Drepturi Si Nevoi ale Persoanei cu Handicap
Drepturi și nevoi ale persoanei cu handicap
Cuprins
Introducere
Fundamentarea teoretico-metodologică a lucrării
I. Delimitări conceptuale
I.1.Deficiență, incapacitate, handicap
I.2. Definiția dizabilității
I.2.1.Viziunea medicală
I.2.2. Viziunea socială
I.2.3. Nevoia de compromis între modelul medical și cel social
II. Scurt istoric asupra persoanelor cu handicap ca grup vulnerabil
II.1. În lume
II.2. În țara noastră
II.3. Politica socială în domeniul persoanelor cu handicap
III. Reglementări privind drepturile persoanelor cu handicap
III.1.Considerații teoretice privind necesitatea promovării drepturilor persoanelor cu handicap
III.2. Instrumente internaționale
III.3. Instrumente naționale
III.4. Context instituțional
IV. Persoana cu handicap
IV.1. Grade de handicap
IV.2. Privire generală asupra nevoilor persoanelor cu handicap
IV.2.1. Nevoi speciale
IV.2.2. Nevoi de sprijin
V. Drepturile omului – drepturile persoanei cu handicap
V.1. Drepturile omului
V.2. Drepturile și obligațiile persoanei cu handicap
VI. Asistența și serviciile sociale comunitare
VI.1. Servicii sociale comunitare
VI.2. Descentralizarea serviciilor publice
PARTEA a II a
Proiect de cercetare
Realizarea unei hărți a nevoii de servicii sociale pentru persoanele cu handicap
în sectorul 1 al municipiului București
Chestionar
Concluzii
Bibliografie
Introducere
În infinita diversitate a interacțiunii dintre ereditate și mediu apar perturbări ale mecanismelor umane de funcționare/adaptare care situează anumiți indivizi la un nivel de participare la viața socială redus, față de semenii lor.
Diferite boli generatoare de handicap, de la naștere sau dobândite pe parcursul vieții datorită unor îmbolnăviri grele, unor acidente sau traumatisme, ne pot duce la o stare prin care nu mai putem să fim egali semenilor noștri: să nu ne mai putem deplasa fără cărucior special, să nu mai vedem sau să nu mai auzim, să nu mai putem gândi sau să comunicăm cu ceilalți, toate aceste neputințe se traduc prin cuvântul handicap sau dizabilitate. Uneori putem să suferim de dizabilități asociate.
Peste două treimi din cele 600 de milioane de persoane din întreaga lume care au un anumit tip de dizabilitate, trăiesc în țări în curs de dezvoltare sau în țări cu economia în tranziție. În SUA numărul acestor persoane reprezintă 20% din populație, iar în țările europene trăiesc aproximativ 37 de milioane de persoane cu dizabilități (din patru familii, una are o persoană cu dizabilități în mijlocul ei).
În orice societate, indiferent de nivelul său de dezvoltare economico-socială, există persoane care au dificultăți de adaptare la condițiile mediului dar, în societatea contemporană, dificultățile de adaptare sunt tot mai complexe. Faptul că orice populație se caracterizează prin ceea ce dr. Philip H.N.Wood a numit « regula treimii » este general acceptat (regula treimii: în cadrul oricărei populații, circa o treime dintre indivizi prezintă o anumită deficiență; pentru o treime dintre indivizii care prezintă deficiența, relația cu mediul înconjurător provoacă una sau mai multe forme de handicap). Aceste persoane, necesită o atenție specială din partea fiecărui stat pentru adaptarea la condițiile mediului. De multe ori însă, capacitatea adaptativă este mult diminuată, astfel încât este necesară adaptarea mediului la posibilitățile lor. Handicapul este de fapt bariera sau atitudinea socială care împiedică o persoană să poată fi membru cu drepturi egale în societate. Handicapul nu se găsește în individ, ci este un obstacol pe care i-l creează societatea.
Barierele în societate conduc la discriminare și excludere socială. Modul în care este construită societatea noastră arată de cele mai multe ori persoanei cu handicap, că nu este capabilă să beneficieze de drepturile umane și că este exclusă social. Societatea trebuie însă să fie conștientă că în viața oricăruia dintre membrii săi poate să survină, oricând, un handicap.
Lumea în care trăim este o lume a discriminărilor. În complexitatea sa, omul este caracterizat, la nivel individual, de nenumărați parametri. În anumite circumstanțe, diferențele dintre indivizi la nivelul aceluiași parametru (limbă, sex, credință) sunt exacerbate, transformate în sursă de neînțelegere reciprocă, mergând până la conflict.
Dintr-o umană incapacitate de a realiza faptul că universalitatea speciei noastre derivă tocmai din diferențele între indivizi, există tendința de a nu accepta alături semeni de care ne separă caracteristici – în fond – minore.
O altă limbă, culoare a pielii, cultură, credință, ne fac reticenți față de semenii noștri, în rest, cu totul asemenea nouă. O dovadă este faptul că, supărați sau doar contrariați, definim persoana care ne nemulțumește printr-o caracteristică depreciativă : « Și vine, nebunul acela și mă întreabă dacă nu mă poate ajuta ! ». Prin generalizare, aceste diferențe duc la discriminare.
Fundamentarea teoretico-metodologică a lucrării
Scopul acestei lucrări este de a aduce puțină lumină în ceea ce semnifică barierele ridicate de societate persoanelor cu handicap, în exercitarea drepturilor lor și rolul autoritățile publice în crearea pârghiilor spre integrarea deplină în societate a persoanelor cu dizabilități. În același timp, lucrarea de față constituie și o sursă de informare pentru un public mai larg interesat de subiect. Ea oferă informații referitoare la aspectele fundamentale ale : dizabilitații și drepturile persoanei cu handicap, efectele discriminării, descentralizării serviciilor de asistență socială și crearea alternativelor, integrării în muncă a persoanelor cu handicap.
Deciziile autorităților locale au impact în viața de zi cu zi a persoanelor cu dizabilități, decizii ce pot face referire la probleme legate de locuințe, educație, îngrijire. Chiar dacă o singură persoană cu handicap fizic, în cărucior, se află într-o comună , sat, orășel, ea trebuie să poată ajunge acolo unde ajung semenii săi, fără dificultate (primărie, biserică, școală, secția de votare, la terenul de sport etc.). Și chiar dacă în localitatea respectivă nu se află nici o persoană cu handicap fizic, toate instituțiile publice și mijloacele de transport trebuie să fie accesibilizate pentru că o persoană cu handicap ar putea veni în localitatea respectivă ( pentru un proces, o moștenire) iar drepturile sale inalienabile trebuie respectate.
Dizabilitate (engleză)/ Handicap (franceză) – termen generic pentru deficiențe (afectări), limitări de activitate.
I.Delimitări conceptuale
I. 1. Deficiență, incapacitate, integrare.
Deficiența semnifică orice pierdere, anomalie sau perturbare, temporarã sau definitivă, a unei funcții sau structuri anatomice, fiziologice sau psihologice. Ea afectează procesul de adaptare și integrare a persoanei în mediul școlar, la locul de muncă sau în comunitate. Poate fi determinată de o boală, accident, dar și de condițiile indezirabile ale mediului în care crește și se dezvoltă persoana. Deficiența – semnifică absența, pierderea sau alterarea unei structuri ori a unei funcții, anatomice, fiziologice sau psihologice care îi îngreunează individului procesul de adaptare și integrare la condițiile de mediu în care acesta se dezvoltă.
Incapacitatea apare ca o consecință a unei deficiențe senzoriale (auditive sau vizuale), motorii, mintale, etc. și constă în pierderea sau diminuarea activității obișnuite a unei persoane. Poate avea caracter progresiv sau regresiv, parțial sau total, reversibil sau ireversibil.
Reabilitarea se referă la un proces destinat a da posibilitatea persoanelor cu deficiență să ajungă la niveluri funcționale fizice, psihice și sociale corespunzătoare, furnizându-le acestora instrumentele cu ajutorul cărora își pot schimba viața în direcția obținerii unui grad mai mare de independență în societate.
Termenul recuperare, specific României, are în esență o semnificație echivalentă, având însă o încărcătură mai puternică medicală și socială. Există tendința de a utiliza în cuplu noțiunile abilitare-reabilitare, prima referindu-se la acele funcții care nu mai pot fi recuperate. În schimb, prin mecanismele de compensare se pot forma abilități, capacități bazale pentru integrarea socială și profesională.
Conceptul șanse egale reprezintă rezultatul prin care diferite sisteme ale societății și mediului, precum serviciile, activitățile, informarea și documentarea, sunt puse la dispoziția tuturor, în particular a persoanelor cu dizabilități.
Egalizarea șanselor (crearea de șanse egale) este procesul prin care diferitele sisteme sociale și de mediu (infrastructură, servicii, activități informative, documentare) devin accesibile fiecăruia și, în special, persoanelor cu handicap.
Termenul servicii de sprijin se referă la acele servicii care asigură atât independența în viața de zi cu zi a persoanei cu handicap, cât și exercitarea drepturilor ei (dispozitive de asistare, servicii de interpretare, asistent personal, servicii de îngrijire comunitară, servicii de asistență psihopedagogică și de specialitate pentru copiii cu deficiențe, integrați în școala publică).
Protecția specială cuprinde totalitatea acțiunilor întreprinse de societate în vederea diminuării sau chiar înlăturării consecințelor pe care deficiența cauzatoare de handicap (considerată factor de risc social) o are asupra nivelului de trai al persoanei cu handicap. Este de dorit ca termenii: invalid, irecuperabil, needucabil, inapt/incapabil de muncă, să nu mai fie folosiți în caracterizarea persoanelor cu handicap, deoarece acești termeni nu reprezintă realitatea și aduc prejudicii demnității umane.
Educația specială – reprezintă un proces continuu, de instruire, ce se organizează pentru preșcolarii și elevii cu deficiențe, în scopul instruirii și educării, al recuperării și integrării sociale. Aceasta trebuie să dispună de planuri, programe analitice, manuale și metodologii didactice, elaborate în funcție de tipul și gradul handicapului.
Învățământ integrat – reprezintă crearea de instituții, care să beneficieze de dotări speciale pentru a educa integrat copii normali și copii cu deficiențe, astfel încât copilul cu deficiență să nu se simtă diferit, marginalizat și nedreptățit.
Integrare – este o acțiune ce se exercită asupra persoanei și implică o continuă transformare și restructurare a potențialului, a însușirilor individuale, înseamnă familiarizarea cu mediul, cunoașterea specificului locului în care urmează să își desfășoare activitatea, de creare a unor concordanțe între ceea ce a văzut, știut și ceea ce se cere individului.
Non discriminarea – principiile drepturilor fundamentale ale omului trebuie să fie aplicate tuturor, fără excepție și statul este obligat să-și protejeze cetățenii de orice formă de discriminare.
I.3. Definiția dizabilității (OMS, UNICEF, CIF- 2001)
Decenii la rând, în secolul XX, noțiunea de handicap a coincis cu aceea de deficiență sau incapacitate a unei persoane, fiind definită numai din perspectiva medicală. Clasificarea se baza de regulă pe o examinare medicală, pentru a se stabili gradul capacității de muncă. Persoana cu handicap era definită ca cineva care își pierduse total sau parțial capacitatea de a munci și de a fi productiv. Această metodă de clasificare prezenta mari inconveniente întrucât punea accentul pe incapacități și ignora factori individuali, cum ar fi: educația, motivația, abilități compensatoare, deprinderi profesionale.
În definiția tradițională, sfera noțiunii de persoană cu handicap cuprinde pe cei care, datorită deficiențelor senzoriale, motorii sau intelectuale, aveau în mod permanent posibilități limitate de a acționa comparativ cu cele ale populației numită normală. În perspectiva acestei accepțiuni, imaginea persoanelor cu handicap tinde a fi dominată de aspectele legate de neputință.
Organizația Națiunilor Unite, prin cele două agenții ale sale cu preocupări constante în doarea – principiile drepturilor fundamentale ale omului trebuie să fie aplicate tuturor, fără excepție și statul este obligat să-și protejeze cetățenii de orice formă de discriminare.
I.3. Definiția dizabilității (OMS, UNICEF, CIF- 2001)
Decenii la rând, în secolul XX, noțiunea de handicap a coincis cu aceea de deficiență sau incapacitate a unei persoane, fiind definită numai din perspectiva medicală. Clasificarea se baza de regulă pe o examinare medicală, pentru a se stabili gradul capacității de muncă. Persoana cu handicap era definită ca cineva care își pierduse total sau parțial capacitatea de a munci și de a fi productiv. Această metodă de clasificare prezenta mari inconveniente întrucât punea accentul pe incapacități și ignora factori individuali, cum ar fi: educația, motivația, abilități compensatoare, deprinderi profesionale.
În definiția tradițională, sfera noțiunii de persoană cu handicap cuprinde pe cei care, datorită deficiențelor senzoriale, motorii sau intelectuale, aveau în mod permanent posibilități limitate de a acționa comparativ cu cele ale populației numită normală. În perspectiva acestei accepțiuni, imaginea persoanelor cu handicap tinde a fi dominată de aspectele legate de neputință.
Organizația Națiunilor Unite, prin cele două agenții ale sale cu preocupări constante în domeniul educației și sănătății (UNICEF și OMS) a luat în discuție principalele viziuni de abordare a dizabilității : viziunea medicală și viziunea socială.
I.4.Viziunea medicală
O.M.S – dizabilitatea este considerată a fi o problemă a persoanei, cauzată direct de boală, traumă sau o altă stare de sănătate care necesită o îngrijire medicală, oferită ca tratament individual de către profesioniști. Managementul dizabilității are ca scop vindecarea/adaptarea și schimbarea comportamentului individului. Îngrijirea medicală reprezintă scopul principal al acțiunii, iar la nivel politic, principalul răspuns îl constituie modificarea sau reforma sistemului de sănătate.
UNESCO – identificarea cauzelor dizabilității prin teste și repararea consecințelor prin tehnici chirurgicale, medicație sau terapii.
Această viziune a stat la baza convingerii că, datorită deficiențelor lor, copii cu handicap necesitau tratamente speciale și a constituit cauza principală a excluderii copiilor cu dizabilități din școli și orientarea lor spre școli speciale( dacă acestea existau), alături de alți copii cu aceeași dizabilitate.
I.5.Viziunea socială
OMS – consideră dizabilitatea ca fiind un complex de condiții create de mediul social și care ține în primul rând de integrarea individului în societate. Managementul acestei probleme necesită acțiune socială și este responsabilitatea întregii societăți.
Dizabilitatea este o problemă politică pentru acest model.
UNESCO – faptul că uneori copiii cu dizabilități se dezvoltă mai greu sau nu învață a fost pus numai pe seama dizabilității nu și pe restricțiile pe care le-au întâmpinat în interacțiunea cu ceilalți sau cu mediul. Dacă acești copii au șansa de a interacționa cu alți copii sau adulți din comunitate și de a explora și alte medii, multe din efectele deficiențelor s-ar reduce.
I.6. Nevoia de compromis între modelul medical și cel social
La finele anilor 70, Organizația Mondială a Sănătății a mandatat un colectiv, să elaboreze Clasificația Internațională a Infirmităților, Disfuncționalităților și Handicapului și astfel a rezultat ICIDH.
În 1980, prin regula treimii, Dr.Philip H.N.Wood propune revenirea la semnificația proprie a noțiunii de handicap, deci la interpretarea ei ca dezavantaj într-un lanț cauzal care pornește de la o maladie invalidantă, trece prin deficiență și incapacitate, ajungând să provoace handicapul. Acesta face distincția clară între cele patru elemente (acest model stă la baza ICIDH):
Maladia, boala sau traumatismul inițial (disease) reprezintă un concept legat de starea intrinsecă de sănătate a individului;
Deficiența, infirmitatea (impairment) se referă la pierderea sau alterarea unei structuri sau unei funcții, pierdere ce apare în urma unei maladii, accident sau perturbare în evoluția normală;
Disfuncționalitatea (disability) reprezintă reducerea parțială sau totală a posibilităților de a realiza o activitate (motrică sau cognitivă) sau un comportament;
Handicapul, dezavantaj social rezultat în urma unei deficiențe sau incapacități, care limitează sau impiedică îndeplinirea de către individ a unui rol așteptat de mediu.
În Programul de Activitate Mondială al Organizației Națiunilor Unite, adoptat în 1992, se regăsesc propunerile lui Philip Wood, definiția handicapului având următoarea formulare:
“Handicapul este funcție a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor. El survine atunci când aceste persoane întâlnesc obstacole culturale, materiale, sociale, care le împiedică să acceadă la diversele sisteme ale societății, disponibile pentru ceilalți cetățeni. Astfel, handicapul rezultă din pierderea sau limitarea posibilităților de participare, pe picior de egalitate cu ceilalți indivizi, la viața comunității.”
În această definiție în prim plan nu apar deficiențele, ci “posibilitățile de participare, pe picior de egalitate cu ceilalți indivizi”, posibilități care au o dublă determinare: atât din partea individului cât și din partea mediului.
Realitatea cotidiană din contextele sociale în care s-a înțeles că starea de handicap este determinată și în funcție de parametrii mediului, demonstrează că, atunci când persoanelor cu deficiențe li se oferă posibilități adecvate de autorealizare, de autonomie existențială, starea de handicap, sub aspect prezent, de ordin existențial, nu mai este resimțită, fiind resimțite doar ecourile subiective ale deficienței și nu impactul social major.
Handicapul este expresia confruntării dintre incapacitatea individului și viața cotidiană, această noțiune exprimă dezechilibrul apărut în viața unei persoane, în tentativa sa de a-și asuma și îndeplini rolul social conferit de colectivitatea în care este integrat.
Prin rezoluția Adunării Generale OMS nr.54/21.05.2001, clasificarea funcționării, dizabilității și sănătății (CIF), a fost acceptată de 191 de țări ca un standard internațional care măsoară sănătatea și dizabilitatea.
La realizarea acestei clasificări au participat profesioniști din 65 de țări, care, prin cercetare, au demonstrat că ea poate fi aplicată în diferite spații culturale iar problema dizabilităților este o problemă a întregii societăți.
CIF nu este o clasificare a consecințelor bolii (cum era versiunea din 1980) ci identifică elementele ce compun starea de sănătate, iar afectările sunt probleme ale funcționării și pot deduce implicațiile cauzale.
În abordarea handicapului, CIF accentuează perspectiva bio-psiho-socială, punând accentul pe marea diversitate individuală. Problemele sănătății și ale funcționării sunt unite într-un continuu, evidențiind necesitatea de a fundamenta activitățile în favoarea persoanei cu handicap.
Dacă două persoane sunt înscrise în aceeași categorie de deficiență, CIF indică faptul că nu se pot integra la fel întrucât fiecare trăiește într-un anumit mediu, cu caracteristicile sale, a primit o anumită educație, este ajutat sau dimpotrivă împiedicat să se integreze datorită factorilor atitudinali.
Cuprinzând o listă a factorilor de mediu care descriu cadrul în care trăiesc indivizii, CIF facilitează studierea factorilor de risc și este un instrument veritabil în realizarea studiilor și sondajelor demografice, analiza calității vieții și a factorilor de mediu sau ca instrument de politică socială, în evaluarea nevoilor populației.
În anul 2006, în România, a fost adoptată Legea 448 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care reglementează drepturile persoanelor cu handicap.
Legea 448/2006 definește persoanele cu handicap ca fiind “acele persoane cărora, datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale. ”
Această definiție este mai aproape de “ teorema integrării sociale” , teorie care arată că societatea are datoria să stimuleze procesul de integrare socială și să compenseze eforturile suplimentare făcute de persoana cu handicap, știind că handicapul este bariera ridicată de societate în calea integrării sociale depline și că persoana cu handicap face eforturi suplimentare față de o persoană validă pentru a se integra social.
II. Scurt istoric asupra persoanelor cu handicap ca grup vulnerabil
II.1. În lume
Problemele persoanelor cu handicap, fizic, sau mental, au apărut odată cu umanitatea și fiecare etapă a întâlnit mari dificultăți în a le rezolva. Asprimea timpurilor de început a fost îmblânzită odată cu apariția creștinismului.
Există mărturii că, din cele mai vechi timpuri, oamenii, în mod individual sau colectiv, au manifestat grijă față de ceilalți, încercând să trateze insecuritatea sau nevoia umană, să ajute pe cei care se dovedeau incapabili a-și satisface minimul de cerințe ale traiului.
Ulterior legea religioasă a devenit mai explicită și mai imperioasă; spre exemplu, doctrina creștină de la început propovăduia îndatorirea de a da, de a oferi și dreptul de a primi în cazul celor aflați în nevoie (de altfel toate religiile, într-un fel sau altul, postulează datoria de caritate față de cei defavorizați).
Până în secolul trecut, handicapul era considerat o fatalitate și suscita din partea comunității o atitudine de filantropie; recurgerea la internarea în instituții viza izolarea celui afectat, pentru a nu perturba desfășurarea vieții sociale. Treptat, datorită inițiativei private, au apărut primele servicii pentru invalizi sub forma operelor de binefacere, vizând uneori și stabilimentele școlare.
Punând accentul pe valorizarea ființei umane ca forță de muncă, revoluția industrială a făcut necesară o abordare mai sistematică a problematicii legate de handicap și invaliditate, fapt care a dus la apariția mecanismelor și instrumentelor securității sociale: asistența socială și asigurările sociale. Astfel, au apărut asigurările de invaliditate, ca reacție față de vulnerabilitatea lucrătorilor industriali în eventualitatea unor alterări ale stării lor de sănătate, care nu le mai permitea să continue activitatea profesională, afectându-le posibilitatea de a câștiga cele necesare traiului. Primul regim de asigurări de invaliditate în favoarea salariaților a fost instituit în în anul 1889. Ulterior, numeroase țări care au fondat inițial regimuri de asigurare pentru categorii particulare, au ajuns să adopte legislații care vizează salariații în general.
Problema tehnică cea mai importantă și complexă de rezolvat era definirea și evaluarea invalidității, care condiționa accesul la prestații, asigurând eligibilitatea beneficiarilor. În aproape toate regimurile de asigurări, dreptul la prestații este subordonat existenței unui grad minim de invaliditate, adesea exprimat sub forma procentajelor, care variază mult de la o la alta. Evaluarea se fondează pe starea fizică și/sau mintală a solicitantului în momentul considerat, atestată de serviciile medicale, care au în vedere o serie de criterii de specialitate, uneori și condiția posibilă a stării de sănătate în ipoteza continuării activității profesionale. Însă, criteriile medicale nu sunt suficiente, fiind necesară aprecierea posibilităților de readaptare, cunoașterea solicitărilor profesionale și a problemelor legate de locul de muncă.
Numărul mare de invalizi în urma razboaielor a fost de natură să suscite o intensificare a preocupărilor societății pentru această categorie. Pe lângă unele prestații bănești ( alocații, pensii) sau în natură (proteze), treptat, au apărut preocupări de reabilitare funcțională, de formare profesională specială și de muncă protejată. Astfel, la încheierea primului război mondial s-a resimțit necesitatea unor dispoziții speciale pentru crearea diferitelor sisteme care să permită utilizarea capacității restante de muncă a invalizilor, cum ar fi:
sisteme de încadrare obligatorie a persoanelor cu invalidități;
programe de formare profesională, organizate și luate în sarcină de autoritățile publice;
dispoziții legislative privind readaptarea profesională a invalizilor (primele fiind cele adoptate în S.U.A în anul 1919);
diverse sisteme de muncă protejată.
La problemele invalidității de război s-a adăugat încă una: constatarea existenței diferitelor grade de invaliditate la tinerii scutiți de serviciul militar pe motive medicale, fapt care a furnizat o primă informație clară asupra procentajului de invaliditate în cadrul populației totale.
Cel de-al doilea război mondial a multiplicat numărul invalizilor, fapt ce a stimulat adoptarea unor măsuri legislative mult mai extinse, pentru asigurarea readaptării lor profesionale și plasarea pe locuri de muncă potrivite. Astfel, ca o tendință importantă poate fi observată deplasarea accentului de la protecție, la reintegrarea în viața activă, avându-se în vedere și lipsa forței de muncă în anii de după încheierea ostilităților.
După 1945, o serie de factori contribuie la conturarea concepției moderne privind readaptarea profesională și integrarea socială a persoanelor cu incapacitate:
progresul științei medicale, creșterea longevității și noua tendință de a considera bolnavul ca o persoană și nu un caz;
politica de utilizare deplină a forței de muncă în țările occidentale;
elaborarea și adoptarea în numeroase țări a unei legislații de ansamblu privind munca invalizilor;
presiunea influenței exercitate de ONU, Organizația Internațională a Muncii, Organizația Mondială a Sănătății, UNESCO, UNICEF și de alte organizații internaționale în favoarea creșterii nivelului economic și social al populațiilor în lume;
eforturile și influența organizațiilor benevole naționale și internaționale care activează în acest domeniu.
II.2. În țara noastră
Perceptul evanghelic “ajută-i pe cei slabi” a fost prezent și în mentalitatea poporului nostru, născut creștin. Aflate mai întâi sub protecția mănăstirilor și bisericilor și mai apoi sub aceea a autorităților publice, au funcționat spitale și aziluri de îngrijire și adăpost a celor defavorizați de soartă. Mila inițială s-a transformat și în țara noastră, pe parcursul timpului, în acțiuni filantropice, adică ajutorare mai organizată a celor nevoiași, bolnavi, infirmi, neputincioși. Un document din 1524 și un altul din 1565 amintesc de existența unui ospiciu pentru adăpostirea orbilor, șchiopilor și altor categorii de infirmi la Mălțăul-de-Jos, lângă Câmpulung, pe care Neagoe Basarab l-a înzestrat în anul 1524 cu moșia Licurea din Județul Vâlcea. Mai este amintit un altul la SanMitreni – în care cei adăpostiți primeau hrană, îmbrăcăminte și bani.
O preocupare de creare a unui sistem de protecție pentru copiii cu dizabilități a existat în România încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. O instituție pentru persoanele cu surdo-cecitate a funcționat, de exemplu, între anii 1831 și 1846 în Dumbrăveni, județul Brașov. Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX a adus o preocupare mai susținută pentru persoanele nevăzătoare. Primele școli care au fost înființate pentru ei au fost cele din Cluj (1900) și Focșani (1901). Școala din Focșani a fost transferată în 1906 în București unde este încă în funcțiune – școala Vatra Luminoasă. Pentru copiii cu deficiență mentală, prima școală a fost înființată în Ineu, apoi la Cluj, în 1918.
Cel de-al doilea război mondial a demonstrat capacitatea unor grupuri marginalizate de a desfășura activități socialmente utile. Efortul economic din ultima parte a războiului a căzut în mare parte în sarcina femeilor și a invalizilor. Aceste grupuri și-au dobândit conștiința valorii și au impus schimbări în percepția publică asupra contribuției lor sociale. Pentru persoanele cu handicap, perioada următoare a adus modificări de imagine și de acțiune socială.
După cel de-al doilea război mondial, România a fost preluată de comuniști, o perioadă guvernată de minciună și corupție, violarea drepturilor omului și izolare de lumea internațională. Controlată bine de poliția secretă și de partidul comunist, populația era o societate civilă slabă, în care singurul care oferea servicii era statul.
Legislația referitoare la protecția persoanelor cu handicap era extrem de opacă, politica fiind aceea de a ascunde persoanele cu dizabilități, chiar dacă, în timpul acesta, România a semnat documente internaționale de adeziune la Carta Națiunilor Unite și la acțiuni ce vizau implementarea acestor principii privind includerea persoanelor cu dizabilități.
Un punct de turnură al societății comuniste a fost legitimarea instituționalizării persoanelor cu handicap, prin Legea nr. 3/1970 privind regimul de protecție a anumitor categorii de minori. Bazată pe această lege de creștere, educare și pregătire școlară și profesională, au fost înființate următoarele instituții: orfelinate pentru copiii mai mici de 3 ani, case pentru preșcolari și copiii școlari, grădinițe, școli secundare pentru recuperarea persoanelor cu deficiențe, școli profesionale și licee specializate, case pentru persoanele cu deficiențe nerecuperabile.
Această dezvoltare a sistemului de instituționalizare a persoanelor cu handicap a creat o barieră între ei și societate. Nu existau elemente ale politicii de integrare pentru persoanele cu dizabilități într-o societate, ci doar izolarea lor.
Persoanele cu handicap nu puteau participa la viața comunității din care faceau parte din mai multe cauze :
– nu puteau să acceadă la educație întrucât școlile aveau curricule unice pentru toate categoriile de copii și tineri, iar școlile speciale permiteau educația și instruirea numai pentru cei cu handicap ușor sau senzorial ;
– educația specială, asigura loc de muncă în cooperativele de artizanat și meșteșugărești și, uneori, participarea la anumite competiții sportive ;
– copiii și tinerii cu handicap sever erau educați acasă prin efortul familiei sau nu erau educați deloc ;
– nu aveau mijloace de deplasare specifice ;
– pentru adulții cu handicap nu exista o legislație de protecție materială care să permită unei persoane cu handicap să ducă o viață normală, la fel cu orice individ de vârsta lui.
Suportul oferit de către stat ca o demonstrație a grijii și considerare a regimului comunist pentru acest segment al populației, era extem de formal.
Anii 70 au impus în întreaga lume o nouă abordare a problemelor sociale, care ating comunitatea și viața în general. Pe măsură ce calitatea vieții a devenit un domeniu de interes pubic, intervențiile în caz de criză s-au afirmat drept componentele esențiale ale răspunsului comunitar la suferința umană generată de diferite handicapuri fizice sau psihice. Sintetizând această nouă concepție, Declarația din anul 1975 a Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor handicapate, sublinia că acestea au dreptul la o securitate economică și socială și la un nivel de viață decent.
În anul 1993 prin Rezoluția 48/96 a Națiunilor Unite au fost adoptate Regulile Standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap. Acest document adoptat și de România ne face să înțelegem că persoanele cu handicap sunt membre ale societății și au dreptul de a rămâne în interiorul comunității. Ele au dreptul, potrivit propriilor capacități, să dețină și să păstreze un loc de muncă, să se angajaze într-o ocupație utilă, remunerată, ca și dreptul de a se asocia sindicatelor.
II.3. Politica socială în domeniul persoanelor cu handicap
Odată cu apariția democrației în România postrevoluționară ne întâlnim tot mai mult cu ideea de stat al bunăstării și politică socială. „Conceptul de politică socială se referă la o sferă largă de activități ale statului care au ca obiectiv modificarea într-un sens specific a caracteristicii vieții sociale ale unei colectivități”. Deci, politica socială, implică intervenția statului în scopul creeri unor mecanisme proprii capabile să asigure egalizarea oportunităților pentru membrii unei colectivități. Ca urmare, s-a impus apariția unui cadru legislativ care să includă politici sociale pentru persoanele cu handicap.
Sub influența unui complex de factori, în special determinat de transformările socio-economice apărute în ultimii 18 ani, din ce în ce mai multe persoane au ajuns în situația de a nu mai avea condiții și resurse pentru asigurarea unui nivel de trai zilnic, chiar la limita minimă de subzistență determinată statistic.
Aceste persoane devin excluse social datorită imposibilității desfășurării unei vieți sociale, iar existența lor este afectată de riscuri majore. Pentru a se realiza recuperarea atât pentru umanitate cât și pentru societate, persoanele menționate necesită protecție socială.
În primii ani după Revoluția din ’89, protecția socială promovată a avut un caracter corectiv, fragmentar și conjunctural, multe din măsurile adoptate fiind impuse de tulburările sociale. În condițiile tranziției la economia de piață, procesul de reformă a început târziu și a avut un caracter discontinuu, atât pe plan legislativ cât și instituțional.
În anul 1992 apare Legea 53 privind protecția specială a persoanelor handicapate, care pentru prima dată oferă posibilitatea ca “persoana care are în îngrijire, supraveghere și acordă ajutor permanent minorului sau adultului handicapat beneficiază de:” salariu și recunoașterea perioadei respective ca vechime în muncă, oferind și alte beneficii și gratuități. Ulterior a fost promulgata si Legea nr.57/1992, referitoare la încadrarea în muncă a persoanelor handicapate.
Aceste două acte normative au generat numeroase contestații și presiuni atât din partea persoanelor cu handicap cât și a celor valide.
Oamenii politici au fost confruntați cu probleme noi, dar au reacționat la ele cu soluții vechi, complicând și prelungind agonia. Politica cu privire la handicap avea nevoie de o nouă fundație pentru a repara o veche nedreptate și a planta semințele redresării și stabilității pe termen lung. Cererea de forță de muncă și situația economiei naționale au avut o foarte mare influență asupra dificultăților legate de integrarea în muncă a persoanelor cu handicap. Politica cu privire la încadrarea în munca protejată nu era clar definită iar reabilitarea profesională a persoanelor cu handicap nu ar fi trebuit să fie lăsată în seama serviciilor medicale sau al prevederilor sociale.
În anul 1999, din dorința de a ne alinia legislației internaționale în domeniul persoanei cu handicap, se abrogă Legea 53 / 1992 și apare O.U.G.102 /1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanei cu handicap.
Legea 53 – “persoane handicapate în înțelesul prezentei legi, sunt acele persoane care, datorită unor deficiențe senzoriale, fizice sau mintale, nu se pot integra total sau parțial, temporar sau permanent, prin propriile lor posibilități, în viața socială sau profesională, necesitând măsuri de protecție specială.”
O.U.G. 102 – “persoanele cu handicap, în înțelesul prezentei ordonanțe de urgență, sunt acele persoane care au un dezavantaj datorat unor deficiențe fizice, senzoriale, psihice sau mentale, care le împiedică sau le limitează accesul normal și în condiții de egalitate la viața socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor sociali, materiali și culturali, necesitând măsuri de protecție specială în vederea integrării lor sociale”
Deși cele două definiții sunt asemănătoare la prima vedere ele sunt foarte diferite prin modul cum este evidențiată problema. Încă din început se observă trecerea de la adjectivul „handicapate” – viziune strict categorială, ce implică protecție pasivă din partea statului, la prepoziția „cu handicap” – viziune centrată pe individ, personalizată, ce presupune deja participarea activă. Aceste tranziții paradigmatice: de la grade de recuperabilitate și cetățenie parțială la drepturi umane și cetățenie egală, de la viziunea colectivă la una personalizată și interactivă, de la concepția predominant medicală la una multidiciplinară ( bazată pe nevoile bio-psiho-sociale), de la protecția pasivă la una activă – prin măsuri afirmative, de sprijin efectiv pentru egalizarea șanselor, în dezvoltarea maximală a potențialului fiecărei ființe umane, reprezintă câteva concluzii pentru România post decembristă.
În ultimele două decenii țările est – europene desprinse din „blocul comunist”, au început să descopere că pe lângă agricultori, clasa muncitoare și intelectuali există multe alte categorii de persoane care se confruntă în „tăcere” cu problemele traiului zilnic. Cauzele problemelor lor nu erau atât de natură economică, cât țineau mai mult de domeniul relațiilor interumane care depășeau cadrul familial, datorită mentalităților existente în societate.
Integrarea României în Uniunea Europeană presupune și „rezolvarea” unor probleme sociale de integrare a diverselor categorii de populație. Printre acestea se numără și persoanele cu dizabilități ale căror nevoi specifice se limitează la nivelul trebuințelor de autonomizare: rampă de acces în clădiri, semnalizări audio – vizuale, etc și la suportul socio– economic acordat prin serviciile sociale specializate promovate de politicile guvernamentale.
În cadrul legislativ al protecției persoanelor cu dizabilități au apărut schimbări majore începând cu anul 1999 și, cu precădere, în perioada 2002-2003.
Strategia Națională privind protecția specială și integrarea socială a persoanelor cu handicap (H.G. nr. 1215 / 2002) a definit axele principale: reforma administrativă și reforma instituțională. Cele două principii de bază ale acestei strategii sunt dezinstituționalizarea și reintegrarea în comunitate a persoanelor cu dizabilități.
Strategia a fost elaborată pe baza Regulilor Standard ale ONU privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu dizabilități. Scopul acestei strategii a fost de a armoniza munca tuturor organizațiilor guvernamentale și non-guvernamentale implicate în sprijinirea persoanelor cu dizabilități și de a alinia politicile noastre la standardele internaționale relevante, urmând a sta la baza viitoarelor politici privind persoanele cu dizabilități.
Planul Național de Acțiune pentru implementarea Strategiei Naționale (martie 2003) a stabilit măsurile care trebuie luate, iar Ordonanța de Guvern nr. 14/2003 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap (aprobată prin Legea nr. 239 și modificată prin OG nr. 2/2004) a stabilit cadrul legal pentru reforma administrativă a sistemului.
Ordonanța nr.68/2003 privind serviciile sociale, HG nr.1176/2003 care face referire la desfășurarea de către persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial a unor servicii sociale în domeniul protecției speciale a persoanelor cu dizabilități și Standardele de calitate constituie cadrul pentru dezvoltarea serviciilor existente și pentru crearea de servicii alternative comunitare noi, pentru a facilita restructurarea, până la închidere, a instituțiilor rezidențiale de stat de mare capacitate.
Proiectul « Twinning Light », a fost derulat de o echipă de experți olandezi de la Institutul Olandez pentru Îngrijire și Protecție (NIZW) și finanțat de Comisia Uniunii Europene. Acest proiect, care s-a derulat pe o perioada de 6 luni de zile, a avut ca scop elaborarea unui sistem continuu și integrat de protecție, în vederea creșterii calității vieții persoanelor cu handicap.
Cele trei obiective ale proiectului au fost:
adoptarea Strategiei Naționale, în conformitate cu legislația Uniunii Europene din domeniu, Regulile Standard ale Națiunilor Unite, Carta Social Europeană revizuită, Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr.159 privind formarea și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap;
Elaborarea Planului de Acțiune privind implementarea strategiei pe termen scurt și mediu 2003-2006 ; Închiderea marilor “ cămine spital” prin dezvoltarea de servicii alternative și centre rezidențiale de talie mică;
Întărirea instituțională a Agenției Naționale pentru Persoanele cu Handicap
Din păcate, până la data de 01.01.2005, s-au înregistrat mari întârzieri în implementarea acestor importante documente de politici sociale în domeniul protecției persoanelor cu dizabilități, datorită :
-prezenței unor prevederi nerealiste ale planului de acțiune (ex. evaluarea multidisciplinară a 420.000 persoane din comunitate în 6 luni) ;
-capacității foarte mici de atragere și absorbție a fondurilor, implicit a lipsei de finanțare care să sprijine implementarea Planului de Acțiune ;
-ignorării conceptelor noi, promovate la nivel european.
Urmare acestei situații, Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap, a decis elaborarea unei noi strategii care să depășească obstacolele amintite și să țină seama de toate evoluțiile europene în materie. Astfel, prin H.G.1175/2005 a fost aprobată Strategia Națională pentru Protecția, Integrarea și Incluziunea Socială a Persoanelor cu Handicap pentru perioada 2006-2013, precum și a Planului de Implementare aferent acesteia.
Strategia a fost elaborată ca urmare a colaborării dintre: ANPH, Asociația Națională a Nevăzătorilor, Asociația Națională a Surzilor, reprezentanții Consiliului Național al Dizabilității din România, experți ai Ministerului Educației, reprezentanți ai Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului, alte organizații neguvernamentale și are la bază: principiul european « Nimic pentru noi, fără noi», luarea în considerație a majorității documentelor internaționale în domeniu, centrarea pe persoana cu handicap – cetățean cu drepturi și obligații depline.
Din punctul de vedere al politicilor sociale destinate persoanelor cu handicap, Strategia fundamentează :
Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap ;
Noile criterii medico-psiho-sociale de încadrare în grad de handicap ;
Legislația secundară de susținere a legislației de bază ;
Planul Național de Formare a personalului din domeniu.
Informațiile valide și de încredere despre sănătate și dizabilitate sunt esențiale pentru elaborarea, implementarea și evaluarea politicilor de combatere a discriminării, de promovare a integrării în societate și de egalizare a șanselor pentru persoanele cu handicap. Însă, nicăieri în lume, nu există un concept unitar asupra dizabilității care să poată fi aplicat de toate țările pentru a planifica politicile sociale și de sănătate. Urmare acestei situații și având în vedere problematica complexă a abordării în mod unitar a dizabilității, un consorțiu din care face parte și România, reprezentată de Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, a elaborat un proiect de cercetare care va fi finanțat de către Direcția Generală pentru Cercetare a Comisiei Europene. Obiectivele acestui proiect, desfășurat în perioada 2005-2007, sunt:
Utilizarea modelului propus de CIF, elaborat în anul 2000 de Organizația Mondială a Sănătății, ca structură standard pentru analiza și evaluarea cercetărilor și a datelor statistice existente în prezent, referitoare la sănătatea populației ;
Demonstrarea faptului că CIF poate măsura tipuri de dizabilitate în stadiu clinic, de recuperare/reabilitare și pe tot parcursul procesului educațional;
Elaborarea recomandărilor referitoare la politicile în domeniul social și educațional, precum și liniile directoare despre cum pot fi armonizate datele în modelul CIF.
III. Reglementări privind drepturile persoanei cu handicap
III.1. Considerații teoretice privind necesitatea promovării drepturilor persoanelor cu handicap
Este cunoscută gama extrem de variată de atitudini și perspective asupra copiilor și persoanelor cu handicap de-a lungul istoriei, de la exterminare și segregare, în diverse modalități, la acceptarea egalității în drepturi și a nevoii de egalizare a șanselor. Numai abordarea handicapului din perspectiva drepturilor omului stabilește un continuum între:
problematica unei persoane care are o anumită deficiență;
dezavantajele create de mediu;
politicile sociale, instituțiile și serviciile menite sa reducă aceste dezavantaje.
După mulți ani de segregare a copiilor, tinerilor și adulților cu handicap în instituții închise sau în familiile lor, deschiderea acestora spre comunitate este un proces gradual, complex și de durată și impune noi tipuri de relații sociale care să permită integrarea în comunitate a persoanelor cu handicap.
Abordarea problematicii persoanei cu handicap din perspectiva drepturilor omului, definirea handicapului ca un dezavantaj de a cărui diminuare este responsabilă și societatea, valorizarea principiului șanselor egale, a condus la o noua abordare a serviciilor pentru persoanele cu handicap și la o nouă orientare a acestora. Luarea în considerare a dezavantajului are implicații deosebite asupra recomandărilor de încadrare în muncă întrucât s-a stabilit că un loc de muncă nu solicită decât o mică parte din ansamblul capacităților umane.
Pentru promovarea unei noi calități a vieții persoanei cu handicap, în vederea stimulării activității și participării sale la nivelul vieții familiale, al educației, al activităților de muncă și de timp liber, sunt necesare două componente majore:
schimbarea atitudinii/ mentalității;
crearea de servicii centrate pe nevoile persoanei cu handicap.
Filozofia socială a drepturilor fiecărei ființe umane, abordarea și definirea handicapului din această perspectivă, deschide calea unui viitor în care orice persoană are ceva de spus și de făcut în comunitatea și societatea în care trăiește.
Problemele persoanei cu handicap constituie obiectul unor reglementări legislative, formulate ca texte de lege- cum ar fi dispozițiile constituționale, referitoare la toți cetățenii, ori ca texte de legi speciale, vizând în mod expres această categorie de populație. Promulgarea de legi specifice care să garanteze egalitatea și să interzică practicile discriminatorii este fundamentală, întrucât dispozițiile constituționale au un caracter general. În încercarea de a răspunde cât mai adecvat nevoilor persoanelor cu handicap se pune un accent însemnat pe reglementările speciale privind educația, încadrarea în muncă, fiscalitatea (exonerarea sau reducerea impozitului pe venit). Există însă riscul ca măsurile speciale să aibă ca efect pervers, să inducă un caracter segregativ.
În orice stat democratic recunoașterea prezentei și a nevoilor unei anumite categorii de cetățeni începe cu preocuparea pentru o cunoaștere a situației și a calității vieții acestora. Fără cunoașterea realității vieții de zi cu zi a persoanelor cu dizabilități, statul nu poate planifica modul de alocare a fondurilor necesare oferirii de facilități și servicii medicale, educaționale, sociale, de petrecere a timpului liber etc.
Unele țări dispun de mecanisme de coordonare la nivel național ( cum ar fi Consiliul Național Superior privind Persoanele cu Incapacități, ori Fondul Național pentru Reabilitarea Socială a Persoanelor Handicapate, în Belgia), în timp ce altele preferă să se bazeze pe instituții benevole și private, pe proiecte locale sau regionale, considerând ca serviciile cele mai potrivite sunt asigurate la nivel local (ex.: Olanda). Eficacitatea diferitelor tipuri de servicii depinde de o serie întreagă de variabile cum ar fi: structurile, funcțiile, resursele, specificul cultural etc.
III.2. Instrumente internaționale
Reglementările internaționale ale drepturilor omului se împart în trei categorii:
Acorduri multilaterale în domeniul drepturilor omului care creează obligații legale- convenții, acorduri sau tratate- devin aplicabile când sunt semnate și ratificate de către organele parlamentarecompetente ale statelor membre. Cele mai importante dintre acestea, care se aplică în mod particular persoanelor cu handicap sunt :
Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertățile Fundamentale (1950)
Convenția Organizației Internaționale a Muncii 111 privind Discriminarea în privința angajării în muncă și ocuparea forței de muncă (1958)
Carta socială europeană (1991, revizuită în1996)
Convenția Internațională privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială (1965)
Acordul internațional în privința Drepturilor Economice, Sociale și Culturale (1966)
Acordul internațional în privința Protecției Drepturilor Omului (1969)
Convenția privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare a Femeilor (1979)
Carta Africană a Drepturilor Omului și a Persoanelor (1981)
Convenția Organizației Internaționale a Muncii 159 (și recomandarea 168) privind reabilitarea Vocațională și Angajarea persoanelor cu Dizabilități (1981)
Convenția Națiunilor Unite împotriva Torturii, Tratamentelor crude, inumane și degradante sau Pedepselor (1984)
Convenția Europeană pentru Prevenirea Torturii, a Tratamentului inuman și degradant sau a Pedepsei (1987)
Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului (1989)
Convenția Europeană privind Drepturile Omului și Biomedicină (1996)
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2000)
2. Declarații internaționale, rezoluții și recomandări relevante pentru drepturile omului care au fost adoptate de Națiunile Unite. Acestea stabilesc standarde internațional recunoscute și pot deveni legi internaționale obișnuite în domeniul drepturilor omului:
Declarația Fundamentală a Drepturilor Omului (1948)
Declarația privind Drepturile Persoanelor cu Retard Mintal (1971)
Declarația privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (1975)
Principii pentru Protecția Persoanelor cu Boli Mintale și Îmbunătățirea Îngrijirii Sănătății Mintale (1991)
Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor pentru Persoane cu Dizabilități (1993)
Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități și Protocolul opțional la aceasta (2006)
Conferința Europeană la Nivel Înalt cu privire la Planul de Acțiune 2006-2015 al Consiliului Europei pentru persoanele cu dizabilități (2007).
3. Rapoarte internaționale și comentarii oficiale emise de Națiunile Unite. Acestea sunt importante pentru stabilirea statutului persoanelor cu handicap în anumite situații. Cele mai importante dintre ele, sunt :
Raportul « Drepturile omului și Persoanele cu Dizabilități », publicat de subcomisia ONU pentru Prevenirea Discriminării și Protecția Minorităților (1993)
Comentariul General nr.5, adoptat de Comitetul ONU a Drepturilor Economice, Sociale și Culturale (1994)
Rapoarte pregătite de Bengt Lindqvist, raportor special pentru implementarea Regulilor Standard (2000)
III.3. Instrumente naționale
În România datele oficiale cu privire la persoanele cu dizabilități se bazează pe informații oferite de autoritățile centrale și locale și sunt date predominant cantitative, care nu sunt colectate prin instrumente bine puse la punct și care reflectă doar parțial realitatea. Informațiile calitative sunt oferite în special de către organizațiile neguvernamentale care reprezintă interesele persoanelor cu dizabilități. Aceste date sunt luate în considerare de puține ori de către autorități.
Organizațiile realizează studii și cercetări cu privire la calitatea vieții persoanelor cu dizabilități, precum și studii de evaluare a eficienței legilor care vizează protecția acestei categorii de persoane.
Principala responsabilitate privind asigurarea protecției persoanelor cu handicap o are statul. Acest lucru este prevăzut în art. 50 din Constituția României (revizuită în 2003) care prevede că:
“Persoanele cu handicap se bucură de o protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament a handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor.”
Prin metodologii și standarde concrete și prin adoptarea Strategiei Naționale, Guvernul a creat un sistem de protecție, de suport continuu și integrat, în vederea creșterii calității vieții persoanelor cu dizabilități.
Cel mai important document de reglementare legislativă în vederea implementării Strategiei Naționale 2006-2013 a fost elaborarea de către Parlamentul României a Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, revizuită, urmată de :
Hotărârea de Guvern nr.268/2007- Normă metodologică de aplicare a prevederilor Legii 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap;
Ordinul nr.260/2007 privind aprobarea procedurii de autorizare a unităților protejate;
Ordinul nr.62/2007 – aprobarea Instrucțiunilor privind legitimația pentru transportul urban cu mijloace de transport în comun de suprafață pentru persoanele cu handicap și modelul acesteia;
Hotărârea nr.680/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modalitatea de acordare a drepturilor la transport interurban gratuit persoanelor cu handicap;
Ordinul nr.223/2007 privind implementarea formatului unic al cardului-legitimație de parcare pentru persoanele cu handicap;
Ordinul 256/2007 –organizarea și funcționarea Consiliului de analiză a problemelor persoanelor cu handicap;
Ordin nr.1640/2007 pentru aprobarea Metodologiei de autorizare a interpreților limbajului mimico-gestual și a interpreților limbajului specific persoanei cu surdocecitate;
Ordinul comun al MMFES și Ministerului Sănătății Publice privind noile criterii medico-psiho-sociale de încadrare în grad de handicap, nr. 762/1992/2007;
Legea nr. 239/2003 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr.14/2003 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap;
Legea nr.47/2006 privind sistemul național de asistență socială
Hotărârea nr.787/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea aplicării Regulamentului (CE) nr. 1.107/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iulie 2006 privind drepturile persoanelor cu handicap și ale persoanelor cu mobilitate redusă care călătoresc pe calea aerului;
Legea 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice.
Pentru a putea beneficia de măsurile de protecție prevăzute de actele normative sus menționate este necesar ca persoanele îndreptățite să obțină încadrarea într-un grad de handicap. Actul oficial care consemnează gradul de handicap este certificatul de încadrare într-un grad de handicap.
Noutăți promovate de Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap :
diversifică tipurile de prestații sociale – introduce bugetul personal complementar, anumite facilități au fost valorizate, suma obținută urmând să fie folosită de persoana cu handicap, conform propriilor nevoi ;
elimină diferențele care existau din punct de vedere al prestațiilor sociale între nevăzători și persoanele cu alte tipuri de handicap ;
previne instituționalizarea prin dezvoltarea de servicii alternative comunitare: servicii de suport pentru familie, asistent personal, servicii la domiciliu, asistent personal profesionist;
stimulează încadrarea în muncă prin :
acordarea integrală a indemnizației cumulativ cu veniturile salariale și cu bugetul personal complementar ;
acordarea de credit a cărui dobândă se suportă din bugetul de stat pentru achiziționarea unui mijloc de transport și pentru adaptarea locuinței conform nevoilor individuale de acces ;
autoritățile și instituțiile publice, persoanele juridice, publice sau private care au cel puțin 50 de angajați au obligația de a angaja persoane cu handicap într-un procent de cel puțin 4% din numărul total de angajați.
Introduce dreptul la opțiune pentru persoanele juridice care nu angajează persoane cu handicap :
fie plătesc lunar, către bugetul de stat, o sumă reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe țară, înmulțit cu numărul locurilor de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap ;
fie achiziționează produse de la unitățile protejate autorizate în sumă echivalentă cu suma datorată la bugetul de stat oferind oportunități de dezvoltare pentru unitățile protejate și, implicit, de creștere a numărului de persoane cu handicap angajate.
Prevede diversificarea modalităților de realizare a accesului la mediul fizic și, în mod deosebit, a mediului informațional și comunicațional.
III.4. Contextul instituțional
Prin reorganizarea Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap, aflat în subordinea Ministerului Sănătății și prin înființarea Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap aflată în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei – care în baza OUG nr.24/2007 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale, s-a transformat în Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse ( MMFES)- Guvernul României a transmis decizia clară de trecere de la protecția și asistența preponderent medicală a persoanelor cu handicap, la abordarea sistemului prin prisma asistenței sociale, în conformitate cu practicile europene moderne.
Astfel, conform legii, ANPH este organismul de stat principal responsabil în domeniul protecției persoanelor cu handicap care pentru realizarea obiectivelor în domeniu, îndeplinește următoarele funcții :
– de strategie- prin care asigură fundamentarea, elaborarea, supunerea spre aprobarea Guvernului, precum și aplicarea Strategiei naționale în domeniu și a programelor de reformă în sistemul protecției persoanelor cu handicap, cu respectarea tratatelor internaționale la care România este parte.
– de reglementare- prin care asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea obiectivelor Strategiei naționale privind protecția persoanelor cu handicap și armonizării legislației interne cu principiile și normele tratatelor internaționale la care România este parte.
– de administrare- prin care asigură gestionarea bunurilor din domeniul public și privat al statului, pe care le are în administrare sau în folosință.
– de autoritate de stat- prin care exercită controlul asupra modului în care sunt respectate și promovate de către instituțiile publice și celelalte persoane juridice drepturile persoanelor cu handicap în conformitate cu legislația în vigoare.
– de reprezentare- prin care asigură, în domeniul său de activitate, reprezentarea pe plan intern și extern a statului român.
Legislația cu privire la persoanele cu handicap este pusă în aplicare și de alte ministere și agenții guvernamentale; Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adoptie( ANPCA) ; Ministerul Sanatatii ; Ministerul Educatiei si Cercetarii ; Ministerul Transporturilor Constucțiilor și Turismului; Agenția Națională pentru ocuparea Forței de Muncă (ANOFM); Ministerul Administrației și Internelor etc.
Aceste ministere și agenții guvernamentale au fiecare atribuții în domeniul lor de competență și sunt doar tangențial implicate în problematică. Din păcate, ele nu colaborează suficient, nu au o politică de parteneriat în domeniul handicapului, ceea ce duce la o incoerență a acțiunilor și activităților lor.
Consiliile județene și consiliile locale ale sectoarelor municipiului București au preluat de la fostele Inspectorate Teritoriale pentru Persoane cu Handicap finanțarea serviciilor și a instituțiilor de protecție specială, care se realizează prin serviciile publice de asistență socială.
În domeniul asistenței sociale pentru persoanele cu handicap, consiliile locale au următoarele atribuții:
contribuie la realizarea măsurilor de protecție și asistență socială
înființează și asigură funcționarea unor instituții de binefacere de interes local.
Deciziile autorităților locale au impact asupra vieții de zi cu zi a persoanelor cu dizabilități. Deciziile pot face referiri la probleme ca locuință, educație, îngrijire. Datorită acestora, este important ca autoritățile să includă în toate deciziile lor aspecte ale dizabilității.
Adoptarea la 20.12.2003 , în cadrul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, a Regulilor Standard cu privire la egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap, a constituit un instrument pentru decizia politică și acțiunea persoanelor cu handicap și organizațiilor lor.
Autoritățile locale sunt deseori responsabile pentru o mulțime de planuri care afectează viața oamenilor de zi cu zi, de aceea ei au o responsabilitate specială.
Numai persoanele cu handicap știu cum este să trăiești cu o dizabilitate. Este o risipă de resurse pentru societate să nu utilizeze toate cunoștințele de care dispun organizațiile persoanelor cu dizabilități. Eșecul în utilizarea acestor cunoștințe înseamnă că progresul spre o societate egală va fi probabil mai încet decât ar trebui să fie. Autoritatea locală implică muncă și cheltuieli suplimentare – ceea ce s-a intenționat, nu va putea funcționa în practică și de aceea va trebui replanificat.
Astfel, autoritățile locale trebuie să coopereze cu organizațiile persoanelor cu dizabilitați pentru a planifica rațional și eficient costurile. Persoanele cu handicap trebuie să joace un rol activ, ca parteneri în acest proces de egalizare a șanselor.
Prin intermediul serviciilor de asistență socială specializate se urmărește promovarea unor inițiative care să conducă la integrarea socială, profesională și culturală a persoanelor cu handicap, precum și aplicarea punctuală a actelor normative relevante în acest domeniu.
Instituțiile publice au sarcina să asigure realizarea standardelor necesare pentru desfășurarea în condiții de egalitate a vieții sociale.
Principiile de acțiune în asigurarea acestor standarde de către autoritățile publice locale sunt : principiul nediscriminării și egalității șanselor, principiul asigurării unui mediu familial, principiul descentralizării și responsabilizării comunității, principiul solidarității, principiul intervenției intersectoriale și interdisciplinare, principiul parteneriatului.
IV. Persoana cu handicap
IV.1. Grade de handicap
Încadrarea în grad de handicap se face în raport cu intensitatea deficitului funcțional individual și prin corelare cu funcționarea psihosocială corespunzătoare vârstei.
Pentru a se realiza asimilarea pe grade de handicap, în cazul diverselor entități nozologice, se ține seama că nu boala în sine determină severitatea handicapului, ci gradul tulburărilor funcționale determinate de acestea, în raport cu stadiul de evoluție, de complicații în activitatea și participarea socială, de factori personali etc. Deci, pentru aceeași boală – ca premisă a identificării și încadrării – încadrarea în grad de handicap poate merge de la gradul ușor până la gradul grav.
Gradele de handicap sunt: ușor, mediu, accentuat și grav, iar tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare.
Încadrarea copiilor în grade și tipuri de handicap se face de Comisia pentru protecția copilului, iar încadrarea adulților se face de către Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, în baza criteriilor medico-psiho-sociale de încadrare în grad de handicap, aprobate prin ordinul comun al MMFES și Ministerului Sănătății Publice. Ambele comisii sunt organe de specialitate ale consiliilor județene, respectiv ale consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București.
Măsurile de protecție specială și serviciile de intervenție și sprijin sunt, în cadrul legal existent, foarte variate; pentru viitor, în funcție de nevoile individuale și disponibilitățile comunității, ele vor fi dezvoltate în mod corespunzător.
Gradul grav de handicap se poate acorda persoanelor care au, în raport cu vârsta, capacitatea de autoservire neformată sau pierdută, respectiv au un grad de dependență ridicat fizic și psihic. În această situație autonomia persoanei este foarte scăzută din cauza limitării severe în activitate, ceea ce conduce la restricții multiple în participarea socială. Drept urmare, persoana în cauză, necesită îngrijire specială și supraveghere permanentă din partea altei persoane.
Gradul accentuat de handicap se poate acorda persoanelor a căror incapacitate, de a desfășura activități potrivit rolului social corespunzător dezvoltării și vârstei, se datorează unor limitări funcționale importante: motorii, senzoriale, neuropsihice sau metabolice rezultate din afecțiuni severe, în stadii înaintate, cu complicații ale unor aparate și sisteme. În această situație participarea socială a persoanelor este substanțial restricționată.
Gradul mediu de handicap se poate acorda persoanelor care au capacitate de prestație fizică (motorie, metabolică) sau intelectuală redusă, corespunzând unei deficiențe funcționale scăzute, ceea ce duce la limitări în activitate, în raport cu așteptările corespunzătoare vârstei. În această situație ele se reflectă în restricții relativ semnificative ale participării sociale.
Gradul ușor de handicap se poate acorda pentru cazurile în care impactul afectării asupra organismului este minim, cu limitare nesemnificativă a activității și nu necesită măsuri de protecție specială, participarea socială fiind în limite rezonabile. Aceste cazuri vor fi raportate și înregistrate statistic.
IV.2. Privire generală asupra nevoilor persoanelor cu dizabilități
Orice om are nevoie pentru dezvoltarea sa fizică normală și pentru menținerea sănătății de: aer, lumină, hrană, adăpost. Pe lângă acestea, analiștii studiului dezvoltării au identificat necesități ce trebuie împlinite în familie și societate pentru ca dezvoltarea să fie corespunzătoare cerințelor mediului.
Toți cei implicați în educarea și formarea copiilor și tinerilor cu handicap ar trebui să cunoască și să ajute la satisfacerea necesităților fundamentale deoarece de satisfacerea sau insatisfacerea lor depind în mare măsură: adaptarea la mediu, stabilirea echilibrului, dezvoltarea unor relații trainice interumane și formarea unor aptitudini de muncă.
Persoana cu handicap are nevoile oricărei persoane, dar într-o configurație specifică, el are nevoie de o familie, ca mediu uman cel mai bun pentru propria sa dezvoltare sau, în lipsa acesteia, de un substitut familial care să se apropie cât mai posibil de caracteristicile familiei naturale .
Se obișnuia să se creadă că nevoile de dezvoltare intră în acțiune într-o succesiune ierarhică, cele de bază fiind necesare pentru simpla supraviețuire și numai după ce au fost satisfăcute acestea, este necesară satisfacerea celor de grad superior. În prezent se susține că toate nevoile umane sunt interconectate și interdependente într-o manieră subtilă, complexă și continuă.
Piramida lui Maslow este baza unei abordări asupra necesităților umane:
Pornind de la teoria ierarhiei necesităților s-a dezvoltat o întreagă teorie a dezvoltării umane.
Omul, nu numai ca individ dar și ca specie, în evoluția sa, tinde să acumuleze condițiile necesare vieții. Acest lucru este valabil nu individual ci doar colectiv, pe ansamblul comunității umane.
Această premiză a deschis perspectiva analizei necesităților umane fundamentale ce trebuie satisfăcute în primul rând în cadrul familiei și apoi în afara acesteia – în societate.
Orice ființă umană este animată de dorința vitală de a mânca, de a avea adăpost, de a se îmbrăca; de nevoia de afecțiune și aprobare; de sentimentul de utilitate; de înțelegere mutuală în relațiile sociale.
Admise și suprasimplificate, aceste nevoi elementare identificate și acceptate de sociologi și filozofi au fost adeseori denaturate sau uitate. Fiecare civilizație la interpretează diferit și fiecare individ, în modul său propriu de înțelegere.
Nevoile persoanei cu handicap au fost grupate astfel:
nevoi speciale
nevoi de suport
IV.2.1. Nevoi speciale
Există diferite categorii de persoane cu handicap care:
au nevoie de sprijin financiar non contributoriu, o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp pentru a li se asigura un nivel de trai decent, în propria familie;
își exercită sau și-au exercitat dreptul la muncă și au un salariu și drepturi sociale;
la care problemele legate de deficiență se corelează cu cele sociale, de batrânețe, boală și/sau absența familiei.
Toate persoanele cu handicap au în măsură mai mare sau mai mică nevoi speciale și au dreptul la protecție specială. Nevoile speciale se referă la toate categoriile de trebuințe (ale persoanei cu handicap), comune cu cele ale celorlalți membri ai societății: bunăstare fizică, materială, socială, emoțională, productivă. Satisfacerea nevoilor speciale reprezintă finalitatea majoră a sistemului de protecție specială în momentul actual.
Nevoi fizice (apă și aer curat, hrană, îmbrăcăminte, nevoia de mobilitate, nevoia de timp liber) cu alte cuvinte, acele trebuințe resimțite ca atare de persoana cu handicap și a căror satisfacere asigură acesteia un nivel de trai decent și condiții pentru dezvoltarea potențialului său. De satisfacerea acestor nevoi depinde însăși existența individului. Dacă o persoană, datorită situației sociale, nu-și poate satisface trebuințele care corespund nevoilor fiziologice ale organismului, prin mijloace proprii (sau ale familiei sale), acestea sunt definite ca nevoi sociale. Prin anumite pârghii legale- transferuri financiare (ex:venit minim garantat) satisfacerea acestor nevoi se poate realiza într-o anumită măsură.
Satisfacerea acestor nevoi sociale, în cazul unei persoane cu handicap, este mai dificilă întrucât, chiar dacă ar primi un sprijin financiar, datorită deficienței și dezavantajelor existente în mediu, are nevoie de sprijin suplimentar. Satisfacerea trebuințelor persoanei cu handicap depinde de gradul ei de autonomie și de capacitatea de a duce o viață independentă.
Nevoi de dezvoltare (nevoia de dragoste și securitate, nevoia de stimulare, recreere, întâmpinarea dorințelor, de a fi luat în seamă și aprobat, de identificare, recunoaștere, de a fi integrat într-o comunitate familială, de a avea responsabilități, de instruire adecvată, de a fi acceptat în grupul de aceeași vârstă, nevoia posibilității de integrare în lumea „normală”/incluziune socială, nevoia de a comunica) – se înscriu tot în categoria nevoilor speciale întrucât trebuințele persoanei cu handicap de desfășurare a activităților psihice și de participare la toate domeniile vieții devin speciale dacă în mediu nu există sprijin.
Nevoia de securitate este satisfăcută prin faptul că i se dă persoanei cu handicap siguranța unor relații familiale stabile, unde atitudinile și comportamentul sunt consistente și prezintă încredere.
Calitatea relațiilor familiale este de o importanță majoră pentru dezvoltarea psihologică a persoanei cu handicap.
Securitatea/siguranța unui loc familial și a unui program cunoscut ajută la continuitatea și predicția într-o lume în care trebuie să fie familiarizat cu tot ceea ce este nou și în continuă schimbare. De asemenea, o viață de familie stabilă, furnizează persoanei cu handicap un simț al continuității personale, de a avea un trecut, dar și un viitor, o identitate coerentă și care să dureze în timp.
Nevoia de a fi iubit și aprobat, legată probabil de instinctul de procreere sau mijlocul prin care natura asigură perpetuarea speciei, a fost mai mare în anumite epoci, chiar decât dorința de supraviețuire.
Probabil este cea mai importantă dintre nevoile umane, deoarece implică o încărcătură afectivă, emoțională, cuprinde aspecte particulare ale vieții oamenilor si realizează fundamentul pentru toate relațiile viitoare, nu numai cu familia, dar și cu ceilalți membrii ai comunității.
De satisfacerea acestei nevoi depinde dezvoltarea sănătoasă a personalității, abilitatea de a lua în considerare și de a răspunde afecțiunii.
Persoana cu handicap nu are nevoie de milă și compasiune ci pur și simplu de dragoste; aceasta este greu de înlocuit și orice om devine vulnerabil dacă o pierde.
Pentru dezvoltarea și siguranța sa, persoana cu handicap are nevoie de familie, nu de un centru rezidențial. Gradul de sprijin din partea familiei, sau absența acestui sprijin, responsabilitățile familiale și financiare, sau ambele genuri de responsabilități, pot avea rolul de stimulente sau inhibitori ai reabilitării persoanei.
Nevoia de educație și integrare – deprinderile și cunoștințele sunt, de cele mai multe ori, legate de vârsta la care apare disfuncționalitatea, dar un rol important pot juca și alți factori, cum ar fi educația și calificarea profesională.
Este vorba despre o conectare gradată, corespunzător puterilor și intereselor persoanei cu handicap, în societate. Prin aceasta se înțelege atât includerea într-o formă de învățământ flexibilă și adaptată diversității individuale, pentru a răspunde trebuințelor fiecărui copil în parte, cât și alegerea potrivită a profesiei și a formării profesionale.
.
Unul dintre principalele eșecuri ale politicii sociale în domeniul persoanelor cu handicap a fost neglijarea perioadei și activităților de tranziție de la școală la activități lucrative. Este necesară derularea unor programe de consiliere în acest sens.
Abordarea pozitivă a persoanei cu handicap, găsirea punctelor sale tari și evidențierea potențialului, a domeniilor în care se poate afirma, este prima condiție pentru a găsi sprijinul adecvat fiecărei persoane.
Nevoia de noi experiențe, expansiune- persoanele cu handicap, în special cele cu handicap grav, sunt adesea lipsite de experiența directă cu obiectele și fenomenele, cu faptele reale. Acest lucru poate avea implicații în formarea unor structuri de cunoaștere, de informare, cele legate în special de noțiunea de spațiu, timp, culori, cantități, noțiuni abstracte.
Nevoia de comunicare – satisfacerea acestei nevoi este vitală pentru echilibrul psihologic și psihic al individului din societatea noastră și trebuie să se realizeze în permanență, atât la nivel individual cât și la nivelul individ – societate ( instituțiile statului furnizoare de bunuri și servicii). Ea poate deveni o trebuință specială dacă, persoana cu handicap, desi nu are afectări ale capacității de comunicare, datorită neaccesibilizării căilor de acces sau a locuințelor, nu poate ajunge în locurile publice sau la întâlniri cu prietenii de aceeași vârstă.
IV.2.2. Nevoi de suport
Nevoia de suport se referă la intervenția socială. Ea este o cerință „adresată societății, comunității, este o necesitate a societății, care, numai identificând nevoia de sprijin și realizând suportul necesar pentru fiecare persoană, respectă drepturile fundamentale ale omului.” Evaluarea corectă a nevoii de suport reprezintă trecerea spre normalizare ( pentru a putea obține un loc de muncă, acces la educație) a situației persoanei cu handicap. „Principiul normalizării presupune furnizarea de servicii care să maximizeze competența comportamentală a unei persoane.”
Metodologia stabilirii acestor nevoi de suport sunt: cunoașterea persoanei cu handicap în situația concretă de viață, culegerea informațiilor de la persoanele cu care vine în contact, relaționarea persoanei cu un grup de prieteni, calitatea vieții si gradul de acces la serviciile
Teoretic, nevoile persoanelor cu handicap au început să fie tratate nu ca simple nevoi pe care societatea poate decide dacă le satisface sau nu, ci drepturi a căror satisfacere nu mai este facultativă, ci obligatorie.
Pentru ca aceste sarcini sa fie îndeplinite, resursele ar trebui distribuite în funcție de nevoile oamenilor. Acest lucru înseamnă că distribuția resurselor trebuie să fie uneori inegală pentru că nevoile oamenilor sunt inegale.
Persoanele cu tulburări funcționale au nevoie de mai mult sprijin din partea comunității și trebuie să poată obține acest sprijin pentru a putea atinge acele condiții de trai ca și ceilalți cetățeni. Acest sprijin nu trebuie considerat un privilegiu, este un drept al omului.
Prin cunoaștere și cercetare, societatea trebuie să mărească gradul de cunoaștere al nevoilor persoanelor cu handicap și în acest fel, să fundamenteze o politică și o planificare consistentă în care aspectele legate de dizabilitate să fie incluse în fiecare context. Centrarea pe individ înseamnă cunoașterea situației specifice în care acesta se află și a nevoilor sale, provenite dintr-o întâlnire specifică a deficienței ce generează anumite incapacități cu anumite condiții ale mediului, grupului și comunității în care trăiește.
Legislația ar trebui să dea persoanelor cu handicap o bază legală a participării și egalității și ar trebui trasată o politică economică astfel încât întrebările legate de dizabilitate să fie incluse ca o parte naturală a activității de alocare a fondurilor.
Comunitatea este responsabilă pentru crearea serviciilor care să asigure persoanei cu handicap o viață demnă la propriul domiciliu și nu într-o instituție.
Folosirea de către societate a informațiilor pe care le au organizațiile persoanelor cu handicap, cu privire la nevoile persoanelor cu tulburări funcționale, reprezintă principala temă a Regulilor Standard. Regula 18 definește rolul pe care îl pot juca aceste organizații în planificarea, implementarea și evaluarea măsurilor ce influențează viețile acestor persoane.
V. Drepturile omului – drepturile persoanelor cu handicap
V.1.Drepturile omului
Istoria drepturilor omului poate fi considerată ca fiind indisolubil legată de însăși istoria comportamentului interuman, chiar ca o componentă a acesteia.
O societate armonioasă , în concepția marelui gânditor Confucius (aprox. 551-479 i. Hr.), nu poate fi posibilă decât dacă oamenii care o compun sunt călăuziți de principii de înaltă moralitate, fiindcă totul nu trebuie să fie decât un efort continuu spre bine. Omul trebuie să-și iubească semenul și să-l respecte și această iubire de aproapele său este principiul fundamental al universului.
Unul din continuatorii săi, Mencius (circa 372-289 i.Hr.), susținând doctrina maestrului său, spunea că : “ regula vieții este reciprocitatea”.
Toate aceste idei de moralitate socială pun încă de pe atunci în discuție noțiunea elevată a persoanei umane.
Apariția creștinismului cu mesajul său de dragoste: “ Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți; mai mare poruncă decât aceasta, altă poruncă nu este” au dezvoltat ideile de toleranță, de egalitate, de întrajutorare determinând astfel o revoluție adâncă în moravurile întregii vieți a oamenilor.
Conținutul universal și negociabil al Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată în 1948 a declanșat profund procesul de schimbare a legislației și realitaților sociale pentru a asigura centrarea politicilor sociale pe fiecare individ (bărbatul, copilul, femeia, persoana cu handicap) pentru a apăra, a proteja, a respecta drepturile fiecaruia.
Drepturile omului sunt definite ca “acele prerogative conferite de dreptul intern si recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresia unor valori sociale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural și istoric al unei societăți”
Declarația Universală a Drepturilor Omului, convențiile, tratatele, recomandările care au urmat iar, în anul 1989 , semnarea Convenției cu privire la drepturile copilului au declanșat un vast proces de promovare a drepturilor persoanelor cu handicap pentru ca acestea sa trăiască în deplină egalitate și demnitate alături de ceilalți și să participe la schimbarea propriei vieți și a societații.
Persoanele cu handicap sunt îndreptățite să aibă aceleași drepturi ca toți ceilalți cetățeni. Primul articol al Declarației Universale a Drepturilor Omului arată că : « toate ființele umane sunt libere și egale ca demnitate și drepturi ». Pentru a realiza acest deziderat, toate comunitățile trebuie să țină seama de diversitatea din fiecare comunitate în parte și să caute să se asigure ca și persoanele cu dizabilități se bucură de toate drepturile omului: civile, politice, sociale, economice și culturale, după cum este recunoscut de Declarația de la Madrid din 2002.
Organele și organismele Națiunilor Unite au adoptat măsuri speciale pentru protecția și sprijinirea unor categorii de persoane defavorizate, pentru că asupra acestor persoane se înregistrează și cele mai frecvente violări ale drepturilor omului și pentru că adesea sunt în neputința totală sau parțială de a-și revendica propriile drepturi. Printre aceste categorii de persoane sunt și cele care suferă de diferite handicapuri mai mult sau mai puțin severe.
V.2. Drepturile și obligațiile persoanelor cu handicap
Persoanele cu handicap sunt îndreptățite să fie considerate cetățeni cu drepturi depline, care să nu fie tratate cu milă; drepturile lor umane să nu fie simple cuvinte și să devină o realitate transpusă în angajamente sociale și politice care să ajungă principii legale, astfel încât speranța multor persoane cu handicap să devină realitate.
În România, legislația cu privire la protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap are la bază următoarele principii:
Respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului;
Prevenirea și combaterea discriminării;
Egalizarea șanselor;
Egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă;
Solidaritatea socială;
Responsabilizarea comunității;
Subsidiaritatea;
Adaptarea societății la persoana cu handicap;
Interesul persoanei cu handicap;
Abordarea integrată;
Parteneriatul;
Libertatea opțiunii și controlul sau decizia asupra propriei vieți, a serviciilor și formelor de suport de care beneficiază;
Abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii;
Protecție împotriva neglijării și a abuzului;
Alegerea alternativei celei mai puțin restrictive în determinarea sprijinului și asistenței necesare;
Integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi și obligații egale ca toți ceilalți membri ai societății.
Aplicarea măsurilor de protecție și promovare a drepturilor persoanelor cu handicap revine autorităților administrației publice locale, autorităților administrației publice centrale, comunității, familiei/ reprezentantului legal al persoanei cu handicap.
Drepturile de care beneficiază persoanele cu handicap, reglementate de Legea 448/2006, sunt următoarele:
Ocrotirea sănătății și recuperare – în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, persoanele cu handicap, beneficiază de asistență medicală și medicamente gratuite, atât pentru tratamentul ambulatoriu cât și pe perioada spitalizării; dispozitive medicale gratuite în ambulatoriu, acordate în condițiile prevăzute în Contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate și a normelor sale de aplicare; un bilet gratuit de tratament balnear.
Educație și cultură – potrivit opțiunii persoanei cu handicap sau, după caz , familiei ori reprezentantului legal, persoana cu handicap are acces la orice formă de educație, indiferent de vârstă, în conformitate cu tipul, gradul de handicap si nevoile sale educaționale. Educația se realizează prin: unități de învățământ de masă; unități de învățământ special; servicii educaționale prin cadre didactice de sprijin/itinerante; școlarizare la domiciliu până la absolvirea studiilor liceale(dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani); alternative educaționale sau, pentru perioada spitalizării, educația „la patul de spital”; gratuitate la bilete de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice și sportive.
Orientare și reconversie profesională, adaptarea locului de muncă – evaluarea și orientarea profesională a adulților cu handicap se realizează de Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap.
Servicii sociale – se acordă din oficiu sau la cerere, în baza nevoilor identificate și a planului individual de servicii; persoana cu handicap poate beneficia de servicii sociale acordate în centre de zi și centre rezidențiale de diferite tipuri.
Copiii și adulții cu handicap grav au dreptul, în baza evaluării socio-psiho-medicale, la un asistent personal sau pot opta pentru primirea unei indemnizații echivalente cu salariul asistentului social debutant din unitățile de asistență socială din sectorul bugetar, altele decât cele cu paturi. Adulții cu handicap grav sau accentuat care nu au locuință, nu realizează venituri sau acestea sunt până la nivelul salariului mediu pe economie, pot beneficia, în baza deciziilor comisiei de evaluare, de îngrijirea unui asistent personal profesionist.
Locuință, transport și amenajarea mediului de viață – pentru locuințele care aparțin domeniului public, autoritățile administrației publice au obligația de a introduce un criteriu de prioritate pentru închirierea, de către persoanele cu handicap, la niveluri inferioare a acestora. Pentru adaptarea unei locuințe, potrivit nevoilor individuale de acces, persoanele cu handicap pot beneficia de credit, a cărui dobândă se suportă din bugetul de stat, prin bugetul Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap; transport gratuit pe mijloacele de transport de suprafață și pe metrou.
Accesibilitate – clădirile de utilitate publică, căile de acces, mijloacele de transport în comun, peroanele principalelor stații de transport feroviar și vagoanele pentru călători, drumurile publice, mediul informațional și comunicațional trebuie să fie adaptate astfel încât să asigure accesul persoanelor cu handicap. Persoanele cu handicap pot beneficia, la cerere, de un card-legitimatie pentru parcare gratuită.
Asistența juridică – protecție împotriva neglijării și abuzului. În situația în care persoana cu handicap nu-și poate administra bunurile, beneficiază de protecție juridică sub forma tutelei sau curatelei.
Facilități fiscale – persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de scutire de impozit pe venituri din salarii, pe clădire și teren, asupra autoturismelor și motocicletelor adaptate handicapului, autorizația de funcționare pentru activități economice, scutire de la plata rovinietei ( persoanele deținătoare de autoturisme adaptate handicapului sau persoanele care le au în îngrijire). Aceste persoane pot beneficia și de credit, pentru achiziționarea unui singur mijloc de transport, a cărui dobândă se suportă din bugetul de stat, prin bugetul Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap.
Prestații sociale – se acordă la cerere sau din oficiu, în baza certificatului de încadrare în grad de handicap, actul de identitate și dovada statutului social, după cum urmează:
Copiii cu handicap beneficiază de: alocație de stat în cuantumul prevăzut de lege, majorat cu 100%; alocație lunară de hrană, calculată pe baza alocației zilnice de hrană stabilite pentru consumurile colective din unitățile sanitare publice pentru copiii cu HIV/SIDA; buget complementar lunar pentru copiii cu handicap grav, accentuat și mediu.
Persoana care are în îngrijire, supraveghere și întreținere un copil cu handicap, beneficiază de concediu și indemnizație pentru creșterea copilului cu vârsta cuprinsă între 3 și 7 ani; program de lucru redus până la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani; concedii medicale.
Adulții cu handicap beneficiază de: indemnizație lunară pentru persoanele cu handicap grav și accentuat, indiferent de veniturile realizate; buget complementar pentru adulții cu handicap grav, accentuat și mediu, indiferent de venituri.
Cuantumul indemnizațiilor și alocațiilor acordate persoanelor cu handicap se indexează anual prin hotărâre a Guvernului.
Sumele cheltuite pentru indemnizații, alocații și celelalte facilități sunt suportate de la bugetul de stat; cheltuielile pentru asigurarea transportului urban cu mijloace de transport în comun de suprafață sunt suportate și salariile asistenților personali ai persoanelor cu handicap grav de la bugetele locale; cheltuielile pentru medicamente, bilete de tratament sunt suportate din Fondul de asigurări sociale de sănătate.
Obligațiile persoanelor cu handicap
Persoanele cu dizabilități nu au numai drepturi, ci și obligații în vederea asigurării participării lor sociale. Acestea sunt următoarele:
prezentarea la comisiile de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulți, respectiv comisiile pentru protecția copilului pentru încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecție specială, pentru evaluare sau reevaluare;
respectarea activităților/serviciilor recomandate în planul de servicii/ recuperare;
colaborarea cu specialiștii care au ca scop recuperarea, reabilitarea, orientarea profesională și integrarea în muncă;
în baza recomandărilor comisiei cu competența în domeniu și în funcție de pregătirea, posibilitățile fizice și psihice, persoana încadrata în grad de handicap, trebuie să depună diligențele necesare pentru încadrarea în muncă.
VI.Asistență și servicii sociale comunitare
Cadrul conceptual
Comunitatea reprezintă cea mai mică unitate morfologică a speciei umane prezentându-se în general ca un grup social uman de mici dimensiuni în care membri săi au relații nemijlocite de cunoaștere reciprocă. Conceptul de comunitate, precum și identificarea și soluționarea problemelor comunității reprezintă o preocupare fundamentală în sociologia ultimelor decenii.
Se face distincție între comunitate și societate:
Comunitatea prin autenticitatea sa este un organism viu, articulat și integrat, în care relațiile dintre oameni sunt bazate pe trăiri comune, obiceiuri și datini acceptate de toți membrii, unele având caracter normativ. Comunitățile acționează pentru realizarea anumitor lucruri, fapt ce le întărește solidaritatea.
Societatea reprezintă un agregat artificial, însă extrem de complex, de o complexitate mai mare decât comunitatea, alcătuit dintr-un volum foarte mare de indivizi, drept pentru care este întemeiată pe relații impersonale, convenționale.
Alături de conceptul de „comunitate” noțiunea de ”ajutor” joacă un rol central întrucât poate fi întrebuințată cu sensul de îngrijire numai dacă este vorba de un ajutor ce se raportează la comunitate. Acest tip de ajutor se diferențiază de alte tipuri de ajutor, legate de persoane și situații în familie, între vecini sau în viața de zi cu zi.
Paul Natrop (1854-1954) în lucrarea sa „Sozialpedagogik”(1890) exprima ideea fundamentării acțiunii educative pornind de la cunoașterea vieții sociale. Oamenii sunt deci, educați prin și pentru comunitate, aceasta oferă scopuri educative și pune la dispoziție mijloace pentru a le atinge.
Între noțiunile de comunitate și educație nu există un raport exterior; educația nu poate avea loc dacât în comunitate chiar dacă se reduce la comunitatea educatului și educatorului.
Individul datorează totul comunității umane, societății, el trebuie să participe la dezvoltarea ei și a mediului în care trăiește. Există însă situații în care între persoană și mediu se manifestă niște rupture și atunci apare necesitatea unei intervenții.
Prin autoritățile administrației publice (centrale și locale) comunitatea și societatea civilă trebuie să intervină pentru “limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a perrsoanei, familiei, grupurilor sau comunităților”.
„O persoană aflată în nevoie este acea persoană care nu poate atinge, menține, sau nu are posibilitatea de a atinge și păstra un standard de sănătate sau de dezvoltare fără asigurarea de către autoritatea locală a serviciilor necesare”.
Intervenția în situații de criză reprezintă un model în asistența socială. Modelul reprezintă un set de orientări care descriu modul în care poate fi realizată o anumită intervenție.
În accepțiunea generală intervenția în situații de criză reprezintă acele activități destinate să întrerupă o serie de evenimente care perturbă adaptarea persoanei și funcționarea ei normală. Scopul intervenției îl reprezintă îmbunătățirea capacității clientului de a răspunde problemelor vieții.
Conform dicționarului de sociologie cele mai multe probleme au soluții alternative – alegerea uneia excluzând alegerea celorlalte iar fiecare instituție controlează un anumit domeniu al vieții sociale instituționalizate și dispune în acest scop de resurse specifice.
VI.1. Serviciile sociale comunitare
Abordarea problematicii persoanei cu handicap din perspectiva drepturilor omului, definirea handicapului ca un dezavantaj de a cărui diminuare este responsabilă și societatea, valorizarea principiului șanselor egale, a condus la o noua abordare a serviciilor pentru persoanele cu dizabilități și la o restructurare radicală a celor existente.
Restructurarea și dezvoltarea serviciilor pentru persoanele cu handicap, în momentul actual, răspunde exigenței majore care vizează integrarea persoanei cu handicap în societate, asigurarea activității și participării acesteia, îndeplinirea tuturor rolurilor pe care le au ceilalți membri ai comunității în care trăiește.
Rolul deosebit de important al serviciilor sociale într-o societate în permanentă evoluție este dat de schimbările sociale și economice care au efecte deosebit de grave pentru că ele generează situații de cea mai mare vulnerabilitate, ori întăresc vulnerabilitatea anumitor categorii de persoane.
Serviciile sociale permit persoanelor și grupurilor defavorizate rezolvarea problemelor care apar în adaptarea lor la o societate în continuă schimbare și cercetarea cauzelor care compromit echilibrul.
În conformitate cu prevederile Cartei Sociale Europene revizuite, serviciile sociale pentru persoanele cu dizabilități intră în cadrul serviciilor sociale accesibile tuturor. Aceste servicii sociale își lărgesc și multiplică câmpul lor de acțiune, adaptându-se la evoluția nevoilor.
Potrivit Legii 47/2006 privind sistemul național de asistență socială, serviciile sociale reprezintă “ansamblul complex de măsuri și acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităților, în vederea prevenirii și depășirii unor situații de dificultate, vulnerabilitate sau dependență, pentru creșterea calității vieții și promovarea coeziunii sociale”.
Aceste servicii sunt clasificate în:
primare, care cuprind măsurile și acțiunile de prevenție și proximitate acordate în comunitate;
specializate, sunt măsuri de suport și asistență care se acordă atât la domiciliu cât și în instituții specializate
Serviciile sociale dezvoltate trebuie să aibă ca scop principal contribuția la bunăstare, la dezvoltarea și adaptarea indivizilor și grupurilor în mediul lor social și în comunitate. Rolul acestora este de a acorda sprijin persoanelor vulnerabile pentru a-și păstra locul lor în familie, limitându-se astfel riscurile marginalizării și ajutând la restabilirea legăturilor cu comunitatea și piața muncii.
Criteriile care sunt luate în considerare la dezvoltarea unui anumit tip de serviciu social destinat persoanelor cu handicap sunt: actele normative existente, oferta de servicii pe plan local, solicitările/ cererile pentru acel serviciu care sunt stocate în baza de date a autorităților publice locale.
Dezvoltarea serviciilor sociale comunitare nu se poate realiza la un nivel corespunzător fără pregătirea adecvată a resursei umane.
Strategia Națională pentru Protecția, Integrarea și Incluziunea Socială a Persoanelor cu Handicap 2006-2013 și Planul de Implementare al acesteia se derulează în prezent și are ca scop dezvoltarea unui sistem de servicii comunitare alternative care să asigure abilitățile necesare persoanelor cu handicap pentru o viață cât mai independentă posibil, asistați de o rețea de servicii de suport și specialiști calificați.
În procesul de aplicare a Strategiei Naționale privind protecția socială și integrarea persoanelor cu handicap și a Planului de Acțiune, construcția serviciilor alternative face parte dintr-un proces structurat care se desfășoară paralel cu dezinstituționalizarea și cu prevenirea instituționalizării. Țintele principale ale serviciilor sunt reprezentate de promovarea vieții independente și a unei participări totale. « Aceste servicii trebuie să fie de calitate, bazate pe nevoile reale ale persoanei cu handicap și trebuie integrate în sistemul social de servicii fară a deveni un motiv de segregare » se arată în Declarația de la Madrid . În același document sunt subliniate sugestiile de acțiune pentru autoritățile naționale care urmează « să reviziuiască serviciile și sistemul de beneficii astfel încât să se asigure că aceste strategii ajută și încurajează persoanele cu handicap să rămână / sau să devină parte integrală a societății în care trăiesc ». Grupele mari de servicii (alternative la instituționalizare) sunt :
în comunitate;
la domiciliul beneficiarului;
în centre de zi și centre rezidențiale.
Serviciile la domiciliu reprezintă o condiție sine qua non pe care autoritățile locale trebuie s-o îndeplinească atunci când vorbim de servicii alternative. Pe această bază de alternative oferite de stat, de societatea civilă, de instituții private, în temeiul evaluării nevoilor de sprijin realizată de specialiști, persoana cu handicap alege serviciile de care are nevoie, sfătuită de specialiști.
Ofertele de servicii din partea comunităților locale trebuie să fie diverse : îngrijire la domiciliu, realizarea de cumpărături, pregătirea mesei, realizarea curățeniei și a igienei personale, servicii de recuperare, servicii educaționale, servicii de masaj , kinetoterapie, de formare de deprinderi pentru o viață activă, de reabilitare vocațională, de consiliere a persoanei cu dizabilități și a familiei a-și cunoaște și susține drepturile. Asistentul personal face parte din categoriile de personal care oferă unele dintre aceste servicii.
Serviciile tip centre de zi – sunt alternative care asigură, în timpul zilei, persoanei aflate în familie o gamă largă de servicii.
Diferite studii printre care și unul al Reprezentanței UNICEF în România a identificat 37 de tipuri de activități și servicii oferite în centrele de zi, dintre cele mai diverse : art terapie, terapie ( cognitivă, comportamentală), dezvoltare abilități comunicare, îngrijire medicală, gimnastică medicală, meloterapie, balneoterapie, tratament neuropsihiatric, ludotecă, educație religioasă, transport zilnic, servit masa, activități de grup, formare specialiști din exterior, pregătire profesională pentru tineri etc.
În afara funcțiilor serviciilor specifice, centrele de zi previn instituționalizarea și suplinesc lipsa de activitate din mediul familial. Persoana cu handicap are dreptul să beneficieze de orice tip de serviciu, iar serviciile centrelor de zi trebuie integrate în sistemul social de servicii , funcționând astfel un sistem de servicii complexe și integrate.
De o importanță deosebită pentru asigurarea de șanse egale persoanelor cu handicap sunt serviciile de pregătire pentru o viață activă și pentru o profesiune.
VI.1.1. Servicii rezidențiale și semirezidențiale
Instituțiile de interes public pentru protecția specială a persoanelor cu dizabilități aflate în coordonarea Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap, cu caracter rezidențial sunt de mai multe tipuri :
Centre de îngrijire și asistență ;
Centre de recuperare și reabilitare a persoanelor cu handicap ;
Centre de integrare și terapie ocupațională
Centre de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică ;
Centre pilot de recuperare și reabilitare a persoanelor cu handicap ; s.a.
Alternative rezidențiale- alternativele la instituțiile tradiționale sunt locuințele protejate. Locuințele protejate se diferențiază în funcție de numărul persoanelor care locuiesc în cadrul lor și de gradul de supraveghere de care au nevoie. Din categoria locuințelor protejate fac parte și locuințele pentru trai independent. O persoană cu handicap traiește într-o locuință plătită de stat și primește diversificat, în funcție de nevoile sale, începând de la asistență timp de 24 de ore până la suport o dată pe săptămână sau consiliere telefonică.
Locuințele protejate pentru adultul cu handicap lipsit de spijinul familiei naturale sunt înființate, în majoritatea cazurilor, de autoritățile locale în parteneriat cu ONG-urile persoanelor cu dizabilități. În prezent, costurile acestor locuințe sunt foarte mari, iar multe din autoritățile locale nu au resurse financiare pentru a dezvolta un astfel de serviciu. Modelul european presupune accesul persoanelor din locuințele protejate la toate tipurile de servicii care există în comunitate în funcție de nevoile identificate.
Alternativele semirezidențiale
Centrele de criză reprezintă un tip de instituție semirezidențială menită să asigure prevenirea instituționalizării populația țintă este persoana cu handicap sau familia sa. De exemplu, familia persoanei cu handicap grav și profund este în criză deoarece la problematica cotidiană și de îngrijire a persoanei cu handicap s-au adăugat alți factori de stres sau dezavantaje sociale. În acest caz persoana cu handicap poate fi preluată în centrul de criză unde i se asigură masă, cazare, servicii de recuperare, îngrijire și consiliere atât pentru el cât și pentru familie. De asemenea asistentul social poate sprijini familia, în acest timp, în rezolvarea problemelor sale.
Pentru a elimina marginalizarea persoanelor cu dizabilități este nevoie de campanii de informare, adresate în special persoanelor cu dizabilități și familiilor acestora, cu scopul ca aceștia să știe unde se pot adresa pentru a găsi informații referitoare la drepturile pe care le au și la serviciile pe care le pot accesa.
VI.2. Descentralizarea serviciilor publice
Teoretic
Descentralizarea serviciilor constă în «deteriorarea până la un anumit grad a ansamblului administrativ din care face parte, sustrăgându-le autorității directe a organelor conducătoare ale colectivităților de care depind și sub autoritățile organelor proprii, acordându-le individualitate financiară și personalitate juridică».
Practic
Practic, la nivel local, descentralizarea serviciilor în domeniul persoanelor cu dizabilități a început cu O.U.G.102/ 1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap. S-au înființat birouri de asistență socială pentru persoanele cu handicap care au început să funcționeze în cadrul primăriilor, dar subordonate consiliilor locale. Aceste birouri au preluat de la Inspectoratele de Stat pentru Persoanele cu Handicap (aflate în toate județele țării) salariile asistenților personali și acordarea de gratuități (abonament RATB/metrou), realizându-se astfel primul pas către responsabilizarea comunității cu privire la problematica persoanelor cu handicap.
Declarația de la Madrid a reprezentat cadrul general pentru Guvernul României și autoritățile locale de a revizui sistemul de servicii și protecție socială în domeniul persoanelor cu dizabilități.
Reforma administrativă a determinat o serie de schimbări la nivelul comunităților locale care, într-o perioadă scurtă de timp, au fost nevoite să se dezvolte, să preia baze de date sau să înființeze servicii noi de suport pentru persoanele cu handicap.
Scopul descentralizării acestor servicii : persoana cu handicap trebuie sa fie privită în acest moment în contextul familiei sau al comunității locale..
Ce a însemnat descentralizarea ?
Avantaje : Din punct de vedere managerial, a adus mai multă flexibilitate și preocupare pentru nevoile persoanelor cu handicap. Autonomia – crearea de parteneriate cu ONG-urile persoanelor cu dizabilitați în dezvoltarea unor noi servicii.
Dezavantaje : La început, lipsa de experiență a noilor autorități locale a persoanelor cu handicap, a dus la apariția unor decizii și măsuri care nu au satisfăcut în totalitate nevoile/ cerințele persoanelor cu handicap. Nu au existat specialiști care să îndrume personalul de la nivelul autorităților locale cum se realizează reforma instituțională, cum se realizează politicile în domeniul protecției persoanelor cu handicap
Dezinstituțonalizarea și crearea alternativelor
Perioada dezinstituționalizarii reprezintă pentru persoana cu handicap trecerea de la pacient (model medical abordat de instituțiile rezidențiale) la client în care comunitatea trebuie să-i asigure drepturile fundamentale în baza principiului solidarității sociale.
Toate țările din Uniunea Europeană au trecut prin perioada dezinstituționalizării. În aceasta perioadă: fiecare țară își caută modelul cel mai potrivit ; competențele între administrația centrală și locală au fost distribuite diferit ; la nivel central se realizează corelarea interdisciplinară, intersectorială și interministerială a politicilor sociale, de sănătate, de angajare în muncă; se creează alternative pentru persoanele cu handicap care se integrează într-o politică generală de combatere a excluziunii sociale.
În domeniul social se acționează într-un câmp în care factorii umani și nevoile fundamentale ale persoanei cu handicap acționează în mod specific. Copilul sau adultul cu handicap au nevoie ca în fiecare zi să le fie satisfăcute trebuințele umane fundamentale de hrană, apă, adăpost, stimulare, asigurarea securității fizice și afective.
Crearea alternativelor
În mod esențial, alternativele presupun adaptarea mediului (social, fizic, școlar, atitudinal) la trebuințele și nevoile de activitate și participare a persoanelor cu handicap.
Pentru promovarea unei noi calități a vieții persoanei cu handicap, pentru stimularea activității și participării sale la nivelul vieții familiale, al educației, al activităților de muncă și de timp liber, sunt necesare două componente majore :
1. schimbarea atitudinii/mentalității
2. crearea de servicii centrate pe nevoile speciale ale persoanei cu handicap și a suportului individualizat .
1. Schimbarea atitudinii presupune în primul rând schimbarea modalităților de abordare a persoanei cu handicap de către specialiști. Persoana trebuie privită ca un cetățean, membru al comunității, care să aleagă alternativele care există pentru a avea o viață mai bună.
Profesioniștii trebuie să acționeze pornind de la faptul că fiecare ființă umană are nevoie de un plan de viitor iar persoana cu handicap are nevoie de un cerc de suport individual. Din această perspectivă este esențială cunoașterea aspectelor pozitive ale persoanei cu handicap, a zonei proximei dezvoltări, a ceea ce poate face și a ceea ce va face mai bine în viitor dacă va primi sprijinul necesar. În ceea ce privește mentalitățile, se cer schimbate atitudinile publicului larg care să ințeleagă că persoanele cu handicap vor șanse egale nu caritate, vor eliminarea barierelor sociale care conduc la discriminare și excludere, nu supraprotectie. De asemenea, atât profesioniștii cât și publicul larg trebuie să promoveze un proces și o alianță puternică cu organizațiile persoanelor cu handicap și cu persoanele însele pentru că tot ceea ce se spune sau se face pentru acestea să se facă numai cu participarea lor și a familiilor lor. Este evidențiat în documentele contemporane termenul de împuternicire a persoanelor cu handicap. Persoana cu handicap, ea însăși trebuie să-și schimbe mentalitatea, să-și cunoască și să-și înțeleagă drepturile, să se implice în câștigarea lor.
PROIECT DE CERCETARE
Realizarea unei hărți a nevoii de servicii sociale pentru persoanele cu handicap în sectorul 1 al municipiului București
În cadrul Strategiei Locale a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1 un obiectiv principal în ceea ce privește protecția și integrarea socială a persoanelor cu handicap îl constituie reforma instituțională prin prevenirea instituționalizării și dezvoltarea sistemului alternativ de asistență și protecție socială. În scopul prevenirii instituționalizării și al menținerii în familie, în comunitate, a persoanei cu handicap (cu potențial funcțional), este esențială înființarea unor servicii alternative, în concordanță cu nevoile identificate, precum și dezvoltarea celor existente.
O dimensiune extrem de importantă în configurarea unei politici eficiente de asistență socială o reprezintă ajustarea capacității și tipurilor de servicii la numărul, caracteristicile și nevoile persoanelor cu handicap.
În prezent multe din persoanele cu handicap au nevoie de servicii de sprijin. Aceste servicii trebuie să fie de calitate, bazate pe nevoile individuale, integrate în contextul social, nu o sursă de segregare. Un astfel de sprijin este în concordanță cu modelul european de solidaritate- un model care recunoaște responsabilitatea noastră, a tuturor, unii față de ceilalți și, în special, față de cei care au nevoie de sprijin.
Dacă până de curând termenul de „client”, utilizat cu precădere, întărea rolul pasiv al beneficiarului de servicii sociale, specialiștii sugerează/recomandă înlocuirea lui cu termenul de beneficiar conducând astfel la „o redefinire a câștigului sau beneficiului pe care-l acumulează persoana vulnerabilă și/sau defavorizată prin scăderea gradului de dependență socială, datorită implicării și participării în designul intervenției și al serviciului”.
Tema cercetării:
Realizarea unei hărți a nevoilor persoanelor cu handicap grav care au domiciliul pe raza administrativ teritorială a sectorului 1 a municipiului București.
Evaluarea nevoilor de servicii a persoanelor cu handicap și planificarea adecvată a serviciilor existente și a serviciilor ce trebuie dezvoltate sau nou înființate.
Motivația cercetării:
Dacă pe plan mondial reclamarea variatelor forme de excludere asupra persoanei cu handicap a cunoscut o adevărată explozie, la noi trebuie încă să se intervină în direcția conștientizării fenomenului la nivel de individ și societate, a înțelegerii consecințelor grave asupra dezvoltării persoanei. Este nevoie de recunoașterea generală că persoanele cu handicap trebuie să primească sprijinul necesar pentru a duce o viață cât mai normală și, pe cât posibil, în propriile locuințe. Munca de prevenire trebuie să facă parte din viața de zi cu zi a comunității, concentrându-se nu numai pe persoana cu handicap ci, în egală măsură, asupra familiei, reprezentanților legali și tuturor membrilor comunității.
Această cercetare încearcă să tragă un semnal de alarmă privind nevoia unei abordări sistematice în planificarea serviciilor de asistență socială la nivelul sectorului 1 al municipiului București, astfel încât resursele existente să fie alocate în funcție de nevoile reale ale populației și îndeosebi ale persoanelor cu handicap.
Această hartă a nevoilor poate da o perspectivă foarte exactă tuturor dimensiunilor pe care decidenții locali de politici sociale le pot lua în considerație, cum ar fi:
-care sunt nevoile populației
-ce servicii există la nivelul comunității
-care sunt alternativele de servicii pentru rezolvarea nevoilor
-care sunt costurile
-cum pot fi redirecționate sau direcționate fonduri către servicii cost eficiente.
De multe ori, cei care au puterea de decizie planifică servicii pentru anumite grupuri vulnerabile, oferind servicii pe care știu să le facă cât mai bine, cu costuri cât mai reduse. Nu întotdeauna acestea sunt serviciile de care beneficiarii au nevoie. Pe de altă parte beneficiarii nici nu știu ce să ceară, nu știu care sunt avantajele unui serviciu față de altul. Un beneficiar apreciază serviciul și îl consideră de calitate după modul în care îl înțelege și îi acoperă nevoile.
Până în prezent crearea serviciilor alternative s-a realizat în funcție de oportunități (financiare, politice), nu în funcție de nevoia identificată.
Art.30 al Legii 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap recomandă corelarea „serviciilor din sistemul de protecție a copilului cu handicap cu serviciile din sistemul de protecție a persoanelor adulte cu handicap”. În acest sens, autoritățile administrației publice centrale și locale, au obligația de:
a lua măsuri în vederea pregătirii tânărului cu handicap pentru o viață independentă;
a asigura, în baza identificării nevoilor individuale, tranziția tânărului cu handicap din sistemul de protecție a copilului în sistemul de protecție a persoanei adulte cu handicap;
de a desfășura activități de informare a tânărului cu handicap în ceea ce privește oportunitățile de educație, angajare, petrecerea timpului liber, acces la viața socială și familială.
La începutul anului 2008 în evidența Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1 se aflau 7465 de persoane cu handicap (grav, accentuat, mediu și ușor). Dintre acestea 388 sunt copii iar 7077 sunt adulți. Un număr de 7 copii și 598 de adulți sunt instituționalizați în centre de plasament, respectiv centre de îngrijire și asistență. Dintre persoanele cu handicap îngrijite la domiciliu, 973 sunt persoane cu handicap grav care, potrivit legii, beneficiază de un asistent personal.
În prezent, în sectorul 1, își desfășoară activitatea următoarele tipuri de servicii:
PENTRU COPII:
Centre de zi pentru copiii care provin din familii dezorganizate sau cu stare materială precară;
Centre maternale pentru mamă și copil aflați în situații de risc;
Centre de recuperare neuromotorie;
Centru pentru copii cu Sindrom Autist;
Centru pentru copii cu Sindrom Down;
Gradiniță pentru copii instituționalizați și cei care provin din familii care din motive sociale, culturale, materiale, necesită sprijin;
4 căsuțe protejate pentru copii cu handicap.
PENTRU ADULȚI:
Centre de recuperare neuromotorie pentru persoanele adulte cu handicap, cu o capacitate de 45 de locuri fiecare;
Centru de consiliere antidrog;
Centre de Îngrijire și Asistență;
Centru de zi pentru tinerii cu boli psihice;
Centru de recuperare și reabilitare pentru persoane cu handicap neuropsihic;
Cămine pentru persoane vârstnice;
Centru de zi pentru persoane vârstnice „Clubul seniorilor”.
Acum ne aflăm în situația de a aborda problema tinerilor cu handicap care, în copilărie, au beneficiat de o serie de servicii având acces la diverse forme de educație (grădiniță, școală ajutătoare, școală normală sau învățământ la domiciliu 1 sau 2 zile/pe săptămână) dar, odată ajunși la vârsta adultă sunt izolați la domiciliu.
Serviciile existente în prezent la nivelul Sectorului 1, care se adresează adulților cu handicap, sunt proiectate ca servicii de sine stătătoare (fără legătură între ele și cu atât mai puțin cu serviciile adresate copiilor), nu ca niște servicii de tranziție spre dobândirea independenței, apoi includerea într-un loc de muncă protejat sau adaptat.
Între serviciile sociale acordate copiilor și cele care se adresează persoanelor cu handicap adulte este o mare prăpastie, lipsesc multe verigi. Încă din copilărie ar trebui să se facă educație pentru dobândirea anumitor deprinderi, dezvoltarea restantului funcțional, pregătire pentru o viață independentă.
Finalitatea planului de intervenție se rezumă de cele mai multe ori la recomandarea de „terapie ocupațională”, nu pregătirea și orientarea pentru dezvoltarea abilităților, pregătirea pentru viața de adult sau integrarea în muncă.
Poate, dacă se făcea o identificare a nevoilor urmată de servicii proiectate în funcție de acestea s-ar fi evitat situația în care ne aflăm în prezent, în care beneficiarii care au nevoie de servicii sociale ori nu au cum să ajungă la ele, ori serviciile sunt departe de a satisface gama foarte largă de nevoi.
Elaborarea planului de servicii este un proces continuu. Aceasta presupune că după terminarea procesului de colectare a datelor, de stabilire a modului în care resursele sunt alocate, de planificare a serviciilor, să se continue procesul astfel încât, în fiecare an să se actualizeze datele care au fost lucrate anterior, având în vedere următoarele repere:
ce servicii alternative există în sectorul 1 pentru persoanele cu handicap;
ce nevoi are populația;
ce servicii ar trebui dezvoltate sau înființate;
cum stabilim prioritățile;
cum planificăm dezvoltarea serviciilor cu participarea persoanelor cu handicap.
III. Obiectivele cercetării:
Identificarea principalelor cauze care contribuie la marginalizarea socială a persoanelor cu handicap;
Identificarea barierelor sociale;
Identificarea condițiilor de viață a persoanelor cu handicap, pe tipuri de handicap.
Identificarea tipurilor de cursuri de formare care trebuie organizate în vederea dobândirii independenței și, eventual, a încadrării în muncă.
Identificarea factorilor care trebuie implicați în procesul de planificare;
Implicarea autorităților și serviciilor sociale în identificarea, monitorizarea, prevenirea marginalizării sociale precum și în stabilirea măsurilor pentru integrarea în societate a persoanelor cu handicap.
Furnizarea cât mai multor servicii de asistență socială care să fie mai eficiente și mai aproape de nevoile persoanelor cu handicap.
Implementarea cercetării la cel mai mic cost posibil;
IV. Documentarea prealabilă :
Documente oficiale :
Statistica Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1,
Legea 448 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,
Strategia națională pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 « Șanse egale pentru persoanele cu handicap- către o societate fără discriminări »
Documentare de teren formată din :
Chestionar
Focus- grup
V. Universul cercetării:
Persoanele cu handicap grav, care au domiciliul în sectorul 1 al municipiului București și care, potrivit Legii 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, sunt definite ca fiind acele persoane cărora, datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale.
VI. Cadrul desfășurării cercetării :
Pentru a aprecia în mod obiectiv situația persoanelor cu handicap și pentru a furniza date cât mai corecte cu privire la nevoile acestora este necesară o abordare sistematică, trebuind identificate principalele cauze care contribuie la marginalizarea socială a persoanelor din studiu și depistate barierele sociale, precum și analizate condițiile lor de viață. Chestionarele vor fi aplicate la domiciliul persoanelor care fac parte din eșantion, iar focusul se va desfășura în sala specială pentru astfel de activități, într-un cadru structurat, neutru (pentru persoanele deplasabile, iar pentru cele nedeplasabile vor fi antrenate familiile, sau aparținătorii acestora).
VII. Unități de analiză și de înregistrare:
În acest studiu unitatea de analiză o constituie persoana cu handicap care are domiciliul în raza administrativ-teritorială a sectorului 1 al municipiului București iar unitatea de înregistrare o constituie chestionarul aplicat și rezultatele lui.
VIII. Ipoteze de lucru:
Dacă vom cunoaște mai bine nevoile sociale ale persoanelor cu handicap vom putea dezvolta și dimensiona servicii alternative care să satisfacă în mod real aceste nevoi.
Planificând dezvoltarea unor servicii comunitare având la bază o hartă a nevoilor, cu aceiași bani pot fi oferite servicii mai multor grupuri de persoane vulnerabile, se poate avea o imagine reală a nevoilor comunității și se poate ști cât mai este de făcut și ce costuri implică aceasta.
Finanțarea unor servicii care au la bază planificarea bazată pe o analiză a nevoilor este un pas spre a cheltui banul public mai eficient.
IX. Definirea conceptelor:
Harta nevoilor – este o reprezentare grafică a nevoilor identificate în rândul persoanelor cu handicap, în scopul creării și dezvoltării serviciilor adecvate. Realizarea unei hărți a nevoilor se bazează pe o largă consultare a potențialilor beneficiari. Scopul realizării unei astfel de hărți este de a oferi un nivel corespunzător de intervenție și sprijin persoanelor cu handicap astfel încât acestea să aibă control asupra vieții lor și să devină independente. Pentru ca acest scop să devină realitate este esențială dezvoltarea unei game diverse de servicii: de la ajutor la domiciliu la servicii de înlocuire pe perioade limitate a asistentului personal, de la centre de zi până la locuințe protejate.
Servicii alternative de îngrijire – gama largă de servicii integrate (sociale, educaționale) acordate în cadrul unei rețele funcționale de instituții, organizații neguvernamentale, alți furnizori de servicii, persoanelor cu grad avansat de dependență, la domiciliul acestora sau în comunitatea în care trăiesc.
Nevoia individuală – reprezintă o lipsă/un spațiu care apare între situația actuală a unui individ și ceea ce este necesar să existe, astfel încât persoana să poată trăi în bunăstare, așa cum dorește.
Evaluarea nevoilor – este procesul prin care se măsoară în mod sistematic lipsa și natura sa, cât s-a extins aceasta și ceea ce este necesar a se face pentru a dispărea lipsa/problema individului.
În cadrul acestei definiții a evaluării nevoilor, sunt mai multe abordări și mai multe perspective care contribuie la crearea unei imagini mai complete. Acestea includ:
abordări care pornesc de la standardele exprimate în politicile naționale;
abordări care pornesc de la evaluarea unui eșantion de populație sau de la studii detaliate, în urma cărora se vor elabora concluzii care ar putea să aibă consecințe asupra întregii populații.
Evaluarea nevoilor persoanelor cu handicap – este procesul prin care sunt estimate, proiectate și stabilite categoriile nevoilor persoanelor cu handicap. În practică, evaluarea nevoilor , nu poate fi o știință exactă având la bază proceduri universale și valabile, dar este un element cheie în stabilirea planului de servicii.
Procesul de identificare a nevoilor reprezintă gama largă de activități desfășurate în vederea identificării condițiilor/barierelor personale, de mediu sau instituționale care limitează drepturile persoanelor cu handicap la o viață normală.
Planificarea comunitară- este un proces care se desfășoară la nivel local, sistematic, unde interese diferite se întâlnesc pentru a-și imagina un viitor mai bun pentru comunitatea lor, inclusiv o viață mai bună pentru cei mai dezavantajați oameni.
Chestionarul- este un instrument de investigare constând într-un ansamblu de întrebări scrise care determină din partea persoanelor cărora le este aplicat un set de răspunsuri care urmează a fi înregistrate.
Focus grup – este un interviu de grup, focalizat pe o anumită temă, strict delimitată, și condus de un moderator. Această metodă face parte din categoria tehnicilor calitative de culegere a datelor pentru analiza nevoilor și opiniilor oamenilor.
Etapele metodologiei de lucru:
1. Evaluarea nevoilor persoanelor cu handicap
2. Evaluarea serviciilor existente
3. Definirea priorităților la nivelul comunității ținând cont de resursele umane și financiare
4. Planificarea serviciilor
5. Prezentarea propunerilor/ negocierea/ implementarea serviciilor
X. Surse de informare :
Persoanele care fac obiectul acestui studiu sunt alese aleator, dintr-un număr de 963 de persoane adulte cu handicap grav, care domiciliază pe raza sectorului 1, neținându-se cont de nici un aspect legat de vârstă sau capacități restante.
Se poate apela la studierea unui lot de 100 de persoane, selectate prin metoda “ bulgărelui de zăpadă”, mai precis, se pornește de la o persoană, identificată în raport cu obiectivele cercetării apoi se trece la o alta numită de primul, și așa mai departe, până se constituie eșantionul. Prin această metodă se urmărește estimarea problemelor și identificarea cazurilor specifice și se poate reconstrui rețeaua socială din care fac parte participanții la studiu. Procesul încetează atunci când ajungem la un nivel de saturație, adică persoanele identificate la un moment dat sunt deja pe lista persoanelor identificate de ceilalți. Această metodă este utilă mai ales când numărul persoanelor studiate, nu este foarte mare.
Statisticile oficiale, respectiv documentele existente în cadrul DGASPC sector 1 cu privire la numărul persoanelor cu handicap pe tipuri de deficiență, se constituie în sursă potențiala de informare, utilă pentru evaluarea nevoilor.
Principalul avantaj al analizei documentelor este costul redus al culegerii informației. Dezavantajul este însă că informația este culeasă pentru scopuri independente de obiectivele cercetării proprii și capacitatea documentelor de a răspunde la interogații specifice este limitată.
XI. Metodologia de cercetare:
Metodologia reprezintă știința efectuării unei cercetări sau disciplina “ în care se dezvoltă modalitățile de realizare a cunoașterii științifice și privește ansamblul elementelor care intervin în cercetarea vieții sociale.”
S-a stabilit metodologia de lucru pentru procesul de evaluare a nevoilor persoanelor cu handicap grav care au domiciliul în sectorul 1 al municipiului București., care constă în:
Chestionar – rolul chestionarului este de a testa ipotezele cercetării.
Chestionarul utilizat pentru evaluarea nevoi de asistență socială va cuprinde următoarele dimensiuni și indicatori :
așteptări față de autoritățile locale în ceea ce privește serviciile sociale ;
date socio-demografice ;
accesul la serviciile sociale și gradul de satisfacție față de acestea ;
indicatori utilizați pentru a confirma apartenența la categoria persoanelor cu handicap.
Focus grup – participanții care fac obiectul focus- grupului sunt aceiași cu cei din eșantion (cărora l-i se aplică chestionarul), selectați după următoarele criterii :
acces la servicii sociale – au beneficiat/ beneficiază în prezent/nu au beneficiat niciodată de servicii sociale
grad de autonomie – autonom, semiautonom, nedeplasabili
Temele de discuții vor fi generale și specifice.
Exemplu :
Teme de discuție generale – în cadrul acestei discuții accentul va fi pus pe gradul de satisfacție față de viața personală, de dificultățile întâmpinate în viața de zi cu zi, dacă beneficiază de servicii sociale, dacă există servicii speciale și dacă le pot accesa. Exemplu: «cum ar trebui să fie viața dumneavoastră spre a fi mulțumitoare ?; ce vă lipsește pentru a avea acea viață mulțumitoare?; care sunt problemele generale și cele de zi cu zi pe care le aveți?; cum ar putea fi rezolvate aceste probleme?; cine ar trebui să vă ajute să vă rezolvați problemele curente?; cine vă ajută în prezent?; cunoașteți instituțiile care v-ar putea ajuta în rezolvarea problemelor?
Teme de discuție specifice – discuțiile vor fi orientate în funcție de caracteristicile grupului: persoane semideplasabile, autonome (cu handicap mental, neurologic, psihic, fizic, boli rare, somatic) :
Care au beneficiat de servicii sociomedicale, dar nu mai beneficiază ; cum au apreciat serviciul respectiv, dacă ar dori să mai beneficieze și care sunt motivele pentru care nu mai beneficiază.
Care beneficiază în prezent de servicii sociale. În funcție de serviciul de care beneficiază – căror nevoi corespunde serviciul respectiv, cum apreciază calitatea serviciului și cum s-ar putea îmbunătăți.
Care nu au beneficiat niciodată de servicii sociale, care au nevoi și nu știu cui să se adreseze.
Prin intermediul focus-grupului vom afla cum gândesc persoanele cu handicap, selectate dupa criteriile stabilite.
Primul contact este crucial – el va influența modul în care potențialul beneficiar îl va percepe pe specialist și instituția din care acesta face parte și, în mod sigur, își va pune amprenta asupra interacțiunilor viitoare.
Interviul semistructurat
Prezentat ca metodă de cercetare de Robert K. Merton, M. Fiske și P. Kendall, interviul centrat se caracterizează prin faptul că e semistructurat, în sensul că abordează teme și ipoteze dinainte stabilite, iar întrebările și succesiunea lor nu sunt prestabilite.
În acest tip de interviu, convorbirea este centrată pe o experiență comună tuturor subiecților și este analizată anterior de către cercetător cu scopul de a evidenția elementele semnificative și structura situației, modelele de acțiune, sunt formulate ipoteze privind consecințele implicării persoanelor în situația dată.
XII. Rezultate scontate
Evaluarea nevoilor este importantă în identificarea nevoilor la care până acum nu s-a oferit nici un răspuns și care pot cere o nouă abordare. Aceste cerințe pot însemna lucruri diferite pentru persoane diferite :
pentru cei care planifică serviciile de îngrijire poate însemna o nouă abordare în modul în care sunt distribuite resursele în funcție de nevoi ;
pentru cei care furnizează serviciile aceasta înseamnă să dezvolți un răspuns flexibil și variat, să explorezi ce tip de ajutor este disponibil la nivel local, astfel încât să sprijine persoanele să trăiască pe cât de independent posibil în propria lor comunitate ;
pentru beneficiari înseamnă să fie responsabili în luarea deciziilor privind propria lor persoană în procesul de îngrijire.
Prin diversificarea și dezvoltarea sistemului de servicii alternative se va realiza :
reducerea numărului persoanelor cu handicap care solicită asistarea în sistem rezidențial ;
creșterea gradului de satisfacție al beneficiarului prin diversificarea tipurilor de servicii pe care le pot accesa dar și îmbunătățirea imaginii de sine a beneficiarului ;
creșterea gradului de satisfacție al familiilor acestora și al comunității, în raport cu actul de protecție specială pentru persoanele cu handicap ;
creșterea șanselor de integrare socio-profesională a persoanelor cu handicap.
CHESTIONAR PRIVIND NEVOIA DEZVOLTĂRII DE SERVICII SOCIALE PENTRU PERSOANELE CU HANDICAP
Vă rog să răspundeți prin DA sau NU, la următoarele întrebări, referitoare la problemele cu care se confruntă persoanele cu handicap din acest sector:
I. Care din următoarele aspecte sunt adevărate
II. Care sunt principalele lucruri pe care ar trebui să le facă autoritățile locale în ceea ce privește serviciile sociale pentru adulții cu handicap ( bifați în căsuță)
**……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
III. Care sunt principalele dificultăți pe care le întâmpinați
**……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
IV.Care dintre următoarele servicii credeți că v-ar schimba viața în bine
V. Care sunt principalele motive de nemulțumire privind serviciile sociale de care beneficiază persoanele cu handicap
**……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Concluzii:
Prin Regulile Standard privind egalizarea șanselor persoanelor cu handicap, Organizația Națiunilor Unite consfințește principiul potrivit căruia nu deficiența îi provoacă unei persoane handicapul, ci barierele, obstacolele pe care le-a creat societatea, în drumul spre o integrare socială deplină.
Barierele de orice fel încetinesc sau chiar opresc procesul de integrare socială a persoanelor cu handicap. Atâta timp cât vor exista aceste bariere, persoanele cu dizabilități vor fi lipsite de posibilitatea reală de a-și îndeplini drepturile și obligațiile cetățenești, fiindu-le încălcată demnitatea umană.
Prin înlăturarea acestor bariere se oferă presoanelor cu handicap posibilitatea de a-și demonstra capacitățile și abilitățile cu care sunt înzestrate, astfel încât să dispară etichetarea greșită, negativă și neconformă cu realitatea, de persoane care așteaptă generozitatea din partea statului sau a celor din jur.
Recunoașterea generală că persoanele cu handicap trebuie să primească sprijinul necesar pentru a duce o viață normală în familia/comunitatea din care fac parte, ar contribui în mare măsură la înlăturarea barierelor sociale.
Societatea, prin inechitățile pe care este incapabilă să le desființeze, creează handicapul, bariera în calea inserției sociale complete a persoanelor și grupurilor defavorizate.
Persoanele cu handicap au nevoie de “compensarea” deficienței, noțiune contrară celei de “ protecție specială”. Mecanismele de compensare includ, pretutindeni, serviciile sociale, pe care beneficiarii le”cumpără” la momentul și în cantitatea de care au nevoie.
Calitatea acestor servicii este obligatorie, singurii care pot penaliza lipsa calității fiind beneficiarii înșiși. Sursele de finanțare pentru achiziționarea serviciilor sociale trebuie asigurate prin mecanisme comunitare, ca recunoaștere a faptului că apariția deficiențelor nu sunt în sarcina individului, ci a disfuncțiilor sociale.
Furnizarea serviciilor de asistență socială în România se află abia la începuturi. Până în prezent, politicile guvernamentale în domeniul social s-au axat în special pe furnizarea de beneficii financiare către populația săracă, vulnerabilă; mai puțină atenție a fost acordată dezvoltării serviciilor de asistență socială cuprinzătoare sau centrate pe beneficiar.
Mass-media trebuie să ajute la schimbarea atitudinii sociale și să distrugă indiferența și prejudecătile ce există cu privire la persoanele cu handicap. Aceasta joacă un rol important în promovarea unei atitudini pozitive față de integrarea în societate a persoanelor cu handicap, depășind prejudecățile și lipsa de informare, producând o doză de încredere și optimism cu privire la posibilitățile acestor persoane, prin promovarea exemplelor pozitive și a personalităților performante din rândul lor.
Realiza rea accesibilității în toate domeniile vieții prin înlăturarea tuturor obstacolelor este un deziderat al luptei persoanelor cu handicap pentru câștigarea demnității lor umane și a egalității de șanse privind participarea deplină în societate. Este și datoria persoanelor cu handicap să-și schimbe mentalitatea, să-și cunoască și să-și înțeleagă drepturile pentru a se implica în câștigarea lor. Dificultățile de integrare apar adeseori și datorită dependenței persoanei cu handicap de propria familie și a lipsei de educație care nu i-a permis să-și vadă posibilitățile ci numai limitele. Este cunoscut faptul că marginalizarea socială este însoțită de cele mai multe ori de auto-marginalizare.
În scopul încurajării participării cât mai largi a persoanelor cu handicap la viața societății, se impun măsuri care să favorizeze utilizarea mijloacelor de comunicare : televiziune, radio, presă și telecomunicații.
Fără o angajare eficientă a întregii societăți, incluzând o puternică participare a persoanelor cu handicap și a organizațiilor lor în asigurarea propriilor drepturi, legislația cu privire la promovarea și protecția persoanelor cu handicap, va fi o formă goală. În spatele măsurilor legislative este necesar să se afle educația publică.
Persoanele cu handicap au probleme și nevoi pentru care în acest moment există un răspuns parțial și insuficient. O soluție în acest sens ar fi alinierea politicilor și practicilor în domeniu la standardele europene și internaționale. Direcțiile predilecte de acțiune ar trebui să vizeze:
Prevenirea afecțiunilor și situațiilor handicapante în viața copiilor și tinerilor;
Identificarea și evaluarea necesităților de sprijin, în vederea egalizării șanselor pentru persoanele cu handicap;
Promovarea unui parteneriat realist între organizațiile reprezentative ale persoanelor cu handicap și autorități;
Cuprinderea tuturor copiilor și tinerilor într-un sistem de educație școlară, potrivit tipului și gradului de handicap, precum și potențialului personal;
Susținerea adecvată a elevilor cu handicap integrați în învățământul obișnuit;
Asigurarea tranziției tânărului cu handicap din sistemul de protecție a copilului în sistemul de protecție a persoanei adulte cu handicap;
Acordarea unei atenții sporite pregătirii persoanelor cu handicap pentru a duce o viață independentă;
Reforma sistemului de pregătire profesională și sprijinirea tinerilor absolvenți de școli pentru încadrarea în muncă ;
Înființarea unei rețele de ateliere protejate și, unde este cazul, adaptarea locului de muncă ;
Înființarea unor centre de reabilitare și recalificare pentru tinerii și adulții în viața cărora handicapul survine pe neașteptate;
Existența unei coordonări între asociațiile patronale și instituțiile de învățământ
Promovarea și dezvoltarea serviciilor comunitare ;
.
Prin propriile forțe nimeni nu se poate încadra în societate. Pentru a putea beneficia de întregul potențial al unui om, societatea trebuie să investească mai întâi în el.
Persoanele cu handicap au nevoie să trăiască într-o societate inclusivă care, prin acțiuni pozitive, să contribuie la eliminarea izolării, să le acorde sprijin și șanse egale de afirmare în viața individuală și socială
Domnul Bengt Lindqvist, raportor special ONU pentru implementarea Regulilor Standard, spunea: „societatea are obligația să identifice aceste obstacole și să le îndepărteze din calea participării depline și, atâta timp cât aceste obstacole mai persistă, noi trebuie să continuăm să concepem și să perfecționăm măsuri pentru realizarea unor niveluri mai ridicate de participare”.
Bibliografie
ANPH –Institutul Național pentru Prevenirea și Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap « Rolul asistentului social în sistemul de protecție a persoanelor cu handicap », 2003, pg. 113 ;
Virginia Badescu , Drd Maria-Elena Osiceanu – Standarde Naționale minimale de calitate pentru unitățile de protecție specială tip centre de criză ;
Dr. Virginia Crețu – Standarde ocupaționale pentru asistentul personal, Institutul Național pentru Prevenirea și Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap, București, 2003 ;
Virginia Cretu “ Nevoile persoanelor cu dizabilități” –tematică susținută în cadrul proiectului finanțat de către ANPH “ Constituirea rețelei de asistenți sociali specializați în domeniul protecției persoanelor cu handicap”- 23.10.2003 -17.11.2003, 11.12.2003, București
Grupul de Studiu al Problematicii Handicapului HANDICAP- De la cuvânt la acțiune, 1999, București ;
Grupul de Studiu al Problematicii Handicapului, Standardul Demnității, București, 1999
Grupul de Studiu al Problematicii Handicapului, Opțiunea Muncii, București, 1997
Mihaela Muraru-Mandrea “ Egalitatea șanselor în politică și administrație” , Revista IRDO, an XI, nr.4/2001 ;
Lucica Matei si Ioan Alexandru “ Servicii Publice”, editura Economică, București, 2000;
Adrian Năstase “ Drepturilor Omului – Religia sfârșitului de secol”- IRDO, București ;
Fundația Pestalozzi – Caiet documentar 2000 ;
Asociația Reninco România – Educația integrată a copiilor cu handicap, UNICEF, 1998;
Constantin Stoenescu, Liviu Teodorescu, Ovidiu Mihaescu – Sistemul de protecție specială a persoanelor cu handicap din , Editura ALL BECK, București, 2003;
Liviu Teodorescu și Paulian Sima “ Integrarea în muncă a persoanelor cu handicap” – tematica susținută în cadrul proiectului finanțat de către ANPH
“ Constituirea rețelei de asistenți sociali specializați în domeniul protecției persoanelor cu handicap”- , 23.10.2003 -17.11.2003, 11.12.2003, București;
Cătălin Zamfir – Pentru o societate centrată pe copil – raport I. C. C. C. V. 1997 ;
Elena Zamfir – Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară ;
Irina Moroianu Zlatescu, “ Pentru o cultură a păcii, democrației și toleranței în România”, Casa Editorială “ Calistrat Hogaș”, București, 2000 ;
Livius Manea- Protecția socială a persoanelor cu handicap, Casa de editură și presă Șansa s.r.l, București, 2000
Leslie M.Tutty, Michael A.Rothery, Richard M. Grinnell, Jr.- Cercetarea calitativă în asistența socială – faze, etape și sarcini, Editura Polirom, Iași 2005
Organizația Mondială a Sănătății, Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății, Geneva, Ed. MarLink, 2004
ANPH – Institutul National pentru Prevenirea si Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap -Rolul asistentului social in sistemul de protecție a persoanelor cu handicap, 2003;
Drd Valentina Dragomir art. “Fenomenul marginalizării sociale și situația persoanelor cu handicap, Revista de Asistență Socială Nr. 6/2002, pg. 104-109 ;
Ștefan Cojocaru – Proiectul de intervenție în asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2006
Constantin Păunescu, Ligia MatianaEne, Bibiana Mânzat, Doru Vlad Popovici, Ludmila Ionescu, Margareta Petrescu, Didona Neculcea- Terapia educațională integrată, Editura Pro Humanitate, București, 1997
Klaus Lachwitz, Nancy Breitenbach- Drepturile omului și Dizabilitatea intelectuală,Ghidul reglementărilor internaționale privind drepturile omului pentru persoanele cu dizabilități intelectuale, Fundația „Pentru Voi”, Timișoara
Fundația de Îngrijiri Comunitare- Planul de servicii comunitare- ghid de lucru,, București , 2004
Rezoluția nr.48/1993 – ONU – Regulile Standard cu privire la Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu Handicap, – Introducere, Scop, Conținut ;
Declarația de la Madrid – Congresul european al persoanelor cu dizabilități ( 20-23 martie 2002 ;
Regulile Standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu dizabilități
(Agenda 22);
Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap- Raport de activitate 2005-2007
Constituția României, 2003
Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată
Legea 239/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 14/2003 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Persoane cu Handicap
Legea nr.47/2006 privind sistemul național de asistență socială
Legea 215/ 2001 privind administrația publică locală, republicată
Alte surse:
Site-ul Agenției Naționale pentru Persoanele cu Handicap: www.anph.ro;
Conferința Naționala cu tema «Prezentarea Planului National de Actiune pentru Implementarea Strategiei Nationale privind protectia sociala si integrarea sociala a persoanelor cu handicap », Palatul Parlamentului, 6 si 7 martie 2003, București. ;
Conferinta cu tema « Persoana cu handicap in contextul aderarii Romaniei la UNiunea Europeana », 30.05.2003, Senatul Romaniei ;
Seminarul National «Politica si legislatia privind dizabilitatea(handicapul) In Uniunea Europeana », 21.11.2003, Hotel Herastrau, Bucuresti.
Proiectul Forumului European al Dizabilității 00/01 “ Care este următorul pas pentru îmbunătățirea oportunităților de angajare a persoanelor cu dizabilități/handicap din Uniunea Europeana?” ;
Raportul Agenției Naționale pentru Persoane cu Handicap pe anul 2003 privind Progresul înregistrat de România în implementarea Programului de Acțiune al Națiunilor Unite referitor la persoanele cu dizabilități, Anexa20b;
“ Draft Charter of fundamental rights of the European Union” – , 28 sept. 2000( Charter 4487/’00);
Arnaud Bouillin – Du mieux pour les handicapés?, Revista L’EXPRESS, 9.02.2004
Bibliografie
ANPH –Institutul Național pentru Prevenirea și Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap « Rolul asistentului social în sistemul de protecție a persoanelor cu handicap », 2003, pg. 113 ;
Virginia Badescu , Drd Maria-Elena Osiceanu – Standarde Naționale minimale de calitate pentru unitățile de protecție specială tip centre de criză ;
Dr. Virginia Crețu – Standarde ocupaționale pentru asistentul personal, Institutul Național pentru Prevenirea și Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap, București, 2003 ;
Virginia Cretu “ Nevoile persoanelor cu dizabilități” –tematică susținută în cadrul proiectului finanțat de către ANPH “ Constituirea rețelei de asistenți sociali specializați în domeniul protecției persoanelor cu handicap”- 23.10.2003 -17.11.2003, 11.12.2003, București
Grupul de Studiu al Problematicii Handicapului HANDICAP- De la cuvânt la acțiune, 1999, București ;
Grupul de Studiu al Problematicii Handicapului, Standardul Demnității, București, 1999
Grupul de Studiu al Problematicii Handicapului, Opțiunea Muncii, București, 1997
Mihaela Muraru-Mandrea “ Egalitatea șanselor în politică și administrație” , Revista IRDO, an XI, nr.4/2001 ;
Lucica Matei si Ioan Alexandru “ Servicii Publice”, editura Economică, București, 2000;
Adrian Năstase “ Drepturilor Omului – Religia sfârșitului de secol”- IRDO, București ;
Fundația Pestalozzi – Caiet documentar 2000 ;
Asociația Reninco România – Educația integrată a copiilor cu handicap, UNICEF, 1998;
Constantin Stoenescu, Liviu Teodorescu, Ovidiu Mihaescu – Sistemul de protecție specială a persoanelor cu handicap din , Editura ALL BECK, București, 2003;
Liviu Teodorescu și Paulian Sima “ Integrarea în muncă a persoanelor cu handicap” – tematica susținută în cadrul proiectului finanțat de către ANPH
“ Constituirea rețelei de asistenți sociali specializați în domeniul protecției persoanelor cu handicap”- , 23.10.2003 -17.11.2003, 11.12.2003, București;
Cătălin Zamfir – Pentru o societate centrată pe copil – raport I. C. C. C. V. 1997 ;
Elena Zamfir – Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară ;
Irina Moroianu Zlatescu, “ Pentru o cultură a păcii, democrației și toleranței în România”, Casa Editorială “ Calistrat Hogaș”, București, 2000 ;
Livius Manea- Protecția socială a persoanelor cu handicap, Casa de editură și presă Șansa s.r.l, București, 2000
Leslie M.Tutty, Michael A.Rothery, Richard M. Grinnell, Jr.- Cercetarea calitativă în asistența socială – faze, etape și sarcini, Editura Polirom, Iași 2005
Organizația Mondială a Sănătății, Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății, Geneva, Ed. MarLink, 2004
ANPH – Institutul National pentru Prevenirea si Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap -Rolul asistentului social in sistemul de protecție a persoanelor cu handicap, 2003;
Drd Valentina Dragomir art. “Fenomenul marginalizării sociale și situația persoanelor cu handicap, Revista de Asistență Socială Nr. 6/2002, pg. 104-109 ;
Ștefan Cojocaru – Proiectul de intervenție în asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2006
Constantin Păunescu, Ligia MatianaEne, Bibiana Mânzat, Doru Vlad Popovici, Ludmila Ionescu, Margareta Petrescu, Didona Neculcea- Terapia educațională integrată, Editura Pro Humanitate, București, 1997
Klaus Lachwitz, Nancy Breitenbach- Drepturile omului și Dizabilitatea intelectuală,Ghidul reglementărilor internaționale privind drepturile omului pentru persoanele cu dizabilități intelectuale, Fundația „Pentru Voi”, Timișoara
Fundația de Îngrijiri Comunitare- Planul de servicii comunitare- ghid de lucru,, București , 2004
Rezoluția nr.48/1993 – ONU – Regulile Standard cu privire la Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu Handicap, – Introducere, Scop, Conținut ;
Declarația de la Madrid – Congresul european al persoanelor cu dizabilități ( 20-23 martie 2002 ;
Regulile Standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu dizabilități
(Agenda 22);
Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap- Raport de activitate 2005-2007
Constituția României, 2003
Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată
Legea 239/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 14/2003 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Persoane cu Handicap
Legea nr.47/2006 privind sistemul național de asistență socială
Legea 215/ 2001 privind administrația publică locală, republicată
Alte surse:
Site-ul Agenției Naționale pentru Persoanele cu Handicap: www.anph.ro;
Conferința Naționala cu tema «Prezentarea Planului National de Actiune pentru Implementarea Strategiei Nationale privind protectia sociala si integrarea sociala a persoanelor cu handicap », Palatul Parlamentului, 6 si 7 martie 2003, București. ;
Conferinta cu tema « Persoana cu handicap in contextul aderarii Romaniei la UNiunea Europeana », 30.05.2003, Senatul Romaniei ;
Seminarul National «Politica si legislatia privind dizabilitatea(handicapul) In Uniunea Europeana », 21.11.2003, Hotel Herastrau, Bucuresti.
Proiectul Forumului European al Dizabilității 00/01 “ Care este următorul pas pentru îmbunătățirea oportunităților de angajare a persoanelor cu dizabilități/handicap din Uniunea Europeana?” ;
Raportul Agenției Naționale pentru Persoane cu Handicap pe anul 2003 privind Progresul înregistrat de România în implementarea Programului de Acțiune al Națiunilor Unite referitor la persoanele cu dizabilități, Anexa20b;
“ Draft Charter of fundamental rights of the European Union” – , 28 sept. 2000( Charter 4487/’00);
Arnaud Bouillin – Du mieux pour les handicapés?, Revista L’EXPRESS, 9.02.2004
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturi Si Nevoi ale Persoanei cu Handicap (ID: 127596)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.