Drepturile Cetatenesti

UNIVERSITATEA CRESTINA DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA ADMINISTRATIE PUBLICA

LUCRARE DE LICENTA

DREPTURILE CETĂȚENEȘTI

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

LECTOR UNIVERSITAR DOCTOR MARIN OANA MARILENA

MADALINA TOMESCU

BUCUREȘTI 2016

CUPRINS

CAPITOLUL I. NOȚIUNEA DE CETĂȚENIE 3

1. Definiție 3

2. Moduri de dobandire a cetățeniei 3

3. Moduri de pierdere a cetățeniei 3

CAPITOLUL II. DREPTURILE CETĂȚENEȘTI 3

1. Drepturile cetățenești în contextul drepturilor fundamentale 3

2. Protecția diplomatică și consulară 3

3. Dreptul de vot și de a candida la alegerile din Parlamentul European 3

CAPITOLUL I. NOȚIUNEA DE CETĂȚENIE

1. Definiție

Cetățenia („citizenship“) reprezintă un concept complex. Acest termen, ca și alți termeni-cheie din științele sociale și politice (societatea civilă, guvernarea, capitalul social), pare destul de cognoscibil și clar la prima vedere tocmai pentru că este utilizat de toată lumea și în orice împrejurare, neluându-se în calcul adevăratele sale rezonanțe științifice.

În concepția lui Marshall, cetățenia reprezintă statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai comunității. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ce privește respectarea drepturilor și a obligațiilor consecutive. Cetățenia presupune un sens direct al apartenenței la comunitate bazat pe loialitatea față de civilizația pe care o împărtășesc în comun. Este loialitatea unor persoane libere dotate cu drepturi și protejate de o legislație comună.

Cetățenia europeană, pe de altă parte, este o idee, un concept, o realitate. Ideea de a împământeni un nou tip de cetățenie care să aparțină mai multor popoare nu este nouă. Încă din iunie 1940, Charles de Gaulle, Jean Monnet și Winston Churchill o considerau posibilă în cadrul unei Uniuni franco-britanice.

Sintagma de “cetățenie europeană” nu a existat în această formă de la început. A existat mai întâi noțiunea de “Europă a cetățenilor” care de-a lungul timpului a evoluat și s-a aprofundat: în 1979, odată cu alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct în toate țările membre (ca urmare a unei decizii din 1976) și în 1984, când Comitetul Adonnino – instituit de către Consiliul de la Fontainebleau – a dorit “să dea o dimensiune mai umană experienței comunitare”.

Abia în 1990, la inițiativa guvernului spaniol, se adoptă noțiunea de cetățenie europeană care va fi consacrată juridic prin Tratatul de la Maastricht, unde e definită (articolul 8 – primul punct) astfel: “este cetățean al Uniunii orice persoană care deține naționalitatea unui stat membru.”. Tratatul de la Amsterdam (1997) adaugă aici că “cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește”.

2. Moduri de dobandire a cetățeniei

Cetățenia se poate dobândi:

prin naștere;

prin naturalizare.

Prin naștere, cetățenia se poate dobândi urmând principiul:

jus sanguinis (dreptul sângelui) = copilul primește cetățenia părinților săi, indiferent de locul nașterii: Franța, Suedia, Japonia, Filipine etc.;

jus soli/loci (dreptul locului) = copilul primește cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a născut, indiferent de cetățenia părinților: Argentina, Paraguay;

există și state ca SUA și Anglia care folosesc un sistem mixt rezultat din aplicarea celor 2 principii menționate mai sus.

În România se aplică principiul jus sanguinis.

Prin naturalizare:

Dobândirea cetățeniei prin naturalizare are loc la cererea persoanei interesate, pe baza deciziei autorităților competente ale statului solicitat și cu îndeplinirea condițiilor stabilite de legislația în materie a acelui stat.

Condițiile cele mai frecvent întâlnite în majoritatea legislațiilor sunt:

reședința solicitantului pe o perioadă anumită de timp pe teritoriul statului respectiv;

buna moralitate;

cunoașterea limbii naționale;

cunoașterea prevederilor Constituției;

dispunerea de mijloace de existență etc.

Un alt aspect al naturalizării îl constituie și dobândirea cetățeniei unui stat străin de o persoană prin căsătoria cu un cetățean al statului respectiv;

De asemenea, cetățenia mai poate fi dobândită și prin înfiere;

Repatrierea (reintegrare sau redobândire) este o altă modalitate de dobândire a cetățeniei, în situația revenirii unei persoane la cetățenia avută anterior;

În cazului transferului de teritorii, dreptul internațional public a instituit regula potrivit căreia persoanele care locuiesc pe teritoriul transferat au dreptul de a opta (opțiunea) între a-și menține cetățenia și de a obține cetățenia noului stat.

Un stat poate acorda și cetățenie de onoare cetățenilor unui alt stat pentru merite deosebite față de umanitate sau față de statul care o oferă.

Legea cetățeniei române reglementează modurile de dobândire, cât și cele de pierdere a cetățeniei române, stabilind în același timp atât condițiile, cât și procedura după care ele se realizează.

Dobândirea cetățeniei, în general, cunoaște două sisteme, și anume: sistemul care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) și sistemul care are la bază principiul jus soli sau loci (dreptul locului, adică al teritoriului pe care s-a născut o persoană).

În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, acesta fiind din toate punctele de vedere cel mai potrivit sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinți și copii, a continuității neîntrerupte pe pământul strămoșesc a generațiilor care au luptat pentru împlinirea idealurilor de libertate socială și națională.

Legea cetățeniei române stabilește patru moduri în care cetățenia română poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul originar (jus sangvinis) și unele moduri derivate care să înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din părinți cetățeni români să se integreze în societatea românească, dacă ele cer acest lucru și dacă li se autorizează.

Prin modificarea realizată în anul 1999, în art. 4 al Legii cetățeniei române sunt nominalizate doar trei moduri. Cât privește repatrierea, ea este nominalizată în art. 11 (Legea nr. 192 pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române, nr. 21/1991 publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 116 din 14 decembrie 1999).

Dobândirea cetățeniei române prin naștere

Făcând aplicația sistemului jus sangvinis, Legea cetățeniei române stabilește că este cetățean român copilul care se naște din părinți cetățeni români. De asemenea, este cetățean român copilul născut dintr-un părinte cetățean român și un părinte străin sau fără cetățenie. În toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde domiciliază unul sau ambii părinți nu influențează în niciun fel cetățenia copilului.

Dobândirea cetățeniei române prin repatriere

Un alt mod de dobândire a cetățeniei române prevăzut de lege este dobândirea prin repatriere. Înscrierea în lege a acestui mod de dobândire a cetățeniei române a răspuns necesității de a se da o reglementare corespunzătoare situațiilor în care persoanele care au fost cetățeni români, dar au pierdut cetățenia română ca urmare a stabilirii lor în străinătate, doresc să se integreze în societatea românească.

În cazul repatrierii, este vorba de persoane care sunt legate de poporul român și care, din diferite motive, au întrerupt pentru anumite perioade de timp contactul lor cu societatea românească. Așa se explică de ce Legea consideră repatrierea ca un mod de dobândire a cetățeniei române.

Prin acest mod de dobândire a cetățeniei române, persoana care a pierdut cetățenia română o redobândește ca efect al repatrierii. Întrucât repatrierea unei persoane ridică, în mod firesc, o serie de probleme privind familia acesteia, legea reglementează și situațiile posibile.

Plecând de la principiul că dobândirea cetățeniei române de către unul din soți nu are nicio consecință asupra cetățeniei celuilalt soț, legea stabilește că soțul cetățean al altui stat poate cere dobândirea cetățeniei române în condițiile legii.

Cât privește copilul repatriatului, legea prevede că părinții hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetățenie și că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-și exprime separat consimțământul.

Dacă părinții nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ținând cont de interesele acestuia. Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justiției. Aprobarea acestor cereri revine Guvernului la propunerea Ministerului Justiției.

Dobândirea cetățeniei române prin adopție

Un alt mod de dobândire a cetățeniei române este adopția. Așa cum stabilește legea, cetățenia română se dobândește de către copilul cetățean străin sau fără cetățenie, prin adopție, dacă adoptatorii sunt cetățeni români sau, atunci când adopția se face de o singură persoană, dacă aceasta este cetățean român, iar în toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani.

În cazul în care, dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetățean român, cetățenia va fi hotărâtă, de comun acord de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanța de judecată în funcție de interesul adoptatului.

Competența privind încuviințarea adoptării unui copil străin de către cetățeni români o are tribunalul în a cărui rază teritorială domiciliază adoptatorii.

Minorul adoptat dobândește aceeași situație juridică cu cea a minorului născut din părinți având cetățenia română.

Soluția Legii cetățeniei române s-a impus datorită faptului că adopția, făcându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului, urmărește integrarea deplină a acestuia în noua sa familie.

Desigur, și copilul străin adoptat de cetățeni români trebuie să se integreze în noua sa familie. În cazul în care nu ar dobândi și cetățenia română o dată cu adopția, întotdeauna el ar trăi sentimentul că este încă tratat ca un străin, ceea ce i-ar crea unele complexe de inferioritate sau de instabilitate în noua sa familie. Desigur, copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimțământul.

În situația în care s-a dispus anularea adopției, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetățean român, dacă domiciliază în străinătate, sau dacă părăsește țara pentru a-și stabili domiciliul în străinătate.

Dacă minorul rămâne mai departe pe teritoriul statului român, el își păstrează cetățenia română dobândită prin adopție.

S-ar părea că, deși cetățenia este incontestabil o problemă de stat, ea ar înceta să mai aibă acest caracter în cazul dobândirii prin adopție, deoarece adopția se face de către persoane fizice, prin acordul lor de voință.

Trebuie să adaug însă că cetățenia, și în această situație, rămâne o problemă de stat, deoarece adopția unui străin de către părinți cetățeni români nu se poate face decât cu încuviințarea unei autorități statale.

Dobândirea (acordarea) cetățeniei române la cerere

Cel de-al patrulea mod de dobândire a cetățeniei române este acordarea la cerere. Acest mod de dobândire a cetățeniei privește pe cetățenii străini sau persoanele fără cetățenie care își manifestă dorința de se integra în societatea românească.

Față de situația că, în acest mod, se urmărește integrarea în societatea românească a unor cetățeni străini sau a unor persoane fără cetățenie, legea reglementează pe larg, cum este și firesc, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cei ce solicită cetățenia română, procedura de urmat, organul competent a adopta cererea, precum și natura actului prin care se acordă cetățenia română.

Astfel, persoana care solicită acordarea cetățeniei române trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

s-a născut și domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deși nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condițiile legii pe teritoriul statului român de cel puțin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit și conviețuiește cu un cetățean român, de cel puțin 5 ani de la data căsătoriei;

dovedește prin comportament, acțiuni și atitudine, loialitate față de statul român, nu întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva ordinii de drept sau a securității naționale și declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acțiuni;

a împlinit vârsta de 18 ani;

are asigurate în România mijloace legale pentru o existență decentă;

este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român;

cunoaște limba română și posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială;

cunoaște prevederile Constituției României și imnul național.

Legea cetățeniei române reglementează două situații în cazul acordării cetățeniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetățenia română persoanei care a avut această cetățenie și care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate.

În al doilea rând, se reglementează acordarea cetățeniei române persoanei care nu a avut niciodată această cetățenie, dar o cere. Existența acestor două categorii de persoane care cer (redobândirea și dobândirea) cetățenia română nu rămâne fără efecte juridice în ce privește condițiile ce trebuie îndeplinite.

Astfel, se poate dobândi cetățenia română continuând să domicilieze în străinătate numai persoana care a mai avut această cetățenie, dar a pierdut-o într-un mod sau altul.

Astfel solicitantul va trebui să dovedească prin comportarea și atitudinea sa loialitate față de statul și de poporul român, are minim 18 ani și este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român. Cetățenia română se va acorda cu păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau menținerea acestuia în străinătate.

Cererea de redobândire a cetățeniei române se depune personal sau, în cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procură specială și autentică la sediul Autorității Naționale pentru Cetățenie din București sau la birourile teritoriale ale Autorității din teritoriu (Iași, Suceava, Galați și Timișoara). Persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României din țara de domiciliu sau de reședință.

Președintele Comisiei pentru Cetățenie fixează un termen la care Comisia pentru Cetățenie va verifica îndeplinirea condițiilor necesare redobândirii cetățeniei române, termen care nu va depăși 5 luni de la data înregistrării cererii. De asemenea, Președintele dispune prin rezoluție completarea dosarului, solicitarea de relații pentru verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 8 lit. b) și e) din Legea cetățeniei române.

Cererea de acordare a cetățeniei române se depune personal sau, în cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procură specială și autentică la sediul Autorității Naționale pentru Cetățenie din București.

Președintele Comisiei pentru Cetățenie fixează un termen la care Comisia pentru Cetățenie va verifica îndeplinirea condițiilor necesare acordării cetățeniei române. De asemenea, Președintele dispune prin rezoluție completarea dosarului, solicitarea de relații pentru verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 8 alin (1) lit. b) și e) din Legea cetățeniei române.

La termenul stabilit pentru dezbaterea cererii, Comisia pentru Cetățenie verifică îndeplinirea condițiilor necesare acordării cetățeniei române, cu excepția condițiilor prevăzute la  art. 8 alin. (1) lit. f) și g) din Legea cetățeniei române. În cazul în care sunt întrunite condițiile pentru acordarea cetățeniei române, Comisia stabilește, într-un termen ce nu va depăși 6 luni, programarea persoanei la interviul organizat pentru verificarea condițiilor prevăzute de art. 8 alin. 1 lit. f) și g) din Legea cetățeniei române.

Comisia pentru Cetățenie verifică îndeplinirea condițiilor de acordare a cetățeniei române, respectiv cunoașterea de către solicitant a limbii române (scris și citit), a cunoștințelor de cultură și civilizație românească ale acestuia, precum și cunoașterea prevederilor Constituției României și imnul național.

Daca solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va întocmi un raport în care va menționa întrunirea condițiilor legale pentru acordarea cetățeniei române. În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru acordarea cetățeniei, precum și în cazul nepromovării interviului ori al neprezentării, în mod nejustificat, la susținerea acestuia, Comisia, printr-un raport motivat, propune Președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie respingerea cererii.

Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile Legii cetățeniei, emite ordinul de acordare a cetățeniei române, ordin care se comunică, de îndată, solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

În cazul în care Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea cetățeniei române, respinge, prin ordin, cererea de acordare a cetățeniei române, ordin care de asemenea se comunică solicitantului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Ordinul de respingere a cererii de acordare a cetățeniei române poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Curtea de Apel București, Secția contencios administrativ. Hotărârea curții de apel este definitivă și poate fi supusă recursului la Secția de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În termen de 3 luni de la data comunicării ordinului Președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie de acordare a cetățeniei române, persoanele cărora li s-a acordat cetățenia română vor depune jurământul de credință față de România. După depunerea jurământului, Comisia pentru Cetățenie eliberează certificatul de cetățenie română.

Nedepunerea, din motive imputabile persoanei care a obținut cetățenia română, a jurământului de credință, în termenul de 3 luni, atrage încetarea efectelor ordinului de acordare a cetățeniei române față de persoana în cauză.

De asemenea, această persoană depune jurământul de credință în fața șefului misiunii diplomatice sau consulare a României din țara în care domiciliază. În situația persoanelor care cer adoptarea cetățeniei române și care nu au mai avut această calitate, legea impune domicilierea în țară și obligația depunerii jurământului în țară.

Data la care se dobândește cetățenia română este cea la care s-a depus jurământul de credință. Legea reglementează toate situațiile posibile în cazul cererii de acordare a cetățeniei române. Astfel, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din părinți cetățeni străini sau fără cetățenie, dobândește cetățenia română o dată cu părinții săi.

Dacă însă numai unul din părinți dobândește cetățenia română, cetățenia copilului o vor hotărî părinții de comun acord, iar în caz de dezacord, tribunalul de la domiciliul minorului, ținând cont de interesele acestuia.

Consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar, iar cetățenia se dobândește la aceeași dată cu părintele său.

Cererea de acordare a cetățeniei române se face personal sau prin mandatar cu procură specială și autentică și se adresează Comisiei pentru constatarea condițiilor de acordare a cetățeniei de pe lângă Ministerul Justiției.

3. Moduri de pierdere a cetățeniei

Cetățenia română se poate pierde în următoarele situații:

Retragerea cetățeniei române

Trebuie precizat încă de la început că retragerea cetățeniei române apare ca o sancțiune. De asemenea, potrivit art. 5 (2) din Constituția României, cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere. Ca atare, dispozițiile legii cetățeniei nu privesc această categorie.

Se poate retrage cetățenia română celui care:

aflându-se în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave, prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;

aflându-se în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război;

a obținut cetățenia română în mod fraudulos.

Analiza dispozițiilor din Legea cetățeniei române permite formularea unor concluzii cu privire la cazurile în care se poate retrage cetățenia română.

În primul rând, se constată că nu se poate retrage cetățenia română decât persoanelor care se află în afara granițelor țării. Cetățeanului român care domiciliază pe teritoriul României nu i se poate retrage cetățenia română decât atunci când a obținut-o în mod fraudulos.

În al doilea rând, fiind vorba de o sancțiune, retragerea cetățeniei române se pronunță numai împotriva persoanei vinovate, aflate într-una din situațiile prevăzute de lege și menționate mai înainte și nu produce niciun efect juridic asupra cetățeniei soțului sau copiilor.

Retragerea cetățeniei române se pronunță de către Guvern, prin hotărâre, la propunerea ministrului justiției. Cetățenia română în aceste cazuri se pierde pe data publicării în „Monitorul Oficial” a hotărârii de retragere.

Renunțarea la cetățenia română

Renunțarea la cetățenia română se deosebește, evident, de retragerea cetățeniei române, ea fiind un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce țin de statutul juridic al persoanei. Renunțarea la cetățenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetățeniei, deoarece se pot ivi situații în care o persoană, cetățean român, dorește să se stabilească în străinătate și să obțină cetățenia statului unde se stabilește.

Legea reglementează în amănunt condițiile în care se poate renunța la cetățenia română, organul competent a aproba renunțarea.

În această ordine de idei, Legea stabilește că se poate aproba renunțarea la cetățenia română numai cetățeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani și numai pentru motive temeinice. Poate cere renunțarea la cetățenia română cel care:

nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;

nu este urmărit pentru debite către stat sau față de persoane juridice ori fizice din țară sau, având asemenea debite, le achită ori prezintă garanții corespunzătoare pentru achitarea lor;

a dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă cetățenie.

Aprobarea cererii de renunțare la cetățenia română – cerere care trebuie să fie individuală – revine Guvernului la propunerea ministrului justiției. Depunerea și rezolvarea cererii sunt supuse acelorași reguli ca și cele stabilite pentru cererile de dobândire a cetățeniei române.

Cetățenia se pierde în acest caz pe data publicării în „Monitorul Oficial” a hotărârii de aprobare a renunțării la cetățenia română.

Cererea de renunțare la cetățenia română, fiind o cerere individuală, nu produce efecte decât față de cel ce o face, și nu față de soț sau copii, așa cum, de altfel, am precizat și în legătură cu principiile cetățeniei române.

Cu toate acestea, dovedind grijă pentru integritatea familiei, legea română prevede că, în cazul când ambii părinți (sau unul, dacă numai acesta e cunoscut sau în viață) obțin aprobarea renunțării la cetățenia română, o dată cu părinții va pierde cetățenia și copilul minor sau, dacă aceștia au pierdut cetățenia română la date diferite, copilul va pierde cetățenia la ultima dintre aceste date.

De asemenea, copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăsește țara după ce ambii părinți au pierdut cetățenia română, pierde cetățenia română pe data plecării sale din țară. Legea cere și consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani.

Alte cazuri de pierdere a cetățeniei române

În afara modurilor de pierdere a cetățeniei române explicate mai înainte, legea română mai prevede unele situații în care cetățenia se pierde, situații care privesc însă numai copiii minori, copii care, de regulă, urmează condiția juridică a părinților.

Din analiza dispozițiilor Legii cetățeniei române se desprind trei asemenea cazuri de pierdere a cetățeniei române.

Adopția unui copil minor, cetățean român, de către cetățeni străini. Din moment ce legea română a stabilit că adopția produce efecte juridice în materie de cetățenie, ea fiind un mod de dobândire a cetățeniei române, era firesc ca aceste efecte să fie similare și în cazul pierderii cetățeniei române.

Astfel, legea prevede că, în cazul în care un copil minor cetățean român este adoptat de un cetățean străin, el pierde cetățenia română dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres și dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetățenia străină.

Observăm că legea pretinde ca adoptatorul să solicite în mod expres pierderea cetățeniei române de către cel adoptat.

În grija sa pentru copilul minor, legea merge mai departe și mai impune o condiție, și anume ca, potrivit legii străine (a adoptatorilor), copilul să fie considerat că a dobândit cetățenia străină.

Această condiție este deosebit de importantă, deoarece se evită situația neplăcută în care minorul adoptat ar putea rămâne fără nicio cetățenie. De aceea, legea precizează că data pierderii cetățeniei române este data dobândirii de către minor a cetățeniei adoptatorului.

Stabilirea filiației copilului găsit pe teritoriul României duce, de asemenea, la pierderea cetățeniei române, dacă părinții sunt cetățeni străini.

Anularea, declararea nulității sau desfacerea adopției unui minor de către cetățeni români. Dacă un copil străin a fost adoptat de cetățeni români, iar această adopție a fost anulată sau declarată nulă, este firesc ca acesta să piardă și cetățenia română pe care o dobândise ca efect al adopției sale.

Legea prevede în acest sens că anularea sau declararea nulității adopției, în cazul în care copilul nu a împlinit vârsta de 18 ani și domiciliază în străinătate sau părăsește țara pentru a domicilia în străinătate, duc la consecința că minorul e considerat că nu a fost niciodată român.

CAPITOLUL II. DREPTURILE CETĂȚENEȘTI

1. Drepturile cetățenești în contextul drepturilor fundamentale

Protecția diplomatică și consulară

Articolul 20 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene revede că „Orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecția autorităților diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat”.

Dreptul de vot și de a candida la alegerile din Parlamentul European

Dreptul de vot și de a candida la alegerile municipale

Dreptul la o bună guvernare.

Dreptul de acces la documente

Dreptul de acces la Avocatul Poporului

Dreptul de petiție

Libertatea de mutare și de domiciliu

În conformitate cu dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, orice persoană având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene este, în același timp, cetățean al Uniunii, bucurându-se de: 

a. libertatea de circulație șidreptul de sejur pe teritoriul Uniunii Europene; 

b. dreptul de vot și de a candida la alegerile locale din localitatea unde este rezident, precum și la alegerile pentru Parlamentul European; 

c. protecție diplomatică și consulară din partea reprezentanțelor diplomatice ale celorlalte țări membre ale Uniunii Europene în state terțe; 

d. dreptul de petiție la Parlamentul European; e. dreptul de a se adresa unui mediator numit de către Parlamentul European, numit și Ombudsman.

Drepturile și libertățile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci și finalitatea întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice. De aceea este profundă constatarea des întâlnită în sensul căreia drepturile omului nu sunt nici o nouă morală, nici o religie laică, ele sunt mai mult decât o limbă comună tuturor oamenilor. Drepturile și libertățile omului, cu multiplele lor ramificații și implicații teoretice, dar mai ales practice, reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat precum și în ale comunității umane internaționale.

Cercetarea științifică a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului este o misiune permanentă îndeosebi a juriștilor pentru că limba în care ele sunt formulate este, mai întâi, cea a dreptului și deci juriștilor le revine, în primul rând, misiunea de a analiza toate aspectele și de a realiza sinteze.

Ea trebuie să realizeze clarificările necesare (noțiunile, vocabularul folosit), să permită evidențierea progreselor dar și a rămânerilor în urmă, să ofere soluții legislative care să permită o reală promovare a respectului pentru aceste drepturi și desigur o eficientă protecție a lor.

Formularea unei definiții științifice a drepturilor fundamentale presupune să stabilim anumite criterii. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât trebuie să răspundem la unele întrebări. Astfel, una din întrebările cele mai importante este aceea de a ști de ce din sfera drepturilor pe care cetățeanul le are în general, numai anumite drepturi sunt fundamentale. Răspunzând, va trebui apoi să stabilim de ce însăși sfera drepturilor fundamentale variază de la etape la etape istorice.

Altfel spus, ce rațiuni teoretice și practice determină ca un anumit drept al cetățeanului să fie drept fundamental într-o anumită perioadă și să fie drept obișnuit, în altă perioadă istorică. Problema nu este nouă, ci este tot atât de veche ca și teoria drepturilor fundamentale.

Interesul teoretic pentru reluarea ei este determinat de faptul că în literatura juridică nu totdeauna s-a acordat atenție suficientă unor aspecte teoretice ale drepturilor constituționale. Uneori s-au definit drepturile fundamentale ca simple drepturi subiective, fără a se evidenția ceea ce este specific. Pentru definirea lor trebuie să luăm în considerație că:

a) sunt drepturi subiective;

b) sunt drepturi esențiale pentru cetățeni;

c) datorită importanței lor sunt înscrise, în acte deosebite, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale (constituții).

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanță facultăți ale subiectelor raportului juridic de a acționa într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.

Drepturile fundamentale sunt drepturi esențiale pentru cetățeni. Aceasta este cea mai importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ceea ce le deosebește de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în Constituție.

Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esențiale pentru cetățean poate fi semnalată încă din primele lucrări marcante în acest domeniu. Ea apare clar exprimată de J.J. Rousseau în celebrul „Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității între oameni”.

În acest discurs, care este unul din cele mai frumoase texte ce s-au scris în secolul al XVlII-lea în favoarea libertății umane, J.J. Rousseau sublinia că drepturile omului sunt daruri esențiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Unii au denumit drepturile individuale libertăți necesare, alții drepturi esențiale.

Alți autori subliniază că ele prezintă cea mai mare importanță, atât pentru cetățeni, cât și pentru stat și societate în ansamblu. Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituție care sunt determinante pentru statutul juridic al cetățeanului.

Problema ce se pune este de a identifica un criteriu după care stabilim că anumite drepturi sunt sau nu sunt esențiale. Întrebarea ne duce la lumea valorilor și cea mai importantă problemă care se pune este selectarea valorilor, precum și protejarea juridică deosebită a acestora.

Anumite drepturi subiective, datorită importanței lor sunt selectate pe criteriul valoric și înscrise ca drepturi fundamentale. Deci pentru definirea drepturilor fundamentale, vom reține că ele sunt drepturi esențiale pentru cetățeni, pentru viața, libertatea, personalitatea lor.

Caracterul de drepturi esențiale îl capătă în raport cu condițiile concrete de existență ale unei societăți date. Un drept subiectiv poate fi considerat esențial și deci fundamental într-o societate dată, dar își poate pierde acest caracter în altă societate.

Mai mult decât atât, chiar în cadrul aceleiași societăți, în diferite etape istorice, același drept subiectiv poate fi sau drept fundamental sau simplu drept subiectiv potrivit condițiilor concrete economice, sociale, politice și bineînțeles conform voinței guvernanților, a cărei expresie nu este altceva decât legea ce stabilește chiar catalogul acestor drepturi.

Aceasta explică destul de clar de ce într-o anumită perioadă istorică numărul drepturilor fundamentale este mai mare sau mai mic decât în altă perioadă istorică. Altfel spus, atunci când analizăm drepturile fundamentale, trebuie să căutăm mai adânc în realitățile concrete ale societății, să nu ne oprim numai la ceea ce legea proclamă. Drepturile fundamentale pot fi explicate numai văzute în interdependența lor cu celelalte fenomene și îndeosebi cu realitățile economice, sociale și politice concrete din fiecare țară.

Datorită importanței lor, drepturile fundamentale, sunt înscrise în acte cu forță juridică supremă, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale, înscrierea în Constituție a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esențiale pentru cetățeni.

Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esențiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă și ocrotire juridică aparte. Înscrise în Constituție, li se recunoaște caracterul de drepturi fundamentale și li se stabilesc garanții pentru ocrotirea și exercitarea lor, atât la nivel normativ cât și instituțional.

La sfârșitul acestor considerații, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

2. Protecția diplomatică și consulară

Este cunoscut faptul că în zilele noastre s-au înregistrat creșteri importante ale numărului de persoane care călătoresc în statele Uniunii europene sau în țările terțe fie pentru a face turism, fie pentru afaceri. În caz de nevoie, ei beneficiază de protecție consulară în baza dreptului internațional public, potrivit reglementărilor Convenției de la Viena din 1963, privind relațiile consulare și ale Convenției de la Viena din 1961, privind relațiile diplomatice, una dintre funcțiile misiunii diplomatice și rațiunea existenței posturilor consulare fiind protejarea intereselor propriilor cetățeni aflați în străinătate.

Nașterea și formarea Comunității europene, arhitectura instituțională, sistemul de drept ce guvernează relațiile comunitare, politicile practicate constituie subiecte ale preocupărilor celor interesați de aceste problematici.

Cetățenii europeni se bucură, potrivit legislației comunitare, de protecție diplomatică și
consulară. Dreptul la protecție diplomatică și consulară al cetățenilor europeni a fost consacrat de Tratatul de la Maastricht, dezvoltat prin Tratatul de la Amsterdam, inclus în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

Această Cartă a fost elaborată de către o Convenție formată din membri ai parlamentelor naționale și ai Parlamentului European, reprezentanți ai guvernelor statelor membre și un membru al Comisiei Europene. Alcătuită din șase capitole — Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile cetățenilor, Justiția — Carta conține 54 de articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii, precum și drepturile civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni.

Tratatul de la Lisabona garantează principiile înscrise în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și le conferă forță juridică obligatorie. Carta prevede în articolul 46, intitulat „Protecția diplomatică și consulară”, dreptul garantat la articolul 20 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: „Orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecția autorităților diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat”. Unul dintre avantajele importante ale cetățeniei europene îl constituie posibilitatea de a beneficia de protecție diplomatică și consulară din partea altui stat membru în momentul aflării sale în afara Uniunii Europene.

Pe teritoriul Uniunii Europene, fiecare stat membru este reprezentat în celelalte state membre, așadar unui cetățean comunitar aflat pe teritoriul altui stat comunitar îi poate fi asigurată protecție consulară de oficiul consular sau reprezentanța diplomatică a țării sale de origine. Nu aceeași situație există în ce privește reprezentarea consulară unui stat membru în afara Uniunii Europene. La ora actuală, toate cele 27 state membre sunt reprezentate numai în trei dintre cele 166 țări terțe: Republica Populară Chineză, Federația Rusă și Statele Unite ale Americii.

În Comunicarea Comisiei către Consiliu, către Parlamentul European, către Comitetul Economic și Social European și către Comitetul Regiunilor din 5.12.2007 se preciza că lipsa reprezentării a fost accentuată de extinderea Uniunii Europene.

18 sunt țările în care niciun stat membru nu este reprezentat, 17 țări în care numai un stat membru este reprezentat și 11 țările în care două state membre sunt reprezentate. Aceste țări includ un număr de destinații turistice cunoscute pentru cetățenii Uniunii (de ex. Bahamas, Barbados, Madagascar, Maldive și Seychelles).

Prezența reprezentanțelor diplomatice și consulare ale statelor membre este deosebit de limitată în America Centrală și Caraibe, Asia Centrală și în Africa Centrală și de Vest. Se estimează că 8,7% din cetățenii UE care călătoresc în afara UE merg în țări terțe unde statele lor membre nu dispun de a reprezentanță consulară sau diplomatică.

Pe baza numărului de călătorii efectuate anual de cetățeni ai UE în țări terțe, se estimează că numărul de cetățeni UE „nereprezentați” care călătoresc anual în străinătate este de cel puțin 7 milioane. Se estimează că în jur de 2 milioane de cetățeni europeni trăiesc într-o țară terță în care statul membru al acestora nu este reprezentat.

Datele menționate de Eurobarometru nr. 118 din iulie 2006 arată că jumătate dintre cetățenii Uniunii intenționau să călătorească într-o țară terță în următorii 3 ani, iar în 2006, Consiliul a estimat că cetățenii Uniunii efectuează în jur de 180 milioane de călătorii pe an. Potrivit art. 8c, orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei terțe țări în care statul membru al cărui resortisant este nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca naționalii acelui stat, iar art. J 10 include în alineatul 1 următoarele: „Misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre și delegațiile Comisiei în state terțe și la conferințele internaționale, precum și reprezentanțele lor pe lângă organizațiile internaționale cooperează pentru a asigura respectarea și implementarea pozițiilor comune și a acțiunilor comune adoptate de Consiliu”.

În doctrină aceste prevederi au fost interpretate în sensul că nu ar viza o protecție diplomatică sau consulară europeană care să permită o substituire sau un adaos la protecția exercitată de fiecare stat membru a protecției asigurate de Comunitate sau de Uniune, chiar dacă s-ar fi vrut, deoarece o protecție prin Uniune nu este posibilă, întrucât aceasta nu are personalitate internațională; în același timp, formularea aceasta nu s-ar referi nici la o protecție comună, a cărei exercitare, subsidiară sau complementară, ar fi putut fi încredințată colectivității statelor membre.

Chiar dacă articolul J 10 din Tratatul de la Amsterdam stipulează cooperarea statelor în acest domeniu, misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre, delegațiile Comisiei în terțe țări și la conferințele internaționale având obligația de a-și concerta acțiunile, considerăm că se are în vedere numai ca reprezentanții Comunității și ai statelor membre să contribuie la punerea în aplicare a dispozițiilor pe care le menționează articolul 8 din Tratatul de la Maastricht („Ele își intensifică cooperarea procedând la schimburi de informații, la realizarea de evaluări comune și contribuind la aplicarea dispozițiilor articolului 8c din Tratatul instituind Comunitatea Europeană” – Articolul J alineatul 2).

Protecția diplomatică și consulară acordată cetățenilor Uniunii Europene constă, de fapt, numai într-o aplicare a dispozițiilor art.8 din Convenția de la Viena din 1963 privitoare la relațiile consulare („După notificarea corespunzătoare către statul de reședință și afară de cazul când acesta nu se opune, un post consular al statului trimițător poate exercita funcții consulare în statul de reședință în numele unui stat terț”), prin intermediul unei proceduri interstatale comunitare, cu menținerea, însă, deocamdată, a preeminenței dreptului statelor membre privite individual în exercitarea acestei funcții pentru că „…Cetățenia Uniunii completează, dar nu înlocuiește cetățenia națională”.

Această concluzie se impune și prin faptul că se cere, totodată, și acordul statului terț respectiv. Condițiile exercitării protecției consulare comunitare ar fi, așadar, următoarele:

a) persoana care necesită protecție consulară să posede cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene;

b) persoana respectivă să se afle pe teritoriul unui stat terț, un stat care să nu facă parte din Uniunea Europeană;

c) absența protecției naționale în statul care nu este membru al Uniunii Europene, adică pe teritoriul statului în care se află cetățeanul european care necesită asistență consulară, statul său de origine nu dispune de reprezentare accesibilă permanent și nici nu există un consul onorific competent să acorde protecție;

d) existența pe teritoriul statului respectiv a reprezentanței diplomatice sau a postului consular aparținând unui alt stat membru al Uniunii Europene.

Protecția consulară comunitară presupune asigurarea asistenței consulare unui cetățean european de către un alt stat membru al Uniunii Europene decât cel de origine, în aceleași condiții ca și propriilor cetățeni. În acest mod se face aplicarea unui alt principiu de drept comunitar: principiul egalității de tratament și nediscriminării pe criterii de naționalitate.

Decizia nr. 95/553/CE din 19 decembrie 1995 a reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți în Consiliu prevede că fiecare cetățean al Uniunii Europene beneficiază de protecție consulară din partea reprezentanței diplomatice sau consulare a unui stat membru, dacă pe teritoriul unde se află nu există nici o reprezentanță permanentă accesibilă, nici consul onorific accesibil și competent din partea statului membru propriu sau al altui stat care îl reprezintă în mod permanent.

Reprezentanții diplomatici și consulari solicitați au obligația să dea curs cererii de protecție făcute de persoana interesată, dacă s-a stabilit că aceasta posedă cetățenia unui stat membru al Uniunii europene. Dovada cetățeniei se va face cu pașaportul sau cartea de identitate. În caz de furt sau pierdere a acestor documente, ambasada sau consulatul poate accepta o altă dovadă a cetățeniei.

Unul dintre avantajele importante ale cetățeniei europene îl constituie posibilitatea de a beneficia de protecție diplomatică și consulară din partea altui stat membru în momentul aflării sale în afara Uniunii Europene.

Protecția consulară comunitară presupune asigurarea asistenței consulare unui cetățean european de către un alt stat membru al Uniunii Europene decât cel de origine, în aceleași condiții ca și propriilor cetățeni. Exercitarea protecției consulare comunitare presupune, însă, îndeplinirea cumulativă a anumitor condiții.

Orice cetățean al UE aflat într-o țară din afara Uniunii în care propriul său stat nu este reprezentat are dreptul la protecție din partea autorităților diplomatice sau consulare ale oricărei alte țări din Uniune.

Cetățenii UE care se confruntă cu o astfel de situație au dreptul la protecție în aceleași condiții ca și resortisanții țării respective.

În cazul în care un cetățean al UE într-o astfel de situație solicită sprijin din partea ambasadei sau consulatului unei alte țări din UE, acesta trebuie să prezinte pașaportul sau cartea de identitate pentru a-și confirma cetățenia. Dacă a pierdut sau i-au fost furate aceste documente, ambasada poate accepta altă dovadă.

Reprezentanțele diplomatice și consulare care oferă protecție trebuie să trateze persoana care solicită ajutor ca pe un cetățean al țării din UE pe care o reprezintă.

Protecția oferită, în general, de ambasadele/consulatele țărilor UE include:

asistență în caz de deces;

asistență în caz de accident grav sau de boală gravă;

asistență în caz de arestare sau detenție;

asistență pentru victimele actelor de violență;

sprijinirea și repatrierea cetățenilor Uniunii aflați în dificultate.

La 20 aprilie 2015, statele membre ale UE au adoptat directiva privind protecția consulară pentru cetățenii europeni care locuiesc sau călătoresc în afara UE. Directiva Consiliului precizează când și cum pot beneficia cetățenii UE aflați în dificultate în țări din afara UE de asistență din partea ambasadelor sau consulatelor altor state membre. Scopul este de a facilita cooperarea între autoritățile consulare și de a consolida dreptul cetățenilor europeni la protecție consulară.

La 14 decembrie 2011, Comisia a propus o directivă privind protecția pentru cetățenii UE a căror țară nu are ambasadă/consultat într-o țară terță. Această propunere legislativă prezintă măsurile de coordonare și de cooperare necesare pentru a facilita protecția consulară în beneficiul cetățenilor europeni și al autorităților consulare. În prezent, propunerea este analizată de Consiliu.

La 23 martie 2011, Comisia a publicat o comunicare privind protecția consulară, care trece în revistă planul de acțiune 2007-2009 și prezintă măsurile pentru anii următori.

De asemenea, Comisia a lansat pentru cetățeni acest site privind protecția consulară. Site-ul conține, printre alte informații utile, datele de contact ale consulatelor/ambasadelor statelor membre ale UE în țările din afara acesteia.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, această protecție este prevăzută de articolele 20 și 23 din Tratatul privind funcționarea UE. Acest drept este consacrat și de articolul 46 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Comunicarea din martie 2011 a venit în continuarea planului de acțiune al Comisiei prezentat în decembrie 2007, cuprinzând măsurile propuse pentru perioada 2007-2009. Planul s-a axat pe consolidarea protecției consulare și pe o mai bună informare a cetățenilor cu privire la acest drept.

În noiembrie 2006, Comisia Europeană a adoptat o Carte verde privind protecția diplomatică și consulară a cetățenilor UE în țările terțe, care prezintă idei de care trebuie să se țină cont pentru consolidarea acestui drept al cetățenilor UE.

Reprezentanța diplomatică sau consulară care acordă protecție trebuie să trateze solicitantul ca pe un resortisant al statului pe care îl reprezintă.

Protecția acoperă în mod obligatoriu:

• asistența în caz de deces,

• asistența în caz de accident sau boală gravă,

• asistența în caz de arestare sau detenție,

• asistența acordată victimelor unor violențe,

• ajutorul și repatrierea cetățenilor Uniunii aflați în dificultate.

Această listă nu este exhaustivă. Reprezentanții diplomatici și consulari ai statelor membre ale Uniunii vor putea acorda asistență și în alte cazuri cetățenilor europeni pentru că decizia menționată mai sus prevede că „orice alt tip de ajutor poate fi acordat cetățenilor care fac cerere în acest sens”. Pentru a furniza asistență, reprezentanțele diplomatice și oficiile consulare vor colabora cu autoritățile competente din respectivul stat membru al Uniunii Europene.

Preocuparea continuă a Uniunii Europene în ce privește protecția consulară (și diplomatică) a cetățenilor europeni este ilustrată și de publicarea de către Comisia Europeană în anul 2006, la 28 noiembrie, a unei Cărți verzi privind protecția diplomatică și consulară a cetățenilor Uniunii în țările terțe, prin care se propuneau o serie de măsuri în această privință, lansându-se, totodată, un larg proces de consultare publică.

Răspunsul la Cartea verde a indicat un interes considerabil pentru acest aspect. Societatea civilă, instituțiile europene și respondenții individuali s-au exprimat în favoarea unei stimulări mai mari acordate articolului 20 TCE ca o expresie tangibilă a cetățeniei Uniunii.

Numeroase state membre au făcut apel la prudență și au reamintit că acestea au înainte de toate responsabilitatea de a garanta protecția propriilor lor cetățeni. „Iniziativa Europea”, de exemplu, o asociație constituită în 1958 și reorganizată în 2000, având ca obiectiv realizarea unei Europe Unite și federale și diversitatea lingvistică, a primit favorabil inițiativa Comisiei de a deschide o dezbatere cu societatea civilă și cetățenii și cetățenele europeni de toate limbile, împărtășind punctul de vedere al Comisiei în favoarea unei diseminări mai importante pentru cunoașterea drepturilor cetățenilor în materie de protecție diplomatică și consulară.

S-a apreciat, astfel, că inserarea în textul articolului 20 al Tratatului CE în orice pașaport național este o idee excelentă, pentru că pașaportul este un „vector excelent de informație”. Într-o pagină imediat după datele personale ale titularului ar trebui să fie posibil a se insera: în limba națională și cel puțin în alte două limbi ale UE, textul art.20 primul paragraf al Tratatului instituind Comunitățile europene.

Inițiativa Europeană sugerează reproducerea acestui articol respectându-se versiunea revizuită a art.46 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, considerându-se că, în fapt, art.46 al Cartei (contrar art.20 al Tratatului CE) pune în valoare, în versiunile lingvistice ce admit masculinul și femininul (italiană, spaniolă, portugheză, germană etc.) – de asemenea, că protecția diplomatică și consulară este un drept fundamental al ”oricărui cetățean” și “oricărei cetățene”. Inserarea unui al doilea paragraf articolului 20 al Tratatului CE: “Statele Membre stabilesc între ele regulile necesare… și angajează negocierile internaționale necesare…” în paginile pașaportului pare superfluă.

Versiunile lingvistice ale art. 20 a Tratatului CE confirmă că este vorba de un drept care include în același timp “protecția diplomatică” și “protecția consulară”: versiunea lingvistică germană (konsularischer und diplomatischer), versiunea poloneză și versiunea în limba cehă sunt printre cele care redau în mod vizibil includerea “protecției diplomatice” în articolul 20 al tratatului CE.

La nivel local, este importantă implicarea autorităților locale din cadrul UE în campaniile de informare pe care Comisia le-ar putea organiza: broșuri, afișe, panouri pentru a reaminti că europenii sunt cetățeni ai Uniunii și chiar dacă ei călătoresc în afara Uniunii.

În legătură cu propunerile Comisiei Europene trebuie reținut, însă că, așa cum remarca și profesorul Bruno Nascimbene, de la Institutul de Drept Internațional al Universității de Studii din Milano, în această Carte Verde nu este inclusă o definiție a protecției diplomatice și consulare.

Dreptul la protecție diplomatică și consulară al cetățeanului european este un drept fundamental, înscris ca atare în art.46 al Cartei UE privind drepturile fundamentale, precizând că „aceasta este valoarea adăugată a art.20 al TCE”, cele două convenții internaționale fiind limitate în a recunoaște relațiile inter-statale și sunt „tăcute” în materie de drepturile individuale la protecție diplomatică și consulară, păstrând „liniștea” în legătură cu drepturile justițiabile ale cetățenilor.

De asemenea, nu se menționează ce cale de atac eficientă ar trebui să folosească cetățenii în situația în care le este refuzat dreptul la protecție diplomatică și consulară. În legătură cu Cartea Verde privind protecția diplomatică și consulară a cetățenilor Uniunii în țările terțe, Comitetul Economic și Social European (CESE) a adoptat un aviz în cea de-a 434-a sesiune plenară, care a avut loc la 14-15 martie 2007

Subliniind importanța crescândă a protecției cetățenilor Uniunii Europene, date fiind atât creșterea semnificativă a numărului de resortisanți comunitari care călătoresc în țările terțe, cât și absența reprezentanțelor diplomatice ale mai multor state membre în unele țări terțe, în concluziile CESE se apreciază ca pozitive propunerile Comisiei referitoare la:

necesitatea de a informa mai bine cetățenii cu privire la dreptul lor la protecție diplomatică și consulară și nevoia de implicare a organizațiilor societății civile în activitățile de informare organizate de UE și statele membre;

recomandarea ca toate măsurile privind dreptul la protecție diplomatică și consulară să nu fie publicate doar în Jurnalul Oficial, ci și difuzate în mass-media din toate statele membre și integrate în strategia de comunicare a Comisiei;

uniformizarea sferei și a bazei juridice a protecției consulare acordate de diferitele state membre în țările terțe și necesitatea urgentării acestui proces, dacă este cazul printr-o armonizare a dispozițiilor naționale;

extinderea protecției cetățeanului european asupra membrilor familiei acestuia care au naționalitatea unui stat terț;

simplificarea procedurii de acordare a asistenței financiare.

3. Dreptul de vot și de a candida la alegerile din Parlamentul European

Începând cu anii ’60, Parlamentul European și-a exprimat în mod repetat opinia cu privire la aspecte legate de legislația electorală și a înaintat propuneri. Lipsa unei proceduri cu adevărat uniforme în ceea ce privește alegerile pentru Parlamentul European ilustrează cât este de dificilă armonizarea diferitelor tradiții naționale.

Posibilitatea oferită de Tratatul de la Amsterdam de adoptare a unor principii comune a permis doar parțial depășirea acestor dificultăți. Dezideratul de a adopta o procedură uniformă, care să necesite aprobarea Parlamentului European, nu a fost încă realizat.

În 1997, Parlamentul European a prezentat o propunere de procedură electorală uniformă; conținutul său a fost inclus în decizia Consiliului din 2002, cu excepția propunerii de stabilire a unei circumscripții europene unice pentru ocuparea a 10 % din locuri.

În prezent, circumscripția europeană face încă obiectul dezbaterilor. La 22 noiembrie 2012, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care îndeamnă partidele politice europene să numească candidați pentru postul de Președinte al Comisiei pentru a întări legitimitatea politică atât a Parlamentului, cât și a Comisiei.

Aceste dispoziții au fost puse în aplicare înainte de alegerile din 2014 și, pentru prima dată, candidați importanți au participat la aceste alegeri. În cele din urmă, în urma alegerilor din 2014, unul dintre acești candidați, JeanClaude Juncker, a fost ales președinte al Comisiei la 22 octombrie 2014 de către Parlamentul European.

În 2003, a fost stabilit un sistem de finanțare a partidelor politice europene, care, după ce a fost modificat în 2007, a permis și crearea unor fundații politice la nivel european. Având în vedere că finanțarea campaniilor electorale rămâne redusă și face în continuare obiectul reglementărilor naționale, Parlamentul European urmărește o revizuire a acestui regulament.

„Orice cetățean al Uniunii care își are reședința într-un stat membru și care nu este resortisant al acestuia are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care își are reședința”.

Normele de punere în aplicare a acestui drept au fost adoptate în Directiva 93/109/CE. Astfel, „orice cetățean al Uniunii care are reședința într-un stat membru fără a fi resortisant al acestuia și care, prin efectul unei hotărâri judecătorești individuale sau al unei decizii administrative, cu condiția ca aceasta din urmă să poată face obiectul unor căi de atac, a Fișe tehnice UE – 2016 2 fost decăzut din dreptul de a fi ales fie în temeiul dreptului statului membru de reședință, fie al dreptului statului membru de origine, este exclus de la exercitarea acestui drept în statul membru de reședință în cazul alegerilor pentru Parlamentul European.”

Alegerile trebuie să se bazeze pe principiul reprezentării proporționale și să utilizeze fie sistemul listelor, fie votul unic transferabil (articolul 1 din Decizia Consiliului 2002/772/CE).

Funcția de deputat în Parlamentul European este incompatibilă cu cea de membru al guvernului unui stat membru, membru al Comisiei, judecător, avocat-general sau grefier al Curții de Justiție, membru al Curții de Conturi, membru al Comitetului Economic și Social European, membru al comitetelor sau al organismelor create în conformitate cu tratatele în scopul gestionării fondurilor Uniunii sau al desfășurării unei sarcini administrative directe permanente, membru al Consiliului de administrație, al Comitetului de direcție sau angajat al Băncii Europene de Investiții și funcționar sau agent activ al instituțiilor Uniunii Europene sau al organismelor specializate atașate acestora.

Au fost adăugate incompatibilități suplimentare în 1997 (membru al Comitetului Regiunilor) și în 2002 (membru al Tribunalului de Primă Instanță – numit în prezent Tribunalul -, membru al Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene, Ombudsman al Uniunii Europene și, în special, membru al unui parlament național).

Vârsta minimă la care se poate vota este de 18 ani în toate statele membre, cu excepția Austriei, unde această vârstă este de 16 ani. Votul este obligatoriu în patru state membre (Belgia, Luxemburg, Cipru și Grecia): obligația de a vota vizează atât cetățenii acestor state, cât și cetățenii UE înregistrați care nu sunt resortisanți ai statului respectiv.

Orice cetățean al Uniunii care își are reședința într-un stat membru și care nu este resortisant al acestuia are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat.

Totuși, conceptul de reședință diferă încă de la un stat membru la altul. Anumite state (Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Polonia, România și Slovenia) impun ca alegătorii să își aibă domiciliul sau reședința stabilă pe teritoriul electoral, altele (Cipru, Danemarca, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Slovacia, Suedia și Regatul Unit) le impun să locuiască în mod obișnuit acolo, iar altele (Belgia și Republica Cehă) cer ca alegătorii să fie înscriși în registrul de evidență a populației. Pentru a putea vota în Luxemburg, Cipru și Republica Cehă, cetățenii UE trebuie să îndeplinească și condiția unei perioade minime de reședință pe teritoriul statului respectiv.

În Regatul Unit, dreptul de a vota al cetățenilor care locuiesc în străinătate se limitează la anumite categorii. Belgia și Grecia le oferă dreptul la vot doar cetățenilor lor nerezidenți care trăiesc pe teritoriul unui alt stat membru, în timp ce Danemarca și Italia limitează dreptul la vot al cetățenilor care locuiesc într-o țară terță la anumite categorii.

Germania acordă dreptul de vot la alegerile pentru Parlamentul European cetățenilor care locuiesc într-o altă țară, cu condiția ca aceștia să fie înscriși în registrul electoral din Germania. În Bulgaria, Irlanda și Slovacia, dreptul la vot le este rezervat cetățenilor UE care își au domiciliul pe teritoriul național.

Faptul că anumiți resortisanți străini pot vota atât în țara gazdă, cât și ca cetățeni în țara de origine ar putea genera abuzuri (vot dublu, care constituie o infracțiune în unele state membre). Cu toate acestea, se pare că este dificil să se asigure aplicarea legii în acest sens, întrucât nu există o reconciliere a datelor între autoritățile electorale din statele membre.

Dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European în orice alt stat membru de reședință este, de asemenea, o formă a aplicării principiului nediscriminării între cetățeni și resortisanți străini și corolarul dreptului la liberă circulație și ședere.

Orice persoană care este cetățean al Uniunii și care, fără a avea cetățenia statului membru de reședință, îndeplinește condițiile de care depinde dreptul de a fi ales al resortisanților săi, în conformitate cu legislația statului membru respectiv, are dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European în statul membru de reședință, dacă nu este decăzută din aceste drepturi.

În afara cerinței privind calitatea de cetățean al unui stat membru, comună tuturor statelor membre (cu excepția Regatului Unit, unde anumiți cetățeni din Commonwealth au dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European), condițiile diferă de la o țară la alta.

Nimeni nu poate fi candidat în mai mult de un stat membru în timpul acelorași alegeri.Vârsta minimă pentru a candida la alegeri este de 18 ani în majoritatea statelor membre, cu excepția Belgiei, Bulgariei, Ciprului, Republicii Cehe, Estoniei, Irlandei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei și Slovaciei (21 de ani), a României (23 de ani) și a Italiei și Greciei (25 de ani).

În anumite state membre (Republica Cehă, Danemarca, Germania, Grecia, Țările de Jos și Suedia), doar partidele și organizațiile politice pot depune candidaturi. În toate celelalte state membre, candidaturile pot fi depuse dacă întrunesc un anumit număr de semnături sau grupează un anumit număr de alegători, iar, în anumite cazuri, este necesară depunerea unei garanții.

Alegerile pentru Parlamentul European au loc în aceeași perioadă, care începe într-o joi dimineață și se încheie duminica următoare; data și orele exacte sunt stabilite de fiecare stat membru.

În 1976, Consiliul, hotărând în unanimitate, în urma consultării Parlamentului European, a stabilit perioada electorală pentru primele alegeri din 1979. Alegerile care au avut loc după 1979 s-au desfășurat în perioada corespunzătoare pe parcursul ultimului an al perioadei de cinci ani menționate la articolul 5 din Act (1.3.1).

În ceea ce privește alegerile din 2014, Consiliul a deplasat datele, stabilite inițial în iunie, în perioada 22-25 mai, pentru a evita suprapunerea cu vacanța de Rusalii, aplicând următoarele dispoziții din articolul 11: „În cazul în care organizarea de alegeri [..] în cursul perioadei în cauză se dovedește imposibilă, Consiliul, hotărând în unanimitate după consultarea Parlamentului European, stabilește, cu cel puțin o lună înainte de sfârșitul perioadei de cinci ani menționate la articolul 5, o altă perioadă pentru alegeri care se poate situa cel mai devreme la două luni înainte sau cel mai târziu la o lună după perioada fixată conform dispozițiilor paragrafului precedent.”

Alegerile europene din 2009 s-au desfășurat în perioada 4-7 iunie, data exactă fiind aleasă în conformitate cu tradițiile naționale. Alegerile din 2004 s-au desfășurat în perioada 10-13 iunie.

În cea mai mare parte a statelor membre, alegătorii pot exprima voturi preferențiale pentru a schimba ordinea numelor de pe listă. Totuși, în nouă state membre (Germania, Spania, Franța, Grecia, Portugalia, Regatul Unit, Estonia, Ungaria și România) listele sunt închise (nu există posibilitatea voturilor preferențiale).

În Luxemburg, alegătorii pot vota chiar candidați care se află pe liste diferite, în timp ce în Suedia, ei pot adăuga sau elimina nume de pe listă. În Malta, Irlanda și Irlanda de Nord, alegătorii ordonează candidații în ordinea preferințelor (votul unic transferabil).

În Danemarca și Luxemburg, parlamentul național validează rezultatele alegerilor. În Slovenia, Adunarea Națională este cea care confirmă alegerea deputaților în PE. În Germania, rezultatele finale sunt publicate de președintele biroului electoral federal la o zi după alegeri. În Austria, Belgia, Republica Cehă, Estonia, Finlanda, Italia, Irlanda, Slovenia și Regatul Unit, această confirmare constituie responsabilitatea instanțelor judecătorești, în timp ce în Germania există și această posibilitate în cazul în care decizia parlamentului este contestată.

În Spania, validarea scrutinului se realizează de către „Junta Electoral Central” (biroul electoral central). În Țările de Jos, Portugalia și Suedia, această sarcină revine unei comisii de validare. În Franța, Consiliul de Stat are competența de a soluționa litigiile legate de alegeri, dar și ministrul de interne are acest drept dacă acesta consideră că formele și condițiile stabilite prin lege nu au fost respectate. În majoritatea statelor membre, normele privind campaniile electorale (fondurile autorizate, timpul de antenă, publicarea rezultatelor sondajelor) sunt aceleași ca pentru alegerile naționale.

În anumite state membre (Austria, Danemarca, Finlanda, Franța, Croația, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Portugalia și Regatul Unit), locurile devenite vacante sunt alocate primilor candidați nealeși de pe aceeași listă (eventual după ajustare, în funcție de voturile obținute de candidați). În Belgia, Irlanda, Germania și Suedia, locurile vacante sunt alocate supleanților. În Spania și Germania, dacă nu există supleanți, se ia în calcul ordinea candidaților pe liste. În Grecia, locurile vacante sunt alocate supleanților de pe aceeași listă; dacă nu există suficienți supleanți, au loc alegeri parțiale. În anumite state membre (de exemplu, Austria), deputații în PE au dreptul de a reveni în Parlamentul European după ce motivul plecării lor nu mai este valabil.

Studiu de caz – Hotararea nr. 28 din 19-ian-2011 ALEGERI IN PARLAMENTUL EUROPEAN

Prin Rechizitoriul din data de ….2010 al Parchetului de pe lânga Judecatoria Zalau, din Dosar nr…..2010, s-a dispus punerea în miscare a actiunii penale si trimiterea în judecata a inculpatei DL–R pentru comiterea infractiunii prev. de art. 224 alin. 1 din Legea 33/2007 privind organizarea si desfasurarea alegerilor pentruParlamentul European modificata si completata,

Cauza a fost înregistrata pe rolul Judecatoriei Zalau la data de ….2010 sub nr….2010.

În cuprinsul actului de sesizare a instantei, s-a retinut, în esenta, ca în data de ….2009 ( ziua alegerilor membrilor din România în Parlamentul European) inculpata a votat de doua ori, respectiv în Sectia de votare nr. .. din localitatea .. M –loc. de domiciliu a inculpatei si în Sectia de votare nr. 347 comuna S judetul M, semnând în urma exprimarii dreptului la vot pe lista electorala permanenta din Sectia de votare nr. 33 la pagina 5 , pozitia 179 si pe lista electorala suplimentara a Sectiei de votare nr. 347,, anexa nr. 5’’ , pozitia 5,

Situatia de fapt expusa în rechizitoriu a fost retinuta pe baza urmatoarelor mijloace de proba: proces-verbal de sesizare din oficiu, declaratii învinuita, raport de constatare tehnico-stiintifica (, lista electorala permanenta cu semnaturile alegatorilor – sectia de votare nr. 33 – loc. M – în original, lista electorala permanenta cu semnaturile alegatorilor – sectia de votare nr. 347 – comuna S – în original.

Analizând materialul probator administrat în cauza pe parcursul urmaririi penale si declaratia data de inculpata , instanta retine urmatoarea situatie de fapt:

În data de 07.06.2009, ziua alegerilor membrilor din România în Parlamentul European, inculpata s-a prezentat la Sectia de votare nr. 33 din localitatea M…, unde era înscrisa pe lista electorala permanenta la pagina 5 , pozitia 179 cu datele personale, respectiv numarul locuintei , codul numeric personal , seria si numarul actului de identitate, pentru a-si exprima dreptul de vot. Inculpata a votat în cadrul acestei sectii, dupa care a semnat cu semnatura personala în rubrica ,,semnatura alegatorului,, la pozitia 179.

În aceeasi zi, inculpata DL- R s-a deplasat în comuna S, judetul M, la Sectia de votare nr. 347 unde a votat din nou, semnând si de aceasta data cu semnatura personala pe lista electorala suplimentara ,, anexa nr. 5’’ la pozitia 5 în rubrica ,,semnatura alegatorului’’.

În cauza s-a dispus efectuarea unui raport de constatare tehnico – stiintifica grafologica în vederea analizarii semnaturilor efectuate pe cele doua liste de mai sus si stabilirii autorului acestora prin comparatie cu semnaturile facute de catre inculpata pe declaratia olografa luata în prezentul dosar.

În concluziile raportului de constatare tehnico-stiintifica se arata ca semnaturile de pe lista electorala permanenta din Sectia de votare nr. 33 din localitatea M…. la pagina 5 , pozitia 179 si de pe lista electorala suplimentara a Sectiei de votare nr. 347 comuna S,, anexa nr. 5’’ , pozitia 5 au fost executate de catre inculpata DL-R.

Initial, în faza de urmarire penala, inculpata nu a recunoscut comiterea faptei retinute în sarcina sa, aratând ca recunoaste doar semnatura de pe lista de votare permanenta din loc. de domiciliul – M, singurul loc unde, de altfel, a si votat. Ulterior, aceasta a revenit asupra declaratiei initiale si a recunoscut ca a votat de doua ori în localitatile M si S , semnând în urma votului pe listele de mai sus.

La termenul de judecata din 19 ianuarie 2011 inculpata a recunoscut fapta retinuta în sarcina sa în rechizitoriu si a solicitat ca judecata sa se faca în baza probelor administrate în faza de urmarire penala, potrivit prevederilor art. 320ą Cod procedura penala, cerere încuviintata de catre instanta de judecata.

În drept, fapta inculpatei DL-R care, în data de 07.06.2009 ( ziua alegerilor membrilor din România în Parlamentul European) a votat de doua ori, respectiv în Sectia de votare nr. 33 din localitatea M–loc. de domiciliu a inculpatei si în Sectia de votare nr. 347 comuna S, semnând în urma exprimarii dreptului la vot pe lista electorala permanenta din Sectia de votare nr. 33 la pagina 5 , pozitia 179 si pe lista electorala suplimentara a Sectiei de votare nr. 347,, anexa nr. 5’’ , pozitia 5, întruneste elementele constitutive ale infractiunii prevazute si pedepsite de art. 224 alin.1 din Legea 33/2007 privind organizarea si desfasurarea alegerilor pentru Parlamentul European modificata si completata,

La individualizarea pedepsei în conformitate cu prevederile art.72 Cod penal, instanta va avea în vedere gradul de pericol social concret al faptei savârsite, persoana inculpatei, împrejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala si limitele de pedeapsa stabilite de lege.

Gradul de pericol social al faptei comise va fi apreciat în baza art.181 alin.2 Cod penal, urmând sa se aiba în vedere modul si mijloacele de savârsire a faptei, scopul urmarit, împrejurarile concrete în care s-a comis fapta, urmarea produsa, precum si persoana si conduita inculpatei.

Raportat la aceste criterii, în privinta gradului de pericol social concret al faptei savârsite de inculpata DL-R instanta va avea în vedere faptul ca infractiunea este savârsita cu forma de vinovatie a intentiei directe.

Instanta va avea în vedere si circumstantele referitoare la persoana si conduita inculpatei. Acesta este nascuta la data de 1983 , este în vârsta de 27 de ani, are studii postliceale si este…… De asemenea, instanta va avea în vedere faptul ca din fisa de cazier judiciar aflata la dosar rezulta ca inculpata nu a mai fost anterior condamnata, fiind la prima confruntare cu legea penala.

Chiar daca în cauza exista împrejurari enumerate exemplificativ în art.74 Cod penal, respectiv lipsa antecedentelor penale si atitudinea inculpatei de recunoastere fata de infractiunea comisa, simpla existenta a acestora nu obliga instanta sa le retina ca circumstante atenuante si sa reduca pedeapsa principala sub minimul special, tinând seama de aspectele mentionate anterior. De altfel, datorita atitudinii de recunoastere a faptei savârsite de catre inculpata, instanta va da eficienta prevederilor at.320ą C.p.p si va aplica o pedeapsa în limitele reduse cu o treime.

În aceste conditii, instanta nu va retine circumstante atenuante în favoarea inculpatei, dar va avea în vedere toate împrejurarile expuse de inculpata la individualizarea în concret a pedepsei aplicate.

Având în vedere circumstantele reale si personale ale cauzei si limitele de pedeapsa stabilite de lege, închisoarea de la 1 la 3 ani sau amenda penala, limite pe care instanta le va reduce conform disp. art.320 ind.1 C.p.p, instanta apreciaza ca se impune condamnarea inculpatei la pedeapsa închisorii, de 5 luni.

Sub aspectul modalitatii de executare a pedepsei aplicate inculpatei, instanta va dispune suspendarea conditionata a executarii pedepsei de 5 luni închisoare aplicata inculpatei pe durata unui termen de încercare de 2 ani si 5 luni, termen calculat potrivit prevederilor art.82 alin.1 Cod penal.

În ceea ce priveste aplicarea pedepsei accesorii, în baza art.71 Cod penal, instanta va interzice inculpatei drepturile prevazute de art.64 alin.1 lit.a) teza a-II-aCod penal, cu exceptia dreptului de a vota în cadrul alegerilor parlamentare si lit.b) Cod penal, din momentul ramânerii definitive a prezentei hotarâri si pâna la executarea sau considerarea ca executata a pedepsei aplicate prin aceasta.

Instanta apreciaza ca, fata de prevederile art.3 din Protocolul 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, si fata de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului dezvoltata pe marginea acestui articol (de exemplu, cauza Hirst contra Marii Britanii), o instituire a unei interdictii pentru inculpat de a vota în cadrul alegerilor parlamentare ar constitui o masura disproportionata, fata de natura infractiunii savârsite de inculpat si de persoana inculpatului.

Potrivit Curtii Europene a Drepturilor Omului, „detinutii continua sa se bucure de toate drepturile si libertatile fundamentale garantate de Conventie, cu exceptia dreptului la libertate (…). Orice alt fel de restrictie la alte drepturi trebuie sa fie justificata”.

Curtea accepta ca o societate democratica are posibilitatea de a lua masuri pentru a se proteja împotriva activitatilor care urmaresc distrugerea drepturilor si libertatilor enuntate de Conventie, o situatie în care instituirea unor restrictii în privinta drepturilor electorale este apreciata ca justificata fiind aceea în care un individ a comis grave abuzuri în exercitarea functiilor publice, sau a avut un comportament prin care a pus în pericol starea de drept sau bazele democratiei. Instanta apreciaza ca prin savârsirea infractiunii care face obiectul prezentei cauze, dar si prin datele personale, inculpatul nu a pus în pericol grav ordinea de drept si, cu atât mai putin, bazele democratiei.

Instanta apreciaza ca, întrucât inculpata nu s-a folosit la savârsirea prezentei infractiuni de o functie pe care o ocupa, de o profesie pe care o exercita sau de o activitate pe care o desfasura la momentul respectiv, interzicerea, ca pedeapsa accesorie, a dreptului prevazut de art.64 alin.1 lit.c) Cod penal este lipsita de obiect.

De asemenea, instanta retine ca fapta inculpatei care face obiectul prezentei cauze nu probeaza incapacitatea acesteia de a exercita în mod corespunzator drepturile parintesti sau dreptul de a fi tutore sau curator, motiv pentru care nu va interzice inculpatului drepturile prevazute de art.64 alin.1 lit.d) si e) Cod penal.

În acelasi timp, având în vedere ca pedepsele accesorii sunt alaturate pedepsei principale a închisorii, constând în interzicerea unor drepturi pe durata executarii pedepsei si ca instanta urmeaza a dispune suspendarea conditionata a executarii pedepsei principale aplicate inculpatei, în baza art.71 alin.3 Cod penal, instanta va suspenda si executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 359 Cod procedura penala, va atrage atentia inculpatei asupra dispozitiilor art.83 Cod penal, a caror nerespectare are drept urmare revocarea suspendarii conditionate a executarii pedepsei. Pe cale de consecinta, în ipoteza în care inculpata nu va savârsi o noua infractiune pe parcursul termenului de încercare si nici nu se va pronunta revocarea suspendarii conditionate a executarii pedepsei, acesta va fi reabilitat de drept la expirarea termenului de încercare, conform art.86 Cod penal.