Drepturi ȘI Libertăți Fundamentale ALE Omului Dreptul LA Viațădoc

=== DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI FUNDAMENTALE ALE OMULUI – DREPTUL LA VIAȚĂ ===

UNIVERSITATEA “ANDREI ȘAGUNA” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

Specializarea Drept

DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI FUNDAMENTALE ALE OMULUI – DREPTUL LA VIAȚĂ

Coordonator științific

Lector univ. Dr. Darius Ilincuța

Absolvent

Claudiu Cătălin Lefterică

CONSTANȚA

2016

CUPRINS

Introducere

Declarația Universală a Drepturilor Omului este primul document internațional care consacră drepturile și libertățile fundamentale care este necesar să fie garantate oricărei ființe umane. Declarația enunță, ca standarde internaționale drepturile esențiale si libertățile fundamentale, atât din categoria celor civile și politice, precum și din categoria drepturilor economice, sociale și culturale, recunoscute oricărei ființe umane din întreaga lume. În cadrul drepturilor consacrate în cadrul Declarației universale a drepturilor omului se află: dreptul la viață, dreptul la libertate și demnitate; dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau robie; dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor considerate crude, inumane sau degradante; dreptul la recunoaștere pretutindeni a personalității juridice; dreptul la egalitate în fața legii și dreptul de a se adresa instanțelor judiciare competente pentru a se proteja contra acelor acte care violează și prejudiciciază drepturile recunoscute ale persoanei; dreptul de a nu fi arestat, deținut sau exilat fără o bază reală; dreptul la un proces echitabil în materie civilă și penală; dreptul la prezumția de nevinovăție până la pronunțarea unei sentințe într-un proces public; dreptul la respectarea vieții private și proprietății; dreptul de liberă circulație; dreptul la azil; dreptul la o cetățenie; dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie.

Declarația Universală a Drepturilor Omului exprimă concepția comună pe care o au popoarele întregii omeniri despre drepturile inalienabile și inviolabile inerente tuturor membrilor familiei umane și constituie o obligație pentru membrii comunității internaționale. Declarația Universală a Drepturilor Omului este apreciată ca fiind interpretarea autentică a Cartei Națiunilor Unite, devenind una din componentele esențiale ale dreptului internațional cutumiar, obligatorie pentru toate statele și nu numai pentru cele care fac parte din Organizația Națiunilor Unite. Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în articolul 3 că:“Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa”.

În articolul 6 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice se stipulează: “Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.”

În ceea ce privește pedeapsa cu moartea, în cazul țărilor în care aceasta nu a fost abolită, această sentință se va pronunța doar în cazul crimelor de o gravitate extramă, conform legislației aflate în vigoare în momentul comiterii crimei respective, aceasta neaflându-se în contradicție cu dispozițiile Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice și nici cu cele ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.

Capitolul 1

Caracteristici generale ale dreptului la viață

Scurt istoric al apariției, consacrării și promovării drepturilor omului în lume

Drepturile omului au fost din ce în ce mai studiate de către științele sociale, respectiv filosofia, științele politice, teologia și au fost incluse în doctrina dreptului natural. Conceptul de drepturi ale omului a reprezentat o preocupare constantă încă din epoca antică, cei mai cunoscuți dintre cei care le-au studiat fiind Socrate, Aristotel, Platon și Cicero.

O contribuție foarte importantă a progresului concepției privind regulile care guvernează omul a fost adusă Platon, el realizând o perspectivă clară asupra libertăților și drepturilor fundamentale ale omului. Aristotel afirma că „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura omenirii nu se deosebește cu nimic”, doar ulterior ajungându-se la admiterea faptului că demnitatea omului reprezintă atât sursa, cât și fundamentul.

Un număr mare de documente constituționale se bazează pe idei preluate din opere filosofice și juridice de prestigiu, ajungându-se la o concepție coerentă privind drepturile și libertățile omului. Ideea că ființa umană are drepturi fundamentale, s-a impus târziu în filosofie și drept, deși ea exista încă din epoca creștină timpurie. A fost necesar ca anumite condiții socio-politice să o ceară ăn practică.

Instituția drepturilor omului poate fi privită din trei puncte de vedere. Din punct de vedere al filosofiei politico-juridice, se consideră că persoana are dreptul să beneficieze de o serie de drepturi proprii inalienabile. Din punct de vedere juridic, drepturile omului sunt privite ca instrumente juridice care produc drepturi și obligații, pe plan național și pe plan internațional. Din punct de vedere al internaționale, drepturile omului au apărut mai târziu, cu scopul de a regulariza situații practice.

Crearea conceptului de drepturi ale omului a reprezentat, în esență, o sinteză a ideilor consacrate, în documente juridice cu încărcătură morală și politică semnificativă. În acest scop, au fost generalizate și abstractizate cele mai importante concepții, preluate din filosofie, religie și inspirate din ideile de eliberare susținute marcat în secolele XVII-XVIII.

Conceptul de drepturi ale omului a apărut ca și consecință legală în cadrul legislației internaționale, fiind încadrat juridic la nivel mondial datorită necesității reglementării numeroaselor probleme existente la nivel internațional, dar și datorită câștigării de teren de către anumite concepții filosofice și religioase orientate spre libertatea personală. Concepția rezultată este o concepție esențialmente umanistă, orientată spre protejarea demnității ființei. Astfel, se observă că instituția drepturilor omului reprezintă o structură umnistă complexă reglementată juridic la nivel intern și internațional.

Instituția drepturilor omului are ca finalitate crearea unui standard de protecție intenațională a drepturilor și libertăților umane, ea înglobând drepturi, libertăți și obligații ale ființelor umane, precum și o obligație a țărilor de a promova și de a veghea la respectarea acestora, intervenind atunci când acestea sunt încălcate.

Instituția drepturilor omului este o instituție juridică complexă și originală, care beneficiază de un larg interes, constituind totodată baza pentru crearea unei societăți democratice la nivel intern și internațional, prin protejarea demnității fiecărei ființe umane.

O cercetare a evoluției și semnificației curentelor gândirii politice evidențiază că năzuința spre libertate a reprezentat o trăsătură constantă a întregului proces istoric, preocuparea pentru definirea poziției omului în societate evidențiindu-se odată cu manifestarea sa ca ființa gânditoare.

Primele concepții despre justiție și drepturile omului au apărut încă din Grecia antică, în opera lui Platon, după părerea căruia ideea de justiție se află atât în interiorul individului, cât și în modul de organizare a cetății, și este necesar să includă patru calități principale: înțelepciune, curaj, temperanță și justiție. Marele său elev, Aristotel emite în „Politica” părerea că „…majoritatea, ai căror membri considerați izolați nu sunt oameni remarcabili, este totuși deasupra oamenilor superiori dacă nu individual, atunci în masă… În această mulțime, fiecare individ are părerea sa de virtute, de înțelepciune și toți adunându-se formează, se poate spune, un singur om cu mâini, simțuri nenumărate, un moral și o inteligență proporțională. Astfel, mulțimea enunța judecăți minunate asupra operelor de poezie, de muzică, unul judecă un aspect, altul altceva, și toți impreună judecă înteaga operă”.

Primele documente constituționale au apărut în Anglia "Magna Charta" dată de Ioan fără de Țară, la 15.06.1215, baronilor și episcopilor englezi, având prioritatea absolută asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume. În acest document, la punctul 39 se arăta că „Nici un om liber nu va fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom merge împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării”.

În Franța, la 20 august 1789, a fost elaborat un document extrem de cunoscut, care rămâne de actualitate, respectiv „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, unde se arată că „oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundamentate pe egalitatea comună”, considerând că scopul politic principal trebuie să fie reprezentat de protejarea drepturilor omului.

„Declarația drepturilor din statul Virginia” din 1776, enunțase de altfel, cu alte cuvinte, această idee, consacrând principiul că „toți oamenii sunt, prin natura lor, în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnăscute.”

În „Declarația de independență a SUA” din 14 iulie 1776 se arată că „oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se regăsesc viața, libertatea și căutarea fericirii”.

Pe plan intern, începând cu secolul al XVI-lea, se afirmau idei umaniste în operele lui Neagoe Basarab, Matei al Mirelor, Petru Cercel, urmate de o serie de declarații și constituții în care se susține egalitatea poporului român față de celelalte popoare, dar conform opiniei lui Antonie Iorgovan „Constituția Cărvunarilor constituie de fapt primul document politic și juridic al românilor în care se reglementează un sistem al drepturilor și libertăților omului și cetățeanului”. Constituția Cărvunarilor cuprinde norme asemănătoare celor cuprinse în declarația franceză de drepturi cu privire la libertatea individului, fiind garantate libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice, menționându-se că ocuparea funcțiilor trebuie să se facă „numai după meritul bunelor fapte și după puterea vredniciei fiecăruia pentru slujba ce avea să i se încredințeze”.

Au urmat: Regulamentul Organic, Dorințele Partidei Naționale din Moldova, Moțiunea de la Blaj și Constituțiile române din 1866, 1923, 1948, 952 și 1965, toate acestea conținând referiri la drepturile omului.

Ca o concluzie a primelor reglementări privind drepturile omului, atât pe plan inernațional cât și intern, conceptul în sine a reprezentat, o generalizare și o abstractizare a tot ceea ce a putut fi extras mai important din cadrul principiilor filosofice, religioase și egalitariste.

„Conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire individuală a revoluției burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau deja în antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu. Totuși numai în timpul revoluției burgheze, ideea drepturilor omului s-a afirmat și în practica socială. Teoreticienii liberalismului au fost primii care au proclamat libertatea tuturor oamenilor, degajând principiile unei antropologii umaniste raționaliste ca fundament al concepției drepturilor omului, iar revoluția americană și franceză au consacrat, pentru prima oară în istoria umanității, principiul egalității în fața legii, al libertății de gândire și al demnității umane”.

Instituția drepturilor omului include principii, mecanisme și proceduri juridice de nivel intern și internațional, ea supunându-se atât normelor constituționale ale unei țări, cât și principiilor dreptului internațional, făcând astfel posibilă cooperarea între state.

Noțiunea de drept la viață, în diverse accepțiuni

Dreptul la viață este primul drept substanțial stipulat de Convenția europeana, fiind garantat oricărei persoane (art. 2). El "apare ca esențial în sistemul drepturilor și libertăților fundamentale apărate prin Convenția europeană în materie, pentru că, fară consacrarea și protejarea efectivă a acestui drept, protecția celorlalte drepturi ar rămâne rară obiect" .

Garanția protecției dreptului la viață, prevăzută în art. 2 din Convenția europeană, nu se extinde însă și "asupra dreptului la condiții de viață adiacente, la dreptul la un anumit nivel de trai sau la dreptul persoanei la libera dezvoltare a personalității sale".

Art. 2 parag. 1 din Convenția europeană consacră dreptul la viață al fiecărei persoane și protecția de care aceasta trebuie să se bucure conform legii, în politica penală a statelor membre ale Consiliului Europei.

În privința dreptului la viață statul are nu numai o obligație, o raspundere negativă, ci și una pozitivă; așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene, statele nu trebuie doar să se abțină de a provoca moartea "în mod intenționat", dar trebuie să ia și măsurile necesare pentru protecția vieții (măsuri în domeniul sănătății publice – cauza Calvelli și Ciglio contra Italiei din 2002).

De asemenea, potrivit interpretării Curții Europene, prevederile art. 2 din Convenția europeană instituie și o obligație pozitivă de protejare a vieții în cazul relațiilor interindividuale, în sensul îndatoririi pozitive a statelor, ca în anumite circumstanțe, să ia, preventiv, măsuri concrete pentru protejarea unui individ a cărui viață este amenințată, în mod cert și imediat, de actele criminale ale altui individ (cauza Osman contra Marii Britanii din 1998).

În același mod a statuat Curtea Europeană și în legătură cu obigația pozitivă a statului de a proteja viața persoanelor private de libertate (cum ar fî, îndatorirea de a preveni sinuciderea deținuților ori de protejare a vieții acestora față de comportamentul criminal al colegilor de detenție), sau în ceea ce privește obligația statului de a lua măsurile necesare pentru a preveni ca viața persoanelor aflate sub jurisdicția sa să fie în mod inutil pusă în pericol în materie de sănătate publică, ca și în materie de mediu, ș.a.

Toate textele moderne în materia drepturilor omului consacră dreptul la viață. Spre deosebire de celelalte texte în domeniu, Convenția americană a drepturilor omului este singura care specifică momentul din care înțelege să recunoască acest drept și anume „în principiu din momentul concepției”.

Doctrina, atunci când analizează instrumentele esențiale, caracterizează dreptul la viață ca fiind „primul drept substanțial” (material) reglementat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și este garantat oricărei persoane, fiind prevăzute doar anumite situații excepționale în care survenirea morții, ca rezultat al unei acțiuni, să nu constituie o încălcare a acestui drept.

Interpretarea articolului 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a dat naștere la rândul său, multor dispute cu privire la întinderea acastui drept. Totuși, s-a impus opinia conform căreia Convenția consacră dreptul la viață în sens restrâns, protejând doar viața fizică. De aceea nu trebuie confundat cu dreptul la un anumit nivel de trai, care este un drept economic și social sau cu un drept la dezvoltarea personalității. Ca urmare, o lege care incriminează homosexualitatea nu încalcă dreptul consacrat în articolul 2.

Dreptul la viață mai trebuie diferențiat și de dreptul la viață privată (consacrat în articolul 8 al CEDO), conținutul acestuia referindu-se în fapt la dreptul de a trăi așa cum vrea fiecare persoană.

Majoritatea doctrinarilor au căzut de acord asupra faptului că, ceea ce se poate garanta prin dreptul la viață este inviolabilitatea vieții fizice, față de orice încercări de a-i aduce atingeri ilicite. Titularul dreptului la viață este individul ca entitate biologică și juridică. Trebuie subliniat faptul că titularul este ființa umană și nu una din ipostazele sale juridice de cetățean străin sau apatrid. Este vorba despre om, indiferent de naționalitate, rasă, limbă, sex sau religie. Protecția acestui drept se întinde din momentul nașterii până în cel al morții.

În virtutea acestui drept, orice atingere adusă vieții este incriminată, iar statul are anumite obligații pentru protejarea acesteia. Chiar și atunci când este vorba de pedeapsa cu moartea, aceasta se poate aplica numai în mod excepțional, în nici un caz arbitrar, și după proceduri clare și riguroase. Acest drept există, deși protecția lui este pusă sub semnul întrebării chiar și în caz de conflict armat.

În lumina Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, dreptul la viață este un drept suprem, de la care nu sunt permise nici un fel de derogări, nici în timp de pace, nici în timpul unei stări excepționale sau de pericol grav pentru o națiune. În viziunea Comitetului ONU pentru drepturile omului, acest drept nu trebuie interpretat în sens restrâns. Dispozițiile articolului 6 al Pactului nu pot fi înțelese corect dacă sunt interpretate într-o manieră restrictivă, iar protecția acestui drept implică adoptarea de către stat, a unor măsuri restrictive foarte variate.

Comitetul consideră că ar fi de dorit ca statele părți să ia toate măsurile posibile pentru reducerea mortalității infantile și creșterea duratei de viață, în special prin adoptarea unor măsuri menite să elimine malnutriția și epidemiile. Pe de altă parte, un pericol grav la adresa vieții, îl reprezintă dezvolterea armelor de distrugere în masă. Se consideră că testarea, producerea, deținerea sau comercializarea armelor nucleare reprezintă unul din cele mai mari pericole la adresa dreptului la viață și ar trebui catalogate drept crime împortiva umanității. Același Comitet consideră că războiul și actele de violență colectivă constituie un flagel al umanității, care duce la pierderea a mii de vieți nevinovate în fiecare an. De aceea, statele au ca obligație supremă prevenirea acestor acte, eforturile în acest sens, constituind condiția și garanția majoră a respectării dreptului la viață.

S-a pus problema dacă dreptul la viață înseamnă și protecția față de anumite atingeri aduse integrității fizice, dar de natură să pună în pericol viața individului. Această problemă a fost abordată de Comisia Europeană, dar nu a fost tranșată. În principiu, în privința practicilor ca sterilizarea terapeutică neconsimțită, acestea pot fi contrare articolului 2. Dar această opinie a fost criticată pentru că face confuzie între dreptul la viață și dreptul de a da viață și de a procrea.

În ceea ce privește conținutul acestui drept, unii susțin că ar trebui să existe și un „drept de a muri”. Curtea Europeană s-a pronunțat categoric împotriva unei asemenea posibilități, stabilind că acest drept nu are decât un conținut pozitiv.

În doctrină s-a scris mult despre legătura ce ar trebui să existe între dreptul la viață și dreptul de a te bucura de viață în cele mai bune condiții. Un întreg curent a militat pentru lărgirea considerabilă a înțelesului acestui drept, sau cel puțin pentru a recunoaște un drept separat. Ceea ce se susține că ar intra în componența acestui drept sunt unele elemente pe care alți autori le-ar fi considerat ca drepturi din a treia generație.

Într-o asemenea opinie, dreptul la viață este doar o componentă a unui drept mult mai larg, care ar putea fi numit „dreptul de a trăi”. Tendința este spre un sens mult mai larg și mai cuprinzător, care ar caracteriza dreptul la viață nu numai ca drept de bază pentru toate celelalte drepturi, ci ca o parte integrantă a tuturor drepturilor esențiale pentru dezvoltarea materială, morală, spirituală și mintală a ființei umane, în deplină demnitate. Dreptul la viață nu mai trebuie să rămână o chestiune de supraviețuire fizică ci o problemă de a trăi omenește. Totuși, chiar și în această perspectivă nu este recunoscut un drept de a muri.

O problemă foarte importantă în ceea ce privește dreptul la viață este determinarea momentului din care viața ființei umane este considerată a începe. În doctrină și jurisprudență se consideră că dreptul la viață implică nașterea. Singurul document care consideră că viața este recunoscută din momentul conceoției este Convenția Interamericană a drepturilor omului.

Cu privire la acest aspect, există state părți la Convenție care incriminează prin legislația lor internă avortul, ca de exemplu Mexicul, dar până acum nici un stat nu a fost condamnat pentru încălcarea acestui drept din cauza unei legislații mai permisive în acest sens. Probabil că dilemele cu care va fi confruntat sistemul interamerican vor apărea în curând.

Frontierele dreptului la viață înseamnă de fapt frontierele vieții înseși. Această problemă poate avea atât o abordare fiziologică, etică, religioasă, cât și juridică. Aici ne referim atât la momentul începutului vieții și la felul în care el este conceput de principalele curente doctrinare și de către jurisprudența organismelor în materie, cât și la sfârșitul acesteia. Aparent simplu, se pare că răspunsul este încă foarte căutat atât de practicieni ai dreptului, de doctrinari, cât și de societate în general.

Dreptul la viaȚă este cel mai important drept al omului; el este un drept absolut, opozabil erga omnes, toți membrii societății fiind obligați să-1 respecte și să se abțină de la orice acțiune care ar aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare socială supremă. Acest drept a fost ocrotit în toate timpurile și în toate legislațiile.

În vremurile moderne, Declarația universală a drepturilor omului proclamă în art. 3 că "Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și securitatea sa", iar Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește în art. 6 pct. 1 că "Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa în mod arbitrar".

Moartea nu poate fi cauzată unei persoane în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal pentru o infracțiune sancționată prin lege cu o asemenea pedeapsă.

Astfel, în versiunea originală a Convenției europene, pedeapsa cu moartea nu este interzisă, cu condiția respectării principiului legalității, aceasta și datorită faptului că în acel timp (data semnării, respectiv data intrării în vigoare a acestui document) în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei, pedeapsa cu moartea era stipulată în legislațiile penale interne.

Această ipoteză de limitare a protecției vieții nu mai este actuală pentru legislația noastră care a abolit pedeapsa cu moartea, aceasta fiind înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață (Decretul-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990).

Ulterior pedeapsa cu moartea a fost abolită – dar numai pe timp de pace – ca urmare a Protocolului nr. 6 la Convenția europeană (art. 1), încheiat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, care consacra în mod deplin și irevocabil dreptul la viață, eliminând pentru statele semnatare, posibilitatea de a mai prevedea în sistemul lor represiv pedeapsa capitală (nicio persoană nu poate fi condamnată la o asemenea pedeapsă, nicio persoană nu poate fi executată). La data de 1 iunie 2002, acest protocol era ratificat de 44 de state membre ale Consiliului Europei, Federația Rusă fiind singura țară membră care nu ratificase protocolul până la data menționată.

Numai în mod excepțional un asemenea stat putea prevedea pedeapsa cu moartea, și anume pentru actele comise în timp de război sau în cazul unui iminent pericol de război. În astfel de situații statul respectiv era obligat să comunice Secretarului General al Consiliului Europei dispozițiile de excepție introduse în legislația în cauză.

Art. 2 parag. 1 din Convenția europeană referitor la posibilitatea pronunțării pedepsei cu moartea are în vedere numai situațiile existente în unele țări semnatare, unde mai există pedeapsa cu moartea, precum și cazurile de excepție în care, chiar statele care au abolit pedeapsa capitală, ar putea să o reintroducă.

În fine, Protocolul nr. 13 la Convenția europeană (26 de ratificări la data de 20 august 2004, iar Rusia, Armenia și Azerbaidjan nu l-au semnat) abolește pedeapsa cu moartea în toate circumstanțele, prin urmare, și în cazul actelor prevăzute în art. 2 din Protocolul nr. 6 (actele comise în timp de război sau în situație de pericol iminent de război).

Mai mult, acest protocol adoptat pe fondul curentului de opinie din statele membre ale Consiliului Europei de la începutul anilor '90 care cerea suprimarea pedepsei cu moartea în orice împrejurări, la art. 2 stipulează că nu autorizeză nicio derogare, pe temeiul art. 15 din Convenția europeană, iar la art. 3 prevede că nu este admisă formularea vreunei rezerve din partea statelor membre în temeiul art. 57 din aceeași convenție.

O altă problemă ce ține de dreptul la viață se referă la momentul când începe și respectiv la acela când se sfârșește dreptul la viață, precum și dacă există și un drept la moarte corelativ dreptului la viață.

În ceea ce privește primul moment, în doctrină s-a remarcat inexistența unei definiții incontestabile din punct de vedere științific a începutului vieții, în sensul de a se ști precis dacă viața ființei umane începe de la naștere sau de la concepție. S-a relevat că deși textele internaționale enunță dreptul la viață, ele nu definesc "viața". De aici și problema de a se ști de unde începe protecția dreptului la viață.

Cea mai mare parte a textelor internaționale se referă la un drept care protejează ființa vie, și nu ființa care urmează să se nască. Trebuie precizat că art. 2 din Convenția europeană nu stipulează nimic cu privire la limitele temporale ale dreptului la viață, și nici nu definește persoana al cărei drept la viață este protejat.

În acest cadru, fosta Comisie Europeană a remarcat că dreptul la viață nu "pare"a se aplica decât de la naștere, iar Curtea Europeană "a apreciat, la rândul ei, că nu este necesar să se determine dacă Convenția garantează un drept la avort sau un drept la viață recunoscut fătului".

În legătură cu momentul până la care se întinde viața ori când sfârșește viața, jurisdicția europeană a avut relativ recent a se pronunța cu privire la faptul dacă art. 2 din Convenția europeană cuprinde și dreptul de a muri. Desigur este vorba despre eutanasie sau moartea medical asistată.

În speța soluționată , Curtea Europeană "a ajuns la concluzia de principiu potrivit cu care nu se poate deduce din art. 2 al Convenției că ar exista un drept de a muri, fie cu ajutorul unui terț, fie cu ajutorul unei autorități publice, astfel că, prin refuzul lor de a autoriza imunitatea de urmărire penală a soțului în cazul în care acesta ar fi ajutat reclamanta -paralizată și suferind de o boală degenerativă progresivă incurabilă, fiind complet paralizată – să se sinucidă, autoritățile britanice nu au încălcat dispozițiile art. 2 din Convenție".

Așadar, Curtea Europeană a considerat că este imposibil ca art. 2, care proclamă și garantează dreptul la viață, să fie interpretat "în sensul că ar conferi un drept diametral opus și anume un drept la moarte".

Potrivit doctrinei penale române, viața, ca însușire biologică a individului, constituie atributul sintetic și fundamental rară de care n-ar putea exista niciuna din celelalte însușiri ale persoanei. Mai mult, viața indivizilor este o condiție supremă a existenței societății înseși, fără respectarea acesteia nefiind posibilă nici colectivitatea umană, nici conviețuirea socială a indivizilor.

Ca atare, viața dintr-o valoare biologică devine o valoare socială și juridică. La fel ca marea majoritate a legislațiilor penale, legea penală română nu incriminează sinuciderea, adică suprimarea vieții de către subiectul însuși, nici chiar în cazul nereușitei actului suicidal. Neincriminarea sinuciderii are la bază nu ideea după care individul ar dispune în mod liber de corpul său, ci concepția după care dreptul nu se implică într-o asemenea hotărâre (privind autosuprimarea vieții), întrucât dreptul reglementează relațiile sociale, adică relațiile în care individul intră cu ceilalți semeni ai săi, nu cu sine însuși. În acest sens este formulată și norma de incriminare a omorului din legea penală română, dispozițiile art. 174 C. pen. referindu-se la "uciderea unei persoane", adică la suprimarea vieții altei persoane decât autorul, acest argument fiind utilizat și de doctrina penală franceză.

Însă, conform dispozițiilor art. 179 C. pen., va fi sancționat acela care determină ori înlesnește sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc.

În ceea ce privește înlesnirea sinuciderii, doctrina penală română în materie a apreciat că în această ipoteză ar intra și situația în care persoana care se sinucide este asistată de alte persoane sau de medic care îi prescriu sau recomandă produsele de administrat pentru realizarea hotărârii funeste.

Prin urmare, având la bază interesul societății pentru ocrotirea vieții persoanei, legislația penală română în vigoare nu admite omorul la cerere sau prin consimțământ, chiar și atunci când moartea ar deveni o soluție mai bună pentru bolnav (eutanasia), socotind că s-ar putea reține cel mult o circumstanță atenuantă judiciară în favoarea autorului.

O soluție legislativă interesantă în această problematică a adus-o legislația olandeză care a recunoscut, prin legea adoptată de Parlamentul Olandei la 10 aprilie 2001 (Legea privind controlul eutanasiei și al suicidului asistat), atât dreptul individului la eutanasie (prin intervenția medicului care îi administrează substanța letală), cât și dreptul la sinucidere cu asistența medicului (sinuciderea asistată), bolnavul administrându-și singur substanța letală recomandată de medic.

Conform acestei legi situațiile de mai sus nu atrag răspunderea penală a persoanelor implicate în moartea subiectului, cu condiția ca suferința să fie ireversibilă, adică starea pacientului să se înrăutățească progresiv, suferința să fie de nesuportat, pacientul să-și afirme repetat și voluntar cererea, acțiunea să fie justificată medical (medicul să argumenteze detaliat de ce este imperios necesar să se respecte hotărârea bolnavului), să existe și o a doua opinie medicală din partea unui specialist independent de cazul respectiv.

În legătură cu soluția legislativă olandeză la care ne-am referit, precizăm că în toate aceste cazuri nu suntem în fața unei obligații de respectare a unui drept al individului grav bolnav la autodeterminare, ci a unei respectări a voinței sale suverane de a-și hotărî soarta ca o stare de fapt.

În termeni similari este abordată și problema eutanasiei pasive, adică a refuzului de a continua medicamentația prescrisă, pentru a ajunge în acest mod la moarte, întrucât și în acest caz este nevoie de decizia explicită și definitivă a bolnavului. În același fel stau lucrurile și în situațiile de prelungire artificială a vieții unui bolnav incurabil. în cazul stării de inconștiență a bolnavului este nevoie de o reglementare juridică, deoarece sunt implicate alte persoane decât bolnavul care, în starea în care se găsește, nu-și poate exprima voința.

Dimpotrivă în Franța, de exemplu, legislația ignoră eutanasia, considerând că exprimarea consimțământului victimei nu constituie o justificare a acesteia. Constituția Elveției și legea penală elvețiană interzic eutanasia activă; însă unele cantoane elvețiene acceptă eutanasia pasivă, în sensul dreptului bolnavului de a refuza anticipat îngrijirile medicale sau prelungirea artificială a vieții.

Cu privire la momentul când începe viața ca obiect de ocrotire penală prin incriminarea faptei de omor, acesta a prilejuit exprimarea mai multor puncte de vedere în doctrina penală, în final doar două teorii ajungând să se confrunte.

O primă teorie consideră că acest moment este cel al începerii procesului nașterii și al desprinderii farului de uterul mamei (chiar dacă această desprindere nu s-a realizat integral), poziție adoptată de doctrina și legea unor țări ca Germania și Italia.

A doua teorie este cea împărtășită de legea penală română și de cea franceză. In doctrina penală română s-a susținut de mai mulți autori (Constantin Bulai, Constantin Mitrache, M. Basarab ș.a.) că momentul apariției persoanei în viața ocrotită prin incriminarea faptei de omor este acela al desprinderii totale a fătului de cordonul ombilical al mamei, adică momentul când produsul concepției nu mai este rat ci copil, începând să ducă o viață independentă de cea a mamei, în sensul apariției respirației pulmonare cu modificările macro și microscopice caracteristice la acest nivel.

Astfel, în art. 177 C. pen. (infracțiunea de pruncucidere) este incriminată uciderea copilului nou-născut, adică a produsului concepției care a început o viață extrauterină. Mai trebuie precizat că momentul desprinderii totale de organismul mamei este considerat ca început al vieții persoanei și în doctrinele și legislațiile engleză și nord-americană.

În practica de judecată a Curții Europene și în doctrina penală a unor țări membre ale Consiliului Europei, s-a ridicat problema dacă provocarea morții în condițiile eutanasiei petrecute în spitale particulare, iar nu în instituții sanitare de stat, ar putea justifica un recurs în baza Convenției europene. Răspunsul a fost negativ, deoarece potrivit dispozițiilor art. 25 din textul inițial al Convenției europene (art. 34 al textului actual) recursul individual este permis numai în cazul violării drepturilor omului de către una dintre înaltele părți contractante, și nu de către o persoană fizică sau juridică particulară.

O altă problemă discutată s-a referit la faptul dacă art. 2 din Convenția europeană protejează și viața în devenire, și dacă pe acest temei s-ar putea combate sacrificarea fătului pentru a salva viața mamei. Și în acest caz răspunsul a fost negativ, întrucât un punct de vedere atât de riguros nu este acceptat nici de către biserică (în speță, biserica catolică), cu atât mai mult de către părțile semnatare ale Convenției europene. În același sens s-a pronunțat și doctrina penală română (I. Oancea).

Potrivit prevederilor art. 2 parag. 2 din Convenția europeană există unele situații în care folosirea forței, a violenței, chiar susceptibilă să producă moartea este întotdeauna justificată, și anume dacă măsura ar apărea ca absolut necesară: pentru apărarea unei persoane împotriva violenței ilegale; pentru efectuarea unei arestări în condițiile legii sau pentru împiedicarea evadării unei persoane legal deținute; pentru a reprima conform legii tulburări violente.

Așadar, Convenția europeană limitează drastic situațiile în care organele de stat ar putea să facă uz de forță cu consecințe letale. În legătură cu cele de mai sus în doctrina străină s-a arătat că ne aflăm în prezența unei clauze de excepție, care nu figurează în convențiile generale similare, și în privința căreia Convenția europeană impune o dublă obligație, de drept substanțial și de drept procedural.

Astfel, pe de o parte, folosirea forței legale nu trebuie să fie excesivă, iar, pe de afta parte, obligația statului de a proteja viața implică o protecție procedurală a dreptului la viață, "precum și obligația pentru autoritățile naționale de a ancheta în mod eficace orice recurgere de către agenții statului la forța ucigașă, astfel încât responsabilii să fie identificați și pedepsiți".

În conformitate cu dispozițiile art. 2 parag. 2 lit. a din Convenția europeană, prin excepție de la regula respectării absolute a dreptului la viață, este justificat omorul în scopul asigurării apărării persoanei contra violenței nelegale. Această excepție este o aplicare a pricipiului legitimei apărări din dreptul penal.

Este vorba despre situațiile în care organele de stat sunt martore ale unor violențe ilegale aplicate unor persoane. în asemenea situații ele trebuie să intervină și să apere victima chiar dacă ar fi nevoie să facă uz de mijloace letale.

Dispoziția din Convenția europeană nu se referă la riposta persoanei aflate în legitimă apărare și care poate folosi orice mijloace, chiar pe cele mortale, dacă agresiunea îi amenință viața.

Convenția europeană fiind un act internațional încheiat între state (cuprinde numai drepturi și obligații ale autorităților naționale care au ratificat acest document) se referă exclusiv la acțiunile unui organ de stat, care se află în situația de a apăra viața unei persoane supuse unor violențe ilegale din partea altei persoane.

Așa cum este formulat textul art. 2 parag. 2 lit. a organele de stat nu ar putea folosi violența în caz de legitimă apărare decât în situația în care ar fi amenințațe persoanele, nu și drepturile celui atacat sau interesul public. Moartea nu poate fi justificată, de exemplu, prin apărarea bunurilor unei persoane.

Cu totul altfel, în doctrina străină s-a apreciat ca justificată susținerea potrivit cu care situația stipulată în art. 2 parag. 2 lit. a din Convenția europeană "poate să acopere atât ipoteza apărării propriei vieți, cât și aceea în care s-ar apăra viața altei persoane. Exemplul clasic în materie este survenirea morții în cazul eliberării unor persoane luate ca ostatici". Sub acest aspect prevederile art. 44 C. pen. trebuie interpretate restrictiv în raport cu dispozițiile menționate ale Convenției europene.

Aceasta înseamnă că în situațiile când organele de stat, ca terț intervenient, iau apărarea victimei agresiunii, ele pot folosi mijloacele cu rezultate mortale numai dacă victima este supusă unor violențe ilegale, nu și atunci când ar fi amenințate numai drepturile victimei (altele decât dreptul la viață, ca, de pildă, dreptul de proprietate) ori interesul public. De exemplu, Curtea Europeană s-a pronunțat subliniind că pentru apărarea proprietății organele autorității nu ar putea recurge la mijloace mortale.

O soluție este consacrată în doctrina penală și în practica judiciară chiar cu privire la persoanele fără vreo calitate oficială, Considerăm că ea rămâne valabilă și după completările și modificările aduse, nu demult, art. 44 C. pen.

Tot astfel, în situația când o persoană, pentru a împiedica săvârșirea unui act de trădare a țării, ar fi îndreptățită să recurgă la mijloace mortale pentru apărarea unui interes public. În acest caz, potrivit prevederilor art. 44 C. pen., făptuitorul ar putea invoca legitima apărare (evident, numai dacă nu a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și a împrejurărilor în care s-a produs atacul, sau dacă s-a aflat în situația stipulată în art. 44 alin. 3 C. pen.) numai dacă nu are calitatea de organ al autorității, deoarece acesta din urmă, în conformitate cu dispozițiile Convenției europene, n-ar putea apela la mijloacele arătate chiar dacă ar fi vorba de un interes public deosebit de important.

În cazul Mc. Cann și alții contra Angliei, Curtea Europeană a fost sesizată că în speță a existat o violare a prevederilor art. 2 din Convenția europeană (folosirea nejustificată a armei de foc cu consecințe mortale).

În fapt, la începutul anului 1988 autoritățile engleze, spaniole și din Gibraltar au fost informate de serviciile secrete că Armata Republicană Irlandeză (IRA) intenționează să organizeze un atentat terorist în Gibraltar. In vederea prevenirii acestui atac s-a constituit un grup militar de intervenție care avea consemn să deschidă focul împotriva oricăror persoane suspecte, chiar fără somație, dacă aceasta n-ar mai fi fost posibilă față de acțiunile amenințătoare ale suspecților.

Din informațiile primite ulterior, a rezultat că atacul terorist va avea loc la data de opt martie 1988. În ziua menționată un grup de trei teroriști au fost observați lângă un automobil unde se presupunea că se găsea explozibil. După ce teroriștii au parcat automobilul și au început să se deplaseze spre nordul orașului, s-a dat ordin de arestare a acestora și de împiedicare a detonării explozivului presupus că se află în autovehicul. Unul dintre militari s-a apropiat pe la spate de unul dintre teroriști (Mc. Cann) și, crezând că acesta se pregătește să detoneze bomba, fără somație, de la trei metri, i-a tras un glonț în spate. Același militar a mai tras un foc de armă și în al doilea terorist (Farrell), rănindu-1 grav. În fine, un alt militar a tras în al treilea terorist (Lavage), crezând că și acesta urmărește scopurile arătate. Ancheta care s-a efectuat după eveniment de către autorități, a ajuns la concluzia că uciderea celor trei teroriști a fost justificată.

Instanța europeană a stabilit că autoritățile militare și civile care au organizat prevenirea atentatului nu au acționat cu maximum de diligentă, și în raport cu necesitatea ocrotirii vieții victimelor, chiar dacă erau teroriști cunoscuți, nu au luat măsuri pentru prevenirea oricărei erori în cunoașterea faptelor, recurgându-se direct la forța armelor. În opinia Curții de la Strasbourg pregătirea și conducerea unei operațiuni armate întreprinse de forțele de ordine trebuie să respecte un principiu de precauție, autorităților în cazul de față – revenindu-le obligația să-și ia"suficiente precauții" pentru a proteja viața persoanelor suspectate de violență ilegală.

Totodată, probele administrate nu au dus la convingerea că moartea celor trei teroriști ar fi fost absolut necesară pentru a se asigura apărarea societății împotriva unor acte ilegale de violență. În consecință, Curtea Europeană a considerat că în cauză a existat o violare a art. 2 din Convenția europeană.

Într-o altă hotărâre pronunțată în luna februarie 2005 în cauza Issaieva, Youssoupova și Bazaieva contra Rusiei, Curtea Europeană condamnând statul rus pentru încălcarea prevederilor art. 2 din Convenția europeană, amintește că dispozițiile menționate privesc nu numai uciderea cu intenție, dar și situațiile în care utilizarea legitimă a forței poate duce la un deces neintenționat.

În fapt, mai multe persoane civile – ca persoane deplasate intern -aflate într-un convoi care încerca să părăsească o zonă de conflict din Cecenia printr-un culoar umanitar, au murit ori au fost rănite în urma unui aerian întreprins de două avioane ale forțelor militare federale ruse, cu precizarea că piloții avioanelor au susținut că anterior au fost atacați de la sol de rebelii ceceni.

Guvernul rus a arătat că operația aeriană a avut drept scop apărarea persoanelor contra violenței ilegale, conform art. 2 parag. 2 lit. a din Convenția europeană, dar, în opinia instanței de contencios european al drepturilor omului, acesta nu a prezentat probe convingătoare care să justifice atacul aerian.

Luând în calcul situația din Cecenia din acea perioadă care obliga statul să ia măsuri excepționale pentru a recâștiga controlul în republică și pentru a pune capăt insurecției armate ilegale, și plecând de la ipoteza că în acest caz recurgerea la forță pote fi considerată ca urmărind scopul relevat în art. 2 parag. 2 lit. a din Convenția europeană, Curtea Europeană a examinat dacă actele incriminate erau absolut necesare pentru atingerea acestui scop, verificând dacă modul în care a fost pregătită și condusă operațiunea era conform cu normele convenționale. De asemenea, instanța europeană a reținut și faptul că piloții nu au fost informați de existența culoarului umanitar și nici de prezența unui numărul mare de civili aflați în zonă din ordinul autorităților militare (culoarul umanitar, în fapt o șosea, fusese convenit de civili cu milittarii federali și cu rebelii ceceni). Mai mult, militarii au folosit armament greu și în cantități mari.

Totodată, instanța internațională nu a acceptat nici susținerea statului pârât, în sensul că o mare masă de civili a apărut intempestiv în zonă.

În concluzie, Curtea de la Strasbourg a considerat că operațiunea militară nu a fost pregătită și executată cu precauțiile necesare pentru protecția vieții civililor, că autoritățile militare ruse din zonă nu au dat dovadă de prudență extremă cu privire la recurgerea la forța letală, mai ales că în acel loc se aflau și foarte mulți civili, fiind în acest mod încălcate prevederile art. 2 din Convenția europeană.

Într-o altă speță, Andronicou și Constantinou contra Ciprului s-a susținut în fața Curții Europene că în cauză au fost încălcate prevederile art. 2 parag. 2 lit. a din Convenția europeană, deoarece au fost folosite mijloace letale de ripostă deși, în condițiile concrete, nu erau îndreptățite.

În fapt, s-a reținut că în ziua de 24 decembrie 1993, vecinii de apartament ai mi Lefteris Andronicou și Elsie Constantinou au sesizat autoritățile, fiind alertați de țipetele pe care Elsie le scotea cerând logodnicului ei să nu o mai lovească și să nu o mai amenințe cu arma.

Autoritățile au decis să intervină având în vedere că femeia era amenințată cu moartea, iar bărbatul era înarmat.

După lungi tratative cu Lefteris, neîncununate de succes, autoritățile au pătruns cu forța în apartament. Agresorul deschizând focul asupra agenților autorității, aceștia au ripostat provocând moartea ambelor persoane (Lefteris și Elsie).

Examinând actele și împrejurările cauzei Curtea Europeană a constatat că autoritățile au recurs la o intervenție mai dură numai după îndelungi tratative cu victima Lefteris și numai după ce acesta a deschis focul asupra agenților autorității, rănind grav pe unul din ei. Ceilalți agenți din reflex au deschis focul asupra lui Lefteris pentru a se ocroti pe ei înșiși și pentru a o salva pe Elsie.

Împrejurarea că două gloanțe trase de agenți, din nefericire mortale, au lovit pe Elsie constituie o situație imprevizibilă, ea explicându-se prin aceea că Lefteris a tăcut tot posibilul să se prindă de aceasta și să o expună și pe ea ripostei agenților.

Astfel, folosirea forței cu consecințe mortale n-a depășit ceea ce ar fi fost necesar pentru apărarea vieții lui Elsie și a agenților autorității, și nu constituie o încălcare a obligației statului în raport cu dispozițiile art. 2 din Convenție.

Cu referire la această din urmă soluție a instanței de contencios european al drepturilor omului, în literatura juridică de specialitate s-a arătat că totuși controlul "necesității" de a recurge la forța care provoacă moartea se dovedește relativ.

Din aceste spețe se poate reține și faptul că, "organele autorității pot să se apere folosind arme susceptibile să provoace moartea, numai dacă sunt supuse, în mod direct și nemijlocit, unei agresiuni cu folosirea tot a unor arme provocatoare de moarte și numai după ce au luat toate măsurile pentru a evita orice eroare în folosirea acestor mijloace de apărare".

Soluțiile Curții Europene pronunțate în cazurile Mc. Cann și alții contra Angliei și Andronicou și Constantinou contra Ciprului sunt în deplin acord și cu dispozițiile legii penale române în materie.

Conform prevederior art. 44 C. pen. orice persoană (inclusiv un organ al autorității) este în legitimă apărare nu numai atunci când este supusă unui atac material, direct, imediat și injust, care îi pune în pericol grav propria persoană, dar și atunci când atacul este îndreptat împotriva altuia, acesta (organul autorității de stat) fiind pus în situația să intervină în ajutorul celui aflat în pericol.

Existența unui atac în sensul de mai sus se apreciază în concret, în raport cu circumstanțele cauzei și cu starea psihică a celui care se apără.

O evaluare superficială, ușuratică, a existenței atacului (reproș adus de Curtea Europeană autorităților engleze în speța Mc. Cann) înlătură posibilitatea de a invoca existența legitimei apărări. Instanța europeană a respins posibilitatea ca organele de ordine să se fi aflat în eroare (legitimă apărare putativă), motivând că acestea aveau obligația să ia toate măsurile de verificare și de identificare a persoanelor suspectate pentru a se evita orice eroare.

Această verificare atentă era impusă și de grija pentru viața persoanei, preocupare relevată și în art. 2 din Convenția europeană, fiind necesar să se păstreze un just echilibru între nevoia de apărare a celui care, de bună-credință, se crede expus unui atac și cerința ocrotirii vieții eventualelor victime ale unei apărări excesive ori nemotivate.

În legătură cu cea de-a doua soluție a Curții de la Strasbourg, deși autoritățile române nu au fost confruntate cu spețe de această natură, considerăm că recurgându-se numai in extremis la mijloace mortale (față de refuzul de a negocia al lui Lefteris, de agresivitatea sa, de amenințarea cu arma a victimei Elsie și de împrejurarea că a fost deschis focul asupra agenților autorității), nu s-au depășit cerințele art. 2 din Convenția europeană.

Referitor la dispozițiile art. 2 parag. 2 lit. b din Convenția europeană, respectiv la posibilitatea organelor autorității de stat de a recurge la mijloace mortale pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute, atât timp cît recursul la forță este absolut necesar, aceasta a făcut obiectul unei analize atente din partea fostei Comisii Europene și a Curții Europene, iar în doctrină s-a relevat că utilizarea armelor pentru a efectua o arestare legală ori pentru a preveni evadarea unei persoane legal deținute nu trebuie să pornească niciodată din intenția de a ucide, iar moartea putând, eventual, interveni doar ca o consecință involuntară a acestei utilizări.

Mai mult, în literatura juridică de specialitate s-a subliniat că "este necesar ca recurgerea la forță să se producă după ce toate celelalte soluții ce ar putea fi folosite pentru atingerea scopurilor avute în vedere de text au fost epuizate". Totodată, organele jurisdicționale de la Strasbourg au precizat că folosirea forței tebuie să fie strict proporțională cu realizarea scopului autorizat.

Astfel, într-o cauză soluționată de fosta Comisie Europeană la 6 octombrie 1986 (W. și M. Wolfgram contra Germaniei), reclamanții au acuzat autoritățile germane că, în timpul arestării fiului lor, acesta a fost ucis de către un polițist, deși folosirea mijloacelor letale nu era absolut neceasră în acest caz, și, în plus, în opinia lor, poliția a dat dovadă de neglijență în organizarea acestei arestări.

În fapt, Comisia Europeană a reținut că organele de poliție aveau informații grave și amănunțite în legătură cu pregătirea jefuirii unei banci și cu privire la intenția membrilor grupului infracțional de a folosi chiar arme de foc pentru reușita operațiunii. Cu prilejul arestării unul dintre membrii grupului nu a ridicat mâinile în aer la somația polițiștilor, dar agenții forțelor de ordine nu au deschis foc decât atunci când unul dintre cei implicați a făcut să explodeze o grenadă. Cercetările efectuate ulteriror asupra vehiculului utilizat în scopul jafului și asupra persoanelor implicate, au condus la descoperirea unui mare număr de arme periculoase.

Pe baza acestui probatoriu Comisia Europeană a conchis că poliția a acționat în mod legal, în vederea arestării unor persoane determinate să înfăptuiască activitatea infracțională proiectată și pentru a se apăra împotriva violenței ilegale, utilizarea forței fiind absolut necesară pentru atingerea scopului urmărit conform art. 2 parag. 2 lit. a și b.

Prin urmare, s-a statuat că limitele impuse de dispozițiile menționate din Convenția europeană nu au fost depășite de organele de poliție ale statului pârât.

Nu la fel stau lucrurile în cauza Nachova și alții contra Bulgariei. Cu privire la această speță Curtea Europeană a pronunțat două decizii prin care se sancționează, între altele, și încălcarea art. 2 din Convenția europeană (este vorba despre decizia unei Camere a Curții Europene din 26 februarie 2004 și de cea a Marii Camere din 6 iulie 2005).

În fapt, doi tineri recruți ai unei divizii a armatei bulgare cu antecedente penale (arestări și condamnări pentru infracțiuni minore) și cu mai multe absențe de la activitățile diviziei, în data de 15 iulie 1996 au fugit din nou de la locul de muncă și au mers într-un sat apropiat la locuința bunicii unuia dintre ei. Poliția militară bulgară înarmată cu puști automate s-a deplasat la locul menționat pentru a-i aresta pe cei doi evadați. întrucât aceștia au încercat să se sustragă arestării, unul dintre polițiști i-a urmărit și i-a împușcat mortal pe amândoi.

Având în vedere că despre cei doi autoritățile bulgare cunoșteau că nu prezintă pericol, că anterior au comis infracțiuni minore, fară violență, folosirea forței armate de către polițiști, chiar dacă de aici ar putea rezulta imposibilitatea arestării fugarilor, a fost considerată de Curtea Europeană (ambele decizii) ca fiind excesivă, nefiind proporțională cu scopul urmărit, și încălcând astfel prevederile art. 2 parag. 2 lit. b din Convenția europeană.

Legislația română prevede, în mod explicit, posibilitatea folosirii de mijloace mortale în cazul unei persoane legal deținute care evadează (art. 47 lit. g din Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor), și care nu răspunde somaților (art. 49 din Legea nr. 17/1996), chiar dacă aceasta prezintă un real pericol pentru opinia publică. De asemenea, legea stipulează și faptul că uzul de armă, chiar în situația de mai sus, se va face în așa fel încât să ducă la imobilizarea celui împotriva căruia se folosește arma, trăgându-se pe cât posibil, la picioare, pentru a se evita producerea morții acestuia (art. 51); se va evita, pe cât posibil, uzul de armă împotriva copiilor, femeilor vizibil gravide (art. 52 lit. a) cu excepția cazurilor de atac armat sau în grup, care pune în pericol viața sau integritatea corporală a unei persoane.

Ultima excepție stipulată de art. 2 parag. 2 lit. c din Convenția europeană de la regula respectării absolute a dreptului la viață, se referă la reprimarea legală a unor tulburări violente sau a unei insurecții.

În doctrina și literatura juridică de specialitate s-a subliniat că, "prin ipoteză este vorba despre împrejurări de o extremă gravitate, care sunt de natură să producă importante prejudicii atât persoanelor, cât și bunurilor".

Astfel, într-o cauză (Stewart contra Regatului Unit din 1984) în care reclamanta s-a plâns de decesul copilului ei în vârstă de 13 ani, prin împușcarea lui de către un soldat britanic din cadrul forțelor militare staționate în Irlanda de Nord, fosta Comisie Europeană a reținut că militarul a acționat în condițiile unor tulburări violente, la care au participat peste 150 de persoane, care aruncau grenade spre o patrulă de soldați, cu riscul unor răniri serioase, ceea ce face fezabilă luarea în considerare a criteriului necesității absolute în folosirea forței.

În cazul Gulec contra Turciei, petiționarul Hiiseyin Gulec a arătat că moartea fiului său a fost provocată de gloanțele trase de forțele de ordine în cursul unei manifestații, cu încălcarea prevederilor art. 2 din Convenția europeană.

În fapt, la 4 martie 1991 a avut loc în orașul Idil din Turcia o manifestație care i-a opus pe participanți forțelor de ordine. Cu acest prilej au fost ucise două persoane, dintre care fiul petiționarului – Ahmet, în vârstă de 15 ani – alte 12 persoane fiind rănite.

De asemenea, s-au constatat următoarele aspecte: manifestația nu a fost una pașnică, în sensul că s-au produs pagube importante unor bunuri mobile și imobile ale orașului, iar unii jandarmi au fost răniți în timpul incidentelor; în aceste circumstanțe forțele de ordine prezente la fața locului în număr insuficient au solicitat întăriri.

Curtea Europeană a admis că utilizarea forței se poate justifica în spiritul parag. 2 lit. c al art. 2, cu condiția existenței unui echilibru între scop și mijloace. Instanța a stabilit că jandarmii au folosit o armă de mare putere deoarece se părea că la momentul intervenției împotriva manifestanților violenți nu dispuneau nici de bastoane, nici de scuturi, nici de tunuri cu apă, gloanțe de cauciuc sau gaze lacrimogene.

Cu privire la prezența unor teroriști înarmați în rândurile manifestanților, instanța internațională a menționat că guvernul nu a putut proba această afirmație a sa, niciun jandarm nefiind rănit de o armă de foc, nici în locul unde a fost ucis Ahmet, nici în altă parte aparținând de spațiul unde a avut loc manifestația.

Așadar, instanța europeană a considerat că forța utilizată de jandarmi pentru a-i dispersa pe manifestanți, și care a provocat moartea fiului petiționarului, nu era absolut necesară în înțelesul art. 2 din Convenția europeană.

În hotărârea pronunțată în cauza Issaîeva contra Rusiei în februarie 2005, Curtea Europeană admite că situația din Cecenia din acea perioadă impunea statului rus adoptarea unor măsuri deosebite pentru a reprima insurecția armată ilegală, acest lucru putând implica utilizarea de unități militare echipate cu armament de luptă, inclusiv a aviației militare și a artileriei.

Prezența masivă în zonă a rebelilor înarmați și rezistența lor înverșunată în fața organelor însărcinate cu aplicarea legii sunt de natură să justifice recurgerea la forța letală din partea agenților Federației Ruse, situație conformă prevederilor art. 2 parag. 2 din Convenția europeană.

Totuși, aceasta nu înseamnă că nu trebuie păstrat un echilibru între scopul urmărit și mijloacele utilizate de forțele armate ruse, motiv pentru care instanța de contencios european al drepturilor omului a verificat dacă modul în care operațiunea a fost pregătită și condusă este compatibil cu normele convenționale mai sus menționate.

În fapt, potrivit celor reținute de Curtea Europeană, sosirea în zonă a rebelilor nu a fost atât de neprevăzută pentru militari, încât aceștia să nu fi avut timpul să ia măsuri pentru a evita ca localnicii civili să fie prinși în zona de luptă. Mai mult, în atacurile aeriene s-au utilizat arme grele neghidate, cu o mare rază de distrugere, Curtea Europeană considerând că folosirea acestor tipuri de arme într-o zonă locuită și în afara timpului de război și rară evacuarea prealabilă a civililor, nu respectă gradul de precauție cerut oricărui organ de aplicare a legii într-o societate democratică.

Astfel, mai mulți civili care încercau să părăsească zona de lupte între forțele armate federale și rebeli, au fost uciși sau răniți de explozia unei bombe lansate de un avion rus.

În plus, în Cecenia nu a fost decretată legea marțială sau starea de urgență, și nu s-a notificat nicio derogare în baza art. 15 din Convenția europeană.

În concluzie, Curtea Europeană consideră că forțele militare federale au încălcat prevederile art. 2 din Convenția europeană, deoarece operațiunea militară – chiar admițând că a urmărit un scop legitim – nu a fost pregătită și executată cu precauțiile necesare pentru viața civililor.

Cu referire la implicațiile prevederilor art. 2 parag. 2 lit. c din Convenția europeană asupra dreptului penal intern, se constată că în legislația română nu există o lege specială care să prevadă posibilitatea intervenției organelor de stat sub forma utilizării de mijloace letale pentru a reprima, conform legii, o răscoală sau o insurecție.

Totuși, există prevederi cu caracter mai general care ar putea deveni incidente în cazurile de mai înainte. Spre exemplu, art. 162 C. pen. incriminează infracțiunea de "Subminarea puterii de stat". La alin. 2 al art. 162 C. pen. sunt incriminate faptele violente comise de mai multe persoane de natură să slăbească puterea de stat.

De asemenea, în art. 3 lit. f din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională se arată că reprezintă amenințări la adresa siguranței naționale a României, printre altele, și săvârșirea de acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului, ori care aduc o atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români, sau pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării, precum și actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale. Confruntate cu asemenea situații organele de stat pot folosi chiar mijloace cu consecințe mortale, cum ar fi armele de foc, în condițiile legii.

Referitor la art. 2 parag. 2 lit. c din Convenția europeană, considerăm că numai o înțelegere și o interpretare corespunzătoare a termenilor "răscoală" și "insurecție"pot să prevină săvârșirea de abuzuri din partea autorităților unui stat.

În traducerea Convenției europene apărută în Monitorul Oficial, termenul francez "émeute" (răscoală, mișcare populară spontană) este tradus prin expresia "tulburări violente" care, după părerea noastră, nu exprimă toate nuanțele vocabulei "răscoală".

Prin insurecție se înțelege, de regulă, o mișcare îndreptată contra ordinii constituite în stat, împotriva organelor autorității de natură să pună în pericol grav ordinea de drept dintr-un stat; în cadrul insurecției au loc manifestări extrem de violente susceptibile să pună în pericol viețile celor din jur, bunurile materiale ale colectivității, precum și drepturile și libertățile individului.

Dar dacă orice răscoală cuprinde și tulburări violente, nu se poate afirma că orice fel de tulburări violente reprezintă o răscoală care să justifice o reprimare conform art. 2 parag. 2 lit. c din Convenția europeană, ca și în baza art. 17 și urm. din Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice. Dacă adunările publice își pierd caracterul pașnic și civilizat, în conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 60/1991 "poliția și trupele de jandarmi vor interveni pentru împiedicarea sau neutralizarea manifestărilor ce tulbură grav ordinea și liniștea publică, pun în pericol viața, integritatea corporală a cetățenilor, a trupelor de ordine sau amenință cu devastări ori distrugeri de clădiri și alte bunuri de interes public sau privat".

În caz de absolută necesitate, organele de ordine pot folosi alături de celelalte mijloace tehnice din dotare și armele de foc (art. 23).

Folosirea forței se face numai după avertizarea și somarea participanților de a se dispersa, lăsându-se pentru aceasta un timp corespunzător participanților. Avertizarea și somarea nu sunt necesare în cazul în care asupra organelor de ordine se exercită violențe ori acestea se află într-un pericol iminent (art. 20).

Categorii de drepturi fundamentale ce includ dreptul la viață

Deși protejează valoarea umană supremă, dreptul la viață nu este un drept absolut în dreptul internațional, fiind permise atingeri licite ale acestuia, chiar și în situația când moartea este provocată intenționat. O asemenea atingere excepțională este pedeapsa cu moartea. Multe Constituții care nu consacră expres dreptul la viață, vorbesc totuși de pedeapsa cu moartea. În acest sens putem da ca exemplu Italia, Japonia, India, care consacră un articol acestei pedepse excepționale.

Pedeapsa cu moartea este o formă de pedeapsă folosită de-a lungul istoriei, de către multe societăți. Pe măsură însă ce societățile au evoluat, nu au mai aplicat această pedeapsă, iar în cele din urmă, cel puțin în a doua jumătate a secolului trecut, au abolit-o. În anumite țări a fost interzisă în toate circumstanțele, în altele este permisă în timp de război, iar în țările care mențin această pedeapsă și pe timp de pace, s-a limitat recurgerea la ea doar în cazuri extreme.

Astăzi, pedeapsa capitală a fost abolită în majoritatea statelor lumii, incluzând statele europene, dar și țări ca Namibia, Mozambique sau Angola. În 2000, 108 țări aboliseră de drept sau de facto (nici o execuție nu a mai fost efectuată) pedeapsa capitală.

Statele Unite ale Americii se numără printre singurele 6 țări care condamnă minorii la moarte, alături de Pakistan, Iran, Nigeria, Arabia Saudită și Yemen, care întregesc această fraternitate. Ceea ce atrage atenția este faptul că Statele Unite sunt singurele care se numără printre statele democratice ale lumii și care asigură desfășurarea unui proces echitabil conform standardelor internaționale. SUA reprezintă cel mai important sistem de drept în care aplicarea pedepsei cu moartea este obișnuită, în care doar 16 state și District of Columbia au abolit-o.

Principalul argument împotriva acestei pedepse a fost că nu se poate corecta în cazul unei erori judiciare și deseori este aplicată arbitrar în lume. Susținerea pedepsei atrage atenția că este o formă legitimă de pedeapsă în multe din statele lumii, constituind un mijloc fără egal de descurajare a criminalității. De aceea, această pedeapsă răspunde necesităților societății de a combate cele mai grave crime, iar societatea o consideră o formă de acceptare a pedepsei.

Pe de altă parte, dincolo de aspectul impactului pe care această pedeapsă ar avea-o în conștiința publică și, în special, în conștiința anumitor potențiali criminali, contraargumentele se bazează în principiu pe studii și sondaje, care duc la concluzia că pedeapsa capitală nu are un efect descurajant mai puternic decât cel al detențiunii pe viață.

Există însă și alte argumente împotriva menținerii sau revenirii la pedeapsa capitală. Problema erorilor judiciare este probabil printre cele mai importante și autoritare argumente. Multă vreme s-a plecat de la prezumții eronate privind fiabilitatea sistemului juridic, bazate mai mult pe succese anterioare, decât pe informații și analize riguroase ale actualității. Probele ADN au fost cele care au răsturnat multe din aceste prezumții. Începând din 1970, în SUA au fost eliberate peste 98 de persoane condamnate la moarte.

Un alt argument este aplicarea lipsită de obiectivitate și discriminatorie a pedepsei. O privire asupra statisticilor privind execuțiile în Statele Unite arată că un total de 3859 de persone au fost executate începând cu 1930 dintre care 1751 albi și 2066 negri.

Marshall a scris: „De regulă cel sărac, cel needucat, cel neprivilegiat, membru al minorităților, deoarece este lipsit de mijloace și este apărat de un avocat din oficiu, devine mielul de sacrificiu al societății”.

Argumentele actuale în favoarea pedepsei cu moartea se clădesc, de regulă, în jurul unor teme principale. Astfel de argumente sunt: elementele de statistică judiciară, efectul intimidant și necesitatea combaterii unor infracțiuni grave ca omorul, trădarea, spionajul și terorismul, susținerile din partea opiniei publice, facilitarea activității organelor abilitate să combată criminalitatea.

Argumentul cel mai des invocat este efectul descurajator și intimidant al acestei pedepse. Se susține că acesta este cel mai puternic mesaj pe care îl poți transmite unor eventuali criminali. În acest sens un autor român declara, încă de la 1860, că „este incontestabil că pedeapsa capitală este cea care insuflă cea mai mare teroare, că ea este cea mai înspăimântătoare și produce cea mai vie impresiune asupra sufletului mulțimii”.

În spatele acestui argument există și studii deosebit de detaliate, menite să determine elemente care pot să potențeze acest mesaj. Acestea par să fie certitudinea, celeritatea și severitatea. În primul rând se consideră că oamenii nu ar mai încălca legea, dacă ar fi siguri că vor fi prinși și pedepsiți. În al doilea rând, trebuie scurtat pe cât posibil timpul scurs între momentul în care fapta este săvârșită și momentul executării pedepsei. În al treilea rând, mulți autori susțin principiul conform căruia, o pedeapsă cu cât este mai severă, cu atât este mai preventivă.

Deși exemplele sunt numeroase, vom prezenta în continuare câteva statistici care susțin fiecare din cele două opțiuni. Din studii efectuate în Suedia, după abolirea pedepsei capitale în 1921, rezultă că numărul persoanelor condamnate pentru omor a crescut de la 49 la fiecare 100.000 de locuitori la 58 la fiecare 100.000 de locuitori. În SUA, un sondaj similar efectuat în perioada 1916-1918 a arătat o creștere a ratei criminalității de la 20% la 23 % în perioada abolirii. Evident, există și rezultate care contrazic aceste concluzii, dintre care dăm exemplu Germania, unde după abolirea din 1949, numărul omorurilor a scazut de la 521 la 355. Aceste contradicții au condus la concluzia că pedeapsa cu moartea nu este singura variabilă ce trebuie avută în vedere, atunci când este vorba de cauzele criminalității.

Un alt argument ține de înlăturarea din societate a persoanelor periculoase. În esență, aceasta înseamnă că trebuie eliminați cei mai periculoși criminali, considerați dincolo de posibilitatea recuperării, pentru a-i opri de a acționa din nou. Acest argument este susținut în special de gravitatea faptelor pentru care această pedeapsă se aplică. Contraargumentele se bazează din nou pe studii care arată că procentul condamnaților care recidivează este foarte mic.

O soluție alternativă propusă este cea a stabilirii detențiunii pe viață, fără posibilitatea eliberării. Confruntați cu această opțiune, o mare parte din jurii sau din persoanele întrebate, optează pentru această alternativă. Totuși, o parte dintre susținătorii acestei pedepse nu sunt convinși de acest argument, susținând că, datorită schimbărilor de politică penală ce pot apărea, statul nu poate garanta că anumiți condamnați nu vor fi eliberați niciodată.

Se susține că detențiunea pe viață nu poate reprezenta un înlocuitor eficace al pedepsei cu moartea, aceasta fiind singura pedeapsă prin care i se poate cauza infractorului un rău egal cu cel produs prin fapta sa. Această problemă este foarte interesantă deoarece este abordată din puncte de vedere diferite. Pe de o parte este privită ca o pedeapsă mult prea milostivă pentru o anumită categorie de criminali, iar pe de altă parte se invocă tocmai cruzimea neobișnuită a încarcerării pe viață.

Atitudinea forțelor de ordine pare să fie de asemenea împotriva abolirii acestei pedepse, susținând că este vorba de siguranța gardienilor și a ofițerilor de poliție care trebuie să-i aibă în custodie. Se susține că asasinii condamnați la detențiune pe viață nu ar avea nimic de pierdut dacă ar atenta la viața gardienilor, deoarece o altă pedeapsă mai severă nu există. În anumite sisteme, printre care și cel american, există totuși grade diferite de încarcerare, iar cel mai dur ar fi separarea de alți deținuți și împiedicarea contactului cu orice altă persoană.

Un alt argument invocat în favoarea pedepsei cu moartea este cel al retribuției pentru fapta săvârșită. Acest argument aduce în prim plan problema rudelor și a celor apropiați. Unii autori susțin că pedeapsa capitală este întâlnită mai ales în cazul infracțiunilor de omor deoarece ar exista o echivalență între valorile suprimate, alții îi neagă aplicabilitatea dat fiind că tocmai această echivalență înscrie practica pedepsei capitale în conceptul unei justiții astăzi depășite.

Problema acestui argument este gradul de subiectivitate. În aceste situații, opinia publică nu poate constitui un barometru ușor măsurabil, pentru aplicarea acestei pedepse. Aceeași pedeapsă va fi aplicată unor oameni ale căror fapte dau naștere unor reacții de indignare de un grad diferit. Pe de altă parte acest argument nu poate fi testat sau contractat cu date sau argumente empirice.

În final, susținătorii din țările în care pedeapsa capitală există, se bazează pe argumentul că este o pedeapsă susținută și dorită de populație. Într-adevăr, în multe din aceste țări, populația resimte această pedeapsă, ca cea mai eficientă protecție, tocmai prin gravitatea deosebită a acesteia. Această reacție are însă la bază anumite specificități ale acestor țări care reflectă anumite tulburări interne și care justifică atitudinea foarte conservatoare a populației.

Diferitele particularități ale problemei pedepsei cu moartea conduc la imposibilitatea unei generalizări și formularea unor concluzii inatacabile. Se poate spune totuși, că menținerea acestei pedepse în legislațiile penale interne derivă din nivelul evoluției economice și socio-politice, din tradițiile păstrate, din practici sociale ori din concepții filozofice sau religioase seculare, toate adaptate scopurilor de represiune penală. Fenomenele sociale cum sunt criminalitatea organizată, asasinatul politic, discriminarea rasială aduc incidențe care complică problema și așa aproape insolubilă.

Frontierele dreptului la viață sunt dificil de determinat. Parte din acestă problemă este existența sau nu a unui pretins „drept de a muri cu demnitate”. Statele europene, de exemplu, abordează în mod diferit problema, deși toate sunt parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Eutanasia reprezintă uciderea săvârșită sub un impuls de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală incurabilă și a cărei moarte este, din această cauză, inevitabilă .

Eutanasia a existat în istoria omenirii din cele mai vechi timpuri, fiind tolerată sau respinsă, ca și în ziua de azi.

Diferența dintre eutanasie și suicidul asistat constă în modalitatea de a îndeplini această acțiune. În cazul eutanasiei, medicul administrează el însuși medicația letală. În cazul suicidului asistat pacientul își administrează singur medicația recomandată de medic. Medicația este special adaptată încât să precipite moartea și să diminueze cât mai mult suferința. Aceasta constituie o caracteristică ce diferențiază suicidul asistat medical de alte decizii medicale de a suprima viața.

În legislația actuală, eutanasia poate fi legată de problema incriminării omorului și, mai ales de poziția subiectului pasiv al infracțiunii.

Mișcarea în favoarea ameliorării stării pacienților aflați în faza terminală, pentru a evita ca ei să suporte lungi suferințe și atingeri aduse demnității, s-a manifestat odată cu mișcarea în favoarea avortului. Eutanasia aduce în conflict două tabere, denumite de americani pro life și pro choice, tabere conturate în SUA încă din anii '70. De aceea, în această ipoteză nu se pot încadra cazurile pacienților ale căror funcții vitale sunt menținute de aparate.

Problema exprimării unui consimțământ expres și prealabil a apărut mai ales în cazul pacienților cu handicap mintal. În Massachusetts s-a decis că atunci când pacientul se află în imposibilitate de a-și exprima consimțământul, datorită unui handicap mintal, medicii sunt obligați să se adreseze tribunalelor pentru ca acestea să se pronunțe asupra soluției permise.

Totuși trebuie amintite și cazuri ca cel al doctorului J. Kevorkian care a fost condamnat de Curtea Statului Michigan, la 26 martie 1999, pentru infracțiunea de omor, constând în efectuarea unor acte de eutanasie în 130 de cazuri.

În doctrina juridică românească s-a exprimat opinia că faptele de eutanasie ar putea fi nesancționate dacă instanțele ar aplica un anumit raționament. În situația bolnavilor cu suferințe fizice și psihice de neînlăturat și care nu mai pot fi asistați medical, se poate argumenta în favoarea nesancționării penale a medicului. În acest sens se poate invoca starea de necesitate reglementată de articolul 45 Cod Penal. Astfel, există un pericol social inevitabil la adresa sănătății și integrității individului. Acțiunea de înlăturare a acestei stări, eutanasia, este singura modalitate de încetare a suferințelor și pe cale de consecință este necesară. Ea este în același timp și proporțională, dacă se compară decesul cu prelungirea suferinței pentru individ și pentru cei apropiați. Acest raționament, în opinia autorului, trebuie aplicat doar în cazul determinării cu certitudine a incurabilității maladiei și a existenței unor suferințe ieșite din comun, precum și dacă există consimțământului victimei.

Se admite, totuși, că dreptul la viață nu include și un drept de a muri, iar viața, ca valoare socială supremă, nu interesează doar individul, ci interesează însăși statul și societatea, prin implicațiile sociale, economice și familiale deosebite. Această dilemă a fost rezolvată pe cale legislativă uneori, în sensul legalizării acestei practici. Este evident că în țările în care instanțele naționale au ales să nu tragă la răspundere pe cei care au recurs la eutanasie, era preferabil ca această practică să fie reglementată cât mai strict, pentru a se evita abuzurile și pentru a se elimina riscul unor soluții contrare.

Printre țările care au legalizat eutanasia, în epoca contemporană, se numără și Olanda. Legea olandeză definește eutanasia ca fiind intervenția medicală activă în scopul întreruperii vieții pacientului, la cererea acestuia. Pentru încadrarea în această ipoteză este necesară existența consimțământului individului, în orice alt caz această practică rămânând infracțiune. În 1994, în Oregon s-a adoptat prin referendum, în urma unei inițiative populare, The Oregon Death with Dignity Act, lege care autorizează și prevede procedurile privind suicidul asistat medical. Australia a urmat la scurt timp acest exemplu în 1995. În 1997, Columbia a fost prima țară de pe continentul american care a legalizat eutanasia.

Ultima dintre țările care au legalizat eutanasia până la acest moment este Israelul, care la 7 decembrie 2005 a adoptat o lege, ce dă dreptul întreruperii vieții pacientului ce suferă de o boală incurabilă și care nu are mai mult de 6 luni de trăit, precum și a persoanelor ale căror funcții vitale nu mai funcționează corespunzător și medicii estimează că au mai puțin de două săptămâni de viață, însă numai cu încuviințarea expresă a acestora și numai pentru persoanele care au peste 17 ani. În ceea ce privește persoanele sub 17 ani, la luarea consimțământului, aceștia vor fi reprezentați de părinții lor. Legea a intrat în vigoare în anul 2006 însă, în practică, așa cum s-a observat și în cazul altor țări ce au legalizat eutanasia vor apărea probleme legate de moșteniri, momentul la care s-a produs decesul, consimțământul persoanelor cu handicap mintal ș.a.m.d.

În doctrină au fost exprimate opinii diverse cu privire la compatibilitatea eutanasiei cu articolul 2. Într-o primă opinie, nici una din dispozițiile Convenției sau din practicile statelor nu relevă o opinie comună cu privire la această problemă. Pe de altă parte, printr-o interpretare per a contrario a faptului că eutanasia nu a fost inclusă printre excepțiile dreptului la viață, se ajunge chiar la concluzia că este incompatibilă.

Dreptul de a decide momentul propriei morți a fost legat de dreptul la demnitate, noțiune care nu apare în textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar care a fost consacrat în instrumente mai recente, ca de exemplu în primul articol al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Respectul demnității umane ar include dreptul de a trăi cu demnitate și de a pune capăt sau de a cere asistența unui terț pentru a se curma propria viață. În concepția celor care văd eutanasia ca o modalitate de a nu suporta suferințele unei boli incurabile sau mijloacele tehnice de prelungire a vieții, problema se pune chiar pe tărâmul articolului 3 al Convenției care interzice pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante.

Organele judiciare instituite prin Convenția Europeană, au evitat să se exprime cu privire la acest drept. În cazul Widmer c. Elveția, au stabilit că statul nu și-a încălcat obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate pentru protecția vieții, deși a omis să incrimineze eutanasia pasivă. Într-o cauză ulterioară, Diane Pretty c. Regatului Unit de o importanță deosebită în această materie, Curtea Europeană a respins toate argumentele invocate și s-a pronunțat în sensul că articolul 2 nu ar putea fi interpretat în sensul recunoașterii unui drept diametral opus și anume acela de a muri, fără a distorsiona terminologia folosită. În speță, așa cum deja am arătat, era vorba despre o femeie de 43 de ani, care suferea de o maladie incurabilă care o paralizase complet și îi provoca suferințe atroce.

Jurisprudența CEDO susține că, deși dreptul de a muri nu este o componentă a dreptului la viață, cel puțin nu în înțelesul consacrat prin articolul 2 al Convenției, aceasta nu împiedică statele să decidă regimul sancționator pe care îl vor aplica acestor acte. Cu alte cuvinte, este vorba de un domeniu care rămâne în continuare în marja de apreciere a legiuitorului național. În legătură cu interzicerea eutanasiei există însă anumite contradicții în practica legislativă a statelor, precum și a organelor internaționale în materia drepturilor omului. Această contradicție vine din conflictul între libertatea de conștiință și dreptul la viață, caz în care libertatea de conștiință prevalează. Astfel, o persoană poate refuza un tratament absolut necesar salvării vieții, fără a i se putea impune urmarea lui, motivând existența unor convingeri religioase de exemplu, deși în cele din urmă îi pune în pericol existența. Dar atunci când este vorba despre alegerea liberă și conștientă de a-și curma viața, datorită unor condiții excepționale, acest demers îi este interzis. Este adevărat că în această situație ne aflăm în fața unui conflict între un drept și o libertate, situație pe care doctrina și jurisprudența încă nu au recunoscut-o cu unanimitate în cazul eutanasiei. Totuși, deși cel mai adesea doctrina și practica nu au făcut nici o legătură între pretinsul „drept de a muri” și libertatea de conștiință, această comparație este demnă de a fi luată în considerare, pentru a se determina limitele pe care societatea le impune libertății de alegere a individului.

America, țara tuturor posibilităților, a fost puternic zguduită în ultimii ani de fapele „medicului morții”, Jack Kevorkian. Pe 14 aprilie 1999 el a fost condamnat la 10 până la 25 de ani închisoare pentru crimă de gradul al doilea și administrare de substanțe letale , în cazul Thomas Youk.

Jack Kevorkian a devenit, în ultimul deceniu, „campion național” în lupta pentru legalizarea sinuciderii asistate medical. El a fost implicat în sinuciderea a cel puțin 130 de persoane, pentru care a fost dat în judecată de 5 ori , scăpând mereu de condamnare. Pledoaria apărării lui în instanță se baza pe faptul că cei care veneau la Kevorkian să ceară asistență medicală pentru a muri foloseau o „mașină de sinucis”, inventată de acesta. Practic, pacientul era cel care apăsa pe un buton pentru a-și administra monoxidul de carbon sau substanțele chimice care cauzau moartea.

În cazul lui Thomas Youk, suferind de scleroză laterală amiotrofică (boala Lou Gehrig), Jack Kevorkian a administrat chiar el injecția letală. „Sinuciderea”, devenită crimă, a fost înregistrată pe casetă video și difuzată la televizor în cadrul emisiunii „60 de minute”. Ulterior, în timpul procesului intentat lui de statul Michigan, Jack Kevorkian avea să declare că legea nu ar trebui să se aplice deoarece „unele acțiuni luate din pur bun simț nu sunt crime.”

Preocupată de amploarea pe care au luat-o eutanasia și formele ei practice, sinuciderea asistată și renunțarea la tratamentul medical, Asociația Medicilor din America a realizat un studiu amănunțit privind aspectele generale ale acestui fenomen. Doctor Linda Emanuel analizează, într-un articol publicat în „The Journal of the American Medical Association”, cele patru criterii stabilite de Asociație, ce trebuie îndeplinite pentru ca un pacient să fie asistat în sinucidere.

Conform autoarei, primul dintre aceste criterii − ca pacientul să se afle într-un stadiu ultim de boală − se bazează pe capacitatea medicului de a aprecia câte luni mai are de trăit o persoană. Ea subliniază, de asemenea, precaritatea terminologiei utilizate, afirmând că pacient în stadiu ultim de boală poate fi considerat și un diabetic sau un hipertensiv, ce suferă de boli incurabile.

A doua condiție − aceea ca pacientul să ceară o dată sau de mai multe ori să fie asistat în sinucidere sau lăsat să moară − nu este îndeplinită întotdeauna, studiul arătând că un pacient din șase este „eutanasiat” la cererea familiei sau a medicului, deși persoana în cauză este conștientă. Și mai șocantă este observația studiului cu privire la cel de-al treilea criteriu cerut de regulamentul Asociației Medicale Americane − ca pacientul să aibă dureri insuportabile.

Cea de-a patra cerință − aceea ca pacientul să fie consultat de încă un medic, de preferință psihatru − este îndeplinită în 39% din cazurile luate în considerare în acest studiu. Numai un pacient din 20 a fost consultat de un psihiatru, în condițiile în care literatura de specialitate a avertizat, în nenumărate rânduri, că cei mai mulți dintre cei care cer asistență medicală în sinucidere, sau care se sinicid, suferă de depresii clinice ușor diagnosticabile. Ca o concluzie, autoarea studiului constată că numai într-un caz din trei au fost îndeplinite cele patru criterii și că un pacient din șase nu moare în urma administrării dozei letale prescrise de medic.

În România, eutanasia este un concept mai degrabă teoretic și mai mult vehiculat în cercurile medicale înalte sau în disputele pe marginea eticii profesionale. În ciuda lipsei de atenție acordată acestui fenomen, mii de oameni sunt „omorâți” anual prin eutanasie, recordurile deținându-le Olanda, Canada și Statele Unite ale Americii.

Avortul are ca obiect material al ocrotirii penale produsul concepțiunii (fătul). Este vorba de o ființă care nu a depășit stadiul vieții intrauterine, începând de la germene sau embrion (adică o posibilitate sau probabilitate de viață omenească) până la fătul aflat în pragul vieții extrauterine.

În ceea ce privește atitudinea față de avort, de-a lungul timpului, aceasta a oscilat de la o epocă la alta. Astfel, vechile societăți ale Greciei și Romei erau tolerante față de avort, iar la romani avortul putea fi făcut în orice perioadă a sarcinii.

În țara noastră, Codul penal din 1865 pedepsea provocarea avortului, la fel ca și Codul penal din 1937, care permitea, totuși, avortul în două situații: în situația în care menținerea sarcinii ar fi amenințat viața femeii gravide și în situația în care unul dintre părinți era bolnav psihic și pericolul transmiterii acestei boli la noul născut era o certitudine. În prezent, potrivit articolului 185, din Codul Penal „întreruperea cursului sarcinii prin orice mijloace, săvârșită în vreuna din următoarele împrejurări: în afara institițiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop; de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate; dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămâni, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. Dacă prin faptele prevăzute la aliniatele (1) și (2) s-a cauzat femeii însărcinare vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Dacă cel care a săvârșit fapta este un medic, pe lângă pedeapsa cu închisoarea se va aplica și interdicția exercitării profesiei de medic.”

Întreruperea cursului sarcinii, efectuată de medic nu se pedepsește dacă: întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav și iminent și care nu putea fi înlăturat altfel; când întreruperea sarcinii se impunea din motive terapeutice; când femeia însărcinată s-ar afla în imposibilitatea de a-și exprima voința, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice.

Ca regulă, orice activitate de întrerupere a cursului sarcinii era ilicită („întreruperea cursului sarcinii este interzisă − prevedea articolul 1 al Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966 pentru reglementarea întreruperii sarcinii). Totuși, după cum am afirmat, sunt împrejurări în care întreruperea cursului sarcinii − adică provocarea avortului − este justificată și de aceea permisă, iar uneori chiar necesară, aceste împrejurări constituind după cum spune și legea, cazuri excepționale. Pentru ca avortul să fie permis trebuia să facă dovada că sarcina pune în primejdie însăși viața, și nu numai integritatea corporală și sănătatea femeii însărcinate; în al doilea rând primejdia să nu poată fi înlăturată decât prin întreruperea sarcinii.

Alt caz în care avortul era permis este avortul eugenic, justificarea întreruperii sarcinii în acest caz stând în împrejurarea că „unul din părinți suferă de o boală gravă ce se transmite ereditar” (articolul 2 din Decretul nr. 770/1966). Aceste reglementări privind avortul au fost însă modificate, prin intrarea în vigoare a noului Cod Penal fiind înlocuit Decretul nr. 770/1966.

Capitolul 2

Instituții de consacrare și protecție a dreptului la viață

2.1. Consacrarea dreptului la viață în declarația universală a drepturilor omului

Preocupările pentru promovarea și ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești au depășit în timp limitele și granițele tradiționale, ca o consecință firească a evoluției istorice în care omenirea s-a angajat îndeosebi după al doilea Război Mondial, în încercarea de a se pune capăt exploatării și violenței, rasismului și discriminării naționale, inegalității dintre oameni.

Teoria nazistă, îndreptată înainte de 1939 împotriva evreilor și a opozanților din interior, s-a extins în primii ani ulteriori declanșării celui de-al doilea Război Mondial în estul Europei pentru ca apoi să pătrundă în toate teritoriile ocupate. În intenția de a face imposibilă repetarea în viitor a unor pactici asemănătoare, numeroase spirite progresiste s-au reunit în efortul de a promova acțiunea pentru instituirea unui sistem internațional de ocrotire a drepturilor omului.

Astfel, la 26 ianuarie 1942, 26 de state cărora li s-au alăturat ulterior alte 19, au semnat Declarația Universală a Drepturilor Omului, care a pus bazele protecției drepturilor omului, iar împreună cele două Pacte, adoptate ulterior, privind protecția drepturilor civile și politice și privind drepturile sociale, economice și culturale, alcătuiesc ceea ce este generic denumită Carta Internațională a Drepturilor Fundamentale.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a dat un sens nou, o forță aparte drepturilor și mai ales, protecției lor juridice. Declarația vorbește de o concepție comună, de un ideal comun și s-a constituit în baza unei instituții juridice de mari dimensiuni, o instituție internațională care s-a dezvoltat asemenea unui fluviu, firav la izvor, dar care a devenit din ce în ce mai tumultos.

Drepturile civile și politice, drepturi inerente persoanei și care îi permit să participe la viața în societate, se întâlnesc cu cele economice, sociale și culturale care țin de sistematizarea materială a individului.

În Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt înscrise o serie de principii de mare însemnătate: toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi (articolul l); fiecare om se poate prevala de drepturile și libertățile fundamentale, fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau religie (articolul 2); orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale (articolul 3); nimeni nu poate fi ținut în sclavie, nici în servitute (articolul 4); nimeni nu poate fi supus la torturi, tratamente și pedepse crude, inumane sau degradante (articolul 5); nici o persoană nu poate fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar (articolul 6).

Dreptul la viață este unul din primele drepturi consacrate prin Declarația Universală a Drepturilor Omului. În spiritul umanist în care a fost elaborată, Declarația pune accent pe acele drepturi considerate inalienabile și naturale omului. Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, drepturile cele mai naturale ale omului sunt dreptul la viață, libertate și securitatea persoanei. Se subliniază caracterul esențial al dreptului la viață și faptul că el stă la baza oricărui catalog al drepturilor omului, ca o condiție pentru garantarea tuturor celorlalte.

Dreptul la viață trebuie înteles în sensul cel mai cuprinzător posibil, deși datorită caracterului obligatoriu, în final, le revine statelor alegerea conținutului pe care îl vor recunoaște acestui drept în ordinea juridică internă a fiecăruia. Scopul Declarației Universale a Drepturilor Omului este ca dreptul la viață să fie consacrat și respectat în ordinea internă a tuturor statelor membre ONU.

Când e vorba de natura juridică a Declarației Universale a Drepturilor Omului, o parte a doctrinei susține că ea a căpătat un caracter obligatoriu și că aceasta constituie o interpretare a Cartei ONU. Se consideră că ea explică în detaliu sensul termenilor „drepturi și libertăți fundamentale” pe care statele membre ONU au acceptat să le respecte atunci când au aderat la Carta, printre care se numără și dreptul la viață.

Alți autori subliniază că principiile Declarației Universale a Drepturilor Omului au fost reluate de numeroase instrumente internaționale, iar referirile care se fac la valoarea juridică a promovării sale sunt tot mai frecvente. Toate acestea atestă faptul că Declarația Universală a Drepturilor Omului a devenit în prezent o componentă a dreptului internațional cutumiar. În acest sens, legiuitorul a introdus chiar în Constituție, în articolul 20, precizarea că „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele și celelalte tratate la care România este parte”.

Deși cuprinsă într-un cadru nu întotdeauna sistematic, Declarația are meritul incontestabil de a fi proclamat ca fundamentală o gamă foarte largă de drepturi și libertăți. Din punct de vedere al sferei acestor drepturi și libertăți, Declarația Universală a Drepturilor Omului este mult mai cuprinzătoare și mai complexă decât orice altă declarație de drepturi ale omului elaborată până atunci pe planul legislației interne.

Referitor la dreptul la viață, în articulul 3 al Declarației Universale se stipulează: „Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”.

„Declarația – spunea președintele Adunării Generale cu prilejul adoptării sale – nu este decât o primă etapă, căci ea nu este o convenție în virtutea căreia diferitele state ar fi obligate să observe și să aplice drepturile fundamentale ale omului; ea nu prevede nici punerea în execuție; ea reprezintă totuși un progres important în lungul proces de evoluție… Acest document este întărit prin autoritatea pe care i-o dă opinia ansamblului Națiunilor Unite, și milioane de persoane, bărbați, femei și copii din toate părțile lumii caută în ea un ajutor, un ghid și o inspirație”.

Datorită statutului său moral și a importanței juridice și politice dobândite de-a lungul anilor, Declarația Universală a Drepturilor Omului stă alături de Magna Carta, Declarația franceză a drepturilor omului și Declarația de independență a Americii și poate fi considerată Constituția omenirii în materia drepturilor omului.

2.2. Alte documente O.N.U. cu referire la dreptul la viață

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice consacră mai multe drepturi decât Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu o specificitate mai mare, partea a treia a Pactului fiind consacrată exclusiv dreptului la viață. Acest Pact a fost adoptat și deschis spre semnarea Adunării Generale a ONU la 16 decembrie 1966, intrând în vigoare 10 ani mai târziu, la 23 martie 1976. România a ratificat Pactul la 9 decembrie 1974.

În articolul 6 se stipulează: „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.” Pactul conține și reglementări referitoare la pedeapsa cu moartea. Astfel: „În țările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentință de condamnare la moarte nu va putea fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legislația în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislație care nu trebuie să fie în contradicție cu dispozițiile prezentului Pact și nici cu cele ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei hotărâri definitive pronunțată de un tribunal competent.” „Când privarea de viață constituie crimă de genocid, se înțelege că nici o dispoziție din prezentul articol nu autorizează un stat parte la Pact să deroge în vreun fel de la o obligație asumată în virtutea dispozițiilor Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.” „Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita grațierea sau comutarea pedepsei. Amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în toate cazurile.” „O sentință de condamnare la moarte nu poate fi pronunțată pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani și nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.” „Nici o dispoziție din prezentul articol nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la prezentul Pact.”

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice a fost completat cu două Protocoale facultative. Primul Protocol facultativ la Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, intrat în vigoare la 23 martie 1976 și ratificat de România în 1993 oferă persoanelor particulare ce se pretind victime ale unei încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta Comitetului drepturilor omului (organ înființat de Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice) comunicări sau plângeri individuale.

Persoanele particulare pot adresa aceste plângeri Comitetului drepturilor omului, doar dacă au epuizat toate căile interne de recurs (articulul 8). Comitetul drepturilor omului nu va admite acele plângeri ale persoanelor particulare care sunt anonime, care constituie un abuz al dreptului de petiționare sau sunt incompatibile cu dispozițiile Pactului (articolul 3). Plângerile persoanelor particulare acceptate de Comitet vor fi transmise statelor vizate, care în termen de 6 luni trebuie să dea explicații Comitetului sau, dacă este cazul, vor comunica măsurile luate pentru remedierea situației (articolul 4).

Comitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea unei persoane particulare, dacă această plângere este în curs de examinare de o altă instanță internațională.

Al doilea Protocol facultativ la Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea, adoptat prin rezoluția Adunării Generale a ONU în decembrie 1989, prevede în primul rând că, din momentul în care un stat ratifică Protocolul, nici o persoană aflată sub jurisdicția sa nu va fi executată, iar în al doilea rând, că fiecare stat parte are obligația de a lua măsurile care se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea. Acest Protocol facultativ nu admite rezerve la prevederile sale, în afară de cea formulată cu ocazia ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în urma unei condamnări pentru o crimă, cu caracter militar, de o gravitate extremă, comisă în timp de război.

2.3. Sisteme regionale de consacrare a dreptului la viață

Un pas înainte în ocrotirea drepturilor omului l-a constituit adoptarea unor convenții regionale, precum Convenția europeană asupra drepturilor omului din anul 1950, Conferința interamericană din anul 1969, Carta africană din 1981.

Aceste convenții au pus în valoare o serie de proceduri și mecanisme juridice prin care se asigură promovarea și protecția drepturilor omului.

Proclamarea regională a drepturilor omului, mai întâi în Europa și America, apoi în Africa și în lumea arabo-islamică, este opera organizațiilor regionale: Consiliul Europei, Organizația Statelor Americane, Organizația Unității africane, Liga statelor arabe.

Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale (CEDO) este primul tratat multilateral încheiat în cadrul Consiliului Europei, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. CEDO a fost completată de 11 protocoale adiționale.

Convenția europeană a drepturilor omului consacră în articolul 2 că: “Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat de lege”. Protocolul 6 la CEDO prevede: “Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă, nici executat”.

Carta organizării statelor americane- Carta constitutivă a OEA a fost adoptată la Bogota la 30 aprilie 1948 la a IX-a Conferință internațională americană prevedea , printre altele, crearea unei Comisii interamericane a drepturilor omului (art.112), organ consultativ OEA în materie. Convenția americană cu privire la drepturile omului din 22 noiembrie 1969 -adoptată de statele membre OEA la San José și intrată în vigoare la 18 iulie 1978- reflecta aceeași inspirație ideologică ca și CEDO, preambulul său afirmând că: “ drepturile fundamentale ale omului nu decurg din apartenența sa la un stat dat, dar se clădesc pe atributele persoanei umane” și că un regim de libertate individuală și de justiție socială nu poate fi stabilit decât în cadrul instituțiilor democratice. CADO stipulează că dreptul la viață trebuie să fie protejat “ în general chiar de la concepție “.

Carta africană a drepturilor omului și popoarelor din 28 iunie 1981, adoptată la Nairobi la 28 iunie 1981 de Conferința OUA, constituie un aport important la dezvoltarea dreptului regional african și umple o lacună esențială în materia proclamării drepturilor omului. Carta arabă a drepturilor omului din 15 septembrie 1994 – a fost adoptată la Cairo de catre Consiliul Ligii statelor arabe. Articolul 4 al Cartei prevede: ” Persoana umană este inviolabilă. Orice ființă umană are dreptul la respectarea vieții sale și a integrității fizice și morale a persoanei sale. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de acest drept”.

Declarația islamică universală a drepturilor omului (DIUDO) a fost proclamată la Paris la 19 februarie 1981 la inițiativa Consiliului islamic pentru Europa. Declarația islamică fondează drepturile omului pe o dorință divină și se deosebește astfel de textele internaționale de proclamare:” Drepturile omului, în Islam, sunt puternic înrădăcinate în convingerea că Dumnezeu, și doar Dumnezeu este Autorul Legii și a sursei oricăror drepturi ale omului” (Introducere, alin.2 din Declarație). Pentru doctrina musulmană puterea legislativă aparține lui Allah: just este ceea ce este prescris prin Legea divină și injust ceea ce este contrară ei. Există o contradicție radicală între drepturile omului proclamate pe plan universal și normele musulmane. Chiar dacă tortura și tratamentele inumane, precum și pedeapsa cu moartea sunt interzise prin texte universale, dreptul penal musulman prevede pedeapsa cu moartea în anumite ipostaze, ca și pedepse cu amputarea, lapidarea și flagelarea.

Declarația Islamică Universală a Drepturilor Omului prevede: “ Viața umană este sacră și inviolabilă și trebuie indeplinite toate eforturile pentru a o proteja. In special, o persoană nu trebuie expusă rănirilor sau morții decât sub autoritatea legii”.

Principalul document internațional ce abordează problematica drepturilor omului în regiunea celor două continente americane este Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului. Declarația a fost adoptată la 2 mai 1948, cu câteva luni înainte de Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu care are de altfel multe în comun. Deși a fost adoptată sub forma unei simple recomandări, statutul său juridic a suferit unele transformări odată cu preluarea dispozițiilor sale în practica Comisiei Internaționale.

În cadrul Convenției sunt prevăzute următoarele drepturi civile și politice: dreptul la personalitate juridică, dreptul la viață, dreptul la tratament uman, libertatea de servitute, dreptul la libertatea persoanei și altele.

Conform articolului 4, dreptul la viață este recunoscut oricărei persoane, în principiu, din momentul concepției, acest element constituind o diferență semnificativă față de Convenția Europeană. Convenția Americană prevede, în principiu, două mari restricții ce pot fi aduse dreptului la viață și anume: pedeapsa capitală și restricția ce rezultă din dreptul fiecărui stat de a se autoproteja.

În ceea ce privește pedeapsa cu moartea, articolul 4 este foarte detaliat, subliniind în mod restrictiv condițiile în care ea poate fi pronunțată și executată. În primul rând, ea nu poate fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în baza unei hotărâri judecătorești definitive și cu respectarea principiului legalității pedepsei. Persoanelor condamnate trebuie să le fie garantat dreptul de a solicita amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei. De asemenea se prevede că pedeapsa nu poate fi reintrodusă în țările care au abolit-o și nici nu poate fi lărgit câmpul de aplicare. Niciodată această pedeapsă nu poate fi aplicată în cazul faptelor de natură politică sau a celor conexe. În ceea ce privește execuția, ea nu poate fi pusă în practică în cazul persoanelor sub 18 ani sau peste 60 de ani, și nici în cazul femeilor însărcinate.

Curtea Interamericană a subliniat de mai multe ori că interpretarea acestui articol trebuie să țină seama de scopul său. Curtea susține că articolul 4, deși nu merge atât de departe încât să abolească pedeapsa cu moartea, impune totuși restricții de natură să conducă la abolirea acesteia.

2.4. Consacrarea dreptului la viață în convenția europeană a drepturilor omului

Această convenție a fost primul instrument de drept internațional care a organizat apărarea individului în fața propriului stat, garantându-i drepturile și libertățile fundamentale. Ea permite statelor, în anumite condiții, ca oligațiile lor să fie suspendate în caz de război sau de alt pericol care amenință viața națiunii (articolul 15, paragraful 1). Dar chiar în aceste împrejurări nici un stat nu se poate sustrage obligației de a respecta dreptul la viață, de la obligația interzicerii torturii, a sclaviei și neretroactivității legii penale. Dispozițiile Convenției privind dreptul la viață sunt conform, art. 15, „inderogabile”.

Convenția prevede în articolul 2 că „Dreptul la viață al oricărei persoane e protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul când infracțiunea este sancționată cu această pedeapsa prin lege”.

În al doilea alineat, Convenția detaliază situația în care nu se aduce atingere dreptului la viață: „moartea nu e considerată ca fiind cauzată cu încălcarea acestui articol în cazul când ea rezultă din recurgerea la forță dovedită absolut necesară: pentru a se asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale (legitimă apărare); pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute; pentru a reprima, conform legii, o revoltă sau o insurecție”.

În ceea ce privește pedeapsa cu moartea, Consiliul Europei a adoptat două Protocoale ce consacră expres și exclusiv aceste probleme. Astfel au apărut Protocoalele 6 și 13 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Protocolul 6 prevede abolirea pedepsei cu moartea și că „nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă, nici executat”. Totuși Protocolul admitea unele excepții justificate de circumstanțe excepționale. Un stat poate prevedea în legislația sa pedeapsa cu moartea pentru actele săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război. O asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislație și conform dispozițiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretariatului General al Consiliului Europei dispozițiile aferente legislației în cauză; nici o derogare de la dispozițiile prezentului protocol în temeiul articolelor 15 și 64 din Convenție nu este îngaduită.

Prin Protocolul 13, încheiat la 3 mai 2002, statele membre ale Consiliului Europei au mers într-o direcție mult mai radicală pe calea eliminării pedepsei cu moartea în orice circumstanțe. Așa cum declara și în preambul, abolirea pedepsei cu moartea se impune pentru că este esențială pentru protecția dreptului la viață, valoare fundamentală într-o societate democratică.

În acest sens Protocolul prevede că „pedeapsa cu moartea va fi abolită. Nimeni nu va putea fi condamnat la o asemenea pedeapsă sau executat”. Spre deosebire de Protocolul 6, Protocolul 13 nu prevede nici un fel de derogări admisibile.

Din ansamblul dispozițiilor enunțate deducem că dreptul la viață este unul din drepturile fundamentale esențiale și are caracter absolut, nefiind permisă nici o altă derogare de la protecția lui în timp de pace sau de război, cu excepția prevederilor expres și limitativ prevăzute de articolul 2. Textul Convenției împreună cu cel al celor două Protocoale, prin care a fost abolită pedeapsa cu moartea, urmărește protecția individului împotriva oricărei suprimări a vieții, impusă în mod arbitrar de către stat.

Analizând prin coroborare textele dispozițiilor internaționale, observăm următoarele: articolul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la viață și nu viața însăși ca valoare ce trebuie protejată prin lege; dreptul la viață aparține oricărei persoane fără discriminare; protecția legală a dreptului la viață trebuie asigurată de autoritatea națională și este completată de interzicerea privării vieții în mod intenționat.

În determinarea conținutului acestui drept, un rol important 1-a jucat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Trebuie subliniat faptul că jurisprudența acesteia pune în acord textul Convenției, cu evoluțiile sociale din ultimii 55 de ani, ce s-au scurs din momentul elaborării ei.

Având în vedere textul articolului 2, sunt dificil de determinat sensul și limitele pe care Convenția le stabilește pentru dreptul la viață, problemă care apare și în articolul 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Curtea a fost confruntată chiar cu problema definirii vieții și a stabilirii titularilor acesteia, în spețe care au vizat dreptul la viață al fătului sau eutanasia. În final, tot jurisprudența Curții Europene este cea care stabilește dacă dreptul la viață, așa cum este consacrat în Convenție, trebuie înțeles în sens larg sau restrâns.

2.5. Consacrarea dreptului la viață în carta drepturilor fundamentale a U.E.

La nivel mondial, cel mai perfecționat și sofisticat sistem de protecție a drepturilor omului este considerat a fi mecanismul european. Bazele sale au fost puse de Consiliul European la 5 mai 1948. În viziunea membrilor acestui organ, respectarea drepturilor omului era considerată a fi singura modalitate de a stabili o mai mare unitate între membrii săi, pentru protecția și realizarea idealurilor și principiilor care formează patrimoniul lor spiritual comun și pentru facilitarea programelor economice și sociale.

Importanța Curții Europene a Drepturilor Omului față de Convenția Europeană a Drepturilor Omului rezidă în faptul că jurisprudența acesteia este cea care asigură interpretarea și efectul deplin al Convenției. Curtea dă o interpretare teleologică și în acelasi timp evolutivă a Convenției văzută ca „un instrument viu”, care trebuie interpretată în lumina condițiilor actuale.

În materia dreptului la viață, Curtea a fost confruntată cu un număr destul de variat de cazuri, deși nu tot atât de numeroase ca cele referitoare la alte drepturi și libertăți consacrate prin Convenție. Interesant este faptul că atunci când a trebuit să dea răspuns problemelor ce țineau de dreptul la viață al fătului sau de dreptul la eutanasie, Curtea a ales să intervină în temeiul altor articole, cum ar fi articolul 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie. Din acest motiv Curtea a respectat un element important în asigurarea dreptului la viață, în înțelesul său clasic.

În ceea ce privește dreptul la viață, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o serie de hotărâri foarte importante pentru garantarea dreptului la viață, în cele mai importante ipoteze. Interpretarea evolutivă și de natură să completeze textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, a stat la baza hotărârii care stabilea existența unor obligații pozitive ale statelor atunci când este vorba despre protejarea vieții, mai ales atunci când un individ este vulnerabil în fața actelor criminale ale altora.

O altă serie foarte importantă de hotărâri au fost cele care condamnau statele pentru încălcarea dreptului la viață atunci când nu efectuează anchete efective în cazul dispariției unor persoane sau a morții suspecte.

O jurisprudență bogată există și în ceea ce privește frontierele vieții, deși aceasta nu aduce elemente revoluționare, ci poate fi chiar criticată pentru prea multa precauție.

În ceea ce privește eutanasia, Curtea Europeană a refuzat, într-o hotărâre recentă să admită ca o componentă a dreptului la viață, dreptul de a muri. În această cauză ea a stabilit că soluția nu trebuie să fie dată pe cale pretoriană, ci pe cale politică. Remarca subliniază limitele judecătorești și inadmisibilitatea evitării responsabilității de către politicieni, care nu intervin pentru a tranșa într-o manieră cât mai clară, probleme atât de delicate și de actuale. În același timp, se poate specula că această Curte și-a stabilit singură limitele intervenției sale.

Foarte interesantă este ultima evoluție în jurisprudența Curții, care deși reușește în unele cazuri să constate o violare a dreptului la viață, adoptă ceea ce s-a numit o interpretare a articolului 3 în lumina articolului 2. Această jurisprudență subliniază dificultatea încadrării precise a anumitor încălcări ale drepturilor omului, care, în funcție de circumstanțe, pot fi încadrate ca o încălcare a dreptului la viață sau ca un tratament inuman și degradant. Aceasta s-a întâmplat în faimoasa hotărâre Ocalanc – Turciei 2003.

Toate aceste hotărâri prezintă interes atât sub aspectul soluționării finale, cât și sub aspectul părerilor separate ale judecătorilor sau al numărului de voturi cu care au fost adoptate. Datorită modalităților de interpretare a Convenției există întotdeauna posibilitatea ca jurisprudența CEDO să se schimbe și să se aducă elemente inovatoare, de care statele părți trebuie să țină seama. Acest lucru exploatează poate cel mai bine succesul mecanismului european de protecție a drepturilor omului.

Capitolul 3

Respectarea și protecția dreptului la viață în România

3.1. Fixarea dreptului la viață în cuprinsul Constituției

Constituția României din 1991 conține standardele democrației constituționale și ale statului de drept, așa cum ele sunt enunțate în documentele internaționale, cum ar fi actele constituționale ale Consiliului Europei, documentele adoptate la diferitele reuniuni ale statelor membre ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și, desigur, documentele adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Titlul al II-lea al Constituției României este dedicat drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, iar în Capitolul al II-lea sunt tratate drepturile și îndatoririle fundamentale.

Articolul 22 din Constituția României, reglementează și garantează trei drepturi fundamentale cetățenești, care, deși sunt într-o indisolubilă legătură, nu sunt totuși confundabile din punct de vedere juridic. Aceste drepturi sunt: dreptul la viață, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică.

Faptul că dreptul la viață este primul drept enunțat în catalogul drepturilor și libertăților fundanentale, conținut în actuala Constituție, denotă importanța pe care Adunarea Constituantă i l-a acordat. Această poziție în raport cu celelalte drepturi enumerate se regăsește și în instrumentele juridice internaționale, care, ori încep catalogul cu acest drept, ori îl situează printre primele. În acest sens putem da ca exemplu Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactele sau Convenția Europenă a Drepturilor Omului. Astfel Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește în articolul 3 „dreptul la viață și la inviolabilitate al oricărei persoane”. Articolul 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prevede că dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege, iar Pactul privind drepturile civile și politice stabilește că dreptul la viață este inerent persoanei umane. În accepțiunea CEDO, dreptul la viață reprezintă un drept suprem al ființei umane, una din valorile fundamentale ale societății noastre, dar și a materiei drepturilor omului pe plan internațional.

Articolul 22 se referă la accepțiunea restrânsă a dreptului la viață, adică privind viața persoanei numai în sensul ei fizic, această soluție fiind mai eficientă din punct de vedere juridic.

În principiu, dreptul la viață creează în sarcina statului o obligație negativă de a nu face nimic de natură să ia viața unei persoane în mod arbitrar. Totuși, în lumina jurisprudenței CEDO, obligațiile statelor pot fi și pozitive, atunci când au obligația de a asigura protecția persoanei, în special a celor ce sunt încercați sau se află în situații vulnerabile.

Pe de altă parte, văzută în sensul său cel mai larg, protecția vieții ar implica și asigurarea unor condiții minime de existență și de viață decentă, protecția mediului înconjurător și asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătații cetățeanului. Din această perspectivă, drepturile ce sunt de natură să completeze protecția vieții sunt consacrate prin alte articole ale Constituției. Enumerăm: dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la un mediu sănătos.

Totuși, trebuie reamintit faptul că în Constituția României, dreptul la viață este consacrat în accepțiunea sa restrânsă, singura de natură să asigure o protecție realistă a acestui drept. Aceasta deoarece este foarte dificil ca un stat să-și asume și să îndeplinească astfel de obligații, în special cele ce țin de nivelul de trai, dependent exclusiv de situația economică a fiecărui stat.

Având în vedere că acest drept fundamental împlică, în primul rând, că nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar, articolul 22(2) interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituție a pedepsei cu moartea exprimă tendința, dominantă azi în lume, prezentă în documentele juridice, politice și sociologice de înlăturare a acestor sancțiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este, prin natura sa, o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori ea a fost rezultatul unor grave erori judiciare.

Legea fundamentală a României nu face precizări referitoare la excepția aplicării pedepsei cu moartea. România a ratificat Protocoalele 6 și 13 care abolesc pedeapsa cu moartea, iar aceste protocoale nu se referă și la situația în care moartea poate fi provocată de o persoană fizică ce nu exercită atribuții legale. În această privință legea penală română reglementează legitima apărare.

În primul articol al Constituției României se prevede că: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenești, libera dezvoltare a persoanelor umane, dreptatea și pluralismul politic, reprezintă valori supreme și sunt garantate.”(articolul 1, alineatul 3, Constituția României).

În articolele 11 și 20 din Constituția României se precizează modul de corelare a sistemului constituțional român cu cadrul internațional în ceea ce privește drepturile omului și respectiv dreptul la viață.

Aplicarea prioritară a CEDO se face, nu doar în cazul conflictelor de legi, ci și în cazul neconformității generate prin interpretarea prevederilor legale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin ratificare, CEDO a devenit parte integrantă a dreptului intern român (articolul 11, alineatul 2). Ea are aplicabilitate directă pe teritoriul României și poate fi aplicată simultan și în coroborare cu dispozițiile constituționale, în speță articolul 22(1).

Realizarea sistemului internațional de norme, prin elaborarea de documente politice și juridice și impunerea acestora, demonstrează, pe de-o parte recunoașterea vocației naturale și universale a omului, iar, pe de altă parte, realismul și eficiența acestuia în protecția drepturilor personale, această caracteristică conferind o forță juridică aparte. Această forță juridică nu înlătură, ci păstrează rolul reglementărilor juridice interne în apărarea concretă a drepturilor cetățeanului. Mai mult, soluția constituțională aleasă de legiuitorul român exprimă nu numai atașamentul față de reglementările internaționale, ci și marea receptivitate față de dinamica posibilă și previzibilă.

Instituții în România cu rol de promovare și respectare a dreptului la viață

Importanța protecției vieții, prin intermediul legislației penale, dar nu numai, rezidă în faptul că viața omului este nu numai valoarea primară fundamentală ce stă la baza existenței sale, ci reprezintă și condiția perpetuării omenirii ca specie. Omul este singura ființă care conștientizează propria sa existență și individualitate. Recunoașterea vieții ca un drept fundamental a avut loc abia după ce i-a fost recunoscut caracterul de atribut primordial și imperativ pentru existența omenirii. „Viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor”.

Datorită naturii omului de a fi o ființă „socială”, întreaga lui existență se desfășoară în cadrul unui grup, constituit de către societate. Din acest motiv apărarea vieții este o preocupare esențială nu numai a individului, dar și a societății în ansamblul ei, ca grup ce-și asumă obligația protejării membrilor săi. Având în vedere aceste elemente, se afirmă că „legea penală protejează relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare implică respectarea vieții umane, valoare socială supremă”.

Legea penală, ca expresie a voinței societății, apără viața omului, nu ca bun individual (deși este neîndoielnic că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare individ), ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității înseși. Aceasta îndreptățește pe legiuitor să pretindă tuturor cetățenilor să-și respecte viața și să se abțină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale, și implică interesele vitale ale comunității.

Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie printre cele mai importante obiective ale dreptului penal; persoana omului este apărată, atât sub aspectul personalității sale fizice (viața, integritatea corporală, sănătatea), cât și a personalității sale morale (demnitatea, onoarea, libertatea, etc.), valori care definesc personalitatea individului în orice tip de societate.

Pentru început, pe teritoriul român, opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza, prin elaborarea Codului Civil, Codului Penal, Codului de Procedură Penală, a fost cea care a dus la constituirea, în linii generale, a sistemului de drept burghez, și cea care a creat cadrul juridic propice pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie. Aceste coduri conțineau reglementări cu privire la infracțiunile contra vieții.

Actualul Cod Penal al României (adoptat la 21 iunie 1968 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969), modificat, reglementează infracțiunile de omor sub denumirea generică de „omucidere”, alături de omorul propriu-zis fiind incriminate și infracțiunile de pruncucidere, ucidere din culpă și determinarea sau înlesnirea sinuciderii, a căror redactare este sensibil îmbunătățită. Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale (Codul penal, Titlul al II-lea privind omul în principalele sale atribute), evidențiază faptul că bunul cel mai de preț al omului este viața. Infracțiunile contra vieții, incriminate sub denumirea generică de „omucidere”, constituie din punct de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul „infracțiuni contra vieții, integrității corporale sau sănătății”.

O problemă importantă a fost reprezentată de stabilirea limitelor vieții, întrucât legea penală privește exclusiv persoana aflată în viață.

O altă limită importantă a vieții este momentul morții, stabilindu-se criterii generale de către medicina legală pentru stabilirea decesului, respectiv moartea clinică, evidențiată de încetarea funcțiilor respiratorii și cardiovasculare și moartea cerebrală, care se instalează ceva mai târziu.

Anterior anului 1989, în România, au existat reglementări în Codul Penal care sancționau aspru întreruperea sarcinii sau complicitatea la efectuarea acesteia, însă după revoluție, prevederile respective au fost abrogate.

Codul Penal actual incriminează provocarea ilegală a avortului, stabilind implicit și condițiile în care întreruperea sarcinii poate avea loc. Astfel, este incriminat avortul atunci când sarcina depășește 14 săptămâni. Totuși, derogarea de la protecția vieții fătului sunt recunoscute atunci când întreruperea sarcinii era necesară pentru a salva viața, integritatea corporală și sănătatea femeii însărcinate. În aceste condiții viața și integritatea femeii însărcinate primează asupra celei a fătului.

Un aspect foarte important, care este legat direct de stabilirea cu certitudine a instalării ireversibile a morții biologice, este prelevarea de organe în vederea transplantului. Acestea trebuie să fie în stare să-și exercite în continuare funcțiile vitale, dar luarea deciziei presupune calificarea faptei în raport cu legislația penală care incriminează omuciderea. Unii autori critică opinia conform căreia posibilitatea unor organe vitale, ca de exemplu inima, de a-și păstra capacitatea și după constatarea morții persoanei, semnifică faptul că procesul morții biologice nu s-a încheiat. Conform acestor autori o asemenea operațiune este de natură sa aibă consecințe negative asupra transplantului și implicit asupra posibilității salvării altor vieții.

Legea nr. 2 din 8 ianuarie 1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane, reglementează condițiile în care transplantul de țesuturi și organe poate avea loc. Prin transplantul de țesuturi și /sau organe umane se înțelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuiește țesuturile și /sau organele compromise morfologic și funcțional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase. Prelevarea de țesuturi și organe umane de la persoana decedată se efectuează numai dacă moartea cerebrală a fost confirmată medical. Condițiile în care o persoană poate fi declarată ca fiind în moarte cerebrală sunt detaliate de lege.

Progresele medicale și biologice recente au adus în prim plan numeroase probleme ce țin de existența ființei umane. Cea mai revoltătoare și controversată dintre acestea este problema clonării. Cu privire la aceasta, legislația română, ca de altfel și cea a altor state, încă nu s-a pronunțat. Este adevărat, pe de altă parte, că dovezi certe ale aplicării acestei tehnici în cazul oamenilor nu au fost încă produse. Cu toate acestea, datoria legiuitorului este să intervină și să anticipeze astfel de demersuri și să reglementeze activitatea oamenilor de știință, care, în caz contrar, ar putea găsi în România teritoriul propice exercitării unor astfel de activități.

În lipsa unor legi elaborate chiar de legiuitorul român, statul român a acoperit într-o anumită măsură aceste lacune prin ratificarea Convenției Europene pentru protecția drepturilor omului și a demnității umane față de aplicarea biologiei și medicinii, adoptată în 1997 și intrată în vigoare în 1999, în cadrul Consiliului Europei și a Protocolului adițional la această Convenție referitoare la interzicerea clonării ființelor umane, semnată la Paris la 12 ianuarie 1998.

O altă problemă ce dă naștere multor dispute este cea a eutanasiei, persoana care se află în viață, deși muribundă sau aflată în agonie, beneficiază încă de protecția legii penale.

Una din multele definiții date eutanasiei este „uciderea săvârșită sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală incurabilă a cărei moarte este din această cauză inevitabilă.

În general, statele lumii au refuzat să dezincrimineze faptele ce constituie eutanasie, argumentând că viața reprezintă o valoare fundamentală și orice compromis legislativ ar putea da naștere unor abuzuri. Exemplul negativ al regimului nazist, în timpul celui de-al II –lea Război Mondial, este încă proaspăt în memoria comună a omenirii.

Din punct de vedere științific este foarte diferit determinată existența consimțământului victimei sau a sentimentului de milă din partea autorului. Problema se complică și mai mult atunci când persoana nu-și poate exprima consimțământul.

Argumente pentru au fost cele care sancționează recunoașterea unui „drept de a muri” și ideea că dreptul la viață ar trebui să conțină în egală măsură și dreptul de a trăi cu demnitate, lucru de care nu se bucură cei grav bolnavi.

Există state în care discuțiile pe această temă au avut loc, fiind finalizate cu proiecte de lege în sprijinul eutanasiei (SUA, Marea Britanie, Rusia). Recent Olanda a acceptat eutanasia în condiții foarte severe, iar Belgia discută în prezent astfel de propuneri.

În România, ideea tolerării eutanasiei a fost respectată de legiuitor. În Codul Penal din 1936, a fost incriminată ca o varietate a omorului și anume, cea la rugămintea stăruitoare și repetată a victimei sau sub dominația sentimentului de milă pentru chinurile unui bolnav incurabil, în care pedeapsa era mai mică. În ceea ce privește legislația română actuală, aceasta incriminează, alături de celelalte infracțiuni intenționate contra vieții și infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii (articolul 179, Cod Penal).

După Revoluția din 1989, când a fost înlăturat regimul comunist, s-a urmărit punerea de acord a legislației penale cu tratatele internaționale. O modificare importantă a Codului Penal a intervenit prin Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, prin care articolel 54 si 55 privind pedeapsa cu moartea și înlocuirea pedepsei cu moartea au fost abrogate. Apoi România a ratificat al 2-lea Protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea.

În viziunea Decretului-lege nr. 6/1990, pedeapsa cu moartea prevăzută anterior pentru unele infracțiuni din Codul Penal și legile speciale a fost definitiv abolită pentru orice categorie de fapte, fiind înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață. Toate pedepsele cu moartea neexecutate au fost înlocuite cu pedeapsa detențiunii pe viață.

Pentru ca legislația penală română să fie pusă în acord cu practicile europene în materie, Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, prevede că dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiția ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată. Prin intermediul unei astfel de reglementări statul român asigură protecția vieții oricărei persoane al cărei destin îl influențează la un moment dat, rămânând fidel principiilor pe care a fost construit. Se poate afirma că reglementările referitoare la dreptul la viață și cele corelative acestuia constituie rezultatul unei evoluții îndelungate și o aliniere a normelor interne la cele internaționale. Corelația reglementărilor interne și cele internaționale, sporirea preocupărilor și reglementărilor internaționale nu schimbă și nu diminuează rolul major al legislației interne în proclamarea și garantarea drepturilor cetățenești, în promovarea și încurajarea drepturilor omului în general.

Capitolul 4

Studii de caz

4.1. Studiu de caz 1 – Keenan contra Regatul Unit

Reclamanta Susan Keenan este mama lui Mark Keenan, care la vârsta de 28 de ani, se sinucide prin spânzurare într-un penitenciar unde executa o pedeapsă privativă de libertate de 4 luni.

Mark Keenan suferea de mai mulți ani de tulburări psihice, având simptome de paranoia, violență și tendințe de auto-vătămare, cu un comportament uneori imprevizibil.

Pe parcursul privării de libertate, este consultat de medicii penitenciarului pentru afecțiuni psihice și tendințe sinucigașe și este internat de mai multe ori în spitalul unității. În urma unor abateri disciplinare, este sancționat de directorul închisorii cu izolare și carceră și întârzierea eliberării condiționate.

În ziua de 15 mai 1993, Mark Keenan este descoperit de doi gardieni spânzurat în celula sa. În cadrul procedurii de investigare a faptelor, juriul decide că moartea s-a datorat sinuciderii prin spânzurare.

Susan Keenan sesizează Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocând violarea articolului 2 („Dreptul la viață”), a articolului 3 („Interzicerea torturii”), și a articolului 13 („Dreptul la o cale de atac”) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea amintește că articolul 2 paragraful 1 fraza I din Convenție obligă statele nu numai să se abțină a lua intenționat și ilegal viața unei persoane, dar și să ia măsurile necesare pentru protejarea vieții persoanelor aflate sub jurisdicția sa.

Cu privire la deținuți, Curtea a avut mai multe ocazii pentru a statua că persoanele aflate în stare de privare de libertate se află într-o poziție vulnerabilă și că autoritățile au obligația de a le proteja. Revine statelor obligația să justifice orice vătămare suferită pe perioada detenției, această obligație fiind mult mai severă când o persoană deținută decedează. Trebuie observat că, în această cauză, dreptul intern aplicabil prevede o anchetă automată privind decesul unui deținut, iar jurisprudența națională statuează obligația autorităților penitenciare de a proteja persoanele private de libertate.

În lumina acestor considerente, Curtea examinează dacă autoritățile naționale au știut sau ar fi trebuit să știe că, în ceea ce îl privește pe Mark Keenan, există un risc real și iminent de sinucidere și dacă, așa fiind, au făcut tot ceea ce li se putea pretinde în mod rezonabil pentru prevenirea acestui risc.

Este acceptat de părți faptul că Mark Keenan era bolnav psihic, deși există o controversă asupra diagnosticului de schizofrenie, aspect relevant pentru existența unui risc de sinucidere ridicat și cunoscut. Curtea reține că nu există nici un diagnostic expres de schizofrenie pus de vreun medic psihiatru.

Cu toate acestea, Curtea observă că autoritățile penitenciare cunoșteau că deținutul suferă de o boală psihică cronică și că, după încarcerarea sa, a manifestat tendințe sinucigașe. Prin urmare, aceste autorități au cunoscut faptul că starea psihică a lui Mark Keenan presupunea existența unui risc potențial pentru viața sa. De asemenea, Curtea apreciază că riscul respectiv are în vedere nu numai sinuciderea intenționată, ci și sinuciderea neintenționată ca urmare a încercării de a manipula autoritățile penitenciare. Starea mintală a deținutului era de asemenea natură încât amenințările acestuia erau reale și trebuia ca ele să fie luate în serios. Totuși, caracterul iminent al riscului a variat, comportamentul deținutului având perioade aparent normale. Nu se poate concluziona că a existat un risc iminent pe perioada detenției, dar schimbările stării acestuia cereau supravegerea lui atentă, în vederea unei posibile agravări subite a stării de sănătate.

Se pune întrebarea dacă autoritățile penitenciare au luat toate măsurile care li se puteau în mod rezonabil pretinde, în raport cu natura riscului ridicat de Mark Keenan.

Curtea amintește că, la introducerea în penitenciar și pe parcursul deținerii, Mark Keenan a fost, de mai multe ori, internat în spitalul penitenciarului și consultat de medicii acestuia. Curtea apreciază că, pe ansamblu, autoritățile penitenciare au avut o reacție rezonabilă la comportamentul deținutului. Nu a existat nici un motiv, în ziua sinuciderii, care să alerteze autoritățile asupra deteriorării stării psihice a lui Mark Keenan care făcea posibilă o încercare de sinucidere. În aceste circumstanțe, nu pare că administrația a omis luarea vreunei măsuri pe care în mod rezonabil trebuia să o ia.

Sunt speculative susținerile reclamantei, în sensul că aplicarea sancțiunii disciplinare a izolării carcerale și absența specializării în psihiatrie a unui medic din penitenciar au mărit riscul sinuciderii fiului său.

Pentru aceste motive, Curtea concluzionează că nu a existat o violare a articolului 2 din Convenție.

4.2. Studiu de caz 2 – Pretty contra Regatul Unit

Diane Pretty, o resortisantă britanică, este condamnată să moară din cauza unei scleroze laterale amiotrofice, boală neurodegenerativă incurabilă care aduce după sine o paralizie a mușchilor. Este paralizată de la gât până la picioare și nu i-a mai rămas decât foarte puțin timp de trăit. Cu toate acestea, facultățile intelectuale și capacitatea sa de decizie nu îi sunt cu nimic atinse. Dat fiind că faza terminală a bolii implică suferință și pierderea demnității, cea interesată dorește să-și poată alege momentul și modalitățile morții, pentru a nu avea de îndurat aceste încercări. Dreptul englez nu consideră sinuciderea drept infracțiune, însă boala petiționarei o împiedică să comită acest act fără ajutor. Or, articolele 1 și 2 ale Legii din 1961 cu privire la sinucidere consideră drept infracțiune faptul de a ajuta pe altcineva să se sinucidă. Diane Pretty dorește să poată obține asistența soțului său pentru a-și pune capăt zilelor, însă Directorul Procuraturii Publice, solicitat de ea să-și ia angajamentul că nu-l va urmări pe soțul său, refuză să primească cererea. Recursurile înaintate de petiționară nu au câștig de cauză.

În decembrie 2001, d-na Pretty înaitează Curții Europene a Drepturilor Omului o petiție în care invocă articolul 2 al Convenției. Ea pledează în sensul că este dreptul fiecărui individ să decidă dacă vrea să trăiască și că, drept corolar al dreptului la viață, dreptul de a muri este de asemenea garantat. În consecință, statul ar fi avut obligația pozitivă de a amenda dreptul intern în scopul de a i se permite să-și exercite această facultate. Bazându-se de altfel pe articolul 3, cea interesată afirmă că statul britanic nu numai că trebuie să se abțină să aplice el însuși tratamente inumane și dagradante, ci trebuie să ia și măsuri pozitive pentru a feri persoanele care țin de jurisdicția sa de asemenea tratamente. În această privință, singura măsură care să o poată proteja pe petiționară a fost un angajament din partea Directorului Procuraturii Publice să nu-l urmărească pe dl. Pretty dacă o ajuta pe soția sa să se sinucidă. Petiționara mai afirmă și că atricolul 8 recunoaște în mod explicit dreptul la autodeterminare, iar ea vede în refuzul Directorului da a-și lua angajamentul solicitat de ea și în lipsa unei dispoziții legale care să autorizeze sinuciderea asistată o atingere a dreptului său de a-și exprima convingerile, în sensul articolului 9. Prelevându-se, în fine, de articolul 14, ea susține că interdicția generală care lovește sinuciderea asistată aduce după sine o discriminare cu privire la persoanele care nu se pot sinucide fără un ajutor, de vreme ce indivizii valizi își pot exercita în mod legal dreptul de a muri.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din 29 aprilie 2002, reamintește că prima fază a articolelor 1 și 2 impune statului nu numai să se abțină de la a provoca moartea în mod intenționat și ilegal, dar și să ia măsurile necesare pentru protecția vieții persoanelor care țin de jurisdicția sa. Această obligație poate să implice de asemenea, în anumite circumstanțe bine definite, o obligație pozitivă pentru autorități de a lua preventiv măsuri de ordin practic pentru a-l proteja pe individul a cărui viață este amenințată de acțiunile criminale ale altcuiva.

În jurisprudența sa în materie, Curtea a pus accentul în mod constant pe obligația statului de a proteja viața. Ea nu este deci convinsă că „dreptul la viață” garantat de articolul 2 ar putea fi interpretat, fără distorsiuni de limbaj, că ar conferi un drept diametral opus, anume dreptul de a muri; cu atât mai mult nu poate crea un drept la autodeterminare în sensul că ar da fiecărui individ dreptul de a alege mai degrabă moartea decât viața. În consecință, nu este posibil de a deduce din articolul 2 un drept de muri, fie de mâna unui terț, fie cu asistența unei autorități publice. S-a decis cu unanimitate că nu a avut loc o violare a dispozițiilor articolului 2.

4.3. Studiu de caz 3 – Mastromatteo contra Italia

Fiul reclamantului Raffaele Mastromatteo, cetățean italian, este ucis de un răufăcător care fugea după ce devalizase o bancă împreună cu doi complici. În timpul săvârșirii infracțiunii de jaf armat și omor, autorul omorului (M.R.) executa o pedepsă privativă de libertate de 16 ani și 5 luni pentru omor și alte infracțiuni, iar doi dintre comlicii săi – pedepse pentru jaf armat și alte infracțiuni. Cu câteva zile înainte de săvârșirea omorului, autorul și unul dintre complicii săi (A.C.) sunt învoiți din penitenciar pentru două zile, respectiv pentru șapte zile, de judecătorul însărcinat cu executarea pedepselor, dar nu se întorc la expirarea perioadei, fiind considerați evadați și dați în urmărire. Celălalt complice (G.M.) execută pedeapsa într-un regim semi-deschis, și anume ziua muncind, iar noaptea fiind în penitenciar. Un al patrulea complice (G.B.) nu se află în executarea vreunei pedepse la data săvârșirii faptelor.

Ulterior, infractorii sunt prinși și condamnați, dar numai M.R. și G.M. pentru omor, iar G.B. pentru complicitate la omor, în timp ce A.C. este condamnat pentru jaf armat. În proces, reclamantul, tatăl victimei se constituie parte civilă, obținând obligarea inculpaților la plata unei indemnizații, pentru restul având dreptul să introducă o acțiune civilă distinctă. Acțiunea în despăgubiri introdusă de reclamant împotriva statului este respinsă, pe motivul că, potrivit legii, ar fi fost admisibilă numai dacă era vorba de infracțiuni comise de Mafie sau de organizații criminale, ceea ce nu este cazul.

În petiția sa din decembrie 1996, adresată Comisiei, dl. Mastromatteo invocă articolul 2 al Convenției. El afirmă că deciziile judecătorilor de aplicare a pedepselor, care acordaseră măsuri de reinserție ucigașilor fiului său se află la originea decesului acestuia din urmă și se plânge că nu a obținut nici o reparație din partea statului.

Curtea consideră că plângerea reclamantului vizeză două aspecte, și anume contribuția avută de starea de libertate a infractorilor la uciderea fiului său și absența compensației pentru decesul acestuia.

Potrivit articolului 2 al Convenției, statele se obligă nu numai la protecție împotriva privărilor intenționate și nelegale ale vieții, dar și la luarea măsurilor necesare pentru protecția vieții celor aflați sub jurisdicția lor. Articolul 2 poate implica, în anumite împrejurări bine determinate, obligația pozitivă a autorităților de a lua măsuri operaționale preventive pentru protejarea unui individ a cărui viață este în pericol de actele criminale ale altui individ.

Prezenta cauză se deosebește de altele examinate în jurisprudența Curții, deorece aici nu se pune problema determinării existenței vreunei răspunderi a autorităților pentru lipsa de protecție personală a victimei, ci ceea ce este în discuție este obligația de a acorda protecție generală societății împotriva potențialelor acte ale uneia sau mai multor persoane care execută pedepse privative de libertate pentru infracțiuni violente și determinarea întinderii acestei protecții.

Una din funcțiile esențiale ale unei pedepse privative de libertate este protejarea societății. În același timp, Curtea recunoaște scopul legitim al politicii de reintegrare socială progresivă a persoanelor condamnate la închisoare.

Rămâne a se stabili dacă adoptarea și executarea deciziilor concrete de învoire și, respectiv, de regim de semi-libertate, reprezintă o violare a îndatoririlor cerute de articoul 2. Sub acest aspect, este evident că, dacă persoanele respective s-ar fi aflat în penitenciar, fiul reclamantului nu ar fi fost ucis de ele. Totuși, o asemenea condiție nu este suficientă pentru a angaja răspunderea statului pe terenul articolului 2, fiind necesar de demonstrat că decesul a rezultat dintr-o carență a autorităților naționale de a face ceea ce în mod rezonabil li se putea pretinde pentru evitarea unui risc real și imediat pentru viață, despre care au avut ori trebuia să aibă cunoștință. În prezenta cauză, riscul relevant este riscul pentru public în general, iar nu pentru unul sau mai mulți indivizi identificabili.

Analizând toate aspectele speței, Curtea estimează că sistemul instaurat în Italia prevede măsuri suficiente pentru a asigura protecția societății. Opinia ei este întărită de statisticile furnizate de stat, care arată că procentajul crimelor comise de deținuții aflați în semi-libertate sau cel al evadărilor survenite în timpul unei ieșiri autorizate este foarte redus. Nimic nu indică deci că regimul măsurilor de reinseție aplicabil în Italia în momentul petrecerii faptelor ar trebui pus în cauză în baza articolului 2. Potrivit Curții, nimic nu putea face autoritățile să se teamă că ieșirea celor doi deținuți putea prezenta un risc cert și imediat pentru viață. În consecință, Curtea a ajuns la concluzia că nu a fost violat articolul 2 în ceea ce privește măsurile preventive.

Cu privire la pretinsa violare a obligațiilor procedurale potrivit articolului 2, prin Hotărârea din 24 octombrie 2002, Curtea consideră că există în speță o obligație peocedurală constând în determinarea circumstanțelor morții fiului petiționarului. La capătul anchetei, răufăcătorii au fost recunoscuți drept vinovați de omor și condamnați la pedepse grele și la indemnizarea petiționarului. În consecință, Curtea consideră că statul și-a îndeplinit obligația de a garanta o anchetă penală.

Concluzii

Considerăm că se impune adoptarea unei legi speciale care să reglementeze ipotezele în care anumite tulburări violente iau forma unei răscoale ori a unei acțiuni insurecționale contra statului de drept, și modul în care ar trebui să procedeze autoritățile pentru a reprima asemenea manifestări. Aceste modalități ar trebui prevăzute distinct pentru cazul tuburărilor violente spre deosebire de ipoteza unei răscoale. În primul caz folosirea forței cu urmări mortale ar putea fi mult mai restrictiv îngăduită decât în cazul insurecției care presupune, de regulă, o confruntare directă, cu mijloace de foc, a persoanelor răsculate cu reprezentanții autorității legal constituite.

Totodată, în literatura noastră juridică de specialitate s-a susținut, cu drept cuvânt, o idee asemănătoare, și anume că "ar fi de reflectat dacă, în cadrul măsurilor de perfecționare a legislației penale, nu s-ar impune elaborarea unei legi speciale care să prevadă, în mod sistematizat, toate ipotezele în care se justifică folosirea mijloacelor extreme, de către organele de stat pentru apărarea ordinii de drept democratice. O asemenea lege ar trebui să prevadă și modul în care trebuie să se acționeze împotriva unor eventuale acțiuni insurecționale contra statului de drept și a organelor alese în mod liber și democratic".

Se observă, de asemenea, că potrivit art. 47 din Legea nr. 17 din 1996, precum și a art. 29 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, se permite folosirea armei de foc chiar cu consecințe mortale în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu și în alte cazuri decât cele stipulate în art. 2 parag. 2 lit. a, b și c din Convenția europeană. Potrivit dispozițiilor art. 47 lit. h din Legea nr. 17/1996, organele autorității pot folosi armele de foc din dotare, chiar cu efecte letale, împotriva grupurilor de persoane sau a persoanelor izolate care încearcă să pătrundă rară drept în sediile sau în perimetrele autorităților sau instituțiilor publice.

La rândul său, art. 29 lit. b din Legea 550/2004 prevede că personalul militar al Jandarmeriei Române, în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu folosește armamentul din dotare cu muniția aferentă împotriva celor care pătrund fără drept în sediile autorităților publice sau ale altor instituții de interes public ori privat și care, avertizați și somați, au refuzat să părăsească de îndată aceste sedii, precum și împotriva grupurilor organizate care împiedică desfășurarea normală a activității pe căile de comunicații, în locurile publice și în alte obiective importante.

Considerăm că, în aceste cazuri, dacă acțiunile menționate n-au caracterul unei insurecții sau răscoale legislația română în materie excede dispozițiilor Convenției, fiind necesare și din acest punct de vedere prevederi explicite în cuprinsul legii speciale pe care am sugerat-o mai sus.

Așa cum menționam mai sus cu titlul de exemplu, dacă în Legea nr. 17/1996 sunt stipulate o serie de ipoteze în care ar fi justificată folosirea armelor de foc cu consecințe mortale, necuprinse în art. 2 din Convenția europeană, în schimb în acest act normativ nu sunt prevăzute două dintre ipotezele pe care le menționează Convenția europeană (apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale și reprimarea unei răscoale sau insurecții).

De asemenea, multe din ipotezele art. 47 din Legea nr. 17/1996 se referă la agresiuni asupra autorității, situații în care în caz de ripostă agenții autorității publice sunt în legitimă apărare, orice somație devenind inutilă (de exemplu, situațiile prevăzute la art. 47 lit. a, b, f, j).

Mai mult, așa cum s-a remarcat în mod corect de unii autori români, conceptul de "forță devenită absolut necesară", susceptibilă a provoca moartea unei persoane, folosit în Convenția europeană, este mai larg decât acela al forței prin folosirea armelor de foc, conținut în Legea nr. 17/1996.

Așadar, apreciem că se impune o mai bună adaptare a legislației române în materie la prevederile art. 2 din Convenția europeană.

Legislația penală română în vigoare ocrotește viața persoanei prin incriminarea într-o secțiune distinctă intitulată "Omuciderea" a faptelor prin care este suprimată viața altei persoane. Această ocrotire începe, în cadrul secțiunii amintite, din momentul când copilul se naște și își începe existența sa independentă de corpul mamei, și durează până la încetarea din viață a persoanei (moartea biologică).

Dreptul la viață este ocrotit în raport cu orice altă persoană. Nu interesează dacă victima este tânără sau bătrână, sănătoasă sau bolnavă, bărbat ori femeie, sau dacă în momentul uciderii era viabilă, adică avea și capacitatea de a trăi mai multă vreme. Chiar un muribund are dreptul la ocrotirea vieții.

O problemă deosebită se ridică în cazul uciderii ființelor umane cu grave malformații (indivizi cu două capete, fară brațe etc). După unii autori, în toate situațiile, uciderea acestora n-ar constitui infracțiunea de alți autori (Antolisei) consideră că numai acele ființe care au asemenea malformații încât n-ar putea fi socotite oameni, pot fi ucise, fară a se comite infracțiunea de omor .

Bibliografie:

Antoniu, G., Ocrotirea penală a vieții persoanei, Revista de drept penal nr. 1/200

Antoniu Gheorghe, Bulai C., Chivulescu Gheorghe, „Dicționar juridic penal”, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1976.

Bașteliu Raluca-Miga, „Drept internațional”, Editura All Beck, București, 2002.

Bârsan Corneliu, „Convenția Europeană a drepturilor omului- comentariu pe articole”, Editura All Beck, București, 2005.

Berger Vincent, „Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.

Boroi Alexandru, „Aspecte juridice în legătură cu momentul nașterii și momentul morții”, în Revista Dreptul nr. 2/1995.

Boroi Alexandru, „Eutanasia – concept,controverse, reglementare”, în Revista de Drept penal nr. 2/1995.

Boroi Alexandru, „Infracțiuni contra vieții”, Editura Național, București, 1996.

Chiriță Radu, „Dreptul constituțional la viață și dreptul penal”, în Studii Universitatis Babeș Bolyai nr. 2/2001.

Cloșcă Ion, Suceavă Ion, „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, 1995.

Codul Penal Român

Constantinescu Mihai, Deleanu Ion, Iorgovan Antonie, Moraru Ion, Vasilescu Florin, „Constituția României – comentată și adnotată”, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1992.

Constantinescu Mihai, Moraru Ion, Tănăsescu Simona, Iancu Gheorghe, „Interpretarea Constituției”, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Constituția României din 1991, revizuită în octombrie 2003

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (4 mai 1950, Roma)

Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948)

Diaconescu Horia, „Infracțiuni intenționate contra vieții persoanelor”, Editura Austrom, Craiova, 1998.

Dobrinescu Ioan, „Infracțiuni contra vieții persoanelor”, Editura Academică Română, București, 1987.

Dogaru Ion, Dănișor Dan Claudiu, „Drepturile omului și libertățile publice”, Editura Academică Română, București, 1998.

Dongoroz V., „Explicații teoretice ale Codului Penal român”, Editura Academică Română, București, 1971.

Drăganu Tudor, „Declarațiile de drepturi și repercursiunile lor în dreptul internațional public”, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Duculescu Victor, „Protecția juridică a drepturilor omului”, Editura Lumina Lex.

Guillame Gilbert, L.E. Pettiti, „CEDH – comentaire article par article”, Dalloz, 1995.

Hecser Lorand, „Eutanasia – Reflecții medicale și socio-juridice”, în Revista Dreptul nr. 11/2001.

Iancu Gheorghe, „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale în România ”, Editura All Beck, București, 2003.

Iorgovan Antonie, „Drept constituțional și instituții politice”, Editura All Beck, București, 2002.

Kalamaras Meletios, Scripcaru Gheorghe, Stăniloaie Dumitru, „Teologie și bioetică”, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.

Kurtis Bill, „The Death Penality on Trial”, New York, 2004.

Legea nr. 2/1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și de organe umane

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial al României din 28 aprilie 2006

Micu Doina, „Garantarea drepturilor omului în practica CEDO și în Constituția României”, Editura All Beck, București, 1998.

Moraru Ion, „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Năstase Adrian, „Drepturile omului – religie a sfărșitului de secol”, IRDO, București, 2002.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice (martie 1976)

Permont Daniel, „Essay sur le concept de vivre”, Editura Bruyllant, Bruxelles, 1998.

Popescu Corneliu-Liviu, „Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (1999-2002)”.

Predescu Ovidiu, „Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și implicațiile ei în dreptul român”, în Revista Dreptul nr. 9/1999

Scripcaru Gheorghe, „Introducere în biodrept”, Editura Lumina Lex, București, 2003.

Selejan Bianca, „Protecția europeană a drepturilor omului”, Editura All Beck, București, 2004.

Steiner J. Henry, Alston Philip, „International Human Right”, Editura Oxford University, 2000.

Tigroudja Helene, „La cour interamericane des Droits de l’ homme”, Bruylant, 2003.

Țigănușu Arion, „Garantarea dreptului la apărare în procesul penal” – Teză de doctorat, Coordonator Ștințific Ion Neagu.