Drepturi Si Libertati Fundamentale
Drepturi și libertăți fundamentale
CAPITOLUL I NOȚIUNEA DE LIBERTATE ȘI DE DREPTURI
FUNDAMENTALE
Secțiunea I Conceptul de libertate din perspectivă psihologică,
sociologică și juridică
Secțiunea a II-a Noțiunea de drepturi fundamentale
1. Generalități.
2. Afirmarea și evoluția drepturilor omului.
3. Apariția drepturilor fundamentale.
4. Definiția drepturilor fundamentale.
5. Precizări de ordin terminologic.
CAPITOLUL II SFERA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR
CETĂȚENEȘTI
Secțiunea I Generațiile de drepturi
Secțiunea a II-a Apariția de noi drepturi ale omului
Secțiunea a III-a Natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale
CAPITOLUL III REGLEMENTĂRI INTERNE ȘI
INTERNAȚIONALE REFERITOARE LA
DREPTURILE FUNDAMENTALE
CAPITOLUL IV PREZENTAREA DREPTURILOR ȘI
LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE
Secțiunea I Scurtă clasificare
Secțiunea a II-a Principiile generale ale drepturilor fundamentale
Secțiunea a III-a Analiza drepturilor și libertăților fundamentale
1. Inviolabilitățile.
2. Drepturile și libertățile social-economice și culturale.
4. Drepturile și libertățile exclusiv politice.
5. Drepturile și libertățile social-politice.
6. Drepturile garanții.
CAPITOLUL I
NOȚIUNEA DE LIBERTATE ȘI DE DREPTURI FUNDAMENTALE
Secțiunea I
Conceptul de libertate din perspectivă
psihologică, sociologică și juridică
Libertatea, atât de dificil de definit, constituie totuși, pentru fiecare dintre noi o experiență sau cel puțin o reprezentare atât familiară cât și indiscutabilă.
A fi liber înseamnă, în primul rând, a nu fi împiedicat să faci ceea ce vrei, a-ți părăsi locuința sau a-ți părăsi țara, spre exemplu sau, mai mult, a spune fără teamă ceea ce gândești. Ca urmare, libertatea este concepută de obicei ca absența oricărei constrângeri exterioare: acest sens uzual al cuvântului libertate (din latinescul liber) definește de altfel și sensul său originar. La originile civilizației noastre, libertatea este condiția liberă a omului care nu este sclav (servus) sau prizonier. Prin opoziție cu sclavul, tratat ca o unealtă neînsuflețită lipsită de drepturi, stăpânul sau cetățeanul dispune în mod liber de persoana sa și participă activ la viața orașului. Astfel, libertatea e mai întâi un statut, adică o condiție socială și politică, garantată printr-un ansamblu de drepturi și datorii, înainte de a fi concepută de către filozofi și teologi ca o caracteristică individuală pur psihologică și morală. Căci, așa cum arată Hannah Arendt, fără o viață publică garantată politic, libertatea, sub orice formă s-ar înfățișa, nu poate avea nici o realitate.
Concepută ca pură putere de autodeterminare, ca liber arbitru eventual arbitrar și inconsecvent, libertatea ar fi incompatibilă cu existența societății căci, atunci fiecare face ceea îi place, scrie Rousseau, și face adesea ceea ce displace altora iar statul în care se întâmplă acest lucru nu poate fi numit stat liber. Pentru Rousseau, ca și pentru Kant nu există libertate fără lege; în fapt dacă legea limitează libertatea noastră, ea este în același timp și condiția ei. De ce? Pentru că demnitatea omului se bazează pe această capacitate a sa de a se determina în funcție de o voință morală sau chiar legislativă și nu în funcție de indicațiile sale, pe care nu poate decât să le suporte. Libertatea este deci, în mod paradoxal, puterea de a ne supune legii morale. Această concepție asupra libertății prin intermediul legii sau autonomie își găsește expresia politică în Declarația Drepturilor omului și cetățeanului, în conformitate cu principiile enunțate de către Montesquieu în lucrarea Spiritul legilor. „Într-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce ar trebui să vrei și în a nu fi constrâns să faci ceea ce nu ar trebui să vrei”.
Gerard Cornu, încercând să definească noțiunea de „libertate” reține că aceasta reprezintă:
– binefacerea supremă, constând pentru un individ sau pentru un popor în a trăi în afară de orice asuprire, servitute, opresiune sau dominație din interior sau exterior.
– situația garantată de lege, în care fiecare este propriul său stăpân și exercită cum dorește toate drepturile;
– exercitarea fără îngrădire și garantare prin lege a fiecărui drept sau activitate;
– faptul de a nu fi arestat sau deținut.
Multitudinea abordărilor și definițiilor atestă faptul că libertatea nu are o semnificație singulară. „Nu există cuvânt căruia să i se fi dat mai multe înțelesuri și care să fi impresionat în atâtea feluri ca cel de libertate”.
O amplă analiză a categoriilor de determinism și libertate este realizată de sociologul francez Georges Gurvich în lucrările „Determinismul social și libertatea umană” – Paris,1963 și „Tratat de sociologie” – Paris 1967.
La întrebarea: ce este libertatea umană? Răspunsul autorului poate fi sintetizat astfel:
1. Libertatea umană este o proprietate, o calitate primordială, ireductibilă a existenței umane, atât colectivă, cât și individuală, flacăra care stă sub toate operele, acțiunile, reacțiile, conduitele, realizările. Ea presupune a dărâma obstacole, a învinge rezistențe, a răsturna bariere, a depăși realizări, a transforma situații.
2. Ea constă într-o acțiune voluntară, spontană și perspicace, inovatoare, inventivă și creatoare, care, ghidată prin propriile sale lumini, focul actului însuși provoacă interpenetrația mișcării, ea reprezintă victoria omului asupra propriilor sale determinisme. Ea poate construi dar și descompune, conduce la bine dar și la rău ajută la generozitate ca și la perversitate. Treptele libertății umane sunt eșalonate la infinit dar cele mai importante sunt alegerea, decizia și creația. Atunci când ea se realizează în mod efectiv, libertatea umană subjugă și determinismele sociale, astfel că societatea, indivizii pot deveni responsabilii propriilor acte, ai propriilor destine.
J.J. Rousseau, în lucrarea „Contractul social”, lansând celebra triadă „libertate, egalitate, fraternitate”, întemeiată pe dreptul moral, devine autorul moral al revoluției franceze, creatoarea unui nou tip de regim politic – cel democratic. Afirmă același autor că dacă la Aristotel calitatea de om era cucerită prin participarea la viața politică a cetății, libertatea este însăși esența omului încredințat fiind că deosebirea specifică dintre om și animal nu o constituie atât intelectul cât calitatea lui de factor liber. Mai mult decât atât, omul posedă și conștiința libertății sale care se constituie în temei al spiritualității sufletului său. În virtutea acestor calități omul devine singura ființă care ia parte la acțiunile sale în calitate de factor liber, fapt care implică asumarea anumitor responsabilități. Nimeni nu poate renunța la propria libertate fără să renunțe la calitatea de om. Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanțuri. Dacă omul s-a născut liber, cine îl transformă în sclav? Răspunsul este unul singur: societatea, care oferă totuși condițiile redobândirii libertății civile în locul libertății naturale. A găsi forma de asociere care să apere și să protejeze cu toată forța comună persoana și bunurile fiecărui asociat și în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toți să nu asculte totuși decât de el însuși și să rămână tot atât de liber ca și mai înainte. Aceasta este problema fundamentală.
Cele trei elemente care stau la baza edificiului democratic construit de Rousseau sunt: libertatea individuală – care proclamă omul liber de la natură în dubla ipostază de condiție și scop, dualitatea care este exprimată prin legi și, în sfârșit, puterea care asigură manifestarea libertății colective. Caracterul natural al libertății reprezintă veritabilul scut împotriva monarhiei și aristocrației constituind baza principiilor democratice.
„Statutul natural” înțeles de Rousseau ca independența juridică a individului este convertit prin intermediul contractului social în libertate individuală care nu este o voință arbitrară, în afara oricărei necesități ci o înțelegere și respectare a legii ce exprimă voința generală. Ești liber, deși supus legilor, nu atunci când asculți de un om, pentru că în acest din urmă caz asculți de voința altuia ci atunci când asculți de legi, căci atunci nu asculți decât de voința publică, ce este în egală măsură a ta și a oricui. De altfel, un stăpân poate îngădui unuia ceea ce interzice altuia, pe câtă vreme, legea nefăcând nici o excepție, condiția tuturor este aceeași și în consecință nu există nici stăpân nici slugă.
J. Locke afirmă că libertatea este doar limitată de autoritatea colectivă, dar nu se identifică cu această limitare. Libertatea este apărată de lege dar nu este legea însăși.
Potrivit lui G. del Vechio încă în antichitate există în germen ideea că ființa umană prin natura sa posedă anumite drepturi chiar dacă acestea nu sunt dintotdeauna apărate de legile juridice pozitive. Această idee a fost redată în cuvinte strălucite grație filozofiei stoice și jurisprudenței, apoi în toate epocile următoare, uneori inspirându-se din dogmele religiei creștine, alteori numai din lumina rațiunii.
Ideea dreptului natural este sugerată în „Politica” lui Aristotel în care se afirmă că „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic”.
Stoicii greci au fost primii care au explicat noțiunea de drept natural, făcând distincție între Dreptul etern și legile stabilite de om, care pot fi perfecte numai dacă corespund legii universale. Cu toate acestea, în antichitate au fost recunoscute doar drepturile cetățenilor (oameni liberi) și chiar în cadrul acestei categorii se practicau discriminări ce vizau femeile și străinii.
Abia începând cu secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, declarațiile și comentariile întemeiate pe teoriile dreptului natural și contractului social vorbesc în numele omului și cetățeanului, punând un accent deosebit pe drepturile individuale. Primele declarații reprezentative în acest sens Bill of Rights – votată de Parlamentul englez în anul 1689 și declarația de independență a S.U.A. Din 1776 au statuat egalitatea oamenilor în fața legii deși moștenirea Coroanei și privilegiile regelui Regatului Unit mai sunt considerate și astăzi ca emanații ale voinței poporului, că sclavia în S.U.A. a fost abolită abia după aproape un secol de la apariția Declarației de independență.
Secțiunea a II-a
Noțiunea de drepturi fundamentale
1. Generalități.
Drepturile și libertățile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci și finalitatea întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice. De aceea este profundă constatarea des întâlnită în sensul căreia drepturile omului nu sunt nici o nouă morală, nici o religie laică, ele sunt mai mult decât o limbă comună tuturor oamenilor. Drepturile și libertățile omului, cu multiplele lor ramificații și implicații teoretice, dar mai ales practice, reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat precum și în ale comunității umane internaționale.
Cercetarea științifică a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului este o misiune permanentă îndeosebi a juriștilor pentru că limba în care ele sunt formulate este, mai întâi, cea a dreptului și deci juriștilor le revine, în primul rând, misiunea de a analiza toate aspectele și de a realiza sinteze. Ea trebuie să realizeze clarificările necesare (noțiunile, vocabularul folosit), să permită evidențierea progreselor dar și a rămânerilor în urmă, să ofere soluții legislative care să permită o reală promovare a respectului pentru aceste drepturi și desigur o eficientă protecție a lor.
2. Afirmarea și evoluția drepturilor omului.
Originile istorice și filozofice ale conceptului de drepturi ale omului au fost plasate de doctrina juridică fie în epoca antică (Categoriile lui Aristotel), fie în epoca premergătoare Secolului Luminilor. Dreptul s-a preocupat de acest concept mai târziu însă, reglementări juridice prin care se consacră și se încearcă chiar protejarea drepturilor omului apărând abia dle și libertățile omului, cu multiplele lor ramificații și implicații teoretice, dar mai ales practice, reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat precum și în ale comunității umane internaționale.
Cercetarea științifică a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului este o misiune permanentă îndeosebi a juriștilor pentru că limba în care ele sunt formulate este, mai întâi, cea a dreptului și deci juriștilor le revine, în primul rând, misiunea de a analiza toate aspectele și de a realiza sinteze. Ea trebuie să realizeze clarificările necesare (noțiunile, vocabularul folosit), să permită evidențierea progreselor dar și a rămânerilor în urmă, să ofere soluții legislative care să permită o reală promovare a respectului pentru aceste drepturi și desigur o eficientă protecție a lor.
2. Afirmarea și evoluția drepturilor omului.
Originile istorice și filozofice ale conceptului de drepturi ale omului au fost plasate de doctrina juridică fie în epoca antică (Categoriile lui Aristotel), fie în epoca premergătoare Secolului Luminilor. Dreptul s-a preocupat de acest concept mai târziu însă, reglementări juridice prin care se consacră și se încearcă chiar protejarea drepturilor omului apărând abia după adoptarea primelor constituții scrise. Afirmarea conceptului de drepturi ale omului presupune două premise indispensabile: pe de o parte, posibilitatea exprimată la nivel juridic de a recunoaște identitatea indivizilor care alcătuiesc corpul social (acest lucru nefiind pe deplin caracteristic societății antice), iar pe de altă parte, precizarea unor limite pentru puterea politică organizată statal, limite care, dacă la început au fost considerate ca anterioare și superioare oricărei instituții omenești (puterea divină), ulterior au evoluat și s-au transformat în atribute inerente ființei umane (drepturi naturale).
Astfel, drepturile omului au apărut în istorie ca un instrument de protecție a individului în raporturile sale cu colectivitatea, având ca principală funcție limitarea puterii politice pentru a permite libera și deplina manifestare a ființei umane. Teoriile care au fundamentat ceea ce doctrina a numit „suveranitatea individului” (L. Favoreu et alii, p. 43) au cunoscut mai apoi și o altă influență, venită mai ales din partea societății, aflată în plin proces de delimitare față de puterea de stat, prin care unele probleme economice și sociale întâmpinate de indivizi își căutau o soluție generală și abstractă, valabilă la nivelul întregii colectivități. Apare astfel preocuparea nu numai pentru garantarea drepturilor omului, inclusiv la nivel juridic, dar și pentru proclamarea de noi drepturi, complementare și instrinsec diferite de primele.
Istoria conceptului de drepturi ale omului se caracterizează printr-o extrem de rapidă și largă răspândire a sa, mai întâi la nivelul continentului european și mai apoi la nivel internațional, într-un context istoric, social și economic ce a favorizat și uneori chiar a jucat un rol catalizator pentru această largă difuzare. Proclamarea drepturilor omului în documente și texte juridice internaționale se generalizează începând cu secolul XX și se accelerează în mod vădit în special după cel de-al doilea război mondial, astfel apărând Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, precum și cele două Pacte internaționale referitoare unul la drepturile politice și sociale, și celalalt la drepturile economice, sociale și culturale, adoptate împreună în data de 16 decembrie 1966. În paralel cu acest fenomen, se observă o aprofundare a conceptului, în sensul sporirii valențelor sale, o mărire a conținutului său, prin adăugarea de noi drepturi la cele deja cunoscute și o creștere vădită a mecanismelor de protecție și garantare a drepturilor omului. De asemenea, se remarcă o multiplicare a sistemelor regionale de protecție a drepturilor omului (e.g. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dotată cu un mecanism jurisdicțional de garantare a respectării sale), cu un grad tot mai mare de tehnicitate și de obligativitate pentru statele participante la astfel de instrumente juridice, fenomen care, urmând exemplul dat tot de continentul european, tinde astăzi să se generalizeze.
Această evoluție spectaculoasă a cunoscut însă și unele momente mai delicate. Astfel, fie pentru motive de ordin religios sau cultural, fie pentru motive de ordin politic sau economic, universalitatea conceptului de drepturi ale omului a fost, uneori, pusă sub semnul întrebării. Cele două premise, necesare pentru afirmarea conceptului de drepturi ale omului, nu se regăsesc întotdeauna și în aceeași măsură în toate culturile și la toate latitudinile. Individualismul atât de propriu culturii occidentale nu este la fel de larg răspândit în alte zone ale lumii, ba chiar se află în totală contradicție cu unele religii (precum islamul). De asemenea, valoarea universală a drepturilor omului pare să își piardă din strălucire acolo unde condițiile de dezvoltare economică și socială nu permit o reală și efectivă valorificare a lor (de exemplu, dreptul la învățătură sau dreptul la un nivel de trai decent în unele state africane). Evoluții recente în plan internațional au adus în discuție și o altă problemă, aceea de a ști dacă se poate vorbi de necesitatea unor eventuale intervenții din partea comunității internaționale pentru protecția drepturilor omului în anumite regiuni sau state. Nu în ultimul rând, merită amintită aici și problema conformității conceptului de drepturi ale omului cu obiectivele care le sunt, în general, stabilite și adecvarea lor la nevoile pe care e de presupus și de dorit că le satisfac. Individualismul și subiectivismul care au constituit baza lor filozofică și punctul de plecare în definirea conceptului de drepturi ale omului pare să ridice astăzi unele probleme legate tocmai de instabilitatea inerentă unor astfel de fundamente, fatidic lipsite de obiectivitate și, prin urmare, de atemporalitate. La aceasta se adaugă, multiplicarea lor neîncetată, ca număr și profunzime, fapt ce ridică din ce în ce mai multe probleme de conciliere între ele, neputând fi vorba de renunțarea la garantarea unora în favoarea altora. Chiar dacă fără relevanță pentru domeniul juridic, merită menționată și o evoluție cel puțin surprinzătoare, rezultat aberant al succesului conceptului de drepturi ale omului: se vorbește astăzi de „drepturile animalelor” sau de „drepturile naturii”, uneori chiar în opoziție cu drepturile naturale, făcându-se abstracție de distincția juridică clasică dintre subiectele de drept și obiectul dreptului.
În ultimă instanță, toate aceste controverse doctrinare sunt expresia unor dificultăți reale, de ordin practic. Merită astfel pusă în discuție problema eficacității conceptului de drepturi ale omului, considerate ca drepturi inerente persoanei umane, ce decurg din natură, dar care sunt caracterizate prin raționalism, sunt intangibile și se impun tuturor (indivizi și colectivitate). Căci în final, drepturile omului rămân doar o frumoasă idee, ce necesită cu stringență și garanții eficiente, garanții care nu pot rezulta însă din natura lor intrinsecă. Dimpotrivă, tocmai această natură intrinsecă este cea care limitează oarecum efectivitatea lor, căci de vreme ce drepturile omului există și se manifestă ca atare, în mod natural, nu se pot imagina mecanisme (juridice, politice, economice, sociale sau instituționale) prin care protecția și garantarea lor să fie asigurată. Consacrarea unora dintre drepturile omului în documente juridice interne sau internaționale poate fi un prim pas pentru rezolvarea acestei probleme. Garanții juridice veritabile și eficiente există doar pentru acele drepturi care nu numai că sunt înscrise în acte normative (drepturi subiective de drept public), ci beneficiază și de mecanisme juridice pentru protecția lor în cazul în care ar fi încălcate.
3. Apariția drepturilor fundamentale.
Receptarea și traducerea în limbajul juridic a drepturilor omului merită toată atenția, căci numai transformarea lor în autentice drepturi fundamentale a făcut posibilă realizarea dezideratului de a le conferi eficiență juridică. Astfel, drepturile fundamentale consacră la nivel normativ acele drepturi ale omului pe care guvernanții doresc să le garanteze; prin urmare forța lor juridică și garanțiile lor vor fi cele ale normei juridice prin care au fost consacrate. Subiectivitatea inerentă drepturilor omului este astfel transgresată prin obiectivitatea sistemului normativ în care ele au fost integrate, iar discuțiile legate de legitimitatea lor vor fi deplasate pe terenul legitimității normelor ce le consacră. Conceptul de drepturi fundamentale prezintă nu doar avantajul menționării drepturilor într-un act juridic cu forță obligatorie, ci și pe acela al relativizării discuțiilor legate de numărul, definiția, conținutul normativ și garanțiile drepturilor respective. Toate aceste elemente vor fi obiective, realități date, în funcție de sistemul normativ considerat, variația lor în spațiu fiind explicată prin existența diferitelor state, iar variația lor în timp rezultând din evoluția normală a oricărei societăți, reflectată în voința guvernanților. Prin urmare, drepturile fundamentale sunt, în egală măsură, atât garanții obiective cât și drepturi subiective, opozabile puterii statale și protejând individul inclusiv în raporturile sale cu ceilalți membri ai colectivității din care face parte. Consacrarea lor la nivel normativ constituțional le asigură cea mai eficientă garantare juridică, întrucât astfel ele beneficiază atât de mecanismele de garantare a supremației normelor constituționale, cât și de mecanismele juridice specifice protecției drepturilor subiective.
4. Definiția drepturilor fundamentale.
Formularea unei definiții științifice a drepturilor fundamentale presupune să stabilim anumite criterii. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât trebuie să răspundem la unele întrebări. Astfel, una din întrebările cele mai importante este aceea de a ști de ce din sfera drepturilor pe care cetățeanul le are în general, numai anumite drepturi sunt fundamentale. Răspunzând, va trebui apoi să stabilim de ce însăși sfera drepturilor fundamentale variază de la etape la etape istorice. Altfel spus, ce rațiuni teoretice și practice determină ca un anumit drept al cetățeanului să fie drept fundamental într-o anumită perioadă și să fie drept obișnuit, în altă perioadă istorică. Problema nu este nouă, ci este tot atât de veche ca și teoria drepturilor fundamentale. Interesul teoretic pentru reluarea ei este determinat de faptul că în literatura juridică nu totdeauna s-a acordat atenție suficientă unor aspecte teoretice ale drepturilor constituționale. Uneori s-au definit drepturile fundamentale ca simple drepturi subiective, fără a se evidenția ceea ce este specific. Pentru definirea lor trebuie să luăm în considerație că: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esențiale pentru cetățeni; c) datorită importanței lor sunt înscrise, în acte deosebite, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale (constituții).
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanță facultăți ale subiectelor raportului juridic de a acționa într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esențiale pentru cetățeni. Aceasta este cea mai importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ceea ce le deosebește de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în Constituție.
Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esențiale pentru cetățean poate fi semnalată încă din primele lucrări marcante în acest domeniu. Ea apare clar exprimată de J.J. Rousseau în celebrul „Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității între oameni”. În acest discurs, care este unul din cele mai frumoase texte ce s-au scris în secolul al XVlII-lea în favoarea libertății umane, J.J. Rousseau sublinia că drepturile omului sunt daruri esențiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Unii au denumit drepturile individuale libertăți necesare (A. Esmein de exemplu), alții drepturi esențiale. Alți autori subliniază că ele prezintă cea mai mare importanță, atât pentru cetățeni, cât și pentru stat și societate în ansamblu. Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituție care sunt determinante pentru statutul juridic al cetățeanului.
Problema ce se pune este de a identifica un criteriu după care stabilim că anumite drepturi sunt sau nu sunt esențiale. Întrebarea ne duce la lumea valorilor și cea mai importantă problemă care se pune este selectarea valorilor, precum și protejarea juridică deosebită a acestora. Observăm că anumite drepturi subiective, datorită importanței lor sunt selectate pe criteriul valoric și înscrise ca drepturi fundamentale. Deci pentru definirea drepturilor fundamentale, vom reține că ele sunt drepturi esențiale pentru cetățeni, pentru viața, libertatea, personalitatea lor.
Caracterul de drepturi esențiale îl capătă în raport cu condițiile concrete de existență ale unei societăți date. Un drept subiectiv poate fi considerat esențial și deci fundamental într-o societate dată, dar își poate pierde acest caracter în altă societate. Mai mult decât atât, chiar în cadrul aceleiași societăți, în diferite etape istorice, același drept subiectiv poate fi sau drept fundamental sau simplu drept subiectiv potrivit condițiilor concrete economice, sociale, politice și bineînțeles conform voinței guvernanților, a cărei expresie nu este altceva decât legea ce stabilește chiar catalogul acestor drepturi. Aceasta explică destul de clar de ce într-o anumită perioadă istorică numărul drepturilor fundamentale este mai mare sau mai mic decât în altă perioadă istorică. Altfel spus, atunci când analizăm drepturile fundamentale, trebuie să căutăm mai adânc în realitățile concrete ale societății, să nu ne oprim numai la ceea ce legea proclamă. Drepturile fundamentale pot fi explicate numai văzute în interdependența lor cu celelalte fenomene și îndeosebi cu realitățile economice, sociale și politice concrete din fiecare țară.
Datorită importanței lor, drepturile fundamentale, sunt înscrise în acte cu forță juridică supremă, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale, înscrierea în Constituție a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esențiale pentru cetățeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esențiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă și ocrotire juridică aparte. Înscrise în Constituție, li se recunoaște caracterul de drepturi fundamentale și li se stabilesc garanții pentru ocrotirea și exercitarea lor, atât la nivel normativ cât și instituțional.
La sfârșitul acestor considerații, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.
5. Precizări de ordin terminologic.
Precizarea terminologiei utilizate în domeniul drepturilor omului și cetățeanului este un lucru de certă importanță, mai ales când problemele se abordează într-o viziune științifică. Dacă în mare măsură această terminologie se aseamănă cu terminologia obișnuită, comună, din care de altfel rezultă, noțiunile totuși nu se confundă. Deși limbajul (se știe) este convențional, în momentul în care s-a convenit asupra lui, convenția obligă. Numai un limbaj comun, acceptat, permite comunicarea clară și receptarea exactă. Precizările terminologice se impun mai ales pentru că domeniul drepturilor omului, un domeniu complex, dens în conținut social și politic, este exprimat, în cele din urmă, în limbajul juridic, care este un limbaj tehnic și desigur obligatoriu, din moment ce devine chiar limbajul legii. Asemenea exigențe sunt firești în domeniul juridicului, deoarece dispozițiile legale trebuie să se aplice la cazuri concrete și produc efecte concrete. Legea dă soluții aplicabile în practică, în viața oamenilor. De aici rezultă că legea trebuie nu numai cunoscută, dar și receptată corect, exact. Prin exprimarea legislativă (constituțională), drepturile, libertățile și îndatoririle cetățenești prind viață, există.
Vom observa că se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Astfel Constituția utilizează termenul drept, atunci când consacră dreptul la viață (art. 22), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la informație (art. 31), dreptul de vot (art. 36) etc. În schimb Constituția folosește termenul libertate atunci când reglementează libertatea conștiinței (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art. 39) etc. Cum se explică această terminologie? Există, din punct de vedere juridic, deosebiri între drept și libertate? Vom observa că terminologia constituțională, deși nuanțată, desemnează o singură categorie juridică și anume dreptul fundamental. Astfel văzute lucrurile, vom observa că, juridicește, dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept. Nu există deosebiri de natură juridică, suntem deci în prezența unei singure noțiuni juridice.
Nuanțarea terminologică are cel puțin două explicații: O explicație este de ordin istoric. La început, în catalogul drepturilor umane, au apărut libertățile așa-zis liberale, ca exigențe ale omului în opoziție cu autoritățile publice, iar aceste libertăți nu presupuneau din partea celorlalți decât o atitudine generală de abținere, abținere de la orice acțiune care ar fi putut aduce atingere acestor libertăți. Evoluția libertăților, în contextul mai larg al evoluției politice și sociale, a avut ca rezultat cristalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un conținut și semnificații juridice complexe. Mai ales în raport cu autoritățile statale, drepturile omului au implicat și obligații corelative, cel puțin de protejare. În timp, aceste libertăți au trebuit nu numai proclamate, ci și promovate și mai ales protejate, garantate. Putem deci constata că, astăzi, între drept și libertate există sinonimie din punct de vedere juridic. Cea de a doua explicație ține de expresivitatea și frumusețea limbajului juridic, care valorifică însă și sensul inițial și, desigur, tradiția.
O altă problemă de ordin terminologic o reprezintă utilizarea frecventă a noțiunilor de drepturi ale omului și drepturi fundamentale alături de cea de libertăți publice. Expresia libertăți publice, este o expresie cuprinzătoare, ea evocă atât libertățile, cât și drepturile omului (cetățeanului), precum și faptul că acestea aparțin dreptului public, dreptului constituțional, fiind astfel supuse unui regim juridic aparte.
Expresia libertăți publice își are sorgintea în dreptul public francez, unde apariția și dezvoltarea drepturilor fundamentale a cunoscut libertățile publice ca punct de pornire. Astfel, libertățile publice caracterizează „legicentrismul francez”, în care legea este considerată expresia suveranității naționale, iar protecția libertăților se realizează mai ales față de organele executive sau ale administrației.
În mod tradițional, în dreptul public francez libertățile publice sunt consacrate la nivel infra-legislativ sau legislativ și operează ca limite ale prerogativelor puterii executive sau administrative, în special ale competențelor de tip polițienesc, determinând o mai precisă definire, în concret, a unor activități ale autorităților executive sau administrative. Cuvântul „libertăți” indică faptul că e vorba de o sferă de autonomie a individului și de posibilitatea sa de a acționa liber, iar cuvântul „publice” indică natura lor de drept public și dimensiunea verticală, în sensul că ele sunt opozabile mai ales autorităților publice și nu și celorlalți membri ai comunității. Astfel, prin excelență, libertățile publice sunt consacrate prin lege și sunt garantate prin intervenția judecătorilor obișnuiți, spre deosebire de drepturile fundamentale care sunt consacrate prin Constituție și sunt garantate prin intervenția judecătorilor constituționali.
Sunt necesare unele explicații și cu privire la expresiile drepturi ale omului și drepturi ale cetățenilor. Sunt exprimări care se află într-o strânsă corelație, desemnează același domeniu și care, într-o terminologie juridică riguroasă, nu se confundă. Expresia drepturile omului evocă drepturile ființei umane, ființă înzestrată cu rațiune și conștiință, și căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile și imprescriptibile, însă, într-o societate organizată în stat, omul se prezintă juridicește sub trei ipostaze distincte: cetățean, străin sau apatrid. Pe planul realităților juridice interne omul devine cetățean, altfel spus ființa umană se integrează într-un anumit sistem social-politic, comandat de reguli juridice (desigur în principal, pentru că există și reguli religioase, morale, politice). Drepturile sale naturale sunt proclamate și asigurate prin Constituția statului al cărui cetățean este, căpătând astfel viață și eficiență juridică sub denumirea de drepturi (libertăți) cetățenești. Desigur, recunoscând și exprimând juridicește drepturile naturale ale omului, Constituția consacră și alte drepturi care rezultă din acestea sau le asigură existența, ori sunt necesare protejării și dezvoltării sistemului social. Dacă cetățenii, în principiu, beneficiază de toate drepturile prevăzute de Constituție, străinii și apatrizii beneficiază doar de unele dintre ele și, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile ființei umane. Sintetizând, vom putea reține că drepturile omului pe planul realităților universale, devin drepturi ale cetățenilor pe planul realităților interne ale fiecărui stat.
Uneori se folosește și expresia instituția drepturilor și libertăților fundamentale, făcându-se astfel referire la aspectul de garanții obiective pe care îl au drepturile fundamentale. Această expresie desemnează un grup de norme juridice, norme unite prin obiectul lor comun de reglementare. Ca instituție juridică ea face parte din dreptul constituțional.
CAPITOLUL II
SFERA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR CETĂȚENEȘTI
Secțiunea I
Generațiile de drepturi
Față de importanța crescândă a nevoii de promovare și ocrotire a drepturilor fundamentale ale cetățenilor și de dinamica acestora este firească existența, astăzi, a unei întregi varietăți de probleme juridice. Una dintre ele se referă la caracterul eterogen al drepturilor omului, atât din punctul de vedere al originilor lor, cât și din cel al obiectivelor” pe care le declară și urmăresc. Tehnic vorbind, a devenit astăzi obișnuit ca drepturile omului să fie prezentate într-o clasificare ce cuprinde trei generații, ceea ce permite o perspectivă de ansamblu, cu caracter istoric și care subliniază complementaritatea lor, atât în momentul revendicării, cât și în cel al recunoașterii juridice.
Astfel, fac parte din drepturile din prima generație drepturile civile și politice (cum ar fi libertatea individuală, libertatea conștiinței, libertatea de exprimare etc), considerate ca cele mai necesare pentru afirmarea individului în raport cu puterea de stat. Aceste drepturi au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societății, un stadiu de puternice revendicări și luptă contra tiraniei și despotismului. Drepturile și libertățile civile și politice (libertățile individuale mai ales) au apărut ca măsuri de protecție a individului contra violenței și arbitrariului guvernanților, ca revendicări ale unei poziții juridice egale în fața legii. Aceste drepturi au în comun natura lor intrinsecă comună (de revendicare a libertății) și tipul de titular, ființa umană considerată individual, chiar dacă unele (cum ar fi libertatea întrunirilor sau libertatea de asociere) se exercită în comun. De asemenea, aceste drepturi se definesc prin acțiunea titularului lor, care își stabilește astfel o sferă de autonomie individuală, ceea ce presupune și determină o anumită abținere din partea puterii statale de a interveni în domeniile astfel protejate. Orice ființă umană dispune de aceste drepturi, încă de la naștere, și, teoretic, trebuie să fie în măsură să le exercite oricând. Rolul puterii de stat se reduce în această situație la protejarea libertăților în general, prin asigurarea garanțiilor de autolimitare a acțiunii sale.
Apoi s-au impus drepturile sociale, economice și culturale, drepturile din a doua generație (cum ar fi dreptul la muncă, dreptul la educație, dreptul la protecție socială etc). Dacă drepturile civile și politice nu presupuneau, în principiu, și acțiuni concrete din partea statului în afara abținerii în fața libertății persoanei (erau și mai sunt numite și drepturi negative) drepturile sociale, economice și culturale implică din partea statului acțiuni, măsuri, garanții. Drepturile din a doua generație sunt recunoscute tuturor indivizilor, dar nu în considerarea calității lor de ființă umană, ci ca membri ai unor categorii sociale determinate (pe baza unor criterii aflate în strânsă legătură cu sistemul de producție sau cu starea lor socială sau economică). Georges Burdeau le mai numea și „drepturi situate”, în sensul că titularii lor sunt astfel plasați în cadrul societății în categorii predeterminate. În plus, ele presupun o intervenție activă din partea statului, nu doar pentru garantarea lor, ci chiar și pentru asigurarea realizării lor efective, prin crearea de regimuri juridice adaptate sau de instituții specializate pentru îndeplinirea scopurilor lor (școli, spitale etc). Chiar și terminologia juridică este diferită în cazul lor; dacă drepturile din prima generație sunt mai degrabă numite „libertatea de …”, cele din a doua generație sunt mai degrabă „dreptul la …”
Pe fondul sporitei internaționalizări a conceptului de drepturi ale omului, s-a impus o a treia generație de drepturi, denumite (poate totuși discutabil) drepturi de solidaritate (cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu înconjurător sănătos etc). Ele exprimă noi aspirații sociale și politice, pe care orice individ le poate opune în mod valabil puterii publice. Aceste drepturi ridică însă mai multe semne de întrebare, căci nu este încă foarte clar dacă titularul lor este individul sau umanitatea în ansamblul sau (în nume propriu sau în seama și pentru binele tuturor); la fel, nu este încă foarte clar dacă puterea publică este cea națională sau una internațională. Cert însă este faptul că ele nu pot fi realizate în conținutul lor de fiecare stat în parte, ci presupun cu necesitate cooperarea statelor. Chiar și dreptul la un mediu înconjurător sănătos, care este din ce în ce mai des consacrat și prin reglementările interne, nu poate pune în sarcina unui anumit stat obligații concrete, ci poate doar contribui la stabilirea unor obiective generale pentru acțiunile ulterioare ale respectivului stat.
În fața dezvoltării fără precedent a noilor tehnologii ale informației și comunicării, unii autori (G. Braibant) au făcut vorbire chiar despre o a patra generație de drepturi, care ar include dreptul la protecția datelor personale, dreptul la protecția vieții private (privacy) etc. După cum vom vedea, permanenta împrospătare și îmbogățire a domeniului este una din trăsăturile caracteristice ale conceptului de drepturi ale omului, dar numai practica poate confirma sau infirma existența lor la nivel juridic. Cert este faptul că protecția datelor personale începe tot mai mult să își facă apariția chiar și la nivelul legilor fundamentale (art.18 din Constituția fostei republici iugoslave a Macedoniei, adoptată la 18 iulie 1998).
Fără a detalia această problemă aici, precizăm că se impune o viziune corectă și clară asupra corelației dintre generațiile de drepturi. Ele sunt rodul evoluției conceptului de drepturi ale omului, sunt etape succesive ale unui proces unitar. Ele ilustrează însă succesiunea de doctrine și curente de gândire filozofică ce au stat la baza apariției diferitelor drepturi și formează un ansamblu indivizibil în totalitatea sa, dar neomogen în privința grupărilor sale.
Secțiunea a II-a
Apariția de noi drepturi ale omului
În ideea promovării personalității umane doctrina a înregistrat noi obiective și finalități ale drepturilor omului, care valorifică raporturile dintre individ și colectivitate din perspectiva realităților contemporane. Unele din aceste deziderate s-au impus ca veritabile noi drepturi (îmbrăcând și haina juridică necesară), altele sunt încă discutabile, nu în ceea ce privește scopurile lor, care sunt progresiste și umaniste, ci în ceea ce privește fundamentarea lor juridică, încă neconvingătoare. Desigur sunt și unele formulări de noi drepturi care trebuie privite cu rezerve, fie pentru că introduc improvizația în acest delicat și bine determinat domeniu, fie pentru că la un studiu atent al implicațiilor lor, se constată ca de fapt nu slujesc cauza în numele căreia se proclamă, adică libertatea și personalitatea umană.
Într-o încercare de identificare a noilor drepturi apărute, se consideră că s-a conturat un drept al dezvoltării ca domeniu al dreptului internațional pozitiv, integrat desigur în strategia noii ordini mondiale în care conceptul central îl ocupă dezvoltarea. Sunt aduse argumente pertinente și sunt invocate documente ale unor organisme internaționale de prestigiu și cu autoritate, în sensul cărora dreptul la dezvoltare poate fi definit ca un drept al omului. În același timp el este considerat și ca un drept al națiunilor la dezvoltare, îndeplinind multiple funcționalități. De asemenea sunt prezentate ca noi drepturi ale omului, și cu valențe colective desigur: dreptul omului la un mediu sănătos; dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanității; dreptul la asistență umanitară etc.
Se consideră totodată că un nou drept al omului este dreptul la un nivel de viață decent (satisfăcător). Noțiunea de nivel de viață satisfăcător include, ca un minimum, dreptul la alimentație, la îmbrăcăminte și la o locuință satisfăcătoare, (vezi și articolul 47 din Constituția României)
Sau, este teoretizat ca drept al omului, dreptul la intimitate (la respectul vieții personale), subliniindu-se în mod corect că trebuie remarcată amploarea materiei cuprinsă sub această noțiune, uneori, cu riscul de a include aici cvasitotalitatea drepturilor fundamentale ale persoanei umane.
Uneori imaginația merge chiar mai departe considerându-se că un drept al omului este dreptul de a fi lăsat în pace. Sau ar fi tot drepturi ale omului dreptul de a te indigna (Mario Alberto Nobre Lopes Soares, fost președinte al Portugaliei) precum și dreptul la nostalgie (M. Hirsch).
În legătură cu propunerea unor noi drepturi în catalogul drepturilor fundamentale ale omului doar câteva remarci se impun. Aceste propuneri reflectă preocupări notabile. Față de scopurile urmărite prin noile drepturi propuse și teoretizate se impune însă o examinare mai profundă a tuturor implicațiilor lor. Este suficient să amintim că ideea transformării omului în subiect de drept în raporturile internaționale este nedorită și ridică multe probleme de ordin juridic pentru că riscă să scoată cetățeanul de sub jurisdicția propriului său stat. Se impune deci a se examina dacă ideile, propunerile, formulările noi din acest domeniu slujesc cu eficiență instituția drepturilor omului în esența sa. Nu este suficient ca aceste propuneri să fie doar bine intenționate, pentru că în acest sensibil domeniu improvizația și amatorismul pot duce la consecințe nedorite.
De asemenea, anumite rezerve se impun cât privește unele propuneri de generalizare a unor drepturi, de creare a unor drepturi-gigant, care să încorporeze o serie de alte drepturi tradițional stabilite. Aici există riscul de a se pierde chiar sensul și rostul drepturilor și libertăților individuale. Aceste filtrări sunt necesare mai ales atunci când se propune instituționalizarea acestor idei, trecerea lor în domeniul juridicului care lucrează cu categorii și noțiuni precis determinate, clare, posibil de aplicat în viața practică, pentru că dreptul (juridicul în general) este un fenomen viu, o realitate practică și nu o simplă teorie.
Un interes teoretic și practic aparte suscită dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare). În explicarea acestui drept trebuie să ținem seama de două realități și anume: este îndeobște cunoscut că Declarația Universală a Drepturilor Omului și cele două pacte au căutat să înglobeze totalitatea drepturilor posibile și imaginabile ale omului; catalogul drepturilor nu poate fi pe plan intern, concret, pretutindeni același el fiind formulat în raport cu posibilitățile fiecărui stat, posibilități date de nivelul lui de dezvoltare economică, socială și culturală. Dreptul la autodeterminare nu a fost înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului, așa cum apare înscris în celelalte documente privitoare la drepturile omului, fapt ce a fost considerat de unii drept o lacună a declarației. Cele două pacte privitoare la drepturile omului, consacră, încă de la început, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ceea ce evidențiază legătura dintre libertatea națiunilor și a celor ce le alcătuiesc. În actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare din Europa (Helsinki, 1975), după ce în pct. VII se expune obligația statelor de a respecta drepturile omului și libertățile fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, de conștiință, religie, sau de convingere, la pct. VIII se stabilește obligația statelor de a respecta egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele însele. De altfel, majoritatea tratatelor, rezoluțiilor, declarațiilor, fac acest lucru frecvent punând în evidență legătura strânsă între drepturile omului și dreptul popoarelor și națiunilor de a dispune de ele însele.
Cu privire la dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, sunt interesante opiniile formulate pentru că, într-o clară și corectă stabilire a locului său în contextul drepturilor omului, aceste opinii sunt totuși edificatoare. Se poate spune că într-o interpretare a dispozițiilor celor două pacte, a perspectivelor deschise de acestea, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele a fost considerat „ca cel mai fundamental dintre toate drepturile omului”. De asemenea s-a susținut că dreptul popoarelor de a dispune de ele însele este un drept al omului, pentru ca să se adauge că egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul de a dispune de ele însele constituie un principiu fundamental al dreptului internațional, iar apoi să se arate că ele constituie o condiție esențială pentru exercitarea tuturor drepturilor și libertăților omului. Karel Vasak, discutând această problemă considera că, foarte adesea, cedând prestigiului de care se bucură drepturile omului în viața contemporană, autorii fac din autodeterminare un veritabil drept al omului. Această concepție arăta autorul, a fost în mod egal reținută de Națiunile Unite și Pactele drepturilor omului încep prin a declara că „Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, el își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală”. Dar, adăuga Karel Vasak, este o asimilare justificată mai mult prin avantajul unor motive de oportunitate politică decât prin rațiuni de fond ca autodeterminarea popoarelor să poată figura printre drepturile omului. „Neputându-se exercita decât colectiv autodeterminarea este pentru popoare ceea ce este libertatea pentru indivizi, altfel spus ea este baza existenței lor. Dacă autodeterminarea nu poate fi un drept individual al omului, ea este foarte sigur condiția necesară a existenței drepturilor omului, în sensul că acolo unde ea nu există, omul nu poate fi liber pentru că lui îi este interzis a se elibera”. De altfel, Karel Vasak a explicat autodeterminarea în cadrul condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru ca drepturile omului să devină o realitate juridică.
Un alt autor, Karl Josef Partsch, se întreabă dacă autodeterminarea constituie unul din drepturile omului sau reprezintă, așa cum adesea se pretinde, condiția esențială a tuturor drepturilor omului, constatând că ambele interpretări sunt subiecte de controverse. El însă cercetează autodeterminarea în cadrul principiilor de bază ale drepturilor omului, acestea fiind: autodeterminarea, egalitatea și nediscriminarea.
Explicațiile date motivează de ce stabilirea sferei drepturilor omului și cetățeanului nu este o problemă simplă, în orice caz, catalogul acestora poate și trebuie mereu amendat.
Secțiunea a III-a
Natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale
În literatura juridică se arată că drepturile fundamentale ale cetățenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor și nici prin obiectul lor. Credem însă ca aceste drepturi își justifică pe deplin existența ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective prin importanța economică, socială și politică pe care o au. Aceasta justifică și interesul teoretic și practic al reluării în discuție a naturii juridice a drepturilor fundamentale. Vom examina succint doar unele teorii.
Cea mai răspândită teorie a fost și este încă teoria drepturilor naturale (Locke, Wolff, Blackstone, J.J. Rousseau). În această teorie se consideră că libertățile publice ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetățeanul le dobândește în calitatea sa de om, sunt opozabile statului și nu sunt stabilite prin legi, contracte etc. Calificând drepturile fundamentale ca absolute, Blackstone le deosebea de alte drepturi care erau creațiunea societății, deoarece ele derivau din legile naturii și erau anterioare acestora din urmă.
O altă teorie a fost teoria individualistă (F. Bastiat, A. Esmein, H. Chenan, HJ. Laski). Astfel, A. Esmein fundamentează această diferențiere, găsind că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur e o ființă reală, liberă și responsabilă. El denumește drepturile fundamentale, libertăți necesare, cele mai necesare din toate.
În teoria drepturilor reflexe nu se face deosebire de natură juridică între drepturile individuale și celelalte drepturi subiective, toate fiind considerate o creație a dreptului obiectiv. Totuși Jellinek face o distincție pornind de la diferența dintre noțiunea de putere juridică și cea de posibilitate juridică. Astfel drepturile obișnuite ar conține în ele atât o posibilitate juridică, cât și o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voință create exclusiv de lege care nu presupun și o activitate naturală garantată de lege.
Prezintă interes și alte teorii. Astfel dacă J.Renauld arată că drepturile fundamentale ar desemna trăsăturile esențiale ale statutului juridic al ființei umane, Philipe Braud arată că libertățile publice pot fi considerate ca obligații în sarcina statului, ca limitări aduse competenței sale care lasă să subziste o sferă de autonomie individuală.
În concluzie, una din trăsăturile generale ale multor teorii referitoare la natura juridică a drepturilor fundamentale este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale și celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.
Deși se pleacă de la o bază comună, și anume categoria drepturilor subiective, concluziile diferă. Astfel, drepturile și libertățile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale capacității de folosință a cetățenilor. Această susținere nu poate fi primită, pentru că în dreptul constituțional, capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu. Într-o altă opinie, plecându-se de la teza că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective și că aceste drepturi nu pot exista decât în cadrul unui raport juridic concret, se consideră că acest raport juridic este cetățenia, ca relație între persoana fizică și stat, iar drepturile fundamentale ale cetățenilor constituie tocmai conținutul acestui raport juridic, drepturile cetățeanului fiind obligații pentru stat, iar îndatoririle cetățeanului fiind drepturi ale statului. Bineînțeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conținutul raportului juridic de cetățenie pentru simplul motiv că cetățenia nu este un raport juridic.
Putem reține, ca o trăsătură generală, că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. Împreună cu celelalte drepturi subiective și cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic al cetățeanului.
CAPITOLUL III
REGLEMENTĂRI INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE REFERITOARE LA DREPTURILE FUNDAMENTALE
În ansamblul complex de realități, probleme și deziderate ce preocupă omenirea, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale ființei umane ocupă un loc important. Includerea drepturilor și libertăților cetățenești printre problemele majore este rezultatul firesc nu numai al importanței lor deosebite, ci și al strânsei lor interdependențe cu problemele cardinale ale omenirii.
Preocupările pentru promovarea și ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești au depășit în timp limitele și granițele tradiționale, ca o consecință firească a cursului istoric în care omenirea s-a angajat, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, în străduința de a se pune capăt exploatării și violenței, rasismului și discriminării naționale, inegalității dintre oameni. În contextul general al evoluției statului și dreptului, proprietății, educației, culturii și științei și instituția libertăților cetățenești a cunoscut un dinamism aparte. Aceasta nu înseamnă că nu mai sunt multe lucruri de înfăptuit în acest domeniu deși se consideră că astăzi națiunile par a fi mai apropiate decât oricând, iar omenirea dispune de resurse enorme pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale tuturor.
Evoluția acestei instituții este o permanență, ea implică eforturi continue ale oamenilor, dar și ale statelor, în tendința generală spre mai bine. Pentru că în lumea contemporană continuă să subziste pericole pentru libertățile cetățenești precum foamea, impactul anumitor activități asupra mediului înconjurător, terorismul, legislația retroactivă, tendința de a „criminaliza” opoziția prin aducerea dezacordului politic sub incidența legii penale, utilizarea formelor de detenție fără judecată, răpirile sau asasinatele, tortura și tratamentul umilitor și degradant etc.
În timpul care a trecut de la crearea Organizației Națiunilor Unite și desigur de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului (1948), instituția drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale a cunoscut o dinamică aparte, plină de semnificații. Dar, și aceasta este o trăsătură importantă a evoluției instituției, drepturile omului, ca problemă și realitate, au depășit granițele statelor, devenind o problemă a lumii. Așa văzute lucrurile, în domeniul reglementărilor juridice, există reglementări internaționale și reglementări interne cu privire la drepturile, libertățile și obligațiile fundamentale. Realizarea unei corelații cât mai reușite între aceste două categorii de reglementări, implică asigurarea drepturilor cetățenilor la nivelul standardelor impuse de reglementările internaționale, lucru dificil de realizat și care cere timp, față de marea diversitate în dezvoltarea economică, socială și culturală a statelor lumii.
Pe plan internațional preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menționate îndeosebi Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948); Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (16 decembrie 1966); Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare din Europa (Helsinki, 1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990).
De asemenea s-au adoptat și sunt în vigoare o multitudine de alte convenții, declarații, principii, protocoale, prin care se realizează reglementări în anumite domenii sau pentru anumite categorii de oameni (femei, copii, ostateci, refugiați și prizonieri etc.) Un pas înainte în ocrotirea drepturilor omului l-a constituit adoptarea unor convenții regionale, precum Convenția europeană asupra drepturilor omului din anul 1950, Convenția interamericană din anul 1969, Carta africană din 1981. Aceste convenții au pus în valoare o serie de proceduri și mecanisme juridice prin care se asigură promovarea și protecția drepturilor omului.
Ca atare, evoluția instituției s-a exprimat prin existența a două mari categorii de reglementări și anume reglementări interne și reglementări internaționale. În mod firesc marea problemă teoretică și practică a fost și este tocmai corelația dintre reglementările internaționale și cele interne. S-a pus și se pune deci problema de a ști cum trebuie abordată această corelație și desigur ce consecințe, îndeosebi juridice, rezultă dintr-o asemenea abordare.
Aceasta impune un scurt examen al celor mai interesante puncte de vedere exprimate deja în literatura de specialitate. Astfel se arată că pactele, convențiile, declarațiile și alte asemenea acte adoptate pe plan internațional pun în valoare realitatea în sensul căreia aplicarea convențiilor relative la drepturile omului trebuie făcută ținând seama de necesitatea permanentă a armonizării cerințelor cooperării internaționale în acest domeniu cu principiul suveranității statelor, deoarece procedurile care ar nesocoti acest raport ar duce la un amestec în afacerile interne ale statelor. De aceea, aceste instrumente internaționale au ca principal mijloc pentru executarea lor asumarea de către statele-părți a obligației de a lua măsuri legislative și de altă natură pentru asigurarea realizării drepturilor prevăzute în ele.
Constatându-se că tendința majorității statelor, tendință conformă principiilor stabilite de Carta Organizației Națiunilor Unite, este formularea acestor drepturi și libertăți pe calea unor convenții internaționale, urmând ca realizarea lor să aibă loc prin reglementări de drept intern, se conchide că se merge pe ideea realizării și garantării drepturilor omului prin măsuri legislative interne. Chiar Convenția europeană a drepturilor omului era și este considerată a nu urmări să se substituie sistemelor naționale de control în domeniul drepturilor omului, ci de a furniza o garanție internațională suplimentară. Se arată astfel că în termenii angajamentelor consimțite, drepturile și libertățile definite în convenție sunt mai întâi și mai ales garanții pentru legislațiile și practicile naționale și puterile publice ale tuturor statelor contractante, care au obligația de a asigura indivizilor ce țin de jurisdicția lor posesiunea efectivă a acestor drepturi și libertăți. Mecanismul internațional de control nu intervine decât în cazul eșecului garanției naționale, având un caracter complementar și subsidiar față de mecanismele interne.
Discutându-se corelația dintre reglementările internaționale și cele in- terne în domeniul drepturilor omului se motivează pe larg teza în sensul căreia nu au nimic comun cu colaborarea internațională încercările de a atribui exclusiv individului calitatea de subiect de drept internațional, de a acredita ideea că el are acum aptitudinea și capacitatea de a se adresa mai întâi și direct organelor internaționale pentru anumite drepturi sau revendicări. Precum se arată în literatura juridică asemenea proceduri au un caracter limitat și derogator.
Corelația dintre reglementările internaționale și cele interne poate ridica și unele aspecte mai deosebite. Astfel se consideră că probleme serioase se pot ridica în caz de conflict între criteriile naționale de protecție a drepturilor fundamentale și cele ale Uniunii Europene, în particular când protecția națională merge mai departe decât cea stabilită prin dreptul comunitar. În aceste situații există o tensiune datorată dorinței de a oferi cetățenilor o protecție optimă a drepturilor fundamentale în contextul uniformizării pe care o impune dreptul comunitar. Această problemă s-a ridicat în special în contextul dreptului constituțional italian (cazul Frontini) și german (afacerile Solange I și II și Maastricht). Ea va deveni cu atât mai actuală cu cât, dacă până acum în cadrul Uniunii Europene nu exista decât Charta drepturilor fundamentale, adoptată la Conferința Interguvernamentală de la Nisa în decembrie 2000, care nu avea forță juridică obligatorie, asistăm astăzi la un proces de codificare și redactare a unei Constituții Europene, ce va încorpora Charta de la Nisa (conferindu-i astfel caracter normativ obligatoriu) și va impune obligația aderării înseși Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Deosebit de interesant este și faptul că sistemele jurisdicționale internaționale au cunoscut o influență crescândă prin „pătrunderea” lor directă în dreptul statelor, ca și prin exemplele pe care le oferă și prin efectele lor asupra sistemelor juridice naționale. Se subliniază astfel forța morală a reglementărilor internaționale, faptul că ele se pot impune dacă prin conținutul lor apără valorile umane fundamentale.
Sintetizând, putem constata că dominantă în ansamblul preocupărilor teoretice, legislative și practice privitoare la drepturile omului este ideea în sensul căreia proclamarea și garantarea efectivă a acestora revine reglementărilor juridice interne. Aceste drepturi sunt deci efective în măsura în care prin legislațiile interne sunt declarate ca drepturi fundamentale ale cetățenilor și garantate în exercițiul lor, în cadrul raporturilor concrete dintre cetățeni și stat. Această idee dă dimensiunile reale ale direcțiilor în care trebuie să se acționeze și implicit ale mijloacelor, formelor și soluțiilor ce pot fi formulate și folosite. Această idee dominantă este azi o realitate considerându-se că drepturile omului nu au nici un sens decât dacă sunt înscrise în sistemul constituțional, legislativ și judiciar al fiecărui stat.
Corelația reglementărilor interne cu cele internaționale, sporirea (îndeosebi după adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, decembrie 1948) a preocupărilor și reglementărilor internaționale, nu schimbă și nu diminuează rolul major al legislației interne în proclamarea și garantarea drepturilor cetățenești în promovarea și încurajarea drepturilor omului în general. Aceasta pentru că statele și națiunile sunt și rămân cadrul firesc în care se pot realiza libertățile publice. În acest sens sunt formulate și prevederile din Carta ONU, din Declarația Universală a Drepturilor Omului, din cele două pacte privitoare la drepturile omului, din Actul final de la Helsinki etc. Acest sens dă expresie recunoașterii suveranității statelor, calității lor de membri egali ai comunității internaționale, fiind reflectarea faptului că drepturile și libertățile cetățenești pot fi reale, efective, numai în măsura în care prin constituțiile statelor sunt proclamate și garantate. Aceasta le dă în ultimă instanță conținut și eficiență. Dar, și acest lucru este la fel de important, încurajarea și promovarea drepturilor omului implică o permanentă perfecționare a reglementărilor juridice interne în acord cu reglementările internaționale în acest domeniu. Aceasta motivează și prevederile Constituției României care reglementează corelația dintre aceste reglementări într-o viziune nouă, modernă și eficientă.
CAPITOLUL IV
PREZENTAREA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE
Secțiunea I
Scurtă clasificare
Din examinarea Constituției putem nominaliza, în ideea realizării unui inventar util examinării ce o facem, următoarele drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale:
Catalogul drepturilor și libertăților prevăzute în Constituția României
Dreptul la viață (22)
Dreptul la integritate fizică (22)
Dreptul la integritate psihică (22)
Libertatea individuală (23)
Dreptul la apărare (24)
Dreptul la liberă circulație (25)
Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private (26)
Inviolabilitatea domiciliului (27)
Dreptul la învățătură (32)
Accesul la cultură (33)
Dreptul la ocrotirea sănătății (34)
Dreptul la un mediu înconjurător sănătos (35)
Dreptul la muncă și la protecția socială a muncii (41; 42)
Dreptul la grevă (43)
Dreptul la proprietate (44)
Dreptul la moștenire (46)
Libertatea economică (45)
Dreptul la un nivel de trai decent (47)
Dreptul la căsătorie (48)
Dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență (49)
Dreptul persoanelor cu handicap la o protecție specială (50)
Dreptul de vot (36)
Dreptul de a fi ales (37 și 38)
Libertatea conștiinței (29)
Libertatea de exprimare (30)
Dreptul la informație (31)
Libertatea întrunirilor (39)
Dreptul la asociere (40)
Secretul corespondenței (28)
Dreptul la petiționare (51)
Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică (52)
Catalogul îndatoririlor fundamentale prevăzute în Constituția României
îndatorirea de fidelitate față de țară (54)
îndatorirea de apărare a patriei (55)
îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice (56)
îndatorirea de exercitare cu bună-credință a drepturilor și libertăților și de a respecta drepturile și libertățile celorlalți (57)
Secțiunea a II-a
Principiile generale ale drepturilor
fundamentale
Universalitatea drepturilor – Constituția arată că „Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”. Universalitatea drepturilor și libertăților se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât și la titularii acestora. Sub primul aspect ea exprimă vocația omului, a cetățeanului pe planul realităților juridice interne fiecărei țări, pentru toate drepturile și libertățile. Sub cel de al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toți cetățenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi și libertăți.
Neretroactivitatea legii – Constituția consacră în alineatul (2) al articolului 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiție, actualitate și justiție și anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege odată adoptată produce și trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permițând sau interzicând și, bineînțeles, sancționând atitudinile deviante. Or, este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.
Față de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în practica juridică și, desigur, în legislație, două mari excepții și anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde și cea privind legile interpretative. Anterior revizuirii Constituției alineatul (2) al articolului 15 prevedea numai excepția legii penale mai favorabile. Finalitatea stabilirii unor sancțiuni constă în realizarea scopului lor preventiv și represiv, astfel încât dacă pentru fapte sociale mai grave (infracțiuni) este unanim acceptată derogarea de la principiul neretro-activității legii, cu atât mai mult ea trebuie să fie aplicată în cazul unora mai ușoare (contravenții). Ipoteza referitoare la legile interpretative rămâne valabilă, ea fiind la dispoziția autorității statale căreia îi revine atribuția interpretării general-obligatorii a legilor. Această ipoteză, însă. nu este în fond o excepție de la neretroactivitatea legii, întrucât interpretarea general-obligatorie, ca orice interpretare de altfel, lămurește înțelesul normei interpretate, dar nici nu adaugă și nici nu modifică acest înțeles, ci îl clarifică, în funcție de diversitatea situațiilor pe care norma interpretată le reglementează. De regulă, o asemenea interpretare este de competența organului care a emis norma, dar acesta – mai ales dacă este organul legiuitor – poate adăuga la normă, tocmai în scop de clarificare, anumite reguli subsidiare, noi; în această ipoteză este necesar însă de distins între ceea ce constituie interpretare – stricto sensu – de ceea ce reprezintă reguli noi, care, chiar dacă au fost consacrate cu scopul de a asigura o mai riguroasă aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru viitor, lovindu-se de principiul neretroactivității.
Egalitatea în drepturi a cetățenilor – Reprezintă principiul constituțional potrivit căruia, cetățenii români fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenență politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal. de toate drepturile prevăzute în Constituție și legi, pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără discriminări, sunt tratați în mod egal atât de către autoritățile publice cât și de către ceilalți cetățeni. Acest principiu este consacrat prin articolul 16 alineatele (1) și (3), precum și prin articolul 4 alineatul (2) din Constituție.
Funcțiile și demnitățile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară – Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor și libertăților cetățenești, ci și pentru cel al accesului la autoritățile publice. Constituția utilizează termenii funcții și demnități publice. Pentru dreptul constituțional distincția nu este pur terminologică, ci de fond, pentru că demnitarii nu sunt simpli funcționari publici, în sensul strict al dreptului administrativ. Demnitatea publică exprimă mai mult (și este prin excelență) o categorie a dreptului constituțional. Fără a proceda la delimitări rigide, uneori absurde, va trebui să reținem că funcțiile și demnitățile sunt într-o incontestabilă legătură, fără însă a se confunda. Cât privește funcțiile publice este fără îndoială că textul constituțional se referă la acelea care presupun exercițiul autorității statale, un statut aparte și mai ales (o condiție, care ni se pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului, potrivit art. 54 din Constituție este obligatorie.
Protecția cetățenilor români în străinătate și obligațiile lor – Acest principiu exprimă faptul că cetățenia română este legătura politică și juridică dintre cetățean și stat care, prin efectele sale, determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât și în afara frontierelor, în temeiul acesteia cetățenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecția autorităților române, iar acestea, au obligația constituțională de a le acorda protecția necesară. Modalitățile concrete de acordare a protecției depind, desigur, de sistemul juridic respectiv, în care regulile cuprinse în principiile și celelalte norme general admise ale dreptului internațional au importanța lor.
Cetățenii străinii și apatrizii se bucură în România de protecția juridică generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi. Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte. Dat fiind că populația unui stat cuprinde, în afara cetățenilor, și străini și apatrizi sistemul juridic și Constituția nu pot să nu recepteze această realitate și să nu reglementeze statutul juridic al tuturor persoanelor fizice.
Azilul este prin excelență un drept care aparține străinilor și apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea și protecția statului român acordate acestor persoane deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activități desfășurate în favoarea umanității, progresului și păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriți pentru activități politice (se mai numește și azil politic) și nu pentru fapte de drept comun. Persoanele cărora li se acordă azil de către România se bucură de toate drepturile și au toate obligațiile, cu excepția celor care aparțin în exclusivitate cetățenilor români. În același timp, aceste persoane nu pot fi extrădate. Potrivit documentelor internaționale în materie, azilul este un act pașnic și umanitar și nu poate fi considerat ca un act inamical față de un stat. Cu toate acestea, un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele asupra cărora există rațiuni serioase de a le considera că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanității, în sensul instrumentelor internaționale care au dispoziții referitoare la asemenea crime. În fine, aprecierea asupra motivației azilului revine statului care-l acordă, în exercițiul suveranității sale.
Cetățenii români nu pot fi extrădați sau expulzați din România – Extrădarea și expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelență libertatea individuală și dreptul la liberă circulație. Constituția valorifică o regulă de tradiție, care rezultă și din constituțiile străine și din documentele juridice internaționale, în conformitate cu care cetățenii proprii nu pot fi nici extrădați și nici expulzați. Expulzarea sau extrădarea propriului cetățean ar fi o măsură contrară legăturii de cetățenie care implică obligația de protecție pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetățenilor săi. Evoluția relațiilor interstatale, apariția pe scena internațională a Uniunii Europene și construcția unui așa-zis „spațiu de securitate europeană” (în domeniul justiției și afacerilor interne) au condus la adevărate mutații în plan juridic, astăzi, în cadrul Uniunii Europene fiind teoretic posibilă judecarea și executarea unor pedepse în statul în care faptele au fost săvârșite, indiferent de cetățenia făptuitorului. Având în vedere această realitate, revizuirea Constituției din 2003 a creat premisele participării României la acest spațiu juridic european, cu respectarea însă a tuturor condițiilor legale, cumulativ cu cele referitoare la reciprocitate în ceea ce privește extrădarea cetățenilor proprii.
Extrădarea este instituția juridică ce permite unui stat să ceară altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetățenii săi să i-l predea. Ea asigură ca autorii unor infracțiuni, mai ales a unor infracțiuni internaționale grave, să nu rămână nejudecați și nepedepsiți, ascunzându-se pe teritoriul altor state. Într-o definiție considerată mai exactă, extrădarea este „un act de asistență judiciară interstatală în materie penală care urmărește transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranității judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat” (Grigore Geamănu). Articolul 19 din Constituție nu a nominalizat situațiile în care extrădarea este admisibilă sau nu, urmând ca autoritățile competente să procedeze la o interpretare și aplicare a instrumentelor juridice internaționale care privesc direct sau tangențial acest domeniu și desigur a legislației românești.
Expulzarea este instituția juridică ce permite autorităților publice dintr-un stat să oblige o persoană (cetățean străin sau apatrid) să părăsească țara, punând astfel capăt, în mod silit, șederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranță, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală și care se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Măsura expulzării se ia, de regulă, pentru ocrotirea ordinii de drept, fiind motivată de considerații de ordin politic, economic, juridic, menționându-se în acest context tulburări ale ordinii publice, acțiuni contrare legii sau acțiuni politice contra siguranței statului, ofense aduse statului de reședință sau unui stat străin.
Numai justiția poate hotărî extrădarea sau expulzarea. În trecut decizia a revenit autorităților administrative, limitarea controlului judiciar fiind explicată, mai ales în ce privește expulzarea prin aceea că ea răspunde în general unor motive de oportunitate, care nu pot fi supuse aprecierii judecătorului. Față de realitatea că ambele măsuri aduc atingeri grave unor libertăți fundamentale, este normal ca justiția să decidă, pentru că în structura și sistemul Constituției României justiția este una din garanțiile (poate cea mai puternică și mai eficientă) exercitării drepturilor și libertăților constituționale.
Prioritatea reglementărilor internaționale – Constituția României exprimă într-o viziune modernă corelația dintre dreptul internațional și dreptul intern, cu aplicația sa specifică în domeniul drepturilor constituționale.
Prima regulă ce rezultă din articolul 20 al Constituției constă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor privind drepturile și libertățile cetățenești în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte. Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaționale cuprinse în tratatele ratificate de România în situația în care s-ar ivi anumite nepotriviri – neconcordanțe – între ele și reglementările interne, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Trebuie menționat că această prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă altor domenii.
Dispozițiile art. 20, în perspectiva aplicării lor, implică două consecințe majore. O primă consecință privește chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna și obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută și le adoptă se corelează cu tratatele internaționale la care România este parte. O a doua consecință privește autoritățile publice competente a negocia, încheia și ratifica tratatele internaționale, care vor trebui să manifeste o atenție sporită în observarea corelației dintre prevederile actului internațional și dreptul românesc, iar în situații mai dificil de depășit să se folosească procedeul rezervelor sau declarațiilor. În acest sens, articolul 146 litera b) din Constituție stabilește competența Curții Constituționale a României de a controla constituționalitatea tratatelor și a altor acorduri internaționale, evident anterior ratificării lor. Această dispoziție trebuie corelată cu cea. a articolului 11 din Constituție, care face posibilă ratificarea unui tratat internațional ce ar cuprinde dispoziții contrare legii fundamentale doar după revizuirea Constituției.
Principiul liberului acces la justiție – se aplică indiferent de calitatea persoanei protejate, cetățean român, cetățean străin sau apatrid. El permite accesul la justiție pentru apărarea oricărui drept sau a oricărei libertăți și a oricărui interes legitim, fără deosebire dacă acestea rezultă din Constituție sau din alte legi. De asemenea, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Articolul 21 din Constituție implică o corectă delimitare între dreptul la acțiune în justiție și obligația constituțională de ocrotire a drepturilor, libertăților și intereselor legitime. Caracterul legitim sau nelegitim al pretențiilor formulate în acțiunea în justiție va rezulta numai în urma judecății respective și va fi constatat prin hotărârea judecătorească. Folosind exprimarea interese legitime textul constituțional nu pune o condiție de admisibilitate a acțiunii în justiție, ci obligă justiția să ocrotească numai interesele legitime.
Revizuirea Constituției a adăugat două noi alineate articolului 21, prin care se precizează că părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și că jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite. Preluarea în textul constituțional din Convenția europeană a drepturilor omului a două coordonate esențiale pentru protecția drepturilor subiective, anume cea a procesului echitabil și a termenului rezonabil de finalizare a acestuia, constituie o corectă receptare a evoluțiilor juridice moderne la nivel european și o punere de acord a protecției juridice garantate drepturilor subiective prin reglementările interne cu cele internaționale.
Caracterul de excepție al restrângerii exercițiului unor drepturi sau libertăți – Articolul 53 din Constituție permite restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți cetățenești numai cu titlu de excepție, numai condiționat și numai prin lege. Chiar legea poate face acest lucru numai dacă se impune după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale; prevenirea unei calamități naturale, a unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav. Revizuirea Constituției a adăugat articolului 53 o condiție suplimentară pentru ca restrângerea să poată opera, anume faptul ca ea să fie necesară într-o societate democratică, valorificând astfel prevederile documentelor internaționale în materie. Criteriul necesității limitării plasat în contextul unei societăți democratice va constitui un element de referință în analiza particulară a fiecărei situații în parte, atât de către legiuitor, atunci când acesta va adopta astfel de măsuri, cât și pentru judecătorul constituțional, atunci când el va fi chemat să controleze constituționalitatea unei astfel de măsuri.
Anterior revizuirii constituționale articolul 53 cuprindea doar referirea la necesara proporționalitate care trebuie să existe între măsura luată și cauza care a determinat-o, în vreme ce ulterior modificării constituționale la această condiție s-a adăugat și cea a aplicării sale nediscriminatorii. Evident că fiind vorba de o restrângere a exercițiului drepturilor sau libertăților, această măsură nu poate aduce atingere existenței drepturilor și libertăților, ci trebuie să se limiteze doar la condițiile lor de realizare în concret.
Secțiunea a III-a
Analiza drepturilor și libertăților
fundamentale
1. Inviolabilitățile.
Dreptul la viață, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică – Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului, un drept cetățenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai importante acte internaționale din acest domeniu. Având în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rând, ca nimeni să nu poată fi privat de viața sa în mod arbitrar, articolul 22 alineatul (3) interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituție a pedepsei cu moartea exprimă tendința dominantă azi în lume, prezentă în documentele juridice, politice și sociologice, de înlăturare a acestei sancțiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă și niciodată eficientă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare și că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit.
Dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea constituțională. Strânsa sa legătură cu dreptul la viață a determinat reglementarea în același articol. Respectul integrității fizice este garantat chiar prin Constituție, rezultând astfel obligația autorităților publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrității fizice a persoanei va trebui sancționată de către lege, iar dacă ea se impune, totuși, din considerente de ordin social, ea se poate face numai prin lege, în condițiile articolului 53 din Constituție (de exemplu vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicației alcoolice, efectuarea unei operații chirurgicale cu acordul pacientului etc).
Dreptul la integritate psihică este ocrotit și considerat de valoare constituțională, omul fiind conceput – sub aspect juridic – ca un complex de elemente în care fizicul și psihicul nu pot fi despărțite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrități este contrară drepturilor umane.
Respectul vieții, integrității fizice și a integrității psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres articolul 22 alineatul (2). Practicarea unor asemenea procedee și tratamente este o încălcare a demnității și personalității omului, amintind obiceiuri primitive care trebuie repudiate și reprimate de către lege. Convenția contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU, 10 decembrie 1984) definește tortura ca un act prin care o durere sau suferință ascuțite, fizice sau mentale, sunt produse intenționat unei persoane cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terță persoană l-a comis sau se presupune de a o fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de discriminare indiferent care este, dacă o asemenea durere sau asemenea suferință sunt produse de un agent al autorității publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa sau cu consimțământul său expres sau tacit. Acest termen nu cuprinde durerea sau suferințele rezultând din sancțiunile legitime, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele. De asemenea, convenția cuprinde angajamentul statelor de a lua măsurile legislative, administrative, judiciare și orice alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea de acte de tortură, aplicare de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află sub jurisdicția lor.
Libertatea individuală – Articolul 23 din Constituție folosește două exprimări și anume cea de libertate individuală și siguranța persoanei. Aceste două noțiuni nu sunt unul și același lucru, nu formează o categorie juridică unică, deși sunt și trebuie folosite și explicate împreună. În contextul articolului 23 din Constituție libertatea individuală privește libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta și mișca liber, de a nu fi ținută în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reținută, arestată sau deținută decât în cazurile și după formele expres prevăzute de Constituție și legi. Acțiunile autorităților publice de restabilire a ordinii de drept, de represiune (atunci când este cazul) sunt și trebuie să fie, la rândul lor condiționate și clar delimitate, astfel încât libertatea individuală sa fie respectată și nici o persoană care este inocentă să nu fie victima unor acțiuni abuzive sau determinate eventual de rațiuni pur politice. Intervine astfel noțiunea de siguranță a persoanei, care exprimă ansamblul garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice, în aplicarea Constituției și legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanții care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Acest sistem de garanții (de regulă) permite realizarea represiunii faptelor antisociale (nelegale, infracțiunilor), dar în același timp asigură inocenților ocrotirea juridică necesară. Categoria libertatea individuală are o sferă de cuprindere și o generalitate mai mari decât cele ale siguranței persoanei. Siguranța persoanei poate fi văzută și ca o garanție a libertății individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autoritățile publice, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Articolul 23 din Constituție stabilește condițiile în care se pot aduce limitări libertății individuale, adică realiza percheziții, rețineri și arestări. Acestea pot fi dispuse numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Prin cazuri prevăzute de lege urmează să înțelegem situațiile, împrejurările în care autoritățile publice competente pot proceda la percheziții, rețineri sau arestări. Prin procedura prevăzută de lege, urmează să înțelegem regulile procedurale a căror respectare obligatorie se impune. Textul constituțional obligă totodată legiuitorul să stabilească expres și explicit atât cazurile cât și procedurile. În orice caz legiuitorul, în stabilirea cazurilor și procedurilor, va trebui să aibă în vedere că potrivit articolului 1 alineatul (3) din Constituție demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane și dreptatea reprezintă valori supreme și sunt garantate.
Percheziția este o măsură reglementată în Codul de procedură penală în capitolul denumit „Mijloacele de probă” și precizată astfel: „Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris … tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori pentru descoperirea și strângerea probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune efectuarea unei percheziții. Percheziția poate fi domiciliară sau corporală”. Prin ea însăși percheziția privește direct libertatea individuală și mai ales siguranța persoanei în accepțiunea pe care am formulat-o mai înainte.
Reținerea este o măsură procesual-penală preventivă, prin care persoana față de care există unele indicii că a săvârșit o faptă, prevăzută și pedepsită de lege, este privata de libertatea sa, de către autoritățile competente, pe o durată strict limitată. În legătură cu durata maximă a reținerii care nu poate depăși 24 de ore, ea trebuie interpretată ca o durată ce nu poate fi depășită și nu ca o durată practicată în orice caz de reținere. Aceasta înseamnă că reținerea poate dura și mai puțin și o oră și cinci ore, în funcție de motivele reținerii și de operativitatea în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte. Nimic nu împiedică juridic răspunderea autorității pentru o reținere până la limita maximă dacă se dovedește că această reținere a fost abuzivă și că deci ea nu era necesară.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecințe mari, uneori nebănuite, asupra reputației persoanei, a vieții sale intime și familiale, a fericirii sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituționale clare și ferme, luarea sa revenind unor autorități care acționează numai din ordinul legii, independent și imparțial și anume magistraților. Două reguli constituționale cheie sunt prevăzute, explicit, în articolul 23 și anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare și că această măsură o poate dispune numai judecătorul. Coroborând alineatul (4) cu alineatul (2) rezultă că arestarea se poate dispune numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Stabilirea duratei arestării este dificilă și nu este recomandabilă o soluție rigidă, care poate fi rareori practicată. Din analiza dispozițiilor din alte constituții și a practicii în materie s-a putut observa că durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu, satisface atât cerințele (măcar de început) procesului penal, cât și cerințele respectării libertății individuale.
Constituția stabilește și alte reguli, comune reținerii și arestării. Deoarece atât reținerea cât și arestarea privesc libertatea individuală ele se pot ordona numai atunci când există motive legale, iar în ideea de respect al libertății și siguranței persoanei ea are dreptul să cunoască aceste motive care impun măsuri atât de grave și care desigur o privesc. Autoritatea care efectuează reținerea sau arestarea, are obligația constituțională de a comunica de îndată persoanei reținute sau arestate motivele măsurii luate. Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru transparența acțiunii autorităților publice, ci și pentru evitarea unor erori, a unor discuții, deseori obositoare și iritante. Cât privește limba în care se face comunicarea ea este limba pe care o înțelege cel în cauză. Atunci când se conturează culpabilitatea persoanei, învinuirea se aduce la cunoștință în cel mai scurt termen, dar și acest lucru este esențial, numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu. Prezența avocatului în această secvență procesuală este obligatorie, de aceea autoritatea publică trebuie să ia măsurile eficiente pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci când nu se realizează prezența unui avocat ales. Regula constituțională este atât de clară și desigur imperativă încât nu admite nici un subterfugiu juridic, încălcarea ei fiind o gravă încălcare a Constituției. Arătam că reținerea și arestarea unei persoane se justifică prin existența unor motive, desigur legale. Dacă aceste motive au dispărut, spune Constituția, cel reținut sau arestat trebuie în mod obligatoriu eliberat. Deși textul nu stabilește un termen în care eliberarea să se producă, el trebuie să fie cel al constatării legale și oficiale a dispariției motivelor.
În fine, articolul 23 din Constituție stabilește două reguli fundamentale, de tradiție în toate sistemele juridice și de incontestabilă actualitate, anume prezumția de nevinovăție și legalitatea pedepsei. La acestea, revizuirea constituțională a adăugat încă o regulă devenită cu timpul tradiție în mai multe state dezvoltate, aceea a imposibilității de a prevedea prin lege sau aplica sancțiuni privative de libertate în alte domenii decât cel penal.
Dreptul la apărare – Este un drept fundamental cetățenesc de tradiție, reglementat distinct pentru că, deși în strânsă legătură cu libertatea individuală și siguranța persoanei, el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate judiciară. Într-o accepțiune largă dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor și regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor ce i se aduc. să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăția sa. În procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, dreptul la apărare ca totalitate de drepturi și reguli procedurale oferă părților posibilitatea de a-și valorifica pretențiile sau de a dovedi netemeinicia pretențiilor adversarului. În accepțiunea sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.
Dreptul la liberă circulație – este un drept care asigură libertatea de mișcare a cetățeanului. Constituția reglementează ambele aspecte care formează conținutul dreptului la liberă circulație și anume: libera circulație pe teritoriul României și libera circulație în afara teritoriului. Libera circulație nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea unor condiții care, de regulă, sunt stabilite de lege si urmăresc ocrotirea unor valori economice și sociale, a drepturilor și libertăților fundamentale, normala desfășurare a relațiilor cu alte state etc. De altfel chiar Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice stabilește prin art.12 că libera circulație poate face obiectul unor restricții dacă sunt: a) prevăzute de lege; b) necesare pentru protejarea siguranței naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice; c) compatibile cu celelalte drepturi recunoscute. Prin urmare, reglementările legale privind actele de identitate, pașapoartele sau celelalte documente, cele privind trecerea frontierelor, și în general, privind starea civilă a persoanelor nu sunt și nu pot fi considerate ca restricții la libera circulație a persoanelor, ci dimpotrivă ca norme ce conferă un cadru eficient și civilizat exercitării acestui drept. Bineînțeles, aceste reglementări trebuie să nu suprime prin tehnici sau proceduri abuzive sau șicanatorii dreptul omului la libera circulație.
Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private – are un conținut complex. El este un aspect al respectării personalității omului, proclamată prin articolul 1 din Constituție ca valoare supremă. Constituția utilizează trei noțiuni – viața intimă, viața familială, viața privată – pe care nu le definește, dar obligă autoritățile publice la respectul lor și la ocrotirea împotriva oricăror atentate din partea oricărui subiect de drept (om sau autoritate, grup etc.). Nimeni nu poate să se amestece în viața intimă, familială sau privată a persoanei fără consimțământul acesteia, consimțământ care desigur trebuie să fie explicit (sau să reiasă că a fost explicit) și exprimat liber. Autoritățile publice trebuie să ia toate măsurile posibile și rezonabile pentru a ocroti viața intimă, familială și privată a persoanei. Astfel judecătorii au obligația de a declara ședință secretă de judecată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu legii sau justiției. Intră de asemenea în dimensiunile vieții intime, familiale și private, dreptul exclusiv al persoanei la propria imagine. Dreptul la propria imagine și respectul intimității sunt inseparabile.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăși este un aspect al vieții intime și private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile și imprescriptibile drepturi ale omului. Acest drept este cunoscut și sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul său sau cea de libertate corporală. Multă vreme această libertate a fost refuzată din motive religioase, morale sau din motive cutumiare. De aceea ea apare explicit în legislații mult mai târziu decât alte drepturi și libertăți. Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul său este o veche revendicare feministă, strâns legată de libertatea sexuală cu evitarea riscului maternității. În timp această libertate a cuprins în conținutul său dreptul de a folosi anticoncepționale, dreptul la avort (creându-se, cum se spune deseori, o nouă etică), transsexualismul (problemă încă discutabilă juridic în unele sisteme de drept), dreptul de a dona organe sau țesuturi pentru transplanturi sau alte experiențe medicale și de inginerie genetică. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăși cuprinde cel puțin două aspecte: numai persoana poate dispune de ființa sa, de integritatea sa fizică și de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viața și libertatea persoanei. Uneori acest drept se confundă cu dreptul la sinucidere, ceea ce nu poate fi decât o amuzantă eroare, pentru că sinuciderea prin ea însăși este în afara oricărei reglementări convenționale sau legale. În mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea însăși comportă limite determinate de protecția celorlalți, a grupului social. Fără a intra în detalii în această privință, vom menționa, printre alte limitări: examenul sănătății impus pentru exercițiul unor activități, pentru căsătorie; examene medicale instituite în mediile școlare și studențești pentru depistarea unor maladii contagioase; măsurile medicale pentru combaterea bolilor venerice, a toxicomaniei, vaccinările obligatorii.
Inviolabilitatea domiciliului – Respectul personalității umane implică și respectul domiciliului său, care cuprinde două aspecte și anume:
– inviolabilitatea domiciliului și libera alegere, schimbare sau folosire a domiciliului. Cât privește cel de al doilea aspect el și-a găsit exprimarea juridică în articolul 25 din Constituție privind libera circulație. Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicția pătrunderii în domiciliul unei persoane. Deși în intitule-ul său articolul 27 marchează acest drept prin expresia inviolabilitatea domiciliului, în conținutul alineatului (1) se vorbește de domiciliu și reședință. Ambele exprimări sunt desigur corecte. Trebuie să avem în vedere că în dreptul constituțional (și în cel public în general) noțiunea de domiciliu are o accepțiune diferită de cea pe care i-o dă dreptul civil. Se știe că în dreptul civil, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința sa statornică și principală, în dreptul constituțional noțiunea de domiciliu are o accepțiune largă, cuprinzând practic atât domiciliul în sensul dreptului civil cât și reședința unei persoane fizice, incluzând orice loc (locuința) unde trăiește o persoană și familia sa: camera în care doarme, camerele unde trăiește persoana fizică, dependințele, curtea, grădina, garajul sau orice loc împrejmuit ținând de ele. Noțiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, pentru că în dreptul public o locuință este domiciliul persoanei fizice chiar dacă aceasta nu este și proprietarul, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studențesc, cameră închiriată). De altfel inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalității umane, decât pe dreptul de proprietate.
Din examinarea articolului 27 rezultă cu claritate două situații distincte privind pătrunderea în domiciliul unei persoane. O primă situație este aceea când se poate pătrunde în locuința unei persoane cu consimțământul acesteia, mai exact cu învoirea acesteia. Cea de a doua situație, derogatorie, este situația în care se poate pătrunde în locuința unei persoane și fără învoirea acesteia, dar numai în cazurile prevăzute de art. 27 alin. (2) din Constituție. Prin alin. (2) textul constituțional urmărește limitarea situațiilor în care prin lege se poate deroga de la principiul constituțional de bază în sensul căruia nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia. Aceste situații sunt necesare, legale și excepționale; ele sunt, de asemenea, limitativ enumerate, nici o lege neputând adăuga situații noi la cele deja stabilite de Constituție. Juridicește ele exprimă realitatea că inviolabilitatea domiciliului nu este și nu poate fi absolută. Dacă în ce privește situațiile prevăzute la literele a), c) și d) ele sunt exclusiv acelea în care legea ordonă, pentru aplicarea ei, să se pătrundă în locuința unei persoane (perchezițiile domiciliare, arestarea unei persoane, executarea silită a hotărârilor judecătorești, luarea măsurilor asigurătorii), situația prevăzută în litera b) cuprinde și cazurile în care, deși legea nu ordonă, nu sancționează totuși pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia. Aceste măsuri formează în drept starea de necesitate. Așa cum s-a arătat deja în literatura juridică, în desfășurarea vieții social-umane se ivesc uneori situații de fapt, provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârșirea unei fapte care în mod obișnuit este socotită ca ilicită, în aceste situații fapta săvârșită pentru salvarea valorilor aflate în pericol se consideră comisă în stare de necesitate, iar aceasta constituie (în anumite condiții) cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei.
Constituția reglementează perchezițiile, stabilind autoritatea competentă să le dispună, precum și procedura de efectuare. Autoritatea competentă este exclusiv judecătorul, precizare introdusă în urma revizuirii Constituției, iar în ceea ce privește procedura, se lasă legii posibilitatea de a o stabili, știut fiind că regulile procedurale nu pot aduce atingere substanței dreptului. Textul constituțional interzice perchezițiile în timpul nopții, în afară de situația flagrantului delict. Tratamentul juridic al flagrantului delict este, de regulă, diferit și, ca atare, în asemenea situații interesul justiției (în sensul cel mai larg) are prioritate. Textul nu definește expresia „în timpul nopții”, prin urmare va reveni legii obligația de a stabili (prin ore) diferența dintre „în timpul zilei” și „în timpul nopții”. Trebuie de asemenea precizat că ultimul alineat al articolului 27 se referă la perchezițiile domiciliare. Acest text se delimitează de perchezițiile efectuate asupra unei persoane care se află fie la domiciliul sau reședința sa, fie legal la domiciliul sau reședința altuia.
2. Drepturile și libertățile social-economice și culturale.
Dreptul la învățătură – reprezintă o parte a dreptului la educație, la care orice om are vocație, precum și mijlocul principal de formare și perfecționare a forței de muncă. El este un drept social-cultural prin conținutul său, prin semnificațiile sale juridice și prin numărul mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa. În ce privește conținutul se poate remarca nu numai multitudinea elementelor componente, ci și un specific juridic rezultând din îmbinarea libertății cu obligația, pentru că dreptul la învățătură este, în același timp, și o îndatorire, fapt ce explică obligativitatea unor forme de învățământ (primar, general etc). Acest conținut mixt determină și specificul reglementărilor constituționale și bineînțeles legale.
Constituția stabilește formele organizatorice prin care se realizează dreptul la învățătură și anume: învățământul general obligatoriu, învățământul liceal, învățământul profesional, învățământul superior, enumerând doar pe cele principale, tradiționale de altfel. Prin formularea „alte forme de instrucție și perfecționare” ea permite crearea și existența și a altor forme prin care dreptul la învățătură se va putea realiza. Din analiza dispozițiilor care privesc instituțiile de învățământ rezultă că există trei astfel de categorii: de stat, particulare și confesionale.
Dreptul la învățătură, mai mult decât alte drepturi și libertăți implică obligații și prestații materiale din partea statului. În afara obligațiunilor ce rezultă din reglementările care stabilesc asigurarea dreptului la învățătură, în mod distinct se garantează gratuitatea învățământului de stat, în condițiile legii, precum și posibilitatea de a beneficia de burse sociale de studii acordate copiilor și tinerilor care provin din familii defavorizate și celor instituționalizați. Anumite explicații se impun. Este fără îndoială că învățământul obligatoriu trebuie să fie gratuit și aceasta, am spune, fără deosebire de realizarea sa în forme statale sau particulare.
O mare componentă a dreptului la educație și învățământ este învățământul religios. În acest domeniu, în afara menționării posibilității de a organiza instituții de învățământ de stat cu specific confesional, Constituția stabilește două reguli, una privind învățământul religios organizat de culte și a doua privind învățământul religios în școlile de stat. Prima regulă asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. Este o regulă ce transpune în domeniul învățământului exigențele juridice ale libertății conștiinței. Cât privește învățământul religios în școlile de stat, textul prevede că este organizat și garantat prin lege. Deosebirea de regim juridic este evidentă. Legea îl va organiza, îl va garanta, dar astfel încât să nu contravină marilor principii ce rezultă din articolul 29 din Constituție. Într-o asemenea viziune legea va trebui să prevadă explicit că învățământul religios în școlile de stat este facultativ, numai o asemenea prevedere dând satisfacție deplină libertății conștiinței și mai ales dreptului părinților sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.
Organizarea și desfășurarea învățământului trebuie să se realizeze în limba oficială a statului. Potrivit articolului 13, în România, limba oficială este limba română. Pentru a transpune acest principiu și în domeniul învățământului, dar pentru a valorifica și alte reguli în acest domeniu, dispozițiile constituționale stabilesc două reguli. Prima regulă este o reiterare a celei din articolul 13 cu aplicație la învățământ, în sensul că limba română este cea în care se desfășoară învățământul de toate gradele. Corelându-se cu realitatea și cu reglementările în vigoare, Constituția garantează dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă. Legea urmează să stabilească modalitățile de exercitare a acestor drepturi. Textul constituțional are în vedere și o altă realitate, care presupune și o pregătire profesională aparte, fapt pentru care se permite ca învățământul să se poată desfășura și într-o limbă de circulație internațională, desigur în condițiile legii.
Accesul la cultură – este un drept fundamental nou, introdus în urma revizuirii Constituției din 2003, adevărat complement al dreptului la învățătură exprimat în legea fundamentală și, împreună cu acesta, parte integrantă a unui drept la educație văzut într-un sens mai larg, de posibilitate neîngrădită și nediscriminatorie de acces la informația cu caracter educativ și cultural. Noua reglementare constituțională pune accentul pe posibilitatea persoanei de a își dezvolta spiritualitatea, care nu trebuie să fie îngrădită de nimeni, nici de autoritățile publice, dar nici de alte persoane. Însă și acest drept are un conținut normativ complex, el fiind reglementat ca o obligație de abținere din partea statului de a aduce vreo atingere posibilității oricărei persoane de a accede la valorile culturii naționale, inclusiv cea a minorităților naționale, și la patrimoniul cultural universal, dar și ca o obligație pentru stat de a desfășura un amplu efort, la nivel normativ, instituțional și concret-material, pentru a asigura păstrarea identității spirituale a oricărei persoane.
Dreptul la ocrotirea sănătății – este un drept fundamental cetățenesc receptat în Constituția României îndeosebi din Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale. Garantând dreptul la ocrotirea sănătății, articolul 34 stabilește obligații corelative clare și ferme în sarcina statului și anume de a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea igienei și sănătății publice. Ocrotirea sănătății conținând obligații pentru autoritățile publice, este firesc ca prin Constituție să se impună autorității legislative misiunea de a reglementa principalele domenii și aspecte precum: asistența medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale.
Dreptul la un mediu înconjurător sănătos – Continuare firească a prevederilor constituționale referitoare la ocrotirea sănătății, dreptul la un mediu înconjurător sănătos își dezvăluie pe deplin valențele de drept de generația a treia prin formularea constituțională. Articolul 35 din Constituție precizează că statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic, astfel arătând că titularii acestui drept nu sunt doar cetățenii români, ci orice subiecte individuale de drept. Pentru a realiza acest obiectiv statul este ținut să instituie și să asigure cadrul legislativ necesar pentru exercitarea deplină a dreptului. Dincolo de obligațiile de ordin legislativ care îi sunt impuse prin chiar textul constituțional însă, statul trebuie să participe activ la cooperarea internațională în acest domeniu, știut fiind că problema protecției mediului înconjurător face tot mai des în zilele noastre obiectul nu doar al colaborărilor în plan științific, dar mai ales al negocierilor politice și al documentelor internaționale cu caracter juridic, chiar dacă, de multe ori, acestea nu îmbracă în mod necesar forma constrângătoare a unor obligații însoțite de sancțiuni în caz de nerespectare. Dreptul la un mediu sănătos are un conținut normativ complex, el fiind definit ca un drept subiectiv al oricărei persoane, dar în același timp și ca o obligație pentru aceasta. Obligația proprietarilor de a respecta sarcinile referitoare la protecția mediului era menționată în Constituția noastră și înainte de revizuirea sa, dar ca o obligație corelativă a dreptului de proprietate. Modificarea legii fundamentale face din protecția și ameliorarea mediului înconjurător o veritabilă obligație juridică pentru toate persoanele fizice și juridice.
Dreptul Ia muncă și la protecția socială a muncii – este un drept social-economic de tradiție cu un conținut juridic complex. Din acest punct de vedere s-a pus problema de a ști dacă denumirea cea mai corectă ar fi cea de drept sau de libertate. Argumente solide pot fi invocate în favoarea fiecărei denumiri, mai ales că, din punct de vedere al naturii lor juridice, dreptul și libertatea nu se diferențiază. Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit reglementarea constituțională pune în valoare conceptul științific de drept subiectiv la muncă, precum și importanța acestui drept atât pentru om cât și pentru societate. Libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupației și libertatea alegerii locului de muncă intră în conținutul dreptului la muncă. Acestea sunt libertăți fundamentale, ele fiind, pe un plan mai general, exprimări ale libertății persoanei, ca drept natural.
Protecția socială a muncii este de asemenea un domeniu complex, care include aspecte clar formulate în textul constituțional ce vor forma obiectul legilor din acest domeniu. Componente alte dreptului la protecția socială sunt: securitatea și igiena muncii; regimul de muncă al femeilor și al tinerilor; salariul minim pe economie; repaosul săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în condiții grele etc. La acestea, revizuirea constituțională a adăugat și formarea profesională. Textul constituțional face doar o enumerare exemplificativă, precizând „precum și alte situații specifice”, marcând astfel caracterul său receptiv, deschis spre soluții legislative care să asigure cât mai eficient protecția socială a muncii.
Durata zilei de lucru își găsește și ea reglementare, sub trei exprimări ce presupun unele explicații și anume: durata normală; în medie; cel mult 8 ore. În mod firesc, timpul de muncă trebuie stabilit printr-un act normativ, care să precizeze perioada de timp dintr-o zi în care salariatul are îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin contractul de muncă. Tradițional legislațiile multor state au consacrat o durată maximă a zilei de lucru de 8 ore. Limita de 8 ore, este limita peste care un salariat nu poate fi obligat să muncească. Desigur că stabilirea unei durate mai reduse a zilei de muncă (sau săptămânii) este legal posibilă și ea s-a și realizat. Constituția stabilește doar limita maximă, calculată ca medie zilnică orară. Desfășurarea, tot normală, a unor activități poate însă implica unele prelungiri ale programului de lucru dintr-o zi (transporturile pe rute lungi, sănătate etc).
Egalitatea salarizării femeilor și bărbaților pentru muncă egală exprimă, în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații proclamată prin articolele 4 și 16 din Constituție. Această dispoziție constituțională va trebui atent observată și desigur respectată fără abateri, atât în elaborarea normelor juridice privind munca precum și în încheierea oricăror convenții (contracte) de muncă.
Articolul 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii și al protecției sociale a muncii, cât și caracterul obligatoriu al convențiilor colective de muncă. De asemenea, Constituția României a interzis munca forțată stabilind totodată și ce nu constituie muncă forțată:
activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare sau activitățile desfășurate în locul acestora de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase sau de conștiință. Aceste prevederi constituționale privesc așa-numiții „obiectorii de conștiință” și activitățile alternative pe care aceștia pot fi obligați să le desfășoare. De altfel, articolul 55 din Constituție permite legii să stabilească condițiile în care urmează să fie stabilite obligațiile militare ale cetățenilor români.
munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată. În legătură cu aceste din urmă prevederi constituționale trebuie menționat că ele se referă la persoanele și situațiile stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă si irevocabil[.
prestațiile impuse de situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege. Privitor la situațiile create de calamități ori alt pericol, vom observa că este vorba de situații care pun în pericol viața, securitatea sau sănătatea întregii sau unei părți din populație.
Dreptul la grevă – este prin natura sa atât un drept social-economic, cât și un drept social-politic, deseori încadrarea sa în una din categoriile de drepturi ridicând pentru cercetarea științifică interesante probleme. Ca drept fundamental cetățenesc, dreptul la grevă are o istorie a sa aparte, aflându-se într-o strânsă corelație cu alte drepturi și libertăți precum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor colective, dreptul de asociere și mai ales cu asocierea în sindicate. Fiind un important mijloc de obținere de către salariați a unor drepturi sau ameliorarea condițiilor de muncă, de salarizare și de viață, dreptul la grevă fie a fost reglementat prin constituții, fie a fost pur și simplu uitat, aceasta echivalând cu nerecunoașterea sau chiar cu interzicerea sa. Este îndeobște admis că greva înseamnă încetarea colectivă și voluntară a muncii de către salariații unei întreprinderi, compartiment, sector de muncă, încetare prin care se urmărește obținerea prin constrângere (obligarea patronatului) a modificării condițiilor de muncă și de viață. Dreptul la grevă aparține numai salariaților. Ca atare nu se încadrează în prevederile articolului 43 și nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au calitatea de salariați, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste. Cât privește scopul grevei, el este apărarea intereselor profesionale, economice și sociale. Așa stând lucrurile sunt licite numai grevele care-și propun și afirmă asemenea interese. În general sunt considerate ilicite grevele cu caracter politic sau grevele politice cum li se spune. Textul constituțional permite legii să stabilească anumite condiții și limite în exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau altfel spus exercitarea abuzivă a dreptului la grevă. Aceste condiții și limite privesc, în general, concilierea conflictelor de muncă, declararea, desfășurarea și încetarea grevei, responsabilitățile etc.
Un aspect teoretic important privește greva și serviciile publice. Reglementările juridice din acest domeniu au cunoscut în sistemele constituționale mari variații în timp. Deseori se consideră că, greva funcționarilor publici este ilicită pentru că ea vine în contradicție cu noțiunea de serviciu public și mai ales cu principiul continuității serviciilor publice. Încetarea serviciilor publice, cum ar fi transporturile, poșta, ordinea publică, sănătatea, creează neajunsuri prea mari celorlalți, încât grevele în acest domeniu cunosc deseori un regim juridic aparte. Constituția noastră prevede obligația legii de a stabili garanțiile necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate. Este deci în competența legiuitorului identificarea și nominalizarea serviciilor esențiale care trebuie să funcționeze în orice condiții și de a stabili măsurile ce se impun în acest sens.
Dreptul de proprietate – este un drept fundamental de veche tradiție, în conținutul căruia cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi și de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa și de a putea transmite dreptul său altuia. Constituția poate stabili unele limitări cât privește sfera proprietății, limitări clar și expres definite și determinate numai de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligația statului de a garanta și apăra proprietatea obținută pe căi licite.
Constituția României garantează în articolul 44 dreptul de proprietate privată, precum și creanțele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar. Exprimând realitatea în sensul căreia nu există drepturi absolute, Constituția dă legii posibilitatea de a stabili conținutul și limitele drepturilor reglementate prin articolul 44. Garantând dreptul de proprietate Constituția conține reglementări privitoare la naționalizare, expropriere și la folosirea subsolului unei proprietăți imobiliare de către autoritățile publice, care se constituie în tot atâtea garanții ale dreptului de proprietate privată.
Astfel, naționalizarea reprezintă trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor și construcțiilor fără plata unei despăgubiri echivalente și pentru temeiuri, de cele mai multe ori, arbitrare. Introducerea unui nou alineat la articolul 44 ca urmare a modificării Constituției, prin care se interzice naționalizarea și orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură constituie atât o referință istorică cu puternice conotații morale, cât și o garanție juridică de ordin constituțional pentru protecția dreptului de proprietate. Textul constituțional nu a exclus cu desăvârșire naționalizarea din rândul modalităților de trecere silită a proprietății private în proprietate publică, știut fiind faptul că în condiții de reciprocitate și în situații particulare în relațiile internaționale mai pot apărea situații în care aceasta să fie singurul mijloc de soluționare a unor probleme interstatale.
Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor și construcțiilor pentru cauze de utilitate publică și după plata unei prealabile și juste despăgubiri. Cele două condiții definitorii -ale exproprierii sunt expres menționate în textul constituțional, cauza de utilitate publică trebuind să fie ea însăși definită prin lege, iar despăgubirile trebuind să fie stabilite de comun acord cu proprietarul, sau, în caz de divergență, prin justiție. Această dublă condiționare a exproprierii asigură caracterul său previzibil și echitabil, conferindu-i trăsături indispensabile securității juridice ce trebuie respectată într-o societate guvernată de principiile justiției și dreptății. Tocmai de aceea, deși reprezintă o extrem de serioasă atingere adusă nu doar exercitării dreptului de proprietate, ci o limitare a chiar conținutului său normativ, exproprierea rămâne singura modalitate, acceptată în țările democratice, de transfer al proprietății prin transformarea dreptului de proprietate privată în proprietate publică.
Cât privește folosirea subsolului unei proprietăți imobiliare de către autoritățile publice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligația constituțională pentru acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
Alte garanții ale dreptului de proprietate sunt interzicerea confiscării averii dobândite licit si prezumarea caracterului licit al dobândirii averii. Astfel sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă un asemenea lucru. Desigur în situația unor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții, acestea pot fi confiscate în condițiile legii. În fine, trebuie să observăm că prevederile constituționale dau dreptului de proprietate un conținut complex, de drept și obligație. Așa trebuie explicate prevederile articolului 44 alineatul (7), în sensul cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, .revin proprietarului.
Dreptul de moștenire – în mod firesc dreptul de proprietate presupune și dreptul de moștenire, drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condițiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin articolul 46 din Constituție care stabilește că „Dreptul la moștenire este garantat”.
Libertatea economică – Corolar firesc al dreptului de proprietate privată, sau, într-o altă viziune, premisă indispensabilă a acestuia, libertatea economică ține de esența unei economii de piață și presupune posibilitatea oricărei persoane de a iniția și întreprinde o activitate cu scop lucrativ. În legea noastră fundamentală libertatea economică a fost introdusă abia ca urmare a revizuirii constituționale din 2003, deși despre dezideratul unei economii de piață se făcea vorbire și anterior modificării Constituției. Articolul 45 din Constituție reglementează acest drept ca pe o libertate din prima generație, precizând că dreptul oricărei persoane de a desfășura o activitate economică este liber, statul garantând doar accesul neîngrădit la libera inițiativă, precum și exercitarea acesteia.
Dreptul la un nivel de trai decent – Articolul 47 din Constituție consacră un drept fundamental cetățenesc complex, receptat mai târziu în catalogul drepturilor și libertăților umane. El cuprinde îndeosebi: dreptul la condiții rezonabile de existență și la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană, îmbrăcăminte și locuință satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin munca cetățeanului și a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea condițiilor de viață pentru a se realiza standardele civilizației. De aceea Constituția obligă statul la luarea măsurilor de dezvoltare economică și de protecție și asistență socială corespunzătoare. Complexitatea acestui drept, dificultățile pe care statul le întâmpină, fac ca efortul acestuia să nu fie suficient, ceea ce implică rolul cooperării internaționale, pentru a pune ființele umane la adăpost de foame și mizerie.
Dreptul la căsătorie – aparține bărbatului și femeii începând de la vârsta nubilă prin garantarea libertății căsătoriei liber consimțite. Constituția stabilește marile reguli care conturează conținutul acestui drept. Așa cum am precizat deja, familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimțită. În al doilea rând, familia trebuie să se întemeieze pe egalitatea femeii și bărbatului. Egalitatea soților este de fapt o reconfirmare și la nivelul familiei a marelui principiu constituțional privind egalitatea în drepturi a cetățenilor fără deosebire de sex. În fine, se consacră obligația constituțională a părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Iar această obligație constituțională privește toți copiii, adică atât cei rezultați din căsătorie cât și cei rezultați din afara căsătoriei. Această interpretare este firească față și de dispoziția constituțională în sensul căreia copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie.
Căsătoria este supusă sub aspect juridic unor reguli privind încheierea, desfacerea și declararea nulității, reguli ce nu au însă caracter constituțional și de aceea se face trimitere la lege. Constituția stabilește o singură regulă și anume cea privind succesiunea celebrării căsătoriei civile și a căsătoriei religioase.
Dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență – Articolul 49 din Constituție, prin conținutul său conturează un drept fundamental cetățenesc care poate fi intitulat dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență. Examinarea prevederilor constituționale permite formularea mai multor constatări:
Articolul 49 se referă numai la copii și tineri, categorie ușor de identificat, vârsta fiind criteriul natural și cert.
Pentru aceste categorii de persoane Constituția garantează un regim special de protecție și de asistență, fapt ce comandă conținutul chiar al unor dispoziții constituționale. Alineatul (4) din articolul 49 din Constituție stabilește interdicția angajării ca salariați a tinerilor sub vârsta de 15 ani, interdicție ce valorifică în planul legislației interne o regulă internațională în sensul căreia vârsta minimă de angajare într-o funcție salarizată sau într-o muncă nu trebuie să fie inferioară vârstei până la care școlarizarea este obligatorie și nici într-un caz sub 15 ani.
Sunt nominalizate măsurile mai importante și certe, precum si domeniile în care obligațiile statului sunt clar concretizate. În acest sens, se stabilește obligația statului de a acorda alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Caracterul deschis al prevederilor constituționale spre dinamica vieții și exigențelor acesteia, dar și a posibilităților, mai ales materiale ale statului, este exprimat prin posibilitatea acordată legii de a stabili și alte forme de protecție socială. De asemenea, prevederile constituționale interzic folosirea copiilor și minorilor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală. În fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligația de a contribui la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.
Dreptul persoanelor cu handicap la protecție specială – Este un drept fundamental aparte, prevăzut în articolul 50 din Constituție. Acest drept privește o categorie de oameni care fiind defavorizați de soartă trebuie sprijiniți spre a se bucura de condiția umană. De aceea Constituția obligă statul la o politică națională care să asigure protecția persoanelor cu handicap în toate domeniile vieții.
4. Drepturile și libertățile exclusiv politice.
În această categorie se includ acele drepturi ale cetățenilor români care au ca obiect participarea cetățenilor la conducerea statului, la guvernare. Așa cum vom vedea, mai sunt și alte drepturi ale cetățenilor români care asigură participarea acestora la conducerea de stat, dar acele drepturi prin conținutul lor pot fi folosite, la alegere, sau în acest scop sau în scopuri culturale, artistice, științifice etc. În categoria drepturilor exclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale cetățenilor. Uneori, în literatura de specialitate, alături de drepturile electorale se cercetează tot ca drept politic propriu-zis și dreptul de asociere. La o analiză atentă, însă, se constată că dreptul de asociere poate fi exercitat fie în scopuri politice, fie în vederea rezolvării unor probleme materiale sau culturale ale cetățenilor. Analiza acestor drepturi fundamentale se face la sistemul electoral.
5. Drepturile și libertățile social-politice.
Libertatea conștiinței – într-o accepțiune largă libertatea conștiinței este posibilitatea cetățeanului de a avea și de a exprima public o concepție a sa despre lumea înconjurătoare. Ea este una dintre primele libertăți înscrise în catalogul drepturilor umane, pentru că mai ales libertatea religioasă -ca parte a acestei libertăți – a avut o istorie aparte, îndelungată, presărată cu intoleranță și ruguri, cu excomunicări și prejudecăți, cu multe suferințe și dureri. În formularea conceptului juridic de libertate a conștiinței și mai ales în înțelegerea exprimărilor juridice nu este lipsită de interes menționarea celor trei puncte de vedere care s-au susținut și se mai pot susține încă. Astfel dacă într-o concepție se considera că libertatea religioasă include și libertatea conștiinței, într-o altă concepție se consideră că libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt două libertăți distincte. În fine, teoria mai larg acceptată astăzi este cea în sensul căreia libertatea conștiinței are o sferă largă cuprinzând în ea și libertatea religioasă. Mai mult, se mai consideră că există și libertatea cultelor ca libertate distinctă.
Din examinarea articolului 29 din Constituție rezultă că libertatea conștiinței este posibilitatea persoanei fizice de a avea și de a-și exprima în particular sau în public o anumită concepție despre lumea înconjurătoare, de a împărtăși sau nu o credință religioasă, de a aparține sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credință. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. Libertatea conștiinței ca libertate fundamentală cetățenească are un conținut complex, ea încorporează mai multe aspecte, mai multe „libertăți”. Libertatea conștiinței este o libertate esențială, ea comandă existența și conținutul altor libertăți, precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăți sunt mijloace de exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor.
Libertatea conștiinței trebuie înțeleasă și ca un factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinții având dreptul natural dar și obligația de a se ocupa de creșterea și educarea copiilor lor. Exprimând aceste corelații, libertăți și răspunderi morale, religioase, politice și juridice, Constituția stabilește că părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.
Mai multe prevederi se referă la cultele religioase. Trebuie să observăm că termenul cult are două accepțiuni. Într-o accepțiune organică prin cult se înțelege o asociație, o organizație religioasă; într-o accepție funcțională se înțelege ritualul practicat. În ambele accepțiuni însă cultul religios înseamnă exteriorizarea unei credințe religioase atât prin unirea celor de aceeași credință într-o asociație religioasă (biserică sau cult), cât și prin ritualurile cerute de acea credință, cum ar fi procesiunile, adunările religioase etc. Organizarea cultelor religioase este liberă, ea concretizându-se prin statutele proprii. Dar, mai spune Constituția, această libertate de organizare se realizează în condițiile legii. Este fără îndoială că o asemenea lege nu va putea afecta libertatea cultelor religioase, ea va stabili unele coordonate juridice care să facă efective toate dispozițiile constituționale privind libertățile cetățenești. De altfel, Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, prin art.18 stabilește că libertatea de exprimare a religiei și convingerilor nu poate face obiectul decât al unor restricții prevăzute de lege și care sunt necesare protecției securității, ordinii și sănătății publice, moralei sau libertăților și drepturilor fundamentale ale altora.
Textul constituțional dă rezolvarea juridică și raporturilor dintre stat și culte. În legătură cu aceste raporturi trebuie doar să menționăm că istoria și dreptul comparat au practicat și practică trei mari formule:
– statul, autoritate politică, se confundă cu autoritatea religioasă ;
– statul se poate alia cu autoritatea religioasă;
– statul adoptă o poziție de indiferență cu privire la religii și, evitând a le favoriza sau a le contracara, veghează ca exercițiul cultelor să nu tulbure ordinea publică. Constituția României consacrând separarea statului de biserică, garantează autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și orfelinate.
O altă realitate căreia prevederile constituționale îi dau expresia juridică privește raporturile dintre religii (culte). Problemă de mare importanță, cu o istorie a sa aparte, problemă delicată și deseori arzândă, problema relațiilor dintre religii își găsește o rezolvare juridică în concordanță cu prevederile marilor instrumente internaționale în materie. De aceea, garantând libertatea conștiinței, Constituția consacră egalitatea între credincioși și necredincioși și impune cultivarea unui climat de toleranță și de respect reciproc între credincioșii aparținând diferitelor culte religioase ca și între credincioși și necredincioși. Pentru a realiza liniștea și pacea între cultele religioase, fenomene ce țin chiar de esența vieții și moralei, spirituale și religioase, Constituția interzice în relațiile dintre culte orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă.
Libertatea de exprimare – Strâns legată de libertatea conștiinței, libertatea de exprimare consacrată prin Constituție în articolul 30 este posibilitatea omului de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel. Gândirea umană rămâne un domeniu protejat natural de indiscreția semenilor. Mașina de citit gândurile este încă o ipoteză de lucru, dar inventarea sa va trebui apreciată, fără îndoială, mai mult ca cel mai crud inamic al libertății de gândire decât ca o mare realizare științifică. Astfel cum este reglementată constituțional libertatea de exprimare este o libertate cu un conținut complex. Văzută în complexitatea conținutului său juridic, libertatea de exprimare este una din cele mai vechi libertăți cetățenești, o libertate de tradiție, cunoscută fie sub această denumire, fie sub denumirile aspectelor sale, libertatea cuvântului, libertatea presei. Cât privește formele și mijloacele de exprimare (cel de al doilea aspect) formularea constituțională este de asemenea cuprinzătoare, acestea fiind: viu grai, scrisul, imaginile, sunetele, alte mijloace de comunicare în public.
Libera exprimare, ca libertate fundamentală cetățenească trebuie realizată în public. Exprimarea în public este definitorie pentru conținutul juridic al acestei libertăți, termenul public fiind desigur cel definit prin legi. Am menționa astfel că art. 152 din Codul penal definește ce înseamnă, în sensul legii penale, o faptă săvârșită în public.
Constituția României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constituțională decisivă pentru libertatea de exprimare. De asemenea, este interzisă suprimarea publicațiilor. Suprimarea unei publicații, ca sancțiune, este o sancțiune exagerată, ea vine, prin duritatea sa, în conflict cu ideea de respect a libertăților umane. Față de art. 25 din Constituția României din anul 1923, Constituția actuală nu interzice și suspendarea publicațiilor. Suspendarea unei publicații nu este o sancțiune atât de severă ca suprimarea. Faptul că prin Constituție ea nu este explicit interzisă, nu poate fi interpretat în sensul că ea va trebui să figureze în lege (legea presei de exemplu). Legiuitorul va aprecia dacă o asemenea sancțiune trebuie să figureze sau nu între sancțiunile ce se pot aplica în domeniul presei.
Libertatea de exprimare ridică și probleme de ordin material care privesc, de fapt, toate libertățile de opinie. Constituția arată că libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații. De aici rezultă permisiunea înființării și gestionării unor asemenea structuri care să asigure baza materială necesară. Pentru a garanta libertatea de exprimare, se permite legii să poată impune mijloacelor de comunicare în masă, obligația de a face publică sursa finanțării. Această prevedere constituțională se interpretează ca o garanție a acestei libertăți și mai ales a responsabilității atât de necesare în acest domeniu.
Existența unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare implică și răspunderea juridică pentru depășirea acestor limite, altfel spus pentru abuzul în exercitarea acestei libertăți așa de importante. De aceea articolul 30 stabilește formele răspunderii și subiectele răspunderii. Astfel, în alineatul (8) sunt stabilite explicit două forme ale răspunderii și anume răspunderea civilă și răspunderea penală. Cât privește răspunderea civilă textul constituțional stabilește că ea revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Prin exprimarea „în condițiile legii” se dă legiuitorului misiunea de a stabili în detaliu condițiile stabilirii răspunderii, dimensiunile acesteia, repartizarea răspunderii civile, pe cei răspunzători. Cât privește ordinea în care se răspunde ea este cea stabilită expres prin textul constituțional, acesta urmărind de fapt să asigure responsabilitatea necesară într-un domeniu atât de important. Privitor la răspunderea pentru delictele de presă (răspunderea-penală) ea va fi cea stabilită prin lege. Constituția nu a stabilit și nici nu putea stabili și alte detalii, răspunderea pentru săvârșirea unui delict având un caracter eminamente personal.
Dreptul la informație – este un drept receptat de Constituția României din instrumentele juridice internaționale în materie. Conținutul dreptului la informație este complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare. De aceea textul constituțional prin articolul 31 reușește exprimarea juridică a unui conținut complex și dinamic garantând accesul persoanei la orice informație de interes public. Dacă privim în general conținutul dreptului la informație el cuprinde: dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect și clar cu privire la măsurile preconizate și mai ales luate de autoritățile publice; accesul liber la sursele de informație publică, științifică și tehnică, socială, culturală, sportivă etc; posibilitatea persoanei de a recepționa direct și în mod normal emisiunile de radio și televiziune; obligația autorităților guvernamentale de a crea condițiile materiale și juridice pentru difuzarea liberă și amplă a informației de orice natură. Dreptul la informație presupune și colaborare internațională. Articolul 31 din Constituție, reglementând dreptul la informație cuprinde dispoziții privind a) informațiile în general, atunci când în alineatul (2) folosește exprimarea orice informație de interes public; b) informațiile despre evenimente sau acțiuni hotărâte de către autoritățile publice – alineatul (2); c) informații cu caracter personal – alineatul (2).
Asigurând dreptul la informație, Constituția stabilește obligații corelative în sarcina autorităților publice: de a informa corect cetățenii asupra problemelor de ordin public, dar și de ordin personal; de a asigura prin serviciile publice dreptul la antenă; de a asigura protecția tinerilor și securitatea națională. Trebuie să subliniem că dreptul la informație (și această subliniere marchează exact dimensiunile acestui drept) privește numai informațiile de interes public. De aici rezultă că acest drept nu implică nici accesul la informații cu caracter secret, nici obligația autorităților publice de a da asemenea informații. Anumite informații nu trebuie și nu pot fi date, cum ar fi de exemplu unele informații cu caracter judiciar sau privind anchete parlamentare, informații privind apărarea națională sau siguranța națională etc.
Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informație a mijloacelor de informare în masă, în mod firesc Constituția reglementează principalele obligații ale acestora. În primul rând trebuie menționat dreptul la antenă care revine principalelor grupuri sociale și politice. Garantarea exercitării acestui drept revine serviciilor publice de radio și televiziune, în al doilea rând, mijloacele de informare în masă au obligația constituțională de a asigura informarea corectă a opiniei publice. Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie respectate în materie de informație și anume: exactitatea, onestitatea, discreția și desigur corectitudinea.
Dreptul la informație, ca toate drepturile și libertățile de exprimare și de răspândire a opiniilor, credințelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice, anumite limite. Este și motivul pentru care prin alineatul (3) se stabilește că prin exercitarea acestui drept nu se poate și nu trebuie să se prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională. Cât privește serviciile publice de radio și televiziune, Constituția impune adoptarea unei legi organice relative la organizarea lor și controlul parlamentar al activității lor.
Libertatea întrunirilor – este o libertate cu caracter social-politic care constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-și exprima gândurile, opiniile, credințele. Prin conținutul său această libertate se află într-o strânsă corelație cu libertatea conștiinței precum și cu libertatea de exprimare.
Ea se poate exercita prin mai multe forme și mijloace. Există anumite trăsături comune tuturor întrunirilor fără deosebire de formele în care se realizează. Astfel orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar, destinată schimbului de idei, concepții, opinii etc. Orice întrunire, în sensul legii, presupune o legătură cât de firavă între participanți, o intenție comună și totdeauna un minimum de organizare. Aceste trăsături au importanță din punct de vedere juridic atunci când se pun probleme de autorizare prealabilă, de desfășurare sau de răspundere. Aceste trăsături deosebesc întrunirile de grupările sau aglomerările întâmplătoare de persoane.
În general, în literatura juridică se discută și deosebirile dintre libertatea întrunirilor și dreptul de asociere. Aceste deosebiri se realizează prin observarea diferențierilor dintre întruniri și asociații. Astfel întrunirile presupun participanți care nu au calitatea de membru permanent sau acceptat conform unei proceduri prestabilite, în timp ce asociația presupune un grup de persoane, unite prin calitatea de membru, între care există legături permanente. Apoi întrunirile urmăresc realizarea nu a unui scop permanent, ci a unuia concret (politic, social, cultural) declarat în momentul desfășurării lor (eventual aprobării prealabile, atunci când legea prevede un asemenea lucru). Asociația însă presupune existența unui scop permanent, precis, determinat în momentul înființării ei, declarat prin actul de înființare sau de organizare (statut, regulament). Întrunirile se desfășoară pe baza unor reguli stabilite momentan, în timp ce asociația funcționează pe baza regulilor statuare, stabilite clar în momentul înființării sale. În fine, întrunirile se desfășoară (desigur în funcție de forma lor) de regulă pe căile și piețele publice sau în localuri publice, în timp ce asociațiile își țin reuniunile la sediile lor. La reuniunile asociațiilor participă, de regulă, numai membrii acestora. Desigur că aceste deosebiri nu trebuie interpretate rigid, pentru că diversitatea mijloacelor prin care se realizează atât întrunirile cât și activitatea asociațiilor este atât de mare încât deseori se produce un amestec al trăsăturilor întrunirilor și asociațiilor. De asemenea trebuie avut în vedere specificul reuniunilor cu caracter privat.
Întrunirile pot fi de două categorii: publice și private. Din textul constituțional nu rezultă o asemenea diferențiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată că regulile sale sunt aplicabile oricărui fel de întrunire. Articolul 39 din Constituție stabilește trei reguli mari în legătură cu întrunirile și anume: a) libertatea întrunirilor; b) caracterul pașnic al întrunirilor; c) interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Desigur, deși textul nu o spune expres, alte reguli pot fi stabilite prin lege.
Dreptul de asociere – este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în categoria libertăților de opinie, care cuprinde posibilitatea cetățenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formațiuni politice, în sindicate, patronate sau alte forme și tipuri de organizații, ligi și uniuni, cu scopul de a participa la viața politică, științifică, socială și culturală, pentru realizarea unei serii de interese legitime comune, înțelegerea sferei de aplicare a dispozițiilor constituționale din articolul 40 presupune o corectă și clară delimitare a asociațiilor ce sunt rezultatul exercitării acestui drept și a altor asociații și societăți care sunt rezultatul unor contracte de asociere. Altfel spus articolul 40 din Constituție se referă la asociere ca rezultat al exercitării unei libertăți fundamentale, o asociație deci de drept constituțional. Aceste asociații sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea de asociere și nu contractul care este temeiul asociațiilor și societăților de drept privat. Asociațiile prevăzute în articolul 40 nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obținerea sau împărțirea unor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale etc, scopuri care să exprime libertatea de gândire și de exprimare a gândurilor, opiniilor, credințelor. Asemenea precizări urmăresc să arate că articolul 40 din Constituție nu poate fi socotit temeiul juridic al creării unor societăți comerciale sau al unor alte asociații cu caracter lucrativ sau eventual al persoanelor juridice. Așa cum am arătat, modificarea legii fundamentale a conferit și acestor din urmă asociații un statut constituțional, în articolul 45 referitor la libertatea economică. Diferența de natură juridică dintre aceste două tipuri de asocieri explică și regimul juridic diferit pe care ele îl cunosc în privința creării și înregistrării lor.
Garantând dreptul la liberă asociere, dispozițiile constituționale stabilesc și formele de asociere. Ca și în alte situații, dificultatea stabilirii unui inventar complet, a determinat folosirea a două procedee și anume: a) nominalizarea partidelor, sindicatelor și, mai nou, în urma revizuirii Constituției și a patronatelor; b) enunțarea celorlalte forme organizatorice prin formularea alte forme de asociere. Dreptul de asociere nu poate fi însă un drept absolut. De aceea în mod firesc se stabilesc anumite limite. Aceste limite constituționale privesc trei mari aspecte: a) scopurile și activitatea; b) membrii; c) caracterul asociației, rezultând practic din modul de constituire.
Cât privește scopurile și activitatea, prin alineatul (2) sunt considerate neconstituționale partidele sau organizațiile care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității țării. Din simpla lectură a textului rezultă că el urmărește protejarea unor valori politice, juridice și statale consacrate încă în primul titlu al Constituției. Aceste valori intrând practic în ordinea constituțională nu pot fi afectate nici prin exercitarea abuzivă a dreptului de asociere. De aceea, în mod firesc, asociațiile care atentează la aceste valori sunt neconstituționale. Constatarea și declararea ca neconstituțională a unei asociații revine Curții Constituționale.
Limitele privind membrii asociațiilor, privesc de fapt numai partidele politice, având în vedere rolul lor în viața politică și statală. În acest sens, potrivit alineatului (3) nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică. Se poate observa că este vorba practic numai de funcționarii publici. Unii sunt nominalizați chiar în text, aici impedimentul fiind de ordin constituțional. Dar pentru că și alți funcționari publici nu pot să se asocieze în partide politice, asocierea fiind un obstacol în buna exercitare a funcțiilor lor, Constituția permite legii organice să stabilească ea aceste categorii. Nu mai suntem deci în prezența unei nominalizări constituționale, ci doar a unui temei constituțional în baza căruia legea organică poate face asemenea nominalizări. Explicația unei asemenea interdicții privind unele categorii de funcționari trebuie căutată în aceea că serviciile publice nu au voie să facă nici o diferențiere, între cei cărora le furnizează prestații pe motive politice și, în general, pe alte motive spirituale. În sistemele constituționale democratice se practică teoria neutralității serviciilor publice, care implică o detașare a funcționarilor publici (sau doar a unor categorii de funcționari publici) de problemele politice. Asemenea prevederi constituționale se explică și prin egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților publice, fără discriminări și fără privilegii. Din acest principiu constituțional rezultă foarte clar că funcția publică este accesibilă în mod egal tuturor celor care dovedesc capacitatea și aptitudinile cerute de lege pentru ocuparea unei funcții publice. De aceea o lege care ar condiționa ocuparea unei funcții publice de opțiunile publice, ar fi, categoric, neconstituțională.
În legătură cu caracterul asociației vom observa că potrivit Constituției sunt interzise asociațiile cu caracter secret. Această dispoziție constituțională urmărește practic protejarea valorilor democrației constituționale față de anumite forțe obscure care ar dori să atenteze la ele.
Secretul corespondenței – Un principiu fundamental care urmărește să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-și comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile și opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alții, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea corespondenței. Prin corespondență textul constituțional înțelege scrisori, telegrame, trimiteri poștale de orice fel, altele decât scrisorile și telegramele, convorbirile telefonice și alte mijloace legale de comunicare. Principalele reguli constituționale vizează :
– sfera subiectelor de drept față de care este ocrotită corespondența – atât persoanele fizice cât și autoritățile publice. Practic nimeni nu are dreptul să atenteze la corespondența cuiva. Obligații aparte revin funcționarilor din poștă și telecomunicații, care prin natura muncii lor și uneori prin natura comunicărilor și trimiterilor (cărți poștale, telegrame, convorbiri telefonice prin intermediul centralelor neautomate) iau cunoștință de conținutul acestor corespondențe. Ei sunt ținuți a păstra secretul, iar statutul acestor funcționari trebuie să sancționeze aspru orice abatere de la principiul constituțional.
Acțiunile interzise – nimeni nu poate reține, deschide, citi, distruge, da publicității o corespondență ce nu-i este adresată, având obligația de a o restitui destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia ei. De asemenea nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică sau de a divulga conținutul unei convorbiri telefonice de care a luat cunoștință întâmplător. Aceleași reguli, se aplică corespunzător și în legătură cu alte trimiteri poștale sau mijloace legale de comunicare între oameni.
Din totdeauna s-a pus și se pune problema dacă principiul inviolabilității corespondenței poate cunoaște vreo restrângere. Sub acest aspect atât legislația cât și practica juridică au evidențiat că exercițiul acestei libertăți comportă o restrângere necesară în interesul justiției, mai exact în interesul descoperirii infracțiunilor și infractorilor. Acest drept al magistraților de a obține, reține, citi și folosi în proces corespondența care vine sau pleacă de la persoane învinuite de săvârșirea unor fapte penale trebuie însă a) să fie prevăzut de lege, b) realizat după o procedură strictă și c) numai pe bază de ordonanțe scrise, cu respectarea celorlalte drepturi ale persoanei, mai ales a dreptului la viața familială, intimă și privată. Legile care vor reglementa aceste restrângeri, vor trebui elaborate numai cu stricta respectare a articolul 53 din Constituție.
6. Drepturile garanții.
Dreptul de petiționare – este un drept cetățenesc de tradiție în sistemul juridic românesc, încadrat în categoria drepturilor garanții, el fiind și o garanție juridică generală pentru celelalte drepturi și libertăți. În condițiile articolului 51 din Constituție, dreptul de petiționare poate fi exercitat fie individual, de către cetățean, fie de către un grup de cetățeni, fie de către organizații legal constituite.
Petițiile adresate autorităților publice se fac numai în numele petiționarilor sau în situația de la alineatul (2), în numele colectivelor pe care organizațiile petiționare le reprezintă. De aici rezultă că orice petiție trebuie semnată și deci, trebuie să conțină datele de identificare a petiționarului. Prin formularea sa clară, textul constituțional nu privește și deci, nici nu protejează juridic petițiile anonime. Aceasta dă dispoziției constituționale și un evident caracter moral.
Corelativ dreptului cetățeanului de a petiționa, articolul prevede obligația autorităților publice de a examina și răspunde la petiții în termenele și condițiile stabilite prin lege. Constituția nu a stabilit explicit aceste termene și condiții. Din modul cum este formulat articolul 53 din Constituție rezultă că legea va trebui să prevadă numai procedura și responsabilitățile ce vor reveni pentru încălcarea Constituției și a legii. Din punct de vedere juridic, petițiile se pot prezenta cel puțin sub patru forme și anume: cereri, reclamații, sesizări și propuneri. Aceste forme nu sunt creații terminologice, ci ele diferă sub aspectul conținutului. De aceea, în practica legislativă s-au stabilit termene și condiții de rezolvare diferite, nuanțate, în funcție de forma petiției. Termenele de rezolvare diferite se corelează cu conținutul diferit al petițiilor, care presupune din partea autorităților publice acțiuni simple sau mai complexe. Apoi legiuitorul stabilește termene și condiții și în funcție de nivelul statal la care se află autoritatea publică sesizată. De regulă, termenele de rezolvare pentru autoritățile centrale sunt mai lungi decât cele pentru autoritățile locale. Totodată, legea va trebui să cuprindă detalii privind, în principal: organizarea primirii petițiilor; regulile examinării și rezolvării petițiilor; controlul acestei activități; răspunderile ce revin funcționarilor publici pentru încălcarea dispozițiilor legale în materie.
Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiționare este o regulă constituțională care asigură acestui drept posibilitatea realizării sale depline.
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică – este un drept fundamental, încadrat tradițional în categoria drepturilor garanții, alături de dreptul de petiționare, cu care, de altfel, se află într-o strânsă corelație. Articolul 52 din Constituție este temeiul constituțional al răspunderii autorităților publice pentru vătămările produse cetățenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor și libertăților acestora. Aceasta răspundere intervine în situații clar definite și anume: a) când emit un act administrativ prin care vatămă o persoană; b) când nu soluționează în termenul legal o cerere a unei persoane, c) când prin erori judiciare săvârșite în procese penale se produc prejudicii. În a doua situație se pot surprinde două aspecte practice. Primul se poate datora rezolvării cererii, în afara termenelor legale, deci cu depășirea lor. Dacă acțiunea este deja primită urmează să fie soluționată prin luarea în considerare și a justificărilor autorității. Dacă însă acțiunea nu s-a pus în mișcare urmează ca primirea și soluționarea sa să fie apreciate în funcție de faptul dacă s-a produs sau nu o vătămare. Al doilea aspect privește tăcerea autorității publice atunci când a fost sesizată cu o cerere. În acest caz textul constituțional dă tăcerii efectele juridice ale unui act administrativ. Reglementarea constituțională prezintă avantajul că nu permite autorităților publice ca pur și simplu sa ignore o cerere a unui cetățean.
Cât privește categoria de acte la care se referă articolul 52 din Constituție ea rezultă clar din text – actele administrative. Trebuie însă să se observe că textul nu se referă la actele administrative emise numai de către autoritățile executive (administrative), ci la toate actele administrative emise de autoritățile publice, fără deosebire de natura lor juridică. Fiind vorba numai de acte cu caracter administrativ, în această categorie nu intră desigur, de exemplu, legea ca act juridic al Parlamentului, sau hotărârea unei judecătorii date într-o speță soluționată. Dar structurile interne ale Parlamentului precum și conducătorii instanțelor judecătorești pot emite și acte administrative. Asemenea acte sunt cuprinse în sfera de aplicație a articolului 52 din Constituție. Desigur, stabilirea naturii juridice administrative a unui act se va face, în context, de către autoritatea competentă a soluționa cauza.
Articolul 52 din Constituție nominalizează și pretențiile pe care le poate formula cetățeanul, acestea fiind: a) recunoașterea dreptului pretins, b) anularea actului, c) repararea pagubei. Este, precum se observă, o ordine firească. Nu se poate obține repararea pagubei fără a se recunoaște dreptul și a se anula actul. Fără a intra în detalii, trebuie să subliniem că în realizarea acestor pretenții cetățeanul nu are obligația de a proba vinovăția (culpa) funcționarului public sau a autorității publice. El trebuie să justifice dreptul său și că actul emis de către autoritatea publică i-a produs o vătămare. Ca atare cetățeanul are în sarcina sa doar proba legăturii cauzale între actul autorității publice și paguba (vătămarea) produsă persoanei.
În același fel trebuie interpretate și dispozițiile alineatului (3), care stabilesc răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procese.
Dacă autoritățile publice vor dori să recupereze eventualele prejudicii ce rezultă, de la funcționarii proprii, vor putea face un asemenea lucru prin procedurile legale privind raporturile de muncă.
Formularea generală a articolului 52 din Constituție poate ridica problema de a ști care este autoritatea publică care trebuie să rezolve cererile. Tăcerea textului trebuie interpretată în sensul că rezolvarea acestor pretenții revine organului competent potrivit legii. Dar acest articol trebuie coroborat și cu articolul 21 din Constituție. Așa stând lucrurile urmează să observăm că, în cazul în care legile nu dau soluții sau proceduri, sau aceste proceduri sunt considerate nesatisfăcătoare, urmează a se aplica dispozițiile articolului 21 din Constituție privind accesul liber la justiție. Față de conținutul complex al acestui drept, de bogăția semnificațiilor și implicațiilor sale juridice, articolul 52 din Constituție trimite la lege pentru stabilirea condițiilor si limitele exercitării sale.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturi Si Libertati Fundamentale (ID: 126016)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.