Drepturi Patrimoniale Si Drepturi Nepatrimoniale
CUPRINS
CAPITOLUL I – SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL 1
1.1 Persoana fizică – noțiuni generale 1
1.2 Persoana juridică – noțiuni generale 3
CAPITOLUL II – PATRIMONIUL ȘI DREPTURILE PATRIMONIALE 17
2.1 Teorii despre patrimoniu 17
2.2 Funcțiile patrimoniului 21
2.3 Drepturile reale și drepturile de creanță 24
2.4 Drepturile reale în România 25
CAPITOLUL III – Dreptul de proprietate 28
3.1 Dreptul de proprietate publică 28
3.2 Dreptul de proprietate privată 36
3.3 Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată 42
3.4 Dezmembrămitele dreptului de proprietate 52
CAPITOLUL IV- Drepturi personale nepatrimoniale 69
4.1 Scurtă prezentare 69
4.2 Drepturi care privesc indentificarea persoanei 69
BIBLIOGRAFIE 83
CAPITOLUL I
SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL
1.1 Persoana fizică – noțiuni generale
Noțiunea și reglementarea legală a persoanei fizice.
Persoana fizică este ființa umană, care participă individual la raporturile juridice, devenind, astfel, titulară de drepturi și obligații. Orice ființă umană are calitatea de subiect de drept și poate, de asemenea, dobândi calitatea de subiect, al oricărui raport juridic. Persoana fizică este, deci, subiect universal de drept. Premisă a calității de subiect de drept este capacitatea juridică a acestuia. Acordă importanță persoanei fizice, reglementând-o, Codul civil in Cartea 1, Titlul II. Persoana fizică beneficiază, de reglementare juridică, nu numai pe plan intern, ci și pe plan internațional. Dintre reglementările internaționale, în această materie, fac parte Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului, Convenția europeană a drepturilor omului și Convenția cu privire la drepturile copilului.
Capacitatea civilă a persoanei fizice.
Persoana fizică, sub condiția deținerii capacității civile, poate dobândi calitatea de subiect al raportului de drept civil, ocupând, alături de celălalt participant, o poziție de egalitate juridică.
Așadar, premisă a calității de subiect al raportului de drept civil, este capacitatea civilă. Aceasta reprezintă aptitudinea persoanei fizice, de a avea drepturi și obligații civile și de a exercita, respectiv de a asuma, aceste drepturi și obligații și este recunoscută, tuturor persoanelor. Capacitatea civilă prezintă următoarele caractere juridice:
legalitate;
Legalitatea capacității civile, a persoanei fizice, rezultă din reglementarea exclusivă a acesteia, de către lege, nefiind permisă imixtiunea voinței individuale a subiectului de drept. Numai legea este cea, care instituie capacitatea civilă, determinându-i începutul, stabilindu-i conținutul și reglementându-i modurile de încetare.
generalitate;
Acest caracter al capacității civile învederează aptitudinea generală și abstractă a persoanei fizice, de a participa la raporturile juridice civile.
inalienabilitate;
Titularul capacității civile este vizat de interdicția înstrăinării sau renunțării la aceasta. Orice convenție, în acest sens, este lovită de sancțiunea nulității absolute.
intangibilitate;
Capacitatea civilă a persoanei fizice nu poate fi restrânsă sau limitată. Contrariul reprezintă, numai o excepție, care, pentru a opera, trebuie să fie, expres și limitativ, prevăzută de lege.
egalitate;
Reținerea acestui caracter este fundamentată, pe principiul general al egalității în fața legii civile, consacrat, atât pe plan intern, de dispozițiile Constituției și ale Decretului nr. 31/1954, cât și pe plan internațional, de Pactul internațional privind drepturile civile și politice.
universalitate.
În virtutea acestui caracter, ridicat la rang de principiu, capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor fizice.
Capacitatea de folosință, reprezentând aptitudinea persoanei fizice, de a avea drepturi și obligații, este dobândită, din momentul nașterii acesteia. Această regulă, instituită de dispozițiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, reglementată de art. 34 C.Civ., comportă și excepția dobândirii drepturilor, de către copilul, născut viu, încă de la concepție, potrivit adagiului infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis eius agitur. Suntem, în această ipoteză, în prezența capacității de folosință anticipată (limitată sau restrânsă), a cărei dobândire este condiționată, de îndeplinirea cumulativă a următoarelor două condiții:
• copilul conceput să dobândească drepturi;
• copilul conceput să se nască viu.
Capacitatea de folosință a persoanei fizice încetează, prin moartea acesteia, fie constatată fizic, fie declarată pe cale judecătorească.
Capacitatea de exercițiu ( art. 37 C.civ.) reprezintă aptitudinea persoanei fizice, de a dobândi și de a exercita drepturi, respectiv de a-și asuma și de a executa obligații, prin încheierea de acte juridice civile. Dacă, pentru dobândirea capacității de folosință, este suficientă simpla existență a persoanei fizice, atunci, aceasta nu este suficientă, pentru ca persoana fizică să poată încheia, personal, acte juridice, fiind necesar ca subiectul de drept să fi atins un anumit grad de maturitate psihică. Așadar, dobândirea capacității de exercițiu este condiționată, de existența unei maturități psihice a persoanei fizice. Se poate spune că orice persoană fizică are capacitate de folosință, însă capacitate de exercițiu are, numai persoana fizică, ajunsă la un nivel de maturitate psihică, care-i permite să încheie acte juridice civile, în mod conștient și personal. Capacitatea de folosință constituie o premisă a capacității de exercițiu. Aceasta din urmă lipsește minorilor, care nu au împlinit vârsta de 16 ani. Se prezumă că discernământul apare, treptat, lipsind minorului sub 14 ani, fiind prezent, într-o oarecare măsură, în cazul minorului, cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, fiind inerent persoanei, care a atins vârsta majoratului. Persoana fizică dobândește capacitate de exercițiu restrânsă, începând cu vârsta de 14 ani. Actele minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu sunt încheiate, personal, de către acesta, însă cu încuviințarea, prealabilă a ocrotitorului său legal. Minorul, cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, este numai asistat, de reprezentantul său legal, la încheierea actelor juridice, spre deosebire de minorul, care nu a împlinit vârsta de 14 ani, care este reprezentat, în actele civile.
Capacitatea deplină de exercițiu se dobândește, de către persoana fizică, prin ajungerea la majorat. Având capacitate deplină de exercițiu, majorul poate încheia, personal, orice act juridic, admis de lege, dobândind și exercitând drepturi subiective, civile și asumându-și și executând obligații civile. Persoana fizică dobândește capacitate deplină de exercițiu, fie prin împlinirea vârstei de 18 ani, fie prin efectul căsătoriei. Persoana fizică, cu deplină capacitate de exercițiu, poate încheia, personal, acte civile sau poate împuternici, o altă persoană, să încheie acte, în numele și pe seama sa. Capacitatea deplină de exercițiu încetează prin:
– moartea sau declararea judecătorească a morții persoanei fizice;
– punerea persoanei fizice sub interdicție judecătorească;
– anularea căsătoriei, la a cărei încheiere, minorul a fost de rea-credință;
– anularea căsătoriei putative.
1.2 Persoana juridică – noțiuni generale
Noțiunea, elementele constitutive, clasificarea și reglementarea legală a persoanei juridice.
Calitatea de subiect al raportului juridic poate fi dobândită, nu numai de persoana fizică, ci și de persoana juridică. În doctrină, este utilizată, în scopul desemnării persoanei juridice și sintagma „persoană morală". Pentru a deveni titular de drepturi și obligații, persoana juridică trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele condiții:
să aibă o organizare de sine-stătătoare – art. 187 C.Civ.;
Această organizare inter-subiectivă poate privi, nu numai persoanele fizice, ci și alte persoane juridice. Oricum, aceasta trebuie să fie stabilă și coerentă. Subiectele individuale sau colective, care, asociindu-se, formează persoana juridică, trebuie să fie ele însele, privite individual, deținătoare de personalitate juridică. O organizare de sine-stătătoare presupune precizarea structurii sale interne, a modului de alcătuire a organelor de conducere, a atribuțiilor acestora, a modului de încetare a personalității juridice a subiectului de drept.
să aibă un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor, care o compun; Existența patrimoniului, format din totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale, permite angajarea răspunderii juridice, proprii, a persoanei juridice – art. 187 C.Civ.;
să aibă un scop, în concordanță cu dispozițiile legale, în vigoare. Acest scop este distinct de cel al subiectelor, care o compun și este, întotdeauna, subordonat interesului general – art. 187 C.civ. .
O colectivitate devine persoană juridică, subiect de drept, cu o substanțială prezență în viața publică, numai dacă întrunește aceste elemente constitutive. De esența persoanei juridice, entitate compusă, este stabilirea a două categorii de relații juridice. Pe de o parte, se stabilesc relații juridice, interne, între subiectele, care o compun și organele persoanei juridice iar, pe de altă parte, iau naștere relații juridice externe, între persoana juridică și alte subiecte de drept. Devin persoane juridice, numai acele entități colective, care dobândesc personalitate juridică. Pot exista diverse asociații, care reunesc mai multe subiecte de drept, dar care nu devin persoane juridice, întrucât nu au dobândit personalitate juridică, în aceeași situație aflându-se și instanțele judecătorești. Persoana juridică este subiectul de drept, creat facultativ, de către alte persoane, cu respectarea cerințelor legale, de fond și de formă.
Clasificarea persoanelor juridice.
I. Persoane juridice publice, persoane juridice mixte, persoane juridice, constituite prin voința particularilor.
Persoanele juridice publice sunt statul și organele sale, care exercită cele trei funcții în stat (legislativă, executivă și judecătorească), unitățile administrativteritoriale (județele, orașele și comunele) și organele administrației publice locale. Statul și unitățile administrativ-teritoriale pot participa, atât la raporturile de drept public, de pe o poziție supraordonată, fiind purtătoare ale autorității publice, cât și laraporturile juridice de drept privat, ipoteză în care se află, pe o poziție de egalitate juridică, cu celălalt subiect de drept. Întrucât persoanele juridice, publice au aptitudinea de a participa la ambele categorii de raporturi juridice, capacitatea lor juridică este mai vastă, decât cea a persoanelor juridice, a căror participare este limitată, numai la o categorie de raporturi juridice. Aceste persoane juridice sunt creația legii, fiind exclusă intervenția voinței private.
Deși persoanele juridice mixte sunt create de lege, acestea au competențe și structuri, care țin de dreptul privat. Au statut de persoane juridice mixte, organizațiile publice, din sectorul economic (precum, regiile autonome, societățile comerciale, al căror acționar majoritar este statul) sau asociațiile profesionale, de interes public (precum, asociațiile avocaților, notarilor, medicilor, etc.).
Persoanele juridice, constituite prin voința particularilor sunt acele persoane juridice, a căror constituire este lăsată, exclusiv, la îndemâna și inițiativa particularilor. Astfel, ca urmare a manifestării voinței particularilor, în limitele legii, se formează partidele politice, sindicatele, patronatele, asociațiile și fundațiile, societățile comerciale, organizațiile cooperatiste, etc.
II. Persoane juridice, cu scop nelucrativ și persoane juridice, cu scop lucrativ.
Persoanele juridice, cu scop nelucrativ nu au fost create, în scopul obținerii unui profit, spre deosebire de cele cu scop lucrativ, care urmăresc, tocmai îndeplinirea unui astfel de scop. Sunt, spre exemplu, persoane juridice, cu scop nelucrativ, asociațiile științifice sau organele administrațieile avocaților, notarilor, medicilor, etc.).
Persoanele juridice, constituite prin voința particularilor sunt acele persoane juridice, a căror constituire este lăsată, exclusiv, la îndemâna și inițiativa particularilor. Astfel, ca urmare a manifestării voinței particularilor, în limitele legii, se formează partidele politice, sindicatele, patronatele, asociațiile și fundațiile, societățile comerciale, organizațiile cooperatiste, etc.
II. Persoane juridice, cu scop nelucrativ și persoane juridice, cu scop lucrativ.
Persoanele juridice, cu scop nelucrativ nu au fost create, în scopul obținerii unui profit, spre deosebire de cele cu scop lucrativ, care urmăresc, tocmai îndeplinirea unui astfel de scop. Sunt, spre exemplu, persoane juridice, cu scop nelucrativ, asociațiile științifice sau organele administrației, centrale sau locale. Dimpotrivă, societățile comerciale sau regiile autonome sunt persoane juridice, cu scop lucrativ.
III. Doctrina identifică și alte criterii de clasificare a persoanelor juridice.
Așadar, după criteriul voinței membrilor, cu privire la înființarea, respectiv la desființarea subiectului de drept, distingem între persoane juridice obligatorii (precum, organele statului) și persoane juridice facultative (precum, societățile comerciale). După naționalitatea lor, persoanele juridice sunt române sau străine. După cum au sau nu sediul în țară, distingem între persoane juridice, cu sediul în România și persoane juridice, cu sediul în străinătate.
Capacitatea civilă a persoanei juridice.
Înțelegem prin capacitatea civilă a subiectului colectiv de drept, aptitudinea acestuia, de a avea drepturi și obligații civile, precum și aptitudinea, de a dobândi și exercita drepturile subiective și de a-și asuma și executa obligațiile, prin încheierea de acte juridice civile. În materie civilă, căreia îi este propriu conceptul de „persoană juridică", capacitatea juridică a acesteia este susceptibilă de scindare, în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.
Capacitatea de folosință reprezintă acea parte a capacității civile, care constă în aptitudinea generală și abstractă, a persoanei juridice, de a avea drepturi și obligații. Capacitatea de folosință a persoanei juridice prezintă aceleași caractere juridice, ca și cea a persoanei fizice, cărora li se adaugă specialitatea. Specialitatea capacității de folosință a persoanei juridice desemnează aptitudinea acesteia, de a avea, numai acele drepturi și obligații (nu neapărat de natură civilă), care sunt necesare, realizării scopului său, legal sau statutar. Așadar, capacitatea de folosință a persoanei juridice este guvernată de principiul specialității.
Valorificarea acestuia implică limitarea personalității juridice, astfel încât, nici opersoană juridică nu este dotată, în principiu, cu capacitate de folosință deplină, încălcarea principiului specialității atrăgând nulitatea absolută a actelor, încheiate de persoana juridică. O altă limitare a capacității de folosință a persoanei juridice este reprezentată, de însăși natura acestui subiect de drept, căruia îi este interzis să aibă drepturi, incompatibile cu natura sa, precum dreptul de a se căsători. Începutul capacității de folosință a persoanei juridice este determinat, de dispozițiile art.205 C.Civ, de o manieră diferențiată, după cum persoanele juridice sunt supuse sau nu, înregistrării. Persoanele juridice, din prima categorie, dobândesc capacitate de folosință, de la data înregistrării (este cazul asociațiilor de locatari, asociațiilor de proprietari, organizațiilor cooperației meșteșugărești, etc.), pe când, cele din cea de-a doua categorie dobândesc această capacitate, în funcție de modul de înființare, specific – art. 194 C.Civ.. Astfel, moment al începerii capacității de folosință a persoanei juridice poate fi:
♦ data actului de dispoziție, în temeiul căruia aceasta se înființează;
♦ data recunoașterii actului de înființare a acesteia;
♦ data autorizării înființării acesteia;
♦ data îndeplinirii oricărei alte cerințe, impusă de lege, pentru ca aceasta să ia ființă.
Dobândesc capacitate de folosință, de la data înscrierii, într-un registru special, ținut de instanța judecătorească, cu titlu de exemplu, asociațiile și fundațiile, fără scop patrimonial, patronatele, societățile agricole etc. De la data înmatriculării, în registrul comerțului, dobândesc capacitate de folosință societățile comerciale, regiile autonome, cooperativele de credit etc., iar de la data actului de dispoziție, dobândesc capacitate de folosință partidele politice, sindicatele profesionale, cooperativele de consum, etc. Camerele de comerț și industrie devin subiecte de drept, de la data recunoașterii, de către Guvern, a înființării lor. În doctrina românească, a fost formulată teza anticipării, de către lege, a capacității de folosință, a persoanei juridice. Potrivit dispozițiilor art. 208 C.Civ., “Prin exceptie de la prevederile art. 205 alin. (3) si daca prin lege nu se dispune altfel, orice persoana juridica poate primi liberalitati in conditiile dreptului comun, de la data actului de infiintare sau, in cazul fundatiilor testamentare, din momentul deschiderii mostenirii testatorului, chiar si in cazul in care liberalitatile nu sunt necesare pentru ca persoana juridica sa ia fiinta in mod legal.” Capacitatea de folosință anticipată încetează, odată cu dobândirea deplinei capacități de folosință. Deplina capacitate de folosință a persoanei juridice se pierde, odată cu încetarea ființei subiectului colectiv de drept.
Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este acea parte a capacității juridice, care constă, în aptitudinea acesteia, de a dobândi și exercita drepturi subiective și de a-și asuma și îndeplini obligații, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere. Legiuitorul a recunoscut capacitatea de exercițiu a persoanei juridice, care poate să-și manifeste voința, prin intermediul organelor sale de conducere. Spre deosebire de persoana fizică, care este dotată, de la natură, cu discernământ, începând de la o anumită vârstă, persoana juridică nu este înzestrată, cu o asemenea calitate. Totuși, aceasta din urmă are capacitate de exercițiu, întrucât legiuitorul a considerat că voința, uneia sau unor persoane fizice, care compun subiectul colectiv de drept, este însăși voința persoanei juridice. Acest procedeu juridic conține reprezentarea legală a persoanei juridice, de către organele sale de conducere. În aceasta, constă specificitatea capacității de exercițiu a persoanei juridice. Reprezentarea legală a persoanei juridice, de către organele sale de conducere, este, nu numai necesară, ci și obligatorie, fiind impusă de lege. Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este guvernată de următoarele reguli generale:
• actele juridice, realizate de către organele persoanei juridice, în limitele puterilor, care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși;
• faptele juridice, licite sau ilicite, săvârșite de organele persoanei juridice, în exercitarea funcțiilor acordate, obligă însăși persoana juridică;
• săvârșirea faptelor juridice ilicite atrage și răspunderea personală a autorului – persoană fizică, atât față de persoana juridică, cât și față de terți;
• raporturile, dintre persoana juridică și organele sale de conducere, sunt guvernate de regulile mandatului dacă, prin lege, act de înființare sau statut, nu s-aprevăzut, altfel.
Momentul dobândirii capacității de exercițiu, de către persoana juridică, este cel al desemnării organelor de conducere ale acesteia – art. 209 alin. 1 C. Civ. . Atât conținutul capacității de folosință, cât și cel al capacității de exercițiu cuprinde latura activă, circumscrisă drepturilor și latura pasivă, circumscrisă obligațiilor. Similar, conținutul capacității de exercițiu nu poate fi mai vast, decât cel al capacității de folosință, fie ea restrânsă sau deplină, care este guvernată de principiul specialității. Așadar, persoana juridică nu poate avea, decât exercițiul drepturilor și obligațiilor specifice, conform scopului, pentru care a fost înființată.
Nu numai că, între capacitatea de exercițiu și cea de folosință a persoanei juridice există interdependență, ci, mai mult decât atât, capacitatea de exercițiu are un conținut mai limitat, decât cea de folosință. În susținerea acestei afirmații, învederăm următoarele considerente:
dacă capacitatea de folosință este circumscrisă oricăror drepturi sau obligații, indiferent de izvor (acte juridice sau fapte juridice stricto sensu), atunci capacitatea de exercițiu presupune aptitudinea, de a exercita drepturi și de a asuma obligații, exclusiv, prin încheierea de acte juridice (fiind excluse, așadar, faptele juridice stricto sensu);
capacitatea de exercițiu este circumscrisă, numai acelor drepturi și obligații, stipulate în împuternicirea, dată de persoana juridică, organelor sale de conducere.
Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice poate fi valorificată, nu numai direct, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere, ci și prin intermediul unui mandatar, persoană fizică sau juridică. Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice încetează, odată cu capacitatea de folosință a acesteia, adică, în momentul încetării ființei persoanei juridice. Nerespectarea dispozițiilor legale, privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice atrage, potrivit opiniei doctrinare majoritare, sancțiunea nulității relative a actelor juridice, astfel, încheiate.
Categorii de persoane juridice
a) Statul
Statul dobândește calitatea de subiect de drept, atât în raporturile juridice interne, cât și în raporturile juridice de drept internațional. În dreptul intern, statul, ale cărui elemente constitutive sunt populația, teritoriul și puterea publică, participă la raporturile de drept constituțional, fiind deținătorul suveranității, asupra teritoriului său. În virtutea acestei calități, statul hotărăște, asupra configurației sale administrativ-teritoriale. În cazul statului federal, sunt subiecte de drept, atât statul federal,cât șistatele componente. Statul român, în calitate de subiect de drept constituțional, acordă cetățenia, aprobă renunțarea la cetățenie, retrage cetățenia, aprobă stabilirea domiciliului, în România, pentru cetățenii altor state, acordă dreptul de azil politic. Statul român participă la raporturile de drept civil, devenind titular de drepturi și obligații, prin Ministerul Finanțelor sau prin alt organ, desemnat în acest scop. Statului, deși persoană juridică, nu-i sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 31/1954, cu privire la înființare, reorganizare și încetare. Statul este singurul subiect de drept, care își autodetermină capacitatea juridică. Acesta are o capacitatejuridică, generală, în virtutea căreia deține aptitudinea, de a fi titular de drepturi și obligații, în cadrul oricăror raporturi juridice. Statul dobândește calitatea de subiect de drept civil în:
raporturile de proprietate (fiind titular al dreptului de proprietate publică și al dreptului de proprietate privată și fiind ținut, în același timp, de obligația de a respecta dreptul de proprietate, al celorlalte subiecte de drept);
¨ raporturile juridice obligaționale (persoana, condamnată definitiv, are dreptul de a-i fi reparată, de către stat, paguba suferită, dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a stabilit că nu a săvârșit fapta sau că aceasta nu există. Același drept poate fi exercitat și de către persoana, care a fost arestată și ulterior, din aceleași rațiuni, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată);
raporturile de drept succesoral (dobândind moștenirile vacante);
raporturile de comerț internațional.
Intervenind în activitatea economică (transporturi, poștă, telefon, telegraf), domenii în care inițiativa privată nu s-a dovedit a fi prea fructuoasă, statul se manifestă, ca un agent economic. Deși statul nu dobândește calitatea de comerciant, el participă, la raporturile de drept comercial, supuse legilor comerciale. Săvârșirea, de către stat, a faptelor de comerț, privește numai serviciile publice, de gestiune privată, adică serviciile publice, industriale și comerciale. Statul participă, întotdeauna, la raporturile de drept penal, fiind, alături de persoana fizică sau juridică, titular al valorilor sociale, ocrotite, de norma de drept penal (în cazul raporturilor penale de conformare), respectiv titular al valorilor sociale încălcate, prin săvârșirea infracțiunii (în cazul raporturilor penale de conflict). Statul este subiect al raportului penal de conflict, chiar și în cazul infracțiunilor, pentru care acțiunea penală se pune în mișcare, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, întrucât și în aceste situații, numai statul are dreptul de a aplica pedeapsa, infractorului. Partea vătămată are dreptul să ceară pedepsirea celui vinovat, dar odată formulată plângerea, tot statul îl va trage, pe acesta, la răspundere. Așadar, statul îndeplinește calitatea de subiect activ, general, al raportului penal de conflict (persoana fizică sau juridică având, numai calitatea de subiect activ, special) și calitatea de subiect pasiv, general al infracțiunii. Statul este și subiectul tipic al raporturilor de drept internațional, având capacitatea de a dobândi și de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor, cu caracter internațional. Statul are personalitate juridică internațională, indiferent de întinderea sa teritorială, de mărimea populației, de forța economică și militară sau de gradul de dezvoltare. Statul român participă la raporturile de dreptul mediului, prin organele sale, fie în calitate de subiect activ, căruia îi revin drepturi, fie în calitate de subiect pasiv, revenindu-i obligații. Statul român participă, direct, ca subiect al raportului de dreptul mediului, mai ales în raporturile internaționale de mediu.
b) Unitățile administrativ-teritoriale
Comunele, orașele și județele sunt, potrivit legislației în vigoare, persoane juridice. Având capacitate juridică deplină, unitățile administrativ-teritoriale pot participa, ca subiect de drept, la raporturile juridice, fiind titulare ale dreptului de proprietate, asupra bunurilor domeniului public, de interes local, precum și ale dreptului de proprietate privată, pe care-l pot dobândi, prin donație, testament sau prin alte acte juridice.
Unitățile administrativ-teritoriale pot participa, la societăți comerciale și se pot asocia cu agenții economici, pentru realizarea și exploatarea unor servicii sau lucrări, de interes comun. Săvârșirea faptelor de comerț, de către unitățile administrativ-teritoriale, vizează numai serviciile publice, de gestiune privată. Similar statului, unitățile administrativ-teritoriale nu dobândesc calitatea de comerciant, deși participă la raporturi de drept comercial, care cad sub incidența legilor comerciale. Unitățile administrativ-teritoriale participă, la raporturile de dreptul mediului, prin organele lor, fie ca titulare de drepturi, fie ca titulare de obligații.
c) Organele statului.
Personalitatea juridică a organelor statului nu se confundă, cu cea a statului. Organele celor trei puteri în stat (legislativă, executivă și judecătorească) constituie organe ale statului, deținătoare ale unei capacități juridice, distinctă de cea a statului. Sunt organe ale puterii legislative Camera Deputaților și Senatul (cele două camere ale Parlamentului României), ajutate, în îndeplinirea funcției legislative, de Consiliul Legislativ. Din organele puterii executive, fac parte: Președintele României, Guvernul, ministerele și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, înființate în subordinea Guvernului sau ministerelor, autoritățile administrative autonome, nesubordonate Guvernului, înființate prin lege organică (B.N.R., Curtea de Conturi, S.R.I., Societatea Română de Televiziune etc.), prefecții și organele de specialitate ale administrației de stat, misiunile diplomatice și consulare. Organele puterii judecătorești sunt reprezentate de instanțele judecătorești (Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele și judecătoriile) și de Ministerul Public. Curtea Constituțională, al cărei scop este garantarea supremației Constituției, este independentă, față de orice altă autoritate publică. Numai instanțele judecătorești competente participă la raporturile de drept procesual. Competența reprezintă capacitatea unei instanțe de judecată de a soluționa anumite cereri sau litigii. Atât în materie civilă, cât și în materie penală, deosebim între competența ratione materiae sau competența ratione oficii și competența teritorială. Dacă, prin competența materială, se delimitează, pe linie verticală, sfera de activitate a diferitelor categorii de instanțe, care fac parte din sistemul nostru judiciar, prin competența teritorială, delimităm atribuțiile, pe linie orizontală, ale diferitelor instanțe judecătorești, de același grad.
d) Organizațiile internaționale.
Organizațiile internaționale sunt acele subiecte de drept internațional, create prin convenția statelor. Acestea (în număr de cca. 375) sunt organizații interguvernamentale și nu trebuie confundate cu organizațiile neguvernamentale, internaționale (în număr de câteva mii), care nu sunt subiecte de drept internațional. Spre deosebire de state, care au capacitate juridică deplină, organizațiile internaționale au numai acele competențe și funcții, atribuite fiecăreia dintreorganizații, prin statutul ei constitutiv. Așadar, organizațiile internaționale sunt subiecte, secundare, de drept internațional, fiind lipsite de două, dintre elementele constitutive ale statului: populația și teritoriul. Calitatea de subiect de drept a fost recunoscută organizațiilor internaționale, din considerente de utilitate practică. În prezent, se apreciază că societatea internațională ar fi greu de imaginat, fără organizațiile internaționale.
Personalitatea juridică internațională a organizațiilor internaționale nu este consacrată, în mod formal, printr-un text de lege specific, iar formulările sunt generale și ambigui. Primele organizații internaționale au fost comisiile fluviale: Comisia Centrală a Rinului (1815) și Comisia Europeană a Dunării (1856), urmate de o serie de uniuni administrative, precum Uniunea Telegrafică Internațională (1865), Uniunea Generală a Poștelor (1874).
Uniunea Europeană, organizație regională, beneficiază, în temeiul art. I-7, din Tratatul privind instituirea unei Constituții pentru Europa, de personalitate juridică. Prin Tratatul privind instituirea unei Constituții pentru Europa, care are rolul de a înlătura toate ambiguitățile prevederilor tratatelor, care au precedat adoptarea Constituției Europene, Uniunii i se atribuie personalitate juridică. Fiind subiect de drept internațional, Uniunea se identifică, prin însemnele sale (drapel, imn, deviză, monedă, sediu – fixat de comun acord de către guvernele statelor membre – și ziua Europei).
e) Poporul
Poporul constituie principalul subiect de drept constituțional, capacitatea sa juridică fiind consfințită, de Constituție. Întrucât „puterea emană de la popor", acestadin urmă este titularul, exclusiv, al puterii politice. Art. 2, alin. 1, din Constituția României prevede că „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită, prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte și prin referendum". Întrucât suveranitatea națională aparține poporului, nici un grup și nici o persoană nu o pot exercita, în nume propriu. Popoarelor li se recunoaște și calitatea de subiect de drept internațional, dobândind, astfel, aptitudinea de a-și hotărî singure destinul. Popoarele și națiunile, care luptă pentru eliberarea lor, se bucură de anumite drepturi, chiar înainte de a se constitui, în state independente. Ele au dreptul la autodeterminare, dreptul la protecție internațională, împotriva crimei de genocid și dreptul de a beneficia de regulile de purtare a războiului, prevăzute de Convențiile de la Geneva (1949) și de Protocolul de la Geneva (1977).
f) Mișcările de eliberare națională
Având capacitate juridică, mișcările de eliberare națională sunt subiecte de drept internațional. În temeiul acestui statut, mișcările de eliberare națională au dreptul de a participa la lucrările O.N.U., în calitate de observator, au dreptul de a beneficia de ajutoare, iar persoanele combatante, care le formează, beneficiază de regimul prizonierilor de război, fiindu-le aplicabile regulile dreptului umanitar.
g) Societățile transnaționale
O societate transnațională reunește un grup de persoane juridice, care se află într-un raport de interdependență economică. Societatea transnațională desfășoară activități economice, în mai multe state, având, însă, naționalitatea unui singur stat, cea a societății mamă. Persoanele juridice componente sunt dominate, de societatea mamă, fiind lipsite de o putere autonomă de decizie, chiar dacă ele dețin un patrimoniu separat. Societatea transnațională este supusă normelor legale ale statului, a cărui naționalitate o are.
h) Partidele politice. Partidul politic reprezintă o grupare sau o asociație de indivizi, uniți de convingerile politice, comune. Principiile de organizare a acestuia sunt înscrise întrun program sau statut. În România, este consacrat principiul fundamental al libertății constituirii partidelor politice, limitat, însă, de interdicția, expresă, a înființării partidelor fasciste sau a acelora, care propagă concepții, contrare ordinii de stat și de drept. Orice partid politic, înființat în condițiile legii, dobândește personalitate juridică, din momentul înregistrării. Ca natură juridică, partidul politic este o persoană juridică, de drept privat. În scopul înregistrării, partidele politice trebuie să prezinte, Tribunalului Municipiului București, statutul de organizare și programul politic, actul de constituire și lista semnăturilor de susținere și, de asemenea, trebuie să-și declare sediul și mijloacele financiare. În România, partidele politice trebuie să se întemeieze pe respectul suveranității, independenței și integrității naționale, al democrației, în vederea asigurării libertăților și drepturilor cetățenilor și afirmării demnității națiunii române. Partidele, care promit și realizează progresul general al societății, dobândesc, prin voința poporului, puterea politică.
i) Grupurile de presiune.
Acestea reprezintă acele asociații, grupări, comitete, ligi, cluburi, cu caracter confesional, artistic, feminist, de tineret, economic, financiar, profesional, umanitar, religios, militar, etnic, etc., care exercită, prin mijloacele legale, care le stau la dispoziție, presiuni, asupra factorilor politici. Grupurile de presiune urmăresc să determine factorii politici să adopte o anumită conduită (adoptarea unei legi, de către Parlament, realizarea unei declarații de politică, internă sau internațională, ratificarea sau neratificarea unui tratat, acordarea, de către Președintele României, a unei grațieri, etc.). Interesele, urmărite de grupurile de presiune, pot fi foarte diverse, generale sau particulare, însă, întotdeauna, trebuie să se înscrie, în limitele legii. Puterea judecătorească, deși vizată de acțiunea grupurilor de presiune, nu trebuie să reacționeze.
Aceste colectivități nu au calitatea de subiecte de drept.
j) Sindicatele. Constituția României consacră libertatea sindicală și dreptul de asociere, în sindicate. Așadar, în scopul recunoașterii și respectării, de către guvernanți și patronate a drepturilor lor, salariații se organizează, în sindicate. Obiectivele sindicatelor, sunt, în general, obținerea unor salarii, corespunzătoare muncii depuse, obținerea de concedii de odihnă și de concedii pentru sănătate, plătite, protecția muncii, perfecționarea pregătirii profesionale, ajutoare de șomaj, dreptul la grevă, programul de muncă rezonabil.
Sindicatele sunt organizații, fără caracter politic, constituite cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, în scopul apărării și promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor. Modul de constituire, funcționare și dizolvare a unui sindicat este reglementat, prin statutul, adoptat de membrii săi. Sindicatul dobândește personalitate juridică, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, de admitere a cererii de înregistrare a acestuia, în registrul, special ținut, de către instanța respectivă. Sindicatele, organizații exclusiv profesionale, beneficiază de autonomie și se pot asocia, în vederea constituirii unei federații sindicale.
k) Patronatele.
Patronatul este cel care deține, exploatează și administrează capitalul, care angajează în muncă, care organizează și conduce procesele de muncă, fiind, în același timp, partener al dialogului social. Dacă patronul poate fi, atât persoană fizică, cât și persoană juridică, patronatele, reprezentând organizațiile, cu caracter autonom și apolitic, ale patronilor, sunt, întotdeauna, persoane juridice, de drept privat, fără scop patrimonial. Patronatele iau ființă, prin asocierea, a cel puțin 15 persoane juridice, înmatriculate sau persoane fizice autorizate, în condițiile legii. În mod excepțional, patronatele pot fi formate, numai din 5 membri, în ramurile în care aceștia dețin, peste 70% din volumul producției. Patronatele dobândesc personalitate juridică, potrivit legislației asociațiilor și fundațiilor. Acestea se pot constitui, în uniuni, federații, confederații sau în alte structuri asociative.
l) Regiile autonome.
Acestea reprezintă acele persoane juridice, cu scop lucrativ, care au luat ființă, prin reorganizarea unităților economice de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, în ramurile strategice ale economiei naționale, precum: industria de armament, energetică, exploatarea minelor și a gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare. Regiilor autonome le pot fi date, în administrare, potrivit Constituției, bunurile proprietate publică. Acestea desfășoară o activitate, comparabilă cu cea a societăților comerciale, funcționând pe bază de gestiune economică și autonomie financiară. Regiile autonome trebuie să-și acopere cheltuielile, din veniturile realizate și să obțină profit. Așadar, regiile autonome au calitatea de comerciant. În virtutea acestei calități, regiilor autonome, le sunt aplicabile unele dintre reglementările, aplicabile societăților comerciale: cele privind impozitul pe profit, cele privind organizarea și funcționarea controlului financiar, Legea contabilității, etc. În România, sunt organizate, atât regii autonome, de interes național, înființate prin hotărâre a Guvernului, cât și regii autonome, de interes local, înființate prin decizia organului administrației publice locale.
m) Societățile comerciale.
Sunt persoane juridice, subiecte ale raporturilor de drept comercial, atât societățile comerciale, cu capital de stat, înființate în temeiul Legii nr. 15/1990, cât și societățile comerciale, constituite în condițiile Legii nr. 31/1990. Societatea comercială reprezintă „o grupare de persoane, constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, în care asociații se înțeleg să pună, în comun, anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț, în scopul realizării și împărțirii profitului rezultat".
De lege lata, societatea comercială poate îmbrăca una dintre următoarele forme juridice:
societate în nume colectiv, fiind acea societate, ale cărei obligații sociale sunt garantate, cu patrimoniul social și cu răspunderea, nelimitată și solidară, a tuturor asociaților;
societate în comandită simplă, fiind acea societate, ale cărei obligații sociale sunt garantate, cu patrimoniul social și cu răspunderea, nelimitată și solidară, a asociaților comanditați, asociații comanditari răspunzând, numai în limita aportului lor;
societatea pe acțiuni, fiind acea societate, al cărei capital social este împărțit în acțiuni, iar obligațiile sociale sunt garantate, cu patrimoniul social, acționarii răspunzând, numai în limita aportului lor;
societatea în comandită pe acțiuni, fiind societatea, al cărei capital este împărțit în acțiuni, iar obligațiile sociale sunt garantate, cu patrimoniul social și cu răspunderea, nelimitată și solidară, a asociaților comanditați, asociații comanditari răspunzând, numai în limita aportului lor;
societatea cu răspundere limitată, fiind societatea ale cărei obligații sociale sunt garantate, cu patrimoniul social, asociații răspunzând, numai în limita aportului lor. Societatea în nume colectiv și societatea în comandită simplă sunt societăți de persoane, în timp ce societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni sunt societăți de capitaluri.
Întrucât societatea cu răspundere limitată împrumută caractere, atât de la societățile de persoane, cât și de la societățile de capitaluri, aceasta nu poate fi încadrată, în nici una dintre cele două categorii. Asociații au dreptul de a opta, între formele societății comerciale. Indiferent de formă, însă, orice societate comercială ia ființă, în temeiul contractului de societate, ale cărui elemente specifice sunt: aporturile asociaților, intenția de a exercita, în comun, o activitate comercială și împărțirea profitului. Fundamentul societății comerciale este reprezentat de actul constitutiv. Societatea comercială dobândește personalitate juridică, prin îndeplinirea unor formalități, cerute de lege. Pot fi părți ale contractului de societate, numai persoanele fizice, cu deplină capacitate de exercițiu. Prin întocmirea actelor constitutive, viitoarea societate comercială dobândește, anticipat, o capacitate de folosință, restrânsă. Această capacitate privește, numai drepturile și obligațiile, de care depinde valabila constituire a societății comerciale..
n) Organizațiile cooperatiste.
Societatea cooperativă reprezintă, potrivit legii, asociația autonomă de persoane fizice sau/și juridice, după caz, constituită pe baza consimțământului liber exprimat de acestea, în scopul promovării intereselor economice, sociale și culturaleale membrilor cooperatori, fiind deținută în comun și controlată democratic de membrii săi. Literatura de specialitate critică definiția legală a societății cooperativă, întrucât folosește termenul de „asociație”, de a cărui esență este caracterul non profit, mult mai potrivit, în acest context, fiind considerat cel de „grupare de persoane”. Meritul acestei definiții rezidă în aceea că, pentru prima dată, în legislația noastră, societatea cooperativă este definită, ca un agent economic, cu capital privat (deci, comerciant), care desfășoară, alături de alți agenți economici, inclusiv societăți comerciale, activități, ce trebuie autorizate, asemenea activităților oricărei societăți comerciale.
o) Asociațiile și fundațiile. Acestea sunt acele persoane juridice, de drept privat, care desfășoară activități nelucrative și care nu urmăresc realizarea unui profit, ci numai a unui scop ideal. În principiu, asociațiile și fundațiile, cu scop nelucrativ, au caracter asociativ, fiind înființate, prin acordul mai multor persoane fizice. Există, însă, cu titlu de excepție și fundații, înființate de o singură persoană. Scopul înființării acestora este desfășurarea unor activități, de interes general sau local sau chiar desfășurarea unor activități, în interesul lor, personalnepatrimonial (spre exemplu, o asociație sau fundație poate desfășura activități caritabile, umanitare, culturale, sportive, etc.). Deși, asociațiile și fundațiile nu au calitatea de comerciant, totuși, acestea au posibilitatea de a constitui societăți comerciale, ale căror beneficii, fie se reinvestesc, fie sunt folosite pentru realizarea scopului lor.
p) Grupurile de interes economic.
Grupul de interes economic, constituit în temeiul unui contract autentic, dobândește personalitate juridică, pe data înmatriculării în registrul comerțului. Grupul de interes economic, al cărui obiect de activitate are caracter comercial, are calitate de comerciant.
r) Camerele de comerț și industrie.
Camerele de comerț și industrie, reprezentând organizațiile profesionale ale comercianților, sprijină interesele membrilor lor, în raporturile cu autoritățile române și cu organismele din străinătate. Aceste entități, constituite de către comercianți (persoane fizice sau persoane juridice), sunt organizate, la nivel teritorial și la nivel național. Acestea dobândesc personalitate juridică, prin recunoașterea înființării lor, de către Guvern. Camerele de comerț și industrie teritoriale, se organizează și funcționează, potrivit statutului, aprobat de adunarea generală a membrilor lor. La nivel național, s-a constituit Camera de Comerț și Industrie a României, care, ca și cele teritoriale, reprezintă o organizație neguvernamentală, de utilitate publică, cu caracter autonom și cu personalitate juridică. Aceasta a fost constituită, atât în scopul promovării comerțului și industriei românești, pe plan intern și extern, cât și în scopul sprijinirii intereselor comercianților români, în raporturile cu autoritățile, din țară și cu organismele specializate, din străinătate.
CAPITOLUL II
PATRIMONIUL ȘI DREPTURILE PATRIMONIALE
2.1 Teorii despre patrimoniu
Chiar dacă patrimoniul este o noțiune fundamentală a dreptului civil, foarte des utilizată atât în legislație, cât și în doctrină, nici Codul civil și nici celelalte legi speciale nu-i dau o definiție exactă. În lipsa unei definiții legale, autorii care s-au aplecat asupra materiei drepturilor reale analizează principalele prevederi legale care fac referiri la patrimoniu. Dintre acestea, textul de principiu de la care se pleacă pentru explicarea noțiunii de patrimoniu este art. 2.324 alin. 1 C. civ., norma care instituie dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, potrivit căreia „Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi.” Astfel, faptul că debitorul răspunde față de creditor “cu toate bunurile sale” semnifică tocmai universalitatea patrimoniului acestuia, în timp ce afectarea bunurilor viitoare sugerează virtualitatea patrimoniului, faptul că sunt afectate gajului general, nu doar bunurile efectiv aflate în proprietatea debitorului, dar și cele care vor putea fi dobândite în viitor.
O altă prevedere este aceea care face trimite la noțiunea de patrimoniu potrivit căreia creditorii pot cere separația patrimoniului defunctului de cel al moștenitorilor pentru evitarea confuziunii între ele pe perioada achitării datoriilor succesiunii. Existența unui patrimoniu propriu este o condiție a personalității juridice impusă de art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice. Potrivit art. 42 al aceleiași reglementări, divizarea patrimoniului persoanei juridice se face prin împărțirea acestuia între una sau mai multe persoane juridice care există sau care iau ființă, în timp ce art. 47 din lege prevede destinația patrimoniului persoanei juridice supuse divizării. Prevederi similare referitoare la patrimoniu se regăsesc și în Legea nr. 15/1990 pentru reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Potrivit art. 4 alin. (1) din această lege, “prin actul de înființare a regiei autonome se vor stabili obiectul de activitate, patrimoniul, denumirea și sediul principal” iar, potrivit art. 5 alin. (2) din aceeași reglementare, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, în condițiile în care, potrivit art. 20 alin. (2), bunurile din societății comerciale sunt proprietatea acesteia. Mențiunea privind patrimoniul inițial este o condiție pe care o impune și art. 6 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, modificată și completată prin O.G. nr. 34/2004. Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, are o serie de dispoziții care trimit la noțiunea de patrimoniu, cum ar fi: art. 143 devenit ulterior republicării din 2004 art. 146. Art. 146 a fost abrogat prin Legea nr. 441/2006. În prezent, relevant pentru această problemă este art. 152 privind dreptul administratorilor unei societăți comerciale de a încheia acte juridice cu privire la bunurile din patrimoniul acesteia, art. 158 devenit ulterior republicării din 2004 art. 163. Art. 163 a fost modificat prin O.U.G. nr. 82/2007 din aceeași lege potrivit căruia cenzorii societății comerciale au obligația de a verifica modul în care s-a făcut reevaluarea patrimoniului societății sau art. 230 devenit ulterior republicării din 2004 art. 235 care reglementează dizolvarea societății comerciale etc.
Uneori, anumite grupări de bunuri, având aceeași natură, sunt desemnate prin noțiunea de “fond”. Este cazul Legii nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, care, în art. 1 dispune că “terenurile de orice fel indiferent de destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte constituie fondul funciar al României”. Tot astfel, Codul silvic și O.G. nr. 96/998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier național. Alteori, bunuri având același regim juridic sunt grupate în “domenii”. Bunăoară, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia distinge între domeniul public și cel privat, dispunând prin art. art. 3 alin. (2) că “Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege”, iar prin art. 4 că “Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public”. Nevoia circumstanțierii unor bunuri aparținând aceluiași domeniu introduce în legislație noțiuni precum patrimoniu muzeal, cum este cazul Legii muzeelor și colecțiilor publice – art. 8 din Legea nr. 311/2003 potrivit căreia acest patrimoniu este alcătuit din “totalitatea bunurilor, a drepturilor și obligațiilor cu valoare patrimonială ce aparțin unui muzeu sau, după caz, unei colecții publice”, sau a noțiunii de patrimoniu cultural național, care, potrivit art. 1 alin. (2). Acest articol a fost modificat prin O.U.G. nr. 16/2003 și prin Legea nr. 488/2006 al Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau excepțională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică etc. Noțiunea juridică de patrimoniu are un înțeles tehnic, diferit de cel obișnuit. Astfel, în limbajul comun termenul desemnează averea dobândită, în principal, prin moștenire din tată în fiu, termenul evocând pe pater familias și, deci, ideea de ereditate.
În concepția obiectivă a Codului Napoleon, preluată de Codul nostru civil, patrimoniul este o simplă listă de bunuri, neincluzând datoriile. Juristul german Zachariae este cel care a schițat, pentru prima dată, patrimoniul așa cum îl vedem astăzi, incluzând nu doar bunurile, dar și datoriile care fac obiectul succesiunii legale, făcând, astfel, posibilă ficțiunea privind continuitatea personalității defunctului. Această concepție avea să inspire pe C. Aubry și C. Rau, cei care, în prima parte a secolului al XIX-lea au pus bazele teoriei generale a patrimoniului și care, în cadrul unui “Curs de drept civil după metoda Zachariae”, a cărui ediție a 6-a a apărut în anul 1873, au definit patrimoniul ca “ansamblul bunurilor unei persoane văzut ca o universalitate de drept”, desemnând, astfel, legătura dintre drepturile și obligațiile ca universalitate juridică și subiectul căruia îi aparțin. În dreptul nostru patrimoniul a fost definit ca fiind “ansamblul drepturilor și obligațiilor unei persoane, care au sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică adică se pot evalua în bani”. Această definiție nu este în afara oricărei critici. Distincția dintre valoarea pecuniară și cea economică poate crea confuzii. În fond, este economică orice valoare care poate fi exprimată sau măsurată pecuniar, în timp ce termenul “pecuniar” nu desemnează aici natura valorii, ci doar modul ei de exprimare.
Alți autori includ în patrimoniu nu doar drepturile și obligațiile cu valoare economică, dar și “bunurile la care se referă aceste drepturi, aparținând unei persoane ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă”, iar, potrivit unei opinii mai nuanțate, patrimoniul este o “realitate intelectuală”, formată din “drepturile și obligațiile cu conținut economic ca bunuri incorporale”. Așa cum s-a remarcat însă, incluzând în patrimoniu, laolaltă, atât drepturile patrimoniale, cât și bunurile pe care le exprimă nu facem decât să-l dublăm, știut fiind că drepturile patrimoniale sunt considerate bunuri. Pentru acest motiv patrimoniul a fost definit sau ca “universalitatea raporturilor de drept, care au același subiect activ și pasiv, în măsura în care aceste raporturi sunt evaluabile în bani prin efectul lor final, distincte de bunurile la care se referă“, sau “expresiunea contabilă a tuturor puterilor economice aparținând unui subiect de drept”. Definiția care nu trezește nicio rezervă, este aceea potrivit căreia patrimoniul este “totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale care aparțin unei persoane”, enunț la care s-a ajuns printr-un efort de generalizare, făcându-se abstracție de particularitățile fiecărui drept sau obligație în parte. Orice patrimoniu are două componente, după cum persoana are drepturi și obligații patrimoniale. Activul patrimonial al persoanei este alcătuit din drepturile subiective care au conținut economic, susceptibile de exprimare bănească, drepturile reale, adică dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute, dreptul de superficie și drepturile de creanță ale acesteia, adică cele care se nasc din contract sau delict și care mai sunt numite drepturi personale. Prin definiție conținutul patrimoniului este alcătuit din drepturile patrimoniale, cele care au conținut economic, cele care sunt susceptibile de a fi exprimate pecuniar, nu și drepturile personal – nepatrimoniale.
Potrivit profesorului Corneliu Bârsan, “dacă patrimoniul cuprinde drepturile și obligațiile cu conținut economic ce aparțin unei persoane, deci care pot fi exprimate în bani, aceasta înseamnă automat înlăturarea din cuprinsul lui a drepturilor personalnepatrimoniale, cum ar fi: dreptul la nume, dreptul la onoare, dreptul la reputație etc. Împrejurarea că atingerea adusă unui asemenea drept s-ar putea concretiza într-o creanță în despăgubiri, adică într-un element activ al patrimoniului, nu este de natură să pună în discuție această înlăturare“. Așadar, potrivit distinsului autor, dreptul de creanță al victimei căreia i se produce o daună morală nu face parte din patrimoniul acesteia. În ce ne privește, considerăm că, dacă vom califica daunele morale ca elemente ale răspunderii civile delictuale, așa cum o face, fără excepție, doctrina actuală, apreciind că asemenea leziuni sunt specii ale prejudiciului reparabil, n-am putea plasa dreptul de creanță al victimei privind indemnizația la care este îndrituită în afara patrimoniului acesteia. Numai dacă suntem consecvenți criteriilor de clasificare a drepturilor subiective în drepturi patrimoniale și drepturi nepatrimoniale, nu vom putea accepta că daunele morale, urmări ale încălcării drepturilor personale nepatrimoniale sau a valorilor morale, pot fi reparate în aceeași manieră precum orice alt prejudiciu patrimonial. Altfel, daunele morale, prin definiție neconvertibile, nefungibile, se vor vedea convertite în elemente ale patrimoniului.
La rândul său, activul patrimonial este împărțit în capital, expresia valorică a bunurilor care fac parte din patrimoniul unei persoane și care poate fi atât productiv, atunci când este reprezentat de acțiuni la o societate comercială, producătoare de dividende sau dobânzi, cât și neproductiv, atunci când bunurile nu sunt afectate acestui scop. Veniturile pot fi atât resurse financiare, obținute periodic, precum dividendele, dobânzile, chiriile, salariile etc., precum și bunuri în natură, cum ar fi produsele primite ca urmare a arendării unor terenuri. Pasivul patrimonial este alcătuit din obligațiile evaluabile în bani ale unei persoane. Ele pot consta în obligația de a da, care înseamnă a constitui sau a transmite un drept real, obligația de a face, când ea are conținut patrimonial, cum este cazul obligației la o anumită prestație și obligația de a nu face, adică de a se abține de la o acțiune care, altfel, ar putea fi făcută.
2.2 Funcțiile patrimoniului
Gajul general al creditorilor chirografari.
Niciun creditor nu este asigurat de riscul neplății datoriei de către debitor decât dacă i se constituie garanții reale: gajul propriu-zis, ipoteca, privilegiile, situații în care creditorul este numit, după caz, creditor gajist, creditor ipotecar sau privilegiat. Pentru celelalte datorii, creditorii beneficiază de dispoziția de la art. 1164 C. civ., potrivit căreia “Obligatia este o legatura de drept in virtutea careia debitorul este tinut sa procure o prestatie creditorului, iar acesta are dreptul sa obtina prestatia datorata”. Așadar, debitorul care nu-și execută obligațiile față de creditor riscă să răspundă cu toate bunurile existente în patrimoniul său, la momentul când creditorul îl va acționa, urmărindu-i-se oricare dintre bunuri. Creditorul care, în temeiul acestui text, fără a avea o garanție reală, poate urmări oricare bun al debitorului pentru a-și valorifica creanța pe care o are, se numește creditor chirografar, iar această garanție se numește drept de gaj general. O astfel de garanție este destul de palidă, fiind departe de ideea de gaj, pentru că, deși avertizat că, dacă nu va plăti datoria creditorului, va putea răspunde cu orice bun al său, debitorul rămâne liber să-și administreze cum dorește propriul patrimoniu, putând atât dobândi bunuri noi, situație care nu poate dezavantaja pe creditor, dar poate, la fel de bine, să și înstrăineze orice bun, micșorându-i astfel șansele creditorului de a-și vedea creanța valorificată. Singura posibilitate a creditorilor de a ataca actele de dispoziție ale debitorului este acțiunea revocatorie, prevăzută de art. 1562 C. civ. alin.1, potrivit căruia. “ Daca dovedeste un prejudiciu, creditorul poate cere sa fie declarate inopozabile fata de el actele juridice incheiate de debitor in frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul isi creeaza sau isi mareste o stare de insolvabilitate”. Numai că, în practică, acest demers este greoi, fiind condiționat de dovedirea intenției frauduloase a debitorului de a-și crea o stare de insolvabilitate, iar în cazul actelor juridice oneroase, mai trebuie dovedită și complicitatea la fraudă a terțului dobânditor, probă care este dificilă, de aceea jurisprudența a instituit câteva prezumții de fraudă în situațiile în care dobânditorii se află în grade de rudenie apropiată cu debitorul. În realitate, patrimoniul este distinct de bunurile care îl alcătuiesc, așa-zisul gaj general al creditorilor chirografari privește patrimoniul, în totalitatea lui și nu bunurile care îl alcătuiesc; sunt supuse urmăririi bunurile existente în momentul inițierii de către creditor a procedurii de executare silită și că sunt supuse acestui regim nu doar bunurile prezente, dar și cele viitoare.
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este un drept de gaj specializat, în sensul că divizibilitatea patrimoniului în mase distincte de bunuri face ca urmărirea bunurilor de către creditori să se facă asupra masei de bunuri în legătură cu care s-a născut creanța supusă valorificării. Pe de altă parte, dreptul de gaj este general, este o garanție a tuturor creditorilor chirografari care sunt egali în fața legii, spre deosebire de creditorii gajiști, ipotecari și privilegiați care vor trebui îndestulați cu preferință. Termenul subrogație vine de la verbul latinesc subrogare care înseamnă înlocuire, substituire. Ea poate fi de două feluri: subrogație personală și subrogație reală. Subrogația reală, la rândul său, poate fi subrogație reală universală, subrogație cu titlu universal și subrogație cu titlu particular. Așa cum o califică întemeietorii teoriei generale a patrimoniului, subrogația este o ficțiune care își are fundamentul în fungibilitate, calitatea bunurilor de a fi înlocuite.
Subrogația personală are loc atunci când o persoană înlocuiește o altă persoană în exercitarea unui drept, așa cum se întâmplă când un terț plătește pe creditor în locul debitorului. Subrogația reală cu titlu universal este înlocuirea unui bun cu altul în cadrul aceluiași patrimoniu, potrivit adagiului in iudiciis universalibus pretium succedit loco rei et res loco pretii. Potrivit unei definiții avansate, “operațiunea juridică prin efectul căreia un bun care, într-un patrimoniu, face parte dintr-o categorie juridică diferită de a celorlalte bunuri, este înlocuit cu altul, care dobândește de drept aceeași calitate pe care a avut-o bunul înlocuit”. Deși nereglementată, subrogația reală s-a impus tocmai pentru că ține de funcționarea patrimoniului ca universalitate juridică, înăuntrul căruia drepturile și obligațiile sunt susceptibile de înlocuire, fără a avea nevoie de o prevedere legală. Orice bun care iese din patrimoniu va fi înlocuit fie de bunul primit în schimb, fie de prețul acestuia, urmând a face obiectul dreptului de gaj general al creditorilor chirografari, fără ca debitorul să poată invoca excepția că se urmărește un alt bun decât cel ieșit din patrimoniu. În fundamentarea subrogației reale generale a fost avansată teoria fungibilității bunurilor, înțeleasă lato sensu, adică “numitorul comun al tuturor elementelor care compun patrimoniul sau o masă patrimonială”, afirmându-se că “tocmai datorită acestei trăsături comune, elementele patrimoniale pot fi schimbate unele cu altele, ele fiind însumate la activul sau pasivul patrimoniului ori ale unei mase patrimoniale”.
Potrivit unui alt punct de vedere, „fungibilitatea nu se poate confunda cu subrogația reală și nici nu o poate explica pe aceasta pe temeiul ficțiunii prin care se face abstracție de caracterul material, pentru că de esența fungibilității este tocmai echivalența cantitativă și calitativă a bunurilor, ceea ce înseamnă că este exclus ca două lucruri să poată fi privite ca valori bănești”. Fără a contesta legătura fungibilității cu subrogația reală, noi credem că ceea ce explică mecanismul subrogației reale cu titlu universal este universalitatea juridică pe care o reprezintă patrimoniul. Așa cum am văzut când am studiat clasificarea bunurilor, fungibilitatea este calitatea bunurilor generice de a fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligații, datorită fie naturii bunului (Genera non pereunt), fie voinței exprese a părților, atât și nimic mai mult.
Subrogația reală cu titlu universal este și ea supusă divizibilității patrimoniului, în sensul că, dacă bunul care iese din patrimoniu făcea parte dintr-o masă de bunuri având o destinație concretă, înlocuirea acestuia se va face în cadrul aceleași mase. Spre exemplu, dacă din patrimoniul unuia dintre soți iese un bun care face parte din masa bunurilor sale proprii, valoarea de schimb va intra în aceeași masă de bunuri și nu în cea a bunurilor comune. Tot astfel, în cadrul partajului judiciar, dacă bunurile din masa partajabilă nu pot fi comod împărțite între coindivizari, vor putea fi vândute la licitație, urmând ca prețul lor să fie supus partajării, în cotele legale cuvenite fiecăruia. De această dată înlocuirea, în cadrul patrimoniului, privește un bun individual determinat (ut singuli) și ea nu mai operează automat, ci doar dacă este expres prevăzută de lege.
Dintre acestea, următoarele cazuri pot fi reținute exempli gratia:
– în materia ipotecii, dacă bunul ipotecat a fost distrus sau deteriorat, ipoteca se strămută asupra indemnizației de asigurare, dacă a fost asigurat;
– ]n privința exproprierii pentru cauză de utilitate publică, dreptul de ipotecă și privilegiul special care grevează un bun supus exproprierii se strămută, ope legis, asupra despăgubirii cuvenite proprietarului;
– în privința circulației juridice a terenurilor, în cazul unor schimburi de terenuri, fiecare teren primit în schimb va dobândi situația juridică a terenului pe care îl înlocuiește, cu respectarea drepturilor și a sarcinilor anterior constituite.
Transmisiunea universală și cu titlul universal. Transmisiunea universală și cu titlu universal are ca obiect chiar patrimoniul persoanei ca universalitate juridică, nu drepturi și obligații privite individual. Transmisiunea universală are loc la decesul persoanei fizice sau la reorganizarea persoanei juridice, prin divizare totală sau parțială, în cadrul căreia întregul patrimoniu alcătuit din totalitatea drepturilor și obligațiilor se transmite succesorilor. Transmisiunea cu titlu universal privește o fracțiune, cum este cazul moștenirii lăsate mai multor succesori legali, fiecare primind bunuri în cotele prevăzute de lege pentru fiecare clasă de moștenitori. Potrivit actualei legislații, moștenitorii sunt continuatori ai personalității autorului, astfel că ei vor fi ținuți de toate datoriile defunctului de care vor răspunde nelimitat, ultra vires hereditatis, mai puțin de obligațiile asumate intuitu personae. Numai dacă succesiunea va fi acceptată sub beneficiul de inventar, răspunderea succesorilor va fi țărmurită în limitele activului succesoral, adică, intra vires hereditatis.
2.3 Drepturile reale și drepturile de creanță
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au conținut economic, cele care sunt susceptibile de comparare, de măsurare, de exprimare printro valoare de schimb, de regulă banii. Ele sunt clasificate în drepturi reale și drepturi de creanță.
A. Drepturile reale
Drepturile reale sunt drepturile patrimoniale în temeiul cărora titularii lor își pot exercita atributele care le sunt conferite de lege, nemijlocit, fără a avea nevoie de prestația pozitivă a altor persoane. În concepția clasică, dreptul real, ius in re, desemna puterea juridică pe care o are o persoană asupra unui lucru, un raport între titular și bun, doctrina noastră mai veche definindu-l ca fiind puterea de a dispune de lucrul care constituie obiect al dreptului, în mod liber și imediat. Astăzi, majoritatea autorilor consideră că dreptul real, ca de fapt oricare alt drept subiectiv, nu poate fi decât un raport social, deci un raport între oameni și nu un raport între om și lucru. Dreptul real este, prin urmare, un raport juridic între subiectul activ determinat, care este titularul dreptului, și toate celelalte persoane, nedeterminate, care au obligația generală și pasivă de a nu face nimic de natură să stinghereasă pe titular în exercitarea prerogativelor sale. De aceea se spune că dreptul real este opozabil erga omnes. Potrivit unui punct de vedere interesant, recent exprimat, “este discutabil faptul că între titularul dreptului real și toate celelalte personae nedeterminate (subiectul pasiv universal) se stabilește un raport juridic prin care toate acestea din urmă au obligația generală negativă de a se abține să-i aducă titularului vreo atingere; dacă ar fi așa s-ar crea pentru orice bun aflat în proprietate o rețea densă de obligații la nivel planetar”. Potrivit acestor autori, “raportul juridic, și odată cu aceasta, obligația, se naște numai după încălcarea sau nesocotirea dreptului subiectiv absolut (dreptul real) de către un subiect pasiv determinat”.
B. Drepturile de creanță
Dreptul de creanță, ius ad personam, este acel drept patrimonial în temeiul căruia titularul, subiect activ, numit creditor, poate pretinde unei alte persoane, subiectul pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva (dare, facere aut non facere), sub sancțiunea constrângerii statale. Spre deosebire de drepturile reale, drepturi absolute, unde subiectul pasiv este nedeterminat, la drepturile de creanță, drepturi relative, acest subiect este, întotdeauna, o persoană determinată. Este motivul pentru care drepturile de creanță mai sunt numite drepturi personale.
Între cele două categorii de drepturi patrimoniale există o serie de deosebiri:
a) – în timp ce drepturile reale sunt opozabile erga omnes, adică tuturor persoanelor nedeterminate, drepturile de creanță sunt opozabile doar părților legate juridicește, adică doar debitorului, subiect pasiv. Trebuie subliniat însă că, deși drepturile de creanță sunt relative, aceasta nu înseamnă că situația juridică creată prin contract ar putea fi nesocotită de terți sub cuvânt că ei n-au fost părți în contract;
b) – în cazul drepturilor reale, obligația corelativă de a nu face nimic de natură să stingherească pe subiectul activ este nedeterminată; la drepturile de creanță această obligație este determinată și constă în a da, a face sau a nu face ceva, o acțiune pe care, în lipsa obligației, debitorul ar fi putut-o face;
c) – drepturile reale sunt limitativ prevăzute de lege, în timp ce drepturile de creanță sunt nelimitate, pentru că tot astfel sunt și convențiile pe care părțile le pot încheia în condițiile autonomiei lor de voință;
d) – drepturile reale dau naștere la două efecte speciale: dreptul de urmărire și dreptul de preferință. Dreptul de urmărire este posibilitatea recunoscută titularului dreptului real de a pretinde bunul din mâinile oricărei persoane care l-ar deține fără drept. Astfel, dacă bunul a fost pierdut sau furat, proprietarul îl poate pretinde de la orice persoană, nu doar de la găsitor sau hoț.
Dreptul de preferință este posibilitatea recunoscută titularului de a-și realiza, cu prioritate, dreptul său față de alți titulari de drepturi privitoare la același bun. De exemplu, creditorul ipotecar are dreptul de a fi plătit cu precădere, înaintea creditorilor chirografari.
2.4 Drepturile reale în România
Drepturi reale principale. Drepturile reale principale sunt cele care au existență de sine stătătoare, ele sunt drepturi reale principale și drepturi reale accesorii.
Dreptul de proprietate. După regimul juridic aplicabil, dreptul de proprietate poate fi drept de proprietate publică, aparținând statului sau unităților administrativ teritoriale și dreptul de proprietate privată care poate aparține oricărui subiect de drept, persoană fizică sau juridică.
Drepturile derivate din dreptul de proprietate publică sunt:
– dreptul de administrare;
– dreptul de concesiune;
– dreptul de folosință.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată sunt:
– dreptul de uzufruct;
– dreptul de uz;
– dreptul de abitație;
– dreptul de servitute;
– dreptul de superficie.
Drepturile reale accesorii. Drepturile reale accesorii sunt drepturile reale care nu au o existență de sine stătătoare, fiind instituite pentru garantarea unor drepturi de creanță a căror soartă juridică o urmează (Accesorium sequitur principalem).
Dreptul de ipotecă este cea mai energică garanție a creditorului ipotecar și este dreptul real accesoriu constituit asupra unui bun imobil aflat în proprietatea debitorului sau asupra dreptului de uzufruct cu privire la un bun imobil ce aparține acestuia, de a se îndestula, cu prioritate, din prețul obținut din vânzarea bunului, sub controlul justiției, indiferent în mâinile cui s-ar afla el, dacă debitorul nu-și execută, la scadență, obligația asumată.
Dreptul de gaj este dreptul real accesoriu constituit de debitor în favoarea unui creditor asupra unui bun sau mai multor bunuri mobile determinate ale debitorului sau ale unei terțe persoane, cu sau fără deposedarea de bun, care conferă titularului posibilitatea de a fi plătit cu prioritate, din prețul bunului sau bunurilor vândute, în situația neexecutării voluntare a obligației de către debitor.
Privilegiile speciale. Sunt drepturi reale accesorii recunoscute creditorilor care, datorită creanțelor lor, au posibilitatea de a fi plătiți cu prioritate din valoarea unor bunuri determinate ale debitorului, chiar față de creditorii ipotecari posteriori. Ele sunt clauze legale de preferință.
Dreptul de retenție. Este dreptul real accesoriu care oferă debitorului obligației de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a-l reține și de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al obligației de restituire a bunului, va plăti datoria ce s-a născut în legătură cu bunul. Condiția principală este ca datoria pe care creditorul obligației de restituire a bunului o are față de debitor să aibă legătura cu bunul (debitum cum re iunctum). Acest drept, deși nu este reglementat, de principiu, în Codul civil, este totuși recunoscut în diverse materii speciale, motiv care a încurajat jurisprudența să-l recunoască ori de câte ori datoria creditorului obligației de restituire are o strânsă legătură cu bunul aflat în litigiu.
CAPITOLUL III
Dreptul de proprietate
Proprietatea este, atât in sens economic cât și in sens juridic, expresia supremă a accesului oamenilor la posesia, folosința și dispoziția bunurilor. Este, prin excelență, un mod de realizare a puterii umane asupra bogățiilor , făcând întotdeauna controverse.
Într-o accepțiune simplă, dreptul de proprietate este definit ca fiind “acel drept subiectiv, care dă expresie aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente“. Pentru a i se scoate în evidență, pe lângă caractere, și atributele acestuia , dreptul de proprietate este definit ca fiind “acel drept real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție (ius possidendi, ius utendi, ius fruendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și juridice”.
În fine, avem o definiție a dreptului de proprietate ca fiind “acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare” sau, potrivit unui alt autor, “acel drept real, care exprimă o relație socială de apropriere între titular și bunurile asupra cărora acesta exercită, în mod exclusiv posesia, folosința și dispoziția, atribute pe care le exercită în putere proprie și în interesul său, în limitele stabilite de lege”.
3.1 Dreptul de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică a fost definit drept “acel drept subiectiv de proprietate ce aparține statului sau unităților sale administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie printr-o dispoziție specială a legii, sunt de uz și utilitate publică” sau, într-o altă formulare, acel “drept real care are titular exclusiv statul sau unitățile administrativ-teritoriale și care conferă acestor titulari atributele posesiei, folosinței și dispoziției, însă în regim de drept public, asupra bunurilor care, prin declarația legii sau natura lor, sunt de uz sau de interes public”. În literatura de specialitate găsim dreptul de proprietate publică ca fiind “dreptul de proprietate al statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes general“ sau “acel drept de proprietate în care atributele acestuia se exercită de către stat și unitățile administrativ-teritoriale și care poartă asupra bunurilor din domeniul public, el fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil”.
Potrivit art. 136 alin. (1) din Constituția României, “Proprietatea este publică sau privată”, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, “Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ – teritoriale”. Legea administrației publice locale nr. 215/2001 prevede la art. 120 alin. (1) că “Aparțin domeniului public de interes local sau județean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public național”.
Nu vreau să fac o retrospectivă a reglementărilor proprietății publice, dar, amintesc faptul că, apele de suprafață aparțin domeniului public, că resursele de petrol situate în subsolul țării și al platoului contintental românesc al Mării Negre, delimitat conform principiilor dreptului internațional și convențiilor internaționale la care România este parte, fac obiectul exclusiv al proprietății publice și aparțin statului român.
Stabilirea bunurilor care fac obiectul dreptului de proprietate publică face obiectul unor neînțelegeri în dreptul civil. Plecând de la reglementările în vigoare, doctrina a constatat că există două criterii în baza cărora anumite bunuri pot fi incluse în proprietatea publică:
-prin determinarea legii. Prin voința expresă a legii, o serie de bunuri pot fi declarate ca făcând parte din proprietatea publică. Astfel, bunurile enumerate de art. 136 alin. (3) din Constituție sau cele menționate în Anexa la Legea nr. 213/1998, fac parte, ope legis, din proprietatea publică. În afara bunurilor prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituție, în privința celorlalte bunuri declarate prin lege ca făcând parte din proprietatea publică se cere ca titlul în temeiul căruia au fost trecute în domeniul public să fi fost legal. Astfel, art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia dispune că fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ- teritoriale bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției și a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat;
– uzul și interesul public. Bunuri care prin natura lor sunt destinate folosinței generale, cum sunt parcurile publice, piețele, drumurile etc. fac parte din proprietatea publică.
Fac parte din proprietatea publică următoarele categorii de bunuri:
– bunurile prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituție: bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri prevăzute de legea organică;
– bunurile care nu fac parte, în mod exclusiv, din domeniul public, pot face obiectul, atât al proprietății publice, cât și al celei private. Pentru a decide regimul lor juridic se vor aplica criteriile mai sus enunțate, astfel că asemenea bunuri vor putea fi calificate drept proprietate publică, dacă prin natura lor sunt de uz sau de utilitate publică.
Dreptul de proprietate publică se dobândește prin unul din următoarele moduri:
a) pe cale naturală, adică prin orice mod de formare a bogățiilor de orice natură pe solul sau în subsolul țării;
b) prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin contracte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local;
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale în domeniul public pentru cauză de utilitate publică;
f)-prin alte moduri prevăzute de lege.
Potrivit art. 136 alin. (2) din Constituție subiecții dreptului de proprietate publică sunt statul și unitățile administrativ-teritoriale, după cum bunurile sunt de interes național sau local. Legea nr. 18/1991 prevede, la art. 4 alin. (2) că “Domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care, de asemenea, în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor”.
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică
Conform legilor mai sus invocate, bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică sunt scoase din circuitul civil, nu pot fi înstrăinate, se pot da numai în administrare, concesionate sau închiriate.
Ca și efect a inalienabilității, bunurile din proprietatea publică nu pot fi nici dezmembrate. Până să apară Legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, atât doctrina majoritară, cât și jurisprudența susțineau teza imposibilității constituirii dezmembrămintelor asupra acestor bunuri, soluție contrazisă de noile reglementări. Astfel, potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, „servituțile stabilite prin fapta omului se sting în măsura în care devin incompatibile cu situația naturală și juridică a obiectivului urmărit prin expropriere”, reglementare reluată de art. 13 din Legea nr. 213/1998 prin care “Servituțile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituți sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate”.
Pentru identitate de motive, inalienabilitatea dreptului de proprietate publică nu este incompatibilă cu constituirea unor drepturi reale asupra bunurilor care fac obiectul acestui drept, cum sunt dreptul de administrare, de concesiune și de folosință. Așa cum s-a subliniat, “faptul că, potrivit art. art. 136 alin. (4) din Constituție, bunurile proprietate publică pot fi scoase din administrarea organelor statului și date în administrare regiilor sau instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, nu înseamnă că bunurile își pierd apartenența la domeniul public, întrucât ceea ce se înstrăinează este numai dreptul de exploatare, fără ca aceasta să schimbe destinația bunurilor”.
Într-o altă ordine de idei, inalienabilitatea dreptului de proprietate publică trebuie susținută și de legile retrocedării proprietăților, de exemplu, când un teren cu vegetație forestieră face obiectul cererii de restituire, el va fi scos din proprietatea publică și trecut în proprietatea privată a statului, același tratament îl vor avea și bunurile imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Nerespectarea inalienabilității bunurilor proprietate publică duce la nulitate absolută a actelor juridic încheiate, ținând cont că interesul încălcat ține de ordinea publică.
Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică privește atât prescripția extinctivă cât și pe cea achizitivă. Sub aspect extinctiv, acțiunea în revendicare a bunurilor proprietate publică poate fi exercitată oricând și nu doar înăuntrul unor termene.
Achizitiv, imprescriptibilitatea se caracterizează prin faptul că bunurile imobile, proprietate publică, nu pot fi dobândite printr-o posesie îndelungată, ceea ce înseamnă că într-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică, pârâtul nu poate invoca excepția uzucapiunii. Bunurile proprietate publică nu pot face obiectul urmăririi silite de către creditorii statului sau ai unităților administrativ-teritoriale. De altfel, urmărirea unor bunuri din patrimoniul debitorului nu se poate face decât în condițiile în care debitorul este insolvabil, ceea ce nu se poate spune despre stat sau unitățile administrativ-teritoriale.
Exercitarea dreptului de proprietate publică
Exercitarea dreptului de proprietate publică prezintă o serie de caracteristici determinate, pe de o parte, de faptul că obiectul acestuia are menirea de a satisface interesele sociale ale comunității, la nivel local, județean sau național, iar, pe de altă parte, că titularii acestui drept sunt învestiți cu autoritatea și competența de a gestiona cât mai riguros bunurile ce fac obiectul proprietății publice, atât în raporturile de drept public, cât și în cele de drept privat.
Potrivit legislației în vigoare, administrarea proprietății statului și gestionarea serviciilor publice pentru care statul este responsabil este în funcția Guvernului, iar la nivel local, a consiliilor locale, consiliului general al municipiului București și consiliilor județene. Statul își exercită, în mod direct, dreptul de proprietate prin intermediul Ministerului Finanțelor. În mod indirect, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate, închiriate sau date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.
Așadar, exercitarea dreptului de proprietate publică se face prin constituirea unor drepturi reale: dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință asupra unor bunuri immobile, despre care voi scrie câteva cuvinte în cele ce urmează.
Dreptul de administrare
Dreptul de administrare este prevăzut în art. 136 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date in folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”.
Fiind un drept real, dreptul de administrare este opozabil erga omnes, în raporturile civile. Pentru că este constituit pe temeiul proprietății publice, în raporturile de drept public cu autoritățile care l-au constituit, acest drept nu poate fi opus. Astfel, statul, reprezentat de Guvern, poate atribui aceste bunuri altor entități, în temeiul dreptului său de proprietate, fără a-i putea fi invocat dreptul de administrare constituit.
În privința proprietatii publice și regimului juridic al acesteia, dreptul de administrare se constituie prin hotărâre de guvern, prin hotărâre a consiliului județean, după caz, a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local. În raporturile de drept privat, acest drept este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. Este inalienabil la fel ca și dreptul de proprietate publică pe baza căruia s-a constituit, în sensul că nu poate fi nici înstrăinat și nici grevat. Este imprescriptibil, nefiind supus nici prescripției extinctive, în sensul că poate fi invocat oricând și nu doar într-un anumit termen, nici prescripției achizitive, neputând fi dobândit printr-o posesie îndelungată Este insesizabil, neputând fi urmărit de creditori, care, potrivit art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 15/1993, “În cazul angajării răspunderii contractuale sau delictuale a regiei autonome, creditorii pot cere executarea silită numai asupra bunurilor din proprietatea regiei”.
In raport cu actele normative menționate, dreptul de administrare a fost definit ca fiind “dreptul real principal, inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, constituit de autoritatea competentă, în mod gratuit, asupra unui bun din domeniul public în favoarea unei regii autonome sau a unei instituții publice, ca modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică, drept care conferă titularului său atributele posesiei, folosinței și dispoziției, cu respectarea obligațiilor prevăzute în actul de constituire, precum și a limitelor materiale și juridice”.
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, “Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul și să dispună de acesta, în condițiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare”. Aceste prevederi sunt diferite de cele specifice dreptului de proprietate publică.
Posesia este doar expresia juridică a stăpânirii, dar nu și a aproprierii. Altfel spus, posesia exprimă stăpânirea în calitate de titular al acestui drept și nu al dreptului de proprietate publică.
Folosința este atributul esențial al acestui drept care permite titularului să folosească bunul conform destinației sale, adică uzul și utilitatea publică. Fructele produse de bunurile frugifere sunt culese, în mod diferit: regiile autonome folosesc fructele bunurilor date în administrare pentru acoperirea cheltuielilor proprii și obținerea de beneficii, în timp ce instituțiile publice, care sunt finanțate de la buget, vor vărsa sumele obținute la bugetul statului.
Încetare. Dreptul de administrare încetează în următoarele cazuri: revocarea dreptului, reorganizarea sau desființarea regiei autonome sau a instituției publice, încetarea dreptului de proprietate publică.
Concesionarea bunurilor proprietate publică
Printr-o normă cu valoare de principiu, Constituția României prevede la art. 136 alin. (4) că bunurile proprietate publică pot fi concesionate. La rândul lor, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, modificată prin Legea nr. 286/2006, admit posibilitatea concesionării bunurilor care fac parte din proprietatea publică și proprietatea privată a statului. Apoi, printr-o serie de prevederi speciale și derogatorii, este supusă reglementării concesionarea unor bunuri, activități și servicii cum sunt: Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea construcțiilor, Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, O.G. nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat, O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobată prin Legea nr. 337/2006 și O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.
Deși între cele două forme de concesiune privind bunurile proprietate publică și cele proprietate privată a statului ( infrastructurile rutiere, feroviare, portuare și aeroportuare civile, rețele de telecomunicații, terenurile proprietate publică, plajele zonele libere, rețele distribuție energie electrică și termică etc.), există deosebiri de obiect, reglementarea este comună. Autoritățile publice au dreptul de a încredința, prin selecție, deci intuitu personae, gestiunea unor bunuri și servicii publice. Concesionarea este o modalitate contractuală de exercitare a dreptului de proprietate publică care este atribuită prin contractul de concesiune. Potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006, contractul de concesiune este acel contract prin care o autoritate publică denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei alte persoane denumite concesionar, care acționeatză pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei sume de bani numită redevență. Prin urmare, contractul de concesiune este un contract intuitu personae, cu titlu oneros, încheiat pe durată determinată, anume cel mult 49 ani, perioadă care însă poate fi prelungită, prin acordul de voință al părților, pentru încă jumătate din perioada inițială.
Potrivit O.U.G. nr. 54/2006, contractul de concesiune trebuie încheiat în formă scrisă, condiție care, potrivit doctrinei, este cerută ad validitatem și nu doar ad probationem. Dreptul obținut de concesionar prin contractul de concesiune este un drept real principal, opozabil erga omnes, mai puțin autorității care l-a constituit. Calitatea de concedent o au consiliile județene, consiliile locale sau instituțiile publice de interes local pentru bunurile și serviciile care privesc comunitatea locală și ministerele sau alte organe ale administrației publice centrale pentru bunurile și serviciile de interes național. Calitatea de concesionar poate avea orice persoană fizică, română sau străină, cât și orice persoană juridică de drept privat, română sau străină. Nu pot avea calitatea de concesionar persoanele juridice străine de drept public. În ce privește legea aplicabilă, indiferent de naționalitatea sau cetățenia concesionarului, cea care va guverna contractul va fi legea română. Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, pot fi concesionate bunurile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale. Cum majoritatea bunurilor din proprietatea publică sunt afectate unor servicii publice, odată cu concesionarea bunurilor se vor concesiona și serviciile respective.
Contractul de concesiune încetează prin unul dintre următoarele moduri:
a) expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune, când contractul încetează de drept;
b) în cazul în care interesul național sau local o impune, prin denunțarea unilaterală de către concedent, cu plata unei despăgubiri juste și prealabile în sarcina acestuia, în caz de dezacord fiind competentă instanța de judecată;
c) în cazul nerespectării obligațiilor contractuale de către concesionar, prin reziliere de către concedent, cu plata unei despăgubiri în sarcina concesionarului;
d) în cazul nerespectării obligațiilor contractuale de către concedent, prin reziliere de către concesionar, cu plata unei despăgubiri în sarcina concedentului;
e) la dispariția, dintr-o cauză de forță majoră, a bunului concesionat sau în cazul imposibilității obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renunțare, fără plata unei despăgubiri.
La aceste moduri de încetare a contractului de concesiune s-ar putea adăuga revocarea acestuia prin acordul de voință al părților.
Închirierea bunurilor proprietate publică
Posibilitatea închirierii bunurilor proprietate publică este prevăzută atât de Constituție [art. 136 alin. (4) teza a II-a], de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică [art. 14 alin. (1)], de Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală [art. 123 alin. (1)].
Dreptul chiriașului asupra bunurilor proprietatea publică este un drept de folosință izvorând ex contractu și, deci, un drept personal, nu real, precum în cazul concesiunii. Închirierea bunurilor proprietate publică este supusă aprobării consiliului local, consiliului județean, Consiliului General al Municipiului București sau Guvernului, după cum bunul ține de interes local, județean sau național. Pentru a se realiza o selecție cât mai obiectivă, închirierea se face prin licitație publică.
Darea în folosință gratuită publică a unor bunuri proprietate publică
Potrivit art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, “Statul și unitățile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosință gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară o activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice”, text preluat de art. 124 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001. Pot beneficia de acest drept doar instituțiile de utilitate publică.
Dreptul de folosință gratuiă are următoarele caractere juridice:
-drept real principal și deci opozabil erga omnes, cu excepția organelor de stat care l-au constituit prin acte administrative supuse revocării;
-drept constituit intuitu personae, în considerarea anumitor calități ale beneficiarilor;
-drept care se constituie cu titlu gratuit, prin acte administrative;
-drept revocabil;
-drept temporar, constituindu-se pe o perioadă limitată de timp;
-drept netransmisibil.
3.2 Dreptul de proprietate privată
Conform art. 135 alin. (1) din Constituție, o economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență, nu poate fi construită decât recunoscând, ocrotind și garantând dreptul de proprietate privată. Reglementarea propriu-zisă a dreptului de proprietate o fac Codul civil și o serie de legi speciale, cum sunt Legea fondului funciar nr. 18/1991, modificată și completată prin Legea nr. 169/1997, Legea administrației publice locale nr. 215/2001, Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente, Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice.
Uneori, susținând că “teoria dreptului de proprietate privată este chiar teoria generală a proprietății” și “ca urmare, construcția conceptuală a dreptului de proprietate privată precede prezentarea dreptului de proprietate publică”, analizează, mai întâi, dreptul de proprietate privată și apoi dreptul de proprietate publică.
Dreptul de proprietate privată este definit ca fiind “acel drept subiectiv ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra oricărui bun, cu excepția celor aflate în proprietatea publică, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, însă în limitele determinate de lege”. Într-o altă formulă, ar fi “acel drept de proprietate în care prerogativele sale se exercită de către persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat, de stat sau unitățile administrativ-teritoriale și care poartă asupra bunurilor mobile și imobile, fiind alienabil, sesizabil și prescriptibil, în condițiile legii”.
Subiecții dreptului de proprietate privată
Subiecți ai dreptului de proprietate privată pot fi: persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat, statul și unitățile administrativ-teritoriale.
A. Persoanele fizice
Potrivit art. art. 557, alin.1 „Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, testament, moștenire legală, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși.”
Dacă prin art. 41 alin. (2) din Constituția nerevizuită se prevedea că “cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”, interdicție preluată de art. 3 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor și calificată de doctrină ca o incapacitate de a dobândi prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte, prin moștenire, uzucapiune sau accesiune, după revizuire, Constituția prevede la art. 44 alin. (2) teza a II-a că “cetățenii străini și apatrizi pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală”.
În deplin acord cu noile prevederi constituționale, menționate mai sus, Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, reglementare care a intrat în vigoare odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, asigură condițiile liberei circulații a persoanelor și a capitalurilor. Legea prevede în art. 4 că „cetățeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România cu domiciliul într-un stat membru, precum și persoana juridică nerezidentă, constituită în conformitate cu legislația unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reședințe secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană”.
Conform art. 3, “Cetățeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoana juridică constituită în conformitate cu legislația unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleași condiții cu cele prevăzute de lege pentru cetățenii români și pentru persoanele juridice române”.
Articolul 5 din Lege dispune după cum urmează:
(1)Cetățeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoana juridică constituită în conformitate cu legislația unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.
(2)Dispozițiile alin. (1) nu se aplică fermierilor care desfășoară activități independente și sunt, după caz:
a)cetățeni ai statelor membre sau apatrizi cu domiciliul într-un stat membru, care își stabilesc reședința în România; b)apatrizi cu domiciliul în România.
(3)Cetățenii statelor membre sau apatrizii cu domiciliul într-un stat membru își dovedesc calitatea de fermier care desfășoară activități independente cu documente emise/eliberate de autoritățile competente din statul membru sau de proveniență. Apatrizii cu domiciliul în România fac dovada acestei calități cu atestatul eliberat, în acest sens, de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.
(4)Persoanele prevăzute la alin. (2) dobândesc dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor forestiere în aceleași condiții cu cele aplicabile cetățenilor români, de la data aderării României la Uniunea Europeană.
(5)Destinația terenurilor agricole, pădurilor și a terenurilor forestiere nu poate fi schimbată pe durata perioadei de tranziție de către persoanele prevăzute la alin. (2).
Conținutul art. 6 este următorul:
(1)Cetățeanul străin, apatridul și persoana juridică aparținând statelor terțe pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, în condițiile reglementate pri tratate internaționale, pe bază de reciprocitate.
(2)Cetățeanul străin, apatridul și persoana juridică aparținând statelor terțe nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condiții mai favorabile decât cele aplicabile cetățeanului unui stat membru și persoanei juridice constituite în conformitate cu legislația unui stat membru.
Din textul acestor prevederi legale, iese în evidența faptul că legiuitorul instituie un anumit scop pentru care este permisă dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, și anume acela al stabilirii unei reședințe ori a unui sediu secundar. Aplicarea în practică a acestei dispoziții legale poate conduce la interpretări anevoioase, fiind discutabil modul în care se va putea supraveghea respectarea scopului declarat la data dobândirii terenului respectiv, în special în cazul persoanelor fizice. Legea elimină restricțiile privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, având drept criteriu cetățenia sau naționalitatea, prevăzute de O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe și de Legea nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor din patrimoniul regiilor autonome de interes local.
Noua lege nu se aplică în cazul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi prin moștenire legală, în acest caz fiind aplicabile dispozițiile art. 44 alin. (2) din Constituția României, conform cărora dobândirea de terenuri de către cetățenii străini prin moștenire legală nu este supusă niciunei restricții. În legătură cu dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin moștenire legală, de către cetățenii străini și apatrizi, jurisprudența a înregistrat două orientări diametral opuse. Printr-o soluție, cetățenilor străini și apatrizilor li se recunoaște dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin moștenire legală, în temeiul Constituției, așa cum a fost modificată și completată prin Legea de revizuire, iar printr-o altă soluție nu li se recunoaște un asemenea drept, cu motivarea că și pentru acest mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, la fel ca pentru primele doua moduri, trebuie adoptată o lege organică. În combaterea acestei ultime opinii, s-a remarcat că prevederile de la art. 73 alin. (3) pct. m) din Constituție, potrivit cărora prin lege organică se reglementează și "regimul juridic general al proprietății și al moștenirii" trebuie interpretate prin raportarea la art. 44 alin. (2) ultima parte din Legea fundamentală, care, după ceenunță primele două moduri de dobândire, adaugă "în condițiile prevăzute de legea organică", dar, pentru al treilea mod de dobândire nu se mai prevede cerința unei legi organice.
Ca urmare, o interpretare coroborata a acestor texte conduce la concluzia că dobândirea prin moștenire legală a fost tranșată de art. 44 alin. (2) ultima parte din Constituție. De altfel, chiar dacă s-ar adopta o lege organica si cu privire la al treilea mod de dobândire a dreptului de proprietate, datele problemei nu se schimbă, deoarece aceasta ar reproduce prevederile constituționale prin care s-a consacrat deja dobândirea de către cetățenii străini și apatrizi a dreptului de proprietate asupra terenurilor prin moștenire legală. Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi terenuri situate în România prin moștenire testamentară. Când obiect al testamentului îl constituie terenuri fără construcții, un asemenea act juridic va fi ineficient, așa cum rezultă din art. 1.071.lit. b) –“Orice legat devine caduc atunci când legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moștenirii.”
Când obiect al testamentului îl constituie terenuri cu construcții, având în vedere dreptul cetățenilor străini și apatrizilor de a dobândi orice alt bun, legatul va fi doar parțial ineficient, astfel că, potrivit doctrinei, ne aflăm într-un caz de constituire, ope legis, a unui drept de superficie. În ce-i privește pe fermieri, aceștia se bucură de un regim special. Așa cum rezultă din dispozițiile legale sus-menționate, precum și din prevederile Tratatului de aderare semnat de România la data de 25 aprilie 2005 la Luxemburg, perioadele de tranziție de 5, respectiv 7 ani se aplică numai în cazul cetățenilor unui stat membru care nu sunt rezidenți în România, precum și al persoanelor juridice constituite conform legislației unui stat membru care nu sunt stabilite, și nici nu au o sucursală sau o reprezentanță pe teritoriul României. Cu alte cuvinte, cetățenii unui stat membru, rezidenți în România, precum și persoanele juridice care au naționalitatea unui stat membru, care au o sucursală sau reprezentanță în România, vor avea dreptul să dobândească în proprietate terenuri de la data aderării României la Uniunea Europeană, în aceleași condiții ca acelea aplicabile și cetățenilor români, respectiv persoanelor juridice de naționalitate română. De asemenea, perioada de tranziție de 7 ani nu este aplicabilă fermierilor care desfășoară activități independente, care sunt cetățeni ai statelor membre ori apatrizi, cu domiciliul într-un stat membru și care își stabilesc reședința în România. De la data aderării României la Uniunea Europeană, aceștia pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor forestiere în aceleași condiții cu cele aplicabile cetățenilor români. Legea română impune o condiție suplimentară pentru fermierii resortisanți ai unui stat membru care dobândesc în proprietate terenuri în România, aceea de a nu schimba destinația terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor forestiere pe durata perioadei de tranziție de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.
Dispozițiile legale sus-menționate nu se referă decât la cetățenii unui stat membru al Uniunii Europene ori al Spațiului Economic European, ori la persoanele juridice constituite conform legii aplicabile în unul dintre statele membre. Cetățenii unor state terțe, inclusiv persoanele juridice care au naționalitatea unui stat terț, nu vor putea dobândi în proprietate terenuri în România decât în condițiile prevăzute în tratate internaționale, pe bază de reciprocitate. Asemenea condiții nu vor putea fi mai favorabile decât cele aplicabile în relația cu cetățenii statelor membre și cu persoanele juridice constituite conform legislației unui stat membru.
Persoanele juridice de drept privat
Societăți comerciale române. Ponderea acestor titulari ai dreptului de proprietate privată este în continuă creștere ca urmare a procesului de privatizare. Pot fi asemenea titulari atât societățile comerciale cu capital privat, cele cu capitat de stat și privat, cât și cele cu capital de stat. Societăți comerciale cu participare străină având sediul în România. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, modificată și republicată, “societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”. O mai veche controversă din doctrina juridică privind posibilitatea ca societățile comerciale române cu participare străină să dobândească terenuri în România a fost tranșată prin apariția Legii nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi. Potrivit art. 7 din această lege, art. 6 din O.U.G. nr. 92/1997 pentru stimularea investițiilor directe, aprobată și modificată prin Legea nr. 241/1998, cu modificările ulterioare, are următorul cuprins: “O societate comercială, persoană juridică rezidentă sau nerezidentă, poate dobândi orice drepturi reale asupra bunurilor imobile, în măsura necesară derulării activității sale, potrivit obiectului social, cu respectarea dispozițiilor legale privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine”.
Alți subiecți: societățile agricole, înființate potrivit Legii nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, în condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990, entități private, fără scop comercial, organizațiile cooperatiste, forme de asociere reglementate de Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, asociațiile și fundațiile înființate prin O.G. nr. 26/2000, cultele religioase, reorganizate prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul juridic al cultelor. Nicio persoană juridică de drept privat din România nu poate dobândi bunuri dintre cele prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituție care constituie proprietatea publică, la fel cum, potrivit principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice, asemenea entități nu pot dobândi decât acele bunuri care le sunt necesare realizării scopului social pentru care au fost înființate. O incapacitate specială este și aceea prevăzută de art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, potrivit căreia nu poate fi cumpărător de active sau de acțiuni „persoana juridică română de drept public sau o societate comercială la care statul român ori o autoritate a administrației publice locale deține mai mult de 33% din totalul acțiunilor cu drept de vot în adunarea generală a acționarilor”.
Statul și unitățile administrativ-teritoriale
Domeniul privat al statului. Pe lângă dreptul de proprietate publică, există și un drept de proprietate privată al statului alcătuit din bunurile care nu sunt afectate, în mod exclusiv, uzului public. Chiar dacă prevederile constituționale nu se referă la domeniul privat al statului, ci doar la dreptul de proprietate publică, legi speciale utilizează aceste termen, subsumându-i toate bunurile care, deși ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale ale acestuia, nu sunt incluse în proprietatea publică. Astfel, art. 6 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede că “Domeniul privat al statului și, respectiv al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor este alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile de prevăzute de lege, precum și din terenurile dezafectate, potrivit legii, din domeniul public. El este supus dispozițiilor de drept comun, dacă legea nu prevede altfel”. Legea nr. 213/1998 prevede, la rândul ei, în art. 4 că “Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunurile aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată”. Este firesc să fie așa pentru că atât statul cât și unitățile administrativeteritoriale, pot participa la raporturi juridice de drept civil, dobândind dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, fie prin acte juridice, cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare, donația, schimbul, testamentul etc., fie prin fapte juridice, cum ar fi uzucapiunea, accesiunea imobiliară ș.a. Pe de altă parte, prin dispoziții exprese ale legii, bunurile fără stăpân, cele abandonate, succesiunile vacante, bunurile obținute prin exercitarea dreptului de preemțiune sunt trecute în proprietatea privată a statului.
Regimul juridic al bunurilor din domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale. Spre deosebire de toate prevederile legale anterioare anului 1989, potrivit cărora dreptul de proprietate socialistă era supus unei apărări preferențiale, Constituția României prevede în art. 44 alin. (2) că “Proprietatea privată este ocrotită și garantată în mod egal de lege, indiferent de titular”. Prin consecință, dreptul de proprietate privată al statului și al unităților administrativ-teritoriale este supus dreptului comun, în măsura în care legea nu dispune altfel. Soluția se impune de la sine, dar ea este prevăzută, în mod expres, în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. Sunt și o serie de situații care impun anumite derogări de la dreptul comun menite a evita eventuale abuzuri și o mai bună evidență a diverselor acte juridice. Bunăoară, potrivit art. 8 din Legea nr. 213/1998, trecerea unor bunuri din proprietatea privată a statului în cea publică se face prin hotărâre de guvern, prin hotărâre a consiliului județean, a Consiliului General al Municipiului București, ori a consiliului local. Donația și legatul făcute statului sunt supuse aprobării acelorași organe, iar vânzarea ori închirierea nu se pot face decât prin licitație publică.
3.3 Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată
Regimul juridic al terenurilor
Regimul juridic al terenurilor este stabilit în temeiul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar. Datorită importanței pe care o prezintă, conform art. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 “Terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României”. Această lege reglementează atât reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea foștilor titulari, cât și constituirea dreptului de proprietate unor anumite categorii de persoane.
În funcție de destinația lor, terenurile se clasifică în cinci categorii: cu destinație agricolă, forestieră, aflate permanent sub ape, intravilan, cu destinații speciale.
După forma dreptului de proprietate, deosebim: terenuri aflate în proprietate privată și terenuri aflate în proprietate publică.
Voi trata în continuare, cele două moduri de dobândire a proprietății asupra unor categorii de terenuri, abordând, în mod succint, situațiile la care se aplică.
A. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care au aparținut fostelor C.A.P.
Reconstituirea dreptului de proprietate este operația de restabilire a întinderii și amplasamentului unui teren în favoarea titularului care l-a pierdut în condițiile prevăzute de lege, a moștenitorilor acestuia, legali sau testamentari, precum și a altor persoane determinate de lege. Potrivit art. 11 alin. (1) din lege, “suprafața adusă în cooperativa agricolă de producție este cea care rezultă din actele de proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data intrării în cooperativă, evidențele cooperativei sau, în lipsa acestora, din orice mijloace de probă, inclusiv declarații de martori”.
Următoarele categorii de terenuri și construcții fac obiectul reconstituirii:
-terenurile agricole, extravilane și intravilane, aduse în cooperativa agricolă de producție de membrii cooperatori;
-terenurile agricole, extravilane și intravilane preluate fără titlu sau în orice alt mod, de la membrii cooperatori sau de la alte persoane care n-au avut calitatea de cooperatori;
-terenurile agricole preluate de cooperativa agricolă de producție în baza unor legi speciale;
-terenurile agricolă proprietate de stat, aflate la data intrării în vigoare a legii,în folosința cooperativelor agricole de producție:
-construcțiile accesorii terenurilor agricole și silvice.
În practică, unele instanțe au înlăturat aplicarea acestui text, declarând neconsituționalitatea exproprierii, ceea ce a determinat fosta Curte Supremă să decidă că soluția este greșită, reprezentând o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. Pot cere reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit Legii nr. 18/1991, membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativă, membrii cooperatori sau orice alte persoane fizice cărora, deși nu erau membri cooperatori, li s-au preluat terenuri în orice mod, precum și moștenitorii acestora, atât legali, cât și testamentari.
Calitatea de moștenitor se stabilește pe baza certificatului de moștenitor, a hotărârii judecătorești definitive sau prin orice probe din care rezultă acceptarea succesiunii. Pentru situația în care nu a existat o acceptare a succesiunii, dat fiind faptul că terenurile erau scoase din circuitul civil, art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 repune în termenul de acceptare a succesiunii. Repunerea operează de drept, moștenitorii fiind considerați că au acceptat succesiunea prin însăși cererea de reconstituire a dreptului de proprietate. Jurisprudența a decis că moștenitorii care au renunțat la succesiune, fiind considerați străini de succesiune, nu pot fi repuși în termenul de acceptare, soluție care a suscitat discuții în doctrină, unii autori aprobând-o, alții respingând-o, cu motivarea că Legea nr. 18/1991, fiind o lege cu caracter reparatoriu, ar fi trebuit să profite în egală măsură celor două categorii de succesibili..
Titulari ai dreptului de reconstituire pot fi și o serie de persoane cum ar fi purtătorii titlului de Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”, “Mihai Viteazul cu Spadă”, moștenitorii acestora, foștii proprietari ai terenurilor care au făcut obiectul unor comasări, fără să fi primit teren în schimb, moștenitorii acestora, cetățenii de naționalitate germană și persoanele deportate sau strămutate din motive politice, deposedate de terenuri prin acte normative după 1944 și moștenitorii acestora, precum și unitățile de cult și organele lor reprezentative din mediul urban sau rural. Cetățenii străini și apatrizii care, potrivit Legii nr. 315/2005, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor prin moștenire legală, nu pot obține reconstituirea dreptul de proprietate asupra acestora.
B.Reconstituirea dreptului de proprietate privind terenurile trecute în proprietatea statului
Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, terenurile proprietatea statului sunt cele care au intrat în patrimoniul său conform legislației existente până la data de 1 ianuarie 1990 și sunt evidențiate ca atare în cadastrul funciar general și în amenajamentele silvice. Ele fac parte fie din domeniul public, fie din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale. Terenurile care fac parte din domeniul public nu pot fi supuse restituirii către foștii proprietari, ele fiind inalienabile. Cu titlu de excepție, art. 45 din Legea nr. 18/1991 prevede că terenurile ocupate de păduri sau vegetație forestieră, deși fac parte din domeniul public, pot fi restituite, situații în care, în prealabil, prin hotărâri ale organelor competente, vor fi scoase din domeniul public și incluse în domeniul privat.
Următoarele categorii de terenuri aflate în proprietatea statului sunt supuse reconstituirii, potrivit Legii nr. 18/1991:
a) terenurile fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităților, aflate în administrarea consiliilor locale,
b) terenurile agricole fără construcții, instalații, amenajări de interes public, intrate în proprietatea statului și aflate în administrarea primăriilor la data legii, se vor restitui foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, fără a se putea depăși suprafața de 10 ha de familie, în echivalent arabil,
c) persoanele ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietate de stat, ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere, și care se află în administrarea unităților agricole de stat devin, la cerere, acționari la societățile comerciale înființate, în baza Legii nr. 15/1990, din actualele unități agricole de stat;
d) terenurile din fostele izlazuri comunale, transmise unităților de stat și care, în prezent, sunt folosite ca pășuni, fânețe și arabil, vor fi restituite în proprietatea comunelor, orașelor și a municipiilor, după caz, și în administrarea primăriilor, pentru a fi folosite ca pășuni comunale și pentru producerea de furaje sau semințe de culturi furajere – art. 44 alin. (1).
Constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor deținute de fostele C.A.P.
Următoarele categorii de persoane pot beneficia de constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor deținute de fostele CAP:
a) persoanele care, în condițiile prevăzute de Statutul fostelor CAP, au dobândit terenuri pe care și-au construit locuințe sau care, prin acte juridice inter vivos sau de mortis causa, au dobândit un drept de proprietate asupra locuinței înstrăinate de membrul cooperator și a terenului aferent acesteia.
Potrivit reglementărilor în vigoare la data unor asemenea acte juridice, membrii cooperatori au primit teren pentru a-și construi case. Potrivit art. 23 din Legea nr. 18/1991, sunt și rămân proprietatea privată a deținătorilor construcției terenurile aferente casei și anexelor gospodărești, curtea și grădina. Dar cum se întâmplă cel mai des, casele și anexele gospodărești depășeau suprafețele ce le-au fost atribuite, pentru a se reglementa situația juridică a terenului ocupat, proprietarii construcțiilor și anexelor au fost împroprietăriți cu terenul a cărui suprafață depășește 250 mp, până la 750 mp, urmând ca suprafața totală pe care urma s-o aibă terenul cu casă și anexe să nu depășească 1000 mp.
b) persoanelor care au fost strămutate pentru realizarea unor investiții de interes local sau de utilitatea publică, deposedate de proprietăți, fiindu-le acordate alte amplasamente pentru gospodăriile lor, li se pot constitui dreptul de proprietate asupra terenurilor atribuite ca loturi ajutătoare, în limita maximă de 5000 mp, cu condiția ca ele însele să fi avut o suprafață echivalentă pe care au pierdut-o prin strămutare – art. 23 alin. (3);
c) persoanelor care și-au pierdut, total sau parțial, capacitatea de muncă precum și moștenitorilor celor care au decedat, urmare a participării la lupte pentru victoria Revoluției din decembrie 1989, li se pot constitui dreptul de proprietate asupra unor terenuri în suprafață de 10 000 mp în echivalent arabil – art. 15 alin. (5);
d) potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, “membrilor cooperatori activi care nu au adus teren în cooperativă sau au adus teren mai puțin de 5.000 mp,precum și celor care, neavând calitatea de cooperatori, au lucrat în orice mod ca angajați în ultimii 3 ani în cooperativă sau asociații cooperatiste, li se pot atribui în proprietate loturi din terenurile prevăzute la art. 18, dacă sunt stabiliți sau urmează să se stabilească în localitate și nu dețin teren în proprietate în alte localități. Suprafața atribuită în proprietate se va determina ținând cont de suprafața terenurilor, numărul solicitanților și suprafața atribuită celor care au adus pământ în cooperativă.
e) familiilor care cer în scris și se obligă să lucreze pământul li se poate da, în localitățile cu excedent de suprafață agricolă și deficit de forță de muncă, dreptul de proprietate pentru 10 ha teren echivalent arabil;
f) familiilor fără pământ sau care au pământ puțin, din alte localități, li se pot constitui dreptul de proprietate pentru 10 ha teren, cu obligația de a se muta în localitatea respectivă și de a lucra pământul primit, renunțând la proprietatea avută în extravilanul localității de unde provin;
Constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor intravilane ale statului sau unităților administrativ-teritoriale
Situațiile pe care legea le are în vedere sunt următoarele:
a) constituirea dreptului de proprietate privește, mai întâi, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților, în administrarea primăriilor și care, la data adoptării Legii nr. 18/1991, au trecut în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor. Odată trecute în proprietatea unităților administrativ – teritoriale, aceste terenuri vor putea face obiectul, vânzării, concesionării, dării în folosință celor care își construiesc locuințe sau vor putea fi date în compensare foștilor proprietari care, deși îndreptățiți la reconstituirea dreptului lor de proprietate, nu li s-au putut retroceda terenurile fiind atribuite de fostele CAP persoanelor îndreptățite pentru a-și construe locuințe;
b) persoanele cărora le-au fost atribuite terenuri în folosință veșnică sau pe durata existenței construcției, în vederea construirii de locuințe proprietate privată sau ca urmare a cumpărării locuințelor de la stat potrivit Legii nr. 4/1973 privind construcția de locuințe sau Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, pot cere constituirea dreptului de proprietate asupra terenului pe care se află construcțiile ai căror proprietari sunt.
c) terenurile preluate de stat ca efect al înstrăinărilor construcțiilor în condițiile prevăzute de art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea localităților urbane și rurale sunt atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor. Urmare a înstrăinării construcțiilor, terenul aferent acestoratrecea în proprietatea statului, iar terenul necesar, în suprafață de 100 mp, în mediul urban și 200-250 mp în mediul rural, era dat în folosință.
d) potrivit art. 36 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, dispozițiile art. 23, ale aceleași legi, rămân aplicabile. Potrivit acestui din urmă text “Sunt și ramân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moștenitorilor acestora, indiferent de ocupația sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit și anexelor gospodăresti, precum și curtea și grădina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea țărănimii”.
e) un caz distinct de constituire a dreptului de proprietate îl constituie cel prevăzut de art. 43 din alin. (1) din Legea nr. 18/1991, potrivit căruia ”În zona montană, defavorizată de factori naturali cum sunt: clima, altitudinea, panta, izolarea, se poate atribui în proprietate, la cerere, o suprafață de teren de până la 10 ha în echivalent arabil familiilor tinere de țărani care provin din mediul agricol montan, au priceperea necesară și se obligă în scris să-și creeze gospodării, să se ocupe de creșterea animalelor și să exploateze rațional pământul în acest scop”. Suntem în situația constituirii facultative. Terenurile atribuite prin constituirea dreptului nu pot fi înstrăinate, sub sancțiunea nulității absolute a actului juridic.
B. Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin aplicarea Legii nr. 1/2000
Fiind una dintre primele măsuri reparatorii, Legea nr. 18/1991 n-a reușit să răspundă așteptărilor celor care au avut de suferit ca urmare a deposedărilor abuzive inițiate de fostul regim politic. Presiunea socială a determinat modificări succesive ale acestei reglementări, mai întâi prin Legea nr. 169/1997, ea însăși de mai multe ori modificată, pentru ca, în final, să beneficiem de o reglementare net superioară prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondulului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, care, și ea, a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Potrivit art. 3 alin. (5) din Legea nr. 1/2000 proprietarul deposedat este “persoana titulară a dreptului de proprietate în momentul deposedării”. Prin urmare, așa cum se remarcă, nu este suficientă calitatea de proprietar, ci este nevoie ca proprietarul să fi avut și posesia bunului. Cei cărora se adresează această lege sunt foștii proprietari deposedați, care pot fi atât persoane fizice și moștenitorii acestora, legali și testamentari, cât și persoane juridice. Persoanele juridice care beneficiază de prevederile acestei legi sunt:
-Academia Română, universitățile și instituțiile de învățământ superior cu profil agricol și unitățile de cercetare;
-structurile reprezentative ale unităților de cult;
-unitățile de învățământ preuniversitar cu profil agricol sau silvic, școlile generale din mediul rural, instituțiile publice de ocrotire a copiilor;
-comunele, orașele, municipiile care au deținut în proprietate terenuri cu vegetație forestieră, păduri, zăvoaie, tufărișuri, fânețe, pășuni împădurite.
Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 1/2000, “Construcțiile de pe terenurile forestiere, inclusiv cele de corectare a torenților, drumurile forestiere, sediile de cantoane silvice, cabanele de vânătoare, pepinierele, alte amenajări silvice, instalații sau mijloace fixe, inclusiv cele aflate în curs de execuție, amplasate în suprafețele care fac obiectul retrocedării, trec în proprietatea persoanelor fizice sau juridice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Dreptul de proprietate asupra acestor construcții se constituie cu condiția deținerii în proprietate a suprafețelor minime pentru constituirea unui ocol silvic, în proprietate individuală sau în asociere cu alte persoane fizice sau juridice.
C. Circulația juridică a terenurilor
Consecvent principiului consensualismului (solo consensus obligat), Codul civil român, instituie regula generală potrivit căreia “În contractele ce au de obiect translația proprietății, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților, și lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a fãcut tradițiunea lucrului”.
Circulația juridică a terenurilor nu era restricționată, iar anumite condițiile de formă impuse, ad validitatem, donațiilor, testamentelor și ipotecilor aveau să răspundă unor rațiuni ce țin de siguranța circuitului civil. Forma înscrisului autentic pe care trebuie să o îmbrace orice act de înstrăinare între vii a terenurilor este o condiție intrinsecă de validitate a acestuia, deoarece este prevăzută de o lege ca o cerință de valabilitate a consimțământul părților contractante, iar în caz de nerespectare a acestei cerințe, se sancționează cu nulitatea absolută și totală a contractului.
Potrivit doctrinei de drept civil, există două principii ale acestui regim juridic.
Primul principiu este că toate terenurile proprietate privată se află în circuitul civil, indiferent de destinație și titular. Excepțiile de la acest principiu sunt următoarele:
-interdicția înstrăinării, prin acte între vii, timp de 10 ani, socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea, a terenurilor care au făcut obiectul constituirii dreptului de proprietate în condițiile art. 32 din Legea nr. 18/1991, interdicție calificată a fi o inalienabilitate propter rem;
-inalienabilitatea terenurilor forestiere care au făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pentru diverse forme asociative de tipul obștilor;
-potrivit Legii nr. 247/2005, litigiile privitoare la reconstituirea dreptului de proprietate și la legalitatea titlului de proprietate, împiedică înstrăinarea terenului sau constituirea altor drepturi reale sau de creanță.
Potrivit celui de-al doilea principiu, terenurile, cu sau fără construcții, situate în intravilanul sau extravilanul localităților, indiferent de destinație sau întindere, pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute.
Spre deosebire de vechea reglementare a Legii nr. 54/1998, aceeași condiție de formă este cerută și pentru constituirea prin acte juridice între vii. Nu se înțelege Potrivit art. 2 alin. (2) din lege “În cazul în care, prin acte juridice între vii, se constituie un drept real asupra unui teren cu sau fără construcție, indiferent de destinația sau întinderea acestora, dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător”. Doctrina juridică a criticat, pe bună dreptate, “lipsa tehnicii de redactare a acestui text din care rezultă că doar în cazul constituirii unui drept real este cerută forma autentică, nu și în cazul înstrăinării acestuia”. Sub un alt aspect, s-a afirmat, cu deplin temei, că obligația de a constitui dezmembrăminte ale dreptului de proprietate doar prin acte autentice reprezintă un regres și va crea mari dificultăți în practică, știut fiind că sunt frecvente situațiile în care proprietarul terenului și-a dat consimțământul ca o altă persoană să construiască pe terenul său sau acelea în care ambii soți construiesc pe terenul unuia din ei, în condițiile în care, atât doctrina cât și practica judiciară i-au recunoscut constructorului neproprietar al terenului dobândirea unui drept de superficie.
D. Regimul juridic al construcțiilor
Reglementări privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor
Acest act normativ se înscrie în preocuparea legiuitorului postrevoluționar de a înlătura efectele unor măsuri abuzive inițiate de regimul comunist privitoare la imobile și are ca obiect restituirea imobilelor cu destinație de locuință trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice.
Potrivit art. 1 alin. (5) din H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, “imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului, pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun”. Prin această lege a fost instituit dreptul chiriașilor de a cere cumpărarea locuințelor nesupuse restituirii foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, iar în ipoteza refuzului, dreptul chiriașilor de a sesiza instanțele de judecată.
În privința bunurilor preluate de stat prin “vicierea consimțământului”, s-a remarcat că redactarea textului este defectuoasă, pentru că, așa cum se știe, viciile de consimțământ atrag nulitatea relativă a actului juridic, sancțiune supusă termenului de prescripție și că, de fapt, este vorba despre “acțiuni imprescriptibile care privesc revendicarea unui bun imobil, consacrată expres de prevederile art. 6 alin. (2) din lege”. Alți autori au considerat că acest text repune în termenul de prescripție pe titularii dreptului, ceea ce face să curgă un nou termen de prescripție, de la data intrării în vigoare a legii”.
În zilele noastre, se apreciază că, dacă legiuitorul ar fi vrut să repună în termen pe titularii dreptului, nimic nu l-ar fi oprit să prevadă in terminis o astfel de măsură.
Măsurile reparatorii prevăzute de lege constau în restituirea imobilelor în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent. Restituirea în natură a imobilelor constituie regula în materia măsurilor reparatorii prevăzută în art. 1 alin. (1) al legii. Drept urmare, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent când este posibilă restituirea în natură a bunului imobil. Sunt supuse restituirii în natură următoarele categorii de bunuri imobile prevăzute de art. 9-14 din lege:
-imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află, dacă nu sunt exceptate de la restituire (în cazul imobilelor demolate, se va restitui terenul liber și construcțiile nedemolate);
-terenurile pe care s-au edificat construcții neautorizate sau construcții demontabile;
-dacă pe terenurile imobilelor preluate abuziv s-au ridicat construcții noi, autorizate, persoana îndreptățită poate obține terenul rămas liber;
-terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă n-a început construirea lor sau dacă lucrările au fost abandonate;
-terenurile pe care, ulterior preluării lor abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire constând în valoarea de piață a construcției respective;
-terenul liber, aferent construcțiilor preluate în mod abuziv și distruse de calamități naturale:
-terenul liber, aferent imobilelor rechiziționate și distruse în timpul războiului;
-imobilele expropriate ale căror construcții n-au fost demolate, dacă n-au fost înstrăinate;
-în cazul construcțiilor expropriate și demolate parțial sau total, fără să se fi efectuat lucrările în vederea cărora au fost expropriate, se va restitui terenul rămas liber și construcțiile nedemolate, iar dacă au fost demolate în totalitate, se va restitui terenul rămas liber;
-imobilele ocupate de sediile partidelor politice legal înregistrate, cele ocupate de sediile misiunilor diplomatice, oficiile consulare, organizații internaționale interguvernamentale acreditate în România, precum și imobilele ocupate de personalul acestora;
-imobilele ocupate de unități și instituții de învățământ din sistemul de stat, imobile ocupate de unități sanitare și asistență medico-socială din sistemul public, de instituții publice și de instituții culturale.
Legea prevede expres și care imobile nu pot fi restituite:
-terenurile aferente imobilelor preluate abuziv pe care s-au ridicat construcții, mai puțin cele pe care s-au ridicat construcții neautorizate;
-terenurile aferente construcțiilor distruse de calamități naturale dacă nu sunt libere;
-imobilele expropriate ale căror construcții n-au fost demolate, dacă au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale;
-persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilului și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, mai puțin cazul în care persoana îndreptățită era unic asociat;
-imobilul nu mai există la data intrării în vigoare a legii;
-imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare;
-imobilele construcții cărora le-au fost adăugate, pe orizontală sau pe verticală, noi corpuri ale căror arii desfășurate însumează peste 100% din aria inițială; -imobilul deținut de o societate comercială la care statul sau o autoritate publică centrală sau locală este acționar minoritar și are o valoare mai mare decât valoarea acțiunilor sau a părților sociale deținute de acești subiecți de drept;
-imobilele preluate cu titlu valabil.
Reglementări privind dobândirea cu titlu oneros a construcțiilor
Aceste două acte normative se înscriu în preocuparea puterii postrevoluționare de a ameliora situația populației, fiind considerate veritabile măsuri de protecție socială datorită înlesnirilor privind cuantumul prețului, situat cu mult sub cel de circulație, plata prețului în rate, nivelul mic al dobânzilor pentru creditele contractate în vederea cumpărării locuințelor.
Au fost vizate următoarele categorii de imobile:
-locuințele construite din fondurile statului și ale unităților bugetare de stat;
-construcțiile de locuințe finanțate din fondurile statului în curs de execuție supuse licitației publice;
-locuințele care au aparținut înainte de 6 martie 1945 instituțiilor de stat, regiilor autonome și societăților cu capital de stat care și-au încetat activitatea sau care au fost reorganizate, devenind unități economice sau bugetare de stat;
-spațiile destinate activităților de comerț și prestări de servicii, de mică industrie și oricăror activități conexe, aflate în construcțiile de locuințe în curs de execuție și aflate în proprietatea regiilor autonome specializate în administrarea locuințelor sau ale consiliilor locale.
3.4 Dezmembrămitele dreptului de proprietate
Potrivit C. civ., o persoană poate avea asupra bunurilor, un drept de proprietate, un drept de folosință, sau numai un drept de servitute. Dacă dreptul de proprietate, cel mai important drept real, numit pe bună dreptate “laboratorul teoriei generale a drepturilor reale”, are în conținutul său cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția, care aparțin, de regulă, aceleași persoane, sunt și situații, limitativ prevăzute de lege, în care o parte dintre cele trei prerogative sunt preluate de alte persoane, constituind drepturi reale distincte. Astfel, dreptul de proprietate este dezmembrat, pierzând unul dintre caracterele acestuia, exclusivitatea, iar dreptul real, născut prin dezmembrare, este un drept distinct, opozabil erga omnes, inclusiv proprietarului care este ținut, fie ca efect al convenției, fie în temeiul legii, să le respecte. Practic, dezmembrarea este o afectare a dreptului de proprietate, motiv pentru care ea nu poate avea loc decât cu respectarea strictă a legii. Dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate, dispoziția rămâne totdeauna proprietarului cu următoarele precizări: dispoziția juridică va privi doar nuda proprietate, pentru că, potrivit unui principiu statornic în material înstrăinărilor, nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet, ceea ce înseamnă că nimeni nu poate transmite altuia un drept mai mare decât el însuși are, astfel că dobânditorul va avea același statut de nud proprietar. Dispoziția materială se va exercita de către proprietar doar în măsura în care nu se stingherește exercitarea dezmembrământului. Astfel, dacă, de regulă, proprietarul poate distruge însăși substanța lucrului pe care îl are în proprietate, în cazul dreptului de proprietate afectat de un dezmembrământ, o asemenea prerogativă n-o mai are.
Definițiile doctrinare propuse dezmembrămintelor dreptului de proprietate nu sunt cu mult diferite între ele. Cea mai frecventă este aceea care le definește drept “acele drepturi reale principale, derivate, asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se constituie sau se dobândesc prin desprinderea ori limitarea unor atribute din conținutul juridic al dreptului de proprietate”. Dreptul civil român recunoaște următoarele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație, dreptul de servitude, dreptul de superficie. Prevederi ale unor legi speciale postrevoluționare au determinat pe unii autori să includă printre dezmembrămintele dreptului de proprietate drepturile reale de folosință: dreptul real de folosință asupra terenurilor aferente locuințelor cumpărate în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990, dreptul real de folosință asupra unor terenuri agricole reglementat de Legea nr. 18/1991, dreptul special de folosință asupra unor terenuri intravilane constituit în favoarea cetățenilor străini sau apatrizilor, conform art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002, cât și dreptul de concesiune a bunurilor proprietate privată a statului sau a unităților administrativteritoriale. Alți autori contestă această calificare, cu motivarea că reglementarea lor cuprinde o serie de elemente de drept public, cu un regim juridic propriu, distinct de acela al dezmembrămintelor dreptului de proprietate. În opinia noastră, faptul că reglementarea acestor drepturi reale ține de dreptul public nu împiedică includerea lor printre dezmembrămintele dreptului de proprietate. Constituire. Dezmembrămintele dreptului de proprietate pot fi constituite prin următoarele moduri:
-prin lege: abitația, servituțile naturale și servituțile legale, superficia;
-prin act juridic, contract sau testament (uzufructul, uzul, abitația, servituțile stabilite prin fapta omului, superficia);
-prin uzucapiune (uzufructul, uzul, servituțile continue și aparente, superficia);
-prin destinația proprietarului ( toate servitulite stabilite prin fapta omului);
-prin act administrativ al autorității competente (dreptul real de folosință) Cel mai frecvent mod de constituire prin act juridic este testamentul. Așa cum legatul poate fi universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, tot astfel și uzufructul poate fi universal (uzufructul întregii moșteniri), cu titlu universal (uzufructul tuturor imobillelor sau asupra unei fracțiuni din imobilele succesorale) și uzufructul cu titlu particular (uzufructul asupra unui bun succesoral, luat ut singuli.
1. Dreptul de uzufruct
Potrivit art. 703 C. civ., „Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța.”. Este practic preluarea definiției date de art. 578 C. civ. fr. care definește uzufructul ca fiind “dreptul de a se bucura de lucrurile asupra cărora o altă persoană este proprietar, întocmai ca și proprietarul însuși, dar cu obligația de a conserva substanța acestora”. Această definiție a fost criticată pentru că termenul „ a se bucura” este insuficient și imprecis, afirmându-se, pe bună dreptate, că și locatarul este îndreptățit să se bucure de un bun care este al locatorulul, fără însă a beneficia de un drept real. Pe de altă parte, uzufructuarul nu are dispoziția juridică asupra bunului, astfel că este greșit a spune că el ar avea aceleași drepturi ca și proprietarul. Definițiile doctrinare definesc dreptul de uzufruct ca fiind acel drept real principal derivat, esențialmente temporar, asupra bunurilor ce aparțin în proprietatea altei persoane, care conferă titularului său, numit uzufructuar, atributele de posesie și folosință, cu obligația de a le conserva substanța și de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului.
Dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate, uzufructuarul dobândește posesia și folosința, iar proprietarul păstrează dispoziția juridică. Posesia este divizată între proprietar, care continuă să stăpânească bunul, dar ca nud proprietar, pierzând folosința și uzufructuar care, în raporturile cu proprietarul, este detentor precar, pentru că rămâne obligat să restituie bunul proprietarului în temeiul titlului prin care a fost constituit dreptul de uzufruct. Uzufructuarul exercită un drept real principal asupra bunului, opozabil erga omnes, drept care presupune un contact direct cu bunul, fără ca proprietarul să fie obligat la o prestație concretă. Prerogativele sale sunt limitate, pe de o parte, de obligația conservării bunului, care este relativă, în sensul că prin folosirea bunului uzufructuarul diminuează substanța bunului supus uzurii.
Juridic, dreptul de uzufruct se caracterizează prin:
a) este un drept real, pentru că titularul său are un contact nemijlocit cu bunul și pentru că exercitarea lui nu presupune nicio prestație a proprietarului.
Este un drept real de folosință asupra unui bun aparținând altuia. Pentru constituirea lui este necesar un act translativ, care este supus transcrierii sau intabulării în raport cu sistemul de evidență, această operațiune urmând în totul regulile actelor translative, sub sancțiunea neopozabilității uzufructului naintabulat sau netrascris față de terți.
b) este un drept esențialmente temporar sau vremelnic. Când este constituit în favoarea unei persoane fizice el nu poate avea o durată mai mare decât viața uzufructuarului, care îi conferă beneficiarului dreptul de a exercita asupra lucrului altuia unele atribute ale proprietății și anume, aceela cuprinse în jus utendi et fruendi. Proprietatea însăși este golită, nudă, proprietarul în timpul duratei uzufructului fiind vremelnic lipsit și de exercițiul facultăților cuprinse în jus abutendi, deoarece ar împiedica însăși exercițiul dreptului de uzufruct. Dar jus abutendi în înțelesul de putere de a schimba natura specifică și destinația lucrului de a-i epuiza sau nimici puterea productivă, nu aparține uzufructuarului, care, prin esența dreptului său, este ținut să păstreze natura specifică, destinația de ființă productivă a lucrului și să restituie lucrul al sfârșitul uzufructului.
c) nu este transmisibil. Potrivit art. 746 lit. a) C. civ., uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului. Norma ține de ordinea publică și nu poate fi eludată, astfel că transmiterea acestui drept de mortis causa este prohibită. În ce privește însă transmisibilitatea uzufructului prin acte inter vivos, lucrurile nu sunt la fel de clare. Prevederea C. civ., potrivit căreia “Uzufructuarul se poate bucura el însuși, sau închiria altuia, sau ceda exercițiul dreptului său”, ne-ar putea îndemna să credem că dreptul de uzufruct poate fi cedat prin acte între vii. Sunt autori de prestigiu care consideră că uzufructul este incesibil doar pentru cauză de moarte, admițând că acest drept poate fi cedat prin acte între vii, teză care este argumentată prin trimiteri la doctrina franceză.
Norma Codului civil trebuie interpretată în sensul că uzufructuarul poate ceda doar emolumentul dreptului de uzufruct și nu dreptul însuși. Per a contrario, ar însemna că privăm pe proprietar de unicul său atribut, dispoziția juridică. De la această regulă există o excepție, potrivit căreia uzufructul asupra imobilelor și accesoriile acestora pot fi ipotecate și, deci, înstrăinate prin vânzarea silită. Cât privește uzufructul asupra mobilelor el nu poate fi obiect al urmăririi creditorului, excepțiile fiind de strictă interpretare;
c) este un drept intuitu personae, caracter care decurge din netransmisibilitatea acestui drept. Dreptul de uzufruct este constituit în considerarea unor calități personale ale uzufructuarului, în lipsa cărora este de presupus că proprietarul nu i-ar fi cedat cele două atribute ale dreptului său de proprietate.
“ Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori necorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea”. Cum uzufructuarul are obligația de a conserva substanța bunului aupra căruia a fost constituit uzufructul, rezultă că obiect al acestuia îl constituie bunurile neconsumptibile. Prin excepție, art. 706 C. civ. prevede că uzufructul poate fi constituit și asupra unor lucruri consumptibile, cunoscut în doctrină sub numele de cvasiuzufruct, prin care uzufructuarul dobândește chiar dreptul de proprietate, în plenitudinea sa, având obligația de a restitui proprietarului bunuri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate. Fungibilitatea bunurilor care fac obiectul cvasiuzufructului este cea care face posibil această specie a uzufructului.
Obiect al uzufructului îl poate constitui un bun sau mai multe bunuri individual determinate, situație în care uzufructul este cu titlu particular, o fracțiune dintr-o universalitate, când uzufructul este cu titlu universal, precum și o universalitate de bunuri, când uzufructul este universal. Este importantă această distincție, pentru că uzufructuarul cu titlu particular nu va fi ținut de datoriile patrimoniului, spre deosebire de uzufructul cu titlu universal și cel universal la care uzufructuarul este obligat să contribuie la datoriile patrimoniului.
Uzufructul care are ca obiect un fond de comerț dă posibilitatea uzufructuarului de a înstrăina chiar bunurile și produsele acestora, va putea consumamateriile prime, având obligația de a înlocui aceste bunuri, astfel încât, la stingerea uzufructului să restituie proprietarului aceeași universalitate. Subrogația reală cu titlu universal este cea care face posibilă această înlocuire. De exemplu, uzufructul care are ca obiect o turmă de animale poartă asupra întregii turme și nu asupra fiecărui animal și că, la stingerea uzufructuluil, uzufructuarul are obligația de a restitui universalitatea în cadrul căreia animalele obținute ca spor prin prăsilă vor înlocui pe cele înstrăinate sau pe cele care au pierit. Uzufructul poate purta și asupra terenurilor pentru care a fost constituit dreptul de proprietate, chiar dacă, în privința lor, legea interzice înstrăinarea timp de 10 ani de la anul următor înscrierii acestuia în evidențele cadastrale, așa cum și cazul imobileleor cu destinația de locuințe, cumpărate în condițiile Legii nr. 112/1995.
Art. 704 C. civ. alin. 1 prevede că “Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri prevăzute de lege, dispozițiile în materie de carte funciară fiind aplicabile.”. Cum au fost abrogate dispozițiile privind uzufructul legal, a rămas un singur mod de dobândire a uzufructului, voința omului, la care doctrina a adăugat uzucapiunea.
Voința omului ca mod de dobândire a uzufructului. Uzufructul poate fi constituit prin contract, atât cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit, uzufructul poate fi constituit atât direct, cât și indirect:
-direct (per translationem), când proprietarul înstrăinează posesia și folosința, păstrând pentru sine dispoziția;
-indirect (per deductionem), când proprietarul înstrăinează nuda proprietate, păstrând posesia și folosința.
În ambele cazuri, când este vorba de un imobil, actul de constituire va trebui să fie un înscris autentic și supus cerințelor de publicitate prevăzute de Legea cadastrului și a publicității imobilliare nr. 7/1996.
Testament. Prin testament, constituirea uzufructului se poate face, atât direct, cât și indirect, cu aceleași explicații ca și în cazul contractului. Dar, prin testament se mai poate constitui uzufructul și când printr-un legat se lasă unei persoane dreptul de usufruct, iar altei persoane se lasă nuda proprietate, printr-un alt legat.
Partaj voluntar. Comentând o decizie de speță prin care s-a statuat că dreptul de uzufruct poate rezulta din partaj, profesorul Liviu Pop emite o opinie contrară, susținând că „dreptul de uzufruct nu poate rezulta dintr-un partaj judiciar, deoarece instanțele nu pot, împotriva voinței coproprietarilor, să decidă nașterea altor drepturi reale, decât cele existente”, dar că „atunci când coproprietarii se înțeleg este posibil ca unul să dobândească, prin partaj voluntar, nuda proprietate, iar celălalt uzufructul și eventual o sultă”.
Subscriem soluției, apreciind și noi că nimic nu oprește ca dreptul de uzufruct să fie constituit prin acord de voință. Nimic nu oprește ca acordul de voință să intervină chiar și într-un partaj judiciar soluționat prin tranzacția părților, consfințită printr-o hotărâre de expedient.
Uzucapiunea ca mod de constituire a uzufructului. Spre deosebire de servitude, în privința căreia C. civ. dispune expres că ea poate fi dobândită prin uzucapiune, în ce privește uzufructul, în lipsa unei dispoziții exprese, doctrina de drept civil a interpretat legea după regula ubi eadem est ratio eadem solutio debet esse. Constituirea uzufructului se poate face atât prin uzucapiunea de 10-20 ani, în condițiile existenței justului titlu și a bunei-credințe a posesorului, cât și prin uzucapiunea de 30 ani. Așa cum s-a susținut, acest mod dedobândire este lipsit de importanță, pentru că cel care a început să posede bunul va urmări să dobândească deplina proprietate a acestuia.
În privința drepturilor uzufructuarului distingem următoarele:
a) dreptul de a obține posesia bunului și de a o exercita nestingherit
b) dreptul de a folosi bunul și accesoriile sale ca și proprietarul.
c) dreptul de a culege fructele bunului, indiferent de natura acestora
d) dreptul de a exercita prerogativele conferite de uzufruct, fie direct, fie printr-o altă persoană.
e) dreptul de a dispune de ele, în cazul cvasiuzufructului constituit asupra bunurilor consumptibile, cu obligația restituirii la data încetării dreptului de uzufruct, a unor bunuri de aceeași cantitate, calitate și valoare;
f) dreptul de a ipoteca dreptul, dacă obiectul său îl constituie un bun imobil, situație în care creditorul va putea urmări doar dreptul de uzufruct și nu imobilul.
Înainte de a intra în posesia bunurilor, uzufructuarul are următoarele obligații:
a) obligația de inventariere a bunurilor mobile și de constatare a stării bunurilor imobile.
b) uzufructuarul datorează cauțiune, adică să nominalizeze o persoană care să aibă deplină capacitate și care să garanteze că va despăgubi pe proprietar dacă uzufructuarul va deveni insolvabil. Nudul proprietar poate scuti pe uzufructuar de această obligație.
Obligații în timpul exercitării dreptului de uzufruct:
a) să se folosească de bun ca un bonus pater familiae, adică să-l folosească potrivit destinației sale, cu aceeași diligență pe care ar fi manifestat-o însuși proprietarul;
b) să asigure paza și conservarea bunului care face obiectul uzufructului, să aducă la cunoștința proprietarului orice încălcări sau uzurpări ale dreptului său de proprietate. Uzufructuarul este ținut să suporte cheltuielile necesare reparațiilor curente, în timp ce cheltuielile care privesc substanța bunului cad în sarcina nudului proprietar;
c) să suporte o parte din sarcinile obișnuite ale bunului, cum ar fi plata impozitelor;
d) să plătească datoriile defunctului când uzufructul a fost constituit cu titlu gratuit și prin testament.
Obligațiile la încetarea uzufructului:
a) obligația de a restitui bunul care a făcut obiectul uzufructului, în starea în care le-a primit.
b) în cazul cvasiuzufructului care a avut ca obiect bunuri consumptibile, uzufructuarul are obligația de a restitui bunuri, în aceeași cantitate, de aceeași calitate și valoare cu bunurile primite la începutul uzufructului.
Nudul proprietar are următoarele drepturi:
– dreptul de dispoziție juridică asupra bunului care face obiectul uzufructului,
– dreptul de a greva nuda proprietate,
-dreptul de a obține productele bunului ce face obiectul uzufructului,
-nudul proprietar poate exercita toate acțiunile prin care își apără dreptul său de proprietate cu aceeași condiție de a nu aduce atingere drepturilor pe care le are uzufructuarul.
Obligațiile nudului proprietar sunt următoarele:
a) obligația de a nu face nimic de natură să stingherească pe uzufructuar în exercitarea prerogativelor sale ,
b) obligația de a garanta pe uzufructuar pentru evicțiune, când uzufructul s-a constituit prin act cu titlu oneros sau când actul de constituire o prevede expres;
c) obligația de a efectua reparațiile importante ale bunului;
d) obligația de despăgubire a uzufructuarului în cazul în care, prin fapta sa culpabilă, a micșorat valorea bunului care face obiectul uzufructului.
Uzufructul se stinge prin următoarele modalități:
a) prin moartea uzufructuarului, pentru că este un drept temporar și cel mult viager.
b) prin expirarea termenului pentru care a fost constituit.
c) prin consolidare, adică prin dobândirea de către uzufructuar a nudei proprietăți, uzufructuarul devenind astfel proprietarul bunului, dreptul de proprietate refăcându-se.
d) prin neuz sau prescripție extinctivă se stinge uzufructul dacă, timp de 30 ani, uzufructuarul nu s-a folosit de bun, nici personal și nici prin intermediul altei persoane,
e) prin pieirea totală a bunului, care poate fi atât fizică, dar și juridică, cum este cazul exproprierii,
f) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, reglementat de art. 28 din Legea nr. 33/1994,
g) prin renunțarea uzufructuarului la dreptul său, potrivit;
h) prin decăderea judiciară a uzufructuarului pentru abuz de folosință, pedeapsă civilă pronunțată de instanța de judecată la cererea nudului proprietar ,
i) prin desființarea ca urmare a rezoluțiunii sau anulării a titlului prin care proprietarul care a constituit uzufructul a dobândit bunul, conform principiului Resoluto iure dantis resolvitur accipientis;
j) prin uzucapiunea care a operat în favoarea unui terț, posedând bunul în termenul prevăzut de lege, atât uzufructul, cât și nuda proprietate
În privința lichidării, uzufructuarul este obligat să restituie bunul nudului proprietar, mai puțin în situația în care bunul care face obiectul uzufructului a fost expropriat, când a operat consolidarea uzufructului, sau când a pierit din cauze neimputabile uzufructuarului. Când bunul a pierit din cauze imputabile uzufructuarului, nudul proprietar are acțiunea în daune-interese. Dacă uzufructuarul refuză restituirea bunului, uzufructuarul are la îndemână fie o acțiune în revendicare, fie o acțiune personală, ex contractu, când uzufructul a fost constituit prin contract. Bunul se restituie în starea în care a fost predat. Dacă printr-o folosire normală, bunul a suferit deteriorări, el va fi restituit în starea în care se află la momentul stingerii uzufructului. Nudul proprietar va fi obligat să plătească uzufructuarului sumele de bani plătite pentru el și garantate printr-o ipotecă asupra imobilului. Uzufructuarul nu va putea pretinde cheltuielile făcute pentru îmbunătățirile aduse bunului, chiar dacă i-a sporit valoarea.
2. Dreptul de uz și dreptul de abitație
Acestea au anumite caracteristici comune.
În primul rând sunt reglementate de aceleași articole , respectiv 749-754 C. civ., fiind considerate de doctrină varietăți ale dreptului de uzufruct, drepturi care le conferă titularilor posibilitatea de a folosi lucrul altuia, de a-i culege fructele, dar în măsura în care sunt necesare nevoilor lor și ale membrilor familiilor lor.
Diferența dintre ele este aceea că, în timp ce dreptul de uz poate avea ca obiect orice bun mobil și imobil care se află în circuitul civil, dreptul de abitație poate avea ca obiect doar o casă de locuit.
A. Dreptul de uz
Dreptul de uz este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate, care îi conferă titularului său, denumit uzuar, posibilitatea de a se folosi de un bun mobil sau imobil, de a-i culege fructele, dar numai pentru satisfacerea nevoilor sale și ale familiei sale.
Întinderea dreptului de uz rezultă din titlul constitutiv. Dacă în titlul constitutiv nu se fac referiri la întinderea dreptului, determinarea lui se face potrivit C. civ., unde: cel care are uzul unui loc (fond), nu poate pretinde mai multe fructe decât i se cuvine pentru trebuințele sale și ale familiei sale. Potrivit doctrinei, termenul ”familie” include pe cei care trăiesc în mod normal, statorinic cu uzuarul, anume soț, soție, copii, indiferent dacă sunt rezultați din căsătorie sau din afara ei ori dacă sunt adoptați, personalul casnic și persoanele care beneficiază de întreținere. Dreptul de uz este un drept strict personal, astfel că uzuarul nu poate ceda sau închiria dreptul său altuia.
Dreptul de uz se constituie în aceleași moduri ca și dreptul de uzufruct: acte juridice (contract, testament), fapte juridice (uzucapiunea), neputând fi constituit prin lege. Spre deosebire de uzufruct, dreptul de uz poate fi transmis, de mortis causa, moștenitorilor.
B. Dreptul de abitație
Dreptul de abitație este un drept real imobiliar, având aceeași natură ca și uzufructul, dar care are ca obiect o casă de locuit și care permite titularului său să posede și să folosească imobilul proprietatea altei persoane, în scopul satisfacerii nevoilor de locuit ale sale și ale familiei sale. Dreptul de abitație are ca titular doar persoana fizică, este inalienabil, insesizabil și nu poate fi închiriat.
Pentru apărarea dreptului de abitație, titularul acestui drept are la îndemână fie o acțiune personală întemeiată pe titlul constitutiv, fie o acțiune confesorie.
Dreptul de abitație poate fi constituit prin voința omului (contract sau testament ), prin fapt juridic (uzucapiune) și prin lege.
Prin Legea nr. 319/1944, art. 4, este reglementat un drept de abitație în favoarea soțului supraviețuitor asupra locuinței proprietatea soțului predecedat, drept care ia naștere la decesul soțului titular al dreptului de proprietate. Nașterea acestui drept legal de abitație poate avea loc cu respectarea următoarele condiții:
a) – soțul supraviețuitor să fi locuit în imobilul cu destinația de locuință la data deschiderii succesiunii. Nuanțând, doctrina de drept civil a condiționat acest drept de conviețuirea soțului supraviețuitor în această locuință;
b) – soțul supraviețuitor să nu aibă o altă locuință proprie;
c) – imobilul să facă parte, în totalitate sau parțial, din bunurile succesorale. Îndepllinește această condiție atât imobilul care a fost bun propriu al soțului predecedat, cât și imobilul care a fost bun comun al soților;
d) – soțul supraviețuitor să nu devină prin moștenire proprietar exclusiv al locuinței pentru că, altfel, ar dobândi un dezmembrământ asupra propriului drept de proprietate. Soțul supraviețuitor trebuie să se afle în concurs cu alți moștenitori la succcesiunea defunctului;
e) – defunctul să nu fi dispus altfel, adică să nu fi exclus dreptul de abitație din moștenirea legală, pentru că soțul supraviețuitor este moștenitor rezervatar doar în raport de drepturile succesorale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 319/1994.
Acest drept este recunoscut de lege soțului supraviețuitor până la partaj, dar pentru o perioadă de cel puțin un an de la data deschiderii succesiunii, el fiind, de fapt, un beneficiu întemeiat pe voința prezumată a defunctului. Legea prezumă că acesta n-ar fi dorit ca, după decesul său, soțul supraviețuitor să fie evacuat din locuință de îndată. Acest mod de a raționa nu mai este valabil în situația în care soțul supraviețuitor se recăsătorește, astfel că, în această ipoteză, el pierde dreptul de abitație, chiar și dacă partajul nu s-a soluționat.
Dreptul de abitație este strict personal și prin urmare inalienabil și insesizabil. Spre deosebire de dreptul de abitație reglementat de dreptul comun, soțul supraviețuitor, titular al dreptului de abitație, nu poate închiria partea de imobil în care nu locuiește. Ceilalți moștenitori îi pot însă cere acestuia să-și restrângă spațiul în care locuiește sau chiar îi pot oferi o altă locuință.
3. Dreptul de servitute
Potrivit art. 755 alin.1 C. civ., “ Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar. “. Doctrina definește servitutea ca fiind “un drept real principal derivat, perpetuu și indivizibil, constituit asupra unui imobil, numit fond aservit, pentru uzul și utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care aparțin la proprietari diferiți“. Pentru că ele privesc două fonduri, se mai numesc servituți prediale, de la latinescul praedium, fond.
Din definiția dată dreptului de servitute rezultă următoarele caractere juridice:
– Drept real imobiliar pentru că ea profită unui bun imobil și afectează un alt bun imobil, ambele imobile prin natura lor. Imobilele prin obiectul la care se aplică, precum și imobilele prin destinație nu pot forma obiectul dreptului de servitute. Așa cum s-a arătat, nu se poate constitui o servitute asupra altei servituți (servitus servitutis non potest ).
– Presupune două imobile, de regulă vecine, aparținând unor proprietari diferiți. Văzută din perspectiva fondului dominant (praedium dominans) ea este un drept real, accesoriu, asupra altui bun, ius in re aliena, iar din perspectiva fondului aservit, (praedium serviens) este o sarcină reală, un dezmembrământ al dreptului de proprietate, pe care îl restrânge. Atributele de proprietate asupra fondului aservit rămân mai departe la proprietarul acestuia. Astfel, faptul că fondul aservit este grevat nu înseamnă că titularul acestuia n-ar mai putea folosi bunul. De exemplu, în cazul servituții de trecere, drumul de acces creat pentru fondul dominant poate fi folosit și de proprietarul fondului aservit.
În speță , doar proprietarul locului înfundat poate să ceară vecinului său dreptul de trecere spre cale apublică pentru folosirea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi pentru pagubele ce i le-ar produce. Loc infundat este acela care nu are nicio ieșire la calea publică, ori care are o ieșire, dar cu inconveniente grave ori periculoase. În mod corect, au reținut instanțele, având în vedere și concluziile raportului de expertiză, că există o cale de acees care nu prezintă inconveniente nici grave, nici periculoase.
Dreptul de servitude este constituit asupra unui imobil mnumit fond aservit sau dominant pentru uzul și utilitatea altui imobil, fond dominant, immobile care aparțin unor proprietari diferiți. Astfel fiind, în mod legal au reținut instanțele că, în speță, părțile aflându-se în coproprietate, stabilirea unei servituți este inadmisibilă.
– Accesoriu al fondului căruia îi profită. Servitutea urmează soarta juridică a fondului căruia îi (accesorium sequitur principalem), adică se transmite odată cu fondul dominant, neputând fi despărțită de acesta (ambulant cum domino). Ea nu va putea fi însă înstrăinată sau grevată separat de fondul dominant. Deși profită implicit titularului dreptului de proprietate, decesul acestuia nu afectează servitutea constituită.
– Drept perpetuu, ca și dreptul de proprietate asupra fondului dominant în favoarea căruia a fost constituită. Dacă în dreptul roman perpetuitatea era un caracter esențial al servituții, sub reglementarea dată de Codul nostru civil, servitutea poate fi și limitată în timp. Servituțile create prin convenție, bunăoară, pot fi limitate prin voința părților care, cum se știe, este legea părților.
– Drept indivizibil, în sensul că profită întregului fond dominant și fiecărei părți din acesta. Când bunul ce urmează a fi aservit se află în indiviziune, constituirea servituții prin titlu nu poate fi făcută decât cu respectarea regulii unanimității coproprietarilor, constituirea servituții fiind act de dispoziție, în timp ce, pentru coproprietarii fondului dominant nu este nevoie de acordul de voință al tuturor coproprietarilor pentru că actul constituirii le profită, fiind calificat act de dispoziție, regulă care nu se aplică și coproprietarilor fondului dominant, în cazul cărora nu este nevoie de consimțământul acestora.
Clasificarea servituților se face potrivit mai multor criterii.
a. După modul de constituire,
– Servituțile naturale
– Servituțile legale
– Servituțile stabilite prin fapta omului,
b. După conținut.
– Servituțile pozitive
– Servituțile negative
c. După obiect
– Servituțile urbane
– Servituțile rurale
d. După modul de exercitare
– Servituțile continue
– Servituțile necontinue
e. După modul de exteriorizare
– Servituțile aparente
– Servituțile neaparente
f. Criteriu combinat. Combinând criteriile de clasificare, servituțile pot fi:
– servituți continue și aparente, cum este servitutea de vedere;
– servituți necontinue și neaparente, cum este servitutea de trecere;
– servituți continue și neaparente, ca servitutea de a nu construi;
– servituți necontinue și neaparente, ca de exemplu servitutea de trecere pe un drum sau potecă vizibilă.
Interesul unor asemenea clasificări rezultă din nevoia de a le distinge pentru o corectă aplicare a legii. Astfel, potrivit art.763 C. civ., de exemplu, doar servituțile continue și aparente pot fi dobândite prin uzucapiune.
Exercitarea oricărei servituți presupune atât drepturi, cât și obligații ale titularilor dreptului de proprietate privind cele două fonduri. Proprietarii celor două fonduri sunt diferite în raport de modul de constituire a servituții. Astfel, în cazul servituților legale și al celor naturale, care cum am văzut, sunt și ele tot legale, fiind reglementate prin lege, drepturile și obligațiile celor doi proprietari sunt prevăzute în titlul de constituire a servituții. Dacă servitutea a fost constituită prin uzucapiune, drepturile și obligațiile fondurilor învecinate sunt cele care au fost exercitate prin posesia utilă de 30 ani, iar în cazul servituților create prin destinația proprietarului, aceste drepturi și obligații sunt cele care au fost fixate prin voința proprietarului originar. Dincolo de aceste particularități ale fiecărei servituți în parte, putem desprinde câteva drepturi și obligații ale celor 2 proprietari pe care le regăsim la toate tipurile de servitute.
Dreptul de servitute se poate stinge în următoarele situații:
în caz de imposibilitate materială de a mia exercita servitutea;
prin confuziune;
prin prescripție extinctivă, în cazul neexercitării servituții timp de 30 ani;
în ipoteza pieirii imobilului aservit;
prin renunțare la servitute;
la împlinirea termenului pentru care a fost constituită prin titlu;
în cazul revocării, rezolvirii sau anulării dreptului celui care a consimțit stabilirea servituții, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
4. Dreptul de superficie
Dreptul de superficie este reglementat de Codul civil in art. 693. În vechiul cod civil, abrogat prin intrarea in vigoare a Noului Cod Civil, nu reglementa dreptul de superficie, fapt care a fost foarte controversat. Un argument solid al contestatarilor îl reprezintă acela potrivit căruia, spre deosebire de drepturile de creanță, care sunt practic nelimitate, pentru că ele dau expresie libertății contractuale, drepturile reale sunt expres prevăzute de lege pe care nimeni n-o poate completa, căci ubi lex non distinguere nec nos distinguere debemus.
Conform art. 577 alin.1 C.civ,“Construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel. “. Prin urmare, textul cuprinde două ipoteze, dintre care prima privește regula că lucrările menționate de text sunt făcute de proprietarul imobilului și că, deci, sunt ale lui, iar a doua, care reprezintă excepția, că aceste lucrări nu sunt făcute de proprietar și nu sunt ale lui.
Astăzi, existența acestui drept nu mai trezește nimănui îndoială. El este practic o suprapunere a două drepturi de proprietate: dreptul de proprietate al unei persoane asupra terenului și dreptul de proprietate al altei persoane, superficiar, asupra lucrărilor efectuate pe terenul primului proprietar.
Astfel caracterizat, dreptul de superficie a fost definit în diverse formule, unele mai simplificate, altele mai detaliate. Dintre ultimele, nu putem să nu remarcăm definiția dată de Valeriu Stoica într-o lucrare de referință, potrivit căreia dreptul de superficie este “dreptul real, imobiliar care reunește în conținutul său juridic, dreptul de proprietate asupra unei construcții sau plantații, precum și un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren aparținând altei persoane decât titularul dreptului de superficie, dezmembrământ care reunește folosința și, în mod limitat, posesia și dispoziția asupra unui teren sau a unei părți din acesta”.
Din definiția dreptului de superficie rezultă următoarele caractere juridice ale acestuia:
a) este un drept real imobiliar pentru că are însușirile drepturilor reale, fiind opozabil erga omnes și pentru că obiectul acestuia îl constituie doar bunurile imobile: construcții, plantații, lucrări așezate pe solare ca obiect bunuri imobile construcții, plantații, lucrări aplicate pe sol;
b) este un drept imprescriptibil sub aspect extinctiv. Sunt autori care îl califică drept prescriptibil în 30 ani. Aici credem că se impune o precizare. Dreptul de superficie se dobândește când construcțiile efectuate pe terenul altuia sunt finalizate. Începând din acest moment el este imprescriptibil extinctiv. Altfel, o construcție începută și nefinalizată nu îndeplinește condițiile dreptului de superficie, astfel că ea poate fi uzucapată de proprietarul terenului printr-o posesie utilă de peste 30 ani.
c) este un drept perpetuu. Se impune și aici precizarea că perpetuitatea acestui drept rezidă din faptul că nu se stinge prin neuz. Altminteri, el există doar pe durata construcțiilor edificate pe terenul altuia. Mai mult, când dreptul de superficie se constituie prin act juridic, nimic nu oprește părțile să limiteze în timp acest drept. De aceea este normal să spunem că perpetuitatea ține de natura și nu de esența sa.
Dreptul de superficie poate fi dobândit prin act juridic (contract, testament), fapt juridic în sens restrâns (uzucapiune), concesiune. La acestea se adaugă situația atipică a soților, recunoscută de jurisprudență ca un mod distinct de constituire a dreptului de superficie.
Dreptul de superficie se stinge în următoarele situații:
a) prin confuziune, când superficiarul devine proprietar asupra terenului;
b) prin pieirea sau desfiiințarea construcției sau a lucrărilor edificate pe teren;
c) cu titlu de sancțiune, când construcția n-a fost edificată sau când n-a fost achitată redevența, în cazul superficiei obținute prin concesiune.
5. Dreptul real de folosință asupra terenurilor agricole
Potrivit art. 19 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, „Se pot atribui, la cerere, în folosință agricolă, până la 5000 mp în echivalent arabil, de familie, personalului de specialitate din serviciile publice comunale, în perioada cât lucrează în localitate, el sau membrii familiei din care face parte, Dreptul de proprietatea asupra acestor terenuri aparține comunei, orașului sau municipiului, după caz”.
Acest drept are următoarele particularități:
– constituirea acestui drept se face prin act administrativ individual;
– beneficiarii acestui drept trebuie să aibă o calitatea specială, adică să facă parte din personalul de specialitate din serviciile publice comunale;
– obiect al acestui drept îl constituie terenurile agricole din proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale: comună, oraș, municipiu;
– durata pentru care este acordat este limitată pe perioada cât beneficiarii lucrează în serviciile publice avute în vedere de lege;
– dobândirea dreptului este condiționată de domiciliul beneficiarului, care trebuie să fie în localitatea pe raza căreia se află terenul, iar titularul și membrii familiei acestuia să nu aibă teren în acea localitate.
Plecând de la aceste particularități, acest drept a fost definit ca fiind un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată al comunelor, orașelor sau municipiilor asupra unor terenuri agricole, constituit în favoarea unor persoane fizice prin acte administrative individuale.
Dreptul real de folosință are următoarele caractere juridice:
a) este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate al unităților administrativ-teritoriale prevăzute de lege;
b) este un drept intuitu personae;
c) este opozabil erga omnes, inclusiv proprietarului;
d) este un drept inalienabil;
e) este un drept temporar.
Atributele acestui drept sunt posesia și folosința. Titularul posedă terenul cu intenția specifică acestui drept și nu cu animus sibi habendi. Atributul folosinței îi permite titularului să exploateze terenul, culeagându-I fructelele. Cu acordul proprietarului, titularul poate face și investițiile utile terenului. Prin urmare, titularul acestui drept are o dispoziție materială limitată.
Cauzele de stingere a dreptului real de folosință asupra terenurilor agricole sunt de două feluri: cauze specifice acestui drept și cauze externe.
Cauzele specfice sunt următoarele:
a) pierderea de către titular a calității pentru care i-a fost constituit acest drept, anume când titularul nu mai face parte din personalul de specialitate al serviciilor publice comunale;
b) cu titlu de sancțiune, când titularul fie exercită abuziv dreptul de folosință, schimbîndu-i destinația, fie nu respectă obligațiile de a cultiva terenul și de ameliora solul – obligații propter rem.
Cauzele externe sunt cele care afectează dreptul unităților administrative – teritoriale care au constituit dreptul de folosință sunt:
a) pierderea, de către unitățile administrativ-teritoriale a dreptului de proprietate asupra terenului urmare a retrocedării acestuia fostului proprietar;
b) prin trecerea terenului respectiv din domeniul privat al statului în domeniul public al statului;
c) prin exproprierea terenului, conform art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994.
CAPITOLUL IV
Drepturi personale nepatrimoniale
4.1 Scurtă prezentare
Reprezintă drepturi personale nepatrimoniale următoarele categorii de drepturi:
A. Drepturi care privesc existența și integritatea (fizică și morală) ale persoanei precum: dreptul la viață, la sănătate, la onoare, cinste ori reputație; dreptul la demnitatea umană;
B. Drepturi care privesc identificarea persoanei, cu sunt: pentru persoana fizică: dreptul la nume, pseudonim, domiciliu și reședință, dreptulal o stare civilă – inclusiv dreptul la identitate al copilului; pentru persoana juridică: dreptul al denumire , dreptul la sediu etc.
Pentru persoana fizică, drepturile menționate anterior sunt prevăzute atât de legiuitorul român, dar și internațional.
C. Drepturi care decurg din creația intelectuală, adică numai acele drepturi nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică ori științifică și din invenție – dreptul la paternitatea operei sau invenției.
Voi detalia, pe larg, în cele ce urmează, drepturile care privesc identificarea persoanei, nu înainte de a face câteva referiri la persoana fizică – subiect de drept civil.
Persoana fizică este ființa umană, care participă individual la raporturile juridice, devenind, astfel, titulară de drepturi și obligații. Orice ființă umană are calitatea de subiect de drept și poate, de asemenea, dobândi calitatea de subiect, al oricărui raport juridic. Persoana fizică este, deci, subiect universal de drept. Premisă acalității de subiect de drept este capacitatea juridică a acestuia. Persoana fizică, sub condiția deținerii capacității civile, poate dobândi calitatea de subiect al raportului de drept civil, ocupând, alături de celălalt participant, o poziție de egalitate juridică. Așadar, premisă a calității de subiect al raportului de drept civil, este capacitatea civilă. Aceasta reprezintă aptitudinea persoanei fizice, de a avea drepturi și obligații civile și de a exercita, respectiv de a asuma, aceste drepturi și obligații.
4.2 Drepturi care privesc identificarea persoanei
1. Identificarea a persoanei fizice
Prin identificarea persoanei fizice, este desemnată individualizarea acesteia, în raporturile juridice, în general. Identificarea persoanei fizice, necesitate generală și permanentă, se realizează, prin anumite mijloace sau atribute, care au natura juridică a unor drepturi personale nepatrimoniale.
De lege lata, principalele atribute, de identificare a persoanei fizice, sunt: numele, domiciliul și starea civilă. În doctrină, a fost reținută și cetățenia, ca fiind mijloc de identificare a persoanei fizice.
A. Cetățenia
Cetățenia a fost definită, ca fiind „apartenența juridică și politică a unei persoane, la populația constitutivă a unui stat". Fiind atât de cuprinzătoare, această definiție este susceptibilă de critică, întrucât populația unui stat reunește, nu numai cetățenii săi, ci și cetățenii străini și apatrizii. În baza cetățeniei, cetățeanul stabilește relații sociale, economice, politice, juridice, permanente, cu statul căruia îi aparține, devenind, astfel, titularul tuturor drepturilor și îndatoririlor, consacrate de legislația statului, al cărui cetățean este.
Spre deosebire de cetățeni, străinii și apatrizii nu beneficiază de exercițiul drepturilor politice (de a alege și de a fi ales), dar nici nu sunt ținuți de obligația, de a satisface stagiul militar.
B. Numele
Numele persoanei fizice, reglementat de art. 82 C. civ., este format din două elemente: numele de familie și prenumele. Lato sensu, numele desemnează, atât numele de familie, cât și prenumele. Stricto sensu, numele desemnează, numai numele de familie. Definim „nume", cuvintele sau totalitatea cuvintelor, care permit individualizarea persoanei fizice.
Dreptul la nume conferă titularului următoarele prerogative:
dreptul de a-l purta;
dreptul de a-l folosi;
dreptul de a cere rectificarea erorilor, din orice act, privind numele;
dreptul de a se opune folosirii numelui său, de către alte persoane.
Numele se caracterizează, în principal, prin:
opozabilitate erga omnes (toate subiectele de drept au obligația de a se
abține de la orice act sau fapt, care ar tulbura pe titularul său în exercitarea dreptului);
legalitate (stabilirea, modificarea și schimbarea numelui se pot realiza numai în condițiile legii);
inalienabilitate (persoana fizică nu poate renunța la numele său, nu-l poate vinde sau dona);
imprescriptibilitate (numele este un drept imprescriptibil, atât sub aspect achizitiv, cât și extinctiv);
personalitate (numele nu poate fi exercitat decât personal de către titular);
universalitate (orice om trebuie să aibă un nume);
unitate (deși numele este format din nume de familie și prenume, aceste elemente individualizează împreună aceeași persoană fizică).
Numele de familie este format, din unul sau mai multe cuvinte și permite individualizarea persoanei fizice, în societate. Numele de familie este, de regulă, comun, membrilor aceleiași familii, spre deosebire de prenume, care este specific, numai unui singur membru al familiei. Numele de familie se dobândește, ca regulă, prin efectul filiației. Noțiunea de filiație prezintă două înțelesuri:
a) un șir neîntrerupt de nașteri, care leagă o persoană de strămoșul ei;
b) raportul de descendență dintre un copil și fiecare dintre părinții săi. Filiația are la bază legătura de sânge dintre copii și părinți, legătură ce rezultă din faptul concepției și al nașterii.
Trebuie distinse trei ipoteze de stabilire a numelui de familie, în funcție de situația juridică concretă în care se găsește copilul la naștere:
ipoteza copilului din căsătorie;
Art. 62 alin. 1 C.fam. prevede „Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților”. Dacă părinții nu au nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei, ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinților și se va declara, odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinți, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Dacă părinții nu au nume de familie comun sau există neconcordanță între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al nașterii și declarația verbală a declarantului, întocmirea actului de naștere se face pe baza declarației scrise și semnate de ambii părinți, din care să rezulte numele de familie și prenumele copilului. În caz de neînțelegere între părinți, va decide autoritatea administrației publice locale, de la locul înregistrării nașterii, prin dispoziție scrisă.
ipoteza copilului din afara căsătoriei;
Cu privire la stabilirea numelui copilului rezultat din afara căsătoriei, operează două reguli:
a) copilului recunoscut în același timp de ambii părinți i se stabilește numele de familie, ca în cazul în care ar fi vorba despre numele de familie al copilului din căsătorie, ai cărui părinți nu au un nume de familie comun.
b) copilul a cărui filiație a fost stabilită numai față de mamă va dobândi, ca nume de familie, numele mamei.
ipoteza copilului găsit, născut din părinți necunoscuți.
Numele copilului ai cărui părinți nu sunt cunoscuți se stabilește pe cale administrativă, de către primarul locului unde a fost găsit copilul. În această modalitate se stabilește și numele copilului abandonat de mamă, în maternitate.
Numele de familie poate fi modificat, ca urmare a schimbării stării civile a persoanei, determinată de schimbări ale filiației, de adopție sau de căsătorie.
Modificarea numelui de familie determinată de schimbări de filiație. Distingem mai multe situații:
a) stabilirea filiației copilului găsit, născut din părinți necunoscuți. Numele copilului născut din părinți necunoscuți va fi înlocuit, în cazul stabilirii filiației cel puțin față de unul dintre părinți, după caz, cu numele comun al părinților, cu numele părintelui față de care s-a stabilit filiația sau cu numele convenit de către părinți.
b) stabilirea filiației copilului din afara căsătoriei, față de cel de-al doilea părinte;
Stabilirea filiației și față de cel de-al doilea părinte nu duce obligatoriu la modificarea numelui de familie al copilului, fiind necesară o încuviințare în acest sens din partea instanței de judecată.
c) tăgăduirea paternității copilului din căsătorie;
Prin admiterea acțiunii în tăgada paternității, urmată de o hotărâre definitivă, copilul din căsătorie devine copil din afara căsătoriei, cu filiația stabilită față de mamă.
d) admiterea contestării ori anulării recunoașterii de filiație.
Modificarea numelui de familie determinată de adopție.
De lege lata, în România este reglementată o singură formă de adopție – adopția cu efectele unei filiații firești. În temeiul unei astfel de adopții, adoptatul devine rudă cu adoptatorii și cu rudele acestora și încetează relațiile de rudenie cu familia firească.
Cu privire la numele adoptatului, adopția produce următoarele efecte juridice:
a) adoptatul primește numele adoptatorului;
b) dacă adopția se face de către doi soți sau de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au nume comune, adoptatul va purta acest nume. Dacă soții nu au însă nume de familie comune, aceștia sunt obligați să declare instanței judecătorești care încuviințează adopția numele pe care adoptatul urmează să-l poarte.
c) în cazul adopției unei persoane căsătorite, care poartă un nume în timpul căsătoriei, aceasta poate purta în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, acordat în fața instanței care încuviințează adopția.
Desfacerea adopției produce efecte asupra numelui purtat de adoptat. Astfel, adopția se desface, în ipoteza în care adoptatorul sau soții adoptatori au decedat. Adopția anterioară se consideră desfăcută, pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții. Drept consecință, adoptatul va dobândi numele de familie al noului adoptator.
Și nulitatea adopției antrenează consecințe juridice față de numele purtat de adoptat. Astfel, ca urmare a declarării nulității adopției, adoptatul redobândește numele de familie avut înainte de încuviințarea adopției. Nulitatea adopției produce (cu titlu de excepție) efecte, cât privește numele purtat de adoptat, numai pentru viitor.
Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie.
La încheierea căsătoriei, viitorii soți vor declara, în fața delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie. Soții pot să-și păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite. Aceste posibilități oferite viitorilor soți sunt limitative, astfel încât nu este posibilă luarea unui al treilea nume de familie total străin. Nu numai încheierea căsătoriei produce efecte cu privire la numele de familie, ci și desfacerea acesteia prin divorț. Astfel, la desfacerea căsătoriei, soții revin la numele de familie purtat înainte de căsătorie. Prin excepție, soții pot conveni ca soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt, să poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei. Pentru motive temeinice, instanța de judecată poate să încuviințeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soți.
Nulitatea căsătoriei produce, de asemenea, consecințe cu privire la numele purtat de către soți. Aceștia vor reveni la numele avut înainte de căsătoria declarată nulă sau anulată. În ipoteza anulării căsătoriei, nu poate interveni convenția „soților”, ca unul dintre ei să poarte în continuare numele celuilalt.
Încetarea căsătoriei prin moartea sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți nu produce, potrivit opiniei doctrinare majoritare, efect asupra numelui de familie al soțului supraviețuitor. În consecință, soțul supraviețuitor va purta numele luat de la soțul decedat și chiar îl poate da, ca nume de familie comun, în căsătoria subsecventă.
Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă.
Poate fi schimbat pe cale administrativă, atât numele de familie, cât și prenumele. Pot cere schimbarea numelui cetățenii români și persoanele fără cetățenie (apatrizii) care domiciliază în România. Poate, de asemenea, solicita schimbarea numelui pe cale administrativă și cetățeanul român, cu domiciliul în străinătate. Cu privire la minorul lipsit de capacitate de exercițiu, cererea de schimbare a numelui se face, după caz, de părinți sau de tutore, însă numai cu încuviințarea autorității tutelare. Dacă părinții nu se înțeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, va hotărî autoritatea tutelară. În cazul minorului care a împlinit vârsta de14 ani, cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă va fi semnată și de către acesta.
Cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă trebuie să aibă la bază motive temeinice. Procedura de schimbare a numelui se declanșează printr-o cerere formulată în acest scop, depusă la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor, aflat în subordinea consiliului local al comunei, orașului municipiului, în a cărui rază teritorială își are domiciliul solicitantul. În cerere, solicitantul va trebui să specifice motivele pentru care solicită înlocuirea numelui său cu alt nume și să indice numele pe care dorește să-l poarte în viitor.
Prenumele este format, dintr-un cuvânt sau dintr-un grup de cuvinte, menite a individualiza persoana fizică, în familie. Prenumele este stabilit, de către cel care declară nașterea. Acesta beneficiază de o deplină libertate de alegere a cuvântului sau grupului de cuvinte, care vor fi atribuite, copilului, cu titlu de prenume, întrucât legea nu limitează, nici conținutul și nici numărul acestora. Ofițerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, părinții putând opta pentru un prenume corespunzător. Prenumele prezintă aceleași caractere juridice ca și numele. De asemenea, prenumele poate fi schimbat, pe cale administrativă, însă, nu este susceptibil de modificare, ca urmare a schimbării stării civile. Ca și numele, prenumele poate fi retranscris.
Pseudonimul
Legea admite folosirea, de către persoana fizică, a unui pseudonim. Acesta este format dintr-un cuvânt sau dintr-un grup de cuvinte și este întrebuințat pentru a ascunde publicului adevăratul nume al persoanei fizice. Ca și numele și prenumele, pseudonimul prezintă caracterele juridice ale unui drept personal nepatrimonial. Dimpotrivă, dacă purtarea numelui și prenumelui este o obligație, care revine oricărei persoane fizice, purtarea pseudonimului este numai un drept, nu și o obligație. Pseudonimul realizează o individualizare, numai facultativă a persoanei fizice, într-un anumit domeniu de activitate și aceasta, numai atunci când titularul nu folosește numele său adevărat.
Porecla
Porecla reprezintă „o denumire expresivă, pe care nu și-o alege persoana, ci pe care i-o dau alții, în special, determinată de unele defecte ale acesteia". Spre deosebire de pseudonim, porecla nu este aleasă, de către titularul său și nu este ocrotită de lege, care nu-i atribuie valoare juridică. În mod excepțional, porecla prezintă importanță juridică, în materia cazierului judiciar.
C. Domiciliul
Domiciliul reprezintă locuința statornică sau principală, a persoanei fizice. Domiciliul reprezintă acel atribut, de identificare a persoanei fizice, care o individualizează, în spațiu. Ca și numele, domiciliul are natura juridică a unui drept subiectiv, civil, nepatrimonial. Domiciliul, a cărui determinare prezintă o vădită importanță practică, în diverse materii (precum, în materia capacității civile, a ocrotirii persoanei fizice, a obligațiilor civile, a moștenirii), prezintă următoarele caractere juridice:
obligativitate;
De lege lata, persoanei fizice îi revine obligația, de a avea un domiciliu. În privința nomazilor și vagabonzilor, se va ține seama de domiciliul părinților sau de locul înregistrării nașterii, pentru a determina domiciliul lor, de drept comun.
unicitate;
Potrivit acestui principiu, consacrat expres de lege, fiecare persoană fizică are un singur domiciliu.
stabilitate.
În baza acestui caracter, se realizează distincția, între domiciliu și reședință.
Dacă, de esența domiciliului, este stabilitatea, atunci reședința reprezintă o locuință temporară. Spre deosebire de domiciliu, reședința are, numai caracter facultativ. Prin stabilitatea domiciliului, nu trebuie să înțelegem imposibilitatea schimbării acestuia. Oricând, în condițiile legii, poate interveni o schimbare, care nu afectează, însă, caracterul de stabilitate, al domiciliului. În temeiul legislației în vigoare, distingem între domiciliul de drept comun, domiciliul legal și domiciliul convențional al persoanei fizice, în funcție de modul de stabilire a acestuia.
a) Domiciliul de drept comun sau voluntar reprezintă domiciliul ales, în mod liber, de orice persoană fizică, cu deplină capacitate de exercițiu, în orice localitate, din țară sau din străinătate.
b) Domiciliul legal reprezintă acea locuință, stabilă sau principală, stabilită mde lege, în mod obligatoriu, pentru anumite categorii de persoane fizice. În principal, beneficiază de domiciliu legal, minorul, interzisul judecătoresc și cel dispărut.
Domiciliul minorului se află la părinții săi sau la acela dintre părinți, căruia a fost încredințat. Domiciliul persoanei, pusă sub interdicție judecătorească, este la reprezentantul său legal, iar cel dispărut este considerat a avea domiciliul curatorului, care se ocupă de bunurile sale.
Sunt trăsături specifice domiciliului legal următoarele:
este stabilit de lege;
constituie o măsură de ocrotire a beneficiarului;
coincide cu domiciliul de drept comun, al ocrotitorului legal, astfel încât, schimbarea acestuia din urmă atrage, automat, schimbarea domiciliului legal, al titularului.
c) Domiciliul convențional reprezintă locul, stabilit de părțile unui act juridic civil, pe baza acordului lor de voință. Domiciliul convențional reprezintă locul, în care se va executa actul, se va soluționa litigiul și se vor comunica actele de procedură.
Domiciliul convențional, care poate fi ales, fie în momentul încheierii actului, prin același act juridic, fie, ulterior, printr-un act separat, nu este un veritabil domiciliu, motiv pentru care legea nu-l ocrotește.
Reședința. Reședința este locul unde persoana își are locuința vremelnică, temporară sau secundară.
Spre deosebire de domiciliu, reședința nu se caracterizează prin obligativitate și stabilitate. Cu privire la reședință, de lege lata este consacrat principiul unicității acesteia, potrivit căruia persoanele fizice nu pot avea, în același timp, decât un singur domiciliu și o singură reședință. Legea nu leagă de reședință efectele, pe care le leagă de domiciliu. Alegerea reședinței este guvernată de principiul libertății. După cum interesele sale o cer, persoana este liberă să-și aleagă reședința. Persoana care locuiește temporar mai mult de 45 de zile la altă adresă decât cea de domiciliu este obligată să se prezinte la formațiunea de evidență a populației pentru înscrierea în cartea de identitate și în documentele de evidență a mențiunii de stabilire a reședinței.
Mențiunea de stabilire a reședinței se acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de un an și are valabilitate pe timpul cât persoana locuiește la reședința stabilită. La expirarea acestui termen, persoana poate solicita înscrierea unei noi mențiuni de stabilire a reședinței. Nu sunt ținuți de obligația de a solicita înscrierea în cartea de identitate și în documentele de evidență a mențiunii de stabilire a reședinței:
– persoana care locuiește o perioadă mai mare de 45 de zile, dar nu mai mult de 60 de zile, în interesul serviciului, la odihnă sau tratament;
– elevul și studentul aflați în vacanță;
– persoana internată pentru îngrijirea sănătății;
– cadrul militar activ care locuiește în interesul serviciului, în altă localitate decât cea de domiciliu, indiferent de durată.
D. Starea civilă sau statutul civil.
Starea civilă desemnează totalitatea elementelor, strict personale, care permit individualizarea persoanei fizice, în familie și în societate. Sunt astfel de elemente:
născută din căsătorie sau din afara acesteia;
născută din părinți necunoscuți;
adoptată;
căsătorită, divorțată, văduvă, recăsătorită, necăsătorită;
rudă sau afin cu altă persoană, etc.
Întrucât starea civilă are natura juridică a unui drept personal nepatrimonial, aceasta va prezenta aceleași caractere juridice, ca și celelalte atribute de identificare a persoanei fizice (opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate, universalitate) și, în plus, un caracter propriu – indivizibilitatea. Reținerea acestui caracter specific atrage interdicția scindării stării civile, aceasta fiind unică, față de toate celelalte subiecte de drept, la un moment dat. Starea civilă este susceptibilă de folosință. Folosința acesteia, numită și „posesie de stat" rezultă, din întrunirea, cumulativă, a trei elemente; nomen, tractus și fama.
Prin nomen, desemnăm individualizarea unei persoane, prin purtarea numelui, care corespunde stării civile, pretinsă de acea persoană. Tractus desemnează tratarea persoanei, de către cei apropiați, ca fiind persoana, căreia îi aparține starea civilă pretinsă. Fama constă în recunoașterea, de către familie și societate, că acea persoană este cea, căreia îi aparține starea civilă pretinsă.
Starea civilă prezintă caracterele juridice specifice oricărui drept personal nepatrimonial: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate și universalitate. În plus, starea civilă are și caracter indivizibil. Indivizibilitatea stării civile înseamnă că persoana fizică are una și aceeași stare civilă, la un moment dat, față de toate celelalte subiecte de drept. Așadar, starea civilă nu poate fi scindată.
Acțiunile de stare civilă. Acțiunile de stare civilă sunt acele acțiuni adresate justiției prin care se urmărește stabilirea sau modificarea uneia sau a unora dintre elementele stării civile a unei persoane. Prin acțiunile de stare civilă, numite și „acțiuni de stat”, persoana fizică urmărește stabilirea, contestarea sau modificarea unei stări civile.
Acțiunile de stare civilă pot fi clasificate în temeiul următoarelor criterii:
1. după obiectul ori finalitatea lor, distingem între:
a) acțiunile în reclamație de stat sunt acele acțiuni prin care o persoană cere instanței judecătorești să i se recunoască o altă stare civilă decât cea de la data intentării acțiunii; de exemplu: acțiunea prin care un copil din afara căsătoriei solicită să i se stabilească prin hotărâre judecătorească paternitatea față de un anume bărbat, considerat tatăl său din afara căsătoriei.
b) acțiunile în contestație de stat sunt acele acțiuni prin care se urmărește înlăturarea unei stări civile, pretinsă nereală și înlocuirea ei cu altă stare civilă, pretinsă adevărată; de exemplu: acțiunea în tăgăduirea paternității copilului din afara căsătoriei; acțiunea în contestarea recunoașterii voluntare de maternitate sau paternitate; acțiunea în anularea căsătoriei sau a adopției, etc.
c) acțiunile în modificare de stat sunt acele acțiuni prin care se urmărește o schimbare a stării civile, numai pentru viitor, starea civilă anterioară intentării acțiunii nefiind contestată, întrucât a corespuns realității. Exemple: acțiunea în desfacerea adopției sau acțiunea prin care se solicită schimbarea sexului.
2. după sfera persoanelor îndreptățite să le exercite, distingem între:
a) acțiuni ce pot fi pornite numai de titularul stării civile. Exemple: acțiunea de divorț sau acțiunea în anularea căsătoriei.
b) acțiuni ce pot fi intentate de titular, reprezentantul legal și procuror. Exemple: acțiunea în stabilirea maternității; acțiunea în stabilirea paternității; acțiunea în desfacerea adopției.
c) acțiuni ce pot fi introduse de orice persoană interesată. Exemple: acțiunea în contestarea recunoașterii de filiație; acțiunea în contestarea filiației din căsătorie; acțiunea în nulitate absolută a căsătoriei și adopției.
3. după corelația lor cu prescripția extinctivă distingem între:
a) acțiuni imprescriptibile, ce formează regula; b) acțiuni prescriptibile ce formează excepția. Exemple: acțiunea în anulabilitate a căsătoriei, adopției ori recunoașterii de filiație; acțiunea în tăgada paternității; acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei.
Înregistrările de stare civilă.
Înregistrările de stare civilă reprezintă totalitatea operațiunilor juridice de consemnare, în registrele de stare civilă, a actelor și faptelor de stare civilă, precum și a altor mențiuni prevăzute de lege, operații efectuate, în condițiile legii, de către organele de stat competente.
Înregistrarea se realizează sub două forme:
a) înregistrări prin întocmirea actelor de stare civilă, precum: înregistrarea nașterii, înregistrarea căsătoriei și înregistrarea decesului. Ca urmare a realizării acestor înregistrări se întocmește, în mod corespunzător: actul de naștere, actul de căsătorie și actul de deces.
b) înregistrarea prin înscrierea de mențiuni marginale în registrele de stare civilă.
Mențiunea marginală înseamnă un spațiu rezervat pe marginea fiecărui act de stare civilă, pentru a se efectua, atunci când este cazul, unele mențiuni, după înregistrarea actului în registrele de stare civilă. Actul de stare civilă care preia toate mențiunile în decursul vieții persoanei fizice este actul de naștere. Organele competente să efectueze înregistrări de stare civilă sunt următoarele:
a) serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor din subordinea consiliilor județene și consiliilor locale ale municipiilor, sectoarelor Municipiului București, orașelor și comunelor, prin ofițerii de stare civilă;
b) serviciul public comunitar de la locul de coborâre sau de debarcare, în cazul în care nașterea sau decesul ar avea loc în tren, pe o navă sau aeronavă, în timpul unei călătorii pe teritoriul țării.
În cazul în care nașterea, căsătoria sau decesul are loc pe o navă, în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române, înregistrarea se va face de către comandantul navei în jurnalul de bord. Dacă nașterea sau decesul are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara spațiului aerian al României, evenimentul se înregistrează de comandantul aeronavei în carnetul de drum.
În toate cazurile, înregistrările făcute în jurnalul de bord sau în carnetul de drum, în 30 de zile de la sosirea în țară se înaintează, prin căpitănia portului, respectiv prin comandantul aeroportului, în extras, la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor al Sectorului 1 București, care va întocmi actul de stare civilă și va elibera certificatul corespunzător.
c) reprezentanții diplomatici sau consulari ai României, care au competența să efectueze înregistrări de stare civilă cetățenilor români aflați în străinătate, precum și pentru apatrizi;
d) comandanți de nave și aeronave.
Înregistrările de stare civilă se fac în registrele de stare civilă, care se țin în două exemplare, ambele originale. Primul exemplar se păstrează de către serviciul public comunitar de evidență a persoanelor, organizat la nivelul consiliului local unde a fost întocmit, iar cel de-al doilea exemplar se înaintează, după caz, consiliului județean sau Consiliului General al Municipiului București, în termen de 30 de zile de la data când toate filele din registru au fost completate. Înregistrările de stare civilă se fac potrivit următoarelor reguli generale:
– înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la cerere, pe baza declarației persoanei obligate la aceasta, cu excepția cazurilor în care, potrivit legii, ele se fac din oficiu;
– actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate. Este consacrată astfel expres regula error communis facit jus.
În cazul în care ofițerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale, persoana astfel refuzată poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază.
– anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și se înscriu numai prin mențiune pe actul de stare civilă corespunzător; – pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă, se eliberează numai celor îndreptățiți un certificat în original, iar duplicatul acestuia se va elibera numai în condițiile legii.
Actele de stare civilă.
Actele de stare civilă sunt acele acte, întocmite în registrele de stare civilă, în care sunt consemnate, de către organele cu atribuții de stare civilă, elementele stării civile a persoanei fizice. Reconstituirea actelor de stare civilă. Reconstituirea actelor de stare civilă este posibilă, potrivit legii, atunci când un act de stare civilă a existat, dar el nu poate fi procurat, datorită unor împrejurări anume prevăzute de lege, precum:
– dacă actele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte;
– dacă actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.
Procedura reconstituirii este una administrativă, iar nu judecătorească, fiind de competența serviciului public comunitar. Numai respingerea cererii de reconstituire poate fi contestată la instanța judecătorească. Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă este reglementată de lege în două cazuri speciale:
a) atunci când întocmirea actului de naștere sau deces a fost omisă, deși eu fost depuse actele necesare întocmirii acestuia;
b) atunci când întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deși a fost luat consimțământul soților de către ofițerul de stare civilă.
Procedura aplicabilă este comună cu aceea pentru reconstituirea actelor de stare civilă. Anularea înregistrărilor de stare civilă. Anularea înregistrărilor de stare civilă reprezintă sancțiunea ce intervine ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale privind valabilitatea actelor de stare civilă. Această sancțiune intervine, numai în temeiul unei hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile. Hotărârea de anulare a înregistrărilor de stare civilă poate fi pronunțată la cererea:
– persoanei interesate;
– autorității administrației publice locale;
– consiliului județean;
– parchetului.
Cazurile în care poate fi cerută anularea înregistrărilor de stare civilă sunt următoarele:
– actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
– actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă;
– faptul sau actul de stare civilă nu există;
– nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
– mențiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă;
– mențiunea a fost operată cu un text greșit.
Competența de soluționare a cererii revine judecătoriei de la domiciliul sau sediul reclamantului, pe baza cercetărilor efectuate de poliție și a concluziilor procurorului. Rectificarea, modificarea și completarea actelor de stare civilă și a mențiunilor. Rectificarea, modificarea și completarea actelor de stare civilă și a mențiunilor reprezintă un mijloc de înlăturare ori îndreptare a erorilor strecurate în actul de stare civilă cu ocazia înregistrărilor.
Rectificarea înseamnă corectarea unor erori materiale, comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă sau de punere de acord a datelor din actele de stare civilă cu elementele reale ale stării civile.
Proba stării civile.
Starea civilă se dovedește, ca regulă, cu actele întocmite sau cu cele înscrise potrivit legii, în registrele de stare civilă. Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare, ca și actele întocmite sau înscrise în registre. Prin excepție, starea civilă se poate dovedi în fața instanței judecătorești, prin orice mijloc de probă, dacă:
– nu a existat registru de stare civilă;
– registrul de stare civilă s-a pierdut ori este distrus, în tot sau în parte;
– întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
– procurarea certificatelor de stare civilă este cu neputință.
Potrivit doctrinei și jurisprudenței, este permisă dovedirea stării civile cu alte mijloace de probă decât actele de stare civilă când se urmăresc alte efecte decât cele de stare civilă.
BIBLIOGRAFIE
Boroi, Gabriel, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008
Beleiu, Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Barsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2007
Chelaru, Eugen, Drept civil. Persoanele, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2008
C.Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2007
Cr. Alunaru, Noi aspecte teoretice și practice ale dreptului de superficie, în Dreptul nr. 5-6/1993
Dogaru, Ion; Cercel, Sevastian, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck, București, 2007
D.Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București
E. Safta Romano, Dreptul de proprietate privată și dreptul de proprietate publică în România, Editura Graphix, Iași, 1993
Gh. Fekete, I. Zinveliu, Drept civil. Drepturi reale, Editura didactică și pedagogică, București, 1969
Gh. Mihai, G. Popescu, Introducere în teoria drepturilor personalității, Editura Academiei, București, 1992
I.G.Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975- Tribunalul Suprem, decizia nr. 2281/1971, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
Ioan Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, 2005
L. Pop, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Cordial, Cluj – Napoca, 1993
M. Nicolae, Consideratii generale asupra calitatii de subiect de drept a statului roman, Pandectele Romane, nr. 3/2002, Partea a VI-a
Mona – Maria Pivniceru, Georgeta Protea, Dezmembrămintele dreptului de proprietate- Practică Judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007
Ungureanu, Ovidiu; Jugastru, Călina, Drept civil. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2007
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, ed. a III-a, ED. Rosetti, 2005
Prof.univ.dr. Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 2001
S. Neculaescu, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Hamangiu, 2008
S. Gherghina, Al.Sebeni, Efectele și încetarea contractului de concesiune, în Dreptul nr.11/1999
S. David, Contractul de concesiune, în Dreptul nr.9/1991
V. Stoica, Notiunea juridica de patrimoniu, Pandectele romane, supliment, nr.1/2003
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol 1, Ed. Humanitas, 2004
http://www.cdep.ro
http://www.cdep.ro
www.scj.ro
BIBLIOGRAFIE
Boroi, Gabriel, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008
Beleiu, Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Barsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2007
Chelaru, Eugen, Drept civil. Persoanele, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2008
C.Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2007
Cr. Alunaru, Noi aspecte teoretice și practice ale dreptului de superficie, în Dreptul nr. 5-6/1993
Dogaru, Ion; Cercel, Sevastian, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck, București, 2007
D.Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București
E. Safta Romano, Dreptul de proprietate privată și dreptul de proprietate publică în România, Editura Graphix, Iași, 1993
Gh. Fekete, I. Zinveliu, Drept civil. Drepturi reale, Editura didactică și pedagogică, București, 1969
Gh. Mihai, G. Popescu, Introducere în teoria drepturilor personalității, Editura Academiei, București, 1992
I.G.Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975- Tribunalul Suprem, decizia nr. 2281/1971, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
Ioan Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, 2005
L. Pop, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Cordial, Cluj – Napoca, 1993
M. Nicolae, Consideratii generale asupra calitatii de subiect de drept a statului roman, Pandectele Romane, nr. 3/2002, Partea a VI-a
Mona – Maria Pivniceru, Georgeta Protea, Dezmembrămintele dreptului de proprietate- Practică Judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007
Ungureanu, Ovidiu; Jugastru, Călina, Drept civil. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2007
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, ed. a III-a, ED. Rosetti, 2005
Prof.univ.dr. Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 2001
S. Neculaescu, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Hamangiu, 2008
S. Gherghina, Al.Sebeni, Efectele și încetarea contractului de concesiune, în Dreptul nr.11/1999
S. David, Contractul de concesiune, în Dreptul nr.9/1991
V. Stoica, Notiunea juridica de patrimoniu, Pandectele romane, supliment, nr.1/2003
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol 1, Ed. Humanitas, 2004
http://www.cdep.ro
http://www.cdep.ro
www.scj.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturi Patrimoniale Si Drepturi Nepatrimoniale (ID: 127592)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.