau obligatorie (art. 191).

Libertatea de circulație și alegerea domiciliului

Libertatea de circulație și de a-și alege domiciliul în granițele unui stat este prevăzută de art. 25 din Constituția României, în art. 13 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art.2 din protocolul nr. 4 la Convenția Europeană cu privire la drepturile omului.

În conținutul acestui drept intră în primul rând dreptul unei personae care se află pe tritoriul unui stat de a se deplasa liber acolo unde ea dorește. Acest drept poate să fie restrâns în unele situații prevăzute expres de lege, atunci când acest lucru se impune pentru ocrotuirea securității naționale, a ordinii și liniștii publice, precum și a drepturilor și a libertăților altor personae dacă sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute în Pact, așa cum stipulează art. 12, pct. 3 .

Alegerea reședinței în altă țară în care o persoană se află în mod legal, se prevede a fi neîngrădită de alte restricții decât cele care se impun în cazurile menționate mai sus.

În documentele internaționale privind drepturile omului se stipulează de asemenea, libertatea oricărei personae de a părăsi orice țară, inclusive țara sa, precum și dreptul de a reveni, fără a putea fi privată în mod arbitrar.

Art. 13 din Pactul cu privire la drepturile civile și politic prevede că un străin aflat în mod legal pe teritoriul unui stat, nu poate fi expulzat decât în baza unei decizii luate conform legii. Se precizează că atunci când nu există rațiuni imperious de apărare a securității naționale, persoana față de care s-a stability această măsură trbuie să aibă posibilitatea să prezinte considerentele sale care pledează împotriva luării măsurii de expulzare, precum și de a examina cazul său de către autoritatea competentă în material statutului său de persone special desemnate de către autoritate în acest scop.

În art. 4 al Protocolului nr. 4 la Convenția Europeană pentru drepturile omului se interzic expulzărle collective ale străinilor, fiind considerate ca un act democratic, care exclude analizarea fiecărui caz și împiedică exercitarea dreptului de a pleda cauza proprie. Totuși, un străin poate fi expulzat înainte de a-si exercita drepturile și garanțiile oprevăzute mai sus atunci când această expulzare este necesară în exercitarea ordinii publice sau este bazată pe motive de securitate națională. Articolul 3 pct. 1 al Convenției interzice statelor expulzarea propriilor cetățeni atât prin măsuri individuale cât și collective.

Acest drept ce asigură libertatea de mișcare a cetățeanului are, conform prevederilor Constituției României, două aspecte : libera circulație pe teritoriul României și libera circulație a cetățenilor români în afara granițelor țării.

Dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept

Prin acest drept se conferă persoanei fizice posibilitatea de a lua parte la viața juridică, de a dobîndi drepuri și de a-și asuma obligații juridice, urmae a implicării în circuitul juridic. Conservarea acestui drept se regăsește în art. 6 din Declarația universală a drepturilor omului și prin art. 16 din Pactul intrnațional cu privire la drepturile civile și politice.

Dreptul la cetățenie

Acest drept include și dreptul copilului de a dobândi cetățenie. Declarația universală a drepturilor omului prevede în at. 15 dreptul la cetățenie și arată totodată faptul că nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de cetățenia sa și nici de dreptul de a o schimba. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice în art. 24, pct. 3 stipulează că orice copil are dreptul de a dobândi o cetățenie.

Convenția americană privind drepturile omului în art. 20 prevede dreptul la cetățenie al oricărei personae, precum și dreptul de a obține cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a născut (jus soli), dacă nu are dreptul la o altă obțiune. În Convenția europeană pentru drepturile omului și Carta africană pentru drepturile omului și popoarelor nu apar prevederi exprese referitoare la acest drept.

În cadrul fiecărei țări, cetățenia se stabilește pe baza prevederilor legilor naționale, cinform Convenției de la Haga din 1930 privind conflictele de națoinalitate. Astfel drepturile și librtățile fundamentale ale cetățenilor sunt precizate, garantate și realizate prin prevederile normelor dreptului intern.

Cu privire la străini, Adunarea Generală a ONU a adoptat prin Rezoluția nr. 40/144 din 13 decembrie 1985 o Declarație privind drepturile omului, ale persoanelor care nu sunt cetățeni ai țării în care trăiesc. Străinii se vor supune legilor statului în care se află și se vor bucura, potrivit legilor interne și conform obligațiilor internaționale ale statului, de dreptul la viață, securitate a persoanei, protecția împotriva arestării și detenției arbitrare, a imixtiunilor ilegale în viața personală, de familie, în casă sau corspondență, egalitate în fața legilor și a tribunalelor, dreptul de a se căsători liber,la libertatea de gândire, conștiință, religie, limbă proprie, cultură și tradiție. Aceștia mai beneficiază și de dreptul de a-si transfera în străinătate câștigurile, economiile și bunurile dobândite conform legilor interne.

O categorie aparte o formează persoanele fără cetățenie, fată de care ONU si-a exprimat deseori grija și s-a străduit să le asigure cea mai largă exercitare a drepturilor și libertăților fundamentale.

În acest scop, pe baza rezoluției ECOSOC nr. 526 A (XVII) din 26 aprilie 1954, s-a adoptat Convenția referitoare la persoanele fără cetățenie. Aceasta statuează faptul că persoanele fără cetățenie trebuie să beneficieze de drepturile și libertățile care sunt în general recunoscute străinilor și de regulă nu mai restrânse sau mai puține decât în cazul acestora, fără discriminări de orice natură. Aceștia au dreptul să li se elibereze documente de identitate și călătorie, libertate de mișcare, iar exulzarea nu se admite decât în condițiile prevăzute pentru pentru străini, acrdâdu-li-se un timp rezonabil pentru a-și căuta o țară care să-i primească. Convenția pentru reducerea cazurilor de apatridie adoptată la 4 decembrie 1954 își propune să limiteze cazurile de apatridie, prevăzând obligația pentru statele membre de a acorda cetățenia unei statului respectiv.

Sunt prevăzut și situațiile în care legea unui stat prevede pierderea cetățeniei ca urmare a unor modificări de stare civilă (căsătorie, divorț, etc.) care va fi condiționată de posedarea sau dobândirea unei alte cetățenii.Înb art. 9 din Convenție se interzice lipsirea de cetățenie a unei persoane pe motive rasiale, entice, religioase sau politice.

În legislația română, conform art. 5, alin. 2 se prevede că : “Cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere”.

6. Dreptul la căsătorie și întemeierea unei familii

Dreptul la căsătorie este prevăzut în art. 16 din Declarația universală a drepturilor omului, care menționează că, bărbatul și femeia, începând de la vârsta prevăzută de lege, au dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie, fără nici o restricție de rasă, naționalitate sau religie.

Aceleași prevederi conțin și art. 44(1) din Constituția României, în art. 12 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 18 din Carta africană pentru drepturile omului și popoarelor. Dreptul la căsătorie stă la baza întemeierii familiei, element natural și fundamental al societății. Dreptul de a întemeia o familie a fost numit și “drept de ascendență”, adică dreptul fiecărui individ de a avea un tată și o mamă și de a fi educat de ei. Însă, pentru a avea o familie și a o putea proteja, aceasta trebuie întemeiată prin căsătorie.

În conținutul dreptului de a se căsători este inclusă libertatea căsătoriei, care se întemeiează pe libertatea consimțământului la încheierea căsătoriei și pe egalitatea dintre soți care este o confirmare și la nivelul familiei, a principiului egalității în drepturi a persoanelor fără deosebire de sex.. Condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.

În preambulul Convențiuei privind consimțământul la căsătorie vârsta minimă și înregistrarea acesteia se arată că Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr 843 (IX) din 1954, a declarat că există anumite obiceiuri, legi vechi și practici legate de căsătorie și familie care nu corespund cu principiile enunțate în Carta ONU. În acest sens toate statele trebuie să ia măsuri pentru abolirea acestor practici prin asigurarea libertății complete la alegerea soțului / soției, eliminând căsătoriile între copii, logodna tinerelor fete înainte de pubertate, nerealizarea sistemului de evidență a căsătoriilor. Se prevede că nici o căsătorie nu se poate încheia fără consimțământul deplin și liber al ambelor părți. Acest consimțământ trebuie exprimat personal după publicitatea necesară, în prezența autorității competente și a martorilor. Excepție de la aceste prevederi se poate face numai în situații excepționale, când partea absentă și-a exprimat onsimțământul numai în situații excepționale, când partea absentă și-a eprimat consimțământul în fața unei autorități competente, în aceleași condiții și nu și-l retrage.

Constituția României, prin art. 44 (a), stabilește următoarea regulă: căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Desigur, celebrarea căsătoriei religioase este facultativă fiind o consecință a exercitării libertății religioase și trebuie să fie precedată de încheierea căsătoriei civile, singura căreia i se recunosc efecte legale.

Tot în Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă și înregistrarea aceste se prevede că statele părți vor reglementa pe plan intern vârsta minimă pentru căsătorie și nu vor admite ca aceasta să fie legal încheiată de către nici-o persoană sub limita respectivă, cu excepția când autoritatea prevăzută de lege a dat o dispensă pentru motive serioase, în interesul viitorilor soți. Se mai prevede și obligativitatea înregistrării căsătoriei într-un registru special de către autoritatea competentă.

În recomandările privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și întegistrarea acesteia adoptate prin Rezoluția Adunării Generale nr. 2018 (XX) din 1 noiembrie 1965, se reiterează prevederile Convenției mai sus amintite și se prevede că vârsta minimă pentru căsătorie se stabilește prin legislația națională, dar ea nu va fi mai mică de 16 ani, exceptând situațiile de acordare a dispensei.

Convenția privind cetățenia femeii căsătorite, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale nr. 1040 (XI) din 29 ianuarie 1954, intrată în vigoare în 11 august 1958 stabilește obligații pentru statele părți de a lua măsuri necesare pentru ca în caz de căsătorie sau divorț, cetățenia acestora să nu fie afectată.

În România, prin prevederile legilor interne, în speță ale Codului Familiei, probleme legate de familie își găsesc o reglementare corespunzătoare standardele prevăzute de convențiile internaționale.

7. Înterzicerea imixtiunilor în viața oamenilor

Dreptul de a nu fi supus unor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viață particulară, de familie, în domiciliu sau corespondența sa, ori unei atingeri ilegale aduse onoarei sau reputației sale este consacrată prin art. 26 din Constituția României, prin art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, prin art. 17 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Aceste dispoziții impun autorităților obligația de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată.

În conținutul acestui drept este inclus și dreptul exclusiv al persoanei la propria imagine, care este inseparabil de respectul și ocrotirea intimității și a vieții private. Acest tip de drept a fost numit în doctrină drept la identitate și presupune dreptul persoanei de a nu i se dezvălui, fără consimțământul său, numele adevărat, adresa, vârsta, situația familială, modul de folosire a timpului liber, obiceiurile, etc.. În fața unor diversități de situații care pot constitui atentate la viața privată și la dreptul la propria imagine este dificil de stabilit, în mod precis și universal valabil, natura (felul) faptelor care pot fi dibulgate, fără consimțământul persoanei în cauză. Desigur că, încălcarea reguliii care consacră necesitatea consimțământului persoanei în cauză, creează responsabilitatea celui care nu a respectat-o.

Convenția europeană cu privire la drepturile omului, în art. 8, pct. 1 prevede expres aceleași aspecte, iar la pct. 2 interzice amestecul vreunei autorități publice în exercitarea acestora cu excepția cazurilor prevăzute de lege și cu condiția ca acestea să constituie o măsură necesară într-o societate democrată pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și preveirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau moralei ori pentru apărarea drepturilor și libertăților altora.

Convenția americană privind drepturile omului, ca și Carta africană privind drepturile omului și popoarelor nu conțin expres aceste prevederi.

În țara noastră ele sunt apărate ferm prin legea penală care reglementează:

Șantajul (art. 194 Cod penal)

Violarea de domiciliu (art. 192 Cod penal)

Violarea secretului corespondenței și a convorbirilor telefonice (art. 195 Cod penal)

Insulta (art. 205 Cod penal)

Calomnia (art. 206 Cod penal).

Respectul personalității umane și al vieții private a persoanei implică și respectul inviolabilității domiciliului (reglementat între altele și în art. 27 din Constituția României). Inviolabilitatea domiciliului presupune interdicția de a pătrunde sau de a rămâne în acesta fără consimțământul celui care îl deține sub orice titlu. Potrivit art. 27 alin. 3 din Constituție, autoritatea competentă care poate ordona percheziția este exclusiv magistratul. De asemenea, textul constituțional stabilește regula conform căreia sunt interzise perchezițiile domiciliare în timpul nopții, cu excepția flagrantului delict.

În conținutul acestui drept intră și inviolabilitatea secretului corespondenței, consacrată și în art. 28 din Constituție, cu referire la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare.

Restrângerea acestor drepturi se poate face numai în situații excepționale precum:

prevenirea unui pericol privind siguranța statului ori liniștea publică

înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane

executarea unei hotărâri judecătorești

prevenirea răspândirii unei epidemii

în orice alte cazuri când se impune apărarea împtriva unui pericol comun

Dreptul la egală ocrotire din partea legii

Acest drept are la bază pricipiul potrivit căruita toate persoanele fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenență politică, avere sau origine socială se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituție și legi, pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără discriminări, sunt tratate în mod egal atât de către autoritățile publice cât și de către ceilalți cetățeni.

Dreptul la egală ocrotire din partea legii este consacrat prin art. 16 alineatele (1) și (2), precum și prin art. 4 alin. 2 din Constituția României, prin art. 7 și 10 din Declarația Universală a drepturilor omului, prin art. 14 și 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, prin art. 14 din Convenția Europeană cu privire la drepturile omului și prin art. 5 din Protocolul la această Convenție.

După ce dreptul la protecție egală din partea legii își găsește consacrarea în art 7 din Declarație, Pactul cu privire la drepturile civile și politice vine în plus cu prevederi privind dreptul oricărei persoane de a i se examina orice litigiu în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă asuptra oricărei îninuiri penale care i se aduce, sau cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Ședința de judecată va fi publică, exceptând cazurile când, din interese de natură generală sau individuală, caracterul secret se impune în totalitate sau parțial. Pronunțarea hotărârilor va fi publică, exceptând situațiile când interesul minorilor cere acest lucru.

Atât în Declarație cât și în Pact se afirmă principiul prezumției de nevinovăție de care trebuie să beneficieze orice persoană până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești în cursul unui proces public în care i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale. Articolul 15 din Pact prevede că în ceea ce privește drepturile omului în justiție operează principiul retroactivității legii penale.

Art. 14 din Pactul cu privire la drepturile civile și politice prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni, are dreptul la cel puțin următoarele garanții:

să fie informat în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și în mod detaliat, despre natura și motivele acuzației ce i se aduc

să dispună de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării sale și să comunice cu apărătorul ales

să fie judecat fără o întârziere excesivă

să fie prezentă la proces, să se apere personal sau să fie asistată de apărătorul ales de ea; în cazul când nu are să i se aducă la cunoștință acest drept și dacă interesul justiției o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, gratuit, dacă nu are posibilități de a-l plăti

să interogheze sau să ceară interogarea martorilor acuzării, să obțină înfățișarea și interogarea martorilor apărării în condiții identice cu cei ai acuzării

să beneficieze de asistența gratuită a unui interpret dacă nu înțelege sau dacă nu vorbește limba folosită la ședința de judecată

să nu fie silită să mărturisească împotriva sa sau să se recunoască vinovată.

Fiecare persoană declarată vinovată de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul de a obține examinarea cauzei de către o instanță superioară, precum și dreptul la despăgubire în caz de condamnare din eroare judiciară, în afara de situația în care aceasta este imputabilă total sau parțial persoanei. Nimeni nu poate fi urmărit sau judecat pentru o faptă pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă, conform legislației naționale.

Examinând conținutul acestui principiu putem să identificăm câteva aspecte, și anume:

egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații (dreptul egal al bărbaților și femeilor de a se bucura de drepturile civile și politice, egalitatea în drepturi și răspunderi a soților în privința căsătoriei, în timpul căsătoriei și atunci când aceasta se desface)

dreptul de acces egal la serviciile publice

dreptul la apărare egală împotriva oricărei discriminări

dreptul oricărei persoane ca litigiul în care este parte să fie examniat în deplină egalitate, în mod echitabil și public.

În România, pentru asigurarea egalității în fața legii se prevăd garanții cuprinse în Codul de procedură penală în titlul V cap. I: asistența juridică și reprezentarea; titlul III, cap. II probele și mijloacele de probă; titlul IV, cap I: măsurile preventive și alte măsuri procesuale; titlul II din partea specială privind judecata și căile de atac, precum și prin alte dispoziții procedurale.

Dreptul la proprietate

Dreptul de proprietate este un drept fundamental de veche tradiție în catalogul drepturilor și libertăților cetățenești, pilonul de bază al primelor declarații de drepturi. Acest drept este prevăzut în Declarația universală a drepturilor omului din 1948 dar nu a mai fost prevăzut în Pacte, date fiind circumstanțele adoptării lor. În art. 17 din Declarația Universală se reține că: „Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Pe plan european, acest drept a fost consacrat în art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului, potrivit căruia „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utlitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Dreptul de proprietate este reglementat și în Constituția Română în art. 41 (cu privire la proprietatea privată) și în art. 135 (referitor la proprietatea publică). Potrivit art. 41 alin.(1), dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetățean, în limitele și cu conținutul stabilit de lege. Corelativ dreptului de proprietate, statului îi revine obligația de ocrotire a proprietății (art.135 din Constituție), indiferent de formele sale.

Constituția stabilește în art. 135 că formele de proprietate sunt:

publică, care aparține statului și unităților administrativ-teritoriale

privată, care, printr-o interpretare logică per a contrario, aparține altor persoane decât statul și unitățile administrativ-teritoriale.

Constituția stabilește și limitele exercitării dreptului de proprietate publică și a dreptului de proprietate privată. Astfel, proprietatea publică este individualizată constituțional prin bunurile care formează obiectul său material exclusiv și care sunt inalienabile.

Proprietatea privată este, potrivit art.41 (2) din Constituție, ocrotită de lege, în mod egal, indiferent de titularul ei și este inviolabilă așa cum prevede art. 135 alin. 6. Dreptul de proprietatea privată este dreptul persoanei de a dobândi în proprietatea sa bunuri, de a le folosi și de a dispune liber de ele. Din prevederile constituționale rezultă o regulă de mare importanță pentru societate și anume regula plenitudinii dreptului de proprietatea, excepția fiind dreptul de proprietatea publică, cu alte cuvinte pot face obiectul dreptului de proprietatea privată orice bunuri care sunt apropriabile omului și care nu sunt desemnate prin lege ca făcând exclusiv obiectul dreptului de proprietate publică.

Dreptul la moștenire

Acest drept este consacrat prin art. 42 din Constituția României. Dreptul de moștenire este presupus de dreptul de proprietatea, pentru că, învirtutea lui, o persoană poate transmite mortis causa – pentru cauză de moarte – iar o altă persoană poate dobândi, pe cale succesorală, un bun. Condițiile în care se face transmiterea sunt reglementate de lege.

CAPITOLUL IV

DREPTURILE POLITICE

4.1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTURILE POLITICE

O categorie importantă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului a constituie drepturile politice. Trebuie să subliniem faptul că, dacă de drepturile civile vor beneficia atât cetățenii cât și străinii, de drepturile politice nu pot beneficia decât cetățenii unui stat. Această precizare o găsim în art. 21 din Declarația Universală a drepturilor omului care dispune că individul nu se poate bucura de drepturi politice decât „în țara sa”, adică în țara al cărui cetățean este. Ideea este mult mai precis formulată în art. 25 din Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, care începe cu următoarele cuvinte: „Orice cetățean…”

Rezervarea drepturilor politice exclusiv cetățenilor își are motivația în faptul că ele țin de exercitarea suveranității. În mod concret este vorba de dreptul și de posibilitatea oricărui cetățean de a lua parte la conducerea afacerilor publice, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși, de a vota și dea fi ales, și de a acorda în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice ale țării sale.

Problemele care s-au urmărit a fi reglementate prin instrumente internaționale de sine stătătoare vizează crearea, în cadrul fiecărui stat, a condițiilor echitabile de exercitare a drepturilor politice, în special în ceea ce privește eliminarea oricărei forme de descriminare. Dispoziții speciale în acest sens vom găsi în Convenția asupra drepturilor politice ale femeii din 20 decembrie 1952, în Declarația Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială din 20 noiembrie 1963 și în Convenția Internațională asupra eliminării formulelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965.

În continuare vom analiza următoarele drepturi politice:

Dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei; libertatea de a avea sau a adopta o religie; libertatea de manifestare a religiei: nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale,dreptul de libertate de exprimate;

Dreptul de întrunire pașnică și libertatea de asociere;

Dreptul cetățeanului de a participa la conducerea statului, incluzând dreptul de a alege și de a fi ales; dreptul de a avea acces la funcțiile publice din țara sa;

Dreptul la azil;

Dreptul la informație.

4.2. CONȚINUTUL CELOR MAI IMPORTANTE DREPTURI POLITICE

4.2.1. Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

Este unul din drepturile fundamentale ale omului, un drept absolut, ca și dreptul la viață, la interzicerea torturii etc., de la care nu se admit nici o restricție. El își are originea în principiile fundamentale ale toleranței conținute în aproape toate doctrinele din lume.

Datorită importanței sale, dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, este enumerat în cele trei mari documente ale erei noastre – în Carta ONU, în Declarația Universală a drepturilor omului și în Pactul cu privire la drepturile civile și politice.

Carta Națiunilor Unite stabilește ca unul din scopurile ONU realizarea cooperării internaționale „promovând și încurajând respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale penru toți, fără deosebire de … religie”.

Expressis verbis acest drept fundamental al omului a fost consacrat în art. 18 din Declarația Universală a drepturilor omului în următoarea formulare: „Orice persoană are dreptul la libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât și în particular, prin învățământ, practici, cult și îndeplinirea de rituri”. Mult mai dezvoltat este prezentat în art.18 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice dar și în art. 9 din Convenția Europeană a drepturile omului.

Libertatea conștiinței

Consacrată în art. 29 din Constituția României, libertatea conștiinței are un conținut complex, aceasta încorporând mai multe libertăți. Aceste aspecte sunt și trebuie analizate împreună pentru că există și se pot concretiza numai împreună și pentru că ele configurează din punct de vedere juridic, un singur drept, o singură libertate.

Trebuie menționate faptul că libertatea conștiinței este una dintre primele libertăți înscrise în catalogul drepturilor umane, dată fiind în special importanța acordată libertății religioase ca factor civilizator și pacificător. Precizând că, potrivit unei concepții larg acceptate în prezent, libertatea religioasă este formă de manifestare a libertății conștiinței, deși există și concepția că libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt două libertăți distincte.

Din examinarea conținutului dispozițiilor care consacră această libertate în documentele internaționale și în Constituția României se poate deduce că libertatea conștiinței este înțeleasă ca fiind posibilitatea persoanei fizice de a avea și de a-și exprima în particular sau în public o anumită concepție despre lumea înconjuratoare, de a împărtăși sau nu o credință religioasă, de a aparține sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credință.

În acest sens, sunt interesate și formulările din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care în art. 18 consacră dreptul persoanei la libertatea de gândire, de conștiință și de religie și pe care îl definește ca implicând libertatea persoanei de a avea sau de a adopta o religie sau o convigere la alegerea sa, precum și libertatea de a manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, în public sau privat, prin cult sau rituri, practici sau învățământ.

Așa cum s-a remarcat, libertatea conștiinței este o libertate esențială, ea „comandă” existența și conținutul altor libertăți, precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăți sunt mijloace de exprimare a gândirilor, religiei, opiniilor.

Libertatea de exprimare

Gândurile, credințele religioase, creațiile spirituale de orice fel intră în circuitul juridic numai dacă sunt exteriorizate, comunicate, exprimate. Aceasta pentru simplul motiv că, atâta timp cât acestea rămân în universul spiritual, interior al omului, ele nu pot fi cunoscute de ceilalți, gândirea umană rămânând încă un domeniu protejat de indescreția semenilor.

Strâns legată de libertatea conștiinței, libertatea de exprimare este posibilitatea persoanei fizice de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel. Trebuie remarcat faptul că libera exprimare, ca libertate fundamentală a omului, trebuie realizată în public.

Exprimarea gândurilor, opiniilor, credințelor, posibilitatea de a crea și de a exprima creațiile de orice fel, în istoria lor ca drepturi umane, au dus la formarea a trei mari reguli:

libertatea de exprimare

interzicerea cenzurii

responsabilitatea în domeniu.

Constituția Română interzice cenzura de orice fel. De asemenea este interzisă suprimarea libertății de opinie. Prin Constituție se arată că libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.

Libertatea de exprimare permite cetățenilor să participe la viața politică, socială și culturală, manifestându-și gândurile, opiinile, credințele. Dar această libertatea de exprimare nu poate fu absolută ( o libertate absolută se transformă în contrariul său) și, ca atare, este supusă unor limitări juridice, cu mențiunea că aceste limite trebuie să fie expres prevăzute de lege și necesare ocrotirii unor valori politice, economice, sociale, umane.

Din acest punct de vedere este interesant de remarcat că Pactul Internațional privind drepturile civile și politice, prin art.19 alin.3, stabilește că exercițiul drepturilui de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități specifice și că poate fi supusă anumite restricții care trebuie să fie expres stabilite prin lege și care sunt necesare respectării dreptului sau reputației altora, salvgardării siguranței naționale, ordinii publice, sănătății sau moralei publice.

Tot acest Pact stabilește prin art. 20 că legile trebuie să interzică: propaganda în favoarea războiului; apelarea la ura națională, rasială sau religioasă constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau violență. Rezultă. deci, că existența unor limitări în acest domeniu este deja constată la nivel internațional, în vederea preîntâmpinării abuzurilor în exercitarea libertății de exprimare.

Cu privire la responsabilitatea juridică în domeniu, art.30 din Constituția României stabilește formele răspunderii (civilă sau/și penală) și subiectele răspunderii ( cine poate fi ținut responsabil pentru exercitarea abuzării libertății de exprimare).

4.2.2. Dreptul de întrunire pașnică

Acest drept este conscrat prin art. 36 din Constituția României, prin art. 20 din Declarația Universală a drepturilor civile și politice și prin art. 11 din Convenția Europeană cu privire la drepturile omului.

Libertatea întrunirilor constă în posibilitatea ce o au oamenii de a se întruni la reuniuni private sau publice pentru a-și exprima gândurile, opiniile, credințele. Această libertatea se poate exercita prin mai multe forme și mijloace. Dintre acestea, Constituția României enumeră: mitingurile, demonstrațiile și procesiunile. Dar, art. 36 din Constituție nu restrângere formele și mijloacele de realizare a libertății întrunirilor numai la cele trei forme nominalizate, ci adaugă exprimarea „orice alte întruniri”.

Există anumite trăsături comune întrunirilor fără deosebire de formele în care se realizează. Astfel, orice întrunire presupune o legătură între participanți, o intenție comună și, întotdeauna, un minimum de organizare.aceste trăsături au au mare rol din punct de vedere juridic, atunci când se pun probleme de autorizare prealabilă, de desfășurare a acestora sau de răspundere în domeniu.

Mai trebuie menționat că art. 36 din Constituție stabilește trei reguli mari în legătură cu întrunirile și anume:

libertatea întrunirilor;

caracterul pașnic al întrunirilor;

interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme.

4.2.3. Dreptul de asociere

Acest drept consacrat prin art. 37 din Constituție, prin art. 20 din Declarația Universală a drepturilro omului, prin art. 22 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale sau culturale sau referire specială la dreptul de a se asocia în sindicate) și în art. 11 din Convenția Europeană cu privire la drepturile omului.

Conținutul acestui drept se referă la posibilitatea persoanelor fizice de a se asocia, în mod liber, în partide sau formațiuni politice, în sindicate sau alte forme și tipuri de organizății, ligi și uniuni, cu scopul de a participa la viața politică, științifică, socială sau culturală sau de a-și realiză o serie de interese legitime comune.

Trebuie subliniat că prevederile juridice menționate anterior care reglementând acest drept se referă la asociere ca rezultat al exercitării unei libertăți fundamentale, deci la asociații de drept public, temeiul lor nefiind un contract, ca în cazul asociaților sau societăților de drept privat. Asociațiile avute în vedere de aceste prevederi nu au scopuri politice, religioase, culturale etc., scopuri care să exprime libertatea de gândire și exprimare a gândurilor, opiniilor, credințelor.

Dreptul de asociere nu poate fi, însă, un drept absolut. În Constituția României, se stabilește anumite limite exercițiilor acestui drept, vizând trei mari aspecte:

scopurile și activitatea (sunt considerate neconstituționale partidele sau organizațiile care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității țării);

membrii (limitările privesc unele categorii de funcționari publici);

caracterul asociației ( sunt interzise asociațiile cu caracter secret).

4.2.4. Dreptul la informație

Este un drept nou prevăzut de Constituția României în art. 31. Exercitarea celorlalte libertăți prevăzute de Constituție și de celelate documente internaționale implică și posibilitatea de a putea recepționa date și informații privind viața socială, politică și economică, științifică și culturală.

Conținutul dreptului la informație este complex, garantând accesul persoanei la orice infomație de interes public și cuprinzând:

dreptul persoanei de a fi infomală promt, corect și clar cu privire la măsurile preconizate și mai ales, luate de autorizațiile publice;

accesul liber la sursele de informație publică, științifică și tehnică, socială, culturală, sportivă etc.;

posibilitatea persoanei de a recepționa direct și în mod normal emisiunile de radio și televiziune;

obligația autorităților guvernamentale de a crea condițiile materiale și juridice pentru difuzarea liberă și amplă a informației de orice natură.

Asigurând dreptul la informație, Constituția stabilește obligații corelative în sarcina autorităților publice:

de a informa corect cetățenii asupra problemelor de ordin public, dar și de ordin personal;

de a asigura, prin serviciile publice, dreptul la antenă;

de a asigura protecția tinerilor și siguranța națională.

Este important să arătăm că dreptul la informație privește numai informațiile de drept public, ceea ce înseamnă că acest drept nu implică nici accesul la informații cu caracter secret, nici obligația autorităților publice de a da asemenea informații.

4.2.5. Dreptul de a participa la viața politică

Deptul cetățeanului de a participa la conducerea statului include dreptul de a alege și de a fi ales și dreptul de a avea acces la funcțiile publice din țara sa.

În clasificările date drepturile fundamentale, drepturile electorale sunt grupate, de regulă, într-o categorie distinctă numită drepturi exclusiv politice, întrucât prin conținutul lor aceste drepturi pot fi exercitate de către cetățeni numai pentru participare la guvernarea statului. Pretutindeni este recunoscut și admis că, la guvernarea unei societăți, pot participa numai cetățenii acelui stat.

Aceste drepturi sunt prevăzute în art. 34 și 35 din Constituția României, în art. 21 din Delcarația universală a drepturilor omului, în art. 25 din Pactul Internațîonal cu privire la drepturile civile și politice, în art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană cu privire la drepturile omului.

Art. 21 din Delcarația universală a drepturilor omului afirmă dreptul fiecărei persoane de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanții liber aleși. Aceleași prederi sunt cuprinse și în art. 25 din Pact, precizându-se faptul că aceste drepturi se exercită fără nici un fel de discriminare și fără restricții nerezonabile. Paragraful 3. Al art. 21 din Declarație precizează faptul că singurul temei al puterii de stat trebuie să-l consituie voința poporului exprimată prin alegeri corecte care să aibă loc în mod periodic prin vot universal, egal și secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.

Este prevăzut, de asemenea, și dreptul oricărei persoane de a avea acces în condiții de egalitate cu ceilalți la funcțiile publice din țară, de a alege și de a fi ales în acestea.

Constituția României reglementează, prin art. 34, dreptul la vot, acesta fiind primul drept electoral al cetățenilor români. Art. 34 indică cine și în ce condiții poate alege. Trebuie menționat că, potrivit art. 59 (1) și art. 81 (1) din Constituție, votul este universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Așadar, exercitarea efectivă a acestui drept presupune organizarea de alegeri libere și corecte de către autoritățile publice competente.

Dreptul de a fi ales este reglementeat de art. 35 din Constituție. O persoană poate fi aleasă ca deputat, senator, șef de stat sau în alte organe reprezentative, dacă are drept de vot și dacă îndeplinește și celelalte condiții stabilite prin art. 35. Se prevăd restricții ale dreptului de a fi ales pentru:

alienații și debilii mintal puși sub interdicție

persoanele lipsite de drepturi electorale prin hotărâre judecătorească

persoanele care au săvârșit abuzuri în funcții politice, juridice și administrative

persoanele care au încălcat drepturile omului.

4.2.5. Dreptul la azil

Potrivit art. 18 alin. 2 din Constituția României, dreptul la azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și convențiilor la care România este parte.

CAPITOLUL V

MECANISMELE DE GARANTARE A DREPTURILOR CIVILE ȘI POLITICE

5.1. CONSIDERAȚII PRELIMINARE

Sistemul internațional de promovare și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este fondat pe relația triunghiulară dintre acțiunea de elaborare a instrumentelor juridice în domeniu, de aplicare a lor în cadrul fiecărui stat și de difuzare în vederea cunoașterii și educării fiecărui membru al societății în spiritul respectării standardelor umane și umanitare invocate. Această relați se realizează printr-o amplă și multiformă cooperare interguvernamentală în cadrul unor organizații și instituții cu vocație de universalitate, regionale, subregionale și naționale, precum și prin organizații neguvernamentale, instituții umanitare și centre de cercetare, mass-media, etc..

La nivel mondial se află sistemul Națiunilor Unite, care are o triplă funcțiune: de a elabora instrumentele care consacră drepturile și libertățile fundamentale ale omului, de a conveni căi și modalități specifice de promovare și respectare a normelor convenite și de a reacționa la violarea sistematică și flagrantă a drepturilor omului.

Carta Națiunilor Unite cuprinde referiri la problematica drepturilor omului și a libertăților fundamentale în mai multe articole. Astfel, în Preambulul Cartei, popoarele națiunilor Unite își exprimă hotărârea de a „reafirma credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici”.

Unul dintre scopurile de bază ale ONU, pe lângă cel de a menține pacea și securitatea, este acela de a realiza cooperarea internațională în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pentru atingerea acestor scopuri, Carta impune o serie de obligații atât în sarcina Organizației, cât și a statelor membre ONU. Art. 55 din Cartă prevede că ONU va promova „respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Potrivit art. 56, toți membrii ONU se obligă să întreprindă acțiuni în comun și separat, în cooperare cu Organizația, pentru realizarea scopurilor enumerate în art. 55.

Carta ONU nu definește noțuinea de „drepturile omului” deși interzice în mod clar discriminarea bazată pe criterii de rasă, sex, limbă sau religie. Absența unui catalog al drepturilor omului a condus la un effort continuu în vederea definirii și codificării acestor drepturi, începând cu adoptarea pe 10 decembrie 1948, a Declarației universale a drepturilor omului.

Carta ONU conferă Adunării Generale puterea de a iniția studii și de a face recomandări în scopul de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Carta conferă puteri similare Consiliului Economic și Social (ECOSOC). În plus ECOSOC poate înființa comisii în vederea promovării drepturilor omului. Astfel, în baza acestei autorizări, ECOSOC a înființat Comisia drepturilor omului și Subcomisia pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților caer sunt principalele instituții implicați în supravegherea modului în care statele membre ONU se conformează obligațiilor privind drepturile omului prevăzute în Cartă.

5.2. MECANISME CU CARACTER DE UNIVERSALITATE CU ROL ÎN PROMOVAREA ȘI PROTECȚIA DREPTURILOR CIVILE ȘI POLITICE

5.2.1. Adunarea Generală a ONU

Adunarea Generală este organul principal al Națiunilor Unite cu cele mai importante aribuții în domeniul drepturilor omului. Este alcătuită din toate statele membre ONU, fiecare dintre acestea dispunând de un vot. Sesiunea sa începe în fiecare an în a treia zi de marți din luna septembrie și continuă de obicei, până la jumătatea lunii decembrie.

Competența Adunării Generale în domeniul drepturilor omului este prevăzută în art. 13 pct. (b) din Carta ONU, potrivit căruia va face studii și va iniția recoandări în scopul „… de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.

De la adoptarea Declarației Universale a drepturilor omului în 1945, Adunarea Generală a ONU a adoptat numeroase declarații și convenții cu privire la drepturile civile și politice. Acestea reglementează printre altele problema genocidului, a discriminării rasiale, refugiaților, apatrizilor, drepturilor femeilor, sclaviei, căsătoriei, copiilor, exilaților, torturii.

Problemele care privesc aspecte politice, de securitate internațională și dezarmare sunt diferite, de regulă, Primului Comitet Politic Special. Trebuie să mai amintim și alte comitete speciale cu preocupări pe linia drepturilor omului:

Comitetul special pentru decolonizare

Comitetul ONU pentru Namibia

Comitetul special împotriva politici de apartheid

Comitetul special pentru anchetarea practicilor israeliene, de încălcarea drepturilor omului pentru populația din teritoriile arabe ocupate

Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian

Comisia pentru drepturile omului

În calitate de organ subsidiar al Consiliului Economic și Social (ECOSOC), această Comisie a fost creată în 1946 ca organ principal în domeniul drepturilor omului, care se poate ocupa de toate problemele referitoare la această materie. Aceasta numără în prezent 53 de state care își trimit reprezentanții oficiali la întrunirile anuale ale comisiei. Statele membre sunt nominalizate de ECOSOC astfel încât să se asigure o participare geografică echitabilă.

Comisia efectuează studii în domeniul drepturilor omului, pregătește recomandări și elaborează proiectele instrumentelor internaționale în acest domeniu. De la sfârșitul anilor ’60, când problematica drepturilor omului a devenit un punct important pe agenda ONU și până în prezent, Comisia a desfășurate din ce în ce mai multe activități în situații specifice implicând violări ale drepturilor omului și și-a extins jurisdicția asupra tuturor aspectelor privind promovarae și protejarea drepturilor omului ce era supuse atenției ONU.

Activitățile Comisiei în domeniul drepturilor omului se realizează prin intermediul unor grupuri de lucru și raportori care sunt mandați să studieze anumite probleme sau țări. În plus există o serie de proceduri speciale pentru rezolvarea cazurilor individuale de violări grave ale drepturilor omului.

Subcomisia pentru luptă împotriva măsurilor discriminatori și protejarea minorităților

A fost creată ca organism subsidiar al Comisiei pentru drepturile omului, la prima sesiune a acesteia, în anul 1947. Este alcătuită din 26 experți independenți aleși de către Comisie, ar mandatul experților este de patru ani și poate fi reînnoit.

Subcomisia realizează studii în baza Declarației universale a drepturilor omului și adresează recomandări Comisiei pentru drepturile omului „cu privire la prevenirea discriminării de orice fel, legată de drepturile omului și libertăților fundamentale și protecția minorităților rasiale, etnice, religioase sau lingvistice”. De asemenea, Subcomisia poate îndeplini orice alte funcții care îi sunt atribuite de ECOSOC sau de Comisia pentru drepturile omului.

Comisia pentru condiția femeii

Comisia pentru condiția femeii a fost înființată în 1946 și este formată ca și Comisia pentru drepturile omului, din reprezentanți ai guvernelor în număr de 45.

Comisia are ca atribuții prezentarea de recomandări și rapoarte pentru Consiliul Economic și Social privind promovarea drepturilor femeii în domeniile poliție, civil, economic, etc., precum și prezentarea de recomandări în problemele drepturilor femeii ce au un caracter de urgență și în vederea unei depline egalități în drepturi a femeii cu bărbatul.

Comisiei pentru condiția femeii din cadrul ONU îi sunt prezentate rapoarte de către Coisia interamericană a femeilor și de Comisia pentru condiția femeii arabe, cu ocazia sesiunilor pe care aceasta le susține.

Comitetul pentru eliminarea discriminărilor rasiale

Acesta este un organ înființat în anul 1970, conform prevederilor art. 8 din Conveția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasală, compus din 18 experți recunoscuți pentru înalta lor moralitate și imparțialitate. Aceștia sunt aleși prin vot secret de statele membre ale Convenției pentru un mandat de 4 ani și sunt total independenți.

Sarcinile Comitetului, enumerate în partea a II-a a Convenției, sunt:

de a analiza rapoartele privind măsurile legislative, administrative sau de altă natură pe care le-au adoptat statele membre, pentru a pune în aplicare prevederile Convenției

de a face sugestii și recomandări generale bazate pe examinarea acelor rapoarte și a altor informații;

de a acorda asistență în rezolvarea disputelor între statele părți privind apilcarea Convenției

de a primi și analiza comunicările venite din partea persoanelor fizice sau a grupurilor de indivizi aflați sub jurisdicția statelor părți care au recunoscut competența Comitetului în acest sens.

În atribuțiile Comitetului intră și formularea de observații asupra situațiilor de discriminare rasială și supunerea lor atenției Adunării Generale.

Comitetul pentru drepturile omului

Comitetul a fost constituit în anul 1977, în baza art. 28 al Pactului Internațional privind drepturile civile și politice. Este alcătuit din 18 membri având o înaltă ținută morală și o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului, aleși de statele părți la Pact dintre cetățenii lor. Membrii Comitetului sunt aleși prin vot secret la o ședință a statelor membre pentru un mandat de patru ani și sunt absolut independenți.

Atribuțiile Comitetului, așa cum sunt prevăzute în art. 40-42 din Pact, sunt următoarele:

de a studia rapoartele privind măsurile adoptate de statele membre pentru a pune în aplicare prevederile referitoare la drepturile prevăzute în Pact și la progresul făcut în realizarea exercițiului acestor drepturi

de a trimite rapoartele sale, împreună cu comentariile pe care le consideră necesare către statele părți

de a dezvolta anumite proceduri în vederea rezolvării diferendelor între statele părți cu privire la aplicarea prevederilor Pactului

de a înființa, atunci când este nevoie, o comisie de conducere ad-hoc, care să-și ofere bunele oficii pe lângă statele părți implicate într-un diferend privind aplicarea prevederilor pactului în vederea soluționării acestuia pe cale amiabilă.

În baza Protocolului facultativ la Pactul internațional privind drepturile civile și politice, persoanele fizice care consideră că unul din drepturile prevăzute în Pact le-a fost încălcat și care au epuizat toate căile de atac interne pot trimite comunicări scrise Comitetului pentru drepturile omului pentru a fi analizate. Nu pot fi primite de Comitet acele comunicări care privesc un stat parte la Pact, dar care nu este parte la Protocolul facultativ. Comitetul examinează comunicările în lumina tuturor informațiilor scrie care i-au fost puse la dispoziție de persoana fizică și de statul implicat și înaintează opiniile sale către statul parte și către persoana fizică.

Comitetul se întrunește, de regulă, în trei sesiuni pe an și înaintează rapoarte anuale către Adunarea Generală, prin intermediul Consiliului Economic și Social. La fiecare sesiune, Comitetul examinează rapoarte din partea statelor părți la Pact privind măsurile luate de acestea în vederea punerii în aplicare a prevederilor referitoare la drepturile recunoscute în Pact, privind progresele făcute pe calea asigurării exercițiului acestor drepturi și orice factori și obstacole care afectează aplicarea prevederilor Pactului. Comitetul analizează rapoartele în ședințe publice în prezența reprezentanților statului care a înaintat raportul.

Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeii

Acest comitet, înființat în 1982 în baza art. 17 din Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii, este format din 23 de experți de o înaltă ținută morală și competență în domeniul reglementat de Convenție.

Membrii Comitetului sunt aleși prin vot secret de pe o listă de persoane desemnate de statele părți, mandatul lor fiind de 4 ani. Comitetul se întrunește o dată pe an pentru o perioadă de două săptămâni la Viena (sau New York).

Sarcina de bază a Comitetului așa cum este prevăzut în art. 17 din Convenție, este de a analiza pregresul făcut în aplicarea prevederilor Convenției. Comitetul raportează annual asupra activității sale Adunării Generale prin intermediul Consiliului Econoic și Social. Poate face sugestii și recomandări generale bazate pe examinarea rapoartelor și informațiilor primite de la statele părți.

Comitetul împotriva torturii

Comitetul împotriva torturii, înființat în 1987 în baza art. 17 din Convenția împotriva torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, este format din zece experți de o înaltă autoritate morală și cu o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului, aleși de statele părți la Convenție dintre cetățenii lor. Membrii Comitetului sunt aleși pentru un mandat de patru ani, prin vot secret, într-o ședință a statelor părți și acționează în nume propriu.

Sarcinile Comitetului, așa cum sunt prevăzute în art. 19-24 din Convenție, sunt următoarele:

de a analiza rapoartele privind măsurile luate de statele părți pentru a pune în aplicare prevederile Convenției

de a face anchete confidențiale dacă decide căeste necesar, pe baza unor informații sigure, că tortura este practicată sistematic pe teritoriul unui stat parte

să dezvolte anumite funcții în scopul rezolvării diferendelor dintre statele părți cu privire la aplicarea prevederilor Convenției, în măsura în care acele state au recunoscut competența Comitetului de a îndeplini asemenea funcții

de a înființa, de câte ori este nevoie, comisii de conciliere ad-hoc, care să-și ofere bunele oficii statelor părți în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre acestea

de a analiza comunicările făcute de persoanele fizice (sau în numele acestora) care au fost victime ale încălcărilor Convenției, în măsura în care statele părți implicate în săvârșirea acestor încălcări au recunoscut competența Comitetului în această privință

de a înainta rapoarte anuale cu privire la activitatea sa, către statele părți și către Adunarea Generală ONU

MECANISME REGIONALE DE GARANTARE A DREPTURILOR CIVILE ȘI POLITICE

5.3.1. În Europa

5.3.1.1. Consiliul Europei

Consiliul Europei, organizație politică înființată prin statutul semnat la 5 mai 1949 de Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marae Britanie, Norvegia și Suedia, la care au mai aderat ulterior și alte state, a creat o serie de organe subsidiare proprii, care au în sfera preocupărilor lor probleme legate direct de protecția juridică internațională a drepturilor omului. Astfel de organe subsidiare sunt: Comisia europeană pentru drepturile omului și Curtea Europeană a drepturilor omului.

A. Comisia europeană pentru drepturile omului

Comisia este unul din principalele organe create de către Consiliul Europei. Aceasta este compusă dintr-un număr de membri egal cu acel al sttelor părți la Convenția europeană a drepturilor omului, neputând face parte din ea decât un resortisant al fiecăruit stat parte.

Comisia este aleasă de către Comitetul Miniștrilor de pe o listă de candidați întocmită de către Biroul Adunării Consultative. Durata mandatului Comisiei este de șase ani, dar mandatul are șapte membri, aleși prin tragere la sorți imediat după prima alegere, expiră după trei ani. Ei acținează cu titlu individual și nu-și pot asuma funcții incompatibile cu exigențele de imparțialitate și disponibilitate ale acestui mandat.

O primă atribuție a Comisie este aceea de a primi, prin intermediul Secretarului general al Consiliului Europei, sesizări din partea oricărui stat parte cu privire la orice încălcări a disozițiilor convenției.

Comisia poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de persoane care pretind că au fost victime ale unei violări de către un stat parte a drepturilor prevăzute în Convenție. În situația în care sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii aceasta este reținută de către Comisie și se procedează la o examinarea sa în contradictoriu cu reprezentanții părților, iar în situația în care se impune, la o anchetă, statele membre vor furniza toate datele necesare.

Totodată Comisia își va oferi bunele oficii petnru a se ajunge la o înțelegere amiabilă a părților în spiritul prevederilor Convenției.

În cazul în care nu s-a reușit rezolvarea cauzei într-unul din modurile de ami sus, Comisia redactează un raport care se înaintează comitetului Miniștrilor, ea neputând hotărâ asupra fondului cauzei. Comitetul Miniștrilor poate lua o decizie, dacă în termen de trei luni de la înaintearea raportului Comisiei, cauza nu a fost transmisă Curții Europene a drepturilor omului, decizie care este obligatorie pentru statele părți, conform art. 32 paragraful 4.

B. Curtea europeană a drepturilor omului

Curtea europeană a drepturilor omului funcționează în cadrul Consiliului Europei ca un organism cu atribuții de jurisdicție în materia drepturilor omului. Ea are sediul la Strasbourg și se compune din judecători în număr egal cu cel al Membrilor Consiliului Europei, fiecare stat neputând avea decât un singur reprezentant. Membrii Curții sunt aleși de Adunarea Consultativă, candidații trebuind să se bucure de cea mai înaltă considerație morală și să întrunească condițiile cerute pentru exercițiul înaltelor funcții judiciare, sau să fie juriști de reputație recunoscută. Ei își exercită mandatul cu titlu individual și în această perioadă nu pot să își asume funcții incompativile cu independența și imparțialitatea necesară exercitării acestui mandat. Pentru examinarea fiecărei cauze, se constituie obligatoriu o cameră din nouă judecători între care intră obligatoriu și resortisantul statului parte, sau în lipsa acestuia o persoană aleasă de el, ceilalți judecători fiind aleși prin tragere la sorți înainte de începerea examinării cauzei.

Conform art. 44 din Convenție, au calitatea de a se prezenta în fața Curții doar staele părți și Comisia.

Curtea are competență cu privire la toate chestiunile care privesc interpretarea și aplicarea Convenției, ea putând fi sesizată fie de către Comisie, fie de către statul parte al cărui cetățean este victima încălcării drepturilor, de către alt stat parte care a sesizat Comisia sau de către statul parte reclamant. Condiția care trebuie îndeplinită pentru a putea fi investită Curtea este ca statele părți să fie recunoscut ca obligatorie jurisdicția acesteia.

Sesizarea Curții se poate face numai dacă s-a constatat de către Comisie că soluționarea amiabilă a chestiunii nu a reușit și a trecut termenul de trei luni de la comunicarea raportului Comisiei la Comitetul Miniștrilor.

Statele părți s-au angajat să se conformeze deciziilor Curții în litigiile în care sunt părți. Aceste decizii sunt definitive. Ele sunt transmise Comitetului miniștrilor care urmărește punerea lor în executare.

Conferința pentru securitate și cooperare în Europa

Conferința pentru securitate și cooperare în Europa a fost instituționalizată începând din anul 1975 prin elaborarea actului final de la helsinki sub auspiciile căreia au fost adoptate cinci documente finale; la Helsinki (1975), Madrid (1983), Viena (1989), Copenhaga (1990) și Paris (1990).

Ultimul document denumit Carta de la Paris pentru o nouă Europă menținează „Europa se eliberează de moștenirea trecutului. Curajul bărbaților și femeilor, puterea voinței popoarelor și forța ideilor Actului final de la Helsinki au deschis o nouă eră de democrație, pace și unitate în Europa. În prezent ne revine sarcina să înfăptuim speranțele și așteptările pe care popoarele noastre le-au nutrit timp de decenii: o angajare nestrămutată în favoarae democrației întemeiate pe drepturile omului și libertățile fundamentale; prosperitate prin libertate economică și echilibre sociale; o securitate egală pentru toate țările noastre”.

Această Cartă are ca prim capitol „Drepturile omului, democrația și statul de drept” rezultând în mod evident că una din principalele preocupări ale Conferinței petnru securitate și cooperare în Europa a fost în primul rând asigurarea protecției drepturilor omului pe continentul european.

În America

În anul 1948, la cea de a IX-a Conferință panamericană de la Bogota, s-a adoptat Carta organizației (Carta de la Bogota), prin care s-a înființat Organizația statelor americane.

Sub auspiciile acestei organizații politice regionale au fost create o serie de organe specifice privind protecția juridică a drepturilor omului, așa cum sunt: Comisia interamericană pentru drepturile omuui și Curtea interamericană a drepturilor omului.

Comisia interamericană pentru drepturile omului

Această Comisie s-a constituit în baza prevederilor art. 33 din Convenția americană cu privire la drepturile omului. Este compusă din șapte membri, care trebuie să fie persoana cu o înaltă ținută morală și o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului. Aceștia sunt aleși de către Adunarea generală a Organizație Statelor Americane (OSA) dintr-o listă de candidați propusă de guvernele statelor membre. Un stat nu poate să aibă decât un singur membru în Comisie.

Principalele atribuții ale Comisiei așa cum sunt prevăzute în art. 41 al Convenției, sunt următoarele:

dezvoltarea și conștientizarea drepturilor omului în rândul popoarelor din America

să facă recomandări guvernelor statelor membre atunci când consideră necesar, în vederea adoptării de măsuri progresive în favoarea drepturilor omului și să promoveze respectarea acestora în conformitate cu legislațiile interne și constituțiile acestora

să pregătească ședințe și rapoartele necesare îndeplinirii funcțiilor sale

să solicite guvernelor statelor membre să-I furnizeze informații cu privire la măsurile adoptate în domeniul drepturilor omului

să acorde statelor membre, prin intemediul Secretariatului general al Organizației Statelor America (OSA), consultarile solicitate în problemele drepturilor omului și să furnizeze avizele necesare

să adopte măsurile care îi revin în privința petițiilor și altor comunicări primite

să înainteze annual un raport Adunării generale a OSA

La cererea Comisie, statele părți se angajează să furnizeze informații cu privire la modul în care asigură aplicarea efectivă a tuturor dispozițiilor Convenției în legislația lor internă.

În cazul primirii unei sesizări de către Comisie prin care se invocă o violare a unuia din drepturi prevăzute în Convenție, procedura de soluționare va desfășura conform articolelor 48-51. Potrivit acestora Comisia își va oferi bunele oficii pentru a se ajunge la o reglementare amiabilă pe baza respectării drepturilor înscrise în Convenție. În caz de reușită, Comisia va redacta un raport care va fi trimis peteționarului și statului interesat, precum și Secretarului general al OSA pentru publicare. În caz de neseoluționare a cauze în termenul fixat prin statu, Comisia va redacta un raport cuprinzând faptele și concluziile sale – inclusiv opiniile separate dacă ele există – adăugând la acesta și procesele verbale ale depozițiilor scrise și verbale ale părților. Acest raport va fi trimis statelor interesate care nu-l vor publica.

Dacă în termen de trei luni de la remiterea raportului către părți cauza nu este rezolvată sau deferită Curții de către Comisie sau de către statul în cauză, Comisia va putea, cu majoritate absolută a membrilor săi, să dea un aviz și să emită concluzii în problema supusă examinării, fixând un termen pentru luarea măsurilor necesare de către stat, la sfârșitul căruia va examina modul de îndeplinire.

Curtea interamericană a drepturilor omului

Conform art. 52 din Convenție, Curtea se compune din șapte judecători, cetățeni ai statelor membre OSA. Aceștia sunt aleși din rândul juriștilor cu o înaltă reputație morală și competență recunoscută în domeniul drepturilor omului și trebuie să întreunească condițiile cerute de legea statelor ai căror cetățeni sunt pentru exercitarea celor mai înalte funcții judiciare. Fiecare țară poate avea un singur judecător, care acționează în nume propriu. Ei sunt aleși prin vot secret dintr-o listă cu candidați propuși de state.

Când se judecă două state, dacă unul din ele nu are judecător în Curte va putea desemna un judecător ad-hoc, situație valabilă și atunci când nici unul dintre cele două state nu au propriul judecător.

Curtea poate fi sesizată numai de statele părți la Convenție și de Comisie. Nu poate fi judecată o cauză decât după ce a parcurs faza în fața Comisiei.

La depunerea instrumentelor de ratificare sau adeverire, orice stat declară ca obligatorie competența Curții de a judeca toate cauzele referitoare la interpretarea și aplicarea Convenției. Competența Curții se referă la toate cauzele privitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor Convenției.

Când se recunoaște încălcarea unui drept prevăzut, Curtea va dispune recunoașterea dreptului părții vătămate și garantarea folosinței lui, precum și plata unei juste despăgubiri. În cazuri foarte grave, ce reclamă maximă celeritate în acțiune pentru evitarea de pagube ireparabile unor persoane, Curtea va putea lua în cazul concret și măsurile provizorii pe care le consideră necesare. Dacă nu a fost încă sesizată, le va putea dispune la solicitarea Comisiei.

Curtea poate fi consultată de statele părți în legătură cu interpretarea Convenției sau altui tratat privind protecția drepturilor omului în Statele americane și la cererea oricărui stat membru al ISA va putea emite avize privind compatibilitatea unei legi naționale cu documentele amintite mai sus.

Anual Curtea supune Adunării generale a OSA un raport asupra activității, menționând și cazurile de nerespectare a recomandărilor și hotărârilor sale.

Hotărârea Curții este definitivă. Se pot exprima și opinii separate. În cazul contestării sensului și efectelor hotărârii, introdusă în termen de 18 zile de la comunicarea acesteia, Curtea se pronunță.

În Africa

În anul 1963, la Addis Abeba, miniștrii de externe din 30 de țări africane au adoptat Carta Organizației Unității Africane, creându-se astfel o organizație cu caracter regional în vederea colaborării politice și economice a statelor din această zonă a lumii. Sub auspiciile Organizației unității Africane a fost constituită Comisia africană pentru drepturile omului și popoarelor.

5.3.3.1. Comisia africană pentru drepturile omului și popoarelor

Înființată în baza art. 30 din Carta africană a drepturilor omului și popoarelor, Comisia are ca sarcini asigurarea promovării și protecției drepturilor omului și popoarelor prevăzute în Cartă.

Ea se compune din 11 membri aleși de către Conferința șefilor de state și guverne a Organizației Unității Africane (OUA), membri care la rândul lor aleg președintele și vicepreședintele. Secretarul Comisiei este desemnat de către Secretarul general al OUA.

Membrii comisiei acționează cu titlu individual dar își păstrează dreptul de exercitare a funcțiilor deținute în statele ai căror cetățeni sunt. Mandatul acestora este pe o perioadă de șase ani, cu reînnoirea unei părți a membrilor la intervalele de timp prevăzute în Cartă.

Componența Comisiei este prevăzută în art. 45 din Cartă în conformitate cu care aceasta are drept obiective:

promovarea drepturilor omului și popoarelor prin întocmirea de documentări, studii și cercetări, organizarea de seminarii și colocvii, confețințe, încurajarea organismelor naționale și locale pentru a se ocupa de drepturile omului și popoarelor, precum și acordarea de avize și efectuarea de recomandări guvernelor în aceste probleme

formularea și elaborarea de proiecte legislative pentru guvernele africane, a principiilor și regulilor care să permită rezolvarea problemelor privind drepturile omului și popoarelor și a libertăților fundamentale

cooperarea cu alte instituții africane sau internaționale care se ocupă de promovarea și protecția drepturilor omului și popoarelor

asigurarea protecției drepturilor omului și popoarelor în condițiile stabilite de Cartă

interpretarea oricărei dispoziții din prezenta Cartă la cerea unui stat parte, a unei instituții a OUA sau a unei organizații africane recunoscută de OUA

îneplinirea altor atribuții care îi pot fi încredințate de Conferință șefilor de state și guverne.

Procedura de examinare a reclamațiilor este reglementată în capitolul III al Cartei. Conform acestor prevederi, statul parte care reclamă încălcarea dispozițiilor Cartei de către un alt stat parte se adresează în scris acestui stat, cât și Secretarului general al OUA și președintelui Comisiei. În termen de trei luni de la primirea comunicării, statul destinatar trebuie să trimită statului reclamant explicații sau declarații scrise care să elucideze modul de rezolvare, căile de recurs utilizate, pendinte sau deschise pentru chestiunea în cauză.

Dacă problema nu este rezolvată prin negocieri bilaterale, sau prin alte procedee amiabile între cele două state, fiecare are dreptul să trimită o notificare Comisiei, adresată președintelui acesteia, altui stat interesat sau Secretarului general al OUA.

Comisia nu paote lua în dezbatere o sesizare decât după ce s-a asigurat că toate căile de recurs intene au fost epuizate cu excepția situației când procedura recursului se prelungește peste un termen rezonabil. În vederea examinării cauzei Comisia poate cere statelor interesate să-i furnizeze toate informațiile pertinente. După examinarea și încercarea de a obține o rezolvare amiabiă prin toate mijloacele de care dispune, Comisia face un raport în care prezintă faptele și concluzile la care ajuns, iar apoi îl triite statelor în cauză și Conferinței șefilor de state și guverne, făcând Conferinței și recomandările pe care le consideră necesare.

Dacă respinge comunicarea, Comisia va notifica respingerea autorului sau statului parte.

Dacă s-a decis admiterea comunicării, de asemenea se va aduce la cunoștință acest lucru. Din acest moment statul parte interesat va trebui ca în termen de patru luni să înainteze Comisiei explicațiile sau declarațiile cu privire la problema examinată și să indice, eventual măsurile luate pentru înlăturarea situației denunțate. Va informa și autorul cu privire la aceste măsuri, acesta având dreptul să răspundă în scris, precizându-și poziția față de măsurile respective.

Atunci când în urma deliberărilor Comisiei rezultă că există situații speciale care dovedesc încălcări grave sau repetate ale drepturilor omului sau popoarelor, aceasta atrage atenția Conferinței șefilor de state și guverne cu privire la aceste situații. Conferința, la rândul său va putea solicita Comisiei un raport însoțit de concluziile și recomandările necesare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Dr. Ionel Cloșcă, Dr. Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995

Dr. Ion Suceavă, cpt. Marcu Viorel, Omul și drepturile sale, Editura Ministerului de Interne, 1991

Comitetul pentru drepturile omului și drept umanitar, Drepturile omului și activitatea de ordine publică, Editura Ministerului de Interne, 1995

Liga Apărării Drepturilor Omului, Drepturile omului bază a democrației – culegere de texte, Ediția a II-a, București 1996

Liga Apărării Drepturilor Omului, Cunoaște-ți drepturile, Culegere de documente internaționale, Ediția a III-a, București, 1999

Liga Apărării Drepturilor Omului, av. Maria Buzdugan, ab. Ruxandra Pașoi, Cunoaște-ți drepturile! – Manual de instruire în domeniul drepturilor omului – Ediția a III-a, revizuită și adăugită, București, 1999

Asociația Română de Drept Umanitar (coordonator I. Cloșcă), Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite, vol. I, Editura Ministerului de Interne, 1992

Asociația Română de Drept Umanitar (coordonator I. Cloșcă), Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite, vol II, Themis Edit. SRL, 1993

Asociația Română de Drept Umanitar (coordonator I. Cloșcă), Drepturile omului. Instrumente juridice internaționale la care România este parte, 1992

Prof. Dr. Victor Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului, Lumina Lex, București, 1994

Ioan Moraru, Drepturile, libertățile și îndatoririle Constituționale – nr. 3, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1992

Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol, IRDO, 1992

Viorel Marcu, Mecanismele Internaționale de garantare a drepturilor omului, Editura Sigma Plus, 1998

Prof. Univ. Dr. Marțian Niciu, Lect. Univ. Viorel Marcu, Culegere de documente de drept internațional public, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1987

Prof. Univ. Dr. Marțian Niciu, Lect. Univ. Viorel Marcu, Culegere de documente de drept internațional public, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1987