Drepturi Reale Si Drepturi de Creanta

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE

Considerații introductive

Conceptul de patrimoniu în legislația națională civilă

Clasificarea elementelor patrimoniului

Trăsăturile patrimoniului

Funcțiile patrimoniului

Noțiuni introductive

Gajul general al creditorilor chirografari.

Patrimoniul și subrogația reală cu titlu universal

Subrogația cu titlu particular

Patrimoniul și transmisiunea universală sau cu titlu universal

CAPITOLUL II DREPTURILE REALE ȘI DREPTURILȘE DE CREANȚĂ. CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE

2.1. Clasificarea drepturilor patrimoniale

2.2. Comparație între drepturile reale și drepturile de creanță

2.3. Obligațiile reale

2.4. Clasificarea drepturilor reale

CAPITOLUL III DREPTUL DE PROPRIETATE

2.1. Definirea dreptului de proprietate

2.2. Conținutul juridic al dreptului de proprietate

2.3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

CAPITOLUL IV DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

S.D.R. – Studii de drept românesc

vol. – volumul

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND PATRIMONIUL

Considerații introductive

În doctrina noastră civilă, conceptul de patrimoniu poate fi regăsit și în alte ramuri ale dreptului. Astfel, în dreptul internațional public se regăsește conceptul de patrimoniul comun al umanității, ce are ca obiect marea liberă, precum și resursele minerale, solide, lichide ori gazoase in situ, care se găsesc pe fundul mărilor sau în subsolul acestora, inclusiv nodulii polimetalici.

În legislația națională de drept civil, adesea, se fac referiri la noțiunea de patrimoniu.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. 1 NCC situat în materia persoanelor, orice persoană fizică sau juridică este titulara unui patrimoniu, ce include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia.

Conceptul de patrimoniu se regăsește utilizat în numeroase acte normative speciale, prin acest concept determinându-se regimul juridic al unor anumite categorii de bunuri, adoptate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. Cu titlu de exemplu, art. 1 alin. 2 din Legea nr. 182 din 20 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată, prevede că „ansamblul bunurilor ce reprezintă o mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor aflate în continuă evoluție, precum și toate elementele rezultate din interacțiunea, de-a lungul timpului, între factorii umani și cei naturali, bunuri identificate ca atare, constituie patrimoniul cultural național, indiferent de regimul de proprietate asupra acestor bunuri.”

Uneori, în legislația noastră, fără a face referire la o anumită ramură de drept, o grupare de bunuri, de valori care au aceeași natură sau același regim juridic poate fi desemnată prin noțiunea de fond.

În susținerea acestei idei, art. 1 din Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 a fondului funciar, republicată, cu modificările ulterioare, prevede că „terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României”.

În cuprinsul unor alte acte normative speciale, o grupare de bunuri care au aceeași natură sau același regim juridic poate fi desemnată prin noțiunea de domeniu. Cu titlu de exemplu, art. 4 din Legea fondului funciar prevede că „terenurile pot face obiect al dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale ce au ca titulari persoane fizice sau juridice ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat. Domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor.”

Însă, ceea ce ne interesează este definirea conceptului de patrimoniu. Ce este patrimoniul?

În concepția profesorului Constantin Stătescu „știința dreptului civil are ca obiect, în ultimă analiză, cercetarea raportului juridic civil ca relație socială reglementată de norma juridică civilă, privit în elementele sale structurale: subiecte, conținut, obiect”. Conținutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile subiective și obligațiile corelative care aparțin subiecților raportului juridic civil. Este cunoscut că drepturile subiective și obligațiile corelative pot fi patrimoniale, respectiv au un conținut economic, și personal-nepatrimoniale, care nu au un asemenea conținut.

Pentru definirea conceptului de patrimoniu ne interesează doar drepturile și obligațiile subiective care au o valoare economică, adică cele patrimoniale. Cercetarea drepturilor subiective patrimoniale și a obligațiilor corelative poate fi făcută însă în două modalități.

Acestea pot fi analizare separat, unul câte unul, ca aparținând unui anumit subiect de drept, deci unui anumit titular. Ele pot fi drepturi reale sau drepturi de creanță. Însă, pot fi analizate și ca un ansamblu, ca o universalitate juridică ce aparține unui subiect de drept, fără a mai avea în vedere identitatea fiecărui drept sau a fiecărei obligații în parte, conștienți fiind că ansamblul este alcătuit din acestea.

Prin încercarea de unire a tuturor drepturilor subiective cu conținut economic și a obligațiilor corelative ajungem la o noțiune care realizează sinteza lor, adică la noțiunea de patrimoniu.

Conceptul de patrimoniu în legislația națională civilă

În legislația noastră civilă nu a existat și nu există o definiție a conceptului de patrimoniu. Astfel, creatorii Codului civil român de la 1864, după modelul celui francez de la 1804, au acordat puțină importanță acestui concept. Însă, nu mai puțin adevărat este că, această noțiune, nu îi era străină fostului Cod civil, cod ce făcea referiri la ea implicit sau explicit.

Astfel, o referire generală, implicită, se regăsea în cuprinsul art. 1718 din vechiul
Cod civil potrivit căruia „oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare”.

Mențiunea vechiului Cod civil la toate bunurile ce aparțin debitorului, prezente și viitoare, cu care acesta garanta îndeplinirea obligațiilor asumate față de creditorul său, viza totalitatea bunurilor acestuia, universalitatea lor.. Codul civil de la 1864, în prezent abrogat, făcea referiri clare la această noțiune atunci când reglementa separația de patrimonii.

Așadar, potrivit art. 781 vechiul Cod civ. creditorii unei persoane care a decedat puteau cere „separația patrimoniului defunctului de acela al eredelui”, cu scopul de a nu se produce confuziunea între patrimoniul pe care l-a lăsat persoana decedată și patrimoniul propriu al moștenitorului ei. În acest fel, adică separând patrimoniul acestuia de cel al defunctului, creditorii succesorali urmăreau să se asigure că se vor putea îndestula din bunurile care au aparținut defunctului, fără a fi în concurență cu propriii creditori ai moștenitorului.

În vechiul Cod civil, conceptul de separație de patrimonii se regăsea și în cuprinsul art. 784 și în art. 1743 din materia privilegiilor.

Este util a menționa că NCC nu mai reglementează separația de patrimonii, însă, în cuprinsul art. 1107 NCC creditorii unui succesibil pot accepta moștenirea acestuia, pe calea acțiunii oblice, în limita îndestulării creanței lor.

Dacă în cuprinsul alin. 1 al art. 31 NCC se precizează că „orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu care cuprinde toate drepturile și toate datoriile acesteia evaluabile în bani”, alin. (2) al aceluiași articol prevede că patrimoniul unei persoane „poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege”. Alineatul 3 al art. 31 NCC enumeră ca fiind patrimonii de afectațiune masele patrimoniale fiduciare constituite potrivit dispozițiilor Titlului IV din Cartea a III-a a noului Cod civil, patrimoniile afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii ca având același caracter.

Alături de fiducie, conceptul de patrimoniu se regăsește și în alte texte ale noului Cod civil român precum art. 214 alin. 1 NCC dispune că membrii organelor care asigură administrarea unei persoane juridice au obligația să asigure și să mențină separația între patrimoniul acesteia și propriul lor patrimoniu. Astfel, ne aflăm în prezența unei separații de patrimonii, de natură să împiedice confuzia între patrimoniul persoanei juridice și cel al persoanelor fizice care, potrivit statutului ori actului de înființare a persoanei juridice, au calitatea de membri ai organelor de administrare a activității acesteia.

Totodată, în cuprinsul noului Cod civil noțiunea de patrimoniu se regăsește și în
art. 1114 alin. 2 care prevede că moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia. În susținerea aceleiași idei este și art. 1624, potrivit căruia în cadrul aceluiași raport obligațional nu poate opera confuziunea între calitatea de creditor și cea de debitor, atunci când creanța și datoria se găsesc în același patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.

Așa cum am mai precizat în vechiul Cod civil român de la 1864 nu a existat o definiție a noțiunii de patrimoniu, însă ea nu se regăsește nici în reglementările noului Cod civil.

Mențiunile din cadrul legislația noastre civile în vigoare cu privitre la conceptul de patrimoniu ne conduce la ideea că acesta presupune, prin el însuși, o însumare de drepturi și obligații cu conținut economic ce aparțin unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică.

Potrivit Prof. Constantin Stătescu patrimoniul „nu mai presupune luarea în considerare a drepturilor și obligațiilor concrete pe care subiectul de drept le are la un moment dat, ci ansamblul acestor drepturi și obligații, privite fără luarea în considerare a individualității lor”.

Așadar, patrimoniul poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept.

Însă, în doctrină nu este singura definiție dată conceptului de patrimoniu.

Profesori de seamă ai doctrinei, precum Tr. lonașcu și S. Brădeanu au definit conceptul ca fiind „totalitatea drepturilor și obligațiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparținând unei persoane, ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă”.

În opinia Prof. V. Stoica, cu referire la doctrina veche franceză, în noțiunea de patrimoniu ar intra numai drepturile și obligațiile cu conținut economic ca bunuri incorporale, în acest sens, acesta susținând că „patrimoniul este o noțiune juridică, deci o realitate intelectuală. Așadar, el poate fi format tot din elemente intelectuale, adică din drepturi și obligații patrimoniale, respectiv bunuri incorporale, iar nu din bunurile materiale corporale.

Însă, este necesar a reține că în dreptul nostru civil drepturile patrimoniale sunt considerate ca fiind bunuri. Practic, toate drepturile și obligațiile cu caracter economic se referă la bunuri corporale sau incorporale sau sunt ele însele bunuri.

Clasificarea elementelor patrimoniului

Înainte de a dezbate această problemă se impune a menționa cu precădere că, dacă patrimoniul este alcătuit din drepturile și obligațiile cu conținut economic ce aparțin unei persoane, care pot fi exprimate în bani, înseamnă că din cuprinsul lui vor fi înlăturate drepturile personal-nepatrimoniale cum este dreptul la nume, dreptul la onoare etar intra numai drepturile și obligațiile cu conținut economic ca bunuri incorporale, în acest sens, acesta susținând că „patrimoniul este o noțiune juridică, deci o realitate intelectuală. Așadar, el poate fi format tot din elemente intelectuale, adică din drepturi și obligații patrimoniale, respectiv bunuri incorporale, iar nu din bunurile materiale corporale.

Însă, este necesar a reține că în dreptul nostru civil drepturile patrimoniale sunt considerate ca fiind bunuri. Practic, toate drepturile și obligațiile cu caracter economic se referă la bunuri corporale sau incorporale sau sunt ele însele bunuri.

Clasificarea elementelor patrimoniului

Înainte de a dezbate această problemă se impune a menționa cu precădere că, dacă patrimoniul este alcătuit din drepturile și obligațiile cu conținut economic ce aparțin unei persoane, care pot fi exprimate în bani, înseamnă că din cuprinsul lui vor fi înlăturate drepturile personal-nepatrimoniale cum este dreptul la nume, dreptul la onoare etc.

Unii autori ai literaturii de specialitate ți-au exprimat opinia potrivit căreia „împrejurarea că atingerea adusă unui asemenea drept s-ar putea concretiza într-o creanță în despăgubiri, adică într-un element activ al patrimoniului, nu este de natură să pună în discuție această înlăturare”.

De exemplu, atingerea adusă dreptului la onoare al unei persoane prin afirmații calomnioase despre acea persoană poate conduce la obligarea celui care le-a făcut la plata, către cel al cărui drept subiectiv personal-nepatrimonial a fost atins, a unei despăgubiri.

Când vorbim despre clasificarea elementelor patrimoniului, nu se are încă în vedere nici clasificarea drepturilor subiective patrimoniale în drepturi reale și drepturi de creanță, deși este știut că acestea dau conținutul patrimoniului.

Dacă drepturile și obligațiile cu conținut economic își pierd identitatea drepturile vor alcătui ceea ce numim activul patrimonial, iar obligațiile pasivul acestuia. Așadar, putem afirma că patrimoniul este alcătuit dintr-un activ și pasivul corespunzător.

În cadrul activului patrimonial se regăsesc toate drepturile subiective cu valoare economică, deci exprimabile în bani. Așadar, poate fi vorba despre: dreptul de proprietate asupra anumitor bunuri, dreptul de superficie asupra unui teren, dreptul de uzufruct asupra unor bunuri. Toate acestea sunt drepturi reale. Dreptul de a se restitui suma împrumutată, dreptul de a folosi bunul împrumutat de cineva, dreptul de a primi prețul asupra lucrului vândut cuiva, dreptul de a utiliza energia electrică în urma încheierii unui contract de furnizare a acesteia etc., sunt drepturi de creanță sau drepturi personale.

În cuprinsul pasivului patrimonial se vor regăsi toate datoriile, obligațiile evaluabile în bani pe care le are o anumită persoană, datoriile putând consta în: obligația de a da, adică de a transmite sau a constitui un drept real, în obligația de a face, adică de a executa o prestație pozitivă, sau în obligația de a nu face, adică de a nu face ceva, ceea ce, în lipsa acestei obligații, ai fi putut să faci.

Trăsăturile patrimoniului

Patrimoniul este o universalitate juridică

Anterior am menționat că patrimoniul este alcătuit din drepturile și obligațiile cu conținut economic ce aparțin unui subiect de drept, privite în totalitatea lor, însă fără a interesa identitatea fiecărui drept sau a fiecărei obligații. De aici decurge ideea potrivit căreia patrimoniul apare ca o universalitate juridică, cu două importante consecințe:

drepturile și obligațiile ce formează patrimoniul sunt strâns legate între ele, alcătuind un tot unitar;

drepturile și obligațiile cu conținut economic ce alcătuiesc patrimoniul sunt distincte de universalitate, astfel încâ modificările ce au loc în legătură cu aceste drepturi și obligații nu vor afecta universalitatea însăși, în ansamblul ei, universalitate ce va exista indiferent de modificările ce se produc în interiorul său.

Independent de voința titularului său patrimoniul este o universalitate juridică, o universalitate de drept, această trăsătură făcând distincția clară între patrimoniul și ceea ce numim uneori universalitate de fapt.

Când se aduce în discuție o universalitate de fapt se are în vedere împrejurarea în care, prin voința titularului, mai multe bunuri sunt grupate, iar această grupare, în ansamblul ei, primește o anumită destinație sau este privită ca atare. Cu titlu de exemplu, o persoană decide să vândă sau să doneze librăria ce îi aparține. Se poate afirma că, în această iopteză, librăria formează o universalitate de fapt, neinteresând individualitatea fiecărei cărți dintre cele ce o compun, ci interesează că toate cărțile formează librăria ce aparține proprietarului ei. Oricum, ea este un element component al patrimoniului aceleiași persoane..

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că esențial pentru existența unei
universalități de fapt este „voința titularului de a privi mai multe bunuri în ansamblul lor, ca o totalitate, iar nu în mod individual”, astfel că o persoană „poate să constituie o universalitate de fapt nu numai din bunuri de același fel, ci chiar bunuri de gen, fiindcă ceea ce are importantă este numai voința acelei persoanei de a constitui ansamblul de bunuri ca atare.”

În cuprinsul patrimoniului ca universalitate de drept, elementele componente, respectiv drepturile și obligațiile cu conținut economic, alcătuiesc o unitate abstractă, susceptibilă de modificări sau transformări, ce sunt privite prin expresia valorică – bănească – pe care o au.

Spre deosebire de universalitatea de fapt, în cadrul universalității de drept patrimoniul are un activ și un pasiv, între acestea existând o strânsă corelație. Acesta este motivul pentru care se poate afirma că „o universalitate de drept se definește ca un ansamblu în cadrul căruia activul corespunde pasivului”.

Ceea ce trebuie remarcat este faptul că în cuprinsul noului Cod civil se recunoaște utilitatea universalității de fapt ca o componentă a patrimoniului unei persoane.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 541 alin. 1 NCC constituie o universalitate de fapt „ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună, stabilită prin voința acesteia ori prin lege”. După cum se poate remarca, pentru a ne afla în prezența unei asemenea universalități, textul noului cod impune două condiții necesare și suficiente: bunurile care o compun să aparțină aceleiași persoane și ansamblul acestor bunuri să aibă o destinație comună.

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că la cele două condiți anterior prezentate ar mai putea fi adăugată o a treia condiție și anume „destinația comună a bunurilor să fie păstrată pe toată durata de existență a ansamblului, adică a universalității de fapt”.

Cel de-al doilea alinea al art. 541 NCC permite ca bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt să poată face, împreună ori separat, obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte. În această ordine de idei art. 706 NCC enumeră printre bunurile ce pot face obiect al dreptului de uzufruct o universalitate de fapt ori o cotă-parte din aceasta.

Orice persoană are un patrimoniu

Este binecunoscut faptul că, a fi subiect de drept civil, adică participant la raporturile juridice civile a unei persoane fizice sau juridice, presupune și existența unui patrimoniu.

În cazul persoanelor fizice acest caracter are valoare de adevăr fundamental și asta deoarece indiferent cât de sărac ar fi cineva deține totuși un minimum de bunuri ce îi alcătuiesc patrimoniul.

În cazul persoanelor juridice acestea sunt titulare ale patrimoniului necesar îndeplinirii scopului pentru care au fost înființate, indiferent care ar fi acesta: economic, de binefacere, de asistență mutuală pentru membrii lor, cultural etc. Este binecunoscut faptul că legea impune existența unui patrimoniu ca una dintre condițiile esențiale pentru însăși existența persoanei juridice. În susținerea celor menționate art. 187 NCC dispune că, pe lângă o organizare de sine stătătoare, „orice persoană juridică trebuie să aibă un patrimoniu propriu, afectat realizării unui scop licit și moral, în acord cu interesul general.”

Patrimoniul este unic

Acest caracter înseamnă că fiecare subiect de drept, persoană fizică sau juridică, are un singur patrimoniu, oricât de multe drepturi și obligații ar cuprinde acesta, legea interzicând ca același subiect de drept să fie titularul mai multor patrimonii.

Divizibilitatea patrimoniului

Deși patrimoniul este unic aceasta nu înseamnă că este că el este și este indivizibil în sensul că toate componentele sale ar avea unul și același regim juridic.

Trebuie menționat că patrimoniul unui subiect de drept poate fi divizibil în mai multe categorii, grupe sau mase de drepturi și obligații, fiecare dintre acestea beneficiind de un regim juridic distinct, în raport cu scopul pentru care o astfel de divizare a patrimoniului a fost realizată.

Astfel, în cuprinsul art. 31 alin. 2 NCC se regăsește consacrată, cu valoare de principiu, trăsătura divizibilității patrimoniului, noul Cod civil dispunând că patrimoniul unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, poare face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege

Cu titlu de exemplu orice societate, ca subiect de drept, are un patrimoniu propriu patrimoniu ce cuprinde mai multe bunuri-mobile, imobile, fonduri bănești-fiecare având un regim juridic diferit. În cazul unei unități administrativ-teritorială care, în calitate de persoană juridică de drept public, are un patrimoniu propriu, supus și normelor juridice de drept civil, care cuprinde bunuri ce fac parte din domeniul public de interes local și bunuri ce fac parte din domeniul privat al acesteia. Dacă bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, cele din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Divizibilitatea patrimoniului și patrimoniile de afectațiune.

Cum în cadrul aceluiași patrimoniu există mai multe mase de bunuri cu regim juridic specific, titularului îi este recunoscută posibilitatea juridică de a afecta mai multe mase patrimoniale în vederea realizării unui scop determinat. De fapt acesta este ideea art. 31 alin. 2 NCC, potrivit cu care patrimoniul unei persoane poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectapuni, dar numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Conchizând, trăsătura divizibilității patrimoniului permite crearea, înlăuntrul acestuia, de mase patrimoniale distincte, anume patrimoniile de afectațiune.

Ceea ce este esențial a menționa este faptul că noțiunea de patrimoniu de afectațiune
s-a regăsit consacrată in terminis în dreptul nostru civil înainte de adoptarea noului Cod civil.

Astfel, după anul 1990, odată cu trecerea la economia de piață a impus organizarea pe baze concurențiale a unor profesii care, prin natura lor, sunt considerate a fi profesii liberale, cum sunt cele de avocat, medic, executor judecătoresc, notar etc.

În cuprinsul actelor normative speciale ce reglementează statutul celor ce practică asemenea profesii se regăsesc statuate prevederi potrivit cu care bunuri din patrimoniul acestor persoane primesc o destinație specială, ca patrimoniu de afectațiune; ele vor servi atât la exercitarea profesiei respective, cât și la eventuala îndestulare a creditorilor ale căror creanțe s-au născut în cadrul exercițiului profesiei.

Articolul 31 alin. 3 NCC dispune, cu valoare de principiu, că patrimoniile de afectațiune sunt mase patrimoniale „afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii astfel determinate”.

Totodată, ținând cont de importanța constituirii maselor patrimoniale de afectațiune destinate exercitării anumitor profesii sau a unor activități economice, în cuprinsul noului Cod civil român sunt consacrate anumite norme procedurale de principiu privitoare la constituirea și la lichidarea acestor mase patrimoniale.

În susținerea celor menționate este art. 33 NCC potrivit căruia „constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabilește prin actul încheiat de titular, cu respectarea condițiilor de formă și de publicitate prevăzute de lege”. Aceeași dispoziție își găsește aplicabilitate „în mod corespunzător și în cazul măririi ori micșorării, din diverse rațiuni, a patrimoniului de afectațiune profesional individual, iar eventuala lichidare a acestui patrimoniu are a se face în condițiile lichidării patrimoniului societăților constituite în temeiul dispozițiilor noului Cod civil, prin aplicarea prevederilor
art. 1941-1948 din același cod, dacă prin lege nu se dispune altfel”.

Noul Cod civil în cuprinsul art. 31 alin. 3 NCC, statuează că sunt patrimonii de afectațiune și masele patrimoniale fiduciare. În noua legislație civilă națională fiducia este o instituție nouă, instituție introdusă prin dispozițiile noului Cod civil.

În conformitate cu noile reglementări civile fiducia reprezintă „o operațiune juridică pe temeiul căreia una ori mai multe persoane, denumite constituitori, transferă anumite bunuri ce pot consta în drepturi reale, drepturi de creanță, garanții sau alte drepturi patrimoniale ori un ansamblu de asemenea bunuri, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulți fiduciari, care le pun în valoare pentru un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi și obligații care se regăsesc în patrimoniul fiduciarilor”.

Divizibilitatea patrimoniului și transferul intrapatrimonial

Articolul 32 NCC consacră posibilitatea juridică a transferului intrapatrimonial ca un efect al recunoașterii principiului divizibilității patrimoniului și a reglementării existenței, înlăuntrul aceluiași patrimoniu, a patrimoniilor de afectațiune.

Astfel, conform dispoziților alin. 1 al art. 32 NCC în cazul divizării unui patrimoniu ori al existenței unui patrimoniu de afectațiune în cadrul aceluiași patrimoniu astfel divizat, având același titular, poare opera un transfer al drepturilor și obligațiilor dintr-o masă patrimonială în alta. Un asemenea transfer va fi realizat cu respectarea eventualelor condiții prevăzute de lege pentru a opera și fără prejudicierea drepturilor creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale. În cuprinsul alin. 2 al aceluiași articol se face mențiunea că într-o asemenea situație transferul drepturilor și obligațiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.

Având caracter de noutate în cadrul legislației noastzre civile se impun a fi făcute câteva precizări. Pentru început se ridică întrebarea dacă noțiunea de „transfer”, termen uzitat în cuprinsul art. 32 NCC este cel mai potrivit și asta pentru că, de regulă, a transfera un bun presupune trecerea lui de la un titular la un alt titular, adică din patrimoniul unuia în patrimoniul altuia, ceea ce semnifică împrejurarea că are loc o „înstrăinare" a bunului de la titularul dreptului asupra lui la un alt titular.

În textul art. 32 alin. 2 NCC se precizează fără echivo că nu operează o „înstrăinare”.

Unii autori ai literaturii de specialitate consideră că ar fi fost mult mai potrivit să se utilizeze termenul de „trecerea" unui bun dintr-o masă patrimonială într-alta nu constituie o „înstrăinare". În al doilea rând, chiar dacă o asemenea operațiune juridică nu constituie o înstrăinare, nu mai puțin, ea are a fi făcută cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Totodată, art. 32 alin. 1 NCC precizează ca transferul analizat să se facă fără prejudicierea creditorilor fiecăreia dintre masele patrimoniale cuprinse în această operațiune. Această mențiune presupune de exemplu, că transferul unui bun propriu al unuia dintre soți în cadrul comunității legale nu trebuie să prejudicieze interesele creditorilor personali ai acestuia, după cum trecerea unor bunuri din comunitate în masa patrimonială a bunurilor proprii ale soților nu poate fi de natură a prejudicia pe creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu acte juridice privitoare la comunitatea lor legală de bunuri.

Ultima observație ce se impune a fi făcută, ideea subliniată în cadrulș literaturii de specialitate, constă în ideea potrivit căreia „din moment ce transferurile de bunuri efectuate între masele patrimoniale ale aceluiași patrimoniu nu constituie înstrăinări, actul juridic prin care se efectuează un asemenea transfer nu trebuie să fie încheiat în formă autentică, chiar dacă aceasta ar fi impusă de lege pentru un transfer propriu-zis, adică într-un alt patrimoniu; de asemenea, transferul intrapatrimonial nu este impozabil din punct de vedere fiscal.”

Netransmisibilitatea patrimoniului prin acte juridice între vii.

Atât timp cât patrimoniul este strâns legat de subiectul de drept căruia îi aparține este de neconceput transmiterea lui prin acte între vii.

Este posibil ca o persoană fizică/juridică să transmită, prin acte între vii, unul sau mai multe drepturi din patrimoniul ei, însă nu însuși patrimoniul și asta pentru că patrimoniul rămâne legat de persoana titularului său atâta vreme cât acesta este în ființă.

Patrimoniul va putea fi transmis, în universalitatea sa, numai la decesul unei persoane fizice ori în momentul reorganizării și încetării existenței persoanei juridice, faptul că prevederile art. 1747-1754 NCC consacră posibilitatea vânzării unei moșteniri nefiind de natură a duce la o altă concluzie. Practic, vânzarea moștenirii, înstituită de art. 1747 NCC presupune transmiterea către cumpărător a drepturilor și obligațiilor din care este alcătuită moștenirea ce face obiectul vânzării.

De la acest principiu există o singură excepție în privința persoanelor juridice, în sensul că poate opera o transmisiune patrimonială cu titlu universal fără ca persoana juridică să își înceteze existența, anume atunci când ea este supusă reorganizării prin divizare parțială. într-adevăr, potrivit art. 236 alin. (3) NCC, într-o asemenea ipoteză, o fracțiune din patrimoniul unei persoane juridice care își menține ființa se desprinde și se transmite către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înființează în acest fel. Suntem deci în prezența unei transmisiuni de patrimoniu cu titlu universal „între vii", adică între persoane juridice care „ființează" sau care iau astfel „ființă"121

Funcțiile patrimoniului

Noțiuni introductive

În cadrul literaturii de specialitatea s-a afirmat ideea potrivt căreia „luarea în considerare a drepturilor și obligațiilor cu conținut economic ce aparțin unui subiect de drept ca o universalitate juridică are anumite consecințe juridice subsumate prin ceea ce se denumește că reprezintă funcțiile patrimoniului.”

În legislația noastră civilă s-a subliniat că patrimoniul are trei funcții, respectiv:

permite și explică gajul general al creditorilor chirografari;

permite și explică subrogația reală cu titlu universal;

permite și explică transmisiunea universală și transmisiunea cu titlu universal.

Gajul general al creditorilor chirografari.

În lipsa conceptului de patrimoniu nu poate fi explicat faptul că orice subiect de drept, persdoană fizică sau juridică, răspunde de îndeplinirea obligațiilor care îi incumbă cu bunurile sale prezente și viitoare.

Cu alte cuvinte, nu poate fi explicat însuși gajul general pe care îl au creditorii chirografari ai debitorului. Prin creditori chirografari înțelegem acei creditori care nu dispun de garanție reală asupra unui bun determinat al debitorului lor.

Dispozițiile art. 2324 alin. 1 NCC, dispoziții ce preiau dispozițiile art. 1718 din vechiul Cod civil, prevăd că „cel ce este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare; ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi”.

Practic, creditorii chirografari beneficiază de acea garanție ce constă în dreptul de gaj general, care privește, în principiu, totalitatea bunurilor debitorului, indiferent de modificările care au loc în patrimoniul acestuia de la nașterea creanței și până în momentul executării.

Din cele prezentate se poate remarca că obiectul dreptului de gaj general al creditorilor chirografari îl constituie însuși patrimoniul debitorului, și nu bunuri concrete, individualizate, care îl compun. Este important a preciza că debitorul, deși are datorii față de creditorii săi, își administrează, liber, patrimoniul așa cum crede el de cuviință.

În ideea administrării patriminiului debitorul poate dobândi bunuri noi, le poate înstrăina pe cele existente sau poate contracta noi datorii, cu condiția să nu urmărească a-și crea o stare de insolvabilitate.

În condițiile prevederilor art. 1562-1565 NCC actele de dispoziție făcute de debitor ce vizează bunurile ce alcătuiesc patrimoniul sunt opozabile creditorilor chirografari de la nașterea creanței lor până la urmărirea bunurilor, sub rezerva dreptului pe care aceștia îl au de a cere, pe cale judecătorească, revocarea acelor acte făcute de debitor în frauda drepturilor lor, printr-o acțiune specifică denumită acțiunea revocatorie.

În momentul în care creditorii trec la executarea creanței este marcat momentul fixării dreptului de gaj general asupra unor bunuri individual determinate din patrimoniul
debitorului, adică asupra bunurilor efectiv urmărite.

Din acestă perspectivă, apare distincția făcută în cadrul literaturii de specialitate între funcția patrimoniului ce permite și explică gajul general al creditorilor chirografari și „mecanismul juridic prin care se exercită această funcție”. Este adevărat că funcția amintită are în vedere universalitatea, totalitatea bunurilor care alcătuiesc patrimoniul debitorului în mișcarea acestora prin actele juridice încheiate de debitor cu privire la „componența concretă” a patrimoniului său, pe când punerea în valoare a acestei funcții, adică însăși exercitarea dreptului de gaj general de către un creditor chirografar, semnifică posibilitatea ca el să urmărească drepturile reale și de creanță existente în patrimoniul debitorului la momentul la care acesta decide începerea urmăririi silite și, eventual, să ia măsurile prevăzute de lege pentru indisponibilizarea unor bunuri ori de desființare a unor acte juridice încheiate de debitor în frauda dreptului său de gaj general, în calitate de creditor chirografar.

Dar în cuprinsul art. 2324 NCC se statuează că nu pot face obiectul gajului general al creditorilor chirografari, neputând, așadar, fi urmărite de către aceștia, bunurile insesizabile, caracter ce poate fi dobândit prin lege ori prin voința părților, când aceasta o permite.

Așa cum am analizat anterior una din trăsăturile patrimoniului constă în divizibilitatea acestuia, existând posibilitatea constituirii unor patrimonii de afectațiune.

În aceste condiții se ridică întrebarea cum se raportează funcția patrimoniului de a asigura gajul general al creditorilor chirografari la divizibilitatea acestuia?!

Spre deosebire de fostul Cod civil în cuprinsul căruia nu găseam răspuns la această întrebare, art. 2324 alin. 3 din NCC ne oferă răspuns. Astfel, dacă vorbim despre un patrimoniu divizat, în general, în mai multe mase de bunuri, pe temeiul art. 2324 alin. 3 NCC „creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie, mai întâi, să urmărească bunurile care fac parte din acea masă patrimonială; numai în măsura în care aceste bunuri sunt insuficiente, ei vor putea urmări, pentru satisfacerea în întregime a creanțelor lor, celelalte bunuri ale debitorulu”.

Totodată, în cuprinsul art. 2324 alin. 4 NCC este statuat că „în situația existenței unui patrimoniu de afectațiune constituit pentru exercitarea unei anumite profesii autorizate de lege, bunurile care se găsesc în această masă patrimonială vor putea fi urmărite numai de către creditorii chirografari ale căror creanțe s-au născut în legătură cu exercitarea acelei profesii”. În plus, distinct de situația divizării unui patrimoniu în general, dacă este vorba despre patrimoniile de afectațiune în discuție, textul menționează că acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului, aceasta înseamnând că riscul „insolvabilității" patrimoniului de afectațiune va fi suportat de către creditorii chirografari ce s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei autorizate de lege.

În cuprinsului noului Cod civil este instituit în art. 2325 posibilitatea pentru creditor și debitor de a convini a limita dreptul creditorului de a urmări bunurile ce nu îi sunt ipotecate.

Cu alte cuvinte, în temeiul unei astfel convenții, în caz de neîndestulare a creditorului ipotecar din bunul ori bunurile ipotecate, pentru restul creanței ori creanțelor sale ipotecare, el devenind un creditor chirografar, se obligă să nu urmărească celelalte bunuri din patrimoniul debitorului său.

Patrimoniul și subrogația reală cu titlu universal.

Subrogația nu este altceva decât înlocuire. Când o persoană ia locul alteia în calitate de titular al unui drept, vom vorbi de subrogație persoanală, iar în cazul în care un bun este înlocuit cu altul vom vorbi de subrogație reală. Subrogația reală poate fi universală, când își găsește aplicabilitate la scara unui patrimoniu, sau cu titlu universal, atunci când privește o masă patrimonială, o diviziune a acesteia, și cu titlu particular, când vizează un bun individual determinat. În cazul de față ne interesează doar subrogația reală.

Astfel, dacă în cuprinsul unui patrimoniu, respectiv al unei mase patrimoniale, un lucru este înlocuit cu altul, înlocuirea poartă denumirea de subrogație reală universală sau cu titlu universal. Subrogația reală universală înseamnă că locul oricărui bun din patrimoniu care este înstrăinat este luat de prețul încasat, iar dacă prețul se investește într-un alt bun, acesta intră în patrimoniu în locul valorii respective. Se impune a preciza că subrogația reală universală/cu titlu universal nu trebuie confundată cu transferul drepturilor și obligațiilor cu conținut economic dintr-o masă patrimonială în alta, în condițiile dispozițiilor art. 32 alin. 2 NCC, acest tip de transfer nefiind o înstrăinare.

Ținând cont de caracterul patrimoniului de a fi o universalitate juridică, drepturile și obligațiile ce îl compun pot fi înlocuite cu alte valori, fără ca universalitatea lui să fie afectată. În mod permanent automat valorile nou intrate într-un patrimoniu iau locul, se subrogă celor ieșite, căpătând poziția juridică avută de acestea din urmă.

În cazul subrogației reale universale sau cu titlu universal funcția juridică constă în asigurarea continuării afectațiunii unui patrimoniu sau a unei mase dintr-un patrimoniu destinației economice concrete, specifice. Din această perspectivă subrogația reală universală sau cu titlu universal se interferează cu cealaltă funcție, respectiv dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, al cărei conținut îl realizează, deoarece locul bunului înstrăinat va fi luat de bunul primit în schimb, astfel încât creditorul va putea să urmărească, la scadență, bunuri concrete care se vor afla în patrimoniul debitorului la momentul la care se pornește executarea. Subrogația reală universală sau cu titlu universal funcționează și în alte cazuri cu aceeași finalitatte, respectiv asigurarea destinației masei de bunuri, cum ar fi necesitatea împărțirii unui patrimoniu sau aceea a restituirii unui patrimoniu. într-adevăr, în ipoteza în care mai mulți succesori dobândesc împreună un patrimoniu, ei se află în stare de indiviziune, a cărei lichidare se face prin împărțeală (partaj).

Subrogația cu titlu particular.

În comparație cu subrogația reală universală sau cu titlu universal, care operează automat, subrogația reală cu titlu particular are loc numai atunci când legea o prevede în mod expres și privește un bun luat ut singuli.

În conformitate cu unele dispoziții cuprinse în diferite legi speciale, cât și în noul Cod civil, în dreptul nostru civil în vigoare există mai multe cazuri de subrogație reală cu titlu particular. De exemplu, art. 28 alin. 2 din Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede că ipoteca și privilegiul ce grevau bunul expropriat se strămută prin efectul legii (de drept) asupra indemnizației de expropriere. În cuprinsul
art. 2330 alin. 2 NCC acest principiu este preluat statuându-se că „sunt afectate plății creanțelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor, sumele datorate în temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau cu titlu de despăgubire pentru îngrădirile aduse dreptului de proprietate, stabilite prin lege.”

În cuprinsul noului Cod civil se regăsesc cazuri de subrogație reală particulară precum cea instituită de art. 2330 alin.1 NCC potrivit căruia „dacă un bun grevat cu un privilegiu ori o ipotecă a pierit ori a fost deteriorat, indemnizația de asigurare sau, după caz, despăgubirea obținută de titularul bunului va fi afectată plății creanțelor ipotecare ori privilegiate, după rangul lor.” Același principiu operează în materia uzufructului, și asta pentru că, potrivit
art. 748 NCC, în caz de distrugere a bunului care formează obiectul dreptului de uzufruct din caz fortuit, fie aceasta și parțială, uzufructul va continua să existe, deci se va transfera asupra despăgubirii plătite de terț sau, după caz, asupra indemnizației de asigurare, dacă aceasta nu este folosită pentru repararea bunului.

Patrimoniul și transmisiunea universală sau cu titlu universal

Odată cu decesul unei persoane fizice ori în caz de reorganizare a unei persoane juridice prin fuziune/prin contopirea mai multor persoane juridice spre a constitui o nouă persoană juridică sau prin divizare, se vor transmite toate drepturile și obligațiile care au aparținut subiectului de drept a cărui ființă încetează. Așadar, obiectul transmisiunii îl reprezintă însuși patrimoniul ca universalitate juridică ce aparține acelui subiect de drept, și nu drepturi și obligații privite în mod izolat. În ipopteza în care întreg patrimoniu se transmite unui succesor, ne vom afla în prezența unei transmisiuni universale, însă dacă se transmit fracțiuni din patrimoniu către mai mulți succesori, fiecare dintre ei primind o asemenea fracțiune, vom vorbi de transmisiune cu titlu universal.

Însă, ceea ce se impune a preciza este faptul că atât succesorul universal, cât și cel cu titlu universal vor dobândi atât activul, cât și pasivul patrimonial. Cele două tipuri de transmisiuni-universală sau cu titlu universal-nu pot fi concepute în afara noțiunii de patrimoniu în care se reflectă unitatea activului și pasivului, ce aparțin și formează patrimoniul unui anumit subiect de drept.

CAPITOLUL II

DREPTURILE REALE ȘI DREPTURILȘE DE CREANȚĂ.

CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE

2.1. Clasificarea drepturilor patrimoniale

Așa cum am precizat și în cuprinsul primului capitol patrimoniului este compus numai din drepturile subiective ce au un conținut economic, adică cele evaluabile în bani, aceste drepturi clasificându-se în două mari grupe respectiv în drepturi reale și drepturi de creanță.

Fiind drepturi subiective civile patrimoniale, drepturile reale și cele de creanță au trăsături distincte. Se impune reliefarea trăsăturilor acestor două categori de drepturi în scopul precizării regimului lor juridic, mai ales din perspectiva circulației acestor drepturi.

Fiind elementele patrimoniului unui subiect de drept, practic în cadrul acestuia,
drepturile reale și, în special, cele de creanță se regăsesc într-o permannetă mișcare, în scopul realizării intereselor economice ale titularului lor, prin participarea acestuia la circuitul civil general.

Drepturile reale, ius in rem reprezintă acele drepturi subiective patrimoniale pe
temeiul cărora titularul lor poate să exercite anumite puteri, prerogative asupra unui
bun determinat, în mod direct și nemijlocit fără intervenția altei persoane

În cadrul literaturii juridice vechi s-a susținut ideea că, pentru a pune în evidență împrejurarea că în cazul drepturilor reale titularul exercită direct și nemijlocit anumite prerogative asupra bunului care apare ca obiect al dreptului său, dreptul real creează un raport nemijlocit între om și lucru.

La ora actuală literatura de specialitate este unanimă în a considera că dreptul real este un raport între oameni, cu privire la lucruri. Numai în acest fel poate fi recunoscut caracterul sociale al raportului juridic civil care privește un drept real.

Așadar, dreptul real presupune stabilirea unui raport juridic privitor la un bun determinat între una sau mai multe persoane ca subiect actival raportului juridic și toate celelalte persoane nedeterminate ca subiect pasiv, cu obligația generală negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea prerogativelor dreptului real de către titularul său.

Dreptul de creanță, Ius ad rem-reprezintă acel drept patrimonial în virtutea căruia subiectul activ, denumit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva. Astfel, în cuprinsul alin. 1 al art. 2324 NCC se dispune că debitorul se obligă „personal" față de creditorul său; de aceea, drepturile de creanță sunt uneori denumite a fi drepturi „personale”.

2.2. Comparație între drepturile reale și drepturile de creanță

În cadrul oricărei comparații se impun a fi evindețiate atât asemănările, cât și deosebirile între categoriile supuse acestei operațiuni intelectuale.

Singura trăsătură ce reprezintă asemănarea între drepturile reale și drepturile de creanță constă în faptul că ambele fac parte din categoria drepturilor patrimoniale.

Însă, deosebirile între cele două categorii de drepturi sunt mult mai numeroase
impunându-se o analiză nuanțată.

Astfel, din punctul de vedere al subiectelor, dreptul real are ca subiect activ pe titularul său, iar ca subiect pasiv toate celelalte persoane nedeterminate în schimb ce dreptul de creanță presupune un raport juridic între subiectul activ determinat sau cel puțin dterminabil, numit creditor, și subiectul pasiv, numit debitor.

În ceea ce privește conținutul, dreptul real conferă titularului, așa cum am mai precizat, anumite prerogative, puteri pe care acesta le exercită direct și nemijlocit, asupra obiectului dreptului său, toate celelalte persoane având obligația generală negativă de a se abține să împiedice în vreun chip exercițiul prerogativelor respective. Datorită acesteste caracteristici se susține că drepturile reale sunt absolute, adică erga omnes. În cazul conținutului drepturilor de creanță se va regăsi-întotdeauna dreptul subiectului activ, creditorul, de a pretinde subiectului pasiv, debitorul, să dea, să facă sau să nu facă ceva. De aceea se afirmă că drepturile de creanță sunt relative, adică opozabile inter partes.

În ceea ce privește durata lor, drepturile reale pot fi perpetue, cum
sunt dreptul de proprietate și dreptul de servitute, sau pot fi constituite pe o durată
mare de timp, cum este cazul uzufructului în favoarea persoanelor juridice ce nu poate fi
mai mare de 30 de ani; atunci când este constituit cu depășirea acestui termen, el
se reduce de drept la 30 de ani; la fel, dacă a fost prevăzut termenul uzufructului în
favoarea persoanei juridice, acesta nu poate fi mai mare de 30 de ani, legea
prezumând că a fost constituit pe acest termen. în privința persoanelor fizice, legea
dispune că, dacă nu s-a prevăzut durata uzufructului, se prezumă caracterul său
viager.

Însă, drepturile de creanță au o durată limitată în timp.

Spre deosebire de drepturile de creanță, drepturile reale prezintă două prerogative suplimentare, respectiv dreptul de urmărire și dreptul de preferință.

Prin dreptul de urmărire se înțelege facultatea titularului dreptului real de a pretinde bunul care formează obiectul dreptului său din mâna oricui s-ar afla.

Așadar, proprietarul poate reclama înapoierea bunului său de la cel care îl deține fără temei. Astfel, uzufructuarul poate cere oricui să îi lase liniștita folosință a bunului primit în uzufruct, chiar și proprietarului care i-a constituit acest drept.

Prin drept de preferință se înțelege facultatea conferită titularului dreptului real de a avea prioritate față de titularii altor drepturi reale sau de creanță. Astfel, un creditor ipotecar se va îndestula cu preferință pentru creanța garantată cu bunul ipotecat din suma obținută ca urmare a executării ipotecii.

2.3. Obligațiile reale

În general, se admite că la limita dintre drepturile reale și drepturile de creanță se situează obligațiile reale de a face-obligațiile propter rem și obligațiile opozabile terților- obligațiile scriptae in rem.

În cadrul literaturii de specialitate s-a afirmat că „din punctul de vedere al clasificării drepturilor subiective patrimoniale în drepturi reale și drepturi de creanță, tot ca o categorie intermediară situată între acestea două pot fi considerate și drepturile de creație intelectuală.

Obligațiile propter rem și obligațiile scriptae in rem

Cunoscute sub denumirea de obligații reale de a face, obligațiile propter rem pot fi definite ca îndatoriri ce revin deținătorului unui bun determinat având ca principal izvor legea ori convenția părților.

În susținerea celor precizate art. 74 din Legea nr. 18/1991, republicată, impune în sarcina tuturor deținătorilor de terenuri agricole” obligația de a asigura cultivarea acestora și obligația de a asigura protecția solului”. În ipoteza în care deținătorii nu își îndeplinesc aceste îndatoriri vor putea fi sancționați în condițiile art. 75 și art. 76 din aceeași act normativ.

În aczul convenției părților de exemplu, proprietarul unui fond aservit își poate asuma obligația, cu ocazia constituirii unei servituti de trecere, de a efectua lucrările necesare exercițiului servituții.

În ambele situații vom vorbi de sarcini reale, respectiv obligații reale de a face, ce sunt impuse de lege ori de voința părților, care grevează dreptul asupra terenului și care, accesorii ale acestuia fiind, se vor transmite odată cu bunul, fără a fi nevoie de nicio formalitate specială de transcriere sau înscriere ori de o nouă convenție a părților în acest sens.

Ceea ce se impune a preciza este faptul că această obligație nu corespunde unui drept real și asta pentru că ea nu incumbă oricărei persoane, ci numai proprietarului sau deținătorului acestuia.

Principala caracteristică a obligațiilor scriptae in rem constă în faptul că sunt atât de strâns legale de stăpânirea unui bun, încât creditorul va putea obține satisfacerea dreptului său “doar în situația în care dobânditorul actual al bunului va fi obligat să respecte acest drept, deși nu a participat în niciun fel la încheierea contractului inițial care a condus la nașterea dreptului creditorului”.

Clasificarea depturilor reale

În legislația nostră civilă, drepturile reale se împart în drepturi reale principale și drepturi reale accesorii.

Drepturile reale principale pot fi definite ca acele drepturi care au o existență de sine stătătoare în raport cu alte drepturi reale sau drepturi de creanță.

Drepturile reale accesorii sunt afectate garantării unor drepturi de creanță și, în consecință, existența lor este în mod direct și nemijlocit de existența dreptului pe care îl garantează.

Conchizând putem afirma că drepturile reale accesorii sunt accesorii pe lângă drepturile de creanță.

Drepturile reale principale

Este binecunoscut faptul că sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate și dezmembrămintele acestuia.

Însă, în noul Cod civil problema drepturilor reale principale are o natură complexă.

Așadar, din punct de vedere al regimului juridic aplicabil vom vorbi de drept de proprietate publică, drept ce aparține, în regim de drept public, statului și unităților administrativ-teritoriale, și drept de proprietate privată, ce poate aparține oricărui subiect de drept. În cuprinsul art. 552 NCC se consacră că proprietatea este publică sau privată.

Raportat la subiecte și la regimul de punere în valoare, subiectele de drept public pot constitui cu privire la bunurile proprietatea lor publică, potrivit dispozițiilor 866 NCC, următoarele drepturi corespunzătoare:

dreptul de administrare;

dreptul de concesiune;

dreptul de folosință cu titlu gratuit.

Dreptului de proprietate privată, indiferent de titular îi corespund dezmembrămintele acestuia, respectiv: dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitație; dreptul de servitute; dreptul de superficie.

În cuprisnul art. 551 NCC sunt menționate drepturile reale din sistemul nostrum de drept, principale și accesorii. Astfel, în conformitate cu dispozițiile textului anterior menționat sunt drepturi reale: “dreptul de proprietate; dreptul de superficie; dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitație; dreptul de servitute; dreptul de administrare; dreptul de concesiune;

dreptul de folosință; drepturile reale de garanție; alte drepturi reale cărora legea le recunoaște acest caracter.

Drepturile reale accesorii.

Înșiruite în categoria drepturilor reale din cuprinsul art. 551 NCC drepturile reale de garanție sunt drepturi accesorii pe lângă un drept de creanță.

Întreg Titlul XI al Cărții a V-a al noului Cod, numit Privilegiile și garanțiile reale, reglementează privilegiile, precum și garanțiile reale destinate a asigura îndeplinirea unei obligații patrimoniale de către debitorul acesteia. Astfel, sunt drepturi reale accesorii privilegiile, ipoteca și gajul.

În cuprinsul alin. 1 al art. 2333 NCC se regăsește definit conceptul de privilegiu. Astfel, potrivit textului legal menționat, privilegiul este “o preferință acordată de lege unui creditor în considerarea creanței sale”. Artcolele 2334-2335 NCC statuează că “privilegiile sunt opozabile terților fără a fi necesară înscrierea lor în registrele de publicitate, afară dacă legea nu prevede altfel”, iar “creditorul privilegiat este preferat celorlalți creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost înscrise înaintea nașterii privilegiului”.

În ceea ce privește ipoteca, în cuprinsul art. 2343 NCC aceasta este definită ca “un drept real asupra unor bunuri mobile sau imobile ale debitorului, care sunt afectate garantării executării unei obligații.”

În conformitate cu dispozițiile art. 2480 NCC gajul este un contract accesoriu prin care debitorul, în scopul garantării executării obligației asumate față de creditorul său, remite ori lasă în păstrare acestuia anumite bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în
formă materializată..

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că gajul este “un drept de garanție reală accesorie pe lângă un drept de creanță, care presupune deposedarea debitorului, astfel că el are ca obiect bunuri ce pot fi stăpânite în materialitatea lor.”

Dreptul de retenție este o garanție care se află la limita garanțiilor reale. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că acest drept era nereglementat ca atare în vechiul Cod civil, însă recunoscut atât de practica judiciară, cât și de doctrină.

În baza dreptului de retenție, debitorul obligației de restituire a unui bun are posibilitatea să refuze executarea acesteia până când titularul bunului care pretinde restituirea îi va plăti eventualele cheltuieli pe care el le-a făcut cu conservarea, întreținerea sau
îmbunătățirea bunului în cauză.

În cuprinsul art. 2495 NCC se consacră că “cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl rețină, cât timp creditorul restituirii nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pe debitorul restituirii pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care, eventual, bunul i le-a cauzat” legea putând stabili și alte situații în care o persoană este îndreptățită a exercita un asemenea drept de retenție.

CAPITOLUL III

DREPTUL DE PROPRIETATE

3.1. Definirea dreptului de proprietate

3.1.1. Dreptul de proprietate în legea fundamentală

În cadrul Titlui II din legea fundamentală, respectiv Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale la Capitolu II, capitol ce reglementează drepturile și libertățile fundamentale se consacră că „dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.” Totodată, același text constituțional statuează principiul potrivit căruia proproietatea privată este garantată și ocrotită în mod legal de lege, indiferent de titular.”

Textul art. 44 din legea fundamentală cuprinde și dispoziții de principiu privitoare la condițiile în care cetățenii străini sau apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, felul în care o autoritate publică poate utiliza subsolul oricărei ăproprietăți imobiliare pentru lucări de interes general, obligațiile ce decurg din raporturile de vecinătateși cele de protecție a mediului, posibilitatea confiscării, numai în condițiile legii, a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții, preum și regula potrivit căreia averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată.

Se impune a preciza că art. 44 alin. 4 din legea fundamentală interzice expres naționalizarea sau orice alte măsuri de trecerre silită în proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice ori de altă natură discriminatorie a titularilor bunurilor.

Tot în legea fundamentală, în cuprinsul art. 136, articol consacrat economiei și finanțelor publice, se precizează că proprietatea este publică și privată. Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. În cuprinsul alin. 3-4 ale aceluiași articol sunt determinate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietaății publice și care le este regimul juridic, iar alin. 5 statuează că „proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice”.

Așadar, trebuie reținut că, în concepția legii fundamentale, dreptul de proprietate apare ca un drept fundamental al cetățenilor statului român, drept înscris printre celelalte drepturi și libertăți publice fundamentale recunoscute și apărate într-o democrație modernă.

3.1.2. Dreptul de proprietate în fostul Cod civil de la 1864

La modul general s-ar putea afirma că, în cadrul fostului Cod civil român în vigoare de la 1865, principala instituție era proprietatea. Această ideea poate fi susținută de faptul că în Cartea a II-a a Codului se făcea vorbire „Despre bunuri și despre osebitele modificări ale proprietății”, iar Cartea a III-a adică cea mai mare parte a reglementărilor pe care le cuprindea, era consacrată diferitelor moduri prin care se dobândește proprietatea.

Raportat la dinamica dreptului civil, respectiv a bunurilor și valorilor ideea potrivit căreia proprietatea reprezenta principala instituție a fostului cod civil, este justificată.

Însă, în realitate, Titlui II al Cărții a II-a intitulat Despre proprietate consacra doar trei articole dreptului de proproietate. Articolul 480 fin vechiul Cod civil oferea o definiție dreptului de proprietate spunând că acesta este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

În concepția vechiului Cod civil dreptul de proprietate conferea titlularului său anumite atribute. Sintagma
a se bucura nu oferea altceva decât posibilitatea, pentru proprietar, de a stăpâni bunul în această calitate și de a-l folosi în interesul și în puterea sa. Totodată, alături de cele menționate proprietarului i se recunoștea și dreptul de a dispune de bunul care formează obiectul dreptului său, de dreptul de a exercita aceste prerogative în mod exclusiv și absolut însă, în limitele consacrate de lege.

Mergând mai departe, în cuprinsul art. 481 vechiul Cod civil se menționa că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și printr-o dreptă și prealabilă despăgubire. Practic textul vechiului Cod civil formula principiul exproprierii pentru cauză de ulititate publică.

Tot la nivel de principiu art. 482 din vechiu Cod civil reglementa accesiunea în materia proprietății. Potrivit acestui articol proprietatea unui lucru mobil sau imobil dădea drept asupra a tot ce producea lucru și asupra a tot ce se unea ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial.

Dreptul „la tot ce producea lucrul” nu reprezenta o accesiune, ci reultatul firesc al exercițiului prerogativei ius fruendi recunoscută titularului dreptului de proprietate.

3.1.3. Dreptul de propreietate în Noul Cod civil

Noul Cod civil, consacră întreaga Carte a III-a materieie bunurilor. În cadrul primului titlul al Cărții a III-a vorbește despre bunurile și drepturile reale în general, ca obiecte ale dreptului de proprietate. Se impune a menționa enunțul art. 552 NCC potrivit căruia proprietatea este publică și privată evidențiindu-se așadar categoriile fundamentale ale dreptului de proprietate în dreptul nostru civil. Următoarele titluri ale Cărții a II-a reglementează succesiv dreptul de proprietate privată, dezmembrămintele acestiea, fiduica, administrarea bunurilor altuia, dreptul de proprietate publică, publicitatea imobiliară prin cartea funciară și posesia

Ceea ce trebuie remarcat este faptul că noua reglementare civilă introduce noi instituții și anume fiducia și administrarea bunurilor altuia.

3.1.4. Definiția dreptului de proprietate

Literatura de specialitate este unanimă în definirea dreptului de proprietate prin evidențierea atributelor pe care acesta le conferă titularului său, respectiv posesia, folosința și dispoziția. Concepția noului Cod civil pare a fi aceeași și asta pentru că art. 555 definește numai dreptul de proprietate privată. Astfel, potrivit art. 555 dreptul de proprietate este dreptul titularului de a poseda, a folosi și a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege, cu precizarea că, în condițiile legii, el este susceptibil de modalități și dezmembrăminte.

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat ideea potrivit căreia „o asemenea definiție nu este de natură să pună în evidență conținutul social-economic al dreptului de proprietate”.

Altfel spus, pentru a înțelege, din punct de vedere juridic în ce constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de proprietate, este necesar a fi lămutrit modul în care sunt exercitate atributele conferite de acest drept.

Există posibilitatea ca, în temeiul unui drept real derivat din dreptul de proprietate, o parte a atributelor dreptului de proprietate să fie exercitate de către o altă persoană decât proprietarul sau în temeiul unui raport juridic obligațional. Cu titlu de exemplu, în cazul unui contrract d eînchiriere, locatarul deține bunul închiriat și îl folosește exercitând aceste atribute numai în măsura în care i-au fost conferite de proprietar. Totodată, uzufructuarul este titlularul unui drept real care îi conferă stăpânirea și folosirea unui bun; însă, de regulă, cel ce a constituit dreptul de uzufruct este proprietarul bunului, care continuă să exercite atributul dispoziției asupra bunului dat în uzufruct altei persoane

Așadar, simpla întrunire a atributelor caracteristice dreptului de proprietate nu este suficientă pentru definirea acestui drept, impunându-se a se preciza poziția specifică a celui căruia el aparține sau a celui care exercită aceste atribute.

Comparativ cu titularii altro drepturi subiective asupra aceluiași bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proiprietate în putere proprie și în interes propriu.

Proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în putere proprie, deoarece el se supune numai legii. Celelalte persoane, altele decât proprietarul exercită unele atribute ale dreptului de proprietate în temeiul puterilor transmise de proprietar și în conformitate nu numai cu legea dar și cu voința proprietarului care, recunoscându-i-le altuia asupra unui bun ce îi aparține, i le concretizează și le fixează limitele de exercitare.

Cea de-a doua particularitate a dreptului de proprietate o reprezintă faptul că proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său. Deși titularii altor drepturi subiective, reale sau de creanță, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii, proprietarul este singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect, plenitudinea atributelor proprietății.

În îbcercarea de a conchide putem afirma că dreptul de proprietate se concretizează în următoarele elemente:

Din punct de vedere economic este un drept de apropriere a unor bunuri, corporale sau incorporale;

Exprimă o relație socială de apropriere;

Cuprinde în conținutul său atributele posesiei, folosinței și dispoziției;

Atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea și în interesul său propriu;

Așadar, dreptul de properitate poate fi definit ca acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.

3.1.5. Dreptul de proprietate în dreptul comparat

Cosdurile civile și legile fundamentale ale statelor europene occidentale adoptate în secolul al XIX-lea sau pe parcursul secolului XX au fost direct influențate de Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a Revoluției franceze din 1789, declarație care, în
art. 17 proclama dreptul de proprietate sacru și inviolabil.

Articolul 544 C. Civil francez-cod ce a servit ca model multor coduri europene și ale multor state din America Latină, definește proprietatea ca fiind „dreptul de abucura și de a dispune de lucururi, în modul cel mai absolut, cu condiția de a nu face un uz interzis de legi sau de regulamente”.

Ceea ce este interesant de subliniat este faptul că, în cadrul legii fundamentale a Franței, nu există dispoziții specifice referitoare la dreptul de proprietate. În preambulul lefii fundamentale franceze se dispune că „poporul francez proclamă solemn atașamentul său la Declarația drepturilor omului și principiilor suveranității naționale astfel cum ele sunt definite prin Declarația de la 1789, confirmate și completate prin preambului Cosntituției din 1946”.

Articolul 436 al C. civ. italian de la 1865 se regăsea o formulare asemănătoare cu cea cuprinsă în art. 544
C. civ. francez. Însă, Codul civil italian din 1942 deși recunoaște că dreptul de proprietate este un drept complet, exclusiv și individual asupra unui lucru, prin art. 836 impune, cel puțin teoretic, obligația proprietarilor de a utiliza bunurile proprietatea lor potrivit funcțiilor economice și exigențelor producției naționale.

Codul civil german de la 1900 dispunea, în cuprinsul art. 903 că proprietarul, în măsura în care legea sau dpreturile unor terețe persoane nu se opun, are faultatea să utilizeze bunul său, așa cum dorește și de a împiedica orice ingerință din partea ueni alte persoane. Trebuie remarcat faptul că, în cadrul codului civil german nu se face nicio referire la caracterul absolut al dreptului de proprietate. Mai mult, Constituția de la Weimer, adoptată în 1919 proclama că proprietatea obligă, iar legea fundamentală germană în vigoare impune proprietarului exercitarea dreptului său conform cu natura lucrului și cu respectarea intereselor generale ale societății.

Codul civil elvețian, elaborat sub dublă influență, germană și franceză, consacră, în cuprisnul art. 641 că „proprietarul unui lucru are dreptul de a dispune în mod liber de el, în limitele determinate de lege. El poate să îl revendice de la oricine îl deține și să respingă orice uzurpare” .

În sistemul de drept englez, materia proprietății este total diferită de cea continentală. Mai întâi, raporturile feudale de proprietate, extrem de complicate de diversele relații de vasalitate, au fost înlăturate în decursul secolului al XX-lea, perioadă în care s-au simplificat tranzacțiile imobiliare și s-a introdus publicitatea mobiliară. În concepția dreptului funciar englez, Coroana regală continuă a deține, cel puțin la nivel teoretic, dominium eminens asupr totalității pământului englez. De aici decurge consecința că întreaga sduprafață de teren a Regatului britanic ar reveni Coroianei, atunci când nu ar mai exista nicio persoană care să dețină un titlu valabil asupra terenului.

În dreptul englez termenul de property înseamnă ansamblul drepturilor patrimoniale. Ceea ce în dreptul continental se înțelege, în mod obișnuit, prin drept de proprietate, în dreptul englez corespondentul termenului este ownership și are ca obiect bunurile mobile.

Raportat la proprietatea imobiliară se admite că deținătorii acesteia exercită real property asupra pământului, care reprezintă un drept de concesiune de o durată de timp, spre deosebire de cel care închiriiază terenul, care exercită personal property.

Concesiunea este concepută ca un drept ce se exercită pe durata vieții concesionarului și a descendenților acestuia, astfel că, practic se ajunge la exercitarea unui drept perpetuu.

3.2. Conținutul juridic al dreptului de proprietate

Anterior am precizat că art. 555 alin. 1 N.C.C. chiar dacă se referă numai la dreptul de proprietate privată, în realitate definește acest drept prin raportare la atributele pe care le conferă, acestea, la rândul lor, nefiind suficiente pentru definirea dpretului de proprietate.

Textul art. 555 N.C.C. determină conținutul juridic al dreptului de proprietate prin enumerarea atributelor juridice pe care dreptulde proprietate le conferă titularului său. Așa cum am mai precizat, în conceția noului Cod civil aceste atribute sunt posesia, folosința li dispoziția, atribute ce trebuie exercitate în lilitele stabilite de lege. Practic aceste atribute reprezintă ansamblul puterilor, prerogativelor recunoscute de legea civilă proprietarului bunului.

Acesta este motivul pentru care în cadrul literatrurii de specialitate s-a afirmat că dreptul de proprietate este un drept total. Doresc a aminti faptul că art. 480 din vechiul Cod civil de la 1864 determina conținutul juridic al dreptului de proprietate prin definiția protrivit căreia proprietatea este „dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru”.

Însă, noul Cod civil enunță direct cele trei prerogative clasice ale dreptului de proprietate, prerogative ce sunt cunoscute încă din dreptul roman, respectiv dreptul de a poseda bunul-ius possidendi-dreptul de a-l folosi, care presupune folosința pentru sine-ius utendi- și posibilitatea culegeri fructelor bunului –ius fruendi- și dreptul de dispoziție, materială și juridică-ius abutendi.

Posesia (ius possidende)

Ca prerogativă a dreptului de proprietate ce intră în conținutul acestuia, posesia reprezintă aproprierea, însușirea și stăpânirea bunului ce formează obiectul dreptului de proprietate. Dobândirea și prefigurarea calității de proprietar se pot fundamenta pe temeiuri juridice extrem de diverse, însă, toate trebuie să confere, în mod valabil, calitatea de proprietar: constituirea, fabricarea, confecționarea bunului, dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului prin încheierea de acte juridice perfect valabile: contractul de vânzare, contractul de donație, dobândirea bunului pe care succesorală etc. Acesta este motivul pentru care atunci când vorbim despre posesie ca atribut al dreptului de proprietate, se poate afirma că starea de fapt a stăpânirii bunului se suprapune perfect peste starea de drept, „stăpânitorul” fiind însuși titularul dreptului de proprietate asupra bunului stăpânit.

Ca stare de fapt posesia nu trebuie a se confundă cu proprietatea. Nu mai puțin adevărat este faptul că, uneori, se spune că, apărându-se posesia, se apără însuși dreptul de proprietate și că dovada dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară, fiind extrem de dificilă, însuși proprietarul poate invoca, spre a face dovada dreptului său, un efect al posesiei, cum ar fi uzucapiunea.

În cadrul literaturii de specialitate se consideră că dificultatea dovedirii drepturlui nu trebuie confundată cu lipsa acestuia. Ca stare de fapt, posesia este diferită de proprietate ca stare de drept. Și proprietarul stăpânește bunul, are posesia lui, dar în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului. Cu alte cuvinte în cazul analizei conținutului dreptului de proprietate, vorbim despre posesie ca atribut al dreptului de proprietate.

Curtea Constituțională într-una dintre deciziile sale în materie de proprietate reține că regimul juridic general al proprietății, publică sau privată, vizează, ca esență, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosința, dispoziția.

Acesta este motivul pentru care în cadrul doctrinei se preferă a se spune că, pe conținut, dreptul de proprietate conferă titularului său posesia, folosința și dispoziția bunului care formează obiectul dreptului său.

Folosința (ius utendi și ius fruendi)

Acest atribut presupune facultatea recunoscută titularului dreptului de proprietate de a utiliza bunul ce formează obiectul dreptului în materialitatea sa, direct și nemijlocit, prin putere proprie și în interes propriu.

Totodată, se admite că dreptul proprietarului de a uza de bunul său implică inclusiv latura negativă a acestei prerogative, anume facultatea de a nu uza de bun, de a nu se servi de el, în afara situațiilor în care însăși legea îl obligă să o facă. În această direcție art.562 alin. 1 N.C.C. prevede că „dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz”

Este cunoscut faptul că uzul este prerogativa cea mai directă a dreptului de proprietate, manifestarea concretă a contactului direct al proprietarului cu bunul ce formează obiectul dreptului său. Ceea ce este necesar a se menționa este faptul că atributul folosinței bunului nu poate fi exercitat prin intermediul altei persoane, dimpotrivă, posesia, atât ca stare de fapt, cât și ca stare de drept, poate fi exercitată corpore alieno; proprietarul care închiriază bunul rămâne titular al posesiei asupra acestuia, chiriașul având calitatea de detentor precar.

Un alt element al folosinței bunului este cunoscut sub denumirea de ius fruendi, prin această prerogativă arătându-se dreptul proprietarului de a-și pune bunul în valoare prin exploatarea sa, ceea ce conduce la culegerea derivatelor bunului, fructele și productele.

De altfel, art. 547 N.C.C menționează că produsele bunurilor sunt fructele și productele. Cu titlu de exemplu proprietarul culege recoltele produse de teren, închiriază bunul, împrumută o sumă de bani cu dobândă etc. În același timp, el are dreptul de a nu exploata în acest mod bunul, afară dacă legea nu îl obligă să o facă.

Dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său poate presupune atât acte materiale, cât și acte juridice. Raportat la acest aspect trebuie reținut că proprietarul poate efectua acte materiale de culegere a fructelor sau productelor realizate de bun sau poate să le culeagă ca urmare a încheierii de acte juridice, cum ar fi contractul de închiriere a bunului, contractul de împrumut.

Fructele reprezintă derivatele bunului care se obțin periodic, fără alterarea substanței lui.

Prin producte se înțeleg acele derivate care prin culegerea lor, conduc la alterarea substanței bunului, cum sunt pădurile.. Este cunoscut faptul că, prin voința omului se poate ajunge ca productele să fie considerate fructe. Cu titlu de exemplu, dacă exploatarea unei păduri se face eșalonat și pe parcele bine determinate, fără a se ajunge la defrișarea totală a suprafeței de teren care este însăși pădurea,se poate discuta despre culegerea de fructe.

Per a contrario, dacă se defrișează întreaga pădure, se vor culege productele.

Fructele pot fi, la rândul lor, naturale, civile și industriale. În cuprinsul art. 548
alin. 2 N.C.C. fructele naturale sunt definite ca fiind produse de bun în mod spontan, fără a fi necesară munca omului în scopul producerii lor: pășunile naturale, prăsila animalelor etc.

Prin fructe industriale înțelegem produse de bun ca urmare a muncii omului, cum ar fi recoltele de diverse feluri , iar prin fructe civile înțelegem veniturile periodice ale bunului, pe care proprietarul le culege prin transmiterea folosinței bunului său către un terț.

În cuprinsul art. 550 alin. 1 NCC se consacră că fructele și productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel, același text legal determinând și modul de culegere a fructelor de către proprietar.

Dispoziția (ius abutendi)

Este important a menționa că dreptul de dispoziție întregește conținutul dreptului de proprietate și constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la
soarta bunului său, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere juridic.

Dreptul proprietarului de a dispune material și juridic de bunul său reprezintă un atribut esențial al dreptului de proprietate. Dacă proprietarul poate transmite către un terț atributele stăpânirii și folosinței bunului său, fie temporar, fie perpetuu proprietarul nu va putea transmite niciodată atributul dispoziției bunului și asta pentru că, a transmite acest atribut, presupune însăși transmiterea dreptului de proprietate. Titularul dreptului de proprietate și implicit al atributului dispoziției va fi noul dobânditor al bunului

3.3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

Din analiza definiției și a conținutului dreptului de proprietate, analiză realizată anterior pot fi evidențiate caracterele juridice ale acesti drept. Dispozițiile art. 480 vechiul Cod civil menționau că dreptul de proprietate este un drept „exclusiv și absolut”. Așa cum am precizat anterior o asemeneea formulare nu reprezintă altceva decât expresia juridică a ideilor Revoluției franceze de la 1789 care au proclamat dreptul de prorpetate sacru și inviolabil.

Sub regimul vechiului Cod civil caracterelor exclusiv și absolut li se adaugă și caracterul perpetuu, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate fiind consacrat expres de art. 555 alin. 1 NCC. Așadar, dreptul de proprietate seste un drept absolut, exclusiv și perpetuu.

Dreptul de proprietate este un drept absolut.

Prin caracterului absolut al dreptului de proprietate se dorește demarcarea acestui drept de toate celelalte drepturi reale, în cadrul literatrurii de specialitate susținându-se că „a fost conceput ca expresia cea mai cuprinzătoare a conținutului unui drept subiectiv”. Numai dreptul de proprietate este un drept real complet deoarece este unicul astfel de drept care conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor sale, respectiv posesia, folosința și dispoziția, în cazul celorlalte drepturi reale putându-se exercita doar stăpânirea și folosința bunului, dreptul de dispoziție aparținând, întotdeauna titularului dreptului de proprietate care a constituit acele drepturi reale, dezmembrăminte ale proprietății.

Adesea, legiuitorul impune anumite restricții în exercițiul dreptului de proprietate, atunci când este nevoie de protecția sau realizarea unor obiective de interes general sau din alte rațiuni. Însă, și în aceste cazuri, proprietarul este liber și în măsură să efectueze toate actele materiale și juridice care nu îi sunt interzise în mod expres, libertatea acestor acte constituind principiul, iar restricțiile exercițiului lor constituie excepții de la regulă și se impune a fi expres prevăzute de lege. Sau, cum s-a spus, „nu trebuie descrise prerogativele proprietarului; este suficient să fie căutate limitele acestora".

Se impune a preciza faptul că numai legiuitorul este cel care poate fixa limitele exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, iar atunci când o face, trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului și luarea în considerare a interesului general, social.

Dreptul de proprietate este un drept exclusiv acest caracter rezultând din
împrejurarea că proprietarul este îndreptățit să exercite singur toate prerogativele
conferite de acest drept.

În virtutea caracterului său exclusiv proprietarul poate folosi bunul său așa cum dorește, fără ca vreo altă persoană să poată interveni în exercițiul dreptului său.

Toto în virtutea acestui caracter proprietarul este singurul îndreptățit să „dezmembreze” dreptul său de proprietate prin consimțirea ca anumite prerogative să fie exercitate de alte persoane, ca drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, sau ca drepturi de creanță, rezultate din raporturi juridice obligaționale, astfel cum, în cazul prooprietății comune, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate concomitent de mai mulți titulari asupra aceluiași bun sau asupra aceleiași mase de bunuri, fără a se pune astfel în discuție caracterul exclusiv al dreptului.

În doctrină s-a susținut că, privit prin prisma caraterului său exclusiv, dreptul de proprietate „pare pentru titularul său ca un monopol", ceea ce presupune împrejurarea că „terții nu au, în principiu, nicio parte din utilitatea lucrului care aparține altuia. Ei nu pot nici să îl întrebuințeze, nici să îl folosească, nici să dispună de el. Exclusivitatea se află în raport și cu dreptul de reproducere fotografică”, deoarece proprietarul „are un drept la imagine asupra bunurilor sale”.

Tot în cadrul doctrinei s-a susținut ideea potrivit căreia „caracterul exclusiv al dreptului de proprietate operează în raporturile cu autoritățile publice (…) cărora le este interzisă încălcarea monopolului proprietarului privind exercitarea dreptului de proprietate”.

Potrivit dispozițiilor art. 556 NCC dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său, iar limitarea exercițiului atributelor acestui drept trebuie să rezulte din lege sau din voința proletarului, în acest din urmă caz, cu excepția situațiilor în care legea nu permite o astfel de limitare.

Dreptul de proprietate este un drept perpetuu

Dreptul de proprietate are acest caracter deoarece durează atâta vreme cât subzistă bunul care îi formează obiectul. Trebuie precizat că natura bunului influențează acest caracter al dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate este perpetuu, pentru că există independent de exercitarea lui. Dacă legea nu îl obligă, proprietarul poate să nu uzeze de bun

Caracterul perpetuu rezultă și din ideea potrivit căreia din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aceasta înseamnă că acțiunea cea mai energică prin care el are a fi apărat, anume acțiunea în revendicare, este imprescriptibilă extinctiv.

În cadrul literaturii de specialitate s-a susținut că „numai prin recunoașterea caracterului său perpetuu, în anumite situații speciale, se poate pune probleme recostituirii lui”.

CAPITOLUL IV

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

4.1. Noțiuni introductive

Având în vedere că economia României este o economie de piață proprietatea privată reprezintă forma dominantă de proprietate. Deși art. 552 NCC statuează că sistemul nostru de drept civil cunoaște două forme de proprietate, anume proprietatea publică și proprietatea privată, textul art.553 NCC consacră principii generale privitoare la proprietatea privată, iar art. 554 NCC stabilește regimul general al proprietății publice.

Dacă proprietatea publică își are „finalitățile sale incontestabile”, bunurile care îi formează obiectul, ca principiu, sunt scoase din circuitul civil în general. În schimb, bunurile proprietate privată nu numai că sunt în circuitul civil general, dar circulația lor rapidă, punerea lor imediată în valoare sunt de natură să asigure cadrul unei economii de tip concurențial.

Raportat la acest punct de vedere, dispozițiile art. 553 alin. 4 NCC dispune că „bunurile obiect al proprietății private, indiferent de titular, sunt și rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite și pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.”

După cum am mai precizat potrivit art. 44 alin. 1 din legea fundamentală, dreptul de proprietate privată și creanțele asupra statului sunt garantate. În cuprinsul art. 136 alin. 5 din Constituție statuează că „proprietatea privată este, în condițiile legii organice, inviolabilă”

Totodată prin art. 44 alin. 2 din Constituție, proprietate privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

Trebuie menționat că, potrivit legii fundamentale, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, iar dacă pentru lucrări de interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, aceasta are obligația de a-l despăgubi pe proprietar pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.

Reprezentând tot ca o garanție de ordin constituțional este și modalitatea stabilirii despăgubirilor pentru limitările dreptului de proprietate. În conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. 6 din Constituție „despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție”. Totodată, art. 44 alin. 4 din legea fundamentală interzice, în mod expres, naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Mergând mai departe, alineatul 8 al art. 44 din Constiție dispune că „averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar caracterul licit al dobândirii averii este prezumat”

Tot în cuprinsul legii fundamentale se dispune că „dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii ori obiceiului, revin proprietarului”, această dispoziție fiind preluată identic de art. 603 NCC. În strânsă legătură cu protecția acordată proprietății private, legea fundamentală garantează dreptul la moștenire. Totodată, recunoscând importanța dreptului de proprietate, deci și aceea a dreptului de proprietate privată, Constituția prevede, în cuprisnul art. 73 alin. 3 lit. m, „că regimul proprietății, fără distincție, este reglementat prin lege organică.”

Regula generală este că dreptul de proprietate privată poate aparține oricărui subiect de drept, respectiv statului, unităților administrativ-teritoriale, subiectele de drept de tip asociativ, cultele religioase, persoanele fizice. În ceea ce privește obiectul, regula generală este că dreptul de proprietate poate avea ca obiect orice bun, cu excepția acelor bunuri care, numai prin natura lor, nu și prin destinația legii, fac parte din domeniul public al statului sau al entităților sale teritoriale.

Din cuprinsul art. 553 alin. 1 NCC reiese că pot forma obiect al dreptului de proprietate privată „toate bunurile de uz ori de interes privat ce aparțin persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și al unităților sale administrativ-teritoriale”.

Din cele prezentate și prin coroborarea cu art. 555 NCC reiese că dreptul de proprietate privată este acel drept subiectiv ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra oricărui bun, cu excepția celor aflate exclusiv în proprietate publică, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.

4.2. Subiectele dreptului de priprietate privată

Din definiția dată dreptului de proprietate privată reiese că pot fi subiecte ale dreptului acestui tip de proprietate: persoanele fizice, persoane juridice de drept privat și alte subiecte colective, precum și statul șl unitățile sale administrativ-teritoriale. Subiecte colective ale dreptului de proprietate privată sunt: persoanele juridice de drept privat și entități juridice asemănătoare, cum este cazul cultelor religioase, statul și unitățile sale administrativ-teritoriale, după cum acest drept poate aparține persoanelor fizice, ca subiecte individuale.

Persoane fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată

Când sunt aduse în discuție persoanele fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată, se impun a fi reținute două principii generale.

Un prim principiu subliniat în cadrul doctrinei îl reprezintă faptul că „în dreptul nostru civil orice persoană fizică este subiect al dreptului de proprietate privată, cu aptitudinea de a dobândi drepturi patrimoniale chiar din momentul concepției sale.”

Cel de-al doilea principiu vizează obiectul dreptului de proprietate privată și poate fi formulat în sensul că orice bun poate forma obiect al dreptului de proprietatte privat: bunuri imobile, precum terenuri și construcții de orice fel, bunuri mobile corporale, indiferent de valoarea lor, bunuri mobile incorporale, precum acțiuni ale societăților, obligațiuni ale acestora, titluri de credit etc.

De la principiul că orice bun poate forma obiect al dreptului de proprietate privată există o singură excepție și această vizează bunurile ce nu pot forma obiect al acestui drept.

Este de la sine înțeles că dacă bunurile enumerate în art. 136 alin. 3 din Constituție pot forma exclusiv obiect al dreptului de proprietate publică, ele nu pot forma obiect al dreptului de proprietate privată.

Este oportun a remarca situația specială dată de problema dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini și apatrizi în România, problemă privitor la care reglementările legale au evoluat.

Astfel, în conformitate cu art. 41 alin. 2 din Constituția din 1991 cetățenii străini și apatrizii nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, se subînțelege, în România. Aceeași interdicție era preluată și de legea specială ce reglementa regimul juridic al circulației juridice a terenurilorîn cuprinsul acesteia statuându-se că „persoanele fizice care au cetățenie română și domiciliul în străinătate pot dobândi, în România, prin acte juridice între vii și prin moștenire, terenuri de orice fel”. Așadar, atât textul legii fundamentale de la 1991, cât și cel al art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 instituiau o incapacitate specială în ceea ce îi privește pe străini și pe apatrizi, cărora li se interzicea dobândirea de terenuri în România, oricare ar fi fost categoria de folosință a acestora. Acest tip de incapacitate viza orice mijloc juridic de dobândire a terenurilor, fie că este vorba despre acte între vii sau pentru cauză de moarte, fie că era vorba despre uzucapiune sau accesiune naturală.

Însă, interdicția nu viza capacitatea succesorală a cetățenilor străini și a apatrizilor în România, astfel că aceștia puteau avea calitatea de moștenitori ai unui cetățean român.

Problema anterior prezentată a primit o cu totul altă reglementare, mai întâi prin dispozițiile cuprinse în Constituția revizuită în anul 2003, apoi prin acte normative subsecvente. La ora actuală art. 44 alin. 2 din Constituția republicată prevede că „Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin legea organică, precum și prin moștenire legală”

Prevederile restrictive în materie ce erau cuprinse în Legea 1998 privind circulația juridică a terenurilor au fost abrogate împreună cu legea în întregime, prin dispozițiile art. 8 din Titlul X, intitulat „Circulația juridică a terenurilor, al Legii nr. 247/2005, care, în art. 3 din același titlu, dispunea că „cetățenii străini și apatrizii, precum și persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, în condițiile legii speciale”. Legea specială la care face referire art. 44 alin. 2 din legea fundamentală, cât și cele ale art. 3 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, este Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine

Potrivit art. 26 din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările ulterioare, în cadrul procesului de privatizare a societăților la care statul ori o autoritate publică locală este acționar majoritar, nu au dreptul să participe reprezentanții instituțiilor publice implicate în adunările generale ale acționarilor, membrii consiliului de administrație și directorii executivi ai societăților sau ai regiilor autonome vânzătoare.

Persoanele juridice de drept privat

Atât în privința numărului lor, cât și în privința conținutului acțivității și a mărimii patrimoniului persoanele juridice de drept privat reprezintă o importantă categorie pentru viața economică și socială. Sunt subiecte ale dreptului de proprietate privată toate persoanele juridice de drept privat, precum societăți reglementate de Legea nr. 31/1990, forme de asociere cu scop lucrativ, forme de asociere profesională, asociații cu scopuri nelucrative sau de binefacere, alte organizații caritabile, asociații culturale și sportive, culte religioase, organizații neguvernamentale Este oportun a preciza că nu pot forma obiect al dreptului de proprietate privată al persoanelor juridice de drept privat bunurile care sunt exclusiv proprietate publică.

De asemenea doresc a mai face o mențiune de ordin general, ce care este legată de capacitatea de folosință a persoanelor juridice. Astfel, potrivit art. 206 alin. 1 NCC „persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de cele care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice”, iar cel de-al doilea alineat al aceluiași articol dispune că „persoanele juridice fără scop lucrativ nu pot avea decât acele drepturi și obligații civile necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.” Se poate conchide că, în privința persoanele juridice fără scop lucrativ, se aplică principiul specialității capacității lor de folosință, aceasta însemnând că ele pot avea în proprietate privată bunuri care servesc realizării scopului pentru care au fost înființate.

Societățile române reglementate de Legea nr. 31/1990.

Încă din start trebuie precizat că societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 sunt cele mai importante persoane juridice cu scop lucrativ ca subiecte ale dreptului de proprietate privată. Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 pot fi cu capital de stat, cu capital privat sau cu capital de stat și privat și se pot organiza în oricare dintre formele prevăzute de lege:

Societățile agricole.

Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, cu modificările ulterioare, după ce în art. 3 prevede că proprietarii de terenuri agricole pot constitui societăți, conform dispozițiilor cuprinse în legea generală în materie, prin art. 4 consacră posibilitatea asocierii lor în societăți agricole cu personalitate juridică.

Acestea sunt societăți de tip privat, cu capital variabil, cu un număr nelimitat și variabil de asociați, având ca obiect exploatarea pământului și a mijloacelor de muncă folosite în agricultură. Totodată, ele pot realiza și investiții de interes agricol. Este important a menționa că societatea agricolă nu are caracter comercial.

Organizațiile cooperatiste.

Un alt subiect colectiv al dreptului de proprietate orivată este reprezentat de organizațiile asociative economice de tip cooperatist.

Societatea cooperativă este titulara dreptului de proprietate privată asupra bunurilor din patrimoniul ei și orice înstrăinare sau transmitere a folosinței imobilizărilor corporale, care sunt proprietatea societății cooperative, se poate realiza numai cu plată, membrii cooperatori putând avea un drept de preempțiune, respectiv de preferință.

Asociațiile și fundațiile

În conformitate cu O.G. nr. 26 din 30 ianuarie 2000, cu modificările ulterioare, persoanele fizice și persoanele juridice care urmăresc desfășurarea unor activități de interes general sau în interesul unor colectivități ori, dupăcaz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociații ori fundații, ca persoane juridice de drept privat, fără scop lucrativ.

În cadrul ordonanței se consacră posibilitatea ca o asociație sau o fundație să poată fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică, cu întrunirea unor condiții speciale. Ca persoane juridice, asociațiile și fundațiile sunt titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor. În cuprinsul legii se consacră expres actul constitutiv trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității absolute, patrimoniul inițial al asociației.

Cultele religioase

Până în anul 2006, organizărea activității cultelor religioase în România intra sub incidența Decretului nr. 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase, în prezent abrogat.

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor în cuprinsul art. 1 definește cadrul legal al exercitării dreptului fundamental la libertatea de gândire, de conștiință și religioasă în țara noastră, potrivit Constituției și tratatelor internaționale la care România este parte. În conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. 1 din Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute și unitățile lor de cult pot avea și dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile și imobile, asupra cărora pot exercita dreptul de dispoziție, în conformitate cu statutele proprii. Totodată, legea prevede că asociațiile religioase, ca forme de manifestare a libertății de religie, dobândesc personalitate juridică prin înscrierea lor în Registrul asociațiilor religioase instituit la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își au sediul și au un patrimoniu propriu, care este alcătuit din aportul în natură sau în bani a asociaților.

Statul și unitățiel administrativ-teritoriale

Statul și unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de subiecte ale dreptului de proprietate privată. În ciuda faptului că art. 136 alin. 2 din legea fundamentală prevede că proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, nu se poate afirma că aceste subiecte de drept public nu pot fi și titulare ale dreptului de proprietate privată.

De asemenea, este necesar a preciza că dispoziții cuprinse în legi organice se referă direct la domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale, deci la proprietatea privată a acestor subiecte de drept. În susținerea celor afirmate, art. 6 din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar ststuează că domeniul privat al statului și, respectiv, al comunelor, orașelor, municipiilor și al județelor este alcătuit din terenuri, altele decât cele care, prin natura lor sau prin destinația legii, fac parte din domeniul public al subiectelor de drept enumerate, aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile și modurile prevăzute de lege. El este supus dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, republicată, dispune că „domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele care aparțin domeniului public, intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege. Ele sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.” Precizez că, după ce art. 859 alin. 1 NCC enumeră bunurile ce
constituie obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică, alin. 2 al aceluiași articol prevede că „celelalte bunuri ce aparțin statului ori unităților sale administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege”.

Subiectele de drept public învestite cu autoritatea necesară realizării organizării funcțiilor specifice de drept public, statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt, ca titulare ale dreptului de proprietate privată, și subiecte de drept civil și, în această calitate, participante la raporturi juridice civile. Așadar, în cadrul unor asemenea raporturi, pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra unor bunuri prin vânzare-cumpărare, donații, schimb, legat, uzucapiune, accesiune și altele, cum ar putea fi contractele nenumite.

De asemenea, în cadrul literaturii de specialitate s-a arătat că există și moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată a statului, care nu se întâlnesc în privința altor subiecte de drept privat, cum ar fi dobândirea, în condițiile legii, a bunurilor fără stăpân sau abandonate, a moștenirilor vacante, prin dezafectarea unor bunuri proprietate publică și prin exercitarea, în anumite situații, a dreptului de preempțiune recunoscut statului, cum ar fi cel reglementat de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată, care instituie un drept de preempțiune în favoarea statului, în ipoteza vânzării unor bunuri culturale proprietate privată, clasate ca bunuri de tezaur.

4.3. Conținutul și limitele dreptului de proprietate

Raportat la dispozițiile noului Cod civil privitoare la conținutul și limitele dreptului de proprietate privată atunci când se aduce în discuție conținutul dreptului de proprietate este obligatoriu a se avea în vedere atributele/prerogativele pe care acest drept le conferă titularului său. Însă, pentru a determina cu exactitate acest conținut, este necesar a fi avute în vedere și limitările ce pot fi concepute, sub diferite feluri, privitoare la acest drept.

În sistemul vechiului Cod civil român, aflat în vigoare până la 1 octombrie 2011, atributele/prerogativele dreptului de proprietate erau menționate în art. 480, statuându-se, cum deja am mai precizat, că proprietatea este „dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un bun, în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. De-a lungul aplicării acestui cod au fost adoptate numeroase acte normative speciale prin care au fost aduse diverse limitări ale exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, de regulă privitoare la exercitarea dispoziției materiale, dar mai ales a dispoziției juridice asupra bunurilor obiect al dreptului de proprietate, în special al dreptului de proprietate privată

Însă, în concepția noului Cod civil dreptul de proprietate privată cuprinde o primă secțiune denumită Conținutul, întinderea și stingerea dreptului de proprietate privată. Primul articol al acestei secțiuni, resoectiv art. 555 NCC determină conținutul dreptului de proprietate privată statuând că acest drept conferă titularului său atributele cunoscute – posesia, folosința și dispoziția-prerogative ce se exercită de către acesta „în mod exclusiv, absolut și perpetuu”, însă „în limitele determinate de lege”.

Potrivit art. 554 alin. 2 NCC „dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu aceasta din urmă”.

Textele subsecvente ale aceleiași secțiuni cuprind reglementări de principiu ale unor materii privitoare la dreptul de proprietate privată, și anume: limitele exercițiului acestui drept; modurile lui de dobândire; cine suportă riscul lucrului, textul instituind regula că proprietarul este cel care suportă acest risc, afară dacă riscul nu a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel; întinderea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și, legat de determinarea întinderii sale materiale, sunt reglementate
obligația de grănițuiri și dreptul de îngrădire, precum și stingerea drereptului de proprietate

Cea de-a doua secțiune a aceluiași capitol cuprinde reglementarea apărării dreptului de proprietate privată prin acțiunea în reendicare și prin acțiunea negatorie.

Limitele exercitării dreptului de proprietate privată

Așa cum am precizat anterior în cuprinsul art. 556 NCC sunt prevăzute principiile generale privitoare la limitele exercitării dreptului de proprietate. În cadrul primului său alineat, art.556 dispune că „dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiaale ale obiectului său, acestea fiind limitele corporale ale bunului ce formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite de lege”. Totodată, în cuprinsul alin. 2 al art. 556 NCC se consacră principiul potrivit cu care legea poate limita exercitarea atributelor dreptului de proprietate, de regulă acestea fiind folosința și dispoziția.

Ultimul alineat al aceluiași articol permite limitarea exercitării dreptului de proprietate prin voința proprietarului, cu excepțiile prevăzute de lege în materie. Din cele menționate reiese că limitările dreptului de proprietate pot fi materiale și juridice.

Limitele materiale vizează însăși corporabilitatea bunului, mobil sau imobil, cu unele distincții. Însă, aceasta nu înseamnă că voința legiuitorului nu poate interveni spre a îngrădi o parte din această „corporabilitate”. De exemplu, în conformitate cu art. 44 alin. 5 din legea fundamentală în scopul realizării unor lucrări de interes general, autoritatea publică va putea folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația corespunzătoare de a-l despăgubi pe proprietarul solului pentru daunele aduse acestuia, plantațiilor ori construcțiilor aflate pe suprafața de teren respectivă, precum și pentru daunele imputabile autorității înseși, cauzate cu prilejul efectuării acelor lucrări.

Limitele juridice vizează atributele dreptului de proprietate și își au izvorul în voința juridică exprimată fie de legiuitor, fie de judecător, de regulă, cu prilejul soluționării unui litigiu între părți, fie ca efect a exprimării voinței proprietarului prin acte juridice care au ca scop constituirea unor limite ale exercițiului dreptului de proprietate.

Însă, indiferent de natura limitării, acestea nu pot conduce la negarea dpretului de proprietate însuși. În ciuda caracterului absolut, opozabil erga omnes, dreptul de proprietate se exercită în cadrul unor raporturi sociale, raporturi ce presupun luarea în considerare atât a intereselor individuale, cât și a intereselor de ordin general, ce țin de însăși organizarea vieții de către autoritățile statale, în limitele competențelor lor.

Corelația dintre interesul general și cel individual, în scopul concretizării limitării exercițiului dreptului de proprietate, nu are a fi privită în mod abstract ci în funcție de evoluția acestui drept și de condițiile social-economice în care el este exercitat.

În mod frecvent, această idee se reflectă în reglementările legii fundamentale. Astfel, art. 135 din Constituție dispune, așa cum am mai precizat, că economia României este o economie de piață, deci bazată pe libera inițiativă și pe concurență, iar statul trebuie să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru clasificarea tuturor factorilor de producție, protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară, exploatarea resurselor naturale în concordanță cu interesul național, refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic..

În cadrul legii fundamentale proprietatea publică se bucură de un regim juridic de protecție, în sensul că bunurile care îi formează obiectul sunt inalienabile, iar proprietatea privată, la rândul ei, este inviolabilă.

Categorii de limitări ale dreptului de proprietate.

Revenind la dispozițiile noului Cod civil în materia limitării dreptului de proprietate, cea mai importantă clasificare a limitelor exercițiului dreptului de proprietate este în limite materiale și limite juridice, acestea din urmă putând fi limite legale, limite judiciare și limite convenționale.

Însă, atât din dispozițiile noului Cod civil, cât și din cele cuprinse în alte acte normative rămase în vigoare, reiese că pot fi avute în vedere și alte categorii de limitări ale exercitării dreptului de proprietate, care se pot interfera cu cele anterior menționate.

Astfel, pot există limitări care privesc exercițiul atributului dispoziției juridice asupra bunurilor proprietatea unor subiecte de drept, fie persoane fizice, fie persoane juridice, de drept public sau de drept privat și aici se au în vedere bunurile declarate de lege ca fiind inalienabile, definitiv sau alienabile în condiții restrictive.

De asemenea, există limitări ale exercițiului dreptului de proprietate care decurg din raporturile de vecinătate, cum sunt multe limitări reglementate de noul Cod civil. Nu mai puțin advărat este faptul că legea impune anumite limitări temporare sau definitive ale folosintei bunurilor, cum ar fi în materia rechizițiilor. Totodată, există limitări ale exercițiului dreptului de proprietate rezultate din folosirea subsolului oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general.

În cele din urmă, există limitări care conduc, în condițiile legii, la pierderea dreptului de proprietate privată prin exproprierea pentru lucrări de interes public.

Limitele materiale ale exercițiului dreptului de proprietate privată

Când vorbim despre limitele materiale ale dreptului de proprietate privată asupra unui bun, este normal a se avea în vedere „starea sa fizică”, adică corporabilitatea bunului respectiv, fie el mobil sau imobil. În doctrină s-a subliniat că problema unor limite materiale vizează numai bunurile mobile ori imobile corporale; bunurile incorporate, ca valori patrimoniale pot forma, eventual, numai obiectul unor limite juridice ale exercițiului dreptului de proprietate.

În ceea ce privesc bunurile imobile, din punctul de vedere al limitelor materiale ale exercițiului dreptului de proprietate, trebuie făcută diferența între construcții și terenuri.

În privința construcțiilor, forma „fizică” a acestora stabilește înseși limitele materiale ale dreptului de proprietate asupra lor, o schimbare a acestor limite, prin intervenția proprietarului prin exercitarea prerogativei dispoziției materiale asupra construcției, neputând fi făcută decât cu respectarea legislației speciale în materie, cu mențiunea că, într-o asemenea ipoteză, schimbarea configurației materiale ale a bunului se va putea face numai prin respectarea unei limitări juridice a exerrcițiului dreptului de proprietate asupra bunului, și anume prin voința legiuitorului, voință ce impune respectarea unei anumite discipline în construcții, în interes general.

Problema limitelor materiale ale dreptului de proiprietate asupra terenurilor este mai complicată deoarece aceasta cuprinde, cel puțin la nivel teoretic, nu numai suprafața terenului, ci și spațiul situat deasupra sa, precum și subsolul său.

Potrivit art. 559 alin. 1 NCC „proprietatea terenului se întinde și asupra subsolului și a spațiului deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale”.

Proprietarul unui teren ar trebui să cunoască suprafața acestuia, indiferent care i-ar fi natura și destinația, adică întinderea materială a dreptului său.

În măsura în care proprietarul deține un titlu în sensul de instrumentum asupra terenului său, acesta cuprinde, de regulă, mențiuni cu privire la întinderea suprafeței acelui teren, vecinătățile sale și poate fi însoțit de planuri cadastrale. În ipoteza în care terenul este înscris în cartea funciară, această înscriere cuprinde și o detaliere a imobilului, detaliere ce are ca o componentă esențială întinderea suprafeței terenului. Posibilele litigii dintre proprietarii vecini pentru determinarea exactă a întinderii materiale a suprafețelor de teren asupra cărora poartă dreptul lor de proprietate imobiliară vor putea fi soluționate pe calea unei acțiuni în justiție specifice, respectiv acțiunea în grănițuire .

În conformitate cu dispozițiile art. 561 NCC „orice proprietar poate să își îngrădească proprietatea sa, suportând, în condițiile legii, cheltuielile ocazionate”. Pse impune a menționa că, de regulă, articolul are în vedere ipoteza inexistenței unui conflict între proprietarii vecini cu privire la limitele suprafeței de teren ce aparține proprietarului care alege să-și îngrădească proprietatea; în fapt, această îngrădire se face strict în limitele materiale ale obiectului dreptului.

Așa cum precizam anterior, în conformitate cu art. 559 alin. 1 NCC, dreptul de proprietate asupra terenului cuprinde și spațiul situat deasupra lui.

Cel puțin la nivel teoretic, aceasta înseamnă că proprietarul terenului este și proprietarul acestui spațiu.

Însă, în determinarea limitei materiale a spațiului situat deasupra unui teren proprietate privată, trebuie a se ține cont de mai multe reglementări. Astfel, potrivit art. 136 alin. 3 din legea fundamentală, spațiul aerian al României face obiectul exclusiv al proprietății publice a statului. Din punctul de vedere al dreptului intern în materie, se impune a reține că potrivit
art. 6 C. aerian civil, „spațiul aerian național reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic”.

Trebuie observat textul articolului menționat determină limita superioară a spațiului aerian proprietate publică a statului. Însă, se pridică întrebarea care este limita inferioară a acestuia, determinând astfel limita superioară a dreptului de proprietate privată asupra
spațiului de deasupra terenului ce formează obiectul acelui drept?

Răspunsul la întrebarea anterioară trebuie să fie în funcție de modul cum înțelege proprietarul să pună în valoare spațiul de deasupra terenului proprietatea sa. Din acest punct de vedere, art. 559 alin. 2 NCC prevede că „proprietarul poate face, deasupra terenului său toate construcțiile, plaantațiile și lucrările pe care le găsește de cuviință, în afară de excepțiile stabilite de lege, și poate trage din ele toate foloasele produse de acestea”.

În ipoteza în care proprietarul va ridica o construcție, pe lângă aceste norme, el va trebui să respecte, ca limită a folosinței spațiului de deasupra terenului său, normele administrative de stabilire a înălțimii clădirilor în zona dată și, în general, normele de urbanism.

Este important a preciza că asemenea limitări sunt de drept public. Ca titular al dreptului de proprietate asupra spațiului aflat deasupra terenului său, proprietarul poate interzice oricărei persoane să îi încalce în vreun mod acest drept.

Problema exercitării dreptului de proprietate asupra subsolului terenului ca limită materială a acestui drept poate fi nuanțată. Astfel, nu trebuie omis că art. 136 alin. 3 din Constituție dispune că „bogățiile de interes public ale subsolului fac exclusiv obiect al dreptului de proprietate publică a statului”; per a contrario, reiese că bogățiile care nu sunt de interes public pot fi exploatate <™de către titularul dreptului de proprietate asupra terenului în subsoiul căruia acestea s-ar putea găsi. lg

În conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. 5 din legea fundamentală, în situația efectuării unor lucrări de interes general, autoritatea publică este îndrituită să folosească subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația corespunzătoare de a-l despăgubi pe proprietarul acelui teren pentru eventualele daune aduse solului, plantațiilor ori construcțiilor ce se aflau pe terenul respectiv, precum și pentru alte daune care sunt imputabile autorităților care au dispus sau/și au efectuat lucrările, cuantumul despăgubirilor putând fi stabilit prin acordul părților, iar în ipoteza în care acestea nu se înțeleg, cuantumul urmează a fi determinat de instanța judecătorească.

Interesul general avut în vedere pentru realizarea lucrărilor are a fi dovedit de către autoritatea statală care solicită aceasta. În doctrină s-a subliniat faptul că dacă proprietarul terenului se opune va decide instanța judecătorească.

Articolul 559 alin. 2 NCC consacră, în a doua sa parte, norma potrivit cu care proaprietarul unui teren „(…) este ținut să respecte, în condițiile și în limitele determinate de lege, drepturile terților asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor și apelor subterane, lucrărilor și instalațiilor subterane și altor asemenea”

Limitele materiale ale exercițiului dreptului de proprietate se impun a fi înțelese și prin raportare la dispozițiile legale ce reglementează regimul apelor. În acest sens este necesar a aminti că, potrivit prevederilor art. 136 alin. 3 Constituție, „(…) apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național…”, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

Însă, art. 559 alin. 3 NCC statuează că „apele de suprafață și albiile acestora aparțin proprietarului terenului pe care se formează sau curg, în condițiile prevăzute de lege”. Totodată „proprietarul unui teren are dreptul de a-și apropria și utiliza, în condițiile legii, apa izvoarelor și a lacurilor aflate pe acel teren, apa freatică din subsolul acestuia, precum și apele pluviale”. Aceste dispoziții sunt completate cu cele cuprinse în art. 602-610 NCC privitoare la folosința apelor, subsumate însă materiei limitelor legale ale exercițiului dreptului de proprietate.

Limitele juridice ale exercițiului dreptului de proprietate

Așa cum am mai precizat, noul Cod civil în cuprinsul Titlului II, al Capitolului al –III- lea al cărții despre bunuri este consacrat limitelor juridice ale dreptului de proprietate privată.

În concepția noului Cod civil, aceste limite pot fi legale, convenționale și judiciare. Trăsătura lor comună o reprezintă faptul că limitele juridice sunt impuse prin voința juridică exprimată fie de legiuitor, fie de titularul dreptului de proprietate privată asupra unui bun, fie de judecător, cu prilejul soluționării unui conflict juridic privitor la exercițiul prerogativelor acestui drept și, nefiind aplicabile nici dispozițiile din materia limitelor legale și nici cele despre limitele convenționale, pentru a soluționa litigiul, judecătorul stabilește el însuși prin hotărârea pe care o va pronunța, în cadrul principiilor generale de drept aplicabile în materie,
eventualele limitări ale exercițiului dreptului de proprietate, de regulă între
proprietarii unor fonduri învecinate; aceasta, în scopul asigurării unei bune conviețuiri, fiind depășite astfel „inconvenientele normale ale vecinătăți”.

În vechiul Cod civil limitările „legale” erau cuprinse, în mod impropriu în materia servituților naturale și legale. Este necesar a preciza că noutatea de care vorbim are în vedere numai cuprinderea reglementărilor acestor limite în noul Cod civil, nu însăși exipe care o aduce noul Cod civil are în vedere numai cuprinderea reglementărilor acestor limite, nu însăși existența lor în dreptul civil român.

După criteriul voinței juridice, potrivit noului Cod civil, vom discuta mai întâi de limitările legale, ulterior de limitările convenționale și la final de limitările judiciare.

Limitări legale

Noul Cod civil reglementează trei categorii de limite legale ale exercițiului dreptului de proprietate privată:

limitele privitoare la folosirea apelor, respectiv: reguli privind curgerea
firească a apelor; reguli privind curgerea provocată a apelor;
cheltuieli referitoare la irigații; obligația proprietarului căruia îi prisosește apa; întrebuințarea izvoarelor; despăgubirile datorate proprietarului fondului pe care se află izvorul.

Toate aceste dispoziții au a fi completate cu reglementările speciale în materia regimului apelor;

limitele de natură a asigura, în privința imobilelor, bune raporturi de vecinătate: picătura streșinii; distanța și lucrările intermediare cerute pentru anumite construcții, lucrări și plantații; vederea asupra proprietății vecinului; dreptul de trecere;

limitele aplicabile în situații speciale: dreptul de trecere pentru utilități și
pentru efectuarea unor lucrări; dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie; dreptul proprietarului de a obține despăgubiri în ipoteza
distrugerii bunului său în situația generată de o stare de necesitate.

Se impune a preciza că primele două categorii de limite cuprind, cu unele excepții, dreptul de grănițuire-ce se regăsea în cuprisnul art. 584 vechiul Cod civ. și dreptul de îngrădire-art. 585 vechiul Cod civ. situațiile pe care vechiul Cod civil român le reglementa în materia servitutilor,
calificându-le ca fiind, cele din prima categorie, servituți naturale și, cele din a doua categorie, servituți legale. În concepția vechiului Cod civil, servituțile naturale erau considerate că luau naștere „din situația lucrurilor".

Limitări convenționale

CAPITOLUL V

DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Dreptul de superficie

Dreptul de superficie este dreptul real imobiliar, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, care cuprinde în conținutul său juridic dreptul de proprietate asupra unei construcții, plantații ori altor lucrări autonome cu caracter durabil, prin ipoteză amplasament pe terenul proprietatea altuia, precum și prerogativa folosinței și, în mod limitat, prerogativele posesiei și dispoziției asupra terenului respectiv.

Dreptul de folosință asupra terenului proprietatea altuia este menționat expres, în definiția legală prevăzută de dispozițiile art. 693 NCC ca atribut al dreptului de superficie.

Conținutul juridic al dreptului de superficie include posesia specifică acestui drept asupra terenului respectiv. Practic, posesia, ca atribut al dreptului de proprietate asupra terenului respectiv, este divizată între proprietarul terenului-nudul proprietar-și titularul dreptului de superficie.

Dreptul de superficie presupune prerogativa titularului de a decide cu privire la teren, în limitele dreptului său, adică o dispoziție specifică asupra terenului, sub aspect material sub aspect juridic. Din punct de vedere material, superficiarul este îndreptățit să amenajeze terenul în vederea construirii sau a plantării, ceea ce presupune o transformare materială a acestuia.

În al doilea rând, dispoziția juridică, atribut al dreptului de superficie, include încheierea actelor juridice de înstrăinare sau de grevare cu sarcini a construcției, dar și a părții din dreptul de superficie care constituie o dezmembrare a dreptului de proprietate asupra terenului. Chiar înainte de realizarea construcției, a plantației sau a lucrării, dreptul de superficie poate fi transmis ori grevat cu sarcini.

Pe de altă parte, textul noului Cod civil prevede posibilitatea înstrăinării ori a ipotecării dreptului de folosință asupra terenului „numai odată cu dreptul de proprietate asupra construcției”.

Proprietarul terenului păstrează dispoziția juridică asupra nudei proprietăți, pe care poate să o înstrăineze liber, cu mențiunea că dobânditorul va fi ținut să respecte dreptul de superficie constituit. Totodată, proprietarul terenului are mai departe și dreptul de a stăpâni terenul, având o posesie specifică nudei proprietăți.

În conformitate cu dispozițiilor art. 693 alin. 1 NCC, se face distincție între dreptul superficiarului de a avea o construcție pe terenul proprietatea altuia, pe de o parte, și dreptul de a edifica o asemenea construcție, pe de altă parte.

În prima situație, este reglementată forma principală a dreptului de superficie care presupune existența clădirii, plantației sau lucrării pe terenul asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință, în momentul constituirii dreptului de superficie.

În cea de-a doua situație, când superficiarul obține dreptul de a edifica o construcție pe terenul altuia, este reglementată forma secundară a dreptului de superficie. În această situație, proprietarul terenului dezmembrează dreptul său și transmite superficiarului dreptul de folosință asupra terenului și, în mod limitat, posesia și dispoziția, urmând ca realizarea clădirii sau a lucrărilor convenite, ori fixarea în pământ a puieților pentru realizarea plantației să se desfășoare ulterior. În momentul constituirii dreptului de superficie construcția, plantația ori lucrarea nu există.

Și în această formă incipientă, dreptul de superficie se prezintă ca un dezmembrământ propriu-zis al dreptului de proprietate asupra terenului.

Așadar, superficiarul dobândește mai întâi dreptul de a edifica pe terenul altuia, adică dreptul de folosință asupra terenului, iar dreptul de proprietate asupra construcției se dobândește treptat, pe măsura ridicării ei.

Dreptul de superficie se dobândește din momentul în care superficiarul obține dreptul de a construi pe teren, așa cum este menționat în actul juridic încheiat cu proprietarul terenului.

De menționat că dreptul de superficie are un conținut juridic variabil în funcție de forma sa incipientă ori deplină fiind reglementate distinct efectele încetării superficiei prin expirarea termenului, în ipoteza în care „construcția nu exista în momentul constituirii dreptului de superficie”, adică pentru forma secundară a acestuia.

De altă parte, înscrierea în cartea funciară a dreptului de superficie în forma incipientă va avea în vedere faptul că, până la edificarea construcției, fiind vorba de un drept asupra unui lucru viitor, se poate proceda la înscrierea provizorie a dreptului de proprietate al superficiarului asupra construcției, care trebuie justificată ulterior în condițiile legii.

Dobândirea dreptului de superficie

Noțiunea de „dobândire” are, în materia superficiei, un sens larg incluzând atât nașterea dreptului de superficie-constituirea lui de către proprietar-cât și dobândirea corelativă transmiterii acestui drept-înstrăinarea dreptului de către superficiar către un alt subiect de drept. Practic, acesta este sensul prevederilor art. 693 alin. 2 NCC potrivit cărora dreptul de superficie se dobândește „în temeiul unui act juridic, prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege”.

În toate cazurile rămân aplicabile dispozițiile de carte funciară, ceea ce înseamnă că, datorită efectului constitutiv al înscrierii, dreptul se va dobândi numai prin înscriere-în cazul convenției și al uzucapiunii tabulare și fără înscriere în cazul testamentului.

În ambele sale forme dreptul de superficie poate fi dobândit prin convenție.

Actul juridic civil încheiat de părți poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, important fiind acordul părților privind dreptul superficiarului de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul proprietatea celeilalte părți.

Cu privire la forma actului juridic civil prin care se constituie sau se transmite un drept de superficie, până la adoptarea Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, în doctrină și jurisprudența se considera că acesta nu trebuie încheiat în formă autentică, de vreme ce nu are ca obiect însăși înstrăinarea terenului.

După intrarea în vigoare a acestei legi, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 2 alin. (2) din Titlul X, convenția de constituire sau de transmitere a dreptului de superficie trebuia încheiată în formă autentică, prevăzută ad validitatem.

Prin testament autorul instituie un legat având ca obiect nuda proprietate sau dreptul de superficie în favoarea unui moștenitor sau poate institui două legate, în favoarea unor moștenitori diferiți, unul având ca obiect nuda proprietate și altul având ca obiect dreptul de superficie.

Dreptul de superficie poate fi dobândit prin uzucapiune în situația în care posesorul terenului are, din momentul intrării în posesie, intenția de a se comporta ca un superficiar, iar nu ca un proprietar al terenului.

În sistemul vechiului Codului civil de la 1864, dobândirea prin uzucapiune a superficiei a fost admisă de jurisprudența, care a statuat că o persoană poate dobândi dreptul de superficie-dezmembrământ a dreptului de proprietate-prin prescripție achizitivă, în condițiile art. 1846-1847 vechiul C.civ., ce reglementau dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, și prin joncțiunea posesiilor recunoscută de art. 1860 vechiul C.civ.

În prezent, se vor avea în vedere condițiile specifice uzucapiunii tabulare și ale uzucapiunii extratabulare, potrivit art. 930-931 NCCl.

În cazul uzucapiunii extratabulare, problema e mai mult teoretică, deoarece e greu de crezut că o persoană va stăpâni un imobil timp de 10 ani cu intenția de a dobândi numai dreptul de superficie, iar nu dreptul de .proprietate.

În situația uzucapiunii tabulare, dreptul de superficie ar putea fi uzucapat în ipoteza în care o persoană îl dobândește, cu bună-credință, de la un neproprietar și îl înscrie în cartea funciară.

Noul Cod civil prevede două situații speciale de constituire a dreptului de superficie prin act juridic. Astfel, potrivit art. 693 alin. 3 NCC, superficia se poate înscrie și în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcția ori a transmis terenul și construcția, în mod separat, către două persoane. În această ipoteză, înscrierea în cartea funciară se poate efectua chiar dacă părțile nu au prevzut expres în actul încheiat constituirea dreptului de superficie. De asemenea, în această situație, când proprietarul transmite, cu titlu gratuit ori cu titlu oneros, către un terț numai dreptul de proprietate asupra construcției și păstrează pentru sine dreptul de proprietate asupra terenului, el transmite implicit și dreptul de folosință asupra terenului și celelalte prerogative specifice superficiei.

În același mod, când transmite, prin acte inter vivos sau mortis causa, în mod separat, către primul dreptul de proprietate asupra construcției, iar către cel de-al doilea dreptul de proprietate asupra terenului, el îi transmite primului și celelalte prerogative ale dreptului de superficie.

O a doua situație poate să apară în cazul accesiunii imobiliare artificiale, al cărei raport de opoziție cu superficia este menționat de art. 579 alin. 2 NCCl.

Astfel, potrivit art. 693 alin. 4 NCC, prin actul proprietarului terenului de renunțare la dreptul de a invoca accesiunea poate să fie constituit indirect dreptul de superficie în favoarea constructorului.

Pe de altă parte, prin transmiterea dreptului de a invoca accesiunea către un terț, indiferent că aceasta se realizează cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, se poate constitui în favoarea terțului cesionar un drept de superficie. Este de la sine înțeles că dreptul de superficie se va înscrie în favoarea terțului cesionar numai dacă el va invoca accesiunea în raport cu constructorul.

Dacă terțul, la rândul său, va renunța la invocarea accesiunii, atunci dreptul de superficie se va înscrie tot în favoarea constructorului.

La rândul său, terțul poate transmite mai departe dreptul de a invoca accesiunea, iar dobânditorul va avea posibilitatea să pretindă înscrierea dreptului de superficie, în aceleași condiții.

Dacă în art. 693 alin. 2 NCC se prevede că „dreptul de superficie se dobândește…”, în art. 693 alin. 3 și 4 NCC noul Cod civil se prevede că „superficia se poate înscrie”.

În această ultimă situație, dreptul de superficie se dobândește prin act juridic civil, dar în condițiile specifice menționate de lege.

Practic, mecanismul dobândirii dreptului de superficie are în vedere că între dreptul de proprietate asupra construcției și dreptul de folosință asupra terenului, privite ca prerogative ale superficiei, există un raport de accesorietate: dreptul de folosință asupra terenului urmează soarta juridică a dreptului de proprietate asupra construcției.

În ambele ipoteze – alin. 2, pe de o parte, și alin. 3-4, pe de altă parte – dreptul de superficie se dobândește, atât între părți, cât și față de terți, prin înscrierea în cartea funciară a actului juridic în discuție.

De menționat că dreptul de superficie nu poate fi constituit prin hotărâre judecătorească, pentru că instanța de judecată nu are posibilitatea să dezmembreze dreptul de proprietate în lipsa unui text expres de lege.

Durata dreptului de superficie

Noul Cod civil renunță la concepția perpetuității dreptului de superficie în favoarea caracterului temporar al acestuia. Astfel, în cuprinsul noului Cod civil se prevede o durată maximă de 99 de ani, cu posibilitatea reînnoirii dreptului de superficie la împlinirea termenului.

Nu există o limitare a posibilității de reînnoire a dreptului de superficie, așa încât aceasta poate opera ad infinitum, însă de fiecare dată durata sa nu va fi mai mare 99 de ani.

În situația în care părțile sunt persoane fizice actul juridic prin care se reînnoiește acest drept, în ipoteza în care a avut durata maximă, va fi consimțit de alte persoane decât cele care au încheiat actul inițial (succesorii acestora).

Chiar în situația în care părțile stabilesc durata pentru care se constituie dreptul de superficie fără a fixa un termen cert, ci prin prevederea unui termen incert, a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic, exempli gratia,
„pe durata existenței” construcției, a plantației sau a lucrării, durata maximă legală nu poate fi depășită. Per a contrario, prin voința lor, părțile pot să prevadă un termen mai scurt. În situația în care nu au stabilit expres un termen, iar din circumstanțe nu se poate dovedi existența vreunui termen, se prezumă că dreptul de superficie este constituit pe 99 de ani.

Termenul pentru care s-a constituit dreptul de superficie începe să curgă din momentul înscrierii acestuia în cartea funciară.

Întinderea și exercitarea dreptului de superficie

În ipoteza în care superficia se dobândește prin act juridic, în virtutea principiului libertății actelor juridice civile, părțile sunt libere să stabilească, așa cum doresc, limitele materiale și juridice, precum și condițiile în care se exercită dreptul de superficie.

Deosebirea existentă între cele două forme ale dreptului de superficie, precum și complexitatea conținutului său juridic, imprimă particularități și în ceea ce privește întinderea și exercitarea sa.

Mai întâi, părțile sunt libere să convină dacă dreptul de superficie se exercită numai asupra solului sau numai asupra subsolului sau atât asupra solului, cât și asupra subsolului, asupra întregii suprafețe de teren sau asupra unei părți din aceasta.

Se va avea în vedere că, dacă dreptul de superficie se constituie pe o parte dintr-un imobil, acesta se va dezmembra formând un imobil distinct din porțiunea grevată de dreptul de superficie, potrivit art. 94 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul nr. 633/2006.

În al doilea rând, regula supletivă în materia delimitării terenului asupra căruia superficiarul își exercită prerogativele dreptului său, privește „suprafața de teren aferentă și necesară” exploatării construcției (a lucrării sau a plantației). În consecință, în funcție de destinația construcției, această suprafață este mai întinsă ori mai restrânsă, dar ea nu se reduce numai la amprenta la sol a clădirii. În principiu, această regulă se aplic și în situația dreptului de superficie care se dobândește prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege.

În ipoteza în care superficia se înscrie în temeiul actului juridic prin care proprietarul a transmis exclusiv construcția ori a transmis terenul și construcția, în mod separat, către două persoane, superficiarul nu poate modifica structura construcției.

Legea impune expres această interdicție numai pentru titularul dreptului de superficie dobândit în condițiile art. 693 alin. 3 NCC, dacă nu există clauze contractuale care să permită modificarea construcției.

Per a contrario, în celelalte cazuri, superficiarul nu este ținut în exercitarea dreptului său de această limitare.

Exercitarea prerogativelor dreptului de superficie se va face cu respectarea dreptului. de nudă proprietate asupra terenului, în forma în care acesta a fost restrâns prin constituirea superficiei.

În principiu, superficiarul are obligația generală negativă de a nu împiedica nudul proprietar să își exercite dreptul său, așa cum, la rândul său, proprietarul terenului are obligația generală și negativă de a nu împiedica în niciun fel exercitarea dreptului de superficie.

Pe de altă parte, dreptul de a modifica structura construcției, ca element al dreptului de superficie, ține atât de dreptul de proprietate asupra construcției. cât și de dreptul de dispoziție specifică asupra terenului. Pe acest ultim plan se întâlnește și poate intra în conflict cu dreptul nudului proprietar asupra terenului.

Practic, în lipsa unor clauze contractuale lămuritoare, superficiarul nu poate modifica structura construcției, astfel încât să extindă suprafața de teren „aferentă și necesară exploatării” acesteia, împovărând situația nudului proprietar.

El este liber să demoleze și să reconstruiască, fără însă a afecta echilibrul existent între dreptul său și dreptul nudului proprietar. În fine, pentru lucrările autonome cu caracter durabil ori pentru lucrările adăugate, efectuate de titularul dreptului de superficie, pot fi aplicabile dispozițiile art. 596 alin.2 și 3 NCC.

În situația în care superficiarul modifică structura construcției, o demolează și nu o mai reconstruiește sau o reconstruiește fără a respecta forma sa inițială, proprietarul terenului are dreptul să opteze, potrivit art. 695 alin. 3 NCC, între două soluții posibile:

să ceară încetarea dreptului de superficie;

să pretindă repunerea în situația anterioară pe cheltuiala superficialului.

În ambele situații, dreptul proprietarului trebuie exercitat într-un termen de prescripție extinctivă de 3 ani. Se impune a preciza că art. 695 alin. 3 NCC reglementează un caz special de suspendare a prescripției extinctive: dacă proprietarul terenului pretinde repunerea în situația anterioară, curgerea termenului de prescripție de 3 ani este suspendată până la expirarea duratei superficiei. Termenul de 3 ani începe să curgă din momentul în care proprietarul terenului a cunoscut sau trebuia să cunoască acțiunea de modificare a structurii construcției de către superficiar

Titularul dreptului de superficie va putea dispune liber de dreptul său, fie cu titlu gratuit, fie cu titlu oneros, prin acte inter vivos ori mortis causa, fără a avea nevoie de consimțământul nudului proprietar, rămânând aplicabile dispozițiile de principiu ale art. 695 alin. 1 NCC, astfel încât dispoziția juridică a superficiarului se exercită în condițiile actului constitutiv.

Acțiunea confesorie de superficie

Acțiunea confesorie de superficie este acțiunea prin care reclamantul, titularul unui drept de superficie, care a pierdut stăpânirea materială specifică dreptului său, îl cheamă în judecată pe pârât și solicită instanței de judecată să îi recunoască dreptul său și să îl oblige pe pârât să-i permită exercitarea lui deplină și netulburată și să îi restituie stăpânirea materială specifică dreptului său de superficie.

Deoarece aduce în discuție existența dreptului de superficie al reclamantului, iar nu doar posesia asupra terenului și construcției, acțiunea confesorie este o acțiune petitorie.

În procesul declanșat, reclamantul invocă dreptul său real principal imobiliar, în al cărui conținut juridic pretinde că are un drept de proprietate asupra construcției și un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului.

Practic, reclamantului îi revine obligația de a face dovada dreptului său de superficie.

Totodată, este important a menționa că acțiunea confesorie este o acțiune reală, care se întemeiază pe un drept real-dreptul de superficie, iar nu pe un drept personal.

Așadar, acțiunea confesorie de superficie nu este condiționată de preexistenta unui raport obligațional între reclamant și pârât, dar nici nu îl exclude, putând fi introdusă împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului de superficie, chiar și împotriva nudului proprietar al terenului. .

Potrivit dispozițiilor art. 696 alin. 2 NCC acțiunea confesorie este o acțiune imprescriptibilă sub aspect extinctiv și asta pentru că în conținutul juridic al dreptului ocrotit există un drept de folosință asupra terenului, dar și un drept de proprietate asupra construcției, iar acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă.

Se poate menționa că superficiarul are la îndemână și acțiunile posesorii, precum și acțiunile care rezultă din actul constitutiv ori din actele juridice încheiate cu terții.

Totodată , el poate să folosească și mijloace juridice specifice de drept tabular-acțiunile de carte funciară-prin care se asigură protecția dreptului de superficie

Încetarea superficiei

În deplin acord cu principiul efectului translativ, constitutiv, modificativ sau extinctiv de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară, se prevede că dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciară, fiind enumerate cauzele pentru care aceasta intervine.

Mai întâi, dreptul de superficie se stinge prin radiere la expirarea termenului pentru care a fost constituit de părți. În această situație, dacă termenul respectiv „este arătat în înscriere” nu mai este necesar „consimțământul titularului” pentru radierea dreptului.

Pe de altă parte, consolidarea determină radierea acestui drept.

În acest caz, calitatea de superficiar și calitatea de nud proprietar se reunesc în aceeași persoană (confuziune), care poate fi nudul proprietar, superficiarul sau un terț.

Consolidarea poate fi efectul moștenirii sau al unui contract prin care, spre exemplu, superficiarul renunță la dreptul său în favoarea nudului proprietar. Astfel, acesta își vede reîntregit dreptul său de proprietate.

Totodată, pieirea construcției poate determina stingerea dreptului de superficie, cu condiția ca părțile să fi prevăzut o asemenea soluție în actul constitutiv, indiferent dacă pieirea este fortuită sau culpabilă, Pe de altă parte, a contrario, dacă nu s-a stipulat expres în acest sens, pieirea construcției nu atrage stingerea dreptului de superficie, iar titularul său este îndreptățit a reconstrui.

Se poate spune că, prin pieirea construcției, superficia îmbracă forma incipientă și continuă să existe, în condițiile actului constitutiv, până la expirarea termenului.

Articolul 698 lit. d) NCC prevede că dreptul de superficie se stinge prin radiere și „în alte cazuri prevăzute de lege”.Cu titlul de exemplu, prin efectul exproprierii, potrivit art. 28 alin. 3 din Legea nr. 33/1994, dreptul de superficie se stinge, iar titularul său are dreptul la despăgubiri, în plus, desființarea cu efect retroactiv, pe orice cale, a titlului de constituire a dreptului de superficie este un alt mod de încetare a acestui drept.

Efectele încetării superficiei

Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciară, pentru una dintre următoarele cauze:

la expirarea termenului;

prin consolidare, dacă terenul și construcția devin proprietatea aceleiași persoane;

prin pieirea construcției, dacă există stipulație expresă în acest sens;

în alte cazuri prevăzute de lege.

Încetarea superficiei la exprirarea termenului

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că „nuda proprietate își păstrează aptitudinii reîntregirii tuturor atributelor sale, care au format obiectul separării, și în situația constituirii unui drept de superficie”.

Dreptul de superficie constituie „antiteza instituției accesiunii imobiliare artificiale”, iar pe durata existenței sale împiedică extinderea dreptului de proprietate al proprietarului terenului asupra construcției edificate de superficiar. Imediat ce dreptul de superficie încetează, în mod logic, este reactivat mecanismul accesiunii.

În acest cadru, art. 699 alin. 1 NCC prevede că, la încetarea dreptului de superficie prin expirarea termenului pentru care a fost constituit, „proprietarul terenului dobândește dreptul de proprietate asupra construcției edificate de superficiar prin accesiune”. Dreptul de superficie este compatibil cu constituirea altui dezmembramânt.

Încetarea dreptului de superficie prin expirarea termenului pentru care a fost constituit determină și stingerea dezmembrămintelor consimțite de superficiar, dacă proprietarul terenului nu este de acord cu menținerea lor.

Pe de altă parte, se sting drepturile de creanță consimțite de superficiar, cum sunt cele născute dintr-un contract de locațiune, pentru că ele pot fi constituite numai în limitele temporale ale dreptului de superficie.

Nu este reglementată situația drepturilor reale consimțite de nudul proprietar pe durata existenței superficiei, aceasta fiind mai mult teoretică. Însă, nu este exclus ca, la inițiativa nudului proprietar, după constituirea unui drept de superficie și cu acordul superficiarului, să se constituie, prin act juridic, un drept de servitute în favoarea unui terț.

El poate să greveze suprafața de teren necesară exploatării construcției, dar pe care nu este amplasată construcția. În principiu, încetarea dreptului de superficie nu afectează existența acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, care va fi exercitat, mai departe, în condițiile actului constitutiv. Privită ca prerogativă a dreptului de superficie, dispoziția juridică include posibilitatea ipotecării construcției, dar și a părții din dreptul de superficie care constituie o dezmembrare a dreptului de proprietate asupra terenului.

Chiar înainte de edificarea construcției, dreptul de superficie poate fi ipotecat.

A contrario, art. 695 alin. 4 NCC, cât timp construcția nu există, dreptul de folosință asupra terenului poate fi, ca atare, ipotecat de către superficiar. La rândul său, proprietarul terenului păstrează dispoziția juridică asupra nudei proprietăți.

Reglementând soarta juridică a ipotecilor în cazul încetării superficiei prin expirarea termenului, legiuitorul, pe de o parte, are în vedere cele trei situații prevăzute de art. 699 alin. (1) și (2) NCC, iar, pe de altă parte, distinge între ipotecile care grevează dreptul de superficie și cele care au fost constituite cu privire la teren pe durata existenței superficiei.

Nu se distinge între ipotecile convenționale și ipotecile legale.

Încetarea superficiei prin consolidare

Stingerea dreptului de superficie prin consolidare nu afectează dezmembrămintele consimțite de superficiar, acestea putând fi exercitate, în continuare, în condițiile actului prin care au fost constituite, până la împlinirea termenului inițial al superficiei. În situația în care consolidarea este efectul unui contract încheiat între superficiar și nudul proprietar, se impune ca aceștia să stabileacă condițiile în care dreptul de proprietate al unuia se extinde asupra terenului sau proprietatea celuilalt se extinde asupra construcției.

În ipoteza în care beneficiar este un terț, prin actul sau actele juridice care au ca efect consolidarea, se poate dispune și cu privire la dezmembrăminte. În toate situațiile, pentru stingerea acestor drepturi reale este nevoie de consimțământul titularilor lor.

Persoana care dobândește dreptul de proprietate atât asupra terenului, cât și asupra construcției, primește imobilul astfel întregit, grevat de toate ipotecile existente și răspunde cu acesta pentru toate datoriile ipotecare, menținându-se atât ipotecile care grevau dreptul de superficie, cât și cele constituite cu privire la teren pe durata existenței superficiei. De această dată, nu intervine nicio modificare a obiectului asupra căruia ipotecile s-au constituit inițial.

Încetarea superficiei prin pieirea construcției

Cum am mai precizat, dreptul de superficie se stinge prin pieirea construcției numai dacă există stipulație expresă în acest sens. Dacă părțile au convenit că pierea construcției determină încetarea superficiei, se vor stinge și drepturile reale care grevează dreptul de superficie.

În cuprinsul art. 701 alin. 2 NCC este reglementată situația ipotecilor născute cu privire la nuda proprietate asupra terenului pe durata existenței dreptului de superficie.

Potrivit regulii instituite de art. 2352 NCC, aceste ipoteci se mențin și vor avea ca obiect dreptul de proprietate „reîntregit” asupra terenului. Potrivit art. 2482 alin. 1 NCC ipoteca imobiliară se stinge prin pieirea totală a bunului.

În cazul superficiei, pieirea construcției nu determină ipso facto stingerea ipotecii care grevează acest drept, pentru că această garanție poate exista asupra părții din dreptul de superficie care constituie o dezmembrare a dreptului de proprietate asupra terenului.

Dreptul de uzufructul

În cadrul literaturii de specialitate dreptul de uzufruct a fost definit ca fiind un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, cu caracter temporar, care conferă posibilitatea de a stăpâni bunul altuia în calitate de uzufructuar și prerogativa folosinței asupra acelui bun, precum și posibilitatea exercitării acestor atribute în aceleași condiții ca și proprietarul, având însă îndatorirea de a-i conserva substanța.

Dreptul de uzufruct presupune dezmembrarea dreptului de proprietate prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementelor usus și fructus, dreptul de a folosi bunul și de a culege fructele acestuia, ca prerogative ale dreptului de uzufruct fiind expres prevăzute de art. 703 NCC.

Atributul posesiei rămâne, în parte, păstrat de nudul proprietar care continuă să aproprieze bunul și să îl stăpânească în această calitate. Uzufructuarul preia o parte din atributul posesiei, precum și atributul folosinței asupra bunului, inclusiv posibilitatea de a transmite dreptul său..

De altă parte, uzufructuarul poate încheia acte de administrare și conservare, poate constitui o ipotecă, dar nu are posibilitatea să înstrăineze bunul ori să renunțe la accesoriile de care acesta profită. Spre exemplu, el nu poate renunța la o servitute de care se bucură fondul asupra căruia exercită folosința, cel mult având posibilitatea să nu o exercite pe durata uzufructului.

Constiuirea uzufrunctului

Dreptul de uzufruct se poate constitui prin acte inter vivos sau mortis causa.

Prin contract se poate constitui, pe de o parte, cu titlu gratuit ori cu titlu oneros, iar, pe de altă parte, direct sau indirect.

În mod direct, uzufructul se constituie prin transmiterea prerogativelor care constituie dreptul de uzufruct unei alte persoane.

În mod indirect, se constituie prin transmiterea nudei proprietăți unei altei persoane, în timp ce proprietarul inițial își rezervă prerogativele specifice uzufructului.

Constituirea în mod direct sau indirect are efecte asupra obligației uzufructuarului de constituire a garanției, potrivit art. 726 alin. 1 și 2 NCC: când este constituit în mod indirect nu există obligația constituiri garanției pentru îndeplinirea obligațiilor uzufructuarului.

În virtutea autonomiei de voință, actul juridic prin care se constituie acest drept poate fi pur și simplu ori afectat de modalități, chiar dacă dispozițiile exprese în acest sens ale art. 519 C.civ. nu se regăsesc în noul Cod civil.

În situația în care uzufructul se constituie asupra unui imobil, actul juridic trebuie încheiat în formă autentică, pentru a fi respectate „dispozițiile în materie de carte funciară”

Însă, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, forma actului va fi supusă legii în vigoare la momentul încheierii acestuia.

Prin testament nuda proprietate poate fi lăsată unei persoane, iar uzufructul altei persoane.

Autorul poate constitui dreptul de uzufruct direct, prin transmiterea acestui drept legatarului, sau indirect, prin transmiterea nudei proprietăți unui legatar și păstrarea dreptului de uzufruct pentru moștenitori sau transmiterea lui către un alt legatar.

Vor fi aplicabile regulile generale din materia moștenirii testamentare, iar legatarul uzufructului universal ori cu titlu universal are obligația prevăzută de art. 743 alin. 3 NCC.

Manifestarea exterioară a prerogativelor dreptului de uzufruct este tocmai posesia, ca stare de fapt corespunzătoare acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată.

Chiar în condițiile în care art. 518 C.civ. nu menționa uzucapiunea printre modurile de constituire a dreptului de uzufruct, s-a admis dobândirea acestui drept prin uzucapiune sau prin posesie de bună-credință asupra bunurilor mobile

În prezent, vor fi avute în vedere dispozițiile legale privind uzucapiunea extratabulară sau tabulară, în situația bunurilor imobile, ori dispozițiile art. 939 noul Cod civil, în situația bunurilor mobile.

În ambele situații, posesia trebuie să fie corespunzătoare dreptului de uzufruct, iar uzufructuarul trebuie să aibă reprezentarea subiectivă că stăpânește bunul în această calitate, iar nu în calitate de proprietar. De aceea, în ipoteza uzucapiunii extratabulare, dobândirea acestui drept este mai mult teoretică întrucât, din punct de vedere practic, cel care stăpânește bunul va prefera să susțină calitatea de proprietar.

În situația divorțului pronunțat din culpa exclusivă a soțului pârât, prestația compensatorie de care poate beneficia soțul reclamant poate fi stabilit și sub forma unui drept de uzufruct asupra unor bunuri mobile sau imobile care apart:-debitorului, potrivit
art. 392 NCC.

În această situație, uzufructul se constituie prin hotărâre, de divorț pe toată durata vieții celui care solicită prestația compensatorie sau pe o perioară mai scurtă.

El va fi supus regulilor speciale privind modificarea încetarea prestației compensatorii. De menționat că, în cazul partajul judiciar, în absența înțelegerii părților, nu s-ar putea decide încetarea stării de coproprietate sau indiviziune prin atribuirea nudei proprietăți unei părți și a uzufructului celeilalte părți.

Așadar, uzufructul nu se poate constitui prin hotărâre judecătorească pentru că instanța nu poate să decidă, împotriva voinței părților, nașterea altor drepturi reale decât cele existente.

De altă parte, uzufructul poate să rezulte dintr-un partaj voluntar, fără a fi însă în situația unui „alt mod” de dobândire în sensul art. 704 NCC, ci în cazul dobândirii prin act juridic civil.

Potrivit art. 704 alin. 1 partea finală noul Cod civil, în materia constituirii dreptului de uzufruct rămân aplicabile „dispozițiile în materie de carte funciară”.

Dat fiind efectul constitutiv al înscrierii, în situația în care aceasta are ca obiect un imobil, dreptul de uzufruct se dobândește prin înscriere numai în cazul convenției și al uzucapiunii tabulare și fără înscriere în cazul testamentului.

Potrivit art. 704 alin. 2 NCC, dreptul de uzufruct se poate constitui „numai în favoarea unei persoane existente”.

În situația persoanei fizice, acest text trebuie corelat cu prevederile art. 36 NCC, astfel încât uzufructul poate fi constituit în favoarea copilului conceput, sub condiția de a se naște viu.

Îîn situația persoanei juridice, acest text trebuie corelat cu dispozițiile art. 205 alin. 3 NCC, astfel încât se poate constitui un drept de uzufruct în favoarea unei persoane juridice supuse înregistrării chiar de la data actului de înființare, „însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil”.

Așadar, persoana juridică poate dobândi un drept de uzufruct din momentul în care are capacitate de folosință limitată, pe parcursul procesului de constituire.

În fine, capacitatea de folosință încetează „odată cu moartea acesteia” sau, după caz, la „data radierii” din registrele în care a fost înscrisă, până la acest moment fiind „persoană existentă” în sensul art. 704 alin. 2 NCC.

.

Obiectul uzufructului

Dreptul de uzufruct, fiind un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, nu se poate constitui asupra bunurilor din domeniul public.

Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este dezmembrabil, așa încât asupra bunurilor din domeniul privat poate fi constituit dreptul de uzufruct.

Așadar, bunurile asupra cărora poate fi constituit dreptul de uzufruct sunt cele care se află în circuitul civil.

Pot fi bunuri mobile prin natura lor ori prin anticipație, după cum poate fi vorba de bunuri imobile prin natura lor sau prin destinație.

De altă parte, poate fi un bun care are o existență materială, fiind ușor perceptibil simțurilor omului (corporal), sau care are o existență ideală (incorporal). În această ultimă ipoteză, dreptul de uzufruct poate avea ca obiect o masă patrimonială, nu un patrimoniu, o universalitate de fapt sau o cotă-parte din acestea.

Masa patrimonială este o parte a unui patrimoniu, care păstrează o unitate specifică determinată de scopul căruia îi este afectată și de regimul juridic special.

Spre deosebire de universalitatea de fapt, care se constituie fie prin voința legiuitorului, fie prin voința titularului patrimoniului, masa patrimonială are întotdeauna un temei legal.

Divizarea patrimoniului în mai multe mase patrimoniale poate fi întâlnită în situații precum: comunitatea matrimonială (legală sau convențională), patrimoniul profesional individual, transmisiunea moștenirii.

În condițiile legii, masa patrimonială poate fi alienabilă on inalienabilă, avându-se în vedere scopul căruia îi este afectată. În aceleași condiții, masa patrimonială poate constitui obiectul unui drept de uzufruct. De menționat că uzufructul asupra patrimoniului succesoral este, în realitate, un uzufruct asupra unei mase patrimoniale, pentru că patrimoniul succesoral este, în patrimoniul moștenitorului, o masă patrimonială.

În funcție de obiectul său, uzufructul poate să fie cu titlu particular, când are ca obiect unul sau mai multe bunuri individuale, cu titlu universal sau universal, când are obiect o fracțiune sau o întreagă universalitate. Această distincție are importanță practică în ceea ce privește prerogativele și obligațiile uzufructuarului.

În fine, există posibilitatea coexistenței mai multor dezmembrăminte ale dreptului de prorietate cu privire la același bun.

Dacă s-a constituit mai întâi un drept de uzufruct, constituirea unui drept de servitute asupra aceluiași bun imobil este posibilă numai cu acordul nudului proprietar și al uzufructuarului. în fine, nu se poate constitui un drept de uzufruct asupra unei servituti independent de fondul dominant.

Durata uzufructului

Dreptul de uzufruct este un drept esențialmente temporar având în vedere interesul societății ca proprietatea să nu devină iluzorie în mâinile proprietarului.

În consecință, dispozițiile art. 708 alin. 1 și 2 NCC care impun limitele temporale ale dreptului de uzufruct sunt imperative, iar prezumțiile legale prevăzute de art. 708 alin. 3 NCC sunt absolute, în sensul că nu se poate proba o durată mai mare.

Mai întâi, în situația în care titularul dreptului de uzufruct este o persoană fizică, uzufructul poate fi cel mult viager.

În consecință, părțile nu pot să declare uzufructul transmisibil moștenitorilor. Prin voința părților se poate stabili un termen cert, dar uzufructul încetează dacă uzufructuarul moare până la împlinirea termenului.

Un caz special de uzufruct constituit cu termen este reglementat în art. 708 alin. 4 NCC: în ipoteza în care uzufructul se constituie „până la data la care o altă persoană va ajunge la o anumită vârstă”, se consideră că părțile au avut în vedere un număr determinat de ani (certa curricula), iar nu vârsta terțului.

În acest caz, uzufructul nu se stinge dacă terțul decedează înainte de vârsta precizată în actul de constituire, ci va continua până în momentul în care terțul ar fi împlinit vârsta respectivă.

Această soluție se întemeiază pe prezumția legală relativă că aceasta a fost voința reală a părților.

Ca urmare, nu se aplică atunci când rezultă din termenii actului constitutiv al uzufructului sau din circumstanțele cauzei, că durata uzufructului depinde chiar de viața terțului, caz în care se va stinge prin moartea acestuia.

Pe de altă parte, contractul cu titlu oneros prin care se constituie un drept de uzufruct viager este un contract aleatoriu.

În situația în care titularul dreptului de uzufruct este o persoană juridică, uzufructul poate avea durata de cel mult 30 de ani.

Pentru că dispozițiile legale în materie sunt de ordine publică, dacă părțile au convenit un termen mai mare, dreptul de uzufruct se reduce la 30 de ani.

A contrario, părțile pot să convină un termen mai redus. În toate situațiile, termenul pentru care a fost constituit uzufructul, stabilit de părți ori impus de lege, începe să curgă din momentul constituirii sau al transmiterii dreptului de uzufruct, care poate fi data încheierii actului, cu respectarea prevederilor în materie de carte funciară.

Acțiunea confesorie de uzufruct

Acțiunea confesorie de uzufruct este acțiunea prin care reclamantul, titularul unui drept de uzufruct, care a pierdut stăpânirea materială specifică dreptului său, îl cheamă în judecată pe pârât și solicită instanței de judecată să îi recunoască dreptul său și să îl oblige pe pârât să-i permită exercitarea lui deplină și netulburată și să îi restituie stăpânirea materială a bunului. Este acțiunea prin care se ocrotește sau se valorifică dreptul de uzufruct.

Este, ca și acțiunea confesorie de superficie, o acțiune petitorie și reală. Mai întâi, în procesul declanșat, reclamantul invocă dreptul său real principal de uzufruct, iar nu doar posesia bunului; el trebuie să dovedească existența dreptului, așa încât va proba, de regulă, modul prin care a dobândit dreptul de uzufruct.

În al doilea rând, ea poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care împiedică exercitrea dreptului de uzufruct, chiar și împotriva nudului proprietar al bunului.

În fine, este o acțiune prescriptibilă extinctiv în termenul de 10 ani prevăzut de
art. 2518 pct. 1 NCC, care începe să curgă de la data când titularul dreptului de uzufruct a cunoscut sau trebuia să cunoască încălcarea dreptului său.

În acest sens se observă că art. 705 NCC trimite numai la primul alineat al art. 696 NCC, care prevede caracterul real al acțiunii confesorii (de superficie), dar nu și la cel de-al doilea alineat, care prevede caracterul imprescriptibil al acesteia.

Se poate menționa că uzufructuarul are la îndemână acțiunile posesorii, acțiunea în grănițuire, precum și acțiunile care rezultă din actul constitutiv ori din actele juridice încheiate cu terții.

De asemenea, el poate să utilizeze mijloace juridice specifice de drept tabular (acțiunile de carte funciară) prin care se asigură protecția dreptului de uzufruct, având în vedere dispozițiile art. 704 alin. 1 partea finală NCC.

Stingerea uzufructului

Dreptul de uzufruct este esențialmente temporar, iar art. 746 NCC prevede care sunt modurile specifice de stingere a acestui dezmembrământ.

Pe lângă acestea, există și alte moduri de stingere care rezultă din aplicarea unor principii generale ale dreptului.

Astfel, prin desființarea cu caracter retroactiv, pe orice cale, a titlului de proprietate a celui care a constituit uzufructul, prin desființarea actului juridic prin care s-a constituit uzufructul, prin uzucaparea sau dobândirea prin posesie de bună-credință a dreptului de proprietate de către un terț asupra bunului care formează obiectul dreptului de uzufruct, se va stinge și dreptul de uzufruct.

În situația în care obiectul uzufructului este un bun imobil, se vor avea în vedere dispozițiile în materie de carte funciară.

Încetarea capacității de folosință

Când titularul este o persoană fizică, uzufructul, fiind un drept viager, se stinge prin moartea uzufructuarului, indiferent care ar fi cauza acesteia, chiar un omor comis de nudul proprietar, și chiar dacă intervine imediat după constituirea uzufructului.

Dispozițiile art. 2247 NCC care declară fără efect contractul de rentă viageră constituit pe durata vieții unei persoane afectate de o boală letală din cauza căreia a murit în 30 de zile de la încheierea contractului, nu se aplică în materie de uzufruct.

Regula instituită de art. 708 alin. 1 NCC nu interzice ca uzufructul să fie constituit în favoarea mai multor persoane chemate să-l exercite împreună (concomitent) sau una după moartea alteia (succesiv).

Se impune ca fiecare dintre co-uzufructuari sau uzufructuarii succesivi să fie născut sau cel puțin conceput în momentul constituirii dreptului.

În esență, și în aceste situații uzufructul este stabilit „pentru o viață de om”, fiind limitat la viața uzufructuarului care trăiește mai mult. Pe de altă parte, când titularul este o persoană juridică, dreptul de uzufruct încetează la data încetării personalității juridice.

Poate fi data radierii din registrele în care a fost înscrisă persoana juridică sau data actului prin care s-a dispus încetarea acesteia ori, după caz, data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.

În fine, uzufructul constituit pentru un timp determinat se stinge prin împlinirea acelui termen, dacă el nu s-a stins înainte de acest moment din alte cauze, precum renunțarea uzufructuarului, decăderea pentru abuz de folosință, moartea sau încetarea personalității juridice a uzufructuarului.

Pentru a determina momentul inițial al termenului pentru care uzufructul a fost constituit, se vor avea în vedere termenii actului juridic constitutiv și voința concordantă a părților.

Pentru cazurile de stingere a uzufructului potrivit art. 746 alin. 1 lit. a) și b) NCC, în situația în care obiectul acestuia este un bun imobil, se vor avea în vedere și dispozițiile art. 885 alin. 2 teza a II-a NCC.

Stingerea dreptului în cazul în care calitatea de uzufructuar și de nud proprietar se întrunesc în aceeași persoană este o aplicare a regulii res sua nemini servit.

Consolidarea poate interveni în mâinile nudului proprietar, uzufructuarului sau unui terț.

Dacă are loc prin voința părților, consolidarea nu afectează drepturile dobândite de terți prin acte juridice anterioare încheiate cu uzufructuarul.

Dacă nudul proprietar îl moștenește pe uzufructuar, dreptul de uzufruct, fiind esențialmente viager, se stinge prin moartea titularului, iar nu prin consolidare.

Când consolidarea este numai parțială, uzufructul se stinge doar pro parte, iar dacă actul juridic prin care a intervenit este desființat, uzufructuarul își reia exercițiul dreptului său.

În fine, consolidarea nu poate fi o cauză de încetare atunci când uzufructuarul are
ab initio deplina proprietate a bunului (cvasiuzufruct).

Stingerea uzufructului prin renunțare este o aplicare a principiului reglementat de
art. 12 NCC-libertatea de a dispune.

Uzufructuarul, care are capacitate de exercițiu deplină, poate renunța printr-un act unilateral și irevocabil la dreptul său. Efectul stingerii uzufructului se produce independent de voința nudului proprietar, dar nu poate afecta în principiu, drepturile dobândite anterior de terți printr-un act încheiat cu uzufructuar.

Renunțarea se poate produce și prin contract, fie cu titlu gratuit (donație indirectă), fie cu titlu oneros. Este o renunțare translativă, spre deosebire de cea care se produce prin act juridic unilateral, care este abdicativă. Testamentul nu poate cuprinde o renunțare la uzufruct, întrucât la moartea autorului, oricum uzufructul se stinge potrivit art. 746 alin. 1 lit. a) NCC.

Dacă uzufructul are ca obiect un bun imobil, renunțarea trebuie încheiată în formă autentică. În toate cazurile voința uzufructuarului trebuie să fie manifestată în mod clar și neîndoielnic, pentru că, potrivit art. 13 NCC., este de principiu că renunțarea la un drept nu se prezumă. De altă parte, creditorii uzufructuarului, prin acțiunea pauliană au posibilitatea să ceară anularea renunțării ori de câte ori ea ar fi fost făcută în frauda drepturilor

Uzufructul se stinge prin neuz timp de 10 ani, indiferent dacă are ca obiect un 6 bun imobil sau un bun mobil și fără a fi nevoie ca un terț să dobândească uzufructul asupra aceluiași bun prin uzucapiune.

De asemenea, nu este relevant dacă uzufructuarul a avut sau nu cunoștință de dreptul de uzufruct pe care 1-a lăsat să se stingă prin neuz.

Nu se impune însă ca uzufructuarul să întrebuințeze personal bunul, ci este suficient ca un terț (detentor precar) în numele său (chiriașul, arendașul etc.) să exercite acte de folosință; în asemenea situații, uzufructul nu se stinge prin neuz.

Chestiunea de a ști dacă uzufructuarul a uzat sau nu de dreptul său este o chestiune de fapt, care se apreciază în mod suveran de instanță în cadrul procesului declanșat de nudul proprietar (sau avânzii săi cauză).

Uzufructuarul care folosește decât o parte din bunurile supuse uzufructului (care fac parte dintr-o universalitate) sau culege numai o parte din fructele bunului, nu își pierde dreptul prin neuz.

Așadar, nu este necesar ca uzufructuarul să exercite toate prerogativele dreptului său. De asemenea, când nu întrebuințează bunul potrivit destinației sale ori potrivit actului constitutiv, este posibil ca el să comită un abuz de folosință, dar nu se pune problema neuzului. Stingerea dreptului de uzufruct prin neuz nu se aplică în situația cvasiuzufructului.

Termenul de 10 ani se va socoti după regulile generale ale prescripției extinctive și începe să curgă de la cel din urmă act de folosință, chiar și atunci când uzufructul nu este susceptibil decât de acte intermitente de folosință.

Introducerea acțiunii confesorii înainte de expirarea termenului are ca efect întreruperea prescripției extinctive.

Când uzufructul are ca obiect o creanță, termenul este de 2 ani, iar existența neuzului se poate aprecia având în vedere drepturile și obligațiile specifice acestui usufruct, precum neîncasarea dobânzilor..

Stingerea uzufructului în caz de abuz de folosință

Dreptul de uzufruct nu poate fi exercitat „într-un mod excesiv și nerezonabil”.

Dacă față de terți „folosirea malițioasă” a dreptului poate atrage răspunderea delictuală a uzufructuarului, nudul proprietar, care își vede drepturile puse în pericol, are la îndemână o sancțiune specifică: stingerea dreptului.

În această materie sunt vizate atât faptele (acțiunile) uzufructuarului, cât și pasivitatea sa, iar noțiunea de abuz de folosință are un sens larg.

Abuzul poate consta în a aduce stricăciuni bunului ori a-1 lăsa să se degradeze, ceea ce poate să rezulte din neîndeplinirea corespunzătoare a obligației de a se folosi de lucru ca un bun proprietar și de a salva substanța acestuia.

De asemenea, întârzierea ori neexecutarea reparațiilor de întreținere sau neîndeplinirea obligației de informare, impusă de art. 730 alin. (1) sau art. 734 NCC pot avea acest rezultat.

În plus, schimbarea destinației bunurilor cu încălcarea limitelor impuse de art. 724 N.C.C. poate avea semnificația juridică de abuz de folosință.

Nu este nevoie să existe doi, fraudă sau rea-credință din partea uzufructuarului pentru a exista abuz, în sensul art. 747 NCC.

Acțiunea nudului proprietar poate fi justificată și când există o simplă nepăsare sau neglijență a uzufructuarului, dacă rezultatul prevăzut de lege s-a produs, pentru că evaluarea folosinței bunului, analiza comportamentului uzufructuarului, se face după un criteriu abstract.

El este obligat să acționeze direct și imediat pentru a păstra obiectul uzufructului în bună stare sau să-1 anunțe de îndată pe nudul proprietar despre riscurile care pun în pericol substanța materială sau juridică a bunului.

Comite un abuz de folosință uzufructuarul care și-a încălcat în mod grav obligațiile sale, de manieră să compromită bunurile obiect al uzufructului sau cel care abandonează fără motive întemeiate bunul. Problema abuzului de folosință nu se pune în situația cvasiuzufructului, pentru că titularul dispune liber de bunurile primite în acest caz.

Stingerea uzufructului pentru abuzul folosinței atrage o micșorare a patrimoniului uzufructuarului, care este de natură a afecta drepturile creditorilor.

De aceea, art. 747 alin. (2) NCC, în conformitate cu principiile generale, le acordă posibilitatea să intervină în proces pentru conservarea drepturilor lor. Mai întâi, ei pot să susțină, alături de uzufructuar, că nu există abuz de folosință și să solicite respingerea cererii nudului proprietar.

Pe de altă parte, în situația în care din probe rezultă că există un abuz al uzufructuarului, în sensul art. 747 alin. (1) N.C.C., „ei se pot angaja să repare stricăciunile și pot oferi garanții pentru viitor”.

Cele două posibilități pot fi oferite alternativ sau cumulativ, iar garanțiile pot fi personale sau reale. A fortiori poate face aceste oferte chiar uzufructuarul. Dacă admite cererea de intervenție, instanța trebuie să menționeze care sunt garanțiile sau obligațiile creditorilor. Cererea poate fi respinsă chiar dacă faptele uzufructuarului care constituie abuz de folosință sunt ulterioare constituirii drepturilor creditorilor.

În ipoteza art. 747 NCC, uzufructul nu încetează de drept. La cererea nudului proprietar (a moștenitorilor sau a creditorilor săi), stingerea dreptului este pronunțată de instanță. Fiind vorba de o culpă a uzufructuarului și de o pedeapsă civilă care i se aplică, trebuie să fi apreciată in concreto de instanță.

Păstrând soluția de principiu a art, 558 alin. 2 C.civ, art. 747 alin. 3 NCC prevede posibilitatea instanței de a decide, în funcție de „gravitatea împrejurărilor”, fie stingerea uzufructului, fie transformarea într-o rentă.

În situația în care uzufructul are ca obiect o masă patrimonială este posibilă stingerea parțială a dreptului, numai cu privire la bunul determinat care a fost stricat ori lăsat să se degradeze.

Renta va fi plătită pe perioada uzufructului și poate fi egală cu valoarea fructelor percepute. Când obiectul uzufructului este un imobil, la cererea uzufructuarului, instanța poate dispune înscrierea unei ipoteci în cartea funciară pentru garantarea rentei.

Așadar, această creanță beneficiază de o ipotecă legală, în condițiile art. 2386 teza I NCC.

Într-un cadru mai larg, atunci când uzufructuarul săvârșește un abuz de folosință, nudul proprietar poate solicita fie stingerea uzufructului, fie obligarea uzufructuarului la repararea bunului și acoperirea pagubei, fie, în sfârșit, stingerea uzufructului și daune-interese.

În toate cazurile, instanța rămâne suverană să aprecieze dacă se impune sau nu sancțiunea stingerii uzufructului. încetarea uzufructului nu are doar scopul de a sancționa greșelile uzufructuarului, ci și de a înlătura pericolul pentru nudul proprietar de a pierde substanța bunului său.

Stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului

Uzufructul este un drept real, prin urmare distrugerea totală a bunului care constituie obiectul său determină încetarea dreptului. în această materie cazul fortuit și forța majoră. au același efect juridic: stingerea totală sau parțială a dreptului în funcție de întinderea distrugerii obiectului uzufructului.

Pieirea totală a bunului are o triplă semnificației juridică. Mai întâi, poate fi vorba de distrugerea în întregime a lucrului, astfel se pierde întreaga sa substanță.

Pe de altă parte, poate fi vorba de ipoteza în care substanța nu a pierit în totalitate, dar s-a transformat, adică i s-a schimbat în totalitate forma inițială.

În fine, când nu piere sau nu se transformă substanța materială, este posibil să piară substanța juridică a dreptului (obiectul uzufructului este scos din circuitul civil).

Numai uzufructul se stinge prin distrugerea bunului, nu însă și cvasiuzufructul.

În situația unui uzufruct constituit asupra unei mase patrimoniale, universalități de fapt ori o cotă-parte din acestea, distrugerea unui bun determinat, care face parte din universalitatea juridică, nu afectează existența dreptului.

El continuă asupra bunurilor existente în această universalitate.

Prin aplicarea acestor principii, în situația în care uzufructul s-a constituit asupra unei clădiri care este distrusă în întregime dintr-un caz fortuit, uzufructuarul nu va avea dreptul de a se folosi de terenul pe care se află clădirea.

În caz de reconstruire, dreptul de uzufruct nu renaște, iar dacă reconstruiește fostul uzufructuar, în lipsa unei înțelegeri contrare, el este supus dispozițiilor din materia accesiunii imobiliare.

Pe de altă parte, în situația în care uzufructul este constituit asupra unui domeniu, considerat ca o universalitate de fapt, care cuprinde terenuri și clădirile existente, uzufructuarul este îndreptățit să folosească terenul după distrugerea clădirii.

Stingerea uzufructului ca urmare a distrugerii totale a bunului este absolută și definitivă. Ea este absolută pentru că uzufructuarul nu are niciun drept asupra materialelor rămase în urma distrugerii și este definitivă pentru că refacerea bunului nu determină renașterea dreptului de uzufruct

Stingerea dreptului de uzufruct prin distrugerea totală a bunului se produce numai dacă aceasta este determinată de un caz fortuit.

În alte situații, în care bunul a pierit din culpa unui terț (a nudului proprietar sau a uzufructuarului), uzufructul va fi exercitat mai departe fie asupra despăgubirilor, fie asupra bunului refăcut sau care înlocuiește bunul distrus.

Dispozițiile art. 748 alin. (2) N.C.C. prevăd un caz de subrogație reală cu titlu particular. Despăgubirile plătite de un terț din culpa căruia a pierit bunul care forma obiectul unui uzufruct, precum și indemnizația de asigurare plătită de asigurător pentru bun, sunt elemente pecuniare care intră în patrimoniul nudului proprietar.

Din acest moment primesc regimul juridic al bunului distrus și constituie obiect al dreptului de uzufruct, în situația unui uzufruct constituit prin act juridic civil, uzufructul va continua asupra noului obiect în condițiile prevăzute în actul constitutiv.

Dreptul de uz și dreptul de abitație

Dreptul de uz

Dreptul de uz este un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, care conferă posibilitatea de a stăpâni bunul altuia, în calitate de uzuar și prerogativa folosinței asupra acelui bun, care pot fi exercitate numai în limitele nevoilor uzuarului și ale familiei sale.

Dreptul de uz poate avea ca obiect bunuri mobile sau bunuri imobile, cu excepția unei case de locuit, care face obiectul dreptului de abitație.

Dreptul de uz presupune dezmembrarea dreptului de proprietate prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementelor usus șo fructus.

Dreptul de a folosi bunul și de a culege fructele acestuia, ca prerogative ale dreptului de uz sunt expres prevăzute de art. 749 NCC.

Atributul posesiei este în parte păstrat de nudul proprietar care continuă să aproprieze bunul și să îl stăpânească în această calitate. Uzuarul preia o parte din din atributul posesiei, precum și atributul folosinței asupra bunului.

Cu toate că reprezintă o varietate a dreptului de uzufruct, dreptul de uz prezintă anumite deosebiri față de uzufruct. Astfel, titularul unui drept de uz poate fi numai o persoană fizică. Exercitarea atributelor posesiei și folosinței este limitată în raport cu necesitățile uzuarului și ale familiei sale. Prin familie, în doctrină s-a arătat că se înțeleg toate persoanele care se gospodăresc cu uzuarul, desfășurând un singur menaj, precum soțul sau soția, copiii, indiferent că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, sau adoptați.

Întinderea drepturilor titularului uzului este prevăzută în titlul de constituire, iar, în lipsa acestei prevederi, urmează a fi determinată în funcție de criteriul arătat în art. 749 NCC, respectiv măsura necesităților uzuarului și ale familiei sale.

Legiuitorul face vorbire numai de fructele naturale și cele industriale, arătând în cuprinsul art. 749 NCC că numai acestea pot fi culese de către uzuar.

Această prevedere trebuie corelată cu art. 752 NCC, potrivit căruia bunul, obiect al dreptului de uz nu poate fi închiriat sau arendat.

Având în vedere că, potrivit art. 548 alin. 4 NCC, fructele civile reprezintă veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, este exclusă posibilitatea perceperii acestora de către titularul dreptului de uz, în raport cu art. 752 NCC.

Dreptul de abitație

Dreptul de abitație este un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, care conferă titularului prerogativele de a poseda și folosi o locuință proprietate a altei persoane, care pot fi exercitate pentru satisfacerea trebuințelor de locuit ale titularului și ale familiei sale.

În acord cu prevederile art. 750 NCC, titularul unui drept de abitație poate fi numai o persoană fizică. Având în vedere prevederile art. 753 NCC, reiese în mod evident că dreptul de abitație se poate exercita asupra unei locuințe sau asupra unei părți dintr-o casă de locuit.

Dreptul de abitație presupune dezmembrarea dreptului de proprietate prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementului usus.

Dreptul de a folosi bunul, ca prerogativă a dreptului de abitație este expres prevăzut de art. 750 NCC sub forma dreptului de a locui în locuința nudului proprietar.

Atributul posesiei este în parte păstrat de nudul proprietar care continuă să aproprieze bunul și să îl stăpânească în această calitate. Titularul dreptului de abitație preia o parte din atributul posesiei, precum și atributul folosinței asupra locuinței.

Întocmai ca dreptul de uz, și dreptul de abitație reprezintă o manifestare particulară a dreptului de uzufruct. Cu toate acestea, dreptul de abitație prezintă anumite deosebiri față de uzufruct.

Astfel, titularul unui drept de abitație poate fi numai o persoană fizică. Exercitarea prerogativelor conferite de acest dezmembrământ este limitată în raport cu necesitățile titularului și familiei sale, fiind incluși în această categorie soțul și copii titularului, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitația, precum și părinții titularului sau alte persoane aflate în întreținere.

Constituirea uzlui și a abitației

Dreptul de uz și dreptul de abitație se pot constitui prin acte juridice inter vivos, cu titlu gratuit ori cu titlu oneros, sau mortis causa, în mod direct sau în mod indirect, prin înstrăinarea nudei proprietăți și reținerea dreptului de uz sau de abitație.

În cazul în care dreptul de uz poartă asupra unui bun imobil, și în cazul dreptului de abitație, actul juridic trebuie încheiat în formă autentică în acord cu prevederile în materie de carte funciară.

Însă, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, forma actului va fi supusă legii în vigoare la momentul încheierii acestui. Nu este exclusă constituirea acestor dezmembrăminte prin testament, fiind aplicabile regulile generale din materia moștenirii testamentare.

În ceea ce privește dobândirea prin uzucapiune, dreptul de uz și dreptul de abitație, fiind manifestări particulare ale dreptului de uzufruct, vor fi aplicabile dispozițiile privind constituirea uzufructului. Vor fi avute în vedere dispozițiile legale privind uzucapiunea extratabulară sau tabulară, în situația bunurilor imobile, ori dispozițiile art. 939 NCC, în situația bunurilor mobile.

În ambele situații, posesia trebuie să fie corespunzătoare dreptului de uz sau, respectiv, dreptului de abitație, iar titularul trebuie să aibl reprezentarea subiectivă că stăpânește bunul în această calitate, iar nu ca titular al dreptului de proprietate.

În ceea ce privește însă dreptul de abitație, dobândirea acestuia prin uzucapiune extratabulară este mai mult teoretică întrucât, din punct de vedere practic, cel care stăpânește o locuință va prefera să susțină calitatea de proprietar.

Însă, în măsura în care exercitarea posesiei s-a realizat în limitele necesităților sale și ale familiei sale, cu respectarea celorlalte condiții prevăzute de lege, uzucapantul va dobândi dreptul de abitație, iar nu dreptul de proprietate.

Limitele dreptului de uz și de abitație

Spre deosebire de dreptul de uzufruct, care poate fi înstrăinat, potrivit art. 752 NCC., dreptul de uz și dreptul de abitație nu pot fi cedate, întrucât prerogativele exercitate în temeiul acestor drepturi reale sunt limitate de necesitățile titularilor lor și ale familiilor acestora.

În ceea ce privește bunul care privește obiectul dreptului de uz sau al dreptului de abitație legiuitorul arată că acesta nu poate face obiectul unei convenții de închiriere sau de arendare.

Vechiul Cod civil prevedea în art. 572 alin. 2 posibilitatea titularului dreptului de abitație de a închiria unei alte persoane partea din casă pe care nu o locuiește. Noul Cod civil a renunțat la această concepție și ca atare locuința, obiect al dreptului de abitație nu mai poate fi închiriată, și nici arendată. În consecință, prin voința legiuitorului nu este permisă nici cedarea dreptului de uzufruct sau a dreptului de abitație și nici cedarea emolumentului acestora.

Obligațiile uzuarului și a titlularului dreptului de abitație

În măsura în care titularul dreptului de uz este îndreptățit în temeiul titlului de dobândire să culeagă toate fructele naturale și industriale produse de bun, el va fi ținut să plătească toate cheltuielile de cultură întocmai ca uzufructuarul.

În cazul în care titularul dreptului de abitație este îndreptățit conform titlului de constituire să folosească întreaga locuință, el va trebui să suporte reparațiile de întreținere întocmai ca uzufructuarul. în ceea ce privește obligațiile de întreținere, vor fi aplicabile dispozițiile art. 729 alin. 1 NCC din materia uzufructului.

Legea distinge, în materia uzufructului, între reparațiile de întreținere și reparațiile mari, care rămân în sarcina nudului proprietar. Sarcinile privind culegerea fructelor sunt suportate de titularul dreptului de uz sau al dreptului de abitație, în baza principiului echității, având în vedere că persoana care are folosința unui bun trebuie să aibă și îndatorirea de a acoperi sarcinile acestuia.

În cazul în care titularul dreptului de uz sau de abitație este îndreptățit să perceapă doar o parte din fructe sau, respectiv, să ocupe doar o parte din locuință, acesta va suporta cheltuielile de cultură sau de întreținere proporțional cu partea de care se folosește

Dreptul de uz și dreptul de abitație reprezintă varietăți ale dreptului de uzufruct, particularizate însă prin faptul că atributele de posesie și folosință sunt exercitate numai pentru nevoile titularului și ale familiei sale, iar titularul acestora poate fi numai o persoană fizică.

Dreptul de servitute

Constituirea de servituți

Dreptul de servitute este dreptul real imobiliar, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, constituit asupra unui imobil, numit fond aservit, pentru uzul sau utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile ce aparțin unor proprietari diferiți, care conferă titularului fondului dominant anumite prerogative asupra fondului aservit, stabilite în temeiul titlului de constituire.

Ca atare, condiția premisă pentru existența unui drept de servitute este dată de existența a două fonduri: cel dominant, în favoarea căruia se constituie dreptul de servitute și cel aservit, în sarcina căruia se constituie servitutea.

Servitutea poate avea caracter reciproc caz în care, ambele fonduri au dublă calitate de fond dominant și fond aservit.

Având în vedere că raportul de vecinătate nu este expres prevăzut de legiuitor, reiese că pentru constituirea dreptului de servitute, fondul dominant și fondul aservit nu trebuie neapărat învecinate.

În doctrină se vorbește de o proximitate mediată, aceasta subliniind faptul că nu este necesar ca fondurile între care a stabilește dreptul de servitute să aibă un hotar comun.

Fiind un drept asupra bunului care aparține unei alte persoane, dreptul de servitute nu poate fi dezmembrat și ca atare nu poate fi grevat la rândul său de o altă servitute.

Servitutea este analizată atât în sensul de posibilitate de exercitare a unor prerogative asupra fondului aservit, cât și în sensul de beneficiu acordat proprietarului fondului dorminant prin limitarea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate asupra fondului aservit.

Articolele 755-772 NCC. analizează servitutile stabilite prin fapta omului.

Astfel, proprietarii a două fonduri diferite pot constitui, prin manifestarea lor de voință, orice servituți, inclusiv acele servituți reglementate de legiuitor ca reprezentând limite legale ale dreptului de proprietate, dar care nu îndeplinesc condițiile necesare prevăzute de lege pentru nașterea lor.

Articolul 755 alin. 1 NCC. sugerează ideea că titular al unui drept de servitute este doar proprietarul fondului dominant. Deși legiuitorul nu prevede, în categoria titularilor dreptului de servitute poate fi inclus și posesorul care, având animus domini, exercită o stăpânire de fapt și se manifestă față de ceilalți ca un adevărat proprietar al fondului dominant.

Pentru a se constitui o servitute, cele două fonduri trebuie să aparțină unor proprietari diferiți. Condiția nu este îndeplinită dacă fondul se află în indiviziune, de vreme ce fiecare coproprietar deține doar o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate, înțelegerea coproprietarilor cu privire la folosirea fondului nu echivalează cu un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Având în vedere că stabilirea dreptului de servitute se realizează pentru uzul sau utilitatea imobilului dominant, acesta constituie un accesoriu al dreptului de proprietate asupra fondului dominant și, ca atare, va urma soarta dreptului principal-accesorium seguitur principale.

Servitutea nu poate fi despărțită de fond pentru a se constitui un drept de sine-stătător.

Înstrăinarea, ipotecarea sau urmărirea dreptului de servitute se poate realiza numai o dată cu fondul dominant căruia îi profită.

Servitutea se constituie în favoarea unui imobil pentru a asigura utilizarea sau punerea în valoare a acestuia. Utilitatea asigurată fondului se poate prezenta sub forma unei creșteri a confortului fondului sau poate rezulta din destinația economică a acestuia.

În cazul în care servitutea nu are caracter reciproc, ea constituie o valoare pentru titularul său și pe cale de consecință se înscrie în patrimoniul proprietarului fondului dominant, ca un drept real imobiliar.

În doctrină s-a arătat că servitutile stabilesc raporturi de inegalitate juridică în comunitatea de vecinătate.

Astfel, se poate vorbi despre o situație corespunzătoare servitutii ce are în vedere, pe de o parte, dezmembrarea utilității și a valorii fondului aservit, iar, pe de altă parte, utilitatea sau sporirea fondului dominant.

Fiind un accesoriu al fondului căruia îi profită, dreptul de servitute are caracter perpetuu, în sensul că durează cât timp există fondul dominant și fondul aservit, în măsura în care nu intervine o altă cauză de stingere a acestuia.

Cu toate acestea, perpetuitatea este de natura dreptului de servitute, iar nu de esența acestuia, având în vedere că părțile sunt libere să stabilească prin convenție un termen limitat de exercitare a acestuia. Această interpretare reiese din analiza dispozițiilor art. 770 alin. l
lit. c) NCC., potrivit cărora servitutea se stinge prin ajungere la termen.

Spre deosebire de celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, dreptul de servitute are un conținut juridic variabil, prerogativele conferite de dreptul de servitute, fiind stabilite, de la caz la caz, printr-o faptă a omului.

Deși manifestarea dreptului de servitute se realizează în modalități diferite, exercitarea acestui dezmembrământ implică atributul posesiei care privește partea din fondul aservit asupra căreia se exercită efectiv servitutea. Dreptul de servitute conferă titularului său atributul folosinței asupra fondului aservit, dar numai pentru uzul sau utilitatea fondului dominant. De asemenea, manifestarea exterioară a dreptului de servitute cuprinde și celelalte prerogative din conținutul juridic al acestui drept real, prerogative care se diferențiază în funcție de specificul fiecărei servituți în parte.

Constituirea servituților în vederea utilității ulterioare

Dreptul de servitute se poate constitui prin act juridic, înțelegând prin acesta convenție sau testament.

Convenția poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, important fiind acordul proprietarului fondului dominant și al proprietarului fondului aservit.

Cu toate acestea, fiind necesară exprimarea voinței celor doi proprietari, servitutea nu se poate constitui prin act juridic unilateral, cu excepția testamentului. în ceea ce privește forma actului juridic civil prin care se constituie un drept de servitute, sub imperiul vechiului Cod, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente, aceasta era forma prevăzută de lege pentru valabilitatea actului juridic prin care se constituia dreptul de servitute.

Ca atare, dacă servitutea se constituia printr-o donație, aceasta trebuia să fie încheiată în formă autentică. Dimpotrivă, dacă servitutea se constituia printr-un act juridic cu titlu oneros, nu era necesară îndeplinirea unei condiții de formă.

Având în vedere că noul Cod civil a adoptat concepția caracterului constitutiv al înscrierilor în cartea funciară, dreptul de servitute se poate dobândi numai prin înscrierea lui în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.

Astfel, în prezent, în raport cu dispozițiile art. 1244 NCC., în materie de carte funciară, convenția de constituire sau transmitere a dreptului de servitute trebuie încheiată în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute.

Astfel, forma actului juridic prin care s-a dobândit un drept de servitute înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 era forma cerută pentru validitatea actului încheiat, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, forma cerută pentru constituire este forma autentică, fiind aplicabile dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii actului.

Prin testament, constituirea servitutii se poate imagina dacă autorul care are două terenuri, instituie două legate, având ca obiect câte un teren, între care creează o stare de servitute, în favoarea unor moștenitori diferiți, fiind aplicabile regulile generale din materia moștenirii testamentare. .

Noua reglementare reia concepția vechiului Cod civil prin care se recunoaște efectul achizitiv ca urmare a curgerii timpului, în materia dreptului de servitute.

Justificarea dobândirii servituții prin uzucapiune are în vedere că persoana care a lăsat să se stabilească o asemenea stare pentru o perioadă îndelungată de timp, fără a se opune, a consimțit de fapt și, în același timp, ar fi incorect ca persoana care a benefit perioadă îndelungată de timp de această stare, să fie privată de exercitarea ei în continuare.

Dobândirea dreptului de servitute prin uzucapiune are în vedere exercitarea faptică de către o persoană a atributelor specifice acestui drep real, pentru o perioadă îndelungată de timp.

În sistemul vechiului Cod civil, dobândirea dreptului de servitute prin uzucapiune nu era prevăzută de legiuitor cu titlu general, efectul achizitiv ca urmare a posesiei de lungă durată fiind posibil numai în cazul unei servituti continue și aparente, dacă posesia avea o durată de 30 de ani.

Noul Cod civil extinde domeniul de aplicare al uzucapiunii în materia servitutilor, conform art. 763 NCC.

Analiza modalității de dobândire a dreptului de servitute prin uzucapiune, reglementată în noul Cod civil, impune luarea în considerare a dispozițiilor art. 82 Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, potrivit cărora, uzucapiunea tabulară și uzucapiunea extratabulară se aplică numai dacă posesia a început după intrarea în vigoare a Codului.

În cazul în care posesia a început anterior acestui moment, rămân aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei, în acord cu prevederile art. 6 alin. 4 NCC.

Ca atare, în materia dobândirii dreptului de servitute prin uzucapiune, în situația în care posesia a început anterior intrării în vigoare a noului Cod, vor fi aplicabile în continuare dispozițiile art. 623 C.civ. care permit numai constituirea unei servituti continue și aparente prin uzucapiune.

Acțiunea confesorie de servitute

Acțiunea confesorie de servitute este acțiunea prin care reclamantul, îl cheamă în judecată pe pârât și solicită instanței de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să stabilească calitatea reclamantului de titular al dreptului de servitute și obligarea pârâtului să-i permită exercitarea lui deplină și netulburată.

Acțiunea confesorie de servitute este o acțiune petitorie, întrucât în cadrul ei se analizează existența dreptului de servitute al reclamantului.

Pentru titularul servitutii, acțiunea confesorie îndeplinește aceeași funcție ca acțiunea în revendicare pentru proprietar.

De asemenea, este o acțiune reală, care se întemeiază pe un drept real – dreptul de servitute. Articolul 757 NCC nu face trimitere la dispozițiile art. 696 alin. 2 NCC privind imprescriptibilitatea acțiunii confesorii de superficie.

Ca atare, acțiunea confesorie de servitute este prescriptibilă extinctiv.

Titularul dreptului de servitute poate exercita și acțiunile posesorii, în măsura în care servitutile sunt susceptibile de prescripție achizitivă.

De asemenea, în cazul în care dreptul de servitute are la bază o convenție, titularul dreptului de servitute are la îndemână pentru apărarea dreptului său real și acțiunea care rezultă din actul constitutiv.

Acțiunea confesorie se exercită de către proprietarul fondului dominant, titular al servitutii, în contradictoriu fie cu proprietarul fondului aservit, fie cu terți care pretind a fi ei înșiși titulari ai servitutii.

De altfel, potrivit art. 696 alin. 1 NCC, acțiunea confesorie de servitute poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar și a proprietarului fondului aservit.

În jurisprudență s-a arătat că nu poate avea calitate procesuală activă în cadrul unei acțiuni confesorii persoana care exercită posesia asupra fondului dominant, ci numai persoana care este titulara dreptului de proprietate asupra acestuia.

Obligațiile în sarcina proprietarului fondului aservit

Textul de lege are în vedere numai constituirea dreptului de servitute prin act juridic, iar nu situația dobândirii dreptului de servitute prin uzucapiune.

Prin actul juridic de constituire, în sarcina proprietarului fondului aservit pot fi stabilite anumite obligații care au ca scop asigurarea uzului și utilității fondului dominant dar care exced modalității de exercitare a dreptului de servitute.

Obligația se va transmite dobânditorilor subsecvenți ai fondului aservit numai dacă a fost notată în cartea funciară, fiind indiferent dacă se dovedește că aceștia au cunoscut pe altă cale obligația care subzista în sarcian transmițătorului.

Textul de lege prevede în mod expres că simpla cunoaștere a obligației de care este ținut proprietarul fondului aservit nu este suficientă pentru a suplini lipsa de publicitate.

Dobândirea servituțiilor prin uzucapiune

Trecerea timpului poate avea consecințe diametral opuse, fie efect achizitiv de drepturi, fie efect extinctiv de drepturi.

Efectul achizitiv în materia dreptului de servitute ca urmare a trecerii timpului se justifică din perspectiva beneficiului recunoscut persoanei care a exercitat o perioadă îndelungată de timp anumite prerogative asupra unui fond.

Uzucapiunea reprezintă o modalitate de dobândire a unui drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate, prin posesia bunurilor care formează obiectul lui, pentru perioada și în condițiile prevăzute de lege, prin exercitarea în formă pozitivă a dreptului de opțiune cu privire la uzucapiune.

Dreptul de servitute, ca drept real, este susceptibil de posesie.

Exercitarea acestuia se realizează prin obiectivarea atributelor sale specifice.

Ca atare, dreptul de servitute se dobândește prin uzucapiune dacă proprietarul fondului dominant exercită posesia și celelalte prerogative ale dreptului de servitute asupra fondului aservit. Conform voinței legiuitorului, prin uzucapiunea tabulară poate fi dobândită orice servitute, iar prin uzucapiune extratabulară pot fi dobândite numai servitutile care îndreptățesc pe proprietarul fondului dominant să exercite acte de folosință, în mod direct asupra fondului aservit.

Analizarea acestei modalități de dobândire are în vedere reglementarea specifică a uzucapiunii tabulare și a uzucapiunii extratabulare, potrivit art. 930-931 NCC.

Dobândirea servitutilor pozitive necontinue prin uzucapiune extratabulară, conform art. 930 NCC, se poate imagina cu dificultate, având în vedere că o persoană va exercita acte repetate de folosire a unui fond timp de 10 ani, cu intenția de a dobândi numai dreptul de servitute, iar nu dreptul de proprietate.

În situația uzucapiunii tabulare, dreptul de servitute ar putea fi uzucapat în ipoteza în care o persoană îl dobândește, cu bună-credință, de la un neproprietar și îl înscrie în cartea funciară (dacă toate celelalte condiții impuse de lege sunt îndeplinite).

Imposibilitatea dobândirii servitutilor negative prin uzucapiune extratabulară are în vedere lipsa obiectivării exterioare a acestor servituti, care este de natură a crea confuzii asupra intenției de a poseda servitutea de către proprietarul fondului dominant.

Posesorul poate invoca în beneficiul său joncțiunea posesiilor, pentru a obține dobândirea dreptului de servitute prin uzucapiune.

Stingerea servituțiilor

În conformitate cu efectul extinctiv de drepturi reale conferit înscrierii în cartea funciară, dreptul de servitute se stinge prin radierea din cartea funciară.

Articolul 770 alin. 1 NCC reunește cauzele de stinge pe cale principală a dreptului de servitute.

În afara acestor cauze expres prevăzute de legiuitor, dreptul de servitute se stinge și ca urmare a revocării, rezoluțiunii sau anulării actului de constituire a servituții sau a actului în baza căruia a fost dobândit bunul în folosul căruia se exercitată servitutea.

Consolidarea determină radierea dreptului de servitute. Fondul dominant și fondul aservit trebuie să aparțină unor proprietari diferiți, pentru că, în caz contrar, proprietarul poate să dea fondurilor sale destinația pe care o dorește.

Ca o consecință a acestui fapt, dobândirea proprietății asupra fondului dominant și a fondului aservit de către aceeași persoană duce la stingerea dreptului de servitute.

Consolidarea se poate realiza fie prin dobândirea proprietății fondului dominant de către proprietarul fondului aservit, fie prin dobândirea proprietății fondului aservit de către proprietarul fondului dominant, fie, într-o ultimă variantă, prin dobândirea proprietății ambelor fonduri de către o terță persoană.

De asemenea, servitutea se stinge în situația în care proprietarul fondului dominant renunță la aceasta.

Renunțarea se poate face cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Având în vedere că textul de lege nu prevede că renunțarea se prezumă, reiese că, renunțarea trebuie să fie expresă, fără echivoc. Ca atare, pentru a face dovada renunțării se cere un înscris sau cel puțin un început de dovadă scrisă care să poată fi coroborat cu atitudinea proprietarului fondului dominant.

Astfel, comportamentul proprietarului fondului dominant de a lăsa să se execute anumite lucrări care ar putea îngreuna exercitarea dreptului de servitute nu poate fi apreciat ca fiind o renunțare la servitute, și ca atare titularul acesteia are posibilitatea de a exercita acțiunea confesorie, în măsura în care se încadrează în termenul de prescripție de 10 ani.

Pe de altă parte, în situația în care prin actul de constituire s-a stabilit un termen pentru servitute, expirarea termenului pentru care a fost constituit de părți determină stingerea dreptului de servitute.

Stingerea dreptului prin ajungere la termen nu mai face necesar consimțământul titularului pentru radierea dreptului, în acord cu art. 885 alin. 2 NCC.

Aceasta determină de asemenea stingerea dreptului de servitute, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 772 alin. 1 NCC.

Vor fi aplicabile dispozițiile art. 772 alin. 2 N.C.C., în sensul că prețul de răscumpărare se va stabili de comun acord între proprietarul fondului dominant și proprietarul fondului aservit sau, în lipsa acordului părților, va fi determinat de către instanța de judecată.

Acest mod de stingere a dreptului privește numai servitutea de trecere, indiferent de natura acesteia, aparentă sau neaparentă.

În acest caz, stingerea dreptului de servitute are loc numai în măsura în care intervine o împrejurare care împiedică exercitarea acesteia. Legiuitorul arată că stingerea dreptului de servitute este incidență numai dacă imposibilitatea de exercitare este definitivă. Un astfel de caz este reprezentat de demolarea imobilului al cărui canal de scurgere trecea pe terenul altei persoane.

Neuzul reprezintă de asemenea o modalitate de stingere a dreptului de servitute. Existența unei servituti se justifică prin utilitatea ei și, astfel, neexercitarea ei o anumită perioadă de timp duce la concluzia lipsei de utilitate a acesteia.

Ca atare, nesiguranța care planează asupra fondului aservit nu poate fi perpetuă, la dispoziția proprietarului fondului dominant, care poate exercita servitutea la orice intervale de timp. Neuzul sau prescripția extinctivă determină stingerea servitutii dacă aceasta nu este exercitată pentru o perioadă de 10 ani. Termenul prevăzut în art. 639 C.civ. este de 30 de ani, coroborat cu termenul de prescripție extinctivă aplicabil în materia drepturilor reale, care este de asemenea de 30 de ani. În această materie sunt incidente dispozițiile art. 75 Legii de punere în aplicare a Noului Cod Civil, potrivit cărora dispozițiile art. 770 alin. 1 lit. f) NCC se aplică numai drepturilor de servitute constituite ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil.

Atunci când, față de existența unei anumite stări de fapt sau față de apariția unui anumit act juridic, dacă împrejurările care au determinat instituirea servitutii au cunoscut modificări, astfel încât a pierit orice utilitate pentru fondul dominant și, ca atare, nu se mai justifică aservirea fondului altuia, servitutea se stinge. Sunt aplicabile dispariției utilității, ca mod de stingere a servitutilor, dispozițiile privind consimțământul titularului, dat prin înscris autentic notarial, conform art. 885 alin. 2 NCC.

Dreptul de servitute se stinge prin efectul exproprierii fondului aservit, în măsura în care servitutea este contrară utilității publice căreia îi va fi afectat bunul expropriat.

Per a contrario, dacă servitutea este conformă utilității publice, aceasta nu se va stinge. Articolul 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede că titularul servituții are dreptul la despăgubiri.

Potrivit prevederilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, servitutile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.

Stingerea servitutii prin ne uz

Din perspectiva neuzului, ca mod de stingere a dreptului de servitute, se impune a se analiza dacă servitutea constituită a mai fost folosiță, iar, în cazul în care nu a mai fost folosită, momentul de la care a început neuzul.

Noul Cod civil preia reglementarea art. 640 C.civ. privind calculul termenului de stingere a servituții prin neuz, în funcție de tipul acestora. Astfel, în cazul servitutilor necontinue, termenul de 10 ani se va calcula începând cu momentul în care a încetat folosirea servitutii. În cizul unei servituti de trecere, aceasta fiind necontinuă, termenul de 10 ani se va calcula de la momentul ultimului act de folosință. În cazul servitutilor continue, termenul se va calcula începând cu data primului act contrar servituții. Spre exemplu, în situația unei servituți de vedere, termenul de 10 ani se va calcula de la momentul la care proprietarul fondului dominant închide fereastra.

În situația în care fondul dominant este în coproprietate, întrebuințarea servitutii de către un singur coproprietar împiedică prescripția în beneficiul tuturor. în același mod, exercitarea dreptului de servitute de către un uzufructuar, iar nu chiar de către proprietarul fondului dominant nu va duce la stingerea servituții.

CAPITOLUL VI

APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate

Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate sunt acțiunile prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său și să ajungă la restabilirea lui. .

Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate se împart în două categorii: mijloace nespecifice și mijloace specifice.

Mijloacele juridice nespecifice sau indirecte se caracterizează prin faptul că scopul lor direct constă în apărarea unor drepturi de creanță, dar, pentru că drepturile de creanță iau naștere și se realizează pe temeiul dreptului de proprietate, efectul lor secundar îl constituie apărarea acestuia din urmă.

Au acest caracter acțiunile în executarea contractelor, acțiunea în răspundere contractuală, acțiunea ex deliciu, acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, actio de in rem verso etc.

Mijloacele juridice specifice (directe) se întemeiază direct și nemijlocit pe dreptul real sau pe faptul posesiei unui imobil și sunt concepute doar pentru apărarea dreptului real. Este vorba despre așa-numitele acțiuni reale, care sunt de două feluri: acțiuni petitorii și acțiuni posesorii.

Acțiunile petitorii servesc la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real principal prin obținerea recunoașterii reclamantului ca titular al acestui drept.

Redobândirea posesiei bunului asupra căruia poartă dreptul real este doar un efect accesoriu al admiterii acțiunii petitorii.

Sunt acțiuni petitorii: acțiunea în revendicare, acțiunea în prestație tabulară, acțiunea în grănițuire, acțiunea negatorie, acțiunea confesorie.

Acțiunile posesorii sunt acele acțiuni reale prin care se urmărește apărarea posesiei, ca simplă stare de fapt, împotriva oricărei tulburări.

Ele pot fi folosite fie pentru păstrarea posesiei, fie pentru redobândirea acesteia în cazul pierderii. Acțiunile posesorii pot fi formulate și de proprietar, situație în care pe această cale se apără însuși dreptul de proprietate.

Acțiunea în revendicare

Acțiunea în revendicare este mijlocul juridic specific de apărare a dreptului de proprietate privată prin care proprietarul al cărui bun a intrat în stăpânirea nelegitimă a altei persoane urmărește să obțină recunoașterea dreptului său de proprietate asupra bunului respectiv și redobândirea stăpânirii acestuia.

Cu o formulă consacrată în practică se spune că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Această formulă nu acoperă însă și situațiile în care reclamantul folosește acțiunea în revendicare împotriva detentorului precar, care refuză să restituie bunul, motiv pentru care am și evitat referirea la posesie și am preferat-o pe aceea de „stăpânire” care include orice formă de contact material cu bunul. Acesta este și motivul pentru care art. 562 alin. 1 NCC prevede că acțiunea în revendicare poate fi formulată atât împotriva posesorului, cât și împotriva oricărei alte persoane care deține bunul fără drept.

După cum are ca obiect un bun mobil sau un bun imobil, acțiunea în revendicare este mobiliară sau imobiliară.

Regulile de soluționare a acțiunii în revendicare mobiliare sunt puternic influențate de prevederile art. 937 NCC consacrate dobândirii proprietății mobiliare prin posesia de
bună-credință.

Fiind o acțiune petitorie, acțiunea în revendicare poate fi formulată numai de titularul dreptului de proprietate.

Controverse au existat în cazul revendicării bunului proprietate comună, majoritatea practicii judiciare și a doctrinei fiind în sensul că acțiunea poate fi formulată numai de toți proprietarii împreună, cu respectarea regulii unanimității.

Această controversă a fost tranșată de legiuitor prin art. 643 NCC., potrivit căruia fiecare dintre coproprietari poate formula sigur acțiunea în revendicare a bunului comun.

Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare

Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă

Dintre caracterele juridice ale acțiunii în revendicare în art. 563 alin. 2 NCC. amintește numai imprescriptibilitatea. Totodată, legiuitorul precizează că prin lege poate fi instituită prescriptibilitatea unora din acțiunile în revendicare.

Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare este consecința caracterului perpetuu al dreptului de proprietate.

Există două excepții de la caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare.

Astfel, acțiunea în revendicare a imobilelor vândute prin licitație publică în cadrul procedurii executării silite imobiliare, formulată de terțul care se pretinde a fi proprietar, este prescriptibilă în termen de 3 ani. , iar în caz de avulsiune bucata de teren alipită noului fond poate fi revendicată în termen de 1 an.

În literatura juridică a fost exprimată și opinia că termenul de un an prevăzut de
art. 572 NCC este un termen de decădere.

Potrivit art. 1909 alin. 2 C.civ. și acțiunea de revendicare a bunurilor mobile pierdute sau furate se prescria în termen de 3 ani. Această soluție nu a mai fost însă preluată de legiuitor în noua reglementare, art. 937 alin. 2 NCC prevăzând că termenul de 3 ani pentru formularea acțiunii în revendicare a bunurilor pierdute sau furate este un termen de decădere.

Acțiunea în revendicare este o acțiune reală și petitorie.

Pe lângă imprescriptibilitate, acțiunea în revendicare mai are două caractere: este o acțiune reală și este o acțiune petitorie

Faptul că este o acțiune reală rezultă din împrejurarea că protejează un drept real asupra unui bun, fiind consecința dreptului de urmărire pe care titularul unui asemenea drept îl are.

Acțiunea în revendicare este și o acțiune petitorie, pentru că soluționarea ei implică punerea în discuție a însăși existenței dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului

Protecția bunei-credințe

Dispozițiile art. 563 alin. 3 NCC., potrivit cărora dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut, sunt inutile și inexacte.

Se afirmă acest lucru pentru că, pe de o parte, prevederile legale la care se face trimitere, care reglementează situațiile și condițiile în care buna-credință poate duce la dobândirea dreptului de proprietate, sunt suficiente prin ele însele. De vreme ce, prin aplicarea acestor prevederi, dreptul de proprietate a fost dobândit, el se va bucura pe deplin de protecția legii.

Pe de altă parte, prevederile citate sunt și inexacte pentru că dreptul de proprietate se bucură de protecția legii indiferent dacă a fost dobândit cu bună sau cu rea-credință. Spre exemplu, uzucapiunea extratabulară are ca efect dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil neînscris în cartea funciară chiar dacă posesorul a fost de rea-credință. Dreptul astfel dobândit se va bucura și el de o recunoaștere deplină.

Inserarea unei asemenea prevederi în cuprinsul unui articol consacrat acțiunii în revendicare nu poate, dup unii autori, decât să atragă atenția, odată în plus, că acțiunea în revendicare formulată împotriva unei persoane care a dobândit dreptul de proprietate ca efect al posesiei de bună-credință va fi respinsă, iar, pe de altă parte, va fi admisă acțiunea în revendicare formulată de aceasta din urmă împotriva fostului proprietar.

Prevederile art. 563 NCC trebuie corelate și cu cele ale art. 901 NCC., care reglementează dobândirea cu bună-credință a unui drept tabular.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Beleiu, Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și presă Șansa, București 1993;

Bîrsan,C. Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;

Bîrsan, C. Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civi, Editura Hamangiu, București 2013;

Bleaoanc㸠Al Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, Art. 1650-2664, Editura Hamangiu, București 2012;

Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

Bujorel Florea, Drept civil.Drepturile reale principale, Eitura Universul Juridic, București, 2011;

Cărpenaru, St.D. Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic București 2009;

Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;

Ionașcu, Tr.S. Brădeanu, Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Editura Academia 1978;

Pop, L., L.M. Harosa, Drept civil.Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic București 2006;

Nicolae, M Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011;

Rudăreanu, Mariana Drept civil. Drepturile reale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012;

Stătescu, C Drept civil. Persoana fizică.Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970;

Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Editura Humanitas, București 2004;

Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, București 2009;

Stoica,V. Drept civil, Drepturile reale principale, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București 2013;

Toma, T. Drept civil. Drepturile reale. Editura Tipografia Argument, București 1999;

Uliescu, Marilena, Aurelian Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2011;

Ungureanu, O., C. Muneatnu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;

Articole din reviste de specialitate

I. Lulă, Unele probleme privind noțiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998;

S. Văcărus, Obștile de moșneni, obștile de răzeși, comunitățile grănicerești de avere și composesorateler ca subiecte de drept, în lumina legislației fondului funciar, în Dreptul nr. 10/2000;

C.L. Popescu, Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice care nu au cetățenia, respectiv naționalitatea română, de a fi titulare ale dreptului de proprietate asupra terenurilor în România, în Dreptul nr. 8/1998;

R. Dimitriu, Discuții în legătură cu Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire șla asociații și fundați, în Dreptul nr. 5/2000;

Practică judiciară

Decizia Curții Constituționale a României nr. 4/1992, publicată în M. Of. Nr. 182 din 30 iulie 1992;

Legislație

*** Constituția României<

*** Noul Cod civil;

*** Codul civil de la 1864;

*** Legea administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, republicată în M. Of .al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007;

*** Legea nr. 312/2005, privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, publuicată în M. Of. Al României, Partea I nr. 1008 din 14 noiembrie 2005;

*** Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 97 din 6 mai 1991

*** Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 172 din 28 februarie 2005

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Beleiu, Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și presă Șansa, București 1993;

Bîrsan,C. Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;

Bîrsan, C. Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civi, Editura Hamangiu, București 2013;

Bleaoanc㸠Al Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, Art. 1650-2664, Editura Hamangiu, București 2012;

Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

Bujorel Florea, Drept civil.Drepturile reale principale, Eitura Universul Juridic, București, 2011;

Cărpenaru, St.D. Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic București 2009;

Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;

Ionașcu, Tr.S. Brădeanu, Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Editura Academia 1978;

Pop, L., L.M. Harosa, Drept civil.Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic București 2006;

Nicolae, M Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011;

Rudăreanu, Mariana Drept civil. Drepturile reale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012;

Stătescu, C Drept civil. Persoana fizică.Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970;

Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Editura Humanitas, București 2004;

Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, București 2009;

Stoica,V. Drept civil, Drepturile reale principale, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București 2013;

Toma, T. Drept civil. Drepturile reale. Editura Tipografia Argument, București 1999;

Uliescu, Marilena, Aurelian Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2011;

Ungureanu, O., C. Muneatnu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;

Articole din reviste de specialitate

I. Lulă, Unele probleme privind noțiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998;

S. Văcărus, Obștile de moșneni, obștile de răzeși, comunitățile grănicerești de avere și composesorateler ca subiecte de drept, în lumina legislației fondului funciar, în Dreptul nr. 10/2000;

C.L. Popescu, Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice care nu au cetățenia, respectiv naționalitatea română, de a fi titulare ale dreptului de proprietate asupra terenurilor în România, în Dreptul nr. 8/1998;

R. Dimitriu, Discuții în legătură cu Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire șla asociații și fundați, în Dreptul nr. 5/2000;

Practică judiciară

Decizia Curții Constituționale a României nr. 4/1992, publicată în M. Of. Nr. 182 din 30 iulie 1992;

Legislație

*** Constituția României<

*** Noul Cod civil;

*** Codul civil de la 1864;

*** Legea administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, republicată în M. Of .al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007;

*** Legea nr. 312/2005, privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, publuicată în M. Of. Al României, Partea I nr. 1008 din 14 noiembrie 2005;

*** Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 97 din 6 mai 1991

*** Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 172 din 28 februarie 2005