Drepturile Cetatenilor Europeni

Introducere

În lucrarea de disertație mi-am propus să studiez conceptul de cetățenie europeană – ca apartenență la Comunitatea Europeană a cetățenilor statelor membre, bazată pe identitate și cultură comună -, precum și a drepturilor fundamentale pe care Uniunea le acordă cetățenilor săi.

De la intrarea României în cadrul Uniunii Europene, noi cetățenii români beneficiem de drepturile pe care Uniunea le acordă tuturor cetățenilor statelor membre și este de datoria noastră să știm care ne sunt drepturile și obligațiile ce ne revin în urma intrării în cadrul Comunității Europene, cum putem apela la instituțiile europene atunci când statul de origine nu respectă tratatele sau directivele adoptate la nivel comunitar.

Consider că este foarte important ca cetățenii să-și cunoască drepturile pe care le au atât la nivel național din statul de origine, cât și cele de la nivel comunitar, precum și obligațiile pe care le au față de statul de origine dar și cele care le revin în urma deținerii cetățeniei europene. Și foarte important, pentru ca conceptul de cetățenie europeană să fie acceptat în toate țările din Uniune, trebuie să existe o identitate și cultură națională puternic dezvoltată. Fiecare popor își are caracteristicile sale ce contribuie la progresul comun al Uniunii, iar fiecare cultură își aduce aportul la formarea culturi europene și, implicit, a identității europene. Identitatea europeană presupune conștientizarea și asumarea statutului de cetățean european, cu toate drepturile și obligatiile pe care le implică.

Sunt de părere că fundamentul Europei îl constituie cetățenii statelor membre și prioritatea construcției Europene este implicarea cetățenilor europeni la viața activă a instituțiilor europene și în procesul de integrare europeană, întărirea încrederii în organismele Uniunii, consolidarea imaginii și identității Uniunii Europene.

În prima parte a lucrării, Conceptul de cetățenie europeană, am tratat conceptul de cetățenie la nivelul comunității europene, evoluția conceptului de cetățenie de la formarea Comunității Europene inclusiv și ultimul Tratat ratificat de către Uniunea Europeană.

În cea de-a doua parte cu titlul, Principalele drepturi ale cetățenilor europeni, am cuprins principalele drepturi pe care Uniunea Europeană le acordă cetățenilor din statele membre. Beneficiarii acestor drepturi fundamentale sunt toți cetățenii celor 28 de state membre ale Uniunii.

Am structurat cea de-a doua parte a lucrării pe două dimensiuni: una teoretică și una practică. Partea teoretică cuprinde un sumar de concepte specifice termenului de cetățenie europeană, precum și a principalelor drepturi ale cetățenilor – cetățenia ca statut al unei persoane fizice cu drepturi și obligații, supusă unor condiții juridice – din cadrul Uniunii Europene. Partea practică scoate în evidență normele și directivele – ale principalelor drepturi ale cetățenilor europeni – adoptate în Tratatale ratificate de Uniunea Europeană.

În concluzie, calitatea de cetățean european este dependentă dobândirii cetățeniei unui stat membru din cadrul Uniunii. Astfel că, cetățenia europeană reprezintă relația oficială între o persoană și Uniune, relație ce determină apartenența acestuia la Comunitatea Europeană, iar acordarea de drepturi comune pentru cetățenii europeni consolidează identitatea Uniunii.

Capitolul 1. Conceptul de cetățenie europeană

Uniunea Europeană reprezintă o asociere voluntară a 28 de state pe principiul realizării obiectivelor comune, pentru a crea un spațiu vast al Europei în cadrul căreia persoanele din statele membre să poată beneficia de libertăți fundamentale, să circule liberi și să se stabileacă oriunde în cadrul Uniunii, de a avea posibilitatea să muncească și să învețe fără restricții, creând un spațiu liber în cadrul său cu o securitate și justiție bine coordonată, cetățenii să aibă oportunitatea de a participa activ în procesul decizional.

Scopul Uniunii Europene încă de la începutul acesteia este ca activitatea desfășurată de către instituțiile sale să evolueze pentru și în jurul cetățenilor statelor membre, noutățile aduse de-a lungul timpul cu privire la drepturi concentrându-se pe drepturile politice ale cetățenilor europeni (să fie mai activi în viața politică).

Încă din cele mai vechi timpuri, Aristotel definea cetățeanul prin participarea sa la funcțiile judiciare și la cele publice în general. Concepția sa a fost menținută în linii generale și în zilele noastre, cetățenia continuând să desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viața statului, bucurându-se de drepturi civile și politice și fiind supusă, în schimb, anumitor obligații cum ar fi votul obligatoriu (în unele state) sau serviciul militar.

Cetățenia reprezintă calitatea de membru al unui stat prin prisma drepturilor și a obligațiilor reciproce prevăzute de către Constituție și alte legi; cetățenia fiind atribuită la naștere, prin legătura de sânge (după părinți) sau prin alte proceduri juridice de dobândire specifice cazurilor de emigrare dintr-un stat în altul.

În ceea ce privește evoluția istorică a cetățeniei, ea poate fi sintetizată astfel:

Atena: democrația (”guvernare de către popor”) presupune cetățeni. Statutul de cetățean era acordat doar indivizilor liberi.

Roma antică: statutul de cetățean roman (”civitas”) conferă dreptul de mobilitate și drepturi civice (de exemplu, participare publică) acordate inclusiv populației din teritoriile ocupate. Pentru a-i diferenția, romanii au introdus două categorii de cetățeni: cei care proveneau din metropolă și noii cetățeni, fără drept de vot. Romanii au păstrat cele trei caracteristici inițiale (apartenența, participarea, identitatea), cărora le-au adăugat o codificare elaborată (dreptul roman) și virtutea civică, un ideal moral care promova patriotismul și devoțiunea față de interesul general.

Iluminismul: după o unitare de aproape o mie de ani, cetățenia revine în atenția gândirii politice. Omul politic Florentin Machiavelli relansează republica ca alternativă la guvernarea autocratică. Montesquieu reia teza participării populare. Rousseau se inspiră din modelul cetățeniei la scară redusă din cetățile antice, propunând micro-comunități politice de tip contractual.

Revoluția Franceză (1789), cetățenia era asociată cu drepturile omului (”Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului”).

Liberalismul: reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat această dimensiune: cetățenia înseamnă în primul rând drepturi și libertăți acordate individului (diferit de abordarea colectivistă din republica ateniană, unde prevala interesul comun).

Naționalismul: specific secolelor XVIII și XIX, a asociat cetățenia de o construcție politică și culturală nouă, națiunea. Statele teritoriale devin state naționale. Drepturile civile și politice se acordă în funcție de apartenența la națiunea dominantă. Se folosesc două criterii de acordare a cetățeniei: ”jus sanguinis” (dreptul descendenților) și ”jus soli” (dreptul celor născuți pe teritoriul național).

Comunismul: a promovat interesul general, altruismul și colectivismul, în dauna drepturilor omului. Cetățenia sovietică a fost o formă supranațională de civitate, justificată ideologic.

Cetățenia multiplă: a existat încă din lumea antică. În timpul nostru, statele formate prin imigrație (SUA, Canada, Australia) au încurajat ideea de ”cetățenie multiculturală”.

Termenul de cetățenie își are originea în dreptul intern și desemnează calitatea juridică ce permite unei persoane să beneficieze de anumite drepturi (civile, politice, sociale), dar și să respecte obligațiile impuse de stat la rândul său.

Conceptul de cetățenie nu poate fi definit decât dacă se ține cont de un alt concept mai larg, și anume populație, deoarece populația alături de teritoriu reprezintă una dintre elementele importante ce definește existența statului, ce reprezintă o colectivitate umană.

Pentru a crea cadrul necesar în organizarea societății, cetățenia se traduce prin ansamblul instituțiilor și practicilor sociale. Cetățenia ar deveni o formalitate dacă nu s-ar traduce prin instituții care organizează în mod concret viața în comun. Cetățenia creează modalități de integrare ale populațiilor datorită vocației sale universale. Iar existența spațiului politic, în care fiecare cetățean este egalul celuilalt, în care a vota înseamnă a demonstra că aparținem comunității politice este o dovadă în acest sens. De asemenea, cetățenia este sursa legăturii sociale, fiecare cetățean având dreptul la același respect, la recunoașterea demnității proprii. În acest sens, cetățeanul este locuitorul unei țări care acționează în concordanță cu un set de reguli, respectiv drepturi și obligații, în problemele publice/afacerile publice (inclusiv cele politice), acțiunea sa desfășurându-se în spațiul public unde interacționează și comunică cu alți cetățeni.

În literatura de specialitate termenul de cetățenie este confundat adesea cu cel de naționalitate. Cele două concepte se referă la condiția sau la statutul persoanei fizice ori juridice în raportul său cu statul. Adesea, aceste două concepte sunt folosite ca sinonime, deși naționalitatea poate fi definită ca fiind calitatea sau condiția juridică ce decurge din relațiile care există între o persoană juridică și un stat determinat, iar cetățenia este o categorie juridică prin care este desemnată apartenența unui individ (persoană fizică) la o comunitate politică, în virtutea legilor prin care îi sunt atribuite o serie de drepturi civile și politice.

Conceptul de cetățenie cuprinde două aspecte importante în componența sa: în primul rând un statut juridic și politic prin care cetățenia reprezintă drepturile și obligațiile pe care statul le oferă cetățenilor săi, și un rol social prin care cetățenii pot să se dezvolte prin prisma drepturilor și obligațiilor pe care le au, pentru a-și exercita statutul de cetățean.

Cetățenia reprezintă legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și statul al cărui cetățean este, este o legătură juridică specială reflectată pe plan intern, păstrată și prelungită oriunde s-ar găsi persoana în statul de origine, în alt stat, pe mare, în aer sau în cosmos.

Cetățenia cuprinde un sens juridic prin care cetățenii dețin drepturi civile și politice, beneficiază de libertăți și drepturi individuale, libertate de mișcare, libertate de cunoaștere și exprimare, egalitate în fața legii, respectarea obligațiilor ce le revin (plata taxelor, respectarea legii, etc.), precum și un sens politic prin care cetățenii participă la viața politică, hotărăsc cine guvernează (prin alegeri), pot candida la funcțiile publice.

Concepția juridică cu privire la noțiunea de cetățenie nu trebuie privită ca fiind unică, ci fiind una cu mai multe semnificații în funcție de natura raporturilor în care se exprimă: raporturi de drept constituțional (dreptul de participare în exercitarea puterii politice), raporturi de drept administrativ (cererea de dobândire a cetățeniei române), raporturi de dreptul familiei (dobândirea cetățeniei române prin adopție), raporturi de dreptul civile (dreptul la libera exprimare), raporturi de drept internațional (dreptul de a se adresa la Ombudsman-ul European – Avocatul Poporului European).

Primul document istoric în care a fost folosită noțiunea de cetățenie este Declarația franceză a drepturilor omului și a cetățeanului din 26 august 1789. Treptat noțiunea de cetățenie a fost preluată și de către alte state în dreptul lor constituțional. Acesta este momentul în care apare cuvântul cetățenie în actualul său conținut.

1.1 Noțiunea de cetățenie europeană

Noțiunea de cetățenie europeană reprezintă legătura care se crează între Uniunea Europeană, pe de o parte, și populația statelor membre ale Uniunii (28 la număr, în acest moment). Această legătură derivă din ideea de bază a construcției europenpolitice), raporturi de drept administrativ (cererea de dobândire a cetățeniei române), raporturi de dreptul familiei (dobândirea cetățeniei române prin adopție), raporturi de dreptul civile (dreptul la libera exprimare), raporturi de drept internațional (dreptul de a se adresa la Ombudsman-ul European – Avocatul Poporului European).

Primul document istoric în care a fost folosită noțiunea de cetățenie este Declarația franceză a drepturilor omului și a cetățeanului din 26 august 1789. Treptat noțiunea de cetățenie a fost preluată și de către alte state în dreptul lor constituțional. Acesta este momentul în care apare cuvântul cetățenie în actualul său conținut.

1.1 Noțiunea de cetățenie europeană

Noțiunea de cetățenie europeană reprezintă legătura care se crează între Uniunea Europeană, pe de o parte, și populația statelor membre ale Uniunii (28 la număr, în acest moment). Această legătură derivă din ideea de bază a construcției europene: aceea de a asigura pacea, permițând popoarelor să trăiască laolaltă în virtutea unor reguli și instituții comune, liber consimțite. Ea se dorește a fi materializarea aspirației exprimate în Declarația Schuman: “Noi nu unim state, ci oameni”, mijlocul de a îndeplini “destinul împărtășit” (preambulul Tratatului de la Paris, Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului).

Cetățenia europeană a fost definită prin Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat în 1992 la Maastricht, reprezentând o inovație conceptuală majoră a Tratatului asupra Uniunii Europene, cu scopul de a întări relația existentă dintre Uniunea Europeană și cetățenii statelor membre. Incluzând drepturi, obligații și participarea la viața politică, cetățenia europeană vizează consolidarea imaginii și a identității Uniunii Europene și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană.

Conceptul de cetățenie europeană nu este o noutate la nivel comunitar, ea este identificată prin modificarea normelor și a dispozițiilor politice și juridice. În Documentul asupra identității europene de la Copenhaga (14 decembrie 1973) au fost promovate următoarele: ”respectarea diversității culturale, democrație reprezentativă, domnia legii, justiția socială și respectarea drepturilor omului”, factori care au întărit ideea de a recunoaște și de a consolida noțiunea de cetățenie europeană.

Conform Tratatului de la Maastricht (partea a doua, articolul 8), acesta prevede că ”se instituie o cetățenie a Uniunii” și precizează în continuare faptul că ”este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are cetățenia unui stat membru”.

În decembrie 1991, Consiliul European de la Maastricht și-a axat discuțiile pe două aspecte importante, și anume: recunoașterea dublei cetățenii și atribuirea de drepturi tuturor cetățenilor din Uniunea Europeană neținându-se cont de cetățenia acestora. Cetățenia reprezintă comunitatea de obiective și de mijloace care se construiește între popoarele statelor Uniunii Europene.

De aici, rezultă că, cetățenia de bază a oricărui cetățean al Uniunii este cea națională, iar în completarea celei naționale cu anumite drepturi suplimentare dar și obligații, este cetățenia europeană, ca o consecință a apartenenței de membru a statului la Uniunea Europeană.

Cetățenia este un punct de legătură în materia statutului personal (stare civilă, capacitatea și relațiile de familie), a succesiunii mobiliare (moștenirea mobiliară în cazul universităților de bunuri) și a jurisdicției competente, în unele cazuri. Sistemul de drept la care acest punct de legătură trimite se numește ”lex patriae”.

Așa cum se afirmă în literatura de specialitate, cetățenia europeană este un alt tip de identitate colectivă. Ea nu se mai raportează la un anumit stat și este decuplată de teritoriu și naționalitate. Indiferent de limbă, istorie sau tradiții, cetățenii își exprimă loialitatea față de instituțiile Uniunii Europene și participă la o guvernanță transfrontalieră. În modelul evoluționist al lui Marshall, călcat pe particularismul istoric și politic al Marii Britanii, cetățenia s-a transformat prin adiționarea de noi drepturi: civile în secolul al XVIII-lea, politice în secolul al XIX-lea și sociale în secolul XX. Surprinzător, schema evolutivă a lui Marshall poate să se aplice și s-a realizat printr-o abordare minimalistă a cetățeniei (cele patru libertăți de circulație: a bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor și a persoanelor). Ulterior, după inițierea integrării politice în anii 80, s-a simțit nevoia codificării, chiar incomplete și superficiale, a drepturilor politice (dreptul la circulație liberă, non-discriminare, protecție consulară, participare la alegerile europene, apel la Curtea Europeană), urmând ca, în continuare, să se abordeze problema spinoasă a drepturilor sociale.

Curtea Internațională de Justiție a definit cetățenia ca fiind relația juridică întemeiată pe un fapt social de atașament, o legătură autentică a existenței intereselor și sentimentelor, împreună cu existența de drepturi și îndatoriri juridice.

Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, întărește protecția drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare și recunoaște dreptul la informație și protecția consumatorilor. Tot în Tratatul de la Amsterdam este specificat faptul că cetățenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre, și anume: principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului și principiul statului de drept, care decurg din drepturile fundamentale ale omului și drepturile specifice acordate cetățeanului european (drepturi de liberă circulație și drepturi civice).

Potrivit art. 9-10 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în toate activitățile sale, Uniunea Europeană respectă principiul egalității cetățenilor săi, care beneficiază de o atenție egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale. Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European, iar statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor. Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean.

Conceptul de cetățenie europeană se referă la relația politico-juridică directă dintre cetățenii statelor membre și Uniune, la statutul juridic al cetățenilor din țările membre ale Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht și dezvoltat de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaționale.

Convenția Europeană privind cetățenia din 1997 definește cetățenia europeană ca fiind legătura juridică dintre o persoană și un stat, după care se specifică că nu indică originea etnică a persoanei.

Cetățenia europeană nu suprimă nici un drept inerent celei naționale, ci doar conferă drepturi suplimentare, care se vor exercita fie la nivelul Uniunii (drept de vot, de a fi ales în Parlamentul European) fie la nivelul statelor membre (dreptul de a fi ales în alegerile municipale). Cu toate acestea, nu trebuie negat faptul că anumite elemente ale cetățeniei europene pot modifica echilibrul menținut de cetățenia națională în cadrul ordinii juridice interne, în cazul în care un resortant al unui alt stat membru dobândește drepturi care anterior erau rezervate doar naționalilor. Apare, într-o oarecare măsură, o concurență între cetățenii europeni, în faza de exercitare a drepturilor, în special în ceea ce privește dreptul de sejur și de vot în alegerile municipale într-un stat membru.

Calitatea de cetățean european este subordonată posesiei sau dobândirii cetățeniei unui stat membru. De aici, rezultă că, revine dreptului național al fiecărui stat în parte să determine dacă o persoană are sau nu cetățenia sa. Această soluție a fost expres confirmată prin Declarația relativă la cetățenia unui stat membru anexată Tratatului de la Maastricht conform căreia de fiecare dată când Tratatul instituind Comunitatea Europeană face referire la cetățenii statelor membre, problema de a ști dacă o persoană are cetățenia unuia sau altuia dintre statele membre se rezolvă numai prin recurs la dreptul național al statului vizat.

Din punct de vedere normativ, consacrarea instituției cetățeniei europene a avut loc de abia în 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului instituind Uniunea Europeană de la Maastricht. Conform documentului sus-amintit, cetățenia europeană constă în posibilitatea dată oricărui individ care are cetățenia unui stat membru de a fi considerat cetățean al Uniunii Europene. Prin introducerea cetățeniei europene, semnatarii Tratatului asupra Uniunii Europene și-au dorit, între altele, promovarea și consolidarea identității europene, implicând în acest fel cetățenii în procesul de integrare. Ca urmare a dezvoltării Pieței unice, cetățenii beneficiază de o serie de drepturi generale în domenii dintre cele mai diverse, precum libera circulație a bunurilor și a serviciilor, protecția consumatorilor și sănătatea publică, egalitatea de șanse și de tratament, accesul la ocuparea locurilor de muncă și la protecția socială.

Cetățenia este un concept plurivalent deoarece cuprinde elemente de natură locală, națională și supranațională. Totodată este un concept nou, care provine din ideea fundamentală a comunității europene: asigurarea păcii în Europa, precum și împărtășirea valorilor în comun, tocmai, pentru ca în interiorul statelor membre ale Uniunii Europene să existe ideea de reguli și idei comune pentru întreaga comunitate, precum și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integare.

Importanța conceptului de cetățenie europeană este cuprinsă și în Tratatul instituind o Constituție pentru Europa (tratat ce a fost respins în două țări: Franța și Olanda) în care este dezvoltată noțiunea de cetățenie europeană, dar și îi adaugă alte drepturi acesteia, care erau și înainte, dar care sunt enunțate expres în acest tratat (dreptul la buna administrare și dreptul de acces la documentele instituțiilor Uniunii).

Cetățenia europeană dă un sens mai profund și mai real apartenenței la Uniunea Europeană însă, mai întâi, este necesar ca o persoană să dețină cetățenia unui stat membru pentru a putea beneficia de cetățenia Uniunii, urmând ca apoi, cetățenia europeană să completeze și să adauge la drepturile conferite de cetățenia statală.

Noțiunea de cetățenie europeană nu s-a concretizat deodată, într-un singur tratat sau într-un singur document, ci s-a format de-a lungul timpului, evoluând odată cu Comunitatea europeană, aducând noi completări odată cu ratificarea unui alt tratat, instituțiile europene având drept rol de supraveghere și control asupra respectării normelor și valorilor comune din cadrul construcției europene.

În 1998, Comisia Europeană a emis serviciul de informare ”Europe direct” cu scopul de a informa cetățenii europeni asupra drepturilor și a obligațiilor care le sunt oferite prin conceptul de cetățenie europeană, însă tot Comisiei Europene i s-a atribuit rolul de a veghea dacă sunt respectate tratatele ratificate de către Comunitate, să supravegheze dacă sunt aplicate normele cu privire la cetățenia europeană și să elaboreze rapoarte periodice cu privire la progresele realizate (ce privesc noțiunea de cetățenie europeană).

Conform Convenției Europene privind Cetățenia (articolul 1), obiectivul acesteia este de a stabili principii și reguli în materie de cetățenie a persoanelor fizice și reguli ce determină obligațiile militare în caz de pluralitate de cetățenii, la care dreptul intern al statelor părți trebuie să se conformeze.

Conform art. 4 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, regulile privind cetățenia fiecărui stat în parte trebuie să se bazeze pe următoarele principii:

a) fiecare persoană are dreptul la o cetățenie;

b) apatridia trebuie evitată;

c) nimeni nu poate fi, în mod arbitrar, privat de cetățenia sa;

d) nici căsătoria, nici desfacerea căsătoriei între un cetățean al unui stat parte și un străin, nici schimbarea cetățeniei unuia dintre soți în timpul căsătoriei nu pot avea efect deplin asupra cetățeniei celuilalt soț.

Conform Cartei drepturilor fundamentale a omului, popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să împărtășească un viitor pașnic întemeiat pe valori comune. Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.

Principala problemă a cetățeniei supranaționale (europene) rămâne dificultatea de a realiza ambele componente, respectiv cetățenia legală (națională) și cetățenia identitară (europenă). Până în prezent, diversele proiecte de integrare europeană au fost relativ ușor de acceptat: ele nu au avut repercusiuni majore asupra ocupării, mobilității, rezidenței sau securității sociale. Dificultățile propriu-zise au apărut din momentul în care s-a pus problema statutului juridic și politic al cetățeniei europene ca atribut al statului supranațional. Cele patru drepturi supranaționale introduse prin Tratatul de la Maastricht (1992) sunt doar un început și, în orice caz, nu garantează decât o cetățenie limitată.

La nivelul Uniunii Europene se vorbește despre un deficit al conceptului de cetățenie europeană (în sensul că nu poate fi definit prin apartenența națională) și că ar exista trei modalități de a rezolva această problemă, și anume: prima ar fi acceptarea de către cetățenii europeni a cetățeniei țării de rezidență (ceea ce ar conduce la desființarea cetățeniei naționale); a doua modalitate ar fi consolidarea unei cetățenii europene în paralel cu cea națională, unde cetățenia europeană să nu fie determinată de cea națională; și a treia soluție ar porni de la situația actuală unde cetățenia națională primează în fața cetățeniei europene, însă cetățenia națională să cedeze din criteriile de atribuire a unor drepturi pentru cetățenii din celelalte state membre din cadrul Uniunii Europene (de exemplu dreptul de a dobândi cetățenia unui alt stat membru din Uniune după un anumit număr rezonabil de ani, dreptul de a candida și vota în altă țară decât cea de origine).

În cazul în care un stat nu respectă aceste drepturi fundamentale atribuite cetățenilor europeni de către Comunitatea Europeană, aceasta din urmă poate stabili sancțiuni de natură politică sau economică pentru statul în cauză, deoarece atunci când un stat dorește să adere la Uniunea Europeană trebuie să respecte drepturile fundamentale, și să impună la rândul său, normele și valorile pe care Uniunea le-a susținut și încurajat încă de la începutul construcției sale.

Pentru a construi o Uniune mai compactă (în ceea ce privește conceptul de cetățenie europeană) și cu un caracter politic mai pronunțat este necesar implicarea directă a cetățenilor. Este motivul pentru care 2013 a fost desemnat ”Anul european al cetățenilor”. Cetățenia europeană este mai mult decât un concept. Este o realitate tangibilă, care se traduce în beneficii concrete pentru cetățeni. Uniunea Europeană prin intermediul instituțiilor sale dorește să-i ajute pe oameni să înțeleagă cum pot beneficia în mod direct de propriile drepturi, să îi pregătească ca să fie în măsură să își exprime preocupările și să pregătească terenul pentru alegerile europene viitoare.

1.2 Evoluția conceptului de cetățenie europeană

Ideea de a institui un nou tip de cetățenie care să aparțină mai multor popoare nu este nouă. Încă din 1940, părinții fondatori ai Comunității Europene: Charles de Gaulle, Jean Monnet și Winston Churchill credeau că pot să o facă posibilă, însă în cadrul unei Uniuni franco-britanice.

Ideea conceptului de cetățenie europeană s-a discutat încă din anii 1960, însă în 1974 la Paris a fost adoptat un document, în care șefii de stat și a guvernelor celor nouă state membre ale Comunităților Europene au propus stabilirea unei liste de drepturi care să fie atribuită cetățenilor din momentul respectiv, drepturi ce proveneau din calitatea de cețățeni ai statelor comunitare.

Comunitatea Europeană impune respectarea normelor și tratatelor în exercitarea anumitor drepturi fundamentale la nivelul Uniunii și exercitarea altor drepturi la nivel național. În perioada 1975-1985, Uniunea Europeană a instituit un set de drepturi la nivelul Comunității numite drepturi speciale, drepturi ce erau destinate doar cetățenilor din statele membre ale Uniunii Europene. Drepturile speciale inerente cetățeniei europene ce instituie o veritabilă cetățenie politică, liberul acces la un loc de muncă într-o țară aleasă, dreptul la cultură sau protecția mediului sunt câteva exemple de drepturi speciale ale Uniunii Europene din perioada 1975-1985.

După Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o altă noțiune s-a dezvoltat, și anume: Europă a cetățenilor. Ideea de bază este că cetățeanul european trebuie plasat în centrul construcției europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenență la Uniunea Europeană. În acest sens Comitetul ad-hoc privind Europa cetățenilor, numit și Comitetul ADONNINO, creat la inițiativa Consiliului European de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus ”măsuri în vederea întăririi și promovării identității și imaginii Comunității față de cetățenii săi în lume”.

Confuzia dintre cele două concepte aduse de către Uniunea Europeană, Europă a cetățenilor și cetățenie europeană era tot mai frecvent întâlnită, astfel că la Rezoluția din 17 mai 1995 Parlamentul European a cerut ca noțiunea de cetățenie europeană să fie mai consolidată și să fie cuprinsă în Convenția europeană a drepturilor omului.

Tratatul de la Maastricht (1992), cuprinde un capitol intitulat Cetățenia Uniunii, în care se arată că ”se instituie o cetățenie a Uniunii; și este cetățean al Uniunii orice persoană care are naționalitatea unui stat membru.” În articolele 18-21 ale tratatului sunt cuprinse următoarele drepturi ale cetățenilor europeni:

1. orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și a de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre;

2. orice cetățean al Uniunii, rezident într-un stat membru și care nu este cetățean al acestuia, are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat;

3. orice cetățean al Uniunii beneficiază de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru pe teritoriul unui stat terț, în care statul membru căruia îi aparține ca cetățean nu este reprezentat, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat;

4. orice cetățean al Uniunii are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European;

5. orice cetățean al Uniunii se poate adresa Ombudsman-ului European pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituțiilor și a organismelor Uniunii;

6. orice cetățean al Uniunii poate să scrie oricărei instituții sau organism comunitar al Uniunii în una din limbile menționate în Tratat, și să i se răspundă în aceeași limbă.

Unul din obiectivele Tratatului de la Maastricht este instituirea unei cetățenii a Uniunii, care ar avea drept finalitate o mai bună protecție a drepturilor și intereselor cetățenilor din statele membre.

În articolul A din Tratat, sunt prevăzute caracteristicile esențiale ale Uniunii Europene, și anume:

tratatul marchează o etapă nouă în procesul de creare a unei Uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape posibil de cetățean;

Uniunea se bazează pe Comunitățile Europene completate cu politicile și formele de cooperare instaurate în tratat;

Uniunea are ca misiune organizarea într-un mod coerent și solidar a relațiilor dintre statele membre și dintre popoarele lor.

Conform Actului Unic European din 1993, în care sunt exprimate interesele fundamentale asupra cetățeniei europene, aceasta predeve un spațiu fără frontiere interioare, în care este asigurată libera circulație a capitalului, a persoanelor, a mărfurilor și a serviciilor.

Conform Tratatului de la Amsterdam (articolul 49) se specifică faptul că Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile libertății, a respectului drepturilor și libertăților fundamentale, precum și a statului de drept, principii comune tuturor statelor membre; respectul drepturilor omului fiind o condiție de apartenență a unui stat la Uniune.

Obiectivele majore ale Tratatului de la Amsterdam au fost următoarele:

situarea drepturilor cetățenilor și problema locurilor de muncă în inima Uniunii;

suprimarea ultimelor obstacole din calea liberei circulații a persoanelor și întărirea securității;

să permită Europei ca vocea ei să fie mai bine auzită, în problemele omenirii;

să facă mai eficace arhitectura instituțională a Uniunii, în perspectiva noii extinderi care se apropia.

Prin tratatele de la Maastricht și Amsterdam, noțiunea de cetățenie europeană este mai consolidată prin drepturile cuprinse în tratate, iar nouțiunea de Europă a cetățenilor nu mai este folosită.

Angajamentul Uniunii față de drepturile fundamentale și valorile democratice au fost reafirmat, în mod oficial, la 7 decembrie 2000, când a fost proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene de către Parlamentul European, Consiliu și Comisia cu ocazia Conferinței Interguvernamentale asupra Tratatului de la Nisa. Carta a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (cu o zi înainte de a fi semnat Tratatul de la Lisabona).

Potrivit Tratatului de la Lisabona, cetățenia europeană este reglementată în următoarele dispoziții:

Titlul II: Dispoziții privind principiile democratice (articolele 9-11);

Partea a II-a: Nediscriminare și cetățenia Uniunii (articolele 20-22);

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg;

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (conform articolului 6, alineatul 2 din Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană aderă la Convenție).

În Titlul II ”Dispoziții privind principiile democratice” al Tratatului de la Lisabona sunt cuprinse principiile pe care Uniunea Europeană le întemeiază, și care îi vizează în mod direct pe cetățenii Uniunii Europene, sunt următoarele: principiul egalității cetățenilor Uniunii Europene de unde rezultă că cetățenii europeni se bucură de atenția instituțiilor europene în mod egal și principiul democrației reprezentative ce presupune ca toți cetățenii europeni să fie reprezentați direct în Parlamentul European de către guvern sau șefii de stat (prin europarlamentarii aleși odată la 5 ani de fiecare țară membră a Uniunii Europene).

Partea a doua din Tratatul de la Lisabona care cuprinde nediscriminarea și cetățenia Uniunii. Potrivit articolelor 18-19 din cadrul aceluiași Tratat, se consemnează următoarele:

se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate (articolul 18, alineatul 1);

se pot adopta de către Parlamentul European și Consiliu, orice norme în vederea interzicerii acestor discriminări, în conformitate cu procedura legislativă ordinară (articolul 18, alineatul 2);

se pot lua măsuri necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală, de către Consiliu, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială și cu aprobarea Parlamentului European (articolul 19).

Drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene cuprinse în Tratatul de la Maastricht și apoi în Tratatul de la Amsterdam, au fost completate și îmbunătățite ulterior în Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în 2009.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată în mod solemn la 7 decembrie 2000 (la Conferința Interguvernamentală de la Nisa), a fost apoi adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, pentru ca, ulterior, prin Tratatul de la Lisabona (intrat în vigoare la 1 decembrie 2009), să se prevadă expres că „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Cartă” și că „aceasta are aceeași valoare juridică cu tratatele (Tratatul de Maastricht și Tratatul de la Amsterdam)”, potrivit art. 6 alin. 1, fără a include însă în acest tratat textul Cartei.

În Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sunt cuprinse drepturile, principiile și libertățile care erau cuprinse în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Carta socială adoptată de către Uniune și de Consiliul Europei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene și alte acte sau documente adoptate la nivel european cu privire la drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni, precum și drepturi noi aduse prin completarea sau evoluția Comunității Europene.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cuprinde un singur text structurat pe șapte capitole și în care sunt cuprinse toate categoriile de drepturi pe care Uniunea Europeană le-a pus la dispoziția cetățenilor săi. Capitolele cuprinse în Cartă sunt: demnitate, libertățile, egalitatea, solidaritatea, drepturile cetățenești, justiția și dispoziții generale cu privire la interpretarea și aplicarea Cartei. Carta este mult complexă decât Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și a fost cuprinsă în partea a doua a Tratatului de la Lisabona pentru a-i conferi forță juridică, deoarece aceasta a fost adoptată în anul 2000 însă nu avea forță juridică (nu avea caracter obligatoriu).

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (încheiată la 4 noimbrie 1950 la Roma) este cunoscută sub numele de Convenția europeană a drepturilor omului. În vederea consolidării drepturilor cetățenilor Uniunii, Uniunea Europeană aderă, prin Tratatul de la Lisabona, la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care face din aceste drepturi și libertăți oferite cetățenilor săi, fundamentul cetățeniei Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona presupune o consolidare a prevederilor și fundamentelor cu privire la modalitatea de înțelegere și exercitare a cetățeniei europene. Două paliere de analiză sunt abordate în paralel în cadrul acestei lucrări, și anume:

asigurarea respectării drepturilor cetățenilor și a reprezentării acestora în cadrul Uniunii. De exemplu, Tratatul a presupus adoptarea unor prevederi și proceduri noi în vederea creșterii reprezentativității democratice a Uniunii Europene în general și a promovării asigurării respectării drepturilor cetățenilor europeni.

concepția privind cetățenia Uniunii Europene. De exemplu, în cadrul Tratatului de la Lisabona sunt re-afirmate o serie de drepturi recunoscute anterior în cadrul Cartei drepturilor fundamnetale a Uniunii Europene și necesitatea unei participări active a cetățenilor.

1.4 Natura juridică și cadrul legal al cetățeniei europene

Cetățenia europeană reprezintă condiția juridică ce se desprinde din raporturile juridice stabile care intervin între o persoană fizică și Uniunea Europeană, de unde rezultă apartenența persoanei la teritoriul Uniunii Europene, circumstanță caracterizată de deținerea drepturilor și a libertăților, precum și a obligațiilor reciproce determinate de normele europene.

Literatura de specialitate scoate în evidență două aspecte cu privire la cetățenia europeană, care se regăsesc atât la nivel național, cât și la nivelul Uniunii Europene, și anume: faptul că cetățenia exprimă un ansamblu de drepturi și obligații, de unde rezultă că acestea formează statutul juridic al cetățeanului; și al doilea aspect ar fi faptul că drepturile și obligațiile ce sunt determinate de normele juridice, trebuie verificate în cadrul raporturilor generale existente între stat (în cazul cetățeniei europene, între Uniunea Europeană) și cetățenii săi, raporturi care au caracter juridic.

Originile apariției conceptului de cetățenie europeană într-un document scris la nivel european se regăsește încă de la începuturile construcției comunității europene, Declarația lui Robert Schuman din 9 mai 1950, în care autorul specifica că direcția unirii statelor pentru a forma comunitatea europeană, ar fi de fapt unirea oamenilor și nu a statelor, și asta deoarece se dorea ca Uniunea să fie o construcție durabilă și nu pe termen scurt, și prin acordul și perspectiva individuală și nu colectivă ar fi un proiect de succes. Pentru ca noțiunea de cetățenie europeană să fie consacrată juridic a trebuit să mai treacă, însă, aproape jumătate de secol. Abia în 1990, la inițiativa guvernului spaniol, se adoptă noțiunea de cetățenie europeană care va fi introdusă prin Tratatul de la Maastricht, unde a fost și definită astfel: este cetățean al Uniunii orice persoană care deține naționalitatea unui stat membru.

Printr-o Declarație anexată în anul 1992 Tratatului de la Maastricht, cu ocazia Conferinței Interguvernamentale, se reamintește faptul că, de fiecare dată când se face referire la cetățenii statelor membre, problema de a ști dacă o persoană are cetățenia unui stat membru sau a altuia nu se va rezolva decât făcându-se referire la dreptul național al statului membru în cauză; tot în aceeași declarație, s-a subliniat cu privire la Danemarca, faptul că cetățenia Uniunii este un concept politic și juridic diferit de cel al cetățeniei în sensul Constituției Regatului Danemarcei și a sistemului juridic danez și că nici o dispoziție a Tratatului asupra Uniunii Europene nu implică angajamentul de a crea o cetățenie a Uniunii în sensul cetățeniei unui stat membru. Tot atunci, s-a adăugat și faptul că cetățenia Uniunii nu conferă nici unui cetățean dintr-un alt stat membru dreptul de a obține cetățenia daneză sau alte drepturi, obligații ori avantaje proprii cetățenilor danezi în temeiul normelor constituționale, juridice și administrative din această țară.

Conform art. 18 din Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, se menționează faptul că orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, și că Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta dispoziții menite să faciliteze exercitarea drepturilor.

Și Tratatul de la Amsterdam cuprinde în structura sa noțiunea de cetățenie europeană, unde: cetățenia Uniunii completează cetățenia națioanlă și nu o înlocuiește, mai mult decât atât, că aceasta este inseparabilă de cetățenia națională care rămâne primară și originară. Astfel că, de beneficiile aduse de conceptul de cetățenie europeană se bucură doar persoanele din statele membre ale Uniunii Europene în care aceasta doar oferă anumite drepturi suplimentare care pot fi exercitate, fie la nivel european (cum ar fi votul și dreptul de a fi ales în Parlamentul European), fie la nivelul statelor membre (de exemplu, dreptul de a fi ales și de a alege în alegerile municipale).

Dar pot fi și anumite elemente pe care cetățenia europeană le diminuează cetățeniei naționale în măsura în care un resortisant dintr-un alt stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate doar cetățenilor săi (de exemplu dreptul de ședere sau dreptul de a fi ales în alegerile municipale sau din Parlamentul European). Cum este și cazul Danemarcei care a fost reticientă față de procesul de evoluție a cetățeniei europene, și unde a afirmat că cetățenia europeană unei persoane nu-i acordă în nici un caz posibilitatea de a dobândi cetățenia daneză.

În articolul 17 al Tratatului de la Amsterdam sunt precizate drepturile și libertățile cetățenilor europeni, însă nu se precizează nimic despre obligațiile pe care le-ar avea în urma dobândirii cetățeniei europene. Iar în articolul 21 al aceluiași tratat se specifică faptul că orice cetățean al Uniunii Europene se poate adresa autorităților europene și poate primi răspuns în una dintre cele 20 de limbi oficiale ale Uniunii.

Articolele 17-22 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană definesc limitele statutului de cetățeni europeni și imprimă o mai mare dinamică a situațiilor juridice de care indivizii se bucură, deja. În parte, substanța drepturilor conexe cetățeniei europene a consacrat, în mod oficial, un anumit acquis comunitar și a consolidat drepturi, deja prezente în dreptul derivat sau în practică (de exemplu dreptul la liberă circulație sau dreptul de a depune petiții în fața Parlamentului European). O noutate absolută constă în aceea că cetățenilor li s-au recunoscut drepturi politice importante, precum dreptul de vot și de a fi aleși pentru alegerile europene și municipale.

Dezvoltarea Uniunii Europene către un stat federal (căci asta se dorește) nu se poate petrece fără o cetățenie europeană puternică atât la nivel politic, juridic, dar și cultural. Aspectul cultural este important, deoarece până în momentul în care cetățenii europeni nu își vor însuși acest statut în mod natural va exista în continuare sentimentul de neapartență la Uniunea Europeană. Important pentru ajungerea la un astfel de moment este conștientizarea de către cetățenii europeni că acest statut le aduce o seamă de drepturi pe care altfel nu le-ar putea avea. Drepturile înscrise pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht și completate ulterior în celelalte tratate: Amsterdam, Nisa, Constituția europeană și Lisabona, există nu numai în cadrul tratatelor, ci și în alte acte normative: decizii ale Consiliului, directive, regulamente etc.

Primul drept conferit cetățenilor europeni de către Uniune este dreptul de liberă circulație pe întreg teritoriul Uniunii pentru toate categoriile de cetățeni europeni. Apoi dreptul de vot și eligibilitate în Parlamentul European și, după în Tratatul de la Amsterdam, și în alegerile municipale. De asemenea, dreptul de a beneficia de protecție diplomatică și consulară într-un stat terț în care țara persoanei respective nu are reprezentanță diplomatică, din partea reprezentanțelor diplomatice (care există în statul terț) ale oricărui stat membru; Dreptul de a se adresa Mediatorului European pentru toți cetățenii europeni. Și nu în ultimul rând dreptul de petiție în fața instituțiilor europene într-una dintre limbile oficiale ale Uniunii.

Așa cum Uniunea Europeană tinde și dorește să evolueze spre noi ținte și alte orizonturi, la fel și conceptul de cetățenie evoluează odată cu Comunitatea Europeană și de accea nu se poate integra foarte bine la nivelul statelor membre, să fie un concept stabil și bine conturat, deoarece acesta evoluează mereu (de la ratificarea unui tratat la altul, prin decizii la nivel european, și alte acte) și îi sunt aduse completări atât la nivel comunitar, cât și la nivel național.

Capitolul 2. Principalele drepturi ale cetățenilor europeni

Cea dintâi referință cu privire la drepturile și libertățile fundamentale a cetățenilor europeni a fost în Tratatul de la Maastricht (1 ianuarie 1993) unde a fost cuprins un capitol denumit ”Cetățenia Uniunii”, cu scopul de a consolida relațiile dintre Uniunea Europeană și cetățenii statelor membre din cadrul său.

Conform Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene aceștia se bucură, printre altele, de:

Figura nr. 1 Drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni

Drepturile ce decurg din calitatea de cetățean european pot fi clasificate în următoarele categorii: drepturi politice, libertăți cu caracter economic și drepturile-garanții. Din categoria drepturilor politice fac parte: dreptul de vot și de a fi ales la alegerile locale și dreptul de vot și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European. Din categora libertăților cu caracter economic fac parte: dreptul la libera circulație și dreptul de sejur; libera circulație a lucrătorilor și accesul liber la locurile de muncă salariate și libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune accesul la activitățile nesalariate, precum și înființarea și administrarea întreprinderilor. Din categoria drepturilor-garanții fac parte: dreptul de petiționare și dreptul de a se adresa Mediatorului European.

Aceste drepturi sunt prevăzute și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, unde în Cartă mai sunt prevăzute și alte drepturi decât cele prevăzute în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și anume: dreptul la o bună administrare și dreptul de acces la documentele instituțiilor, organelor și organismelor Uniunii.

Interesul Uniunii Europene cu privire la garantarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor săi s-a accentuat în ultimii ani, cu atât mai mult că în anul 1999 s-a luat decizia să se redacteze un document prin care să se garanteze drepturile cetățenilor europeni în cadrul Uniunii, și anume: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Cetățeanului european îi revine un statut juridic special, pe lângă statutul acordat de statul din care face parte, în care sunt cuprinse drepturi și obligații și în care face deosebirea dintre statutul unui cetățean al Uniunii Europene și o persoană care stă ilegal într-o țară din cadrul Comunității.

Pentru prima dată drepturile cetățenilor europeni au fost cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950), Declarația Universală a Drepturilor Omului (1984), Carta Socială Europeană (1962) sau Carta comunitară a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor (1996) apoi cuprinse în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (2007) și nu în ultilmul rând în Carta drepturilor fundamentale (2007).

Drepturile fundamentale, atât cele garantate de Convenția europeană, cât și cele care rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale. Uniunea recunoaște, în plus față de Cartă, drepturile fundamentale suplimentare, în calitate de principii generale care rezultă din două surse de inspirație: Convenția europeană și tradițiile constituționale comune ale statelor membre.

2.1. Dreptul cetățenilor europeni de a circula liberi și dreptul de ședere

Potrivit Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene art. 21, orice cetățean al Uniunii are dreptul la liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva clauzelor specificate în tratate.

Dreptul de ședere reprezintă dreptul acordat străinului de către autoritățile competente, de a rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condițiile legii.

Prima reglementare cu privire la libera circulație în cadrul Uniunii Europene a fost în Tratatul de la Roma, în care s-a stabilit libera circulație a persoanelor, a capitalurilor și a serviciilor, precum și eliminarea discriminării pe motiv de naționalitate.

Dreptul recunoscut cetățenilor Uniunii prin art. 21 din Tratatul privind funcțiunea Uniunii Europene este considerat ca fiind nucleul cetățeniei europene, pentru că, evident, el constituie condiția obiectivă – necesară de îndeplinit, fără de care exercitarea altor drepturi conferite cetățenilor comunitari ar fi, practic imposibilă.

Acest drept fundamental al cetățenilor europeni constă în eliminarea discriminării din punct de vedere al liberei circulații în cadrul Uniunii: fie pentru a munci, pentru a studia, pentru a vizita ori pentru a-și schimba reședința în altă țară din Uniunea Europeană; iar prin eliminarea acestui tip de discriminare se realizează libera circulație a persoanelor pe teritoriul Uniunii. Cetățenii Uniunii Europene pot beneficia de acest drept de a călători sau de a se deplasa în alt stat membru european oricare ar fi motivul, doar pe baza unui document de identitate sau a unui pașaport valabil.

Reglementările cu privire la dreptul de liberă circulație și-au găsit, datorită interpretării extensive făcute atât de legislația comunitară derivată, cât și de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților europene, o aplicare mult mai largă, care a permis să se atingă forța subiectivă și materială a unor astfel de dispoziții. Rezultă astfel, că, în practică, Curtea de Justiție și legiuitorul comunitar au asigurat dreptul la libera circulație și dreptul de sejur unui grup larg de indivizi, și anume: celor care își caută un loc de muncă; pensionarilor; studenților; celor care doresc să urmeze cursuri de formare profesională; tuturor celor care vin dintr-un alt stat membru pentru turism; tuturor cetățenilor care nu beneficiază, încă, de acest drept în virtutea dreptului comunitar, sub condiția ca ei să dețină, pentru ei și pentru familiile lor, de o asigurare de boală și de resurse economice suficiente pentru a supraviețui.

Contribuția efectivă a principiului liberei circulații a persoanelor se accentuează în Comunitate la recunoașterea și protecția unor drepturi fundamentale comunitare în care sunt incluse atât libertățile economice cu caracter personal, prevăzute în Tratatul de instituire a Comunității Europene, cât și drepturile ulterior încorporate pentru a se face efectivă realizarea lor. Cu toate acestea, trebuie precizat care este diferența dintre această categorie de drepturi fundamentale comunitare și cea de drepturi fundamentale universale: numitele drepturi fundamentale comunitare sunt specifice dreptului comunitar, caracterul lor obligatoriu fiind așadar determinat de o dublă relație, atât personală (nu se răsfrâng, în principiu, decât asupra naționalilor statelor membre) cât și materială (trebuie să fie vorba de o premisă care să fie cuprinsă în sfera compețentelor comunitare, atât în cadrul activității instituțiilor comunitare cât și în cea a statelor membre, în executarea acestora).

Tratatul de la Roma (semnat în 1957) acordă persoanelor din interiorul Comunității, dreptul de a circula liber, unde reprezintă unul dintre obiectivele fundamentale cu privire la piața internă și în prezent constituie o componentă a conceptului de cetățenie din perspectiva rolului pe care l-a jucat în evoluția Comunității Europene; însă libera circulație a persoanelor în cadrul Comunității a fost strâns legată și de statutul economic ca angajat sau furnizor.

Conceptul de liberă circulație a persoanelor s-a modificat în timp. Dacă inițial se avea în vedere numai libera circulație a persoanelor individuale considerate fie agenți economici, fie angajați sau prestatori de servicii, implicațiile conceptului s-au extins ulterior în legătură cu ideea de cetățean al Uniunii, în mod independent de activitatea economică sau de alte deosebiri de naționalitate.

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (intrat în vigoare în 2009) a cuprins în Partea a III-a a tratatului, Titlul IV libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor care se împarte în două capitole, și anume: Capitolul I – Lucrătorii și Capitolul II – Dreptul la stabilire.

2.1.1. Lucrătorii

Potrivit art. 45 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii, unde implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și a condițiilor de muncă.

Din argumente de ordine și protecție publică, libera circulație a lucrătorilor în alt stat membru din cadrul Uniunii Europene presupune dreptul de a accepta oferte reale de angajare și dreptul de ședere pe teritoriul statului membru după ce a fost încadrat în muncă pentru desfășura o activitate salarizată.

Calitatea de lucrător comunitar presupune subordonarea acestuia față de angajator, angajator ce poate să-l controleze, să-i de-a dispoziții și totodată îl și poate sancționa pentru greșelile făcute, iar această calitate o poate avea orice persoană membră a unui stat din Comunitatea Europeană, care lucrează pe teritoriul unui alt stat membru din Uniune în afară de țara de origine.

Legătura dreptului de liberă circulație a persoanelor cu libera prestare a unei activități economice este evidentă în reglementările comunitare. Activitatea economică presupune o durată a muncii sau o productivitate normală a acesteia. Acesta a fost și prima dispoziție în ceea ce privește libertatea de a circula liber în alt stat din cadrul Uniunii Europene.

Activitatea pe care o desfășoară o persoană în alt stat din cadrul Uniunii Europene trebuie să fie reală chiar dacă este pe termen mediu sau lung. Modalitatea de remunerare nu contează, persoana respectivă poate fi renumerată și în produsul lucrat sau materii prime, iar salariul primit în urma muncii prestate poate fi și inferior decât necesarul de întreținere. În cazul în care o persoană desfășoară o activitate reală dar care nu urmărește interesul economic ci un alt tip de interes (de exemplu moral sau social), activitatea desfășurată nu poate fi considerată o activitate reală.

Conform art. 46 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă, prin directive sau regulamente, măsurile necesare în vederea realizării liberei circulații a lucrătorilor, în special:

a) asigurarea cooperării strânse între serviciile naționale pentru ocuparea forței de muncă;

b) eliminarea acelor proceduri și practici administrative, precum și a acelor perioade de acces la locurile de muncă disponibile care decurg din dreptul intern sau din acordurile încheiate anterior între statele membre și a căror menținere ar constitui un obstacol în calea liberalizării circulației lucrătorilor;

c) eliminarea tuturor perioadelor și restricțiilor prevăzute de dreptul intern sau de acordurile încheiate anterior între statele membre, care impun lucrătorilor din celelalte state membre condiții diferite în ceea ce privește libera alegere a unui loc de muncă în raport cu lucrătorii statului respectiv;

d) stabilirea unor mecanisme proprii în vederea corelării cererii și a ofertei de locuri de muncă și facilitarea realizării echilibrului între cererea și oferta de locuri de muncă în condiții care să evite amenințarea gravă a nivelului de trai și de ocupare a forței de muncă în diferitele regiuni și ramuri industriale.

De altfel, cum sunt programele de schimb de studii în cadrul Uniunii, statele membre au inițiat și programe comune pentru lucrătorii tineri ce desfășoară activități economice pe o anumită perioadă de timp.

Drepturile statuate în art. 39 alin. 3 din Tratatul de instituire a Comunității Europene pot fi limitate din considerente ce țin de ordinea, siguranța și sănătatea publică, excepții ce trebuie însă interpretate în sens restrâns, astfel încât sfera de aplicare a acestora să nu fie stabilită în mod unilateral de fiecare stat membru, fără controlul Comunității.

Lucrătorii resortisanți al unui stat membru nu pot fi tratați diferit față de lucrătorii naționali, pe teritoriul celorlalte state membre, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă, vechimea în muncă, afilierea sindicală, promovarea, facilități de cumpărare a unei locuințe dar și cele care privesc remunerarea, concedierea și reintegrarea profesională și reangajarea (în cazul în care rămân fără un loc de muncă).

În scopul asigurării efective a libertății de circulație s-a procedat la coordonarea regimurilor de securitate socială și la armonizarea sau coordonarea reglementărilor privind învățământul, diverse profesii, constituirea și funcționarea diferitelor tipuri de organisme profesionale; se urmărește echivalarea/recunoașterea reciprocă (în scopuri profesionale și nu academice) a diplomelor, a certificatelor, a atestatelor, a calificărilor profesionale, armonizarea legislației ce guvernează, armonizarea condițiilor de acces și de exercitare a unei profesii, etc.

În cazul în care un lucrător resortisant dorește să-și întrerupă activitatea profesională pentru a-și continua studiile tot în acea țară, are dreptul să beneficieze de această dispoziție cu condiția ca între activitatea profesională și domeniul studiilor pe care le va urma să existe o legătură.

Categoriile principale care beneficiază de dreptul de a circula liberi sunt următoarele: lucrătorii salariați, lucrătorii independenți, elevii și studenții, pensionarii sau alți inactivi.

2.1.2. Dreptul de stabilire

Dreptul de ședere în Uniune a fost acordat în primul rând angajaților și pentru persoanele care desfășurau activități independente, precum și membrilor familiilor acestora.

Dreptul de a răspunde la ofertele de muncă efectiv făcute este consacrat de Regulametul nr. 1612/68, elaborat de Consiliu. După adoptarea acestui act normativ, în toate țările Comunității Europene regimul angajării are două caracteristici:

recrutarea forței de muncă prin grija serviciului public este facultativă. Orice cetățean al unui stat membru și orice angajator ce exercită vreo activitate pe teritoriul unui stat membru poate să-și schimbe cererile și ofertele de muncă, să încheie contracte de muncă și să le pună în executare conform legilor în vigoare fără discriminare;

pentru obținerea unei ”cărți de ședere”, salariatul va aduce dovada că este beneficiarul unui contract de muncă printr-o declarație de angajare din partea angajatorului său sau un atestat (certificat) de muncă.

Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea de întreprinderi în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire.

Conform cu art. 50 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în vederea realizării libertății de stabilire cu privire la o activitate determinată, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, decide prin intermediul directivelor. Parlamentul European, Consiliul și Comisia exercită funcțiile care le revin în temeiul dispozițiilor menționate anterior și, în special:

acordând prioritate, de regulă, activităților în cazul cărora libertatea de stabilire constituie o contribuție deosebit de utilă la dezvoltarea producției și a schimburilor comerciale;

asigurând o strânsă cooperare între autoritățile naționale competente pentru a cunoaște aspectele speciale ale diferitelor activități din cadrul Uniunii;

eliminând acele proceduri și practici administrative care decurg fie din dreptul intern, fie din acordurile încheiate anterior între statele membre, a căror menținere ar constitui un obstacol în calea libertății de stabilire;

asigurând lucrătorilor dintr-un stat membru, angajați în muncă pe teritoriul unui alt stat membru, posibilitatea de a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfășura activități independente, în cazul în care îndeplinesc condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească în cazul în care ar intra pe teritoriul acestui stat la data la care intenționează să inițieze această activitate;

asigurând resortisantului unui stat membru posibilitatea de a dobândi și folosi terenuri și construcții situate pe teritoriul altui stat membru, cu respectarea anumitor condiții;

eliminând treptat restricțiile privind libertatea de stabilire în fiecare ramură de activitate avută în vedere, în ceea ce privește, pe de o parte, condițiile de înființare de agenții, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru și, pe de altă parte, condițiile de acces al personalului angajat în cadrul sediului principal în funcțiile de conducere sau de supraveghere ale acestor agenții, sucursale sau filiale;

coordonând, în măsura în care este necesar și în vederea echivalării lor, garanțiile solicitate de statele membre societăților pentru a proteja deopotrivă interesele asociaților și ale terților;

asigurându-se că ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condițiile de stabilire.

În continuare voi prezenta o speță ce are în vedere dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul comunitar al cetățenilor Uniunii Europene.

Cauza C‑529/11, din data de 8 mai 2013. Cererea a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Alarape și fiul său, domnul Tijani, pe de o parte, și Secretary of State for the Home Department, pe de altă parte, cu privire la respingerea de către acesta din urmă a cererii lor de a obține un drept de ședere permanentă în Regatul Unit în temeiul Directivei 2004/38.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește, pe de o parte, condițiile de obținere a unui drept de ședere derivat de către părintele unui copil căruia i s-a acordat dreptul de a-și urma studiile în statul membru gazdă, cât și pentru părintele său care beneficiază de un drept de ședere derivat.

Doamna Alarape, născută la 9 iulie 1970, mama domnului Tijani, născut la 28 februarie 1988. Cetățeni nigerieni, aceștia au intrat în mod ilegal în Regatul Unit în 2001. În urma căsătoriei doamnei Alarape cu un resortisant francez, domnul Salama, reclamanții din litigiul principal, au obținut un permis de ședere în Regatul Unit ca membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, care a expirat la 17 februarie 2009.

Întrucât, la 29 ianuarie 2010, Secretary of State for the Home Department a respins cererea acestora având ca obiect obținerea unui drept de ședere permanentă ca membri ai familiei unui resortisant al Uniunii care și-ar fi exercitat drepturile pe o perioadă ce depășește cinci ani, doamna Alarape și domnul Tijani au introdus o acțiune la Immigration and Asylum Chamber din Regatul Unit, care a respins acțiunea acestora, considerând că documentele care îi fuseseră prezentate demonstrau doar că domnul Salama fusese salariat timp de doi ani.

Ulterior, reclamanții din litigiul principal au declarat apel la Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber), din Londra. Unde această instanță arată că doamna Alarape și domnul Salama au divorțat la 16 februarie 2010 și că doamna Alarape a desfășurat în Regatul Unit o activitate independentă cu jumătate de normă care îi asigura un venit lunar de aproximativ 1.600 GBP, plătindu-și impozitele și contribuțiile sociale. În ceea ce îl privește pe domnul Tijani, a lucrat cu jumătate de normă din anul 2006 până în anul 2008, acesta a urmat cursurile unei instituții de învățământ la zi de la sosirea sa în Regatul Unit, a urmat studii universitare și a obținut o licență și un master înainte de a fi admis la Universitatea din Edinburgh (Regatul Unit) pentru a urma un doctorat. Acesta ar fi prevăzut să locuiască în Edinburgh la un asistent al universității pe perioada cursurilor.

Instanța de trimitere precizează că art. 12 alin. (3) din Directiva 2004/38, care prevede păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în eventualitatea decesului sau a plecării cetățeanului Uniunii, nu îi pare a fi aplicabil, din moment ce niciunul dintre cele două evenimente avute în vedere de această dispoziție nu s-a produs în prezenta cauză. Acest articol conferă copiilor resortisantului unui stat membru care este sau a fost încadrat în muncă pe teritoriul unui alt stat membru dreptul de acces în sistemul de învățământ general, la cursurile de ucenici și de formare profesională în aceleași condiții ca și resortisanții statului respectiv, dacă aceștia domiciliază pe teritoriul acelui stat.

Dreptul de ședere în statul membru gazdă de care beneficiază părintele ce asigură în fapt îngrijirea copilului unui lucrător migrant, în cazul în care acel copil urmează studii în statul respectiv, încetează atunci când copilul a împlinit vârsta majoratului, cu excepția cazului în care copilul are nevoie în continuare de prezența și de îngrijirea acestui părinte pentru a-și putea continua și finaliza studiile.

Dreptul de ședere al părintelui unui copil care își urmează studiile este conceput ca un drept „condiționat”, „finalizat”, a cărui prelungire dincolo de vârsta majoratului copilului poate fi admisă numai atunci când aceasta prezintă un caracter indispensabil pentru ca respectivul copil să își poată finaliza studiile. Păstrarea acestui drept este, așadar, rezultanța unui test de necesitate pe care trebuie să îl efectueze autoritățile naționale.

Instanța națională are comeptența de a declara dacă copilul unui lucrător migrant poate să continue, după vârsta majoratului, să beneficieze de prezența și de îngrijirile părintelui care îi asigură în fapt îngrijirea sa pentru a-și continua și finaliza studiile.

Curtea a precizat ulterior că perioadele de ședere efectuate înainte de 30 aprilie 2006 numai pe baza unui permis de ședere eliberat în mod legal pentru lucrătorii din statele membre și familiile acestora și fără a fi îndeplinite condițiile pentru a beneficia de vreun drept de ședere nu pot fi considerate efectuate în mod legal în scopul dobândirii dreptului de ședere permanentă. Astfel că, Curtea a condiționat, așadar, recunoașterea unui drept de ședere permanentă pentru prelungirea dreptului de intrare și de ședere mai mult de trei luni, ce impune persoanelor interesate să demonstreze că sunt lucrători ce desfășoară o activitate salariată sau independentă ori să dispună, pentru ele însele sau pentru membrii familiei lor, de resurse suficiente pentru a nu deveni o povară pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă pe perioada șederii lor și că sunt acoperiți în întregime de o asigurare de sănătate în statul membru gazdă.

Curtea a concluzionat că părintele unui copil care a împlinit vârsta majoratului și care a avut acces la educație, poate continua să beneficieze de un drept de ședere derivat, în cazul în care copilul are nevoie în continuare de prezența și de îngrijirea acestuia pentru a-și putea continua și finaliza studiile, aspect a cărui apreciere revine instanței de trimitere, însă nu poate să dețină un permis permanent de ședere în baza documentelor aduse în fața Curții.

Perioadele de ședere într-un stat membru gazdă efectuate de membrii familiei unui cetățean al Uniunii care nu au cetățenia unui stat membru în temeiul exclusiv al Directivei 2004/38/CE, și fără a fi îndeplinite condițiile pentru a beneficia de un drept de ședere, nu pot fi luate în considerare în scopul dobândirii de către membrii de familie respectivi a dreptului de ședere permanentă în sensul acesteia.

2.2. Dreptul de a alege și de a fi ales

Conform art. 36 din Constituția României, Capitolul II: Drepturile și libertățile fundamentale: singura condiție pentru ca cetățenii să poată vota este să aibă vârsta de 18 ani împliniți – inclusiv până în ziua alegerilor, iar persoanele ce nu au dreptul să voteze sunt debilii sau alienații mintal și persoanele condamnate (printr-o hotărâre judecătorească definitivă unde și-au pierdut drepturile electorale).

Persoanele care candidează și au dreptul să fie alese trebuie să dețină funcții publice, civile sau militare și obligatoriu trebuie să dispună de cetățenia română și domiciliul în țară. Totdată candidații trebuie să fi împlinit (până în ziua alegerilor inclusiv) vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau în organele administrației publice locale, vârsta de cel puțin 33 de ani pentru a fi aleși în Senat și vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al României.

2.2.1. Dreptul de a alege și de a fi ales în alegerile municipale

Orice cetățean care își are reședința într-un stat membru al Uniunii Europene și care nu este resortisant al acestuia, are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale în statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat.

Primele țări în care legislația permitea a un străin să participe la alegerile municipale au fost Irlanda, Danemarca și Olanda, apoi după ratificarea Tratatului de la Maastricht s-a impus și în țările europene dreptul ca cetățenii străini să poată participa la alegerile municipale, respectând anumite condiții impuse de fiecare stat în parte.

Se consideră că dacă un cetățean comunitar participă la alegerile municipale într-un stat membru al Uniunii în care are reședință, este pentru ca acesta să se integreze mai repede în statul respectiv.

Orice persoană care, este cetățean al Uniunii sau nu are cetățenie europeană dar îndeplinește condițiile pentru a fi ales și de a alege în conformitate cu legislația statului membru al Uniunii, are drept de a alege și de a fi ales la alegerile municipale în statul membru.

Importanța participării la alegerile municipale o depășește pe cea a participării la alegerile europene în statul de reședință. Pe de o parte, dreptul comunitar pare să prefigureze ceea ce ar putea fi condiția acordată cetățenilor străini de Uniunea Europeană. Pe de altă parte, alegerile municipale diferă fundamental de alegerile pentru Parlamentul European. Acestea din urmă privesc o instituție care aparține ordinii juridice comunitare, deci exterioară statului, în timp ce primele aparțin unei instituții care constituie un element al puterii statale.

În cazul în care un cetățean din statele membre de reședință a primit un ordin judecătoresc în materie civilă sau penală în urma unei hotărâri judecătorești, acesta este decăzut din dreptul de a fi ales în perioada alegerilor municipale.

Atunci când un cetățean își depune candidatura la alegerile municipale în statul de reședință din cadrul Uniunii Europene, însă nu prezintă declarația sau adeverința prevăzută de tratatele Uniunii precum că îndeplinește condițiile de a candida la alegerile municipale, poate fi declarat respins.

Potrivit art. 5 alin. (3) statele membre pot decide că numai proprii lor resortisanți sunt eligibili pentru funcțiile de șef, adjunct, supleant sau membru al colegiului director al executivului unei unități de bază a administrației publice locale, dacă aceste persoane sunt alese pentru a exercita aceste funcții pe durata mandatului.

În statele membre de reședință în care votul este obligatoriu, persoanele înscrise pe listele electorale trebuie să respecte această condiție; iar persoanele care s-au înscris pe listele electorale în statele membre de reședință din Uniune unde votul nu este obligatoriu, acestea sunt scrise într-o listă de oficiu.

În momentul în care o persoană își depune declarația de candidatură, fie că este cetățean al statului membru de reședință sau nu, dar îndeplinește condițiile necesare de a candida, acesta are obligația să îndeplinească aceleași condiții (de exemplu să prezinte o declarație oficială în care sunt precizate cetățenia persoanei în cauză și adresa din statul membru de reședință) ca și un cetățean resortant al statului membru. Iar în urma depunerii candidaturii de către o persoană fie că este cetățean al statului membru de reședință fie că nu este, statul trebuie să informeze în timp util persoana cu privire la situația cererii.

De asememea, statul membru de reședință poate impune persoanei care candidează (fie că este cetățean al statului membru de reședință sau fie că este o persoană din cadrul Uniunii Europene care nu este cetățean al statului membru de reședință dar care îndeplinește condițiile pentru a candida la alegerile municipale) următoarele:

să precizeze, în declarația oficială în momentul depunerii declarației de candidatură, că nu a fost decăzută din dreptul de a fi aleasă în statul membru de origine;

să precizeze, în caz de dubiu asupra conținutului declarației sale sau dacă legislația unui stat membru impune acest lucru, înainte sau după scrutin, o adeverință din partea autorităților administrative competente din statul membru de origine care să certifice că aceasta nu este decăzută din dreptul de a fi aleasă în acest stat sau că autoritățile nu sunt la curent cu o asemenea decădere;

să prezinte un document de identitate valabil;

să precizeze în declarația oficială că nu exercită nici una dintre funcțiile incompatibile (de exemplu, o funcție exercitată în alt stat membru similar cu cele incompatibile din statul membru de reședință);

să precizeze, după caz, ultima sa adresă din statul membru de origine.

2.2.2. Dreptul de a alege și de a fi ales în alegerile Parlamentului European

Fiecare cetățean al Uniunii Europene ce își are reședința în cadrul unui stat membru și care nu este cetățean al acestuia are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul în care își are reședința, în aceleași condiții ca cetățenii acelui stat (fiecare stat membru are dreptul să-și impună propriile condiții cu privire la dreptul de vot).

Încă de la începutul Comunității Europene (1951) s-a susțin procedeul de a fi ales prin vot direct, universal, aceeași modalitate fiind folosită în toate țările din Uniune. Pe parcursul evoluției Comunității s-a încercat modificarea modalității de selectare a membrilor Parlamentului însă nu prea a avut succes.

Prima modificare în legătură cu modalitatea de alegere a membrilor Parlamentului European s-a produs în 1976. S-a decis ca: parlamentarii europeni să fie aleși odată la 5 ani, votul să fie acordat membrilor din cosiderente personale, calitatea de eurodeputat să fie compatibilă cu cea a unui parlamentar dintr-un stat membru, numărul parlamentarilor din statele membre să fie în concordanță cu numărul cetățenilor din țara sa.

După alegerile din 1979 s-a dorit să se schimbe modalitatea de vot și s-au înaintat două propuneri: un sistem proporțional sau un sistem mixt, însă după douăzeci de ani și patru rânduri de alegeri europarlamentare s-au înregistrat progrese cu privire la sistemul de vot pentru Parlamentul European.

În 1993 Parlamentul European a adoptat noi propuneri cu privire la procedura electorală, care privea în primul rând ca sistemul proporțional al votului să fie uniform în toate statele membre ale Uniunii, în sensul ca numărul europarlamentarilor să fie proporțional cu numărul cetățenilor pe care îi reprezintă în Parlamentul European. S-a permis totodată că, pragul minim electoral să fie cuprins între 3% și 5% pentru a fi a ales europarlamentar.

În cadrul Tratatului de la Maastricht s-a instituit dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a alege și de a fi aleși la alegerile europene, în statul de rezidență sau în cel de apartenență (de origine).

Până la Tratatul asupra Uniunii Europene, cetățenii din Uniunea Europeană care își aveau reședința în altă țără din cadrul Uniunii – în afara țării lor de origine – nu aveau posibilitatea de a participa la alegerile pentru Parlamentul European. Există și excepții, ca țări precum Irlanda, Olanda, Belgia, Marea Britanie sau Italia cu anumite condiții impuse de fiecare țară, există posibilitatea ca cetățenii din alt stat să poată participa la alegerile parlamentarilor europeni.

Și dispozițiile cu privire la candidații pentru alegeri sau schimbat pe parcursul evoluției Uniunii Europene. La început puteau candida doar cetățenii din statul membru unde vroiau să-și depună candidatura, sau în unele state – persoane care deși nu dețineau cetățenia statului de reședință aveau în schimb domiciul stabil acolo.

Normele de eligibilitate diferă de la un stat la altul. De exemplu nu în toate țările Uniunii Europene vârsta minimă pentru a putea vota este de 18 ani: în Austria vârsta minimă este 19 ani; în Franța 23 de ani; în Cipru 25 de ani; în Belgia, Irlanda, Letonia vârsta minimă este de 21 de ani. Un alt exemplu, în unele țări candidații trebuie să fie propuși de către partidele politice, iar în alte țări pot candida și persoane independente. Și durata campaniei sau sumele alocate pentru cheltuielile din campanie nu sunt aceleași pentru toate statele membre Uniunii Europene.

Principiul este că orice cetățean al Uniunii dispune de dreptul de a alege și de a fi ales în statul în care își are reședința în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat. El poate, deci, exercita acest drept dacă îndeplinește ”condițiile impuse de legislația statului membru de reședință pentru exercitarea dreptului de a alege și de a fi ales pentru proprii cetățeni, în special condiția de reședință. În consecință, cetățeanul comunitar dispune de alegerea statului – de origine sau de reședință – în care votează sau candidează. Dar, nu poate să exercite acest drept decât într-un singur stat; pentru a evita votul sau candidaturile multiple sunt prevăzute măsuri de siguranță, cum ar fi cooperarea între statele membre. Decăderea din dreptul de a alege în statul de origine poate fi luată în considerare și de către statul de reședință împotriva cetățeanului comunitar, în timp ce decăderea din dreptul de a fi ales în statul de origine atrage interdicția de a fi ales și în statul de reședință. Scopul acestor dispoziții este de a împiedica cetățeanul european să-și recapete drepturile civile prin deplasarea dintr-un stat în altul.

Atunci când un cetățean comunitar se înscrie pe lista electorală în statul de reședință, acesta trebuie să renunțe la dreptul de vot din statul său de origine sau din alt stat membru al Uniunii Europene.

Pentru a fi înscris pe lista electorală, alegătorul comunitar are obligația de a aduce aceleași dovezi ca și un alegător resortisant. Între altele, el are obligația de a da o declarație oficială care să precizeze:

cetățenia și adresa pe teritoriul statului membru de reședință;

după caz, în ce colectivitate locală sau circumscripție din statul membru de origine a fost înscris ultima dată pe lista electorală;

că nu își va exercita dreptul de a alege decât în statul membru de reședință.

În ceea ce privește evoluția alegerilor europene până în prezent, literatura de specialitate remarcă faptul că din analizarea celor opt tururi de scrutin – 1979, 1984, 1989, 1994, 1999, 2004 și 2007 (doar în România și Bulgaria), 2009 – pot fi deduse următoarele observații generale:

în locul unor campanii coordonate la nivelul întregii Europe, alegerile europene pot fi considerate un alt fel de alegeri naționale. Problemele care au apărut au fost în primul rând de natură internă, iar alegerile au reprezentat o modalitate de a testa popularitatea sau nepopularitatea guvernelor, în unele țări, alegerile europene s-au desfășurat în aceeași zi ca și alegerile naționale, făcând și mai dificilă separarea celor două chestiuni, precum și acordarea unei identități alegerilor europene;

s-a ajuns totuși ca o familie politică să se bazeze în campania sa pe aceeași platformă în întreaga Europă, asemenea celei a Partidului Socialiștilor Europeni, a Partidului Popular European, a Partidului Liberalilor Europeni sau a Partidului Verzilor. Folosirea acestor platforme de către partidele politice la nivel național variază foarte mult, crescând în importanță de un tur de scutin pentru alegerile europene la altul;

participarea la vot variază și ea foarte mult de la o țară la alta, dar în general este în scădere. Procentul este mai scăzut decât în cadrul alegerilor naționale, dar este similar în linii mari cu procentul de participare la vot ca în cazul alegerilor de la jumătatea mandatului pentru Congresul American;

nu s-a ajuns la o poziție comună privind modalitatea de a stimula un interes mai mare al participării la alegerile europene.

Am să prezint în continuare o speță cu privire la dreptul de a alege și de a fi votat pentru Parlamentul European în cadrul Uniunii Europene.

Cauza C-300/04, cerere ce a fost formulată de către M. G. Eman și O. B. Sevinger de naționalitate olandeză și cu domiciliul în Oranjestad (Aruba), în fața College van burgemeester en wethouders van Den Haag (Țările de Jos) privind respingerea de către acesta din urmă a cererii lor de înscriere pe listele electorale în scopul alegerii membrilor Parlamentului European din 10 iunie 2004.

În primul rând, trebuie remarcat faptul că, Regatul Țărilor de Jos este compusă din trei țări, și anume: Țările de Jos (Olanda), Antilele Olandeze și Aruba, iar aceste trei țări trebuie să-și gestioneze propriile probleme în mod independent. Astfel, că Olanda are propria sa Constituție și Antilele Olandeze și Aruba au propria lor Constituție. Fiecare țară are propriul Parlament și se bucură de propriile puteri legislative.

Țările de peste mări și teritorii sunt supuse regimului special de asociere prevăzut în partea a patra din Tratatul de instituire a Comunității Europene (art. 182 și 188), cu rezultatul că, în lipsa referire în mod expres, dispozițiile generale ale tratatului nu se aplică în cazul lor. Tratatul privind Uniunea Europeană nu a fost ratificat pentru Aruba, deci prin urmare, Tratatul de instituire a Comunității Europene nu se aplică pe teritoriul țării.

Decizia din 3 mai 2004, a respins această cerere pe motiv că, în ciuda faptului că cetățenii Olandei, reclamanții au fost de fapt rezidenți în Aruba și nu au locuit timp de cel puțin 10 ani în Țările de Jos.

La 28 mai 2004 domnii Eman și Sevinger au inițiat o acțiune împotriva acestei decizii în fața Raad van State, susținând că legea electorală a Țărilor de Jos a încălcat dispozițiile Tratatului privind Cetățenia Uniunii. În opinia lor, prevederile acordate dreptului de a vota în alegerile pentru Parlamentul European sunt pentru toți cetățenii statelor membre, inclusiv a celor care locuiesc în țări și pe teritorii de peste mări.

Art. 5 din Directiva 93/109 prevede: în cazul în care, în scopul de a vota sau de a fi aleși, resortisanții statului membru de reședință trebuie să fi petrecut o anumită perioadă minimă ca un rezident pe teritoriul electoral al acestui stat, alegătorii comunitari și resortisanții comunitari au dreptul să candideze dacă și-au îndeplinit această condiție, dacă au locuit pentru o perioadă echivalentă în alte state membre. Această dispoziție se aplică fără a aduce atingere condițiilor specifice legate de durata de ședere într-o anumită circumscripție sau localitate.

Aruba și Antilele Olandeze au, desigur, cetățenie olandeză și sunt, prin urmare, cetățeni al Uniunii, dar asta nu înseamnă că au, de asemenea, dreptul în orice moment la toate drepturile legate de cetățenia Uniunii. Atât timp cât persoana în cauză este pe teritoriul din Aruba sau din Antilele Olandeze, Tratatul nu are niciun efect asupra situației sale. Cu toate acestea, dacă ar fi să părăsească teritoriul Aruba sau din Antilele Olandeze, el ar putea invoca drepturile legate de cetățenia Uniunii. Rezultă că, persoanele care dețin cetățenia unui stat membru și care au reședința sau locuiesc într-un teritoriu care este unul dintre țările de peste mări și teritorii se poate prevala de drepturile conferite cetățenilor Uniunii, în partea a doua din tratat.

Având în vedere faptul că tratatul nu se aplică în Aruba și că asocierea cu țările de peste mări și teritorii nu atribuie nici un rol pentru Parlamentul European, locuitorii din țările de peste mări și teritorii nu au dreptul de a participa la alegerile pentru Parlamentul European.

Comisia observă, totuși, că statele membre trebuie să țină seama de principiile generale ale dreptului comunitar. În conformitate cu principiul general al egalității de tratament, legiuitorul național care decide să extindă dreptul de vot la alegerile pentru Parlamentul European pentru cetățenii săi care au reședința într-o țară terță trebuie, de asemenea, să confere acest drept de vot și pentru cetățenii săi care locuiesc într-o țară de peste mări și teritorii. În acest caz, din moment ce legiuitorul olandez oferă tuturor cetățenilor olandezi care nu sunt rezidenți în Aruba sau Antilele Olandeze, indiferent unde locuiesc, dreptul de a participa la aceste alegeri, acest drept trebuie, de asemenea, să fie acordat și resortisanților din Aruba și din Antilele Olandeze. Dacă nu, legislația ar include o discriminare nejustificată între un cetățean olandez care, de exemplu, locuiește în alt stat și unul care locuiește în Aruba.

Curtea a concluzionat că persoanele care dețin cetățenia unui stat membru și care au reședința sau locuiesc într-un teritoriu care este una dintre țările și teritoriile de peste mări se pot prevala de drepturile conferite cetățenilor Uniunii. În timp ce, în stadiul actual al dreptului comunitar, nu există nimic care să împiedice statele membre de a defini, în conformitate cu dreptul comunitar, condițiile de dreptul de a vota și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în funcție de criteriul de ședere pe teritoriul în care au avut loc alegeri, principiul previne egalității de tratament, cu toate acestea, criteriile alese rezultă din diferența de tratament a cetățenilor care se află în situații comparabile, cu excepția cazului în care această diferență de tratament este justificată în mod obiectiv.

Legea Electorală din Olanda încalcă principiul egalității de tratament în măsura în care conferă dreptul de a vota și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European cu privire la rezidenți olandazi dintr-o țară terță, în timp ce un astfel de drept nu este conferit proprilor rezidenți din insulele Antilele Olandeze și Aruba.

Fiecare stat membru trebuie să stabilească normele care să permită o cale de atac pentru o persoană care, din cauza unei prevederi naționale care este contrară dreptului comunitar, nu a fost înscris în registrul electoral pentru alegerea membrilor Parlamentului European din 10 iunie 2004 și a fost, prin urmare, exclus de la participarea la aceste alegeri. Aceste căi de atac, care pot include o compensație pentru pierderile cauzate de încălcarea dreptului comunitar pentru care statul poate fi tras la răspundere, deoarece trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității.

2.3. Dreptul cetățenilor europeni de petiție în fața Parlamentului european și dreptul de a se adresa Mediatorului european

Dreptul cetățenilor europeni de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre și dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile Parlamentului European și la alegerile locale sunt drepturi specifice doar cetățenilor Uniunii Europene; iar dreptul de a se adresa Mediatorului European și de a adresa petiții Parlamentului European pe lângă cetățenii europeni, pot beneficia de aceste drepturi și persoanele fizice sau juridice care nu au cetățenia unui stat membru însă au reședința stabilă în cadrul statelor membre ale Uniunii.

2.3.1. Dreptul de petiționare

Conform art. 227 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică ce își are reședința sau sediul social în cadrul unui stat membru are dreptul să se adreseze Parlamentului European – pentru persoana sa sau într-o uniune cu alte persoane – printr-o petiție ce are ca acțiune domeniile de activitate ale Uniunii Europene și care o privește în mod direct.

Dreptul de petiție este o instituție clasică, găsindu-și o largă aplicare aproape în toate Constituțiile din perioada liberală. Rând pe rând, a fost considerat ca un drept de libertate, un drept civil sau un drept politic.

Petiția este o cerere adresată unei instituții politice de către una sau mai multe persoane în scopul preîntâmpinării unei presupuse injustiții sau a unei situații nesatisfăcătoare sau pentru a obține încetarea unei astfel de situații. Dreptul de petiție este unul dintre mijloacele folosite de către cetățeni pentru a-și asigura drepturile fundamentale, atât la nivel național, cât și la nivel internațional și pot fi adresate unui deputat sau Comisiei de petiții.

Din punct de vedere al dreptului comunitar, petiția poate consta într-o cerere individuală, o plângere, o sesizare referitoare la aplicarea dreptului comunitar sau un apel adresat Parlamentului pentru a lua o poziție într-o anumită chestiune. Astfel de petiții îi oferă Parlamentului European posibilitatea de a atrage atenția oricărei încălcări a drepturilor unui cetățean de către un stat membru, de către autoritățile locale sau orice altă instituție.

Dreptul de a adresa petiții Parlamentului European este în general recunoscut în statele membre, dar nu este folosit în aceeași măsură. În schimb, dreptul de petiționare s-a afirmat ca o modalitate foarte utilă de protejare a drepturilor omului în ordinea internațională. În lipsa oricărei dispoziții din Tratate, acest drept a fost introdus de către Parlamentul European prin Regulamentul său din 1953 dar a fost consacrat de celelalte instituții abia în 1989.

Parlamentul European a avut o postură neclară în cadrul Uniunii Europene. Pe de o parte, Parlamentul European este singura instituție în care reprezentanții sunt aleși în mod direct de către cetățenii Europei și în care aceeiași cetățeni au așteptări de la reprezentanții aleși, unde instituția Parlamentului denotă imaginea unei instituții cu o putere de decizie puternică. Pe de altă parte Parlamentul European nu deține aceeași putere ca și un Parlament de la nivel național, unde puterea de decizie este limitată poate și din cauză că statele membre nu cedează foarte mult din suveranitatea națională la nivel european. Astfel că, în ultimii ani s-a încercat acordarea unei mai mari importanțe procesului instituțional a Parlamentului European.

Comisia de petiții a Parlamentului, creată la 21 ianuarie 1987, joacă un rol major, atât în ceea ce privește examinarea admisibilității, cât și examinarea în fond a petiției. Comisia are sarcina de a stabili faptele menționate în petiție. Ea poate proceda la audieri, la anchete la fața locului; poate trasmite petiția pentru informare, aviz sau atribuire altor Comisii a Parlamentului. Dar cea mai mare parte a petițiilor sunt trasmise Comisiei Europene care joacă un rol crucial în rezolvarea problemelor. În schimb, cooperarea se dovedește mult mai puțin satisfăcătoare la nivelul Consiliului și la nivelul statelor membre.

Pentru a fi admisibilă petiția trebuie îndeplinite anumite condiții, și anume:

Condițiile formă și de procedură nu sunt foarte exigente, însă trebuie îndeplinite anumite condiții esențiale. Petiția trebuie scrisă, redactată în una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene, semnată de petiționari și trebuie să-i identifice în mod clar pe fiecare dintre ei. Persoanele fizice trebuie să menționeze numele lor, calitatea, cetățenia și domiciliul, iar persoanele juridice denumirea, domeniul de activitate, sediul statutar și adresa. Parlamentul European poate primi petiții chiar și prin mediul on-line. Petiția poate fi adresată fie individual, fie la nivel de colectiv (a unui grup).

Petiția poate avea ca obiect orice problemă cu privire la activitatea Uniunii Europene, dar poate privi și acte ale instituțiilor naționale adoptate pentru aplicarea dreptului comunitar, însă petiția trebuie să privească în mod direct persoana care înaintează acest act. Totodată trebuie să aibă legătură cu domeniul de activitate al Uniunii: cu referire la Tratatele constitutive sau la dreptul derivat sau a dreptului comunitar; activitatea unui organism sau instituție a Uniunii Europene; libertatea de circulație a bunurilor, a serviciilor, a persoanelor și a capitalurilor, etc.

Calitatea de a prezenta conform art. 194 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, petiția este recunoscută oricărui cetățean al Uniunii și oricărei persoane fizice sau juridice, cu reședința sau sediul statutar într-un stat membru.

Parlamentul European are posibilitatea să primească petiții nu doar de la cetățenii europeni ci și de la persoane din afara comunității europene sau persoane străine cu reședința în cadrul Uniunii Europene doar atunci când consideră că este oportun (de exemplu: dreptul la libera circulație în cadrul Uniunii Europene).

Dat fiind faptul că, Parlamentul European recunoaște dreptul de petiționare a persoanelor din afara Uniunii Europene, totodată Parlamentul poate recunoaște dreptul de petiționare și parlamentarilor europeni, dar și colectivităților teritoriale.

Subiectul trebuie să facă parte din domeniul de activitate al Uniunii Europene (conform art. 194 din Tratatul de constituire a Comunității Europene). Parlamentul pe lângă problemele din domeniile de activitate, răspunde și pentru problemele legate de al doilea și al treilea pilon al Comunității (politica externă și de securitate comună și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală). Comisia petițiilor are o viziune mai largă față de Parlament, pe lângă problemele ce țin de tratate și decizii europene, aceasta consideră ca fiind plauzibile și petițiile cu privire la subiectele ce țin de evoluția Comunității Europene. Însă petițiile cu privire la probleme de drept intern al statelor membre a Uniunii Europene nu sunt admisibile nici de către Parlament și nici de către Comisia petițiilor.

Subiectele cele mai des întâlnite în petițiile înaintate de către petiționari sunt următoarele: libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a capitalurilor și a serviciilor; problemele sociale; discriminarea dintre femei și bărbați; protecția mediului și a animalelor; precum și armonizarea fiscală.

Subiectul petiției trebuie să privească în mod direct pe petiționar. Această condiție a fost impusă de Tratatul de la Maastricht, unde lasă loc de interpretării mai largi și unde nu impune petiționarului să stabilească existența unui interes individual ca urmare a succesului demersului său, iar faptul că problema este supusă atenției Parlamentului este singura preocupare în înaintarea petiției.

Comisia petițiilor are responsabilitatea să stabilească faptele consemnate în petiție. Tot Comisia petițiilor poate asista la audieri sau anchete la fața locului. Însă cea mai mare parte a petițiilor sunt trimise Comisiei Europene care joacă un rol important în rezolvarea problemelor. Soluția dată petiției, dacă aceasta este considerată întemeiată, depinde de natura cererii prezentate. Dacă petiția relevă o violare a dreptului comunitar de către unul dintre state, Parlamentul poate determina Comisia să intenteze un recurs în constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Dacă lipsa este imputabilă Comisiei sau Consiliului, Parlamentul poate utiliza puterile recunoscute de tratate față de aceste instituții, cum ar fi interpelări, vot de rezoluție. El poate încerca și o rezolvare politică a problemei.

2.3.2. Dreptul de a se adresa Mediatorului European

(Ombudsman-ul European)

Instituția Ombudsman-ului a apărut pentru prima dată în Suedia în 1766, în care s-a dorit ca activitatea instituțiilor sau autorităților să respecte legea, dar accentul s-a pus pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului, a libertăților cetățenești. Cuvântul Ombudsman este de origine suedeză și are semnificația unui agent, reprezentant sau delegat instituit să lucreze pentru cetățenii statului său.

Instituția Ombudsman-ului a captat atenția celorlalte state de pe continent, unde au adoptat și ele la rândul lor această instituție (fie la nivel național, local sau regional), cu diverse denumiri însă cu același scop pentru apărarea drepturilor cetățenilor contra abuzurilor autorităților administrației.

Evoluția instituției în țările de pe întreg continentul s-a datorat capacității morale inspirate în instituția Ombudsman-ului, dezvoltat în Suedia (țara de origine), unde și Uniunea Europeană a adoptat această instituție în 1995. Necesitatea existenței acestei instituții vine odată cu trecerea țărilor la o societate democratică în care trebuie să se evite abuzul de putere, a dominării aparatului birocratic, dar și protejarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Numeroase țări au adoptat această instituție sub diferite nume de-a lungul timpului, și anume: în Finlanda (1919 – Ombudsman Parlamentar), Norvegia (1952 – Ombudsman pentru probleme militare), Germania (1957 – Comisar pentru apărare), Franța (1973 – Mediatorul Republicii), România (1991 – Avocatul Poporului), etc.

Instituția Mediatorului European a fost creată prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, ca un intermediar între cetățenii europeni și autoritățile europene. El este competent să primească plângeri ale cetățenilor europeni, întreprinderilor și instituțiilor europene și ale oricărei persoane rezidente sau domiciliate legal într-un stat membru al Uniunii, dar și să conducă o anchetă ca urmare a unei asemenea plângeri. În prezent, Mediatorul European funcționează în baza unor reguli stabilite prin câteva acte ale Parlamentului European și ale Consiliului.

Ombudsman-ul European, ales de către Parlamentul European, este împuternicit să primească plângeri din partea oricărui cetățean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu reședința sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene în exercitarea funcțiilor acesteia. Acesta investighează aceste plângeri și întocmește un raport cu privire la acestea (potrivit articolului 228, alin (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).

Atunci când Ombudsman-ul preluează funcția își ia angajamentul față de Curtea de Justiție a Comunității Europene că își va exercita funcția independent și imparțial, iar pe durata funcției are obligația să respecte obligațiile care îi revin în urma ocupării acestui post. Pe toată durata funcției de Ombudsman, acesta nu poate să exercite nici o altă funcție, fie politică sau administrativă și indiferent dacă este remunerată sau nu.

Sarcina Ombudsman-ului European este de a apăra dreptul cetățenilor pentru un sistem de guvernământ just și transparent, de se a asigura că instituțiile administrative își îndeplinesc atribuțiile în conformitate cu legea, pe de o parte, iar pe de altă parte are adesea în plus și un rol educator, de a informa cetățenii cu privire la obligațiile lor față de Guvern.

Art. 228 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, misiunea Ombudsman-ului este: să efectueze investigațiile pe care le consideră necesare, din proprie inițiativă sau pe baza plângerilor ce i-au fost adresate fie direct fie prin intermediul unui membru din cadrul Parlamentului European, cu excepția cazului în care pretinsele fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare. În cazul în care Ombudsman-ul constată un caz de administrare defectuoasă, acesta sesizează instituția, organul, oficiul sau agenția în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i comunica punctul său de vedere. Ombudsman-ul transmite apoi un raport Parlamentului European și instituției în cauză. Persoana care a formulat plângerea este informată cu privire la rezultatul acestor investigații.

Mediatorul își exercită activitatea pentru interesul general al cetățenilor europeni și al Uniunii Europene totodată, practic instituția supranațională oferă tuturor cetățenilor europeni posibilitatea să fie apărați împotriva tuturor abuzurilor administrative, tocmai pentru a nu fi în imposibilitatea să-și reclame drepturile sau încălcarea acestor drepturile; și nu acceptă sau solicită instrucțiuni de la instituții sau de la guvernele statelor membre a Uniunii.

Instrucțiunile de întocmire a plângerilor către Ombudsman-ul European nu sunt mai riguroase decât cele de formulare a petițiilor către Parlamentul European, important este că trebuie să se specifice în plângere obiectul acestuia. Plângerile pot fi adresate mediatorului fie direct, fie prin intermediul unui membru al Parlamentului European.

Ombudsman-ul poate cere autorităților statelor membre ale Uniunii, ce sunt obligate, să-i ofere informații prin intermediul reprezentanțelor naționale ale statelor membre, cu privire la clarificarea unor probleme defectuoase a unor instituții sau autorități publice, cu excepția cazurilor în care actele sau documentele cerute sunt norme administrative secrete și care nu pot fi dezvăluite, numai în cazul în care Ombudsman-ul nu va dezvălui nici o informație din acele documente. Atunci când nu i se oferă informațiile pe care le-a solicitat de la o țară membră, Ombudsman-ul poate să informeze Parlamentul European unde întreprinde demersurile pe care trebuie să le întocmească.

În cazul în care Ombudsman-ul descoperă o problemă defectuoasă la o instituție comunitară poate să-i trimită un raport cu soluții în vederea rezolvării problemei în cauză. Apoi după trei luni instituția în cauză trebuie să îi trimită Ombudsman-ului un raport unde îi poate prezenta în detaliu cum a fost soluționată problema și dacă a fost soluționată. În cazul în care Ombudsman-ul consideră că raportul nu este satisfăcător pentru problema defectuoasă, îi poate trimite Parlamentului European un raport cu privire la problema defectuoasă a instituției în cauză. Raportul poate cuprinde și recomandări pentru soluționarea problemei. În afara Parlamentului European, Ombudsman-ul poate trimite atât autorului plângerii, cât și instituției în cauză câte un exemplar al raportului.

În cazul în care Ombudsman-ul constată o administrare defectuoasă, are obligația în primul rând să găsească o soluție care să elimine problema, eventual îi prezintă instituției în cauză un proiect de recomandări pentru soluționarea problemei, pentru ca autorul plângerii formulate să fie mulțumit că s-a soluționat problema sa; poate trimite instituției sau autorității în cauză un proiect prin care poate fi soluționată problema; informează persoana care a formulat plângerea cum s-a derulat și care este rezultatul în urma intervenției sale. Corepondența cu statele în cauză se realizează în limba statului respectiv.

La sfărșitul anului, Ombudsman-ul prezintă Parlamentului European un raport privind activitatea unde cuprinde și rezultatele anchetelor soluționate.

Totodată, atât Ombudsman-ul European cât și personalul acestuia nu au dreptul să divulge informații sau documente cu privire la problemele în cauză. Poate coopera cu instituțiile sau autoritățile statelor membre responsabile cu promovarea și protecția drepturilor fundamentale ale cetățenilor săi. Rapoartele sau deciziile soluționate de către Ombudsman se publică, aceasta nu va permite să se cunoască identitatea autorului care a înaintat plângere.

Pentru ca plângerile să fie admisibile trebuie să cuprindă următoarele:

Persoanele care au calitatea indispensabilă de a adresa o plângere mediatorului european sunt aceleași care pot adresa plângeri și Parlamentului European: orice cetățean al Uniunii Europene sau orice persoană fizică sau juridică cu reședință sau sediu în Comunitatea Europeană.

Regulile de formă sunt la fel ca și cele depuse de către petiționari, și obligatoriu trebuie să fie specificat în plângere obiectul acesteia. Plângerea poate fi adresată Ombudsman-ului European fie direct, fie prin intermediul unui membru al Parlamentului European.

Competența ratione materiae a Mediatorului are reguli cu totul specifice. Conform Tratatului de instituire a Comunității Europene, art. 195 alin. 1 Mediatorul este competent a statua asupra plângerilor relative la cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor și organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de primă instanță în exercițiul atribuțiilor jurisdicționale.

Plângerea trebuie să precizeze obiectul ei și identitatea persoanei de la care emană, aceasta putând cere ca plângerea să rămână confidențială. Ea trebuie depusă într-un termen de doi ani de la data la care faptele au fost cunoscute de persoana care se plânge și trebuie să fie precedată de demersuri administrative pe lângă instituțiile sau organele reclamate, Mediatorul putând îndruma persoana în cauză spre o altă autoritate. Este foarte important să precizăm că plângerile prezentate Mediatorului nu întrerup termenele de recurs în procedurile jurisdicționale sau administrative. Nici o acțiune a unei alte autorități sau persoane nu poate face obiectul plângerilor în fața Mediatorului European. Mediatorul contribuie, în condițiile fixate de tratate, la dezvăluirea cazurilor de rea administrație în acțiunea instituțiilor și organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță.

În cazul în care o persoană face plângere Mediatorului European, dar acea plângere nu are obiectul activității acestuia, dosarul se închide, iar persoana în cauză este înștiințată cu privire la închiderea dosarului. Ombudsman-ul este în măsură să decidă dacă o plângere poate fi admisibilă sau nu.

Dacă în desfășurarea unei anchete, Mediatorul European ia la cunoștință de unele fapte de natură penală, acesta poate informa autoritățile competente și de asemenea poate informa și instituția unde lucrează funcționarul respectiv.

Mediatorul European nu poate primi plângeri ce au ca obiect raporturile de muncă dintre autoritățile comunitare și funcționarii săi, și este obligat să informeze persoana care a înaintat o plângere în cel mai scurt timp cu privire la calea de acțiune ce o să o urmeze.

Domeniul de activitate al Mediatorului European este mai îngust, față de domeniul de activitatea al Parlamentului European, unde elimină implicarea statelor membre sau a statelor din afara Uniunii, astfel că multe dintre plângerile adresate Mediatorului sunt declarate inadmisibile și unde arată că dreptul comunitar nu este aplicat corect la nivelul statelor Comunității Europene. În cazul în care Comisia de petiții a rezolvat o cerere cu același obiect unde a fost înaintată o plângere către Mediator, acesta nu intervine.

Persoana care depune plângerea trebuie să o introducă în termen de doi ani de când a luat la cunoștință de faptele învinovățite, după ce au fost făcute toate demersurile administrative necesare înainte de a depune plângerea la mediator.

Cererile cu privire la accesul documentelor pentru public, termenul este de 15 zile lucrătoare de la primirea cererilor pentru consultare. De asemenea, accesul publicului la documentele nepublice se supun acelorași condiții ca și pentru accesul la documente la Parlamentul European sau ale Consiliul și a Comisiei.

Pentru a exemplifica dreptul fundamental de a înainta petiții am să dau exemplu o speță. Avocatul Poporului din România a demarat o anchetă din oficiu la Oficiul Participațiunilor Statului și Privatizării în Industrie pentru încălcarea art. 51 și a art. 52 din Constituție. Prin petiția nr. 2153/2012 domnul Rădulescu, a adus la cunoștință faptul că, este nemulțumit de răspunsurile primite de la Oficiul Participațiunilor Statului și Privatizării în Industrie – O.P.S.P.I. (din subordinea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri) și în general de modul în care a fost soluționată petiția sa.

Petentul a reclamat faptul că, deși a întreprins toate diligențele și acțiunile legale, nu a reușit să intre în posesia cărții sale de muncă și a adeverinței de venituri, de la S.C.I.P.I.U. Consulting Engineering S.A.. S.C.I.P.I.U. Consulting Engineering S.A. se află în prezent în portofoliul Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, societatea fiind dizolvată, după un lung proces, la sfârșitul anului 2011, printr-o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă în luna martie 2012.

Ca urmare a audienței acordate petentului și a noilor documente puse de acesta la dispoziție, ne-am adresat Oficiului Participațiunilor Statului și Privatizării în Industrie.

Întrucât răspunsul primit de la O.P.S.P.I. a fost apreciat ca fiind unul neconcludent, pentru clarificarea aspectelor sesizate de petent, s-a propus și aprobat efectuarea unei anchete la Oficiul Participațiunilor Statului și Privatizării în Industrie, în data de 31 mai 2012.

În cadrul anchetei efectuate, O.P.S.P.I. a informat instituția Avocatul Poporului că la oficiu sunt depuse câteva zeci de astfel de cereri și a pus la dispoziție Rezoluția nr. 531538 din 18.04.2012 emisă de Oficiul Național al Registrului Comerțului (O.N.R.C.) prin care cererea formulată de instituție privind numirea unui lichidator a fost respinsă.

Ca rezultat al anchetei, s-a încheiat o minută prin care s-au stabilit următoarele:

pe data de 17 iunie 2012 O.P.S.P.I va depune (conform procedurilor) o nouă cerere la Oficiul Național al Registrului Comerțului – în vederea numirii unui lichidator;

O.P.S.P.I. apreciază că activitatea lichidatorului poate începe în 48 de ore de la data numirii sale – ocazie cu care petentul va fi invitat la O.P.S.P.I.;

instituția Avocatul Poporului va sprijini demersurile O.P.S.P.I. prin transmiterea unei adrese la O.N.R.C., solicitând precizări privind motivul respingerii cererii inițiale a O.P.S.P.I. și sprijin pentru soluționarea situației create.

2.4. Dreptul privind protecția cetățenilor Uniunii Europene prin reprezentanțele diplomatice și consulare

Unul dintre avantajele importante ale cetățeniei europene îl constituie posibilitatea de a beneficia de protecție diplomatică și consulară din partea altui stat membru în momentul aflării sale în afara Uniunii Europene.

Conform art. 1 orice cetățean al Uniunii Europene are dreptul la protecție consulară din partea oricărei reprezentanțe diplomatice sau consulare a unui stat membru în cazul în care, în locul în care se află, propriul său stat membru sau un alt stat membru care reprezintă statul său membru în mod permanent nu deține o reprezentanță permanentă accesibilă sau un consul onorific accesibil și competent în astfel de chestiuni.

Dreptul la protecție diplomatică și consulară al cetățenilor europeni a fost instituit în Tratatul de la Maastricht (1993), în Tratatul de la Amsterdam (1999), Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și modificat în Tratatul de reformă de la Lisabona (2009) unde s-a întărit ideea de protecție a cetățenilor europeni, inclus apoi în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene în 2007. Unul dintre avantajele importante ale cetățeniei europene îl constituie posibilitatea de a beneficia de protecție diplomatică și consulară din partea altui stat membru în momentul aflării sale în afara Uniunii Europene.

Protecția diplomatică sau consulară nu poate fi exercită decât de către autoritățile unui stat membru și nu poate fi confundată cu cea solicitată de un cetățean european unei instituții din cadrul Uniunii Europene.

Având în vedere epoca globalizării pe care o traversăm în prezent, protecția diplomatică a cetățenilor europeni ne apare cu atât mai importantă cu cât transportul a devenit mult mai ușor decât în alte perioade istorice iar interesele cetățenilor europeni sunt strâns legate de multe ori cu alte zone ale Globului, fie că ele sunt economice, familiale, culturale sau de altă natură. De altfel, numai în cinci state din afara Uniunii Europene există reprezentanțe ale tuturor celor 28 de state membre: în China, Statele Uniute, Japonia, Rusia și Elveția.

Reprezentanțele diplomatice și consulare care oferă protecție persoanelor ce doresc protecție în diferite situații, sunt obligate să le ofere persoanelor în cauză protecție ca și cum ar fi cetățenii statului respectiv.

Conform art. 5, protecția oferită cetățenilor europeni se referă la:

asistență în caz de deces;

asistență în caz de accident sau boală gravă;

asistență în caz de arest sau detenție;

asistență acordată victimelor unor acte de violență;

sprijinirea și repatrierea cetățenilor Uniunii aflați în deficultate;

alte împrejurări speciale decât cele menționate mai sus.

În ceea ce privește protecția intereselor și drepturilor cetățenilor, dreptul internațional nu pare să facă vreo distincție între cele două tipuri de protecție, decât în privința naturii autorității care intervine: cele două protecții au același obiect, protecția consulară fiind pusă în practică de către consul și nu de către alți reprezentanți ai statului. Convențiile de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relațiile consulare (art.5, alin. a) fac referire la funcția ce constă în protejarea intereselor cetățenilor (Statutul acreditat sau Statutului de trimitere) în limitele admise de dreptul internațional.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a beneficia de protecție diplomatică și consulară sunt:

absența, pe teritoriul pe care se găsește cetățeanul ce solicită protecție diplomatică sau consulară, a unei reprezentanțe permanente sau a unui consul onorific, din propriul său stat sau dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene;

persoana care solicită protecție trebuie să facă dovada cetățeniei sale (prin pașaport, act de identitate sau orice alt document) la reprezentanța diplomatică sau consulară.

Dacă Ministerul Afacerilor Externe din țara de origine a persoanei care solicită ajutor diplomatic sau consular nu dă permisiunea autorităților competente în cauză să ajute financiar sau avans financiar pentru persoana respectivă, autoritățile care li s-a cerut ajutorul nu o poate ajuta în sensul acesta.

Decizia din 6 iulie 1996 a reprezentanțelor guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului, stabilește înființarea unui titlu de călătorie către statul membru al cărui cetățean este persoana care solicită protecție, către țara sa de rezidență permanentă sau, în mod excepțional, către o altă destinație.

Statele membre acordă ajutor persoanelor care solicită să beneficieze de acest drept în caz de boală, de accident, de repartiere sau detenție, însă persoanele trebuie să se angajeze să ramburseze propriului stat ajutorul financiar de care a beneficiat.

Decizia nr. 95/553/CE din 19 decembrie 1995 a reprezentanțelor guvernelor statelor membre reuniți în Consiliu prevede că fiecare cetățean al Uniunii Europene beneficiază de protecție consulară din partea reprezentanței diplomatice sau consulare a unui stat membru, dacă pe teritoriul unde se află nu există nici o reprezentanță permanentă accesibilă, nici un consul onorific accesibil și competent din partea statului membru propriu sau al altui stat care îl reprezintă în mod permanent. Reprezentanții diplomatici și consulari solicitați au obligația să dea curs cererii de protecție făcute de persoana interesată, dacă s-a stabilit că aceasta posedă cetățenia unui stat membru al Uniunii europene. Dovada cetățeniei se va face cu pașaportul sau cu cartea de identitate. În caz de furt sau pierdere a acestor documente, ambasada sau consulatul poate accepta o altă dovadă a cetățeniei.

Convențiile de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relațiile diplomatice (art. 3, b) și din 24 aprilie 1963 privind relațiile consulare (art. 5, a) fac referire la funcția ce constă în protejarea intereselor cetățenilor (Statului acreditar sau Statului de trimitere) în limitele admise de dreptul internațional. Decizia reprezentanților guvernelor statelor membre reunite în Consiliul din 19 decembrie 1995 califică protecția reprezentanței diplomatice sau consulare drept protecție consulară (art. 1).

Concluzii

Lucrarea de disertație cu titlu ”Cetățenia europeană și drepturile fundamentale în Uniunea Europeană” face referire la conceptul de cetățenie europeană, precum și a principalelor drepturi de care beneficiază cetățenii statelor membre din cadrul Uniunii Europene. Această lucrare cuprinde două capitole: conceptul de cetățenie europeană și principalele drepturi ale cetățenilor europeni. În cadrul celui de-al doilea capitol am cuprins atât partea teoretică, precum și spețe în abordarea practică.

În cadrul lucrării am tratat conceptul de cetățenie europeană, am detaliat pe larg drepturile fundamentale în Uniunea Europeană, și nu în ultimul rând am scos în evidență aspectele importante ale conceptului de cetățenie europeană ce accentuează apartenența mai profundă asupra Uniunii. Consider că fiecare cetățean al Uniunii Europene, indiferent de țara unde își are originea sau unde muncește, ar trebui să fie informat cu privire la drepturile sale fundamentale, precum și asupra modalităților prin care pot fi apărate aceste drepturi ale cetățenilor europeni.

Cetățenia reprezintă calitatea de membru al unui stat prin prisma drepturilor și a obligațiilor reciproce prevăzute de căte Constituție și alte legi; cetățenia fiind atribuită la naștere, prin legătura de sânge (după părinți) sau prin alte proceduri juridice de dobândire specifice cazurilor de emigrare dintr-un stat în altul.

Cetățenia cuprinde un sens juridic prin care cetățenii dețin drepturi civile și politice, beneficiază de libertăți și drepturi individuale, libertate de mișcare, libertate de cunoaștere și exprimare, egalitate în fața legii, respectarea obligațiilor ce le revin (plata taxelor, respectarea legii, etc.), precum și un sens politic prin care cetățenii participă la viața politică, hotărăsc cine guvernează (prin alegeri), pot candida la funcțiile publice.

Noțiunea de cetățenie europeană nu s-a concretizat deodată, într-un singur tratat sau într-un singur document, ci s-a format de-a lungul timpului, evoluând odată cu Comunitatea europeană, aducând noi completări odată cu ratificarea unui alt tratat, instituțiile europene având drept rol de supraveghere și control asupra respectării normelor și valorilor comune din cadrul construcției europene.

Cetățenia europeană reprezintă un concept complex care reunește elementele naționale, locale, și supranaționale. Această reglementare simbolizează, comuniunea de scopuri și de mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene și provine din ideea fondatoare a construcției europene: asigurarea păcii în Europa și atașamentul față de valorile comunitare, astfel încât națiunile să convețuiască în virtutea unor reguli și instituții comune pentru care statele membre și-au dat consimțământul liber.

Pentru prima dată drepturile cetățenilor europeni au fost cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950), Declarația Universală a Drepturilor Omului (1984), Carta Socială Europeană (1962) sau Carta comunitară a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor (1996) apoi cuprinse în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (2007) și nu în ultilmul rând în Carta drepturilor fundamentale (2007).

Cetățenia europeană a fost definită prin Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat în 1992 la Maastricht, reprezentând o inovație conceptuală majoră a Tratatului asupra Uniunii Europene, cu scopul de a întări relația existentă dintre Uniunea Europeană și cetățenii statelor membre. Incluzând drepturi, obligații și participarea la viața politică, cetățenia europeană vizează consolidarea imaginii și a identității Uniunii Europene și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană.

Drepturile ce decurg din calitatea de cetățean european pot fi clasificate în următoarele categorii: drepturi politice, libertăți cu caracter economic și drepturile-garanții. Din categoria drepturilor politice fac parte: dreptul de vot și de a fi ales la alegerile locale și dreptul de vot și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European. Din categora libertăților cu caracter economic fac parte: dreptul la libera circulație și dreptul de sejur; libera circulație a lucrătorilor și libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru. Din categoria drepturilor-garanții fac parte: dreptul de petiționare și dreptul de a se adresa Mediatorului European.

Cetățeanului european îi revine un statut juridic special, pe lângă statutul acordat de statul din care face parte, în care sunt cuprinse drepturi și obligații și care face deosebirea dintre statutul unui cetățean al Uniunii Europene și o persoană care stă ilegal într-o țară din cadrul Comunității.

Orice cetățean al Uniunii, care își are reședința într-un stat membru și care nu este resortisant al acestuia, are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale și la alegerile europarlamentare din statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat.

Conform art. 36 din Constituția României: cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv. Nu au drept de vot debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție, și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

În cadrul speței analizate în lucrare pe dreptul de a vota și de a fi ales în alegerile europarlamentare și municipale, cerere formulată de către domnii Eman și Sevinger de naționalitate olandeză și cu domiciliul în insulele Aruba. Mai întâi trebuie specificat faptul că Regatul Țărilor de Jos este compusă din trei țări, și anume: Țările de Jos (Olanda), Antilele Olandeze și Aruba, iar aceste trei țări își gestionează propriile probleme în mod independent.

Reclamanții sunt nemulțumiți de faptul că nu au putut vota pentru alegerile europarlamentare din anul 2004 din cauză că Tratatul privind Uniunea Europeană nu a fost ratificat și pentru insulele Aruba (ci numai pentru Olanda), deci prin urmare, Tratatul de instituire a Comunității Europene nu se aplică pe teritoriul țării. Țările de peste mări și teritorii sunt supuse regimului special de asociere prevăzut în partea a patra din Tratatul de instituire a Comunității Europene (art. 182 și 188), cu rezultatul că, în lipsa referire în mod expres, dispozițiile generale ale tratatului nu se aplică în cazul lor. Legea Electorală din Olanda încalcă principiul egalității de tratament în măsura în care conferă dreptul de a vota și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European cu privire la rezidenți olandazi dintr-o țară terță, în timp ce un astfel de drept nu este conferit proprilor rezidenți din insulele Antilele Olandeze și Aruba.

Dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre îl poate avea orice cetățean al Uniunii care, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora.

Dreptul de ședere reprezintă dreptul acordat străinului de către autoritățile competente, de a rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condițiile legii.

În cadrul speței pe dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul Uniunii, cererea formulată de doamna Alarape și fiul său, domnul Tijani cu privire la respingere a cererii lor de a obține un drept de ședere permanentă în Regatul Unit în temeiul Directivei 2004/38. Persoana în cauză dorea să obțină drept de ședere pe teritoriul Regatului Unit doar pe bază că fiul său își continuă studiile în acea țară. Reclamanta nu deținea un loc de muncă în acea țară, iar fiul său era doar student.

Dreptul de ședere al părintelui unui copil care își urmează studiile este conceput ca un drept „condiționat”, „finalizat”, a cărui prelungire dincolo de vârsta majoratului copilului poate fi admisă numai atunci când aceasta prezintă un caracter indispensabil pentru ca respectivul copil să își poată finaliza studiile. Astfel că, Curtea a condiționat, așadar, recunoașterea unui drept de ședere permanentă pentru prelungirea dreptului de intrare și de ședere mai mult de trei luni, ce impune persoanelor interesate să demonstreze că sunt lucrători ce desfășoară o activitate salariată sau independentă ori să dispună, pentru ele însele sau pentru membrii familiei lor, de resurse suficiente pentru a nu deveni o povară pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă pe perioada șederii lor și că sunt acoperiți în întregime de o asigurare de sănătate în statul membru gazdă.

Orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică având reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa Parlamentului European, cu titlu individual sau în asociere cu alți cetățeni sau cu alte persoane, o petiție privind un subiect care ține de domeniile de activitate ale Uniunii și care îl privește în mod direct.

Dreptul de petiție este o instituție clasică, găsindu-și o largă aplicare aproape în toate Constituțiile din perioada liberală. Petiția este o cerere adresată unei instituții politice de către una sau mai multe persoane în scopul preîntâmpinării unei presupuse injustiții sau a unei situații nesatisfăcătoare sau pentru a obține încetarea unei astfel de situații.

Ombudsman-ul European își exercită activitatea pentru interesul general al cetățenilor europeni și al Uniunii Europene totodată, practic instituția supranațională oferă tuturor cetățenilor europeni posibilitatea să fie apărați împotriva tuturor abuzurilor administrative, tocmai pentru a nu fi în imposibilitatea să-și reclame drepturile sau încălcarea acestor drepturi; și nu acceptă sau solicită instrucțiuni de la instituții sau de la guvernele statelor membre ale Uniunii.

În cadrul plângerii cuprinse în lucrare la dreptul de a se adresa Ombudsman-ului European, domnul Rădulescu a despus o cerere la Oficiul Participanților Statului și Privatizării în Industrie, prin care a reclamat faptul că a întocmit toate diligențele și acțiunile legale însă nu a reușit să intre în posesia cărții sale de muncă.

În urma sesizării de către reclamant, Oficiul Participanților Statului și Privatizării în Industrie a sesizat Avocatul Poporului din România precum că sunt foarte multe cereri depuse la această autoritate și că nu există o persoană care să se ocupe de aceste cereri. În urma anchetei, s-a încheiat o minută prin care s-a specificat următoarele: că se numi o persoană care să se ocupe de plângerile primite de instituția în cauză, precum și că instituția Avocatul Poporului va sprijini demersurile făcute de către reclamant pentru rezolvarea problemei sale.

Orice cetățean al Uniunii Europene are dreptul la protecție consulară din partea oricărei reprezentanțe diplomatice sau consulare a unui stat membru în cazul în care, în locul în care se află, propriul său stat membru sau un alt stat membru care reprezintă statul său membru în mod permanent nu deține o reprezentanță permanentă accesibilă sau un consul onorific accesibil și competent în astfel de chestiuni.

Dreptul la protecție diplomatică și consulară al cetățenilor europeni a fost instituit în Tratatul de la Maastricht (1993), în Tratatul de la Amsterdam (1999), Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și modificat în Tratatul de reformă de la Lisabona (2009) unde s-a întărit ideea de protecție a cetățenilor europeni, inclus apoi în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene în 2007.

În urma elaborării lucrării de disertație am observat că, conceptul de cetățenie europeană nu are același înțeles sau conotație pentru toate popoarele Uniunii. În statele occidentale dezvoltate conceptul de cetățenie este înrădăcinat în cultura societăților respective – apartenența la identitatea și cultura Uniunii este mai omogenă -, față de țările care sunt fost comuniste unde conceptul de cetățenie europeană nu produce același sentiment puternic de apartenență al cetățenilor din statele respective la Uniunea Europeană.

Pentru a transpune termenul de cetățenie europeană dintr-un concept teoretic într-un fapt real recunoscut de toți cetățenii Uniunii Europene trebuie avut în vedere existența sentimentului comun de apartenență al cetățenilor statelor membre la Comunitatea Europeană, precum și la instituțiile Uniunii. Dificultățile în crearea unei culturi comune sunt numeroase și se datorează diversității culturilor naționale, acceptarea unor noi valori civice, identități naționale diferite, procesul continuu de lărgire, ce presupun elaborarea unei culturi comune ce depășește frontierele statelor membre.

Comisia Europeană a declarat anul 2013 Anul european al cetățenilor, unde au fost susținute anumite programe orientate pentru a crea o Uniune mai puternică și din ce în ce mai strânsă, care să pună cetățeanul în centrul acțiunilor sale, dar și pentru a lua măsurile necesare care să garanteze că cetățenii săi se bucură pe deplin de drepturile care decurg din statutul de cetățean al Uniunii Europene și de beneficiile pe care cetățenia europeană le conferă în viața de zi cu zi.

În concluzie, cetățenii statelor membre ocupă o poziție centrală în cadrul Uniunii; cetățenia europeană reprezintă relația oficială între o persoană și Uniune, relație ce determină apartenența acestuia la Comunitatea Europeană, iar acordarea de drepturi comune pentru toți cetățenii europeni consolidează identitatea Uniunii.

Bibliografie

Cărți

Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană, Editura Nomina Lex, București, 2010

Florentina Camelia Stoica, Dreptul Uniunii Europene – libertăți fundamentale -, Editura Universitară, București, 2009

Viorel Marcu, Drept internațional comunitar, Editura Luminalex, București, 2001

Ovidiu Ținca, Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogic, București, 1999

Augustin Fuerea, Dimensiunea politico-juridică a cetățenieii europene, Editura Fundația Culturală Libra, București, 2003

Steven P. McGiffen, Uniunea Europeană, Editura Regia Autonomă ”Monitorul Oficial”, București, 2007

Stelian Scăunaș, Uniunea Europeană – construcție, instituții, drept – , Editura All Beck, București, 2005

Marin Voicu, Uniunea Europeană înainte și după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, București, 2009

Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, București, 2007

Marian Mihăilă, Elemente de drept internațional public și privat, Editura All Beck, București, 2001

Felicia Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, București, 2009

Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Ștefan Deaconu, Mihai Horia Cuc, Cetățenia europeană, Editura All Beck, București, 2003

Cezar Bârzea, Cetățenia europeană, editura Politeia – SNSPA, București, 2005

Gabriel Liviu Ispas, Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme, Editura Universul Juridic, București, 2012

Mihaela Vrabie, Cetățenie și drepturi europene, Editura Tritonic, București, 2007

Cosmin Dragos Dacian, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, ediția a 3-a, Editura All Beck, București, 2007

Vidu Bidilean, Uniunea Europeană – instituții, politici, activități – , Editura Agriprint, Timișoara, 2000

Cosmin Dragos Dacian, Uniunea Europeană – Instituții și mecanisme, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004

Charles Rousseau, Droit constitutional public aprofunde, Sirey, Paris, 1958

Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006

Iordan Gheorghe Bărbulescu, Daniela Răpan, Dicționar explicativ trilingv al Uniunii Europene, Editura Polirom , 2009

Iordan Gheorghe Bărbulescu, Tratatul de la Lisabona. Implicații asupra instituțiilor și politicilor românești, Editura Institutul European din România, București, 2010

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a 5-a, Editura Universul Juridic, București, 2011

Veronica Alba Ardelean, Cultură și cetățenie europeană, Editura Multimedia internațional, Arad, 2001

Carmen Lazăr, Dreptul Uniunii Europene, ediția a 2-a revizuită, Editura Fundației pentru Sudii Europene, Cluj-Napoca, 2013

Cristina Vintilescu, Cetățenia europeană între trecut și viitor, Revista Sfera Politicii nr. 116-117, www.sferapoliticii.ro

Mihaela Augustina Dumitrescu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Editura Universul Juridic, București, 2012

Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, ediția a 3-a, București, 2009

Ioana Nely Militaru, articol Cetățenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona, Editura Juridical Tribune, Volumul I, Iunie – 2011

Ispas Gabriel Liviu, Uniunea Europeană – evoluție, instituții, mecanisme -, Editura Universul Juridic, București, 2012

Daniela Cotoară, Revista de filosofie, Articol Considerații asupra cetățeniei naționale și cetățeniei europene, septembrie-decembrie 2006

Tabârcă Mihaela, Excepțiile procesuale în procesul civil, Editura Universul Juridic, București, 2006

Andrew Clapham, Human Rights and the European Community: a critical overview, in European Union – The Human Rights Challenge, Londra, Volume I

Richard Corbett, Francis Jacobs, Michael Shackleton, Parlamnetul European, Monitorul Oficial, București, 2007

Luciana Ghica, România și Uniunea Europeană. O istorie cronologică, Editura Meronia, București, 2006

Mihaela Tofan, Dreptul Uniunii Europene – suport de curs, 2013

Legislație

Legea 396/2002 pentru ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei

Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht) – Jurnalul Oficial C 191 din 29 iulie 1992

Tratatul de la Amsterdam – Jurnalul Oficial C 340 din 10 noiembrie 1997

Tratatul de la Nisa – Jurnalul Oficial C 80 din 10 martie 2001

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa – Jurnalul Oficial C 310 din 16 decembrie 2004

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona, 13 decembrie 2007 – Jurnalul Oficial C 306 din 17 decembrie 2007

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Jurnalul Oficial C 303 din 14 decembrie 2007

Directiva 94/80/CE a Consiliului din 19 decembrie 1994 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege și de a fi ales la alegerile locale pentru cetățenii Uniunii care au reședința într-un stat membru a cărui cetățenie nu o dețin

Directiva 93/109/CE a Consiliului din 6 decembrie 1993 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege și de a fi ales pentru Parlamentul European pentru cetățenii Uniunii care au reședința într-un stat membru în care nu sunt resortisanți

Decizia Reprezentanțelor Guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului din 19 decembrie 1995 privind protecția cetățenilor Uniunii Europene prin reprezentanțele diplomatice și consulare

Directiva Consiliului nr. 90/364/CEE, din 28 iunie 1990, cu privire la dreptul de sejur (JOCE nr. L 180 din 13 iulie 1990)

Site-uri

www.studiijuridice.ro

www.europeana.ro

www.europa.eu

www.tribunajuridica.eu

www.avp.ro

http://curia.europa.eu

http://eur-lex.europa.eu

http://www.europarl.europa.eu

http://www.ombudsman.europa.eu/atyourservice/interactiveguide.faces

Bibliografie

Cărți

Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană, Editura Nomina Lex, București, 2010

Florentina Camelia Stoica, Dreptul Uniunii Europene – libertăți fundamentale -, Editura Universitară, București, 2009

Viorel Marcu, Drept internațional comunitar, Editura Luminalex, București, 2001

Ovidiu Ținca, Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogic, București, 1999

Augustin Fuerea, Dimensiunea politico-juridică a cetățenieii europene, Editura Fundația Culturală Libra, București, 2003

Steven P. McGiffen, Uniunea Europeană, Editura Regia Autonomă ”Monitorul Oficial”, București, 2007

Stelian Scăunaș, Uniunea Europeană – construcție, instituții, drept – , Editura All Beck, București, 2005

Marin Voicu, Uniunea Europeană înainte și după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, București, 2009

Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, București, 2007

Marian Mihăilă, Elemente de drept internațional public și privat, Editura All Beck, București, 2001

Felicia Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, București, 2009

Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Ștefan Deaconu, Mihai Horia Cuc, Cetățenia europeană, Editura All Beck, București, 2003

Cezar Bârzea, Cetățenia europeană, editura Politeia – SNSPA, București, 2005

Gabriel Liviu Ispas, Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme, Editura Universul Juridic, București, 2012

Mihaela Vrabie, Cetățenie și drepturi europene, Editura Tritonic, București, 2007

Cosmin Dragos Dacian, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, ediția a 3-a, Editura All Beck, București, 2007

Vidu Bidilean, Uniunea Europeană – instituții, politici, activități – , Editura Agriprint, Timișoara, 2000

Cosmin Dragos Dacian, Uniunea Europeană – Instituții și mecanisme, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004

Charles Rousseau, Droit constitutional public aprofunde, Sirey, Paris, 1958

Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006

Iordan Gheorghe Bărbulescu, Daniela Răpan, Dicționar explicativ trilingv al Uniunii Europene, Editura Polirom , 2009

Iordan Gheorghe Bărbulescu, Tratatul de la Lisabona. Implicații asupra instituțiilor și politicilor românești, Editura Institutul European din România, București, 2010

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a 5-a, Editura Universul Juridic, București, 2011

Veronica Alba Ardelean, Cultură și cetățenie europeană, Editura Multimedia internațional, Arad, 2001

Carmen Lazăr, Dreptul Uniunii Europene, ediția a 2-a revizuită, Editura Fundației pentru Sudii Europene, Cluj-Napoca, 2013

Cristina Vintilescu, Cetățenia europeană între trecut și viitor, Revista Sfera Politicii nr. 116-117, www.sferapoliticii.ro

Mihaela Augustina Dumitrescu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Editura Universul Juridic, București, 2012

Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, ediția a 3-a, București, 2009

Ioana Nely Militaru, articol Cetățenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona, Editura Juridical Tribune, Volumul I, Iunie – 2011

Ispas Gabriel Liviu, Uniunea Europeană – evoluție, instituții, mecanisme -, Editura Universul Juridic, București, 2012

Daniela Cotoară, Revista de filosofie, Articol Considerații asupra cetățeniei naționale și cetățeniei europene, septembrie-decembrie 2006

Tabârcă Mihaela, Excepțiile procesuale în procesul civil, Editura Universul Juridic, București, 2006

Andrew Clapham, Human Rights and the European Community: a critical overview, in European Union – The Human Rights Challenge, Londra, Volume I

Richard Corbett, Francis Jacobs, Michael Shackleton, Parlamnetul European, Monitorul Oficial, București, 2007

Luciana Ghica, România și Uniunea Europeană. O istorie cronologică, Editura Meronia, București, 2006

Mihaela Tofan, Dreptul Uniunii Europene – suport de curs, 2013

Legislație

Legea 396/2002 pentru ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei

Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht) – Jurnalul Oficial C 191 din 29 iulie 1992

Tratatul de la Amsterdam – Jurnalul Oficial C 340 din 10 noiembrie 1997

Tratatul de la Nisa – Jurnalul Oficial C 80 din 10 martie 2001

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa – Jurnalul Oficial C 310 din 16 decembrie 2004

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona, 13 decembrie 2007 – Jurnalul Oficial C 306 din 17 decembrie 2007

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Jurnalul Oficial C 303 din 14 decembrie 2007

Directiva 94/80/CE a Consiliului din 19 decembrie 1994 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege și de a fi ales la alegerile locale pentru cetățenii Uniunii care au reședința într-un stat membru a cărui cetățenie nu o dețin

Directiva 93/109/CE a Consiliului din 6 decembrie 1993 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege și de a fi ales pentru Parlamentul European pentru cetățenii Uniunii care au reședința într-un stat membru în care nu sunt resortisanți

Decizia Reprezentanțelor Guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului din 19 decembrie 1995 privind protecția cetățenilor Uniunii Europene prin reprezentanțele diplomatice și consulare

Directiva Consiliului nr. 90/364/CEE, din 28 iunie 1990, cu privire la dreptul de sejur (JOCE nr. L 180 din 13 iulie 1990)

Site-uri

www.studiijuridice.ro

www.europeana.ro

www.europa.eu

www.tribunajuridica.eu

www.avp.ro

http://curia.europa.eu

http://eur-lex.europa.eu

http://www.europarl.europa.eu

http://www.ombudsman.europa.eu/atyourservice/interactiveguide.faces