Dreptului Concurenței
Considerații introductive
Prezentul ne prezintă o lume cu diverse oportunități economice și sociale care fac realizabilă practicarea unui comerț liber, la dimensiuni internaționale, la care întreprinderile au aderat destul repede, iar statele sunt nevoite să procedeze la fel.
Libertatea de a realiza activități economice va funcționa însă doar dacă există o concurență naturală pe piață, în scopul unei economii de piață libere fiind funcțională existența unei concurențe nedistorsionate. Astea fiind spuse, statele sunt, într-o oarecare măsură, obligate să aplice o politică de concurență cât mai eficace, fiind un element de dirijare a economiei de piață. Concurența, în sens larg, există în orice societate, la nivelul tuturor relațiilor sociale. Noțiunea de ”concurență” are diverse înțelesuri, totuși planul principal este cel economic în care concurența joacă un rol considerabil, dezvoltarea activității economice depinzând în mod categoric de existența unei concurențe efective și reale între competitori.
În confruntarea dintre “adversari”, în relațiile de piață, concurența ar putea fi distorsionată sau, uneori, chiar eliminată, asta se întâmplă, de regulă, atunci când competitorii folosesc practicile anticoncurențiale sau practicile neloiale. În acest fel, mediul concurențial poate fi afectat în mod negativ atât la nivel macroeconomic, care poate conduce la distorsionarea ori eliminarea concurenței, cât și la nivel microeconomic care duce la dereglării ale pieței. Când zicem la nivel macroconomic ne raportăm la practicile anticoncurențiale ale înterprinderilor, la concentrarea interzisă a înterprinderilor și la subvențiile acordate de stat doar unora dintre înterprinderi, oferindu-le astfel o poziție mai favorabilă față de ceilalți concurenți pe piața respectivă, când ne raportăm la nivelul microeconomic avem în vedere comportamentele anticoncurențiale ale competitorilor, altfel spus, conduitele ce deformează jocul natural al concurenței.
Practicile anticoncurențiale sunt comportamente interzise ale competitorilor pe o anumită piață, deoarece distorsionează, restrâng sau înlătură concurența. În ceea ce privește concurența, scopurile legislației sunt,în primul rând, protecția, menținerea și stimularea concurenței și a mediului concurențial normal, promovând astfel intereselor consumatorilor. Pentru realizarea acestora este obligatorie instituirea unor interdicții exprese și clare de manifestare pe piață a comportamentelor neloiale.
Legislația română în vigoare, Legea concurenței nr. 21/1996, în conformitate cu prevederile legislative din dreptul Uniunii Europene, reglementează două categorii mari de practici anticoncurențiale și anume, înțelegerile anticoncurențiale, încheiate între două sau mai multe întreprinderi, cu scopul de a-și coordona comportamentul pe piață și abuzul de poziție dominantă al unei întreprinderi pe o anumită piață relevantă. La nivelul Uniunii Europene, un interes deosebit a constituit politica în domeniul concurenței, obiectivul principal fiind acela de a da naștere unui regim care să asigure în cadrul pieței o concurență nedistorsionată, promovând intereselor consumatorilor. În realizarea acestui scop, primul pas a fost fixarea unor mijloace de combatere a comportamentelor antiloiale și anticoncurențiale. Dreptul concurenței, la nivelul Uniunii Europene are o reglementare legislativă de mai multe decenii și este oarecum o jurisprudență formată și surprinzător de stabilă datorită Curții de Justiție a Uniunii Europene precum și numeroaselor referințe doctrinare, totuși situația nu este tocmai acceași pe plan național. O reglementare legislativă expresă a fost adoptată în anul 1996 (Legea concurenței nr. 21/1996), a cărei armonizare cu reglementările europene a fost îndeplinită abia în ultimii ani, iar în materi de concurență, activitatea autorității naționale – Consiliul Concurenței – este considerată a fi intensificată abia în ultima perioadă. Și pe piața românească există, evident, comportamente anticoncurențiale și pot fi foarte vizibile în perioada de criză economică actuală care este manifestată la nivel global. În acest context, în aspirațoa de a se menține pe piață, comportamentele anticoncurențiale ale întreprinderilor pot lua forme de natură tot mai diversificată, care complică încadrarea comportamentul respectiv în anumite tipare denumite clasice.
În aceste condiții și adăugând și faptul că, la nivel național, referințele doctrinare și soluțiile jurisprudențiale sunt relativ puține, se certifică motivația alegerii cercetării practicilor anticoncurențiale și, totodată, importanța temei în peisajul juridic românesc. Titlul ales al lucrării, respectiv ”Practica Consiliului Concurenței și a Comisiei Europene în materia antantelor”, dorește să sublinieze, în primul rând, care anume comportamente anticoncurențiale vor constitui obiectul prezentei analize, acestea fiind înțelegerile anticoncurențiale. În al doilea rând, prezenta cercetare își propune și: abordarea problematicii înțelegerilor anticoncurențiale în mod sistematic, identificând reglementarea legislativă, referințele doctrinare și soluțiile jurisprudențiale relevante, atât la nivel național, cât și în alte sisteme legislative, și în special la nivelul Uniunii Europene; identificarea celor mai frecvente probleme ridicate în doctrină și practică; prezentarea unor soluții jurisprudențiale relevante ale Comisiei Europene sau Consiliului Concurenței privind conceptele analizate, jurisprudență care contribuie într-o măsură decisivă la deplina lor înțelegere; identificarea dificultăților în stabilirea existenței unor practici anticoncurențiale precum și în probarea acestora. Cuprinzând studiul legislației europene și naționale, prezentarea doctrinei relevante și a unei bogate sinteze de practică judiciară, prezenta lucrare abordează sistematic problematica înțelegerilor anticoncurențiale ale întreprinderilor în activitatea lor economică, în dorința de fi un instrument util în analiza respectării regulilor de concurență.
Capitolul I. Antanta – practică anticoncurențială
Secțiunea 1. Reglementarea antantelor
Noțiunea și cadrul juridic al antantelor
Articolul 101 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene interzice orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.
Acordurile între întreprinderi, decizii ale asocierilor de întreprinderi și practicile concertate pot fi associate cu conceptul de antantă. În dreptul român, regimul juridic al antantelor este cel instituit prin art. 5 din Legea concurenței nr. 21/ 1996, care este asemănător cu art.101 alin. (1) din Tratat și care, la art. 2 alin. 3, doar specifică forma grupării interzise, alături de coaliție, federație, bloc grup.
Conform dreptului comunitar și național noțiunea de înțelegere reprezintă orice acord, consemnat în scris sau oral, public sau secret, indiferent de denumire, între unul sau mai mulți operatori economici. Nu este obligatoriu ca voința părților să ia forma unui contract.
Curtea Europeană de Justiție a opiniat că înțelegerea poate fi formată dintr-o acțiune singulară, într-o serie de acțiuni sau într-un mod anumt de comportament . Pentru ca înțelegerea să intre sub incidența art. 101 alin.(1) din Tratat, este suficient ca operatorii economici să își fi expus intenția comună de a adopta o anume conduită pe o anumită piață.
Deși atât legea cât și legislația comunitară nu definește expres antanta, termenul a fost îmbrățișat de majoritate autorilor, precum și de jurisprudență, acest lucru datorându-se valențelor și conotațiilor sale, reprezentând un termen de mare generalitate.
În documentul denumit „Codul de conduită asupra practicilor comerciale restrictive”, Organizația Națiunilor Unite condamnă expres „acordurile sau aranjamentele oficiale, neoficiale, scrise sau nescrise intervenite între întreprinderi” care limitează fără drept concurența, de natură să prejudicieze comerțul internațional, mai ales cel al țărilor în curs de dezvoltare, precum și creșterea economică a acestor țări.
Doctrina a definit antanta ca fiind orice înțelegere intervenită între două sau mai multe întreprinderi, exprimată în scris – indiferent de forma, titlul ori natura actului sau a clauzei ce o conține – sau tacită, explicită sau implicită, publică sau ocultă, având ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentului concurențial.
Așa cum este reprezentat, ca structură articolul 5 din lege, ca de altfel și art 101 se bazează pe trei elemente fundamentale:
Prohibiția, în principiu, a antantelor anticoncurențiale.
Declararea ca nule de drept a acordurilor sau deciziilor interzise.
Derogarea, pentru motive întemeiate, de la principiul de prohibiție a antantelor.
După cum am mai menționat, Curtea Europeană de Justiție a judecat că înțelegerea poate consta într-o acțiune singulară, într-o serie de acțiuni sau într-un mod de comportament -Hotărârea Curții din data de 8 iulie 1999, Cauza C – 49/92 P., Comisia Comunităților Europene împotriva Anic Partecipazioni SpA – Anic făceaprte din producătorii care aprovizionau piața de polipropilenă în 1977, acesta fiind un material plastic ușor și rezistent folosit la fabricarea de diverse obiecte. Anic a îcălcat articolul 85 alineatul (1) din Tratat, datorită faptului că participase, împreună cu alte întreprinderi și, în cazul societății Anic, din noiembrie 1977 până la începutul anului 1983, la un acord și la o practică concertată, ce data de la jumătatea anului 1977, prin intermendiul căreia producătorii care furnizau polipropilenă pe teritoriul pieței comune au comunicat unii cu alții întâlnindu-se periodic la reuniuni secrete, cu scopul de a examina și stabili politici comerciale proprii. În acest fel ei au stabilit periodic prețuri „țintă” pentru vânzarea produsului convenit în fiecare stat membru al Comunității, au stabilit diverse măsuri pentru a facilita aplicărea respectivelor prețuri țintă, au efectuat creșteri de prețuri simultane, punând în aplicare țintele respective, și-au împărțit piața, alocând în acest fel fiecărui producător un obiectiv sau o cotă anuală de vânzări sau, în absebța unei înțelegeri definitive pentru întregul an, impuneau producătorii să își limiteze vânzările lunare în conformitate cu o perioadă anterioară.
Pentru ca înțelegerea să fie considerată anticoncurențială, este suficient ca operatorii economici să își fi manifestat intenția comună de a adopta o anume conduită pe piață – Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, C 238/99 P, Limburgse Vinyl Maatschappij NV și alții împotriva Comisiei Europene – Acum mai mult de 20 de ani, Comisia a făcut mai multe inspecții la sediile unor întreprinderi ce produceau policlorură de vinil sintetic, cunoscut prin abrevierea sa PVC. Astfel, începând cu 13 octombrie 1983, Comisia Europeană a urmărit comportamentul a 14 întreprinderi active în industria PVC. La 21 decembrie 1988 a emis o decizie prin care a sancționat toate aceste întreprinderi pentru violarea articolului 81 CE. Comisia a remarcat că întreprinderile au participat la toate reuniunile periodice, în vederea stabilirii prețurile-țintă și a cotelor de țintă și au planificat inițiative concertate pentru a sălta prețurile.
Consimțământul părților angajate într-o antanta
După cum am menționat mai sus, potrivit art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996, similar art. 81 CE, antanta este definită ca „înțelegere”, „acord” sau „practică concertată”, fiind realizată de două sau mai multe întreprinderi independente, în vederea coordonării comportamentului lor concurențial. Această definiție aduce în prin plan analiza problemei consimțământului părților.
În această ordine de idei o antanta presupune mai întai de toate dovedirea unui concurs de voințe libere, asta pentru a fi caracterizată și sancționată ca atare. Sintagma ne este familiară de la procesul de formare a contractului. Dreptul comun îi dă termenului de consimțământ două înțelesuri, primul fiind manifestare de voință a fiecăreia dintre părți, al doilea constând în întâlnire voințelor participanților. Dreptul concurenței a “furat” noțiunea de consimțământ cu dublul său conținut , însă i-a conferit un statut de noțiune ce poate fi modelată în funcție de necesitățile optimizării procesului concurențial.
Principiului autonomiei de voință egalează verbul “a consimți” cu a “voi”. Iar pentru a fi aptă să „lege” partea, să o „înlănțuie” în țesătura drepturilor și obligațiilor contractuale, voința trebuie obligatoriu să fie liberă, în sensul de a nu fi viciată prin violență, dol sau eroare. Se pune întrebarea – în raport de definiția antantei – dacă și în ceea ce o privește pe aceasta, alterarea voinței participanților printr-unul din viciile de consimțământ produce efectele din materia contractelor. Chestiunea are în vedere toate viciile de consimțământ, dar s-a pus accentul pe invocarea violenței economice, sub forma amenințărilor cu boicotul sau cu ruperea relațiilor contractuale.
Analiza jurisprudenței ne accentuează că, deși autoritățile antitrust nu sunt judecători ai contractelor și, deci, nu sunt chemate expres să protejeze voința contractanților, ele nu sunt totuși insensibile la consecințele juridice ale presiunilor economice exercitate asupra uneia din părțile antantei. Așadar, Curtea de Justiție a Comunității Europene a respins apărarea unor distribuitori, care au declarat lipsa autonomiei de decizie ce decurgea din legăturile de dependență economică aflate între ei și capul rețelei de distribuție. Însă Curtea și-a argumentat decizia în sensul că situația concretă a raporturilor dintre părți dadea posibilitatea concesionarilor să se împotrivească violenței morale la care erau supuși. Cestea fiind spuse, printr-o interpretare per a contrario, finalizăm cu faptul că, în cazul în care ar fi remarcat irezistibilitatea amenințărilor exercitate de furnizor, instanța ar fi recunoscut incidența viciului de consimțământ invocat.
Acceptăm deci că teoria viciilor de consimțământ are parțial locul său într-o formă adaptată, în regimul juridic al antantelor. Spunem parțial, datorită faptului că atât eroarea cât și dolul nu rezonează cu finalitățile dreptului concurenței și-i sunt indiferente. Spunem adaptată deoarece eventuala constatare a lipsei libertății consimțământului (viciat prin violență morală) nu produce consecințele din dreptul comun. Altfel spus, acordul încheiat sub presiune nu este lovit de nulitate. Dreptul concurenței se subordonează principiului de eficacitate preferând să adopte o soluție de compromis, care să-i îngăduie corectarea disfuncționalităților pieței: antanta este considerată ca născută, însă întreprinderea victimă a violenței economice nu este neapărat sancționată.
Concursul voinței părților unei antante
Pentru ca un contract să se materializeze este necesar ca voințele părților să se întâlnească, pentru a forma o voință comună. În același mod, în doctrina de dreptul concurenței se admite ideea că nici antanta nu constituie doar o juxtapunere de voințe individuale paralele, fiind necesar ca acestea „să se înnoade” într-o voință unică. De asemenea, în mod repetat, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a declarat că, pentru a se considera încheiată o anumită înțelegere, este necesar ca întreprinderile să-și manifeste voința comună de a se comporta pe piață într-o manieră anume. Devine dificil de apreciat situațiile în care nu există un acord formal care să manifeste intențiile expres definite ale părților, raportate la un proiect comun. De aceea, în cazul rețelelor de distribuție, atunci când fabricanții transmit distribuitorilor anumite condiții generale de vânzare cu un caracter anticoncurențial, deși aceștia din urmă nu le acceptă expres, antanta ia totuși naștere, ca efect al acordului lor implicit, rezultat din îndeplinirea clauzelor respective. Simpla adeziune de facto duce, ca și în cazul dreptului comun, la realizarea concursului de voințe.
Mult mai dificilă este determinarea antantelor complet neformalizate, cunoscute sub noțiunea de „practici concertate”, demonstrarea consimțământului părților întâmpinând foarte adesea piedici insurmontabile. Astfel, autoritățile de supraveghere a concurenței apelează la o serie de prezumții dificil de conciliat cu principiul clasic al concursului de voințe, dar care se încadrează perfect în logica internă a dreptului concurenței, asigurându-i eficiența.
De referință în acest domeniu este afacerea așa-numită „a polipropilenei”. Întreprinderile din acest sector care se confruntau cu o criză majoră, au decis de comun acord „să îngroape securea războiului”. În fapt, au organizat mai multe reuniuni, în adrul cărora și-au transmis informații confidențiale privind prețurile practicate de fiecare dintre ele și volumul producției. Cu toate că în cadrul acestor întâlniri nu s-a discutat și nu s-a stabilit vreo strategie comună, toate participantele au fost condamnate, apreciindu-se realizarea unei antante anticoncurențiale sub forma practicilor concertate. S-a reținut că, deși schimbul de informații nu presupunea un proiect comun, indispensabil totuși pentru deducerea consimțământului „împletit” al părților, intră în schimb sub incidența art. 85 din Tratatul de la Roma (în prezent art. 81 CE) acțiunea ulterioară pe piață a întreprinderilor în cauză, acțiune care a fost concepută de fiecare dintre ele în conformitate cu informațiile primite. Mai mult, sancțiunile au lovit în mod egal și întreprinderile care s-au dezmembrat de grup, însușindu-și un comportament independent pe piață.
Folosit în mod repetat în dreptul comunitar al concurenței, acest model de evaluare fixează artificial prezumția de acordare a voințelor părților, în lipsa oricărei probe sau, mai curând, omite pur-și-simplu problema „revolută” a concursului de voințe, peocupat fiind exclusiv de atenuarea disfuncționalităților pieței. El denotă totodată caracterul tehnicist și instrumentalist al dreptului concurenței, distanța care îl deosebește de rigoarea logică a raționamentelor de tip civilist.
În concluzie, remarcăm că protecția ordinii publice economice prin dreptul concurenței presupune o pendulare clară , adesea imprevizibilă, între permis și interzis, uneori între acum permis – mâine interzis, între libertate economico-juridică și constrângere cu subtext politic.
Secțiunea 2. Modurile de exprimare a antantelor
Realizarea unei grupări de întreprinderi cu scopul de a coordona comportamentului concurențial poate avea forme diferite. În ideea unei aplicări cât mai vaste a principiului interzicerii practicilor anticoncurențiale, legiuitorul european și cel român au ales varianta enumerării a trei moduri de exprimare a antantelor și anume, acorduri între întreprinderi sau asociații de întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi, respectiv practice concertate ale acestora.
2.1. Acordurile propriu-zise
Orice contract poate învedera o antantă (contractul de concesiune, franciză). Nu este obligatoriu ca acordul să fie constrângător din punct de vedere juridic ci doar sa fie expresia voinței părților și ca acestea sa se considere a fi legate sau obligate. Pot fi apreciate ca acorduri simplele angajamentele morale, promisiunile, declarațiile de intenții și aranjamentele de onoare. În acest fel, acordul între întreprinderi implică un concurs de voințe, cu sau fără angajament juridic obligatoriu, care emană de la întreprinderile autonome.
Înțelegerile pot fi „orizontale”, adică încheiate între agenți economici aflați la același nivel al circuitului economic, de regulă aceștia sunt competitori, sau „verticale”, spre exemplu între un producător și distribuitorul acestuia, între agenți aflați în relație vânzător – cumpărător. Totuși precizăm că acordurile orizontale sunt de regulă mai dăunătoare mediului concurențial decât celelalte, deoarece au ca efect restrângerea concurenței între agenți competitori în mod normal. Acordurile verticale pot avea chiar și efecte pozitive pentru piața respectivă, spre exemplu reducând prețul final, totodată, în mod normlpărțile la un astfel de acord nu se află în poziție de concurență.
În același timp, unele înțelegeri, pot îmbrăca forma unui comportament unilateral, ca de exemplu în cazul unor agenți independenți care se conformează tacit decizii cu efect anticoncurențial venită de la un partener dominant.
Un asemnea exemplu este Decizia Comisiei Europene 87/409/EEC în cazul Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA din 13 iulie 1987 prin care a fost sancționată filiala italiană a grupului farmaceutic elvețian Sandoz.
Decizia vizează relația comercială dintre Sandoz și clienții săi, mai ales utilizarea facturilor cu mențiunea “exportul interzis”, ceea ce este contrar articolului 85 alineatul (1) din Tratat. O asemenea prevedere are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune și este posibil ca să leze comerțul dintre statele membre. Mai mult, utilizarea constată a unor astfel de facturi ar putea descuraja cliențiii ce posedă puține cunoștințe de drept comunitar. Un al doilea aspect al cazului are în vedere practica Sandoz de a reduce în repetate ori cantitățile comandate de clienții săi, denumindu-le "cerere normală", practicată de compania farmaceutică. Acestea fiind spuse, Comisia consideră că o asemenea practică poate constitui un element a unei înțelegeri între părți.
2.2. Deciziile asociațiilor de intreprinderi
Deciziile sociaților de interprinderi nu intră, în mod normal, sub compasul concurenței ilicite ci doar din momentul în care asociația ia decizii care conțin un caracter constrângător și obligatoriu față de membrii săi și care le ghidează comportamentul lor pe piață. Se analizează dacă decizia este constrângătoare, chiar și în cazul când, formal, ea este prezentată ca o simplă recomandare.
Asociațiile care organizează saloane expoziționale au format un important contencios comunitar în ceea ce privește excluderea unui expozant, sau refuzul de a asocia un expozant potențial, având foarte des ca efect marginalizarea comerciantului.
În concluzie deciziile asociațiilor de întreprinderi (directive, reglementări interioare, circulare etc.) sunt acte de voință colectivă care sunt emise de organul competent al unui grup profesional (hotărâri ale organelor statutare de conducere ale acestora), acesta putând avea sau nu personalitate juridică. Ele sunt sancționate în măsura în care au caracterul de a impune membrilor lor un anume comportament pe piață, chiar dacă, aparent, nu dau această impresie.
2.3. Practicile concertate
Practicile concertate sunt acele forme de coordonare între întreprinderi care duc la eliminarea sau micșorarea incertitudinilor concurențiale caracteristice unei piețe, fără ca să existe o dovadă expresă a încheierii vreunui acord. Ele pot fi bazate pe schimbul de informații realizat în diverse modalități, fără a fi necesară o echivalență din punct de vedere cantitativ sau calitativ, însă nu trebuie confundate cu simplele paralelisme dintre comportamentele întreprinderilor care decurg din jocul natural al pieței. În acest fel, concurența poate sa fie deformată prin comportamente care nu-și au rădăcini în 'acorduri' sau 'decizii'.
Privind cele spuse anterior, dreptul american antitrust posedă noțiunea de 'concerted action' iar dreptul european al concurenței pe cea de 'practici concertate'. Criteriul principal de identificare a unei practici concertate este, fără doar și poate, acceptarea conștientă și voluntară a unei pierderi de autonomie de către întreprinderile în cauză. Spre exemplu o întreprindere a participat la o singură întalnire în vederea concertării însă, o data informată despre acțiunile viitoare ale concurenților săi, să hotărască să nu mai respecte disciplina care s-a convenit. Comisia amendează această practică deoarece concertarea a suprimat incercitudinea concurenței pentru intreprinderea respectivă astfel încât ea și-a determinat conduita pe piață fară a mai fi autonomă.
Prin practici concertate se re în vedere o formă de coordonare a întreprinderilor fără a exista, însă, o înțelegere, un acord sau o decizie de asociere. Ținta acestor practici concertate reprezintă înlociurea conștientă a riscurilor concurenței. În practică, astfel înțelegeri sunt dificil de dovedit, mai ales în cazurile în care are forma unor acorduri verbale, tacite, practicile concertate pot lua forma chiar și a unor simple comportamente, manifestări de intenție.
Doctrina indică, în acest sens, dificultățile de încadrare a antantei când nu există un acord formal din care să rezulte intențiile părților, un exemplu elocvent fiind situația din cadrul rețelele de distribuție când producătorii comunică distribuitorilor anumite condiții generale de vânzare cu caracter anticoncurențial. Simpla executare a clauzelor respective, denotă un acord implicit și produce astfel o antantă.
Pentru un exemplu de practici concertate, care de regulă decurg din poziția celor implicați, este convingătoare cauza „materiilor pentru vopsit” „ICI v. Comisia Europeană” soluționată în 1972 de Curtea Europeană de Justiție. În esență, Curtea a observat că în perioada ianuarie 1964 – octombrie 1967 au avut loc trei creșteri uniforme de vopsele în mai multe state membre a Comisiei Europe. Astfel, s-a remarcat ,în ianuarie 1964, o creștere uniformă cu 15% pentru anumite vopsele in Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg. A urmat apoi Germania la începutul anului 1965. Iar la 1 ianuarie 1965 marea majoritate a producătorilor din toate statele membre, cu excepția Franței, au implementat o creștere de 10%, pentru alte vopsele, neacoperite de prima majorare. Pâna în 1967, au mai fost ridicate prețurile pentru absolut toate vopselele cu 8%, în toate statele membre, mai puțin în Italia, iar în Franța cu 12%, cu scopul de a compensa menținerea anterioară a prețurilor. Înaintea creșterilor prețurilor au fost publicate anunțuri ale unuia din producători în acest sens, urmate imediat de majorările introduse de ceilalți producători. Elementul important din această speță a fost întalnirea de la Basel din august 1967, în cadrul căreia au participat toți producatorii, cu excepția celui italian, unde unul din aceștia a indicat o creștere cu 8%.
Luate în context, cele trei majorari succesive au demascat cooperarea progresivă între agenții economici care erau implicați. Spre deosebire de celelalte două creșteri, creșterea din 1964 nu a fost precedată de un anunț al unui producător, urmat apoi de majoritatea producătorilor, anunțurile permițând astfel concertarea acțiunilor cu scopul evaluării modului de operare a competitorilor și suprimare a incertitudinilor, cu efecte majore, care elimina posibilitatea unui simplu și natural comportament similar.
Comisia a judecat că aceste creșteri de prețuri își au izvorul de la practici concertate care pot prejudicia comerțul dintre statele membre și a căror obiect sau efect este prevenirea, restricția ori distorsionarea concurenței în cadrul pieței generale. Comisia a dat amenzi întreprinderilor pentru violarea articolului 85 din Tratatul de la Roma, echivalent a articolului 101 alin. (1) de astazi. Comisia a concluzionat că reprezentanți întreprinderilor și-au dat întâlnire la sediul Sandoz SA din Basel, Elveția, cu scopul de a mări prețurile coloranților pe baza de anilină până la sfârșitul anului.
Companiile au contestat decizia Comisiei, argumentând că acele creșteri de prețuri au rezultat de la un comportament paralel, natural pe o piață oligopol (acestui tip de piață îi este caracteristică existența unui număr destul de mic de competitori, fiecare dintre aceștia supraveghindu-l pe cel care se află pe primul loc în materie de prețuri.
Curtea a considerat că după numărul de producători implicați, nu se poate vorbi despre piața europeană a vopselelor ca despre o piață de tip oligopol. În consecință, competiția între prețuri ar fi trebuit să continue, nejustificându-se comportamentul paralel în acest caz.
Acestea fiind spuse, creșterea uniformă și generală a prețurilor nu putea să decurgă decât în urma unei intenții comune a întreprinderilor de a adapta prețurile pentru a evita riscurile competiției, fapt ce contrazice art. 81 din Tratatul Comunității Europene.
În concordanță cu soluția dată în acest caz, în situația în care există creșteri de prețuri similare, trebuie cercetat dacă acestea transpune existența unui comportament independent în cadrul pieței sau o practică concertată.
În speță, Curtea a conchis că producătorii au încercat, prin creșterea prețurilor, să elimine incertitudinea privind viitorul lor comportament, care nu mai prezenta, astfel, nici un risc pentru competitor.
Mulțimea termenilor folosiți de legislatorul european dar și cel român, denotă încercarea de a acoperi toate semnificațiile pe care le pot îmbrățișa manifestările ilicite. Pentru a exista acordul ilicit este destul ca întreprinderile implicate să exprime voința comună de a se comporta pe piață într-un mod anumit.
Doctrinarii specifică, luându-se în considerare deciziile Curții de Justiție a Comunității Europene că acordul ilicit poate fi constituit și prin cumpărare de acțiuni la o societate concurentă, chiar dacă actul în sine nu are vreun efect anticoncurențial, însă în acest mod se poate influența decizia comerciantului realizându-se astfel o restrângere sau o distorsionare a concurenței.
Nu absolut toate acordurile sunt anticoncurențiale. Spre exemplu, legea română a stabilit un prag, depășirea căruia face ca înțelegerea să devine practic anticoncurențială. Astfel, o recomandare deși are caracter facultativ nu este considerată ca fiind permisă de Tratatul CE deoarece poate influența piața.
Din examinarea textului art.101 alin.1 din TFUE, putem desprinde ideea că orice acorduri, decizii și practici concertate sunt interzise dacă afectează comerțul dintre statele membre. Curtea de Justiție a Comunităților Europene a indicat că antanta trebuie calificată prin raportare la una din cele trei categorii, dat fiind faptul că obiectul probei nu este tocmai același. Referindu-ne la acest aspect trebuie să remarcăm că în practică este foarte posibil ca un comportament anticoncurențial să se regăsească într-una sau alta dintre categoriile respective sau să fie susceptibil la mai multe calificări. Este necesar ca acordurile, deciziile și practicile concertate să aibă ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenței. În acest fel, se vor lua în calcul câțiva factori, mai ales, conținutul acordului și scopurile obiective ale acestuia. Totodată, este posibil să fie necesară analizarea contextului în care acordul se aplică sau trebuie să se aplice, precum și comportamentul părților respective pe piață. Dovada intenției părților de a limita concurența reprezintă un factor principal, însă nu o condiție necesară, efectul restrictiv putându-se constata chiar și atunci când părțile la înțelegere nu au intenționat să-l produce, deși el era destul previzibil.
Secțiunea 3. Subiecții antantelor
Textul legii noastre, ca de altfel și art.101 din Tratat, folosește noțiunea de întreprindere sau asociere de întreprinderi, înlăturând divergențele doctrinare existente până la modificarea legii 21/1996 al cărei text utiliza noțiunea de agent economic.
Prin întreprindere se are în vedere orice entitate care este angajată într-o activitate economică, adică o activitate ce costă în în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piață anumită, independent de statutul său juridic sau de modul de finanțare. Acestea pot fi atât persone fizice cât și persoane juridice, de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină.
În continuare vom dezvolta puțin problema pusă de-a lungul timpului precum că înterprinderile pot fi înțelese doar ca fiind doar persoane juridice nu și persoane fizice. Astea fiind spuse, art. 81 par. 1 din Tratatul CE interzice acordurile între întreprinderi. Cuvântul acord poate fi înțeles într-un sens strâns, care ne duce înspre sfera dreptului civil, mai exact spre noțiunea de contract, și în alt sens, mai larg, care transversează reperele dreptului comun, implicând și expresii puțin diferite de contract.
O interpretare restrânsă constrânge înțelesul întreprinderii ca persoană juridică, deoarcenumai persoana juridică poate fi parte a unui contract: în dreptul civil, acordul reprezintă un concurs de voințe, iar voința nu poate aparține decât unui subiect de drept. Astfel, putem crede că autoritățile comunitare, într-o primă fază, au ales această perspectivă clasică a termenului acord, care forțează asimilarea întreprinderii cu o persoană juridică.
Dimpotrivă, o interpretare extensivă dicteză ca termenul acord să aibă și alte semnificații, mai puțin formale. Or, anume acest tip de interpretare au ales Comisia și jurisdicțiile europene, începând cu sfârșitul anilor 1960. Acordul nu este doar clasicul contract format de dreptul civil, ci poate fi și un angajament de onoare, ori un “gentleman’s agreement”, sau chiar un “Frühstück Kartelle”. Semnalul schimbării acestui tipar l-a dat decizia Comisiei din afacerea Antanta internațională a chininei, din 1969, atunci când au fost considerate înțelegeri între întreprinderi două acorduri scrise dar nesemnate, prin care se extindea la țările Pieței comune un acord de fixare de prețuri, de quotas de livrări și de restricții de fabricare, încheiat pentru țări terțe, între principalii furnizori ai Comunității .
Un lucru ce clarifică această dilemă îl reprezintă și afacerea Sandoz din 1990, cu ocazia căreia Curtea de Justiție s-a pronunțat: „Este potrivit să amintim că, pentru aplicarea art. 85, par. 1, din Tratatul CEE, este suficient ca stipularea în cauză să fie expresia voinței părților. Nu este necesar ca ea să constituie un contract obligatoriu și valid potrivit dreptului național” . Acestea fiind spuse, edificatoare pentru definirea acordului nu mai este întâlnirea a două voințe juridice. Puțin contează că înțelegerea părților conține sau nu criteriile de validitate reglementate de dreptul comun pentru contract, ori dacă poate garanta executarea silită a obligațiilor stipulate. Altceva interesează și anume, conduita autonomă pe piață a entităților ce sunt implicate .
Un argument forte pentru noua orientare jurisprudențială l-au reprezentat practicile concertate, în mod egal prohibite prin art. art. 81 par. 1 Tratat CE, pentru că acestea puteau fi opera unor entități lipsite de personalitate juridică. În acest fel, după un pasager avatar al întreprinderii – persoană juridică, în practica decizională a Comisiei și în jurisprudența comunitară s-a instalat definitiv un alt model, adică întreprinderea considerată ca entitate indiferentă față de forma sa juridică.
În final, accentuăm că în 1991, Curtea de Justiție a Comunităților Europene afirma fără rețineri următoarea definiție: „în contextul dreptului concurenței, prin noțiunea de întreprindere înțelegem orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (s.n.)”. S-a decis deci pentru interpretarea substanțială a noțiunii, cea mai adecvată de altfel în dreptul economic, deoarece este susceptibilă să releve „fondul”, adică, în analiza noastră, activitatea cu caracter economic.
Or, dacă activitatea economică este accesibilă oricărui operator pe piață, fie că este dotat, fie că nu este dotat cu personalitate juridică, înseamnă că întreprinderea este baza acestei activități și poate avea numeroase forme. Anume de aceea în doctrină s-a scris, poate puțin radical: „întreprinderea nu este un concept juridic, ci un instrument de referință care se pretează la toate conjugările. Este…o paradigmă juridică” .
Capitolul II. Tipuri de înțelegeri și categorii antante
Secțiunea 1. Tipuri de înțelegeri
O prioritatea încă de la constituirea Comunității Europene a reprezentat reprimarea practicilor anticoncurențiale. Regulile generale în ceea ce privește concurența pe piața internă a Comunității Europene au fost cuprinse cuprinse în art. 85 și 86 din Tratatul de la Roma din 1957 devenite art. 81 și 82 după.
Pentru o înțelegere mai ușoară a înțelegerilor ilicite și a practilor concertate, care se pot suprapune doctrină a clasificat antantele în antante orizontale și antante verticale.
Antantele orizontale
Antantele orizontale sunt constituie din acele acorduri sau practici concertate care se efectuează între doi sau mai mulți operatori economici care acțonează la același nivel de piață (producători). Aici avem în vedere concurența reală dar și cea potențială, care este reprezentată de operatori economici care pot intra pe o piață cu o investiție minimă, devenind astfel concurenți reali.
Altfel spus, antantele orizontale sunt acele acorduri realizate între operatorii economici care operează la același nivel al procesului economic, deci între concurenți care își organizează colaborarea, fiind susceptibili, în principiu, să îngrădească concurența și chiar să anihileze acțiunea naturală a mecanismelor pieței libere, cu urmarea diminuării sau stagnării dezvoltării economice ori a dăunării consumatorilor.
Exemplu fiind acordurile de cercetare și dezvoltare, acordurile de comerciaizare acordurilor de specializare, acordurilor de producție, acordurilor de mediu.
Antantele verticale
Prin antante verticale se are în vedere acele acorduri sau practici concertate acceptate de doi sau mai mulți operatori economici, care își desfășoară activitatea în scopul de a-și îndeplini acordului respectiv, la niveluri diferite ale lanțului producție-distribuție.
Acordurile pot conveni condițiile în care părțile au voie să cumpăre, vinde sau revinde anumite produse sau servicii.
Acordurile verticale, care înlănțuie verigi aflate la paliere deosebite ale procesului economic, au, de regulă, aptitudinea să eficientizeze activitatea întreprinderilor implicate, să intensifice ritmul concurenței, să îmbunătățească calitatea produselor și scăderea prețurilor acestora.
Este situația acordurilor de franciză, distribuție exclusivă, distribuție selectivă, vânzare exclusivă, cumpărare exclusivă sau vânzare condiționată.
Cazul Consten SARL & Grundig Verkaufs GmbH vs. Comisia, nr.56 & 58\64, 10 iunie 1965 – Compania germană de electronice Grundig a semnat un contract de distribuție exclusivă cu societatea franceză Consten, prin intermnediul căruia Grundig a căzut de acord să aibă ca distribuitor unic în Franța anume această firmă, iar în schimb Consten era obligat să nu vândă produse competitoare și nici să re-exporte produse Grundig. Consten a obținut, de asemenea, dreptul exclusiv de folosință a mărcii GINT, marcă ce era înregistrată internațional de Grundig.
O altă companie franceză (UNEF) a cumpărat produsele Grundig din Germania, acolo fiind mai ieftine, și le-a revândut respectiv în Franța.
Prin urmare, Consten a introdus o acțiune în fața instanțelor franceze pentru încălcarea dreptului asupra mărcii internaționale GINT. Societatea UNRF a introdus plângere în fața Comisiei Europene privind contractul ce exista între Grundig și Consten, contract care viola dispozițiile art.81 TCE. Comisia a decis în favoarea societății Consten, decizie fiind atacată de Consten și Grundig în fața CJCE.
Curtea a argumentat că lista practicilor ilegale din art. 81 TCE este ilustrativă și nu exhaustivă. În acest articol fiind indicate doar interdicția de a încheia înțelegeri prin care se impun prețuri, se limitează producția sau piețele, se aplică diverse condiții tranzacțiilor echivalente și se fixează obligații suplimentare fără a avea legătură cu obiectul contractului.
În soluția dată, Curtea a statuat că înțelegerea încheiată între Consten și Grundig are ca efect partiționarea pieței de-a lungul granițelor naționale, înlăturând, astfel, competiția în defavoarea consumatorilor.
Decizia din această speță a fost criticată intens pe motivul că interzice acordurile „verticale” , adică acordurile între societăți aparținând unor niveluri diferite ale distribuției, în speța dată mai sus între producător și distribuitor. Acordurile de acest tip sunt văzute, în general, ca fiind mai puțin periculoase decât acordurile „orizontale”, adică acele înțelegeri încheiate între companii ce aparțin aceluiași nivel de producție, cum ar fi, de exempu, cartelurile.
Astfel, unii comentatori sunt de părere că nu trebuie numaidecât interzise acordurile prin care se restrânge disponibilitatea unei anumite mărci pe o piață, atâta timp cât există o concurență efecientă între branduri. Curtea a conchis că nu este necesar să se ia în considerare efectele unor înțelegeri, atâta timp cât acesta are ca scop prevenirea, restricționarea sau distorsionarea concurenței.
Secțiunea 2. Categorii de antante
Categoriile de acorduri ilicite sau condițiile antantelor sunt reglementate la art. 5 din legea nr. 21/ 1996. Modul de formulare a acestei legi, și anume faptul că interdicția are în vedere „în special” cele șapte categorii de acorduri cu caracter concurențial enumerate în continuare, la lit. a – g, duce la ideea că enumerarea legală are doar caracter exemplificativ, aceste exemple nefiind singurele posibile, ci doar cele mai des întâlnite. Legiuitorul român a preluaat aceste exemple din formularea art.81 al Tratatului de la Roma și a art.7 din Ordonanța franceză nr.86-1243 din 1 decembrie 1986, adăugând și alte exemple.
În continuare enumerăm, cu explicațiile necesare, categoriile de acorduri ilicite, acestea fiind, după cum urmează, acele care:
1) stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare; (art.5 alin.1 lit.a).
Se remarcă că formularea textului legal conține două ipoteze și anume:
a)– stabilrea prețurilor direct sau indirect;
b)– stabilirea oricăror alte condiții de tranzacționare.
Referindu-ne la prima ipoteză, prohibiția fixată de legiuitor este absolută în dreptul intern al concurenței, funcționând „per se”, deoarece principiul fundamental al economiei de piață este acel potrivit căruia „prețurile produselor și tarifele serviciilor și lucrărilor se determină în mod liber prin concurență pe baza cererii și a ofertei”.
Acestea fiind spuse, formarea liberă a prețurilor produselor, lucrărilor sau serviciilor este de natura liberei concurențe,orice intervenție nelegală și nejustificată fiind calificată drept o practică anticoncurențială interzisă.
Modalitatea de fixare concertată a prețurilor poate fi directă, adică nemijlocită, ,cea indirectă realizându-se prin fixarea altor elemente care concură la formarea lor (marje, rabaturi etc) ori prin impunerea de diverse constrângeri, care duc la același rezultat.
Astfel de înțelegeri au loc, de regulă, între cel puțin doi agenți economici ce se află pe aceeași piață și în aceeași poziție caracteristic acordurilor orizontale.
impun întreprinderilor în cauză doar acele restricții care sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective; (art.5 alin.1 lit.b).
3. împart piețele sau sursele de aprovizionare (art.5 lit.c).
Conform doctrinei, acest tip de acord anticoncurențial se poate încheia numai cu intenție directă. Pentru explica elementele care intră în structura unui astfel de acord, doctrinarii arată că “ prin piața de desfacere se înțelege spațiul geografic în care are loc distribuirea unor bunuri sau prestarea unor servicii, fie categoria de consumatori actuali sau potențiali ai acestora.” .
Acordurile de acest fel sunt condamnabile și sunt considerate ca fiind foarte grave, în special, atunci când se concretizează în acorduri orizontale. De asemenea, astfel deacorduri orizontale, nu pot fi exceptate de interdicția enumerată de alin.1 art.5, prin regulament sau prin individual, indiferent de plafonul cifrei de afaceri și indiferent de cotele de piață totală sau de acele ale fiecărui agent economic implicat, fiind respectiv nule de drept, în mod absolut, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art.5 alin.2 din Legea nr.21/1996.
În afacerea TAROM – DAC AIR, în urma analizării efectuate, Consiliul Concurenței a remarcat și reținut că cele două societăți comerciale, au încheiat în fapt și un acord orizontal de împărțire a piețelor și rutelor aeriene în spațiul geografic al Europei de est și a celei de vest, acord ce este considerat ca fiind interzis și netolerabil, potrivit art.5 alin.2 din Legea nr.21/1996. În acest fel, în zona Europei Centrale, pe piața Ungariei, DAC AIR și-a menținut zborurile regulate de la Timișoara și Cluj la Budapesta, în timp ce TAROM și-a reținut zborurile tradiționale de la București la Budapesta; în zona Europei deVest, DAC AIR a acționat la Munchen, în timp ce TAROM și-a păstrat cursele tradiționale pentru Germania: Frankfurt, Berlin, Dusseldorf, iar pe relația Italia, TAROM a oferit partenerei sale cursele charter la Treviso și Bologna.
4. aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj concurențial (art.5 alin.1 lit.d).
Nici acest tip de acord anticoncurențial nu poate fi încheiat decât cu intenția clară de a favoriza pe anumiți parteneri contractuali terți și a-i dezavantaja pe alții, cu urmarea de a crea un inconvinient în poziția concurențială pentru agenți economici respectivi. Pentru a ne afla în prezența unui asemenea acord condamnabil este obligatorie îndeplinirea cumulativă a două condiții :
părțile unui astfel de acord să aplice “condiții inegale la prestații echivalente în relațiile cu partenerii lor comerciali, care sunt terți față de această înțelegere”.
crearea, în felul acesta, a unui dezavantaj concurențial pentru partenerii comerciali afectați, în comparație cu ceilalți.
Prin „condiții inegale” se are în vedere stabilirea unor tratamente diferențiate de către agenții economici ce participă la practică față de terți. Prin termenul de „prestații echivalente” înțelegem că, deși terții obligați sunt diferiți, obligațiile asumate de aceștia, au aceeași totuși natură. Prestațiile echivalente nu implică o identitate de mijloace de îndeplinire a acestora. Concluzia este că, dacă prestația este echivalentă pentru terți, atunci și condițiile impuse trebuie neaparăt să fie egale pentru toți. Astfel de condiții inegale ar putea presupune aplicarea anumitor terți care nu sunt parte la acord a unor prețuri discriminatorii în legătură cu practicile aplicate altora.
5. condiționează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte (art.5 alin.1 lit.e).
Pentru ca o practică anticoncurențială să poată fi sancționată este obligatorie să se demonstreze încălcărea libertății de exprimare a consimțământului la încheierea unor asemenea de contracte. Astfel de clauze se pot găsi în contractele care pun în accentul pe anumite raporturi de dependență economică între părțile semnatare, astfel de contracte, sunt calificate drept„cuplate”,, „legate” ori „de înlănțuire” .
Asemenea stipulații pot conține contractele de distribuție sau cele de licență de brevet ori savoir-faire. Nu doar simpla condiționare a încheierii unui contract prin care sunt propuse a fi incluse clauze suplimentare străine de uzanțele comerciale și de natura contractului, poate reprezenta o practică anticoncurențială interzisă, doar încheierea clară a unui asemenea contract de către partea care nu l-a putut refuza neavând alternativă la contractul propus.
Și acest tip de practică anticoncurențială se poate efectua doar cu intenția directă de a valorifica starea de dependență economică și lipsa de alternativă a agenților economici care sunt nevoiți să încheie contracte cu agenții economici care abuzează efectiv de poziția lor pe piața relevantă.
6. constau în participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitații sau la orice alte forme de concurs de oferte (art.5 alin.1 lit.f).
Prin ipoteză, o astfel de practică anticoncurențială necesită participarea la licitații sau la alte forme de concurs de oferte, a cel puțin doi agenți economici,cu dorința prestabilită de a influența în mod fraudulos, prin formularea de oferte nereale, fără intenția totușide a-și adjudeca rezultatul acestora, „scopul acestora fiind să favorizeze participarea și adjudecarea licitației sau a concursului de oferte, după caz, de către un alt ofertant” .
Chiar dacă la o asemenea licitație sau la un asemenea concurs de oferte va fi înaintată o singură ofertă trucată, o astfel de situație va atrage calificarea unei astfel de practici ca fiind ilicită, indiferent dacă licitațierespectivă sau selecție de oferte a fost sau nu adjudecată de persoana aleasă de către părțile înțelegerii anticoncurențiale pe care o cercetăm.
Este deosebit de bogată practica Consiliului Concurenței în această natură, dintre deciziile care au fost pronunțate o amintim pe cea cu nr.66/1998, decizie prin care s-a stabilit că în cadrul unei anumite licitații organizate de Ministerul Apărării Naționale cele două firme care și-au înaintat ofertele nu erau firme concurente,ele defapt fiind legate prin deținere încrucișată de acțiuni, și de faptul că au acționat concertat pentru a câștiga licitația de către una din ele ,cealaltă având doar, ccea ce se numește, o ofertă de acoperire.
7. elimină de pe piață alți concurenți, limitează sau împiedică accesul pe piață și libertatea exercitării concurenței de către alte întreprinderi, precum și înțelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumite întreprinderi fără o justificare rezonabilă (art.5 alin.1 lit.g).
Exemplul de la acestă literă vizează două ipoteze.
Prima dintre ele are în vedere înlăturarea de pe piață a altor concurenți sau împiedicarea accesului pe piață și a libertății exercitării concurenței de către agenți economici. Eliminarea de pe piață a altor concurenți presupune acele acte și fapte ale agenților economici care sunt implicați, în mod intenționat, în practica anticoncurențială incriminată de art.5 alin.1 lit.g, care au fie ca obiect, fie ca rezultat, eliminarea de pe piața relevantă a agenților economici competitori, indiferent de mijloacele pe care le folosesc pentru atingerea unui asemenea scop.
Limitarea (chiar și numai din culpă) sau împiedicarea (numai cu intenție) accesului pe piață vizează ipoteza în care, pe o anumită piață relevantă pentru un anumit produs sau serviciu, nu orice tip de agent economic poate să intre sau chiar situația în care nici un alt agent economic nu poate intra ca urmare a piedicilor puse de către agenții economici ce participă la această practică anticoncurențială.
Limitarea sau împiedicarea libertății exercitării concurenței este o urmare a acelei conduite a agenților economici participanți la practica anticoncurențială din cauza căreia concurenții nu își pot desfășura activitatea într-un mediu concurențial sănătos și normal, pentru că sunt anihilate, în tot sau în parte, caracteristicile unei concurențe naturale.
În activitatea Consiliului Concurenței astfel de practici anticoncurențiale, ca cele mai sus meționate, grație generalității ipotezelor și a efectului lor, sunt cele mai des întâlnite și sancționate de către această autoritate.
Spre exemplu, prin decizia Consiliului Concurenței nr.544/2000, s-a observat că „prin decizia sa, Colegiul Farmaciștilor din România a limitat și împiedicat accesul noilor agenți economici pe piața distribuției de medicamente și libertatea exercitării concurenței de către aceștia etc”.
Cel de-al doilea mod de punere în practică a unei antante de tipul celor descrise la acest punct, este reprezentată de acordurile de a nu cumpăra sau de a nu vinde către anumiți agenți economici, fără o justificare rezonabilă. Acest tip de înțelegeri sunt condamnabile și sunt cunoscute de doctrina și practica relevantă sub accepțiunea de „boicot colectiv”. Refuzul colectiv de a colabora cu un anummit partener este ilicit, fie că ne referim la refuzul de a aproviziona un client, fie la refuzul de a se aproviziona de la un anume furnizor.
O asemenea de faptă anticoncurențială este interzisă, prin definiție, chiar dacă, în fapt ea nu ar aduce nici un efect ilicit. Astfel, această faptă este una de pericol și nu de rezultat, ea este sancționabilă, de regulă, în orice condiții. Totuși, o astfel de antantă nu ar putea fi sancționabilă dacă agentul ori agenții respectivi vor putea demonstra legitimarea refuzul de a nu cumpăra sau de a nu vinde către anumiți agenți economici.
Capitolul III. Exceptări de la principiul interzicerii înțelegerilor anticoncurențiale
Atât dreptul comunitar, cât și cel național posedă, luând în vedere principiul interesului economic general, excepții, în anumite condiții, care, pot fi rezumate printr-un test de oportunitate: efectele pozitive depășesc pe cele negative, iar cele negative nu depășesc ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul ce a fost propus.
În concrdanță cu art. 81 alin. 3 TCE și art. 5 alin. 2 Legea 21/1996, înțelegerile, deciziile asociațiilor agenților economici și practicile concertate care se fac parte din una din categoriile exceptate, potrivit Regulamentului CE nr. 1/2003 sau, în România, potrivit regulamentelor emise de Consiliul Concurenței, sunt considerate a fi legale, fără a fi obligați să notifice sau să obșină vreo decizie în acest sens de la Comisia Europeană, respectiv Consiliul Concurenței, cu obligația pentru agenții economici respectivi de a argumenta îndeplinirea condițiilor ce sunt prevăzute de legislația concurenței.
Excepțiile se împart în două categorii, depinzând de modul de reglementare de către autoritățile de concurență: excepții individuale și excepții de grup.
Exceptările de grup (așa numitele „block exemptions”) sunt indicate în regulamentele Consiliului Uniunii Europene, Comisiei Europene, sau ale autorităților de concurență din fiecare stat membru pentru statul respectiv. Ele conțin anumite categorii de acorduri susceptibile a aduce beneficii mai mari decât efectele negative reduse pe care le posedă asupra mediului concurențial și include acorduri pe verticală: acorduri privind distribuția sau furnizarea, transporturile maritime, desfacerea de autoturisme, iar pentru acordurile orizontale: acordurile cu privire la transferul tehnologic, acordurile cu privire la cercetarea și dezvoltarea, ș.a.m.d.
Înțelegerile care nu se circumscriu condițiilor fixate pentru exceptările de grup, atunci pot fi exceptate în mod individual, ca consecință a analizării clauzelor respective, care trebuie să se încadreze în condițiile stabilite de art. 81 alin. 3 TCE sau art. 5 alin. 2 Legea nr. 21/1996. În plus, la aceste exceptări se mai adaugă acele înțelegeri care, deși nu se încadrează în condițiile pentru exceptare, nu depășesc pragurile de minimis.
Secțiunea 1. Exceptările de grup
Regulamentul nr. 19/1956 al Consiliului din 2 martie 1964 a oferit autorizație Comisiei Europeane să declare, prin regulament, că art. 101 alin. (1) TFUE nu se aplică anumitor categorii de înțelegeri, și anume acelora la care nu participă decât două întreprinderi și care impun anumite clauze de exclusivitate sau de limitare, în conformitate cu drepturile de proprietate industrială sau de know-how.
Regulamentele de exceptare sunt valabile pe o perioadă nume, putând fi modificate sau ba chiar abrogate în funcție de schimbarea circumstanțelor care au dus la adoptarea acestuia.
Aceste exceptări denumite „de grup” sau „pe categorii” (block exemtion –engl., sau par categories – fr.) sunt o cale eficace de aplicare a art.85 par.3CE, și prin care se contribuie la degrevarea Comisiei, care ar fi trebuit, în cazul în care se îndeplineau condițiile necesare, să acorde exceptări individuale sau atestări negative. Dacă părțile la un anumit acord, decizie sau practică concertată nu au nici o reținere asupra încadrării acestora într-o categorie dintre cele considerate ope legis ca fiind exceptate, atunci ele nu vor introduce nici o procedură în fața Comisiei. Astfel, în cazul acestor antante nu va fi necesară nici o notificare către Comisiespentru a se acorda exceptarea și desigur, nici vreo acțiune consecutivă a Comisiei.
Instituirea unor astfel de exceptări se face luându-se în vedere caracterul de omogenitate a categorilori de antante respective, precum și unitatea lor, care, în concepția doctrinei, fac posibilă, includerea lor, într-un grup distinct.
În dreptul comunitar, regulamentele de exceptări categoriale din categoria antantelor sunt: regulamentul nr.3932/1992 cu privire la acordurile în domeniul asigurărilor; regulamentul nr.1400/2002 cu privire la acordurile de distribuție de automobile și de service post vânzare; regulamentul nr.240/1996 cu privire la aplicarea art.81 par.3 al Tratatului asupra unor acorduri de transfer de tehnologie; regulamentul nr.2658/2000 cu privire la aplicarea art.81 par.3 alTratatului asupra unor acorduri de specializare; regulamentul nr.2659/2000 cu privire la aplicarea art.81 par.3 al Tratatului asupra unor acorduri de cercetare-dezvoltare; regulamentul nr.2790/1999 cu privire la aplicarea art.81 par.3 alTratatului asupra unor acorduri și practici concertate verticale.
Secțiunea 2. Exceptările individuale
O mulțime de înțelegeri între întreprinderi pot exista, în care fapta se realizează, dar în condițiile în care, conform legii, își pierde caracterul de ilicit. În acest fel acordându-se un beneficiu de exceptare.
Cadrul legal îl întâlnim la articolul 5 alin. 2 din legea nr. 21/1996 așa cum a fost modificată. Conform acestui articol interdicțiile prevăzute la alin.1 nu sunt aplicate înțelegerilor sau categoriilor de înțelegeri între întreprinderi, deciziilor sau categoriilor de decizii ale asocițiilor de întreprinderi, practicilor concertate sau categoriilor de practici concertate, atunci când acestea îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
● înțelegerea ajută la îmbunătățirea producției ori distribuției de mărfuri sau la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând, concomitet, consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat de părțile la înțelegerea respectivă, decizie ori practică concertată;
● impun întreprinderilor în cauză doar acele restricții care sunt indispensabile pentru a fi realizate aceste obiective;
● nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a înlătura concurența de pe o parte importantă a pieței produselor în cauză.
Beneficiul de exceptare așa cum a fost menționat mai sus, corespunde normelor europene care reglementează aceste exceptări la art. 101 alin.3 din Tratatul privind funcționarea Comisiei Europene.
În situația în care sunt îndeplinite cele 3 condiții, înțelegerea este considerată a fi legală, deoarece se presupune că va întări concurența pe piața relevantă. Acestă formă de înțelegere nu trebuie notificată Consiliului Concurenței. În cazul neîndeplinirii condițiilor, beneficiul exceptării pe categorii poate fi retras.
Comisia Europeană poate retrage benefeciul exceptării, la nivelul Uniunii Europene, în momentul când realizează că un acord care face obiectul unui regulament de exceptare pe categorii, produce, în diferite situații, efecte incompatibile cu art. 101 alin. (3) TFUE. Dacă efectele se nasc pe teritoriul unui stat membru, atunci autoritatea de concurență din statul respectiv are dreptul să retragă beneficiul unui regulament de exceptare pe categorii pe teritoriul său sau o pe o parte din acesta, în situația în care prezintă toate caracteristicile unei piețe geografice diferite. În caz de retragere, autoritatea care întocmește retragerea trebuie să dovedească că înțelegerea încalcă prevederile art. 101 alin. (1) TFUE și nu respectă condițiile prevăzute în art. 101 alin. (3) TFUE.
Un exemplu certificaort este Decizia 73/323, Prym – Werke, J. Of. L 296/24.10.1973, Comisia Europeană a exceptat de la aplicarea art. 85 alin 3 (astazi art. 81 alin. 1) acordul încheiat între societatea germană Prym și societatea belgiană Beka în ceea ce privește concentrarea producției de ace pentru mașinile de cusut de uz casnic într-o singură fabrică, încetarea fabricării produsului respectiv la Prym, asumarea acesteia din urmă să nu procure produsul decât de la Beka, în condiții stabilite anterior, ș.a.m.d.
Deși Comisia a reținut că înțelegerea dată intră sub incidența art. 81 alin 1, afectând în acest mod mediul concurențial pe piață, precum și comerțul între statele membre, ea a putut fi exceptată individual potrivit alineatului 3, avându-se în vedere efectele următoare: scăderea costurilor de producție și a prețurilor de desfacere, creând beneficii consumatorilor, prin creșterea producției și scăderea prețului, raționalizarea producției și introducerea fabricării în serie, etc.
Secțiunea 3. Pragul de minimis
Reglementarea pragului de minimis se referă la acele acorduri de importanță minoră care nu pot afecta în mod semnificativ comerțul dintre statele membre sau care nu pot limita în mod semnificativ concurența, prin obiectul sau efectul lor și deci, nu se încadrează în sfera de aplicare a articolului 5 alin 1, respectiv 101 alineatul (1) .
Conform art. 8 din legea 21/1996 așa cum a fost modificată, prevederile art.5 alin 1 nu se aplică în situațiile următoare:
în situația în care cota de piață cumulată deținută de părțile la un acord nu depășește 10% pe niciuna dintre piețele relevante afectate de acest acord, atunci când aceasta este încheiată între întreprinderi care sunt concurenți, existenți sau potențiali pe una dintre aceste piețe;
în situația în care cota de piață avută de fiecare dintre părțile la un acord nu depășește 15% pe niciuna dintre piețele relevante afectate de acord, atunci când aceasta este încheiată între întreprinderi care nu sunt concurenți, existenți sau potențiali pe niciuna dintre aceste piețe;
în situația în care este foarte greu să se decidă dacă este vorba de o înțelegere între concurenți sau între neconcurenți, se aplică pragul de 10%, conform prevederilor alin. 1 lit a.
Totodată, aîn cazul în care pe o piață relevantă concurența este limitată de efectul cumulativ al unor înțelegeri de vânzare de bunuri sau de servicii încheiate cu diverși furnizori sau distribuitori, pragurile prevăzute anterior sunt reduse la 5%, atât pentru înțelegerile încheiate între concurenți, cât și pentru cele încheiate între neconcurenți.
De asemenea, se apreciază ca un astfel de acord nu aduce atingere concurenței în situația în care cotele de piață nu depășesc cu mai mult de 2% pragurile de 10%, 15%, respectiv 5%, în timpul a 2 ani calendaristici succesivi .
Regulile enunțate anterior nu le sunt plicate înțelegerilor care, în mod direct sau indirect, izolat sau împreună cu alți factori aflați sub controlul părților, au ca obiect fixarea prețurilor de vânzare a produselor către terți, limitarea producției sau a vânzărilor ori împărțirea piețelor sau a clienților.
Capitolul IV. Sancționarea antantelor
Secțiunea 1. Condițiile de sancționare a antantelor
Art.5 al Legii 21/1997 actualizată în 2014 afirmă că sunt interzise înțelegerile, exprese sau tacite sau practicile concertate produse între agentii economici, care au ca obiect sau care pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, mai ales cele prin care:
stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare;
limitează sau controlează producția, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investițiile;
împart piețele sau sursele de aprovizionare;
aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj concurențial;
condiționează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
constau în participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitații sau la orice alte forme de concurs de oferte;
elimină de pe piață alți concurenți, limitează sau împiedică accesul pe piață și libertatea exercitării concurenței de către alte întreprinderi, precum și înțelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumite întreprinderi fără o justificare rezonabilă.
În acest fel , sunt interzise înțelegerile anticoncurențiale și practicile concertate, care nu urmăresc altceva decât slăbirea concurenței, restricțiile ”pure și simple”, care conduce la reducerea concurenței, fără alte beneficii. Nu are mare importanță dacă reducerea concurenței are loc în concret, decât în cazul cuantumul amenzii.
Cu toate acestea, sunt permise restricțiile necesare pentru implementarea unor acorduri – de cercetare, de joint-venture etc – care obține anumite beneficii atât pentru participanți, cât și pentru piață și consumatori. Interpretarea lor se face în mod restrictiv, defapt ca orice altă excepție de la regulă (regula interzicerii acordurilor între concurenți).
Un exemplu elocvent în acest caz este Decizia Consiliului Concurenței nr.8 din 17.03.2014, în baza căreia Consiliul Concurenței a sancționat cu amenzi în valoare totală de 56.487.840 lei (aproximativ 12,7 milioane euro) 14 companii ce erau membre ale asociațiilor ROREC și ECOTIC pentru încheierea unor acorduri anticoncurențiale în cadrul campaniilor de tip buy-back. Au fost aplicate sancțiunile în timpul investigației pe piețele comercializării de echipamente electrice și electronice (EEE) și a gestionării deșeurilor acestora (DEEE).
În acest fel, opt companii membre ROREC au fost amendate cu 47.881.380 lei (10,8 milioane euro) pentru stabilierea în comun a discounturilor și controlul vânzărilor produselor lor în campaniile de buy-back prin alocarea bugetului aferent proporțional cu cotele de piață ce erau existente ale companiilor membre ale asociației. Astfel, neurmărindu-se maximizarea numărului de deșeuri colectate, ci menținerea cotele de piață ale companiilor cu ajutorul subvenționarea discounturilor.
Consiliul Concurenței a observat că, în cadrul întâlnirilor ROREC, opt companii fondatoare ale asociației au fixat și au oferit aceleași discounturi de 20% în cazul electrocasnicelor mici și 15% în cazul celor mari și, la comercializarea produselor lor, în cadrul campaniilor de tip buy-back desfășurate în perioada 2008 – 2009. De asemenea, ele au hotărât ca din încasările din timbrul verde să fie alocate procente proporționale cu cotele de piață ale fiecărei companii pentru a finanța discounturilor din acțiunile de buy-back.
Din punctul de vedere al existenței interzicerii prevăzute de art. 5 alin. (1) din Lege/art. 101 alin. (1) din TFUE, nu are relevanță dacă înțelegerea, decizia asociației de întreprinderi sau practica concertată limitează concurența prin obiect sau prin efect. Deosebirea este relevantă doar în situația identificării și probării existenței unei asemenea încălcări. Cele două tipuri de manifestare sunt alternative, după cum decurge din formularea normelor legale aplicabile. În practică, autoritatea de concurență analizează înprimul rând dacă un acord restrânge concurența prin obiect și doar în situația în care rezultatul este negativ, va efectua o investigație a acordului privind efecte anticoncurențiale potențiale.
Obiectul anticoncurențial se referă la potențialul unei fapte săvârșită de întreprinderi de a aduce atingere concurenței, deși obiectivul urmărit de întreprinderi nu era acela de a realiza o anumită limitarea a concurenței și chiar dacă acordul nu s-ar încadra în interesul întreprinderilor implicate.
Practic, încălcările prin obiect constau în existența unei prezumții legale absolute de încălcare a art. 5 alin. (1) din Lege/art. 101 alin. (1) din TFUE odată ce există probe suficiente în ceea ce privește coordonarea între concurenți, adică încălcare per se. Încălcările prin obiect ale art. 5 alin. (1) din Lege/art. 101 alin. (1) din TFUE se aplică acordurilor care s-au dovedit a fi cele mai periculoase pentru mediul concurențial.
Reprezintă încălcări prin obiect, de regulă, faptele prevăzute de art. 8 alin. (4) din Legea concurenței, adică stabilirea prețului (inclusiv stabilirea prețului de revânzare într-un acord vertical), împărțirea de piețe și clienți, restrângerea producției sau vânzărilor și anumite restrângeri ale capacității distribuitorilor, în acordurile verticale, de a își desfășura activitatea.
Efectul anticoncurențial trebuie să privească afectarea efectivă sau potențială a concurenților și a consumatorilor, iar această afectare trebuie să fie apreciabilă, în conformitate cu pragurile de minimis prevăzute de art. 8 alin. (1), (2) și (3) din Legea concurenței. Astfel de evaluări sunt efectuate, de regulă, prin prisma Orientărilor privind aplicarea art. 81 alin. (3) din Tratat.
Este necesar sa amintim ca nu ne referim doar la acordurile de voințe adică înțelegerile anticoncurențiale dar și la practicile concertate care sunt niște forme intermediare, cel mai cunoscut exemplu fiind schimbul de informații comerciale între concurenți, și de deciziile luate de asociațiile de operatori economici.
Cum am mai spus, practica concertată reprezintă un acord tacit în care întreprinderile nu stabilesc să acționeze explicit în mod unitar, dar care totuși acceptă consecințele demersului comun. Practica concertată este realizată printr-o „întâlnire a minților” (meeting of minds) și, astfel, posedă forme mult mai subtile și complexe. În accepțiunea Curții Europene de Justiție, practica concertată presupune „o formă de coordonare între întreprinderi care, fără a fi ajuns la stadiul în care un acord propriu-zis este încheiat, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu cooperarea între acestea”.
Acestea nu constau în înțelegeri contractuale valabile pentru că sunt lovite, în baza art.49 din Legea concurenței și art.1250 din Codul Civil, de nulitate absolută.
Legea conține un sistem de sancțiuni complexe, civile, administrative și penale. Asemenea dreptului comunitar sau sistemelor de drept europene, se întcmește o sancțiunea civilă a nulității absolute a oricăror clauze, convenții formale sau informale care cad sub compasul articolului anterior menționat. Sunt considerate ca fiind contravenții:
· furnizarea de informații inexacte sau incomplete Consiliului Concurenței;
· furnizarea Consiliului Concurenței de documente, înregistrări și evidențe incomplete;
· refuzul de a se supune controlului intreprins de Consiliul Concurenței prin personalul abilitat în acest sens;
Participarea cu intenție frauduloasă și în mod determinat a unei persoane fizice la nașterea, organizarea sau realizarea practicilor interzise enumerate anterior se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amenda.
Orice persoana care divulgă sau folosește în alte scopuri decat cele prevăzute de lege, documente și informații cu caracter de secret profesional, primate sau de care a luat la cunoștință în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau în legatură cu serviciul, răspunde potrivit legii penale, precum și potrivit normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru acoperirea prejudiciului.
Legea prevede un sistem de sancțiuni specifice care est în amenzi format din amenzi cominatorii aplicate fiind agenților economici de către Consiliul Concurenței, pentru a-i convinge să renunțe la practicile restrictive, fie să înștiințeze în mod corect și complet informațiile ce le-au fost solicitate.
În continuare prezentăm amenda aplicată, de Consiliul Concurenței în ianuarie 2015, celor 25 de companii de pe piața comercializării produselor alimentare (4 retaileri și 21 de furnizori ai acestora) cu amenzi în valoare totală de 154.029.538 lei (aprox. 35 milioane euro).
Sancțiunile au fost aplicate în cadrul cercetărilor având ca obiect înțelegerlei pentru fixarea prețurilor între retailerii Metro, Selgros Real, Mega Image și furnizorii acestora, în perioada 2005-2009.
În urma cercetărilor a fost sanctionată încălcarea legii concurenței atât pentru stabilirea prețurilor de revânzare (de raft), cât și pentru conduita companiilor în cadrul promoțiilor.
Consiliul Concurenței a observat că prețurile de vânzare la raft nu erau fixate conform regulilor de piață raportate la cerere și la ofertă, ci furnizorul și retailer-ul fixau un pret fix sau minim. Această practică au condus la prețuri mai mari pentru consumatorul final, retailerul neputând să micșoreze prețul sub limita fixată cu furnizorul.
Referitor la comportamentul companiilor în ceea ce privește promoțiilor, contractele sau documentele contractuale dintre unii retaileri și furnizori presupuneau o clauză care prevedea că, în aceeași perioadă, furnizorii nu puteau face promoții simultane în mai multe lanțuri de retail, acestea fiind posibil doar să alterneze. Astfel, consumatorul final nu i se dădea acces la promoții și implicit la cel mai mic preț, în magazine concurente. Decizia de a efectua sau nu promoții în lanțuri de magazine concurente trebuie să aparțină exclusiv furnizorului.
Secțiunea 2. Condițiile nesancționării înțelegerilor anticoncurențiale
Prevederile Legii 21/1996 privind atât practicilor anticoncurentiale cât și abuzul de poziție dominantă nu le este aplicabil agenților economici la care cifra de afaceri pentru exercițiul financiar anterior recurgerii la comportamentele susceptibile a fi calificate practicei anticoncurențiale nu depașește un plafon anual hotărât de către Consiliul Concurenței și o cotă de piață ce nu depășește 5% – plafonul actual este de 15 miliarde de lei.
Ca regulă generală, antantele sunt lovite de nulitate. Cu toate acestea, cu caracter excepțional, unele antante nu se încadrează art. 101 alin. (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și a art. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 actualizată în 2014, atunci când acestea îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
ajută la îmbunătățirea producției sau distribuției de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând, în același timp, consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat de părțile la înțelegerea respectivă, decizie ori practică concertată;
nu impun întreprinderilor în cauză anumite restricții care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;
nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a înlătura concurența de pe o parte importantă a pieței produselor în cauză.
Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 declară regula conform căreia prevederile art. 5 alin. (1) nu se aplică în cazul înțelegerilor care sunt considerate a avea un impact nesemnificativ asupra concurenței.
Acesta este cazul operatorilor economici care nu depășesc praguri de 10% și respectiv 15%, după cum părțile la o înțelegere sunt sau nu concurenți, existenți sau potențiali, pe una dintre piețele relevante care a adus atingere înțelegerea respectivă.
În cazul practicilor care au ca obiect stabilirea prețurilor de vânzare a produselor către terți, restrângerea producției sau a vânzărilor sau împărțirea piețelor sau a clienților, operatorii economici nu vor putea beneficia de excepția de la aplicarea legii grație faptului că aceste înțelegeri sunt susceptibile că afectează semnificativ concurența.
Încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 21/1996 și a prevederilor art. 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene reprezintă o contravenție și se sancționează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării următoarele fapte.
Este necesar să accentuăm că o antantă poate fi rascumparată, validată dacă sunt îndeplinite cumulativ patru condiții:
Ameliorarea producției sau a distribuției ori promovarea progresului tehnic sau economic;
Parte echilibrată din profitul rezultat este rezervată utilizatorilor;
Prevederea restricții exclusiv indispensabile pentru atingerea acestor obiective;
Neeliminarea concurenței pentru o parte impotantă a produselor în cauză.
În final, adăugăm că prin înțelegeri între concurenți este afectat mecanismul cererii și ofertei , în sensul că prețurile și cantitățile vândute nu mai sunt dependente exclusiv de cerere. Aceasta connducând la ineficiențe sub forma afectării pieței libere, despre care istoria a demonstrat că este cea mai eficientă modalitate de a asigura o alocare optimă a resurselor de producție, adică eficiența alocării resurselor, maximizarea producției, adică eficiența producției și stimularea inovării, adică eficiența dinamică.
Considerații finale
În cadrul dreptului concurenței, legislația de bază și cea secundară sunt armonizate caatare cu legislația similară europeană, astfel există un grad înaintat de compatibilitate în ceea ce privește modul de tratare și reglementare a înțelegerilor, practicilor concertate, abuzului de poziție dominantă și controlului concentrărilor economice.
În general, legislația privind concurența (înțelegerile, abuzul de poziție dominantă și concentrările economice) respectă, așa cum s-a considerat și în ultimul Raport de evaluare asupra progreselor înregistrate de Romania, linia legislației Comunității: art.81 și 82 din Tratatul de la Amsterdam (inclusiv Regulamentul 17/1962 privind aplicarea acestor articole) se reflectă în Legea 21/1996 în vigoare de la 1 februarie 1997; Reglementările CEE 4064/1989 și 3384/1994 privind controlul concentrărilor economice sunt preluate de Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice adoptat de Consiliul Concurenței. Au fost adoptate de asemenea în spiritul caracteristic, Regulamentul privind exceptarea pe categorii de înțelegeri, decizii de asociere ori practici concertate; Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței; Instrucțiuni cu privire la calculul cifrei de afaceri și Instrucțiuni pentru definirea pieței.
Cea mai importantă regula de concurență comunitară este, fără îndoială, art. 81 care se referă la ceea ce majoritatea autorilor și instanțe denumesc 'antante'. Legea română a concurenței 21/ 1996 definește în art.2 alin. 2 ceea ce înseamnă antantă : “Când agenții economici, determinați conform alin. (1) lit. a), (agenți economici sau asociații de agenți economici – persoane fizice sau juridice – de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină, denumiți în continuare agenți economici) participă la o grupare realizată pe cale convențională prin acord, înțelegere, pact, protocol, contract și altele asemenea, fie ea explicită, publică ori ocultă, secretă, dar fară personalitate juridicaă și indiferent de formă – antantă, coaliție, grup, bloc, federație și altele asemenea -, pentru actele și faptele prevăzute la alin. (1), săvârșite în cadrul participării la o asemenea grupare, dispozițiile prezentei legi se aplică fiecărui agent economic, ținând seama de principiul proportionalității”.
Antantele sunt foarte numeroase și diverse asemenea contenciosului căruia îi dă naștere. Ele pot presupune în mod egal grupuri mari industriale, cât și întreprinderi mici sau mijiocii.
Cu scopul de a-și duce profitul la maxim, întreprinderile depășesc limitele trasate de regulile concurenței. Ne aflăm în prezența așa-zisei concurențe patologice. Ea poate rezida în acapararea violentă de către cei mai puternici a unor anumite segmente de piață cu ajutorul practicilor anticoncurențiale, destabilizând piața, sau în afapte și acte de concurență neloială, în ideea de a exclude de pe piață concurenții sau de a le fura clientela.
Indiferent de denumirea pe care o posedă: antantă, grup, cartel, bloc, coaliție, federație etc., ea este realizată pe cale convențională, prin acord, pact, înțelegere, protocol, contract și altele asemenea, putând fi explicită, publică ori ocultă, secretă, dar
întotdeauna fără personalitate juridică.
O înțelegere anticoncurențială, pentru a fi declarată interzisă, trebuie să conțină două elemente constitutive și anume, să existe o înțelegere între întreprinderi și să posede ca obiect sau ca efect restricționarea concurenței. Putem adaugă la acestea un al treilea, în funcție de realizarea căreia se poate stabili competența autorităților de concurență: înțelegerea este predispusă spre a afecta comerțul dintre state sau de a restricționa concurența pe o piață națională ori pe singură parte a acesteia.
Înțelegerile anticoncurențiale se pot realiza de două sau mai multe întreprinderi numai prin voința comună a acestora de a-și însuși un comportament anticoncurențial pe o piață anumită. Totodată, pentru a putea vorbi de voința unei întreprinderi, se necesită ca aceasta să posede autonomie pentru a luarea decizia de a adopta un anuit comportament care să fie anticoncurențial.Coordonarea nu trebuie, în mod obligatoriu, să fie în interesul tuturor întreprinderilor ce sunt implicate.
Textul Consiliului Economic European accentuează că acordurile între întreprinderi, deciziile asociațiilor de intreprinderi și practicile concertate care sunt susceptibile să afecteze, să restrângă sau să falsifice jocul concurenței în interiorul pieței comune sunt interzise și incompatibile cu această piață. Sancțiunile acestor înțelegeri interzise pot fi atât administrative cât și civile, cu toate acestea este prevăzut că aceste înțelegeri prohibite de concurență pot fi exceptate sau salvate de la sancțiune dacă îndeplinesc în mod cumulativ condițiile de promovare a progresului tehnic, de existență a unor avantaje pentru consumatori, de neeliminarea a concurenței și de restricționare proporțională cu satisfacerea acestor obiective. Scutirea poate fi individuală sau edictata pe categorii de acorduri, pe baza de regulament al Comisiei. Această scutire este caracteristică regimului comunitar al antantelor, ea dezvăluind preocuparea redactorilor tratatului de a forma o 'politici de concurență' si nu de a impune o concurență perfectă sau impecabilă pe piața comună.
Dacă Comisia, dupa o analiză amănunțită, concluzioează că înțelegerea nu intră sub incidența art.81, va lua o decizie de atestare negativă în sensul că antanta nu va fi considerată ilicită, sau pur și simplu va emite o scrisoare de clasare care precizează doar aprecierea Comisiei că nu este îndrepățită să intervină.
Articolul 81 se referă la comportamentul întreprinderilor iar aplicabilitatea lui este dependentă de afectarea actuală sau potențială a comerțului între statele membre. Antanta este obligată să exprime, în primul rând, un minim de coordonare sau de concertare între două sau mai multe întreprinderi. Coordonarea sau concertarea se identifică prin sesizarea unei pierderi conștiente de autonomie. Antanta nu este interzisă numai dacă se realizează cu scopul de a obține unui anumit efect asupra concurenței, totuși un efect negativ poate fi obținut chiar și în condițiile în care acesta nu este urmărit în mod expres.
În încheiere, considerăm că singurul mod de control eficace al practicilor comerciale restrictive este, nu altceva decât, respectarea cu strictețe a legislației privind concurență pentru că doar respectarea legislației în domeniul concurenței asigură protecția, menținerea și stimularea concurenței cu scopul de a promova concurența loială și un mediu sănătos de dezvoltare.
Bibliografie
I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de
Specialitate
GHEORGHIU, Gheorghe, NIȚĂ, Manuela, Dreptul concurenței interne și europene, Editura Universul Juridic, București, 2011;
CĂPĂȚÂNĂ, O., Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 1988;
BUTACU, C., Legea concurenței. Comentarii și explicații, Editura All Beck, 2005;
CĂRPENARU, St. D., Drept comercial român, Editura Universalul Juridic, București, 2009;
LAZĂR, V., Concurența neloială, Editura Universala, București, 2008;
MANOLACHE, Octavian, Drept comunitar, Editura All Beck, București, 2006;
MIHAI, Emilia, Dreptul concurenței, Editura CH Beck, București , 2004;
SCHIAU, I., Drept comercial, Editura Hamangiu, București, 2009;
FUEREA, Augustin, Dreptul comunitar al afacerilor, Editura Universalu Juridic, București, 2003;
MIHAI, Emilia, Concurența economică. Libertate și constrângere juridică, Editura Lumina Lex, București, 2004;
CĂPĂȚÂNĂ, O., Dreptul cncurenței comerciale. Concurența patologică. Monopolismul, Editura Lumina Lex, București, 1933;
PRESCURE, T., Dreptul concurenței comerciale, Editura Rosseti, București, 2004;
ȚURCU, I., Dreptul afacerilor, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1992;
IRINESCU, Lucia, Dreptul concurenței-suport de curs. Anul IV, Iași, 2012-2013;
ȚINCA, Ovidiu, Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, București, 2003;
MANOLACHE, Octavian, Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare, Editura ALL BECK, București 2000;
GAVRILĂ, Ilie, GAVRILĂ Tatiana, Competivitate și mediu concurențial – Promovarea și protejarea concurențe în UE, Editura Economică, București, 2008;
DIMA, Alina, Mediul european de afaceri. Politica în domeniul concurenței, Editura ASE, 2007;
MOȘTEANU, Tatiana, Concurența. Abordări teoretice și practice, Editura Economică, 2000;
PASCAL, Ileana, VRABIE, Codru, Politica în domeniul concurenței, București, 2002;
VOICULESCU, Dan, Competiție și competitivitate, Editura Economică, București, 2001;
POP, Octavian, Infracțiunea de concurență neloială, Editura Mirton, Timișoara, 2002.
II. Articole și studii de specialitate
NEGRESCU, Dragoș, OPRESCU, Gheorghe, Politica de protecție a concurenței și aquis-ul comunitar, în Profil Concurența, nr. 1-2, 3-4/2000 și 1/2002;
DINU, R., Politica în domeniul concurenței, Revista Română de Drept Comunitar nr. 1/2009;
BĂJENARU, A., MIREA, I., Comentariu privind infracțiunea de concurență neloială, Dreptul nr. 8/2000;
BOIER, M., Concurența neloială. Concept și probleme de aplicare a legii, Revista de drept penal nr. 3/2006;
CRIȘAN, N., Legea concurenței și profesiile liberale, Revista Profil Concurența nr. 3/2005;
MANOLACHE, O., Unele considerații în legătură cu legea concurenței, în Dreptul nr. 11/1996;
UNGUREANU, G., MACSIM C., Răspunderea penală – o soluție pentru împiedicarea înțelegerilor anticoncurențiale?, în RDC nr. 3/2010;
CRIȘAN, N., TEODORESCU, M., Asociațiile profesionale în contextul dreptului concurenței, Revista Profil Concurența nr. 2/2006;
III. Articole normative
Legea nr. 21/1996 – Legea Concurenței (publicată în Monitorul Oficial nr. 742 din 16.8.2005) cu modificările și completările ulterioare;
Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, actualizată (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007);
Ordinul nr.136 din 17 martie 2010 privind punerea în aplicare a Regulamentului pentru modificarea și completarea Regulamentului de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței, pus în aplicare prin Ordinul președintelui Consiliului Concurenței nr. 61/2004 privind punerea în aplicare a regulamentelor și instrucțiunilor Consiliului Concurenței, elaborate în baza Legii concurenței nr.21/1996, cu modificările și completările ulterioare;
Ordin nr. 519 din 15 octombrie 2010 pentru punerea în aplicare a Regulamentului privind constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor de către Consiliul Concurenței;
Comunicarea Comisiei nr. 2001/C 368/07privind acordurile de importanță minoră care nu restrâng în mod semnificativ concurența în sensul articolului 101 alin.1, ex.81 alineatul (1) din Tratatul de instituire a Comunității Europene(de minimis);
Regulamentului privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, în cazul înțelegerilor vertical (publicat în Monitoru Oficial nr. 374/29.04.2004);
Decizia Comisiei Europene 87/409/EEC în cazul Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA din 13 iulie 1987;
Decizia Comisiei Europene 73/323, Prym – Werke, J. Of. L 296/24.10.1973;
Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, C 238/99 P, Limburgse Vinyl Maatschappij NV și alții împotriva Comisiei Europene;
Decizia Consiliului Concurenței nr.544/2000;
Decizia Consiliului Concurenței nr.8 din 17.03.2014;
Decizia Consiliului Concurenței nr.21 din 5 martie 1999;
Decizia Consiliului Concurenței.nr.4 din 15 ianuarie 1999;
Decizia Comisiei Europene nr.56 & 58\64, 10 iunie 1965, Cazul Consten SARL & Grundig Verkaufs GmbH.
IV. Surse Internet
http://legeaz.net
http://www.europa.eu
http://www.jurisprudenta.com
http://www.consiliulconcurentei.ro
http://www.eur-lex.europa.eu
http://www.ec.europa.eu
http://www.avocatnet.ro
Bibliografie
I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de
Specialitate
GHEORGHIU, Gheorghe, NIȚĂ, Manuela, Dreptul concurenței interne și europene, Editura Universul Juridic, București, 2011;
CĂPĂȚÂNĂ, O., Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 1988;
BUTACU, C., Legea concurenței. Comentarii și explicații, Editura All Beck, 2005;
CĂRPENARU, St. D., Drept comercial român, Editura Universalul Juridic, București, 2009;
LAZĂR, V., Concurența neloială, Editura Universala, București, 2008;
MANOLACHE, Octavian, Drept comunitar, Editura All Beck, București, 2006;
MIHAI, Emilia, Dreptul concurenței, Editura CH Beck, București , 2004;
SCHIAU, I., Drept comercial, Editura Hamangiu, București, 2009;
FUEREA, Augustin, Dreptul comunitar al afacerilor, Editura Universalu Juridic, București, 2003;
MIHAI, Emilia, Concurența economică. Libertate și constrângere juridică, Editura Lumina Lex, București, 2004;
CĂPĂȚÂNĂ, O., Dreptul cncurenței comerciale. Concurența patologică. Monopolismul, Editura Lumina Lex, București, 1933;
PRESCURE, T., Dreptul concurenței comerciale, Editura Rosseti, București, 2004;
ȚURCU, I., Dreptul afacerilor, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1992;
IRINESCU, Lucia, Dreptul concurenței-suport de curs. Anul IV, Iași, 2012-2013;
ȚINCA, Ovidiu, Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, București, 2003;
MANOLACHE, Octavian, Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare, Editura ALL BECK, București 2000;
GAVRILĂ, Ilie, GAVRILĂ Tatiana, Competivitate și mediu concurențial – Promovarea și protejarea concurențe în UE, Editura Economică, București, 2008;
DIMA, Alina, Mediul european de afaceri. Politica în domeniul concurenței, Editura ASE, 2007;
MOȘTEANU, Tatiana, Concurența. Abordări teoretice și practice, Editura Economică, 2000;
PASCAL, Ileana, VRABIE, Codru, Politica în domeniul concurenței, București, 2002;
VOICULESCU, Dan, Competiție și competitivitate, Editura Economică, București, 2001;
POP, Octavian, Infracțiunea de concurență neloială, Editura Mirton, Timișoara, 2002.
II. Articole și studii de specialitate
NEGRESCU, Dragoș, OPRESCU, Gheorghe, Politica de protecție a concurenței și aquis-ul comunitar, în Profil Concurența, nr. 1-2, 3-4/2000 și 1/2002;
DINU, R., Politica în domeniul concurenței, Revista Română de Drept Comunitar nr. 1/2009;
BĂJENARU, A., MIREA, I., Comentariu privind infracțiunea de concurență neloială, Dreptul nr. 8/2000;
BOIER, M., Concurența neloială. Concept și probleme de aplicare a legii, Revista de drept penal nr. 3/2006;
CRIȘAN, N., Legea concurenței și profesiile liberale, Revista Profil Concurența nr. 3/2005;
MANOLACHE, O., Unele considerații în legătură cu legea concurenței, în Dreptul nr. 11/1996;
UNGUREANU, G., MACSIM C., Răspunderea penală – o soluție pentru împiedicarea înțelegerilor anticoncurențiale?, în RDC nr. 3/2010;
CRIȘAN, N., TEODORESCU, M., Asociațiile profesionale în contextul dreptului concurenței, Revista Profil Concurența nr. 2/2006;
III. Articole normative
Legea nr. 21/1996 – Legea Concurenței (publicată în Monitorul Oficial nr. 742 din 16.8.2005) cu modificările și completările ulterioare;
Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, actualizată (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007);
Ordinul nr.136 din 17 martie 2010 privind punerea în aplicare a Regulamentului pentru modificarea și completarea Regulamentului de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței, pus în aplicare prin Ordinul președintelui Consiliului Concurenței nr. 61/2004 privind punerea în aplicare a regulamentelor și instrucțiunilor Consiliului Concurenței, elaborate în baza Legii concurenței nr.21/1996, cu modificările și completările ulterioare;
Ordin nr. 519 din 15 octombrie 2010 pentru punerea în aplicare a Regulamentului privind constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor de către Consiliul Concurenței;
Comunicarea Comisiei nr. 2001/C 368/07privind acordurile de importanță minoră care nu restrâng în mod semnificativ concurența în sensul articolului 101 alin.1, ex.81 alineatul (1) din Tratatul de instituire a Comunității Europene(de minimis);
Regulamentului privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, în cazul înțelegerilor vertical (publicat în Monitoru Oficial nr. 374/29.04.2004);
Decizia Comisiei Europene 87/409/EEC în cazul Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA din 13 iulie 1987;
Decizia Comisiei Europene 73/323, Prym – Werke, J. Of. L 296/24.10.1973;
Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, C 238/99 P, Limburgse Vinyl Maatschappij NV și alții împotriva Comisiei Europene;
Decizia Consiliului Concurenței nr.544/2000;
Decizia Consiliului Concurenței nr.8 din 17.03.2014;
Decizia Consiliului Concurenței nr.21 din 5 martie 1999;
Decizia Consiliului Concurenței.nr.4 din 15 ianuarie 1999;
Decizia Comisiei Europene nr.56 & 58\64, 10 iunie 1965, Cazul Consten SARL & Grundig Verkaufs GmbH.
IV. Surse Internet
http://legeaz.net
http://www.europa.eu
http://www.jurisprudenta.com
http://www.consiliulconcurentei.ro
http://www.eur-lex.europa.eu
http://www.ec.europa.eu
http://www.avocatnet.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptului Concurenței (ID: 127588)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.