Dreptul Uniunii Europene Instrument Si Continut
DREPTUL UNIUNII EUROPENE-
-instrument și conținut
Cuprins
Introducere
Capitolul I: Considerații generale cu privire la Dreptul Uniunii Europene
1.1 Evoluția sistemului comunitar al Uniunii Europene
1.2 Sistemul instituțional al Uniunii Europene
Capitolul II: Instrumente pentru realizarea obietivelor Uniunii Europene
2.1 Acquis-ul comuitar
2.2 Actele instituțiilor comunitare
2.3 Tratatul de la Lisabona și prevederile sale
Capitolul III: Relațiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană
3.1 Acordul de Parteneriat și Cooperare dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană
3.2 Planul de Acțiuni R.M. -U.E.
3.3 Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană
Încheiere
Bibliografie
Introducere
Uniunea Europeană reprezintă o organizație internațională formată din 28 de state aliate pe baza unei uniuni economice și politice. Ea a apărut ca urmare a necesității unei Europe unde domină pacea și stabilitatea pentru a evita un alt război devastator. Istoria formării ei este destul de îndelungată și vastă avînd la origine Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului precum și Comuntatea Economică Europeană. Pentru a face față extinderii de la 6 la 28 de state au fost necesare mai multe reformări care s-au efectuat prin Tratate. Acestea sunt: Tratatul de la Bruxelles, Actul Unic European, Tatatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nice precum și Tratatul de la Liabona care modifică toate tratatele anterioare înglobînd în sine prevederi din toate domenile. Buna funcționare a Uniunii Europene este asigurată de către șapte instituții de bază care își exercită atribuțiile conferite de Tratate. Aceste instituții sunt: Consiliul European, Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea Europeană de Justiție și Curtea de Conturi a Uniunii Europene. Prin extinderile recente, Uniunea Europeană a unificat un spațiu odinioară dispersat creînd un spațiu vast de stabilitate și prosperitate. Cetățenii țărilor care s-au alăturat Uniunii Europene în 2004, 2007 și 2009 deja se bucură de palmaresul de drepturi din interiorul Uniunii, de multitudinea de avantaje precum prosperitate, stabilitate economică, libera circulație, sau lipsa discriminării de orice tip. Activitatea Uniunii Europene se axează pe cîteva obiective importante: progresul economic și social, afirmarea identității sale pe scena internațională, instituirea cetățeniei europene, dezvoltarea unei zone de libertate, Securitate și justiție precum și consolidarea Uniunii Europene prin prisma dreptului comunitar. [11, pag. 171-172].
Dreptul comuntar European reprezintă totalitatea normelor juridice comunitare, care reglementează activitata instituțiilor Uniunii Europene, acțiunile și politicile acesteia și ale statelor mmbre. [11, pag. 7]
Actualitateа tematicii invеstigate constă în faptul că Uniunea Europeană este organizația cu cea mai mare rezonanță din ultima perioadă. Conținutul dreptului său este studiat la toate universitățile din Republica Moldova, plus la asta majoritatea țărilor de pe continentul European tind să adere la ea penru că oferă o multitudine de avantaje. Posibilitatea Republicii Moldova de a adera la Uniunea Europeană și mai ales Acordul de Asociere RM-UE este o problemă actuală care se află la odinea de zi.
Importanța temei cercetate. Uniunea Europeană- organizația care cuprinde peste 500 milioane de cetățeni europeni din 28 state membre are o structură atît de complexă încît studierea ei este o artă. În prezenta lucrare mi-am propus să studiez procesul de formare a Uniunii Europene precum și organizațiile formate din zeci de mii de funcționari care o administrează. Am cerectat amănunțit instrumentele de realizare a politicilor Uniunii precum directivele, regulamentele sau deciziile. Am analizat perspectivele de integrare a Republicii Moldova precum și acțiunile care au fost întreprinse pînă în prezent cu acest scop.
Scopul și sarcinile lucrării îl constituie studierea amănunțită a legislației Uniunii Europene și delimitarea informației cu privire la acquis-ul comunitar și modul său de implementare în statele membre. La fel, cercetarea relațiilor Uniunii Europene cu Republica Moldova și evidențierea pașilor de apropiere comună au constituit un alt scop în elaborarea lucrării. . Pentru atingerea scоpului sus-numit, lucrarea iși propune următoarele оbiective:
Studierea evoluției sistemului comunitar
Cercetarea amănunțită a instituțiilor comunitare
Sistematizarea acquis-ului comunitar
Recapitularea tratatelor constitutive
Examinarea din toate punctele de vedere a instrumentelor de realizare a obiectivelor Uniunii Europene
Delimitarea obiectivelor Uniunii
Analizarea Tratatului de la Lisabona
Consultarea site-urilor oficiale pentru a aobserva stadiul de dezvoltare a relațiilor dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova
Obiectul cercectării îl constituie Dreptul Uniunii Europene și evoluția sa de la apariție pînă în prezent. Acest lucru e posibil doar prin studierea legislației internaționale, a Tratatelor
constitutive, a celor de reformare precum și a actelor normative sau a literaturii de specialitate.
Surse de informare utilizate la elaborarea lucrării. La elaborarea prezentei lucrări am folosit în mare parte surse din literatura de specialitate din domeniul Dreptului comunitar. Am mai consultat acte normative și textele originale ale Tratatelor Uniunii Europene. Unele informații le-am cules de pe site-urile care le-am menționat în bibliografia tezei.
Conținutul lucrării. Teza este sistematizată pe trei capitole, introducere, încheierea și bibliografia. În realizarea ei am utilizat lucrări ale autorilor atît autohtoni precum și străini precum: Demerji Ilie, Demerji Maria, Octavian Manolache, Allan Thatham, Eugen Osmochescu, Sergiu Bușcaneanu etc. Introducerea reprezintă o prezentare succintă a tezei și cuprinde importanța și actualitatea temei, obiectul cercetării, scopul și sarcinile precum și susrsele de informare utiizate.
Capitolul I Considerații generale cu privire la Dreptul Uniunii Europene cuprinde etapele de formare a Uniunii Europene prin semnarea mai multor Tratate și prin aderarea la Uniunea Europeană a mai multor țări. Instituțiile comunității cu competențele lor, la fel se regăsesc în acaest capitol.
Capitolul II: Instrumente pentru realizarea obietivelor Uniunii Europene studiază acquis-ul comunitar care s-a format de-a lungul extinderii UE și care nu are o formă fixă deoarece este în continuă adaptare și modificare. Actele instituțiilor comunitare precum avizele și recomandările, acorrile internaționale, regulamentele sau directivele la fel sunt descrise aici. La finele capitolului se studiază Tratatul de la Lisabon și toate prevederile sale împreună cu inovațiile aduse instituțiilor comunitare.
Capitolul III: Relațiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană cuprinde cele mai importante evenimente care s-au produs de la începerea colaborării Republicii Moldova cu Uniunea Europeană precum; Acordul de Parteneriat și Cooperare, Planul de Acțiuni RM- UE și Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană care a fost parafat recent.
Încheierea este o totalizare a întregii lucrări care răspunde la obiectivele propuse în introducere. Aici se regăsesc concluziile și recomandările în domeniul Uniunii Europene și a legislației, instituțiilor, obiectivelor sau politicilor ei. Recomndările exprimă punctul meu de vedere asupra cee ace s-ar putea de modificat.
Bibliografia conține toate actele normative, manualele și monografiile precum și site-urile utilizate în procesul de elaborare a prezentei lucrări.
Capitolul I: CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Evoluția sistemului comunitar al Uniunii Europene
Ideea crearii unei Europe unite dateaza de secole, insa abia dupa cel de-al doilea razboi mondial s-au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană. Cele doua războaie mondiale care au devastat Europa în decursul mai multor ani și care au provocat milioane de victime au determinat renasterea pacifismului si constientizarea pericolului nationalismului agresiv care a fost demonstrat de către Germania. Un alt motiv care a stat la baza procesului de integrare europeană a fost dorința statelor Europei Occidentale de a-și restabili pozitiile economice, politice precum și autoritatea afectată de razboi. Unirea forțelor statelor era necesară pentru stoparea influenței crescînde a Uniunii Sovietice asupra Europei Occidentale. Bazele procesului de integrare europeană – care a dus la aparitia actualei structuri a Uniunii Europene – au fost puse in 1950 de catre Jean Monnet, pe atunci sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta și Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei. Jean Monnet a realizat că o pace de lungă durată era posibilă doar dacă va avea loc o conciliere franco-germană și a propus ca productia de cărbune și oțel a Frantei si Germaniei sa fie condusă de un organism suprem comun. Această idee a fost dezvoltată de Robert Schuman, care mers mai înainte si a propus crearea unei comunitati de interese pașnice dintre Franta si Germania, la care se pot alătura și alte state europene interesate. Prin această comunitate se dorea eliminarea divergențelor existente între Franta si Germania privind zonele Ruhr-ului si Saar-ului, unificarea eforturilor de reconstructie a statelor europene, a caror economie fusese puternic afectată de cel de-al doilea razboi mondial, si crearea conditiilor care ar duce la evitarea pe viitor a războaielor în Europa. Crearea acestei comunități mai avea ca scop oferirea producției de cărbune și oțel întregii lumi fără deosebire pentru ridicarea nivelului de viață și în specal dezvoltarea Africii. Pe lîngă Franța și Germania, țările Benelux și Italia au manifestat intenția de particpare astfel negocierile între aceste 6 state au început la 20 iunie 1950 și au finisat odată cu semnarea Tratatului de la Paris de constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului la data de 18 aprilie 1951. Instituțiile CECO au fost : Înalta Autoritate, Adunarea Comună, Consiliul Special de Miniștri și Curtea de Justitie. Comitetul Consultativ a fost înființat, alături de Înalta Autoritate, ca a cincea instituție care reprezintă societatea civilă. Aceasta a fost prima reprezentare internațională a consumatorilor în istorie. CECO a fost într-o oarecare măsură o uniune vamală în care se respectau două principii: libera circulație a cărbunelui și oțelului și principiul liberei concurențe. Luînd în considerație faptul că Tratatul a expirat la 23 iulie 2002 obiectivele și responsabilitățile sale au fost cu timpul preluate de alte tratate care sunt în vigoare la moment. Revenind la evoluția Uniunii Europene, după Tratatul de la Paris au fost semnate altele două numite Tratatele de la Roma de constituire a Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice la data de 25 martie 1957. Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană reglementează cu adevărat o nouă ordine juridică prin afirmarea primordialității dreptului comunitar. [4, pag. 25]. Tratatul CEE a avut următoarele obiective: o uniune mai strînsă între statele din Europa; progresul economic și social; ameliorarea condițiilor de viață și de muncă; dezvoltarea economiei prin ajutor reciproc astfel ca statele mai puțin dezvoltate să reducă decalajul; pacea și stabilitatea tuturor popoarelor din Europa. Conform obiectivelor date, au fost aplicate în practică unele politici concrete: o uniune vamală în care au fost eliminate taxele astfel s-a creat o zonă de liber schimb între statele parte la tratat; o politică agricolă comună prin care piețele agricole au cunoscut o organizare comună; o politică comercială comună și o politică de concurență. Comunitatea Economică Europeană a avut un succes foarte mare deoarece ea este fundamentul economic care stă la baza ulor de viață și de muncă; dezvoltarea economiei prin ajutor reciproc astfel ca statele mai puțin dezvoltate să reducă decalajul; pacea și stabilitatea tuturor popoarelor din Europa. Conform obiectivelor date, au fost aplicate în practică unele politici concrete: o uniune vamală în care au fost eliminate taxele astfel s-a creat o zonă de liber schimb între statele parte la tratat; o politică agricolă comună prin care piețele agricole au cunoscut o organizare comună; o politică comercială comună și o politică de concurență. Comunitatea Economică Europeană a avut un succes foarte mare deoarece ea este fundamentul economic care stă la baza uneia dintre cele mai mari puteri comerciale – Uniunea Europeană.
Tratatul de instituire a CEEA a fost semnat de aceleași țări care au semnat și tratatul CEE acesta însă avînd drept scop asigurarea folosiri pașnice a energiei nucleare deoarece armele nucleare nu puteau să rămînă monopolul Rusiei, al Marii Britanii și a Statelor Unite. Prin acest tratat s-au pus bazele industriei nucleare a celor șase state semnatare. CEEA a fost creat pe o durată nedeterminată de timp avînd același sistem instituțional ca și CEE. Procesul de formare a Uniunii Europene însă nu stopează aici. Odată cu trecerea timpului chiar dacă cele trei comunități erau distincte, în evoluția lor s-au conturat o serie de elemente unificatoare care au condus la unirea lor. La 8 aprilie 1965 s-a semnat Tratatul de la Bruxelles care mai este numit și Tratatul de Fuziune prin care cele trei Comunități Europene și-au unificat instituțiile formînd o Curte de Justiție unică, un Parlament unic precum și a unor organe de control comune. Datorită acestui tratat din trei comunități, în urma comasării s-a format doar una și din trei bugete separate s-a format un buget unic care se adopta prin colaborarea Parlamentului, a Comisiei și a Consiliului. Odată cu aderarea mai multor membri la comunitate a apărut necesitatea revizuirii tratatelor deoarece au apărut dificultăți în formularea și aplicarea politicilor comunitare în procesul integrării economice. Cu acest scop a fost elaborat și semnat Actul Unic European. AUE a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 de către nouă state membre și la 28 februarie 1986 de către Danemarca, Italia și Grecia. Aceastaeste prima modificare importantă a Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene (CEE). Acesta a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Principalele etape care au condus la semnarea AUE sunt:
Declarația solemnă de la Stuttgart din 19 iunie 1983
Acest text, elaborat pe baza planului realizat de Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe și de omologul său italian, Emilio Colombo, este însoțit de declarațiile statelor membre privind obiectivele vizate în domeniul relațiilor interinstituționale, al competențelor comunitare și al cooperării politice. Șefii de stat și de guvern se angajează să reexamineze progresele înregistrate în aceste domenii și să decidă dacă este posibil să le încorporeze în Tratatul privind Uniunea Europeană.
Proiectul de tratat privind instituirea Uniunii Europene
La solicitarea deputatului italian Altiero Spinelli, se formează o comisie parlamentară pentru afaceri instituționale în vederea elaborării unui tratat care să înlocuiască Comunitățile existente cu o Uniune Europeană. Parlamentul European a adoptat proiectul de tratat la 14 februarie 1984.
Consiliul European de la Fontainebleau din 25 și 26 iunie 1984
Inspirându-se din Proiectul de tratat al Parlamentului, un comitet ad hoc compus din reprezentanți personali ai șefilor de stat și de guvern și prezidat de senatorul irlandez Dooge a examinat aspectele instituționale. Raportul Comitetului prezidat de M. Dooge invită Consiliul European să convoace o Conferință interguvernamentală pentru a negocia un tratat cu privire la Uniunea Europeană.
Cartea Albă despre piața internă din 1985
Comisia, la soliciarea președintelui său, Jacques Delors, publică o Carte Albă care identifică 279 de măsuri necesare pentru realizarea pieței interne. Cartea propune un calendar și data limită de 31 decembrie 1992 pentru realizarea acesteia.[27]
Actul Unic European a adus adaptările necesare pentru realizarea obiectivului de consolidare a pieții interne unice europene. În acest tratat sunt incluse dispoziții atît comunitare cît și interguvernamentale. El a extins competențele Comunității Europene în mai multe domenii. Consiliului European i s-a conferit o bază juridică formală, Parlamentului i s-au lărgit atribuțiile prin introducerea procedurii de cooperare, în cadrul Consiliului votul cu majoritate calificată a căpătat o semnificație mai mare, s-a lărgit sfera politicii sociale, a mediului înconjurător. Pățile lîngă aceasta AUE a conferit o bază juridică formală Coperării Politice Europene și a menționat pentru prima data termenul de Uniune Europeană avînd în vederea transformarea comunității într-o Uniune Europeană. AUE a atribuit noi competențe Comunităților pentru formarea unei adevărate Piețe interne și unice, plecînd de la constatarea că nu era suficientă eliminarea obstacolelor vamale, fiind necesară și eliminarea tuturor piedicilor fizice tehnice sau fiscale, numite bariere nevamale. Actul Unic European a permis transformarea la 1 ianuarie 1993 a pieții commune în piața internă unică. Reformînd instituțiile comunitare și competențele acestora, el a deschis calea către integrarea politică a statelor și uniunea economică și monetară ce urmează a fi instituite prin Tratatul de la Maastriht.
O fază decisivă a procesului integrării europene a început odată cu semnarea de către cei doisprezece membri a Comunităților europene la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastriht privind instituirea unei Uniuni Europene Acest tratat a constituit o nouă etapă în procesul creării unei uniuni mai strînse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cît mai aproape de cetățeni, obiectivul major al Uniunii fiind acela de a organiza în mod coerent și solidar relațiile între statele membre și între popoarele lor. Prezentul tratat nu modifică profund acquis-ul deja existent dar reunește în cadrul său Uniunea Europeană, Comunitățile Europene, Politica externă și de Securitate comună și cooperarea în domeniul justiție și afaceri interne, fiind astfel la originea pilonilor UE. Primul pilon reprezintă Comunitățile europene ce funcționează prin instituțiile comunitare. El mai cuprinde deasemenea și politica agricolă, politica comercială,Uniunea Economică și Monetară, Cetățenia Europeană, Uniunea vamală și Piața iternă etc. Pilonul II cuprinde politica externă și de Securitate comună, drepturile omului, democrație, dezarmarea, sistemul European de Securitate etc. Cel de-al treilea pilon reprezintă politica în domeniul justiției și afacerilor interne care se ocupă cu terorismul, traficul de arme, de ființe umane, corupția etc. În cadrul primului pilon se adoptă acte ce țin de CE, iar in cadrul pilonilor doi și trei, acte ce se referă la Uniunea Europeană. Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o țară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii de convergență, prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referință 1997. Concomitent cu semnarea tratatului s-a pus în aplicare un mecanism, conform căruia țările care îndeplinesc toate criteriile de convergență în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniștri pot participa și la uniunea monetară. Marea Britanie și Danemarca și-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană. Prin acest tratat politica europeană de colaborare a fost înlocuită de PESC. Deciziile fiind luate de statele membre aproape de fiecare data e necesar un vot în unanimitate. Odată cu intrarea în vigoare a tratatului se instituie și cetățenia europeană care nu substituie cetățenia națională dar o completează cu o serie de drepturi în plus ca: dreptul de a alege deputații din Parlamentul Eurpean, dreptul de a participa la alegerile locale precum și cel de ședere pe întreg teritoriul Uniuni. Tratatul mai conferă Parlamentului European aceleași drepturi ca și Consiliului de Miniștri în anumite domenii specifice. Odată cu aderarea Austriei, Finlandei și Suediei în anul 1995 a apărut necesitatea modificării prevederilor tratatelor pentru a mări capacitatea UE. În urma unei conferințe interguvernamentale care a avut loc la Torino în 1996 Consiliul European de la Amsterdam a adoptat un nou tratat la 16-17 iunie 1997 denumit Tratatul de la Amsterdam care a intrat în vigoare pe 1 mai 1999 în urma ratificării de către cele 15 state membre ale Uniunii Europene. Acest tratat într-o oarecare măsură a amendat Tratatul de la Maastricht fără a-l înlocui însă. Prin Tratatul de la Amsterdam dreptul parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care Consiliul de Miniștri hotărăște cu o majoritate calificată. Excepție face de la această regulă politica agrară – domeniul cel mai costisitor al UE. Alte modificări aduse de traatat constau în crearea unei politici comunitare de ocupare a forței de muncă, comunitarizarea adică transferaraea în primul pilon a cîtorva dintre domeniile care aparțineau pilonului al treilea, reforma politicii externe și de Securitate comună, extinderea votului în majoritate calificată, sporirea puterilor Parlamentului European mai ales în domeniul desemnării membrilor Comisiei Europene, precum și perspectiva unei cooperări mai strînse între statele member. Acest tratat face parte din acele tratate care au reformat Uniunea Europeană și au întărit tratatele constitutive. Tot în cadrul tratatului se prezintă o nouă definiție a cetățeniei europene, legată de principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului, apariția sintagmei egalității dintre femei și bărbați alături de promovarea unui nivel înalt de ocupare a forței de muncă și de protecție social. Tratatul a instituit protecția persoanelor fizice cu privire la regimul datelor cu character personal și un mechanism de sancționare a statelor member care ar viola grav drepturile fundamentale ale omlui, permițînd Consiliului să suspende dreptul de vot al statului care ar comite astfel de încălcare. S-a mai discutat imortanța instituirii unor măsuri adecvate la frontierele Uniunii Europene, asigurarea liberei circulații a persoanelor, dreptul la azil, prevenirea criminalități etc. Tot atunci s-a instituit funcția de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună însă au rămas nediscutate așa probleme ca armonizarea fiscală și reducerea șomajului.
În urma tututror tratatelor adoptate, tututror modificărilor și îmbunătățirilor Uniunii Europene, tot mai multe state au început să depună cereri de aderare deoarece erau atrase de beneficiile de a fi un stat care face face parte din Uniunea Eurpeană. Stabilitatea economică, libera circulație a mărfurilor și a persoanelor, pacea și bunăstarea, liberul schimb, egalitatea de șanse, reducerea șomajului sunt doar unele din multitudinea de beneficii care le pune la dipoziție UE. Pînă la acel moment, instituțiile UE făceau față cu brio la cerințele noilor state aderante însă dacă nu avea loc o reformă, o modificare sau adoptarea unui nou tratat care să armonizeze modul de funcționare a instituțiior Uniunea putea să intre într-un colaps total. Pentru a evita aceasta, Consiliul European în decembrie 2000 a adoptat Tratatul de la Nice care a fost semnat pe 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Obiectivele sale principale au fost implementarea reformelor instituționale omise de către Tratatul de la Amsterdam, după cum am menționat mai sus, pentru a face față extinderii UE la 25, apoi la 27 state membre. Principalele prevederi se referă la reducerea dimensiunilor Comisiei, renunțarea la unanimitate și introducerea votului cu majoritate calificată pentru a simplifica adoptarea deciziilor precum și un nou sistem de cooperare consolidată mai flexibil.
Un timp îndelungat s-a lucrat asupra unei Constituții Europene numită Tratat constitutional care a fost semnat la 29 octombrie 2004. Obiectivele acestui Tratat era crearea unei Europe bazate pe principiul democrației, transparenței și eficienței. Tratatul constitutional dacă intra în vigoare urma să înlocuiască Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind Comunitatea Europeană. Acest tratat conținea unele elemente novatorii precum atribuirea Uniunii Europene personalitate juridică, procedura legislative unică, crearea funcției de ministru al afacerilor externe a UE, precum și dispariția structurii de piloni. Deoarece Franța și Olanda au respins acest Tratat el nu a intrat în vigoare. În 2007 șefii de stat care s-au reunit în Consiliul European au hotărît să convoace o nouă conferință interguvernamentală unde se va elabora un tratat de reformă care va conține cea mai mare parte a Tratatului Constituțional, astfel, a apărut Tratatul de la Lisabona. O descriere mai detaliată în privința acestui tratat o voi aborda în capitolul III.
În urma celor enunțate mai sus putem observa că istoria Uniunii Europene se întinde pe mai multe decenii și a fost deajuns o mica idee de formare a unei Europe unite elaborate de către Jean Monet și Robert Schuman pentru a pune începutul unui process îndelungat și dificil dar care își merită efortul. Uniunea Europeană nu este doar o uniune vamală cum era la început , ea s-a dezvoltat treptat într-o comunitate de 28 țări cu o economie puternică, stabiliate politică și un teritoriu fără războaie.
Sistemul instituțional al Uniunii Europene
Uniunea Europeană are la bază un sistem instituțional unic care îi permite să-și îndeplinească obiectivele bine puse la punct încă de la formarea sa și care cu timpul au devenit mai ambițioase, mai organizate și cu mult mai mărețe. Succesul acestei organiații internaționale se datorează în mare parte modului său de funcționare, astfel, statele din componența sa nu renunță la suveranitate după aderare, dimpotrivă, suveranitatea tuturor este reunită formînd o putere și avînd o influență pe care nici un stat nu o poate avea pe cont propriu. Statele membre deleagă o parte din puteri acelor instituții comune tuturor statelor europene care adoptă decizii cu interes comun în mod democratic. Instituțiile Uniunii Europene își exercită atribuțiile în baza Tratatelor de instituire a Comunităților Europene și au competețe în domenii diverse. În activitatea lor, instituțiile comunitare sunt ajutate de diferite organe comunitare care spre deosebire de instituții nu participă direct la luarea deciziilor de interes general comunitar. Organele subsidiare activează pe lîngă organele principale, indeplinindu-și prerogativele și competențele delegate de organelle principale sau direct de tratatele constitutive. De exemplu, Comitetul Regiunilor și Consiliul Ecnomic și Social.
Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană are 7 instituții comunitare: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Curtea de Conturi Europeană și Banca Centrală Europeană.
Parlamentul European
În ceea ce privește parlamentul UE, în 1957, tratatele au extins Adunarea comună CECO, instituind o „Adunare”, cu puteri de deliberare și control pentru cele trei Comunități. Aceasta și-a luat mai întâi numele de Adunarea Parlamentară Europeană, iar în 1962 pe cel de Parlament European, care a fost oficializat prin Actul Unic European.
Este singura instituție a Uniunii care beneficiază de legitimitatea sufragiului direct. La început atribuțiile sale erau minore, dar treptat a crescut ponderea sa în structura instituțională a Uniunii. Parlamentul dispune acum de putere legislativă în multe domenii, asigurând și controlul democratic. O sursă de îngrijorare este însă faptul că interesul electoratului european a evoluat invers proporțional cu extinderea rolului Parlamentului: participarea la alegerile pentru Parlamentul European a fost de 63% în 1979 și a scăzut continuu, ajungând la 44,2% în 2004.
Sediul Parlamentului European a fost fixat la Strasbourg, unde se țin 12 reuniuni sau sesiuni plenare lunare. Reuniunile suplimentare se țin la Bruxelles, unde lucrează și comisiile parlamentare. Secretariatul General al Parlamentului și serviciile sale se găsesc la Luxemburg. Potrivit art. 189 TCE, Parlamentul e „compus din reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în Comunitate”. Nu reprezintă poporul Comunității, ci popoarele statelor, ceea ce reprezintă o diferență față de situația dintr-un stat federal, unde una din camerele Adunării reprezintă poporul federației.
Parlamentul European este format din reprezentanți ai statelor membre până in 2004 având 626 de membrii, iar din 2004 odată cu intrarea în viguare a tratatului de la Nisa acesta are 732 de membrii, iar din 2007 când Uniunea numără 27 de state acesta are 785 de membrii. Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg.
Parlamentarii sunt grupați în grupuri politice cu caracter mixt sau multinațional, numărul minim pentru formarea unui grup parlamentar fiind de 19 membrii dacă provin din cel puțin 5 state membre. După cum s-a constatat de către specialiștii științelor politice, Uniunea Europeană are nevoie de partide politice.[15, pag 115] Parlamentul este condus de un președinte,14 vicepreședinți -care împreună cu cei 6 chestori formează Biroul parlamentului European, organ executiv și de un secretar general aceștia fiind aleși pe o perioadă de 2 ani si jumătate .
Membrii parlamentului european sunt în același timp și membrii de drept și în unul din cele 20Comitete (comisii ) parlamentare(formațiuni specializate ale instituției) ce pregatesc deciziile luate de plenul Parlamentului European. Organizarea și funcționarea Parlamentului sunt reglementate de Tratatul CE, de Regulamentul interior adoptat de Parlament în temeiul art. 199 TCE și de alte acte interne.
Parlamentul European este alcătuit din organele de conducere, grupurile politice și comisiile parlamentare. Din rândul membrilor săi, Parlamentul își alege președintele, cei 14 vicepreședinți și cinci chestori, pentru o perioadă de doi ani și jumătate. Aceștia formează Biroul, organ cu funcții administrative. Regulamentul interior precizează că la alegerea în structurile de conducere se ține seama de necesitatea unei reprezentări echitabile atât a statelor membre, cât și a tendințelor politice. Președintele dirijează ansamblul activităților Adunării și a organelor sale. El prezidează lucrările Parlamentului, asigurând buna lor desfășurare; deschide, suspendă și ridică ședințele, asigură respectarea regulamentului, dă cuvântul, declară discuțiile închise, supune chestiunile la vot și anunță rezultatele votului. Președintele reprezintă instituția, inclusiv pe plan extern (în această materie, are un rol sporit față de președinții parlamentelor naționale). Parlamentul European are atribuții de supraveghere și control, bugetare și legislative. Tratatul de la Lisabona a oferit Uniunii Europene și parlamentului său o capacitate sporită de a acționa și de a obține rezultate. Tratatul a extins competențele legislative depline ale Parlamentului la peste 40 de domenii noi, printre care figurează agricultura, securitatea energetică, imigrația, justiția și fondurile UE, la egalitate cu Consiliul, care reprezintă guvernele statelor membre. De asemenea, Parlamentul a dobândit competența de a aproba întregul buget al UE împreună cu Consiliul.
Deputații în Parlamentul European au dobândit competența de a încheia acorduri internaționale și nu au ezitat să o pună în practică pentru a suspenda Acordul comercial de combatere a contrafacerii (ACTA), care, potrivit temerilor exprimate de numeroase voci, ar reprima libertățile fundamentale. Acest episod a dovedit că, prin impulsul imprimat competențele lor, deputații în Parlamentul European au adoptat decizii cu un impact încă și mai puternic asupra vieții de zi cu zi a europenilor. Tratatul de la Lisabona a acordat Parlamentului aceleași competențe de legiferare ca cele ale Consiliului și, mai mult decât atât, i-a oferit forța necesară pentru a influența direcția politică a Europei. În virtutea schimbărilor aduse tratatului, Parlamentul este cel care alege președintele Comisiei, organul executiv al UE, iar această decizie trebuie să oglindească rezultatele alegerilor europene și, în consecință, opțiunea exprimată de alegători. Fiind singura instituție a UE aleasă prin sufragiu direct de cetățeni, Parlamentul are puterea și răspunderea de a trage la răspundere celelalte instituții ale UE. Parlamentul este gardianul Cartei drepturilor fundamentale, înscrisă în Tratatul de la Lisabona, precum și al dreptului de inițiativă cetățenească, recent instituit, care le permite cetățenilor să solicite prezentarea de noi propuneri de politici, dacă petiția prezentată în acest sens a primit un milion de semnături.
Consiliul European
Pentru prima data, Consiliul European, a apărut ca o structură în anul 1974, ca mai tîrziu să devină instituție în 1986 grație Actului Unic European. Consiliul are în componența sa șefii de state sau de guvern a statelor membre împreună cu președintele Comisiei și Înaltul reprezentant pentru afaceri externe și politica de Securitate.. Membrii săi sunt asistați de către miniștrii afacerilor externe și un membru al Comisiei. De jure Consiliul European se înrunește cel puțin de două ori pe an sub conducerea șefului de stat sau de govern care deține președinția la momentul întrunirii. De facto, Consiliul se întrunește mai des la ședințe planificate de cel puțin patru ori pe an plus ședințele extraordinare neplanificate. După fiecare sesiune, concluziile președintelui sunt publicate. Reuniunile Consiliului European de obicei se desfășoară dupa întîlnirea cu Președintele Parlamentului European. Președintele Consiliului European își are mandatul de doi ani și jumătate, el pregătește, prezidează și moderează întrunirile încercînd să obțină consens între membri. Președintele este responsabil ca deciziile adoptate să fie puse în aplicare, el mai avînd și obligația prezentării unui raport Parlamentului European după fiecare ședință. O altă obligație a sa constă în reprezentarea Uniunii în relațiile cu terții împreună cu președintele Comisiei Europene.
Consiliul European are următoarele competențe: coordonarea politicilor comunitare; definirea noilor sectoare de activitate, impulsionarea politicilor comunitare; orientarea construcției europene; exercitarea unui rol de mediere în probleme politice; Consiliul European poate adopta și unele doumente precum decizii în cazul unor problem importante, decizii de procedură care trimit la o altă instituție, directive și orientări precum și declarați care exprimă poziția unor șefi de state față de unele probleme.
Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene este principalul organ decizional al Uniunii și una dintre cele mai influente instituții. El este format din miniștrii guvernelor naționale iar componența sa se modifică în depenență de problema pusă în discuție. Ei se pot întîlni ori de cite ori este necesar, iar în perioada dintre întruniri interesele statelor sunt reprezentate de către reprezentanții permanenți sau delegațiile naționale. Aceste delegații formează Comitetul Reprezentanților Permanenți care joacă un rol primordial în procesul de luare a deciziilor. Consiliul are și niște direcții generale precum cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne, relații externe, probleme economice și financiare, politică socială, ocuparea forței de muncă, mediu etc.
Președinția Consiliului este exercitată consecutiv de către fiecare stat membru în decursul a șase luni. Consiliul în activitatea sa este ajutat de secretariatul general alcătuit din cîteva mii de funcționari în subordinea secretarului general care în același timp deține și funcția de Înalt reprezentant pentru politica externă și securitate comună. Pe lîngă comitetul reperezentanților permanenți, Consiliul mai este asistat și de către Comitetul de coordonare, Comitetul economic și financiar etc. În cadrul consiliului se acceptă trei modalități de votare în dependență de domeniul asupra căruia se decide. Cu unanimitate se votează domenii importante precum armonizare fiscală sau cetățenie. Cu majoritate calificată, care reprezintă și procedura obișnuită de votare în UE, se adoptă cea mai mare parte din acte. Votul cu majoritate simplă se aplică doar în cazuri destul de rare. Consiliul are dreptul de a decide și de a lua măsuri în toate domeniile cu excluderea celor atribuite expres Comisiei. El adoptă la inițiativa Comisiei diverse regulamente, directive, decizii, recomandări sau avize. Se poate pronunța aupra admiterii unor noi state membre, poate adopta regulamente în privința statutului funcționarilor UE, regulamente financiare ce țin de executarea bugetului, participă și la procesul de revizuire a Tratatelor. Consiliul are un rol de inițiator în încheierea acordurilor între state cu privire la cooperarea politică, el aprobă bugetul Uniunii împreună cu Parlamentul.
Comisia Europeană
Această instituție europeană este independent și nu are nici o tangență cu guvernele statelor membre deoarece ea promovează interesele Uniunii Europene în ansamblu, nu a fiecărui stat fiind organul său executive. Comisia la fel ca celelalte instituții comunitare are niște funcții esențiale precum verificarea detaliată a respectării tratatelor de către state, propunerea inițiativelor legislative, pune în aplicare deciziile care deja au fost luate de celelalte organe la fel și reprezentarea UE pe arena externă. Toate deciziile Comisiei sunt luate cu vot majoritar și ea răspunde în fața Parlamentului, acesta la rîndul său avînd posibilitatea să demită Comisia în întreaga sa componență. Atunci cînd Consiliul adoptă o oarecare decizie cu privire la țările care solicită aderarea, el se bazează pe evaluările Comisiei cu privire la nivelul de pregătire a țării respective pentru aderare. În prezent Comisia Europeană este formată din 28 comisari, cite unul din fiecare stat membru.[18, pag. 46 ] După numire aceștea nu mai reperezintă guvernele țărilor care i-a propus dar promovează interesul UE. Președintele este numit de către Consiliul European care în prealabil solictă acordul Parlamentul. De abilitățile sale depinde organizarea și desfășurarea activității întregii comisii. În fiecare an Comisia elaborează și publică un raport cu privire la activitatea Uniunii Europene, înainte de deschiderea sesiunii Parlamentului. De obicei Comisia se întrunește o data pe săptămînă pentru a discuta subiectele propuse de către comisarul responsabil de un anumit domeniu ca mai apoi să adopte o decizie comună. Din personalul comisiei fac parte aproximativ 24000 funcționari repartizați pe direcții generale. Fiecare Direcție Generală are domeniul său și răspunde în fața unui comisar. Comisia Europeană răspunde doar în fața Parlamentuli European.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este o instituție jurisdicțională care are menirea de a asigura aplicarea uniform a dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Curtea este formată din 28 judecători, cite unul pentru fiecare stat care sunt numiți pe o perioadă de șase ani. Din rîndul lor judecătorii deja desemnează un președinte cu durata mandatului de 3 ani. Ea este asistată de nouă avocați care își susțin public pledoariile cu privire la cazurile care le soluționează Curtea. Curtea de Justiție are în cadrul său trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul și Tribunalele specializate. Tribunalul se ocupă mai mult de acțiunile înaintate de către persoanele fizice. Curtea pronunță hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:
-acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare – când instanțele naționale îi cer Curții de Justiție să interpreteze un act legislativ european
-acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – intentate guvernelor care nu aplică legislația europeană
-acțiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele europene sau drepturile fundamentale
-acțiuni în constatarea abținerii de a acționa – când instituțiile UE nu acționează pentru a lua deciziile pe care au obligația de a le lua
-acțiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizații împotriva deciziilor sau acțiunilor UE
Pentru fiecare caz înaintat Curții se desemnează un judecător asistat de un avocet care examinează cauza în scris apoi verbal. Toate deciziile adoptate de Curtea de Justție a UE au forță executorie.
Banca Centrală Europeană.
Banca centrală europeană a căpătat statut de instituție europeană odată cu adoptarea Tratului de la Lisabona. Banca a fost înființată în 1998 cu scopul de a asigura o stabilitate economică și a prețurilor în țările care au pus în circulație moneda euro. În activitatea sa BCE colaborează cu sistemul central al Băncilor Centrale format din Băncile Centrale a țărilor din zona euro. Nici un stat nu are dreptul să influențeze asupra Băncii deoarece ea este independent avînd în compomnența sa Consiliul Guvernatorilor, Comitetul executiv și Consiliul General. Comitetul executiv gestionează activitatea cotidiană. Este format din 6 membri (președintele, vicepreședintele și alți 4 membri) desemnați de liderii zonei euro pentru un mandat de 8 ani.
Consiliul guvernatorilor definește politica monetară a zonei euro și fixează ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obține bani de la Banca Centrală. Este alcătuit din cei 6 membri ai Comitetului executiv și din guvernatorii celor 19 bănci centrale din zona euro.
Consiliul general contribuie la acțiunile de consultare și coordonare ale BCE și oferă sprijin țărilor care se pregătesc să adere la zona euro. Este format din președintele și vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale din toate cele 28 de state membre.
Printre alte atribuții se mai enumeră și: monitorizarea evoluției prețurilor, emiterea bancnotelor, supravegherea instituțiilor și pețelor financiare, gestionarea rezervelor valutare, fixarea ratelor de referință a dobînzilor.
Curtea de Conturi a Uniunii Europene
Spre deosebire de Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi a fost înființată cu 8un deceniu mai devreme și anume în 1975 prin Tratatul de la Bruxelles. Scopul său primordial este de a gestiona fondurile europene și de a administra banii publici fiind abilitată să efectueze diverse verificări persoanelor și organizațiilor care au legătură cu fondurile europene. Annual, Curtea de Conturi prezintă Parlamentului și Consiliului un raport în care se conțin toate operațiunile financiare ca ma apoi Parlamentul să decidă dacă Comisia a gestionat efectiv bugetul. Toate țările care primesc ajutoare europene în special cele care fac parte din Uniunea Europeană precum și Instituțiile europene pot fi verificate în orice moment de către auditorii Curții de Conturi în privința modului în care se cheltuie fondurile europene. Chiar dacă este în totalitate independentă, Curtea păstrează legătura cu celelalte instituții. Membrii Curții de Conturi sunt desemnați de către Consiliu și sunt în număr de 28, cite unul pentru fiecare țară, exercitîndu-și mandatul pe un termen de 6 ani.
Aceste șapte instituții sunt fundamentul – baza Uniunii Europene. Ele asigură buna funcționare a acestei organizații cu potențial imens în toate domeniile.
CAPITOLUL II: INSTRUMENTE PENTRU REALIZAREA OBIECTIVELOR UNIUNII EUROPENE
2.1 Acquis-ul comuitar
Conform glosarului de termeni al Uniunii Europene termenul acquis comunitar desemnează totalitatea drepturilor și a obligațiilor comune care decurg din statutul de stat membru al Uniunii Europene. Sunt incluse aici:
– conținutul, principiile și obiectivele politice ale Tratatelor, nu doar a celor constitutive dar și a celor de aderare.
– legislația adoptată în procesul de aplicare a tratatelor și deciziile Curții de Justiție a Comunităților Europene;
– toate declarațiile și rezoluțiile adoptate în cadrul Uniunii;
– măsurile privind politica externă și de securitate comună;
– măsurile cu privire la justiția și afacerile interne;
– acordurile internaționale încheiate de către Comunitatea Europeană și acordurile încheiate între Statele Membre referitoare la activitățile Uniunii Europene.[31]
Menționînd acestea nu trebuie să uităm că studiem acquis-ul comunitar ca un instrument de realizare a obiectivelor Uniunii Europene. Se cer a fi explicate care sunt obiectivele. Primul și cel mai important este o Uniune Economcă și Monetară fără crize, șomaj sau deficit; eliminarea frontierelor și crearea unui spațiu liber pentru toți cetățenii; creșterea economică; combaterea discriminării și promovarea justiției, solidaritatea între state; protejarea drepturilor omului etc. Cu scopul de a-și realiza obiectivele, Uniunea Europeană încă de la fondarea sa se folosește de o serie de instrumente pe care tot ea le-a și creat. Primele și cele mai importante sunt Tratatele fondatoare care au pus baza a tot ceea ce vedem astăzi în componența dreptului comunitar. Apoi s-au adoptat și Tratate de aderare prin care unele țări au intrat în componența Uniunii Europene. Tratatele de modificare sunt și ele importante deoarece modifică unele tratate cu prevederi învechite, actualizînd conținutul. Datorită lor au fost constituite toate instituțiile europene care sunt în prezent.
Spre deosebire de cea mai mare parte a tratatelor internaționale, dreptul comunitar nu angajează numai Statele membre în raport unele cu altele, ci conferă particularilor drepturi care pot, în anumite condiții, să fie invocate în fața instanțelor naționale împotriva organismelor publice sau a altor particulari. Este ceea ce se numește efectul direct al dreptului comunitar.
Tratatele comunitare nu conțin nici o dispoziție conform căreia ele ar trebui să prevaleze asupra dreptului intern al statelor membre. Din acest motiv s-ar putea susține că revine fiecărui stat membru să fixeze el însuși nivelul la care dreptul comunitar ar trebui să fie inserat în ordinea sa juridică. Unele jurisdicții naționale au început prin a decide că în caz de conflict între o normă comunitară și o normă internă, cea mai recentă ar trebui să prevaleze. O asemenea abordare dădea statelor membre posibilitatea de a anihila efectele dreptului comunitar, edictand reguli interne cu valoare juridică superioară sau chiar egală cu a normelor comunitare. De aceea, CEJ, printr-o altă hotărâre devenită celebră a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru CEJ, obiectivul integrării pe care îl urmărește Comunitatea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre. S-a decis astfel că, decurgând din natura proprie a Comunității, supremația dreptului comunitar asupra celui național este o condiție sine qua non a integrării. De aceea, normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale, chiar ulterioare și – aspect deosebit de important-, indiferent de natura sau rangul textului național în cauză (constituție, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directivă, decizie). Actele juridice fundamentale (Tratatele constitutive, Actul Unic European, Tratatele dela Maastricht, Amsterdam, Nisa, etc.) sunt obligatorii în integralitatea lor pentru statele membre și au aplicabilitate directă.
Paralel cu această primă categorie de instrumente prin care UE își realizează obiectivele o altă categorie la fel de importantă reprezintă și actele emise de către instituțiile comunitare precum regulamente, decizii, directive precum și recomandările și avizele. Regulamentele comunitare sunt norme juridice direct aplicabile în toate statele membre care prezintă caracter obligatoriu în integralitatea dispozițiilor pe care le conțin. Dispozițiile lor prevalează asupra legislației naționale a statelor membre. Regulamentele pot fi adoptate de Parlamentul și Consiliul European, doar de Consiliu, sau doar de Comisie. Regulamentele sunt părți ale legislației secundare care seamănă cel mai mult cu un statut intern și sunt folosite atunci când asigurarea uniformității este de o importanță crucială. Regulamentele intră în vigoare în termen de 20 de zile de la publicarea lor în Jurnalul Oficial sau la data menționată în Regulament. Directivele comunitare sunt obligatorii în ceea ce privește obiectivele care trebuie atinse și intervalul de timp în care trebuie atinse aceste obiective, însă lasă statelor membre posibilitatea transpunerii acestora în legislația proprie astfel încât cadrul legal național să fie armonizat cu directivele comunitare. Directivele intră în vigoare în 20 de zile de la publicare sau la data prevăzută în Directivă; totuși, termenul limită pentru ca Statele Membre să transpună Directivele în legislația națională este în general între 18 și 24 de luni de la data publicării. Deciziile sunt măsuri cu caracter administrativ adoptate de instituții comunitare și sunt adresate unor destinatari determinați, fiind obligatorii pentru aceștia. Prin decizii instituțiile comunitare pot ordona ca un caz individual să fie soluționat într-un anumit mod. Deciziile nu necesită adoptarea unei legislații naționale pentru implementare. O decizie se poate adresa unui Stat Membru sau tuturor Statelor Membre, întreprinderilor sau persoanelor fizice. Recomandările, Comunicatele de interpretare și Comentariile Comisiei nu sunt obligatorii și sunt considerate „legislație moderată”. Legislația moderată poate fi definită ca reguli de conduită care, în principiu, nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic, dar pot avea, totuși, efecte practice (nerespectarea unui aviz al Comisiei abilitează Comisia de a se adresa Curții de Justiție). Practica relevă existența unor acte numite «netipice». Pot fi menționate trei categorii de asemenea acte: actele privind viața internă a instituțiilor (regulamente interne); rezoluții, programe de acțiune, comunicări – destinate pentru a manifesta intențiile sau orientările politice, fără a fi surse de drepturi sau obligațiuni; declarații comune sau acorduri interinstituționale ale Parlamentului European, Consiliului și Comisiei. Au drept obiect instaurarea procedurii de coordonare a competențelor respective ale instituțiilor. O descriere mai detaliată a tuturor actelor emise de instituțiile comunitare voi aborda în subcapitolul următor.
Astfel, pentru o mai vastă înțelegere a acquis-ului comunitar voi începe prin Tratate. În prezent sunt valabile următoarele tratate: Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit (1972), Tratatul de aderare a Greciei (1979), Tratatul de aderare a Spaniei și Portugaliei (1985), Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei și Suediei (1994), Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei (2003), Tratatul de aderare a Republicii Bulgariei și a României (2005), Tratatul de aderare a Croației (2012).
Acordurile internaționale sunt o altă categorie de instrumente de realizare a obiectivelor Uniunii Europene. Acordurile internaționale sunt rezultatul unui acord de voință între UE, pe de o parte, și o țară sau o organizație terță, pe de altă parte. Aceste acorduri creează drepturi și obligații pentru instituțiile europene și statele membre. Acordurile devin integrate în ordinea juridică europeană la data intrării lor în vigoare sau la data prevăzută în acestea. [32] Se cunosc cîteva tipuri de acorduri: acordurile încheiate de Uniunea Europeană cu țări terțe sau cu organizații internaționale în domeniile lor specifice de competență; acordurile încheiate în comun de statele membre și de Uniunea Europeană în domenii de competență comună (acorduri mixte); deciziile comitetelor mixte instituite în temeiul unui acord internațional și care reunesc reprezentanți ai semnatarilor, în vederea administrării acordului. [28]
2.2 Actele instituțiilor comunitare
În exercitarea atribuțiilor, cele șapte instituții comunitare elaborează și emit o serie de acte comunitare precum regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.
Ca un regulament să dispună de forță juridică trebuie să întrunească următoarele caracteristici: să fie de aplicabilitate generală, să fie obligatorii în toate elementele lor și să fie direct aplicabile. [20, pag. 130] În dreptul comunitar, regulamentul este asemănător legii în dreptul național.[23, pag. 102 ] El este general abstract și impune o conduită obligatoriu de urmat. Aplicabilitatea generală și directă presupune faptul că el se aplică unui număr nedefinit de persoane și de raporturi juridice, nefiind necesară adoptarea de acte de aplicare, încorporare sau transferare. Spre deosebire de directive, regulamentele nu lasă statelor memebre posibilitatea de a alege forma și mijloacele de punere în aplicare a prevederilor. Regulamentul comunitar este direct aplicabil, dacă conține norme complete și necondițonate, ce pot fi aplicate direct de organele sau instanțele judecătorești ale statele membre. Regulamentul poate institui nu doar pentru statele membre dar și pentru cetățenii Uniunii Europene drepturi și obligații. Regulamentul poate fi invocat de către particulari în litigiu în fața instanțelor naționale. Daca ne conducem după principiul supremației dreptului comunitar, regulamentul are prioritate față de orice prevedere națională contrară. Dreptul național contrar este inaplicabil dacă nu este în conformitate cu un regulament comunitar. Statele membre trebuie să se abțină de la emiterea de norme juridice care să îngreuneze aplicabilitatea directă a regulamentelor. Toate regulamentele se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Regulamentele sunt de două tipuri: de bază și de excutare. Cele de bază sunt de competența exclusivă a Consiliului sau a Consiliului împreună cu Parlamentul. Regulamentele de executare pot fi adoptate și de Consiliu dar în mare parte ele se adoptă de Comisie prin delegare. În concluzie, regulamentul este actul cel mai eficient și comple din multitudinea instrumentelor legislative puse la dispoziția instituțiilor comunitare beneficiind de aplicabilitate generală, obligativitate în toate elementele sale și în același timp direct aplicabil în toate statele membre. Astfel, un regulament nu poate fi aplicat doar în unele țări din Ununea Europeană, dacă a afost emis atunci este obligatoriu pentru toate. Același regulament nu poate fi aplicat doar parțial deoarece este un tot întreg și toate elementele sale dispu de obligativitate. Prin aplicabilitate directă se accentuează faptul că nu sunt necesare elemnete de transpunere în legislația națională, el avînd putere juridică mai mare decît o lege ordinară și produce efecte juridice din momentul emiterii sale. Statelor nu le este permis să transpună prevederile unui regulament în prevederi legslative naționale și nu pot elabora reguli de interpretare a regulamentelor urmînd să dea curs regulamentelor așa cum sunt formulate. Regulamentele care trebuie să aibă un anumit conținut intră în vigoare la data menționată chiar în textul lor. În lipsa acestei mențiuni, ele intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării. În unele situații, regulamentele au retroactivat. Un regulament trebuie să indice temeiul legal al adoptării sale, avizele care trebuie să fie obținute și îndeplinirea procedurilor formale prevăzute pentru adoptarea actului în cauză. În preambulul său trebuie să fie și o motivare în fapt și în drept pentru hotărîrile luate.
Directivele sunt actele juridice care au forță obligatorie pentru fiecare stat membru la care se adresează numai în ce privește rezultatul de atins, lăsînd autorităților naționale posibilitatea alegerii modului și mijloacelor de aplicare a lor. Directivele în cea mai mare parte nu cuprind prevederi ce trebuie aplicate imediat și nu au o sfer mai largă decît cea a regulamentelor și deciziilor dar în privința rezultatului care trebuie de atins, ele au un caracter obligatoriu similar. Directivele se adresează doar statelor membre și numai acestora le pot fi impuse obligații. Ele nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci numai contra unui stat membru căruia îi sunt adresate, ele nu avînd puterea de a impune obligații persoanelor. Directivele au scopul de a promova armonizarea și coordonarea legislațiilor naționale, putînd să îngrădească în anumite domenii puterea statelor în materie de reglementare juridică prin stabilirea în sarcina lor a unor obligații de a face, a unor restricții sau interdicții. Scopul directivei este de a modifica legislațiile naționale sau adoptarea unor prevederi legale în domeniile ce constituie obiectul său. Dacă un stat membru a încorporat prevederile unei directive în ordinea juridică internă, potrivit modalităților cerute, înainte de expirarea termenului pe carea ea îl dispune, acest fapt nu produce nici un efect asupra altor state. Toate statele membre sunt obligate să atingă rezultatul prevăzut de directivă precum și să ia toate măsurile de a executa obligațiile respective. Formele și metodele alese de către state trebuie să ducă la aplicarea directivei astfel încît prevederile din legislația națională care urmează să fie modificate și adaptate să asigure certitudinea și eficiența juridică. Libertatea de care beneficiază statele în privința modului de implementare a directivelor nu afectează obligația de a alege cele mai corespunzătoare metode. Atunci cînd o directivă nu impune vreo obligație specifică în sarcina statelor membre în ce privește sistemul de control și pedepse, aceasta nu înseamnă că prevederile naținale care impun pedepse penale pentru încălcările legislației care implementează directiva sunt incompatibile cu ea, statelor membre li se cere în cadrul libertății ce le este acordată să aleagă cele mai corespunzătoare forme și metode spre a asigura eficacitatea directivelor. Directivele adoptate în procedura codeciziei, precum și directivele Consiliului și Comisiei care se adresează tuturor statelor membre trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Legiferarea prin intermediul directivelor presupune două etape: emiterea directivei de Consiliu și obligația statelor membre ca, într-un termen determinat, să adopte prevederi legale în domeniul ce face obiectul directivei. Din aceste motive, diretiva a fost numită în literatura de specialitate un instrument indirect de legiferare. Numeroase directive sunt extrem de detaliate, astfel statele au o marjă minimă de apreciere în ce privește conținutul normei putînd alege doar formele și mijloacele de punere în aplicare a actului. În ce privește posibilitatea de a alege forma și mijloacele de punere în aplicare a directivelor s-au conturat două limitări:statele membre trebuie să adopte acele măsuri care garantează efectul util al directivei iar actul trebuie să aibă același rang cu normele care au reglementat anterior materia în cauză. Statelor membre nu li se permite în termenul de punere în aplicare a directivei să adopte măsuri contrare care să împiedice atingerea scopurilor sale. Principiul loialității față de comunitate nu permite statelor membre să adopte măsuri care să îngreuneze sau să prejudicieze punrea în aplicare a directivei. Spre deosebire de regulamente, care se aplică direct, directivee nu sunt direct aplicabile. Acest fapt însă nu împiedică ca în unele cazuri excepționale ele să se aplice direct. Conform jurisprudenței comunitare, directiva poate avea aplicabilitate directă atunci cînd termenul de transpunere a acesteia a expirat fără ca directiva să fi fost pusă în aplicare, iar conținutul ei este suficient de detaliat încît să poată fi aplicată unor cazuri particulare, fără a fi nevoie de adoptarea unor acte de transformare. Mijloacele de sancționare a astatelor membre pentru nepunerea în aplicare a directivelor se consideră a fi insuficiente.Instituțiile comunitare europene care pot adopta directive sunt:Consiliul Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, Comisia Europeană, fie după competențele sale, sau dacă este abilitată de Consiliul Uniunii Europene.
Deciziile, la fel ca și regulamentele sunt obligatorii pentru destinatarii care îi desemnează dar spre deosebire de primele, ele sunt acte individuale care produc efecte directe pentru unul sau mai mulți destinatari fiind asemănătoare cu actele administrative care se emit în dreptul național. Deciziile pot viza statele membre sau particularii și sunt adoptate de către Comisia Europeană. În unele cazuri, deciziile care se adresează statelor membre pot fi învocate în mod direct de către particulari, atunci cînd acestea impun statului obligații clar determinate și necondiționate față de particulari. Deciziile adoptate în procedura cudeciziei trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
În legătură cu posibilitatea existenței unui efect direct al deciziilor s-a remarcat că dacă regulamentele sunt direct aplicabile și în consecință prin natura lor, susceptibile de a produce efecte directe, nu rezultă din aceasta ca alte categorii de acte nu pot să producă niciodată efecte directe, ceea ce ar însemna că persoanele ar avea dreptul de a invoca măsurile respective în fața instanțelor naționale.Deciziile pot lua forma unor autorizări a statelor sau întreprinderilor ca în cazul în care se permite utilizarea clauzelor de salvgardare de către state sau prin ele se pot acorda exceptări de la interdicție a acordurilor, deciziilor sau practicilor. În concret, o decizie trebuie să apară ca o măsură emanînd de la o autoritate competentă și destinată să producă efecte juridice și constituind apogeul procedurii în cadrul acelei autorități prin care aceasta din urma ia hotărîrea sa finală într-o formă a cărei natură poate să fie identificată. În absența oricărei probe de punere în discuție a validității unei decizii, prezumția de validitate de care bineficiază măsurile comunitare trebuie să se aplice și în cazul acesteia, nefiind oportun ca justișia comunitară să ordone măsuri de cercetare în scopul de a stabili dacă formalitățile prevăzute de regulile procedurale ale Comisiei au fost urmate. Modelul des întîlnit al unei decizii a comunității este al deciziilor emise în contextul concurenței sau al ajutoarelor de Stat, în care Comisia redă rezultatul oficial al anchetei desfășurate față de o întreprindere sau un Stat membru. Există însă, și decizii ale comunității care nu se încadrează în acest tipaj și care nu se adersează unui anumit destinatar. Deciziile pot fi metoda aleasă în vederea introducerii unui nou domeniu al politicilor comunitare sau pentru stabilirea unor proceduri generale.
Recomadările și avizele nu au forță obligatorie. Totuși,rolul acestor acte nu trebuie subestimat, ele avînd adesea importanță politică și fiind respectate de către destinatari, în general, din propria voință. Avizul poate constitui în anumite situații o cerință procedurală esențială. Instanțele naționale trebuie să țină cont de prevederile acestor acte în procesul interpretării dreptului comunitar. Conform unor autori recomandările și avizele reprezintă niște instrumente de orientare, invitînd pe destinatatr să adopte o linie de conduită determinată.
În afară de actele enumerate mai sus există și alte acte juridice ale comunității – programe, declarații, rezoluții,comunicări, linii directoare, memoranmuri-care pot produce efecte juridice cu excepția situației în care acestea prevăd expres că reprezintă doar declarații politice. Din această categorie fac parte și actele care vizează funcționarea sau structura organizatorică a instituțiilor comunitare. Spre exemplu, Regulamentul de procedură al Parlamentului European.
2.3 Tratatul de la Lisabona și prevederile sale
La 13 decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene. Prezentul Tratat a intrat în vigoare 2 ani mai tîrziu la 1 decembrie 2009. Această întîrziere se datorează organizării unui referendum repetat în Irlanda. mai îndelungat prin care s-a urmărit reformarea cadrului legal al Uniunii. Condițiile impuse de trecerea de la 15 la 27 de state membre în urma celui de-al cincilea val al extinderii au făcut necesară reformarea instituțiilor Uniunii, precum și a modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia, în vederea sporirii eficienței întregului sistem comunitar. Tratatele anterioare de la Amsterdam (1997) și Nisa (2001) au reprezentat pași înainte care au pregătit Uniunea pentru aceste transformări, însă modificările introduse s-au dovedit a fi insuficiente. Prin urmare, guvernele statelor membre au decis lansarea unei dezbateri mai largi privind viitorul Uniunii Europene, care s-a desfășurat în jurul a patru teme esențiale: simplificarea tratatelor, delimitarea mai clară a competențelor între statele membre și Uniunea Europeană, statutul Cartei Drepturilor Fundamentale și rolul parlamentelor naționale. După o pauză de reflecție instituită între iunie 2005 și decembrie 2006, procesul de reformă instituțională a fost relansat în ianuarie 2007, în aceeași perioadă în care a avut loc aderarea României la Uniunea Europeană. La Consiliul European din iunie 2007, în urma unor consultări intense cu statele membre UE, Președinția germană a Consiliului UE a prezentat un raport asupra viitorului Europei. Consiliul European a decis convocarea unei Conferințe Interguvernamentale (CIG) pentru elaborarea Tratatului de Reformă a Uniunii, și a adoptat un mandat clar și detaliat în acest sens. Conținutul mandatului prevedea că viitorul Tratat are menirea să amendeze tratatele în vigoare la nivelul Uniunii , urmând, totodată, să fie preluate marea majoritate a prevederilor din Tratatul Constituțional.Tratatul Constituțional recunoaște dimensiunea socială a Uniunii, menționînd între obiectivele acesteia dezvoltarea unei economii sociale de piață și progresul social.[16, pag.73 ] Conform acestui Tratat Uniunea Europeană va avea un Președinte al Consiliului European, care va exercita un mandat de 2 ani și jumătate, cu posibilitatea de a fi reînnoit. Tot în acest context, Uniunea va avea un Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, care va lua locul actualulului Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună/PESC. Noul Înalt Reprezentant va fi, în același timp, și vice-președinte al Comisiei. O altă inovație este că numărul de membri ai Parlamentului European este fixat la 750 plus președintele Parlamentului Eurpean. Numărul minim și maxim de reprezentare a statelor membre a fost stabilit la 6, respectiv 96 de parlamentari europeni. Carta Drepturilor Fundamentale dobândește statut juridic obligatoriu. Tratatul deasemenea mărește numărul domeniilor în care Parlamentul European are competența de a aproba legislația europeană, împreună cu reprezentanții statelor membre din Consiliul UE. Votul cu majoritate calificată va deveni modalitatea obișnuită de vot în Consiliul UE. Se va renunța astfel la dreptul de veto în multe domenii ale acțiunii UE, întărindu-se capacitatea de acțiune comunitară. Deciziile luate cu majoritate calificată vor avea nevoie, de sprijinul a 55% dintre statele membre, reprezentând 65% din populația Uniunii Europene. Parlamentele naționale, în baza tratatului, dobândesc dreptul de a urmări actele legislative ale Uniunii, pentru a se asigura că atribuțiile sunt exercitate la cel mai adecvat nivel decizional cu respectarea principiului subsidiarității. Tratatul de la Lisabona recunoaște existența unor noi provocări la adresa Uniunii, precum combaterea schimbărilor climatice, promovând totodată solidaritatea statelor membre în domeniul energiei. Se mai prevede și faptul că statele membre se pot retrage din UE, după procedura prevăzută în acest sens de clauza de retragere Pînă la Tratatul de la Lisabona, nici un alt document privitor la construcția europeană nu a prevăzut posibilitatea statelor membre de retragere din Uniunea Europeană. [7, pag 38 ] Obiectivul principal al prezentului Tratat îl constituie cresterea eficinței actului decizional în cadrul Uniunii în scopul de transforma Uniunea Europeană într-un actor global capabil să reziste provocărilor globale precum terorismul internațional, combaterea criminalității organizate, asigurarea cu energie precum și schimbările climatice atît de evidente din ultima perioadă. Tratatul de la Lisabona are statut de drept comunitar primar și modifică Tratatele constituitive existente. Uniunea Europeană capătă prin acest tratat personalitate juridică, se substituie Comunității Europene și îi succedă acesteia. Chiar dacă unele tratate au fost modificate, altele au rămas în vigoare. Comunitatea EURATOM nu este afectată de modificări. Tratatul EURATOM rămîne în vigoare deși unele articole au fost modificate pentru a corespunde dispozițiilor Tratului de la Lisabona. O modificare majoră o constituie abrogarea structurii pe coloane a Tratatului UE. Acest tratat organizează funcționarea Uniunii Europene stabilind modul, forma și domeniile în care are competențe. Competențele Uniunii Europene sunt divizate în 3 categorii: competențe exculsive,competențe partajate și competențe de coordonare. În compartimentul dispozițiilor cu aplicare generală se reunesc normele generale cu privire la coerența politicilor comunitare, egalitatea între genuri precum și interzicerea descriminării. Astfel de principii precum protecția consumatorului, protecția datelor cu caracter personal precum și cea a mediului sunt ridicate la nivelul de principii generale. În alt articol al tratatului se conțin drepturile cetățenilor UE precum dreptul ședere, la petiționare, de a alege etc. Un element inovativ îl constituie apariția dreptului de inițiativă legislativă a cetățenilor Uniunii. Astfel că la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni unui anumit număr de state, Comisia Europeană poate propune emiterea unui act juridic al uniunii. Din capitolul Politicile și acțiunile interne ale Uniunii regăsim obiectivul creării unei piețe interne. Se mai cuprind prevederi cu privire la uniune și cooperare vamală,libera circulație a mărfurilor, agricultura și pescuitul, libera circulație a persoanei etc. Sub o nouă titulatură se reiau articolele cu privire la vize, imigrare, azilul etc. Tratatul de la Lisabona introduce prevederi privind ajutorul umanitar și o clauză de solidaritate în cazul în care un stat membru face obiectul unui act terorist sau a unei catastrofe naturale. Potrivit modificărilor introduse,delegațiile Uniunii în țările terțe și pe lîngă organizațiile internaționale asigură reprezentarea Uniunii. Ele se supun Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Prezentul tratat întărește atribuțiile lui, acesta urmînd să fie ales de către Consiliul European cu majoritatea calificată, cu acordul președintelui Comisiei Europene. El va conduce Consiliul de afaceri externe, prezentînd propuneri pentru acțiuni ale Uniunii în domeniul ce intră în competența sa. Reprezentantul mai deține și funcția de vicepreședinte al Comisiei fiind responsabil de relațiile externe ale Uniunii asigurînd coerența măsurilor din acest domeniu. În activitatea sa ele este sprijinit de serviciul de acțiune externă. Tratatul de la Lisabona include în lista instituțiilor Uniunii încă două: BCE și CE. Curtea de justiției a comunităților Europene este redenumită Curte de Justiție a Uniunii Europene. CJE este competentă să se pronunțe în privința legalității unui act adoptat de Consiliul European sau de Consiliul numai la solicitarea Statului membru care face obiectul unei constatări a Consiliului European și numai în legătură cu respectarea dispozițiilor de procedură. Același Tratat introduce o ierarhizare a normelor comunitare: acte legislative, acte de delegaree fără forță legislativă și acte de depunere în aplicare. Este instituită o procedură legislativă ordinară- fosta procedură de codecizie și o procedură legislativă specială. Tratatul de la Lisabona menține principiul supremației dreptului comunitar în raport cu cel național. El extinde domeniile în care Parlamentul european legiferează în comun cu Consiliul de Miniștri și consolidează puterile sale bugetare. Consiliul european devine o instituție a Uniunii Europene cu drepturi depline, iar Președintele său este ales de membrii consiliului pentru un mandat de 5 ani. El conduce adunările consiliului, îi organizează activitatea și reprezintă Uniunea la cel mai înalt nivel. La nivel intern, parlamentele naționale au posibilități mai mari de a aduce o contribuție directă la procesul decizional al Uniunii Europene. Un nou sistem de alertă timpurie oferă parlamentelor naționale dreptul de a face observație cu privire la proiectele de legi și de a verifica dacă Uniunea nu-și depășeste atribuțiile. Tratatul extinde rolul Uniunii cu privire la operațiunile de dezarmare, asistență militară, conciliere și contribuie la refacerea în urma conflictelor. Tratatul recunoaște drepturile, libertățile și principiile expuse în carta drepturilor fundamentale, Carta dobîndind un caracter obligatoriu. Tratatul de la Lisabona a introdus o claritate și o stabilitate în relațiile interstatale dar și între populația europeană. El este punctul culminant care după multe negocieri,probleme, schimbări și reformări a reușit să cuprindă întreaga Uniune Europeană. că statele membre sunt cele care atribuie competențe Uniunii în vederea atingerii obiectivelor stabilite de comun acord. Atribuțiile care nu sunt conferite Uniunii aparțin statelor membre. Totodată, Tratatul de la Lisabona marchează un progres important în ceea ce privește clarificarea distribuției de competențe între Uniunea Europeană și statele membre, stabilind trei mari categorii de competențe:
• Competențe exclusive;
• Competențe partajate;
• Competențe de susținere, coordonare sau completare.
Competențele exclusive sunt acelea în virtutea cărora numai Uniunea poate legifera, iar statele membre nu o pot face decât dacă sunt învestite expres în acest sens de către Uniune. Competențele exclusive ale UE se exercită în 5 domenii: o uniunea vamală; regulile de concurență necesare pentru funcționarea pieței interne a UE; o politica monetară ; conservarea resurselor piscicole în cadrul politicii comune de pescuit; o politică comercială comună. De asemenea, încheierea anumitor categorii de acorduri internaționale se numără printre competențele exclusive ale Uniunii. Competențele partajate presupun faptul că dreptul statelor membre de a legifera este condiționat de neexercitarea de către Uniune a propriei competențe de legiferare sau de renunțarea de către aceasta la legislația adoptată într-o anumită materie. Domeniile de competență mixtă sunt cele mai numeroase. Pentru informare , pot fi menționate următoarele: • piața internă; • coeziunea economică, socială și teritorială; • agricultura; • transportul; • energia; • rețelele transeuropene; • protecția mediului; • protecția consumatorilor; • spațiul de libertate, securitate și justiție; • aspecte ale politicii sociale etc. Domeniul competențelor partajate este deschis, putând fi oricând adăugate noi competențe pe lista respectivă. Există, de asemenea, domenii în care competența Uniunii se rezumă la sprijinirea, coordonarea sau suplimentarea acțiunii statelor membre, fără ca acțiunea Uniunii să poată conduce la armonizarea reglementărilor naționale: • protecția și îmbunătățirea sănătății umane; • industrie; • cultură; • turism; • educație, formare profesională, tineret și sport; • protecție civilă; • cooperare administrativă. Tratatul de la Lisabona continuă tradiția tratatelor din ultimii ani, prevăzând noi extinderi ale sferei de aplicare a votului cu majoritate calificată în Consiliu. Procedura votului cu majoritate calificată va înlocui regula unanimității în numeroase domenii în care aceasta este aplicabilă în prezent. Se va realiza cea mai amplă extindere a majorității calificate operate până acum. Trecerea la majoritate calificată privește atât domenii tehnice, cât și anumite subiecte aparținând unor domenii foarte sensibile, precum controlul frontierelor, azilul sau migrația. Alte domenii importante în care Tratatul stabilește regula majorității calificate sunt: dreptul de stabilire; transporturile; politica spațială; energie; sport; turism; protecție civilă; cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării. După cum am menționat și mai sus Tratatul de la Lisabona introduce o nouă prevedere care permite unui milion de cetățeni dintr-un număr semnificativ de state membre să ceară direct Comisiei Europene luarea în discuție a unei inițiative de care sunt interesați, într-unul dintre domeniile de competență ale UE. Pentru implementarea acestei inițiative, este nevoie de adoptarea unui act legislativ european care să detalieze modalitățile de aplicare ale prevederii. În acest scop, Comisia Europeană a lansat o consultare publică a cetățenilor europeni din toate statele membre, prin publicarea unei Cărți verzi.
Tratatul de la Lisabona este ultimul și cel mai detaliat Tratat din istoria Uniunii Europene care în conținutul sau cuprinde prevederi din toate domeniile. El a modificat apropate toate Tratatele adoptate anterior și a introdus mai multe inovații. Personalitatea juridică care i-a fost conferită prin acest tratat îi oferă posibilitatea de a adera la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de a face parte din organizațiile internaționale.
CAPITOLUL III: RELAȚIILE REPUBLICII MOLDOVA CU UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1 Acordul de Parteneriat și Cooperare dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană
Proclamînd la 27 august 1991 independența sa, Republica Moldova a devenit unul dintre primele state suverane de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, experimentînd cu fermitate intenția fr consolidare în societate internațională, Tînărul stat a înreprins pași concreți de aderare la instituțiile internaționale precum ONU, Banca Mondială, FMI. Un loc important în acest în acest context îl are și participarea Republicii Moldova în sructurile regionale și sub-regionale- BERD, Programul NATO Parteneriat pentru Pace, Consiliul Europei etc. Un loc important printre toate obiectivele Republicii Moldova îl ocupă Uniunea Europeană. Republica Moldova este un stat European atît din punct de vedere geopolitic, cît și economic și cultural, care pe parcursul secoleor a afost influențat de diferite culturi. Începînd cu primul ana de independență, Republica Moldova s-a confruntata cu numeroase probleme politice, economice și socoale, iar conflictual armat din 1992 a precedat formării separatismului transnistrean. Cu toate acestea, Republica Moldova a stabilit relații cu Uniunea Europeană încă de atunci. Activitatea relațiilor dintre acestea două a început după remiterea de către președintele Mircea Snegur la 1 noiembrie 1993 a unei scrisori președintelui Comisiei Europene, precum și a unei evaluări efectuată de Comisie asupra corespunderii situației de stat cu exigențele comunitare. În evaluare se enumerau reformele pozitive precum alegeri paramentare democratce, noua Constituție și reforma legislativă. Intenția aderării la UE și necesitatea pregătirii acțiunilor procedural ale acestui process a fost exusă pentru prima data la 13 decembrie 1996 printr-un mesaj adresat Președintelui Comisiei Europene. Cu toate acestea, primul document care menționează expres integrarea în comunitatea europeană este Concepția politicii externe a Republicii Moldova. La 27 februarie 1998 Guvernul a adoptat un Program de extindere și aprofundare a Cooperării cu Uniunea Europeană dar care cu părere de rău cuprindea o perioadă prea scurtă. Vectorul clar al in tegerării europene a fost determinat de Programul de activitate a Guvernului 1999-2002, un guvern destul de pro-european pentru acea perioadă. În urma cestui program, s-a propus încheierea un accord de liber schimb cu UE și obținerea unui reigm de vize favorabil. După cum observăm, pînă în 2001 toate guvernările și-au propus ca obiectiv de bază integrarea europeană, dar cu părere de rău, majoritatea măsurilor au rămas declarative. În aprilie 2002 s-a făcut public proiectul unei noi Concepții a politicii externe care stipulează că Republica Moldova se află la o etapă importantă a dezvoltăriisal sugerînd o nouă strategie, partea sa fiind și aderarea la UE în caliatate de un obiectiv fundamental și prioritate a politicii externe. Ministerul Republicii Moldova pledă în favoarea integrării europene prin invocarea următoarelor atuuri: istoria integrării europene este un exemplu elocvent de cooperare regional drept mijloc sigur de apărare a intereselor naționale: un alt atuu constă în faptul că Republica Moldova este situată pe cintinentul European, integrare fiind un obiectiv natural; țara noastră nu poate rămîne izolată și nu se poate opune procesului de integrare European; prin aderare se va consolida statalitatea Republicii Moldova; orientarea spre Europa va face Moldova să fie obiectul investiției străine , fapt care va influența și competitivitatea mărfurilor pe piața externă catalizator al integrării reprezintă și relațiile economice destul de vaforabile stabilite între RM și UE.
Proiectul concepției stipulează elaborarea Strategiei Republicii Moldova privind aderarea la UE, inclusiv planul de acțiuni în acest context care face parte din programul de guvernare. Astfel, se face clară necesitatea unor măsuri interne care ar contribui aderarea la UE. Fiecare din programele de guvernare impunea și unele măsuri interne , necesare de a fi întreprinse în scopul aderării la UE. Din cadul acestora fac parte elaborarea și realizarea consecventă a unei strategii naționale, constituirea unui comitet pentru integrare precum și a unui department la fel pentru integrare europeană cu atribuție de coordonare pe plan intern a procesului de integrare,inclusiv avizarea asupra compatibilității actelor normative naționale cu cele comunitare. Un alt pas important în contextual măsurilor naționale a fost cel de creare a comisiei naționale pentru inegrare europeană. În sarcina CNIE s-a pus elaborarea Strategiei de integrare europeană și elaborarea și aprobarea Planului de acțiuni pentru realizarea Strategiei, precum și coordonarea acestuia. Crearea CNIE este o măsură foarte importantă pentru atingerea obiectivului de aderare la UE. Un alt factor,mai mult de ordin tehnic, care impune reserve vizavi de intenții sînt atribuțiile CNIE, compusă în majoritate din funcționari publici de cel mai înalt nivel și alte persoane- conducători ai diferitor entități, conform cărora se impune elaborarea Strategiei și a Planului de acțiuni. Funcțiile reale cu care poate fi înzestrat un asemenea organ sînt exculsiv de domeniul politii de aderare și nicidecum de elaborarea unor strategii și planuri de acțiune. Astfel, pentru crearea unui cadru institutional al aderării Republicii Moldova la UE se necesită o structură în 3 niveluri, o structură care, în principiu, s-a dovedit a funcționa cu succes în majoritatea statelor care doresc să devină parte a UE.
Ministerul integrării Europene va fi anume acel organ de specialitate al administrației publice central la care se referă cu Decretul președintelui Republicii Moldova privind constituirea CNIE. În comparație cu comisia, ministerul va fi o structură de coordonare pe orizontala, fiind responsabil de realizarea politicii de integrare, elaborarea actelor conceptuale, a programului de acțiuni și monitorizarea curentă a procesului de integrare. Din atribuțiile MIE ar face parte: coordonarea raporturilor organelor de specialitatea al administrației publice central cu instituțiile Uniunii Europene și cu statele membre; asigurarea sprijinului ori coordonarea îndeplinirii obligațiilor stabilite conform APC,precum și de acordurile ulterioare;conducerea și coordonarea împreună cu MAE a procesului de negociere de aderare la UE, fundamentarea și coordonarea procesului de pregătire a aderării la UE. Birourile pentru inegrare Europeană au fost create în fiecare din organele de specialitate ale administrației publice central și activau în domeniile respective independent ori în bloc cu alte birouri după necessitate, dar cu consultarea și participarea obligatory a reprezentaților MAE, MIE și Ministerului Justiției în materiile ce le revin. Astfel, putem menționa că APC la acel moment erau unicul instrument care reglementau relațiile Republicii Moldova cu UE din perspectiva politii externe și care impunea anumite măsuri de ordine internă.Acordul de parteneriat și cooperare semnat de Republica Moldova cu UE la 28 noiembrie 1994 și intrat în vigoare in iunie 1998 erau unul din elementele politicii UE și a statelor membre vizavi de țările din Europa de Est.Semnarea APC a deschis o nouă etapă în dezvoltare relațiilor Moldovei cu Uniunea Europeană, una fundamentată pe principiile valorilor democratice și într-un cadru juridic mult mai avansat decît cel oferit de precedentul Acord de Cooperare Economico-Comercială încheiat de UE cu fosta URSS. Concepția politicii externe a Republicii Moldova interpretează APC ca fiind un prim pas pe calea integrării graduale a Moldovei în UE . Trebuie să recunoaștem că APC a lansat relațiile noastre cu UE mai degrabă pe traiectoria cooperării pe orizontală, decît pe cea a integrării graduale în Uniunea Europeană. Pentru o înțelegere mai amplă a semnificației și esenței APC trebuie de a analizat avantajele și dezanvatajele sale în raport cu alte 2 tipuri de acorduri. Semnarea APC vine să consacre Republica Moldova în calitate de partener direct al Uniunii Europene. Momentul nu trebuie deloc subestimat, el fiind plin de semnificație pe care nu le găsim în celelalte acorduri. Evenimentul se înscrie în eforturile Moldovei de consolidare a statalității și independenței sale. Acceptînd semnarea acestui acord,Uniunea Europeană a oferit statului nostru o notă pozitivă în domeniul democratizării. Acest accord este considerat a fi un angajament încheiat între cele 2 părți în numele afirmării valorilor democratice. Prin intermediul acestuia, UE s-a angajat să susțină eforturile Republicii Moldova orientate spre consolidarea democrației sale și finalizarea tranziției spre economia de piață. În acest context. Moldova s-a angajat să respecte principiile dreptului international, ale dreptului omului și ale economiei de piață. Nerespectarea acestor prevederi este considerată o încălcare substanțială, pasibilă de suspendare imediată a drepturilor și obligațiunilor incluse în APC. Acest accord instituționalizează pentru prima oară relațiile țării noastre cu Uniunea Europeană. Obiectivele primordial ale acordului constau în : să asigure un cadru corespunzător dialogului politic dintre părți pentru a facilita relațiile politice; să furnizeze o bază pentru cooperarea în domeniul juridic, economic,social,financiar și cultural; să suțină eforturile realizate de Moldova pentru a consolida democrația sa și pentru a pune la punct procesul de tranziție spre economia de piață; să promoveze schimburile , investițiile și relațiile dintre părți pentru a favoriza formarea unei relații economice durabile. Din cadrul principiilor generale se recunosc următoarele: menținerea și dezvoltarea relațiilor Moldovei cu noile state independente; respectarea valorilor democratice, a principiilor dreptului international și a dreptului omului; instituirea unei zone de liber schimb între părți. Pentru prima data dialogul politic și relațiile Moldovei cu UE sunt instituționalizate prin crearea a trei structure: Consiliului de Cooperare, Comitetul de Cooperare și Comitetul Parlamentar de Cooperare.[5, pag 43-45] Organul de bază al cadrului institutional pentru implimentarea APC este Consiliu de Cooperare, constituit din membrii Consiliului Uniunii, membrii Comisiei Europene și mebrii Guvernului Republicii Moldova. Consiliul de Cooperare adoptă recomandări prin comun accord între părți și este responsabil pentru interpretareaAPC, precum și soluționarea disputelor.
Cnsiliul de Cooperare a fost convocat pentru prima data la 14 iulie 1998 și a adoptat regulile sale de procedură, care include regulile d procedură ale Comitetului de Cooperare și Programul Comun de lucru pentru implementarea APC. La acea data, Convocarea Consiliului de Cooperare avea loc annual, avînd scopul de evaluare a procesului în realizarea APC și asigurînd examinarea tuturor problemelor bilaterale ori iternaționale tangent scopului de integrare în UE ținînd cont de exigențele Comunității.
Consiliul de Cooperare este asistat de Comitetul de Cooperare, constituit din reprezentanți ai Consiliului Uniunii Europene și membri ai Comisiei Europene, reprezentanți ai Guvernului RM, de obicei la nivel de înalți funcționari. Președinția Comitetului de Cooperare este exercitată pe rînd de către Comunitate și Republica Moldova. Comitetul de Cooperare înaintează propuneri Consiliului de Cooperare și, pe de altă parte, Consiliul de Cooperare poate delega o parte din funcțiile sale Comitetului de Cooperare.
La reuniunea din 27 noiembrie 1998 s-a decis distribuirea domeniilor de activități ale Comitetului de Cooperare în cadrul următoarelor subcomitete: Cmerț și Investiții; Probleme economice și financiare; Vama, Cooperarea transfrontalieră, combaterea crimei organizate; Transporturi, Telecomunicații, Energie, Mediu, Educație și Instruire, Știință și tehnologie, Cultură; Grupul de Contact CECO.
În baza art. 9 APC, dialogul politic între Republica Moldova și UE urmează a avea loc, de asemenea, și la nivel Parlamentar prin institirea Comitetului Parlamentar de Cooperare. El este constituit din Membrii ai Parlamentului European și membrii ai Parlamentului RM, reuniunile sale oferind un for pentru schimb de opinii. Comitetul Parlamentar poate cere informație din partea Consiliului de Cooperare, precum și înainta celui din urmă recomandări.
Pentru păstrarea unei coerențe logice vom analiza mai departe clauzele APC în funcție de obiectivele scontate și structura sa, o atenție deosebită fiind rezervată, totuși, problemelor de armonizare RM cu exigențele Uniunii Europene.[25, pag.483-485. ] Prin promovarea unui unui dialog politic consistent, APC tinde: să consolideze apropierea între UE și Moldova; să sprijine schimbările politice și conomice din RM; să creeze noi forme de cooperare; să contribuie la o mai mare convergență a pozițiilor în problem internaționale de iteres reciproc; să încurajeze Părțile să coopereze în problem cu privire la consolidarea stabilității și securității în Europa, respectarea principiilor democrației, etc.
Consiliul de Cooperare, Comitetul de Cooperare, Comitetul Parlamentar de Cooperare sînt instituțiile consecrate de APC în promovarea dialogului politic. În același timp, APC oferă posibilitatea de a identifica și dezvolta noi procedure destinate permanentizării și aprofundării dialogului politic între UE și RM, și anume: reuniuni regulate ale înalților funcționari, care reprezintă părțile; contacte diplomatice la nivel bilateral și multilateral (ONU, OSCE); schimb de informații referitoare la problemele de interes reciproc în cee ace privește cooperarea politică în Europa, precum și alte mijloace utile. Conform titlului II al APC dialogul politic dintre UE ;I Republica Moldova este unul dintre obiectivele de bază ale parteneriatului avînd ca scop întărirea legăturilor dintre RM și UE, încurajarea părților la cooperare în problemele privind securitatea în Europa și multe altele din cele expuse se face evidentă importanța deosebită a dialogului politic în calitatea sa de instrument de realizare a principiilor generale pe care se bazează APC. Titlul III al aceluiași accord se referă la comerțul cu mărfuri. Reglementările acestui titlu sunt menite pentru facilitarea schimburilor de mărfuri între părți în baza principiului de nedescriminare,a reducerii restricțiilor calitative la import. Articolul 4 se referă la crearea unei zone de liber schimb în baza unui acord special care va anula impunerea taxelor vamale la majoritatea bunurilor din teritoriile vamale ale părților. Conform articolului 10 APC, părțile își acordă reciproc clauza națiunii cele mai favorizate dar fară extindere asupra: avantajelor acordate în scopul creării unei Uniuni Vamale sau a unuei zone de liber schimb; avantajele acordate unor anumite țări și alte acorduri internaționale în favoarea țărilor în curs de dezvoltare; avantajele acordate țărilor limitrofe în scopul facilitării traficului de frontieră.
Tratamentul national înseamnă un tratament nu mai puțin favorabil decît de cel acordat produselor semilare de proveniență națională în conformitate cu toate legile, regulamentele și cerințele privind vînzarea lor internă. Liberul transit al mărfurilor la fel este declarat ca fiind o condiție importantă pentru realizarea obiectivelor. Titlul IV include clauze privind condițiile de muncă, condiții referitoare la stabilirea și funcționarea societăților și prestarea de servicii transfrontaliere.APC impune asupra UE obligația de a a corda Tratamentul națiunii celei mai favorizate pentru stabilirea companiilor din Republica Moldova și funcționarea filialelor. Sucursalelor societăților moldovenesti stabilite pe teritoriul UE se va acorda un tratament nu mai puțin favorabil de cel acordat sucursalelor societăților oricăre altei țări terțe în cee ace se referă la funcționarea lor și aceasta în conformitate cu legislația și regulamentele lor referitoare la funcționarea lor. Titlul VI se referă la concurența, protecția proprietății intelectuale,industrial și comerciale. Conform APC, părțile acționează cu scopul remedierii ori eliminării a restricțiilor referitoare la concurență sau a restricțiilor referitoare la concurența interprinderilor sau celor care rezultă din intervenția statului, în acea măsură în care acestea pot afecta comerțul dintre UE și RM. Pentru realizarea acestor obiective părțile îndeplinesc următoarele: asigură existența și aplicarea legislației referitoare la restricțiile privind concurența întreprinderilor aflate sub juristricția lor; se abțin de la acordarea ajutorului de Stat anumitor întreprinderi sau producție de bunuri ce amenință să perturbeze concurența astfel ca aceasta să afecteze comerțul dintre RM și UE; furnizează celelalte părți informații referitor la programele de ajutor. Conform articolului 50 APC, părțile recunosc că o condiție importantă pentru consolidarea legăturilor economice între Moldova și UE o reprezintă apropierea legislației naționale de cea internațională. Aceasta va cuprinde: legea vamală,serviciile financiare,protecția consumatorilor,regulile de concurență,legea bancară, protecția muncitorilor, protecția sănătății, energia nucleară, transportul etc. Pentru implimentarea acestora UE va acorda Republicii Moldova asistență prin:
schimb de experți ;
organizarea seminarelor;
furnizarea informațiilor rapide;
activități de pregătire a personalului;
ajutor pentru traducerea legislației comunitare în anumite domenii.
Analizînd cele expuse anterior putem vedea că Acordul de Parteneriat și Cooperare dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană a constituit un pas destul de important în procesul îndelungat de apropiere a celor două. Avînd în vedere că toate cele expuse în acord au avut un efect benefic spre viitor cooperînd la edificarea unei legături mai strînse, putem considera prezentul accord un catalizator al procesului de integrare europeană a țării noastre.
3.2 Planul de Acțiuni R.M. -U.E.
Extinderea Uniunii Europene de la 1 mai 2004 a determnat o schimbare istorică pentru Uniune în termeni politici , geografici și economici, consolidînd în continuare interdependența politică și economică dintre UE și Moldova. Extinderea oferă UE și Moldovei oportunitatea de a dezvolta o relație de continuă durată mergînd dincolo de cooperare , de a aimplica într-o măsură semnificativă integrarea economică și de a aprofunda cooperarea politică. Uniunea Europeană și Moldova sunt determinate să utilizeze această ocazie pentru a-și consolida relațiile și a promova stabilitatea, securitatea și bunăstarea. Aboradrea este fundamentată de parteneriat , proprietate comună și diferențiere. Ea va contribui la dezvoltarea în continuare a parteneriatului.
Politica Europeană de Vecinătate a Uniunii Europene stabilește obiective ambițioase bazate pe angajamente pentruvalorile comune și implementarea efectivă a reformelor politice, economice și instituționale.
Planul de acțiuni Uniunea Europeană- Republica Moldova complementează acordul de parteneriat și cooperare accentuînd necesitatea reformei economice și politice stipulate în APC. El definește dacă cele mai importante obiective și preoritățile relațiilor dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană pentru anii 2005-2007. Planul de acțiuni a fost semnat la 22 februarie 2004. În el se descrie intențiile Republicii Moldova cu privire la integrarea Europeană prin întărirea relațiilor politice, culturale, economice și cele de securitate. Planul de Acțiuni este un document politic care staabilește obiectivele strategice ale cooperării dintre Repulica Moldova și Ununea Europeană. Cadrul temporar de implementare a Planului de Acțiuni este de 3 ani. Implementarea sa va contribui la îndeplinirea prevederilor cordului de Parteneriat și Cooperare și va încuraja și susține obiectivul Moldovei vizînd integrarea de mai departe în structurile economice și sociale europene. Implementarea Planului de Acțiuni va avansa semnificativ ajustarea legislației, normelor și standardelor Moldovei la cele ale Uniunii Europene. În acest context , Planl va construe o bază solidă pentru integrarea economică bazată pe adoptarea și implementarea regulilor economice și comerciale avînd potențialul să sporească comerțul, investițiile și creșterea. Mai mult ca atît, el va ajuta la elaborarea și implementarea politicilor și măsurilor vizînd promovarea creșterii economice și coeziunii sociale, reducerea sărăciei și protejarea mediului, contribuind astfel la obiectivul pe termen al dezvoltării durabile. Uniunea Europeană recunoaște aspirațile europene ale Moldovei și Concepția de integrare a Moldovei în UE. Politica Europeană de Vecinătate eschide noi perspective de parteneriat: ridicarea nivelului oportunităților și intensității cooperării politice, prin intermediul dezvoltării în continuare a mecanismelor pentru dialogul politic; perspectiva avansării dincolo de cooperare spre un grad semnificativ de integrare, inclusi prin accesul pe piața internă a UE și posibilitatea de a participa progresiv la aspectele cheie ale politicilor și programelor UE; continuarea angajamentului puternic al UE de a susține soluționarea confictului transnistrean, utilizînd instrumente aflate la dispoziția UE și în strînsă consultare cu OSCE. UE este gata să examineze căile de a-si consolida mai departe angajamentul; oportunitatea pentru convergența legislației economice, deschiderea reciprocă a economiilor și reducerea continua a barierelor din calea comerțului, ceea ce va stimula investițiile și creșterea economică; sprijin financiar sporit: asistența financiară a UE pentru Moldova va fi disponibilă pentru a susține acțiunile identificate în prezentul document. În acest scop, Comisia a propus un nou Instrument European de Vecinătate și Parteneriat care, de asemenea, include aspect foarte importante ale cooperării transfrontaliere și trans naționale dintre Moldova și statele membre; posibilități pentru deschiderea treptată sau participarea consolidate în anumite programe Comunitare promovînd legăturile culturale, educaționale sau de mediu;susținere, inclusive asistență tehnică pentru a îndeplini standardele și normele UE, precum și acordarea sfaturilor și sprijinului direcționat pentru ajustarea legislativă prin intermediul unui mechanism precum este Asistența Tehnică și Schimb de informații.
Planul de Acțiuni stabilește un set cuprinzător de priorități în domeniile incluse în cordul de Parteneriat și Cooperare. Printre aceste priorități, o atenție secială trebuie acordată:
reluarea cooperării cu Instituțile Financiare Internaționale
continuarea consolidării capacităților administrative și judiciare
asigurarea respectării libertății de exprimare
continuarea consolidării stabilității și eficienței instituțiilor ce garantează democrația și supremația legii
eforturi susținute privind o soluționare viabilă a conflictului transnistrean
progresul spre un sistem eficient și cuprinzător de management al frontirei pe toate sectoarele hotarului Moldovei
intensificarea luptei împotriva crimei organizate
asigurarea eficienței managementului fluxului migrațional.
Acest Plan de Acțiuni conține mai multe direcții pe care Republica Moldova trebuie să le urmeze. Din aceste direcții fac parte soluționarea problemei transnistrene care este actuală și în prezent, funcționarea corectă a Parlamentului precum și desfășurarea democratică a alegerilor din 2005, continuarea reformei administrative.
Responsabilitatea principală pentru realizarea PA îi revine Republicii Moldova, marea majoritate a obiectivelor conținute în acesta fiind angajamente asumate de RM. În acest sens, actualul program guvernamental prevede adoptarea unui Program Național de Implementare a PA RM – UE, care va prevedea măsurile necesare, instituțiile responsabile și termenele de realizare ale obiectivelor PA. În același timp, autoritățile RM vor beneficia de asistență tehnică și financiară din partea UE pentru implementarea PA. Astfel, pentru realizarea PA în 2005–2006, Comisia Europeană va aloca RM asistență tehnică și financiară în valoare de 42 milioane de Euro în cadrul programului TACIS. La nivel național, monitorizarea și coordonarea sectorială a implementării Planului de Acțiuni se realizează lunar, trimestrial și semestrial de către ministerele coordonatoare – Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Comerțului, Ministerul Transporturilor și Gospodăriei Drumurilor, Ministerul Educației, Tineretului și Sportului. Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene asigură monitorizarea generală la nivel de Guvern și stabilirea colaborării cu partenerii externi, în primul rând cu instituțiile UE. Aspectele prioritare ale procesului de integrare europeană, problemele și modalitățile de soluționare ale acestora sunt discutate în cadrul reuniunilor Comisiei Naționale pentru Integrare Europeană. Primul raport intern de evaluare semestrială a implementării Planului de Acțiuni RM-UE a fost adoptat la ședința Comisiei Naționale pentru Integrare Europeană din 7 septembrie 2005 și transmis ulterior Comisiei Europene. Acesta a fost elaborat în baza rapoartelor ministerelor și autorităților administrative centrale și relatează despre principalele măsuri luate în vederea implementării PA. În același timp, atît la implementarea PA, cît și la monitorizarea acestuia se vor implica activ organizațiile societății civile. La nivel bilateral, progresul înregistrat în realizarea obiectivelor convenite va fi monitorizat de către organele stabilite în cadrul Consiliului de Cooperare UE-RM, care întrunesc reprezentanți ai RM, ai statelor UE, ai Comisiei Europene și ai Secretariatului Consiliului European. La nivelul UE, Comisia Europeană va fi responsabilă de elaborarea rapoartelor de evaluare. În acest sens, Comisia va solicita informație din partea autorităților RM și va consulta alte instituții internaționale ca Consiliul Europei, OSCE, organele relevante ale ONU, Instituțiile Financiare Intenționale etc. Va fi consultat și Înaltul Reprezentant al UE pentru Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) în probleme ce țin de dialogul și cooperarea politică și colaborarea în cadrul PESC. Primul raport de evaluare va fi realizat după doi ani de implementare a PA, în 2006, iar cel de-al doilea – în 2007. Propunerile referitoare la dezvoltarea de mai departe a relațiilor contractuale dintre UE și RM vor fi făcute în baza acestor rapoarte. Comisia a propus ca, în funcție de succesul implementării PA, 39 Moldovei să îi fie oferit un cadru nou și mai larg de cooperare cu UE, posibil în forma unui Acord de Vecinătate Europeană. Însă o decizie finală cu privire la forma relațiilor bilaterale dintre UE și RM va fi luată ulterior.
În preambulul PA se menționează că PEV deschide pentru RM perspectiva de a trece de la cooperarea cu UE la un „înalt grad de integrare” în UE, PA fiind un prim pas în această direcție și premisa avansării procesului de integrare europeană a RM. În contextul PA integrarea europeană nu înseamnă aderarea RM la UE, ci mai curînd un proces de ajustare la modelul de guvernare european, bazat pe principiile statului de drept și ale economiei de piață, de aliniere a normelor și standardelor naționale la cele ale UE, de participare graduală la programele și politicile UE și de aprofundare a interdependenței dintre procesele și politicile comunitare și cele promovate la nivel național. Astfel, integrarea europeană nu este doar un obiectiv de politică externă, ci, în virtutea transformărilor fundamentale pe care RM trebuie să le realizeze în procesul de integrare europeană pe plan intern, în primul rînd un obiectiv de politică internă a RM. Odată angajată pe calea integrării europene, toate politicile RM vor fi elaborate după principiile compatibilității cu și ajustării la legislația și standardele care sînt în vigoare în UE. Eforturile diplomatice ale RM de integrare în UE trebuie să fie însoțite de eforturi susținute de ajustare a politicilor interne la standardele europene. Acest lucru poate fi realizat prin promovarea unui program coerent de reforme și de ajustare structurală a economiei, prin crearea unor condiții favorabile pentru atragerea investițiilor străine și locale în economia țării, prin crearea unui mediu de faceri favorabil bazat pe un cadru legal stabil și coerent etc. 43 Acest proces de convergență cu valorile și modelul european este cunoscut ca proces de europenizare a politicii interne și este întîlnit atît în statele membre ale UE, cît și în statele candidate care se pregătesc pentru aderarea la UE. Acest lucru s-a observat deosebit de bine în cazul statelor Europei Centrale și de Est, pentru care procesul de integrare europeană a oferit motivația și modelul necesar pentru a pune pe picioare niște democrații stabile și economii de piață funcționale, și pentru a atinge rate de creștere economică înalte și stabile în termene foarte scurte. Un alt aspect al procesului de europenizare a politicilor interne constă în faptul că pe măsura aprofundării relațiilor dintre RM și UE, autoritățile naționale vor trebui să dea seama pentru acțiunile întreprinse pe plan intern tot mai mult Bruxelles-ului deopotrivă cu electoratul de acasă. Anume din aceste motive marea majoritate a obiectivelor PA se referă anume la măsuri de ordin intern. PA este în primul rînd un program de reforme politice, economice și sociale interne, pe care autoritățile RM s-au angajat politic față de UE să le realizeze. Mai mult, obiectivele PA sînt strîns legate de obiectivele trasate în cadrul celorlalte programe și strategii naționale ale RM, ca SCERS, Planul Național de Acțiuni în domeniul Drepturilor Omului etc. Deci și procesul de realizare a acestor strategii și programe va constitui indirect obiectul monitorizării din partea UE, deoarece de succesul acestora depinde succesul realizării obiectivelor PA. În același timp, PA conține o serie de referințe nu doar la con- ținutul politicilor interne, ci și la modul de realizare a acestora. PA face referință la necesitatea conlucrării dintre autorități și societatea civilă, la transparența autorităților în relațiile cu mass-media, la transparența și previzibilitatea politicilor regulatorii etc. Astfel, se așteaptă ca, în cele mai bune tradiții europene, procesul de politici publice să devină unul mai deschis pentru cetățeni, mai transparent, mai previzibil și mai coerent. Inițiativa speakerului Parlamentului de colaborare cu societatea civilă este un gest de deschidere și transparență din partea autorităților. Integrarea europeană rămîne a fi în esență un obiectiv de politică externă. Fiind declarat obiectiv strategic, vectorul european devine cel prioritar în politica externă a RM. În acest sens, Concepția Politicii Externe în vigoare, care a fost adoptată în 1995, devine una desuetă și trebuie revăzută în așa fel încît să reflecte obiectivul strategic de integrare europeană. Din prevederile PA pot fi desprinse următoarele obiective legate de politica externă a RM: a. Colaborarea în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) a UE prin: consolidarea dialogului și cooperă- rii politice și de securitate cu UE; continuarea cooperării în domeniul combaterii terorismului, al proliferării armelor de distrugere în masă, al exporturilor ilegale de arme etc. De asemenea, RM ii este acordată posibilitatea de a se ralia la pozițiile adoptate de către UE în cadrul CFSP. b. Continuarea participării RM la diversele instituții și tratate multilaterale la care este parte: Consiliul Europei, OSCE, ONU, WTO, Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, Convenția de la Aarhus, Protocolul de la Kyoto etc.; îndeplinirea obligațiilor legate de aderarea RM la acestea, precum și a recomandărilor făcute de acestea autorităților RM. c. Într-un punct separat este stipulată continuarea participă- rii RM la activitățile Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, care este „complementară” realizării obiectivelor PA. d. Aderarea la noi organisme și tratate multilaterale, cum este Statutul de la Roma al Curții Internaționale Penale, care ar permite extinderea participării RM la instituțiile și acordurile multilaterale spre noi domenii de cooperare internațională. e. Colaborarea transfrontalieră și cea intraregională este unul din elementele-cheie ale PEV, care va fi sprijinit financiar în cadrul IEVP și care deschide posibilități noi pentru consolidarea relațiilor economice și dezvoltarea rețelelor de infrastructură cu statele vecine, în primul rînd cu România, care va deveni membru al UE în 2007 sau 2008. 45 Apropierea de UE presupune în mod special apropierea și consolidarea relațiilor RM cu organismele paneuropene care au activități și obiective complementare cu cele ale UE, așa ca OSCE, Consiliul Europei, NATO etc. Merită a fi menționat că în contextul semnării PA, Președintele RM Vladimir Voronin a făcut în iunie 2005 un demers către Consiliul Nord-Atlantic de la Bruxelles de semnare a unui Plan Individual de Acțiuni de Parteneriat (PIAP) cu NATO. Acest demers a fost avizat pozitiv de către această organizație, iar planul ar putea fi semnat chiar în 2006. Finalitatea PIAP cu NATO va fi aceeași ca și în cazul PA RMUE – acesta nu va presupune aderarea RM la NATO, deoarece este un instrument destinat statelor care nu intenționează să adere la NATO în viitorul apropiat. Pe de altă parte, principalul obiectiv urmărit de Alianța Nord-Atlantică în cadrul PIAP va fi de a crea un cadru propice pentru facilitarea și urgentarea procesului de reforme din Republica Moldova, în special în sectorul de apărare și securitate. PA RM-UE nu prevede aderarea RM la UE, acesta fiind un instrument destinat statelor pentru care în viitorul apropiat nu există o perspectivă clară de aderare la UE. În același timp, PA recunoaște aspirațiile europene ale RM și prevede realizarea unei serii de reforme politice, economice și sociale care vor permite o integrare graduală a RM în UE. Realizarea plenară a obiectivelor PA are un rol-cheie pentru atingerea obiectivului de aderare la UE din două motive principale: 1. În urma realizării obiectivelor PA, RM va deveni un stat mai democratic și cu un nivel de viață mai apropiat de cel al statelor UE, și prin urmare un stat mai bine pregătit pentru aderare. 2. Relațiile politice și economice apropiate, și prin urmare un mai mare grad de interdependență dintre RM și UE, vor oferi RM mai multe pîrghii de promovare a statutului de stat candidat pentru aderare la UE. De remarcat că PA este prevăzut pentru o perioadă de trei ani, deci pînă la sfîrșitul anului 2007. Tot în 2007 expiră și APC. Astfel, din 2008 relațiile UE – Moldova vor fi plasate într-un cadru juridic cu totul nou. În urma realizări plenare și în termen a prevederilor APC și PA, RM va avea tot dreptul de a pretinde la statutul de candidat pentru aderare la UE, reieșind din cele două raționamente prezentate mai sus. Bineînțeles că decizia finală cu privire la deschiderea negocierilor 49 de aderare cu RM va aparține UE și va depinde în mare măsură de procesele din interiorul UE și de măsura în care aceasta va fi pregătită să accepte noi membri. Chiar dacă decizia finală va fi una negativă, RM nu va pierde nimic, deoarece un stat pregătit să adere la UE este un stat mai prosper și mai democratic.
3.3 Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană
Înainte de toate, un acord de asociere reprezintă un tratat încheiat între Uniunea Europeană și o țară terță care nu face pare din ea. Acest drept de a încheia acorduri al Uniunii Europene este stipulat în Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene art 217. De obicei ele se încheie pentru a institui un cadru legal de colaborare între state și se referă la relațiile politce, comerciale, sociale și cele de securitate. Toate statele din actualul val de extindere au încheiat acorduri de asociere. Ele urmăreau stabilirea treptată a unei zone de liber schimb între statele asociate, acordarea libertății de deplasare și ajustarea legislației nționale. Relațiile Republicii Moldova cu UE au deja o istorie etapizată cu o durată de aproximativ douăzeci de ani. Etapele sînt caracterizate de nivelul de profunzime și complexitate al relațiilor bilaterale, fiind reflectate în acordurile și documentele semnate. Menționarea acestui fapt este necesară pentru a ne convinge că actualul stadiu al relațiilor bilaterale, marcat de încheierea Acordului de Asociere, a fost precedat de semnarea documentelor anterioare, de importanță majoră. Așadar, progresul a fost unul succesiv. Acest parcurs succesiv reprezintă dovada că semnarea Acordului de Asociere este un pas bine chibzuit ce reiese dintr-o necesitate obiectivă, firească, argumentată și testată de UE în raporturile sale cu alți subiecți internaționali, care au urmat un traseu similar, încununat de succes. O primă constatare în acest sens este că nu există cauze de ordin obiectiv ca Republica Moldova să nu poată beneficia de pe urma asocierii cu UE. Totuși trebuie să se recunoască existența unui șir de obstacole de ordin subiectiv și contextual, create de actori interni și regionali influenți, interesați în subminarea procesului de integrare europeană a Republicii Moldova. APC, existînd necesitatea substituirii acestui acord cu altul. Pentru UE, această problemă era comună în raporturile cu toate republicile ex-sovietice, care au semnat acorduri de parteneriat și cooperare. De aceea, UE a decis să propună partenerilor din Europa de Est, pe care îi trata nu ca pe vecini ai Europei, ci ca pe vecini în Europa, o nouă „generație“ de acorduri. În acest context, pe 12 ianuarie 2010, Republica Moldova și Uniunea Europeană s-au angajat în negocierea unui document ambițios – Acordul de Asociere – care să înlocuiască APC. Paralel, autoritățile europene au negociat și, la finele anului 2010, au definitivat cu Guvernul Republicii Moldova Planul de Acțiuni în domeniul liberalizării regimului de vize , care conținea patru blocuri importante: securitatea documentelor; imigrația ilegală; ordinea publică și securitatea; relațiile externe și drepturile fundamentale. Pînă la semnarea noului document juridic privind relațiile UE cu Republica Moldova au rămas valabile priorită- țile și angajamentele de reformă necesare pentru a corespunde criteriilor politice de implementare a standardelor și principiilor comunitare: drepturile omului; standardele democratice; o justiție independentă și eficientă; probitatea guvernării, capacități administrative și combaterea corupției etc. O parte a viitorului acord de asociere se referea la stabilirea unei Zone de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (ZLSAC), care urma să intre în vigoare conform formulării diplomatice europene – „atunci cînd vor fi întrunite condițiile relevante“. Însă pînă la întrunirea acestor condiții, părțile trebuiau să se angajeze în negocierile ZLSAC, acestea urmînd să înceapă „numai după ce Moldova va fi pregătită“, așa cum se men- ționa într-o altă declarație a instituțiilor europene. Pentru a pregăti Moldova pentru începerea negocierilor asupra ZLSAC, Uniunea Europeană a remis executivului moldovean un set de recomandări, care au fost transpuse în Hotărîrea Guvernului nr. 1125 din 14 decembrie 2010 cu privire la aprobarea Planului de Acțiuni al Republicii Moldova privind implementarea Recomandărilor Uniunii Europene pentru instituirea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător între Republica Moldova și Uniunea Europeană2 . Majoritatea recomandărilor UE reprezentau, de fapt, restanțele majore ale Republicii Moldova în implementarea părții economice a PAUERM. Planul de Acțiuni privind implementarea Recomandărilor UE a fost structurat în 13 domenii, ultimele măsuri planificate pentru implementare fiind pentru anul 2015. Unele dintre 1 Guvernul RM a aprobat un Program Național de implementare a Planului de Acțiuni în domeniul liberalizării regimului de vize (HG 122/04.03.2011). 2 În continuare în text – Planul de Acțiuni privind implementarea Recomandărilor UE. 24Prevederile Acordului de Asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană. Ghid aceste domenii au inclus acțiuni care, în mod direct, aveau legătură cu accesul produselor moldovenești pe piețele europene. Alte acțiuni planificate – cum ar fi dreptul societăților comerciale, climatul investițional, dreptul proprietății intelectuale, achizițiile publice, concurența, dezvoltarea durabilă – nu influențau în mod direct competitivitatea produselor moldovenești, dar Republica Moldova s-a angajat totuși să creeze nu o zonă de liber schimb ordinară, ci una aprofundată și comprehensivă. Literalmente, aceasta înseamnă că părțile aspiră la o integrare economică care ar depăși domeniul comercial, UE fiind interesată, prin companiile sale, să întîlnească în Moldova un climat de afaceri clar și prietenos, asistat de o justiție independentă și competentă. Planul a servit în calitate de ghid pentru autorită- țile moldovenești, acestea ambiționîndu-se să-l implementeze eficient și operativ. Cît de eficient și operativ a fost implementat planul putem judeca după faptul că Republica Moldova a fost invitată la summitul UE de la Vilnius, care a avut loc pe 28-29 noiembrie 2013, să parafeze Acordul de Asociere, semnat pe 27 iunie 2014 și ratificat cîteva zile mai tîrziu, pe 2 iulie. Acordul de Asociere va intra în vigoare după data depunerii tuturor instrumentelor de ratificare. Ratificarea va fi efectuată, deopotrivă, de Republica Moldova și de cele 28 de state membre ale UE, în conformitate cu procedurile naționale. Pînă la încheierea tuturor procedurilor de ratificare și intrare în vigoare a Acordului de Asociere, Republica Moldova și UE au convenit să aplice prevederile acestuia, cu titlu provizoriu, imediat după primirea de către Depozitar a notificării UE și Republicii Moldova privind finalizarea procedurilor necesare în acest scop. Se presupune că aplicarea provizorie a prevederilor Acordului de Asociere ar putea avea loc nu mai tîrziu de sfîrșitul anului 2014. Toate termenele prevăzute de Acordul de Asociere vor începe să curgă din data începerii aplicării, cu titlu provizoriu, a documentului. În perioada de aplicare provizorie, prevederile Acordului de Parteneriat și Cooperare între UE, pe de o parte, și Republica Moldova, pe de altă parte, intrat în vigoare pe 25INTRODUCERE 1 iulie 1998, vor continua să se aplice, în măsura în care nu vor fi acoperite de aplicarea provizorie a Acordului de Asociere, încheiat pe o perioadă nedeterminată. Fiecare Parte semnatară va avea dreptul să denunțe Acordul de Asociere printr-o notificare transmisă celeilalte Părți, urmînd ca, după șase luni de la data primirii notificării în cauză, Acordul să înceteze să mai producă efecte. Scopul principal al Acordului este asocierea politică și integrarea economică a Republicii Moldova în baza valorilor comune. Asocierea este o treaptă intermediară în raporturile UE cu Republica Moldova. Acordul recunoaște aspirațiile europene și alegerea europeană a Republicii Moldova, lasînd deschisă calea pentru viitoarele evoluții progresive în relațiile bilaterale. Perspectiva europeană a Republicii Moldova a fost menționată și anterior într-un șir de documente, ultima mențiune de acest gen fiind în Rezoluția Parlamentului European referitoare la presiunea exercitată de Rusia asupra țărilor din Parteneriatul Estic și, în special, destabilizarea estului Ucrainei (2014/2699[RSP]), prin care s-a reamintit faptul că „acordurile de asociere cu Ucraina și cu alte țări din Parteneriatul Estic nu constituie obiectivul final al relațiilor acestora cu UE; se subliniază, în această privin- ță că, în conformitate cu articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Georgia, Moldova și Ucraina – la fel ca orice alt stat european – au perspective europene și pot cere să devină membre ale Uniunii, cu condiția să adere la principiile democrației, să respecte libertățile fundamentale, drepturile omului și drepturile minorităților și să garanteze statul de drept“Asocierea politică are la bază angajamentul reciproc de a respecta toate principiile și prevederile Cartei ONU, Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), în particular ale Actului Final de la Helsinki din 1975, ale Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, ale documentelor finale adoptate în cadrul Conferințelor de la Madrid și Viena din 1991 și 1992, respectiv, ale Cartei de la Paris pentru o Europă Nouă din 1990, precum și ale Declarației Universale a Națiunilor Unite cu privire la drepturile omului din 1948 și Convenției Europene pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale din 1950. Asocierea politică țintește în promovarea păcii și securității la nivel internațional, soluționarea pașnică a litigiilor, în special, prin cooperarea cu acest scop în cadrul Organizației Națiunilor Unite (ONU) și Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). UE va susține efortul internațional în consolidarea suveranității și integrită- ții teritoriale a Republicii Moldova, recunoscînd angajamentul Republicii Moldova privind soluționarea viabilă a conflictului transnistrean și angajamentul UE de a susține reabilitarea în perioada post-conflict, inclusiv în ceea ce privește aspectele regionale, luînd în considerație Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene, inclusiv Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC). Integrarea economică a Republicii Moldova pe piața internă a UE, în Acordul de Asociere, este prevăzută să fie realizată prin intermediul Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (DCFTA). În acest scop, vor fi promovate reformele economice, susținute de UE, avînd la bază principiile economiei de pia- ță. Crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător 28Prevederile Acordului de Asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană. Ghid prevede armonizarea amplă a reglementărilor și liberalizarea accesului la piață, în conformitate cu drepturile și obligațiile care decurg din calitatea de membru al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) a UE și Republicii Moldova. Prin aceasta, va fi creat un nou climat pentru relațiile economice dintre UE și Republica Moldova, ceea ce va înlesni dezvoltarea comerțului și atragerea investițiilor și va stimula concurența. Toți acești factori urmează să contribuie, în mod hotărîtor, la procesul de restructurare și modernizare a economiei. Dialogul politic va avea loc într-un cadru instituțional, la orice nivel, permanent, și va fi dezvoltat în privința chestiunilor bilaterale și internaționale de interes mutual. Acest tip de dialog politic va fi instituționalizat și se va desfășura în cadrul Consiliului de Asociere, creat în temeiul articolului 434 al Acordului, și de comun acord în cadrul reuniunilor dintre reprezentanții UE și Republicii Moldova, care se vor desfășura regulat la nivel ministerial. Așadar, Acordul de Asociere prevede înființarea unui Consiliu de Asociere, care vine să înlocuiască Consiliul de Cooperare, creat în cadrul Acordului de Parteneriat și Cooperare, fiind, de fapt, echivalentul acestuia în noul cadru al relațiilor bilaterale dintre UE și Republica Moldova. Consiliul de Asociere va avea sarcina să supravegheze și să monitorizeze aplicarea AA, examinînd orice fel de probleme majore apărute în cadrul implementării Acordului, precum și a orice alte aspecte bilaterale sau internaționale de interes comun. În acest scop, Consiliul de Asociere se va reuni la nivel ministerial, la intervale regulate, cel puțin o dată pe an, precum și atunci cînd împrejurările vor sugera necesitatea întrunirilor suplimentare. Configurația și participarea la întrunirile Consiliului de Asociere va putea fi stabilită pornind de la tematica discutată. Consiliul de Asociere va fi format din membri ai Consiliului Uniunii Europene și membri ai Comisiei Europene, pe de o parte, și membri ai Guvernului Republicii Moldova, pe de altă parte, și va funcționa în baza unui regulament și a procedurilor pe care le va elabora și abroga. Lucrările Consiliului de Asociere vor fi prezidate, în mod succesiv, de un reprezentat al UE și, respectiv, al Republicii Moldova. Consiliul de Asociere va avea competența adoptării unor decizii obligatorii pentru părțile contractante în domeniile prevăzute de Acordul de Asociere. De asemenea, Consiliul de Asociere va emite recomandări părților. Este de remarcat că deciziile și recomandările Consiliului de Asociere vor fi adoptate de comun acord, adică prin consens, după urmarea unor proceduri prescrise. La baza deciziilor și recomandărilor vor sta angajamentele ce reies din AA, gradul de evoluție a aproximării legislației Republicii Moldova cu cea a UE (acquis comunitar) și gradul de implementare a măsurilor prevăzute. Toate aceste cerințe vor fi respectate pentru a oferi Consiliului de Asociere posibilitatea de a recurge inclusiv la competența sa de a modifica anexele Acordului în partea referitoare la Zona de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător, prevăzută în Titlul V (Comerțul și aspectele legate de comerț) al AA. Partea politică a Acordului de Asociere prevede cooperarea juridică a UE și Republicii Moldova în materie civilă, penală și comercială. Cooperarea se referă la: • negocierea, ratificarea și implementarea convențiilor multilaterale referitoare la cooperarea judiciară în materie civilă, și, în particular, a convențiilor Conferinței de la Haga cu privire la dreptul internațional privat în domeniul cooperării judiciare internaționale și soluționării litigiilor, precum și protecției copiilor; • consolidarea asistenței juridice mutuale în materie penală, acolo unde va fi cazul, aderarea la și implementarea instrumentelor internaționale relevante ale ONU și CE și cooperarea mai strînsă cu Eurojust. Politica externă și de securitate prevede cooperarea UE – Republica Moldova în baza valorilor comune și a intereselor mutuale. Scopul acestei cooperări este sporirea treptată a convergenței și eficacității în prevenirea conflictelor, combaterea terorismului, gestionarea situațiilor de criză, asigurarea stabilității regionale, dezarmarea, nonproliferarea și controlul armamentelor, controlul exporturilor acestora. Pentru a imprima procesului de implementare a prevederilor AA un caracter ordonat pe toate dimensiunile, este prevă- zută instituționalizarea comunicării și adoptării deciziilor de către părți. Cea mai înaltă instanță care va adopta decizii obligatorii pentru părți și recomandări va fi Consiliul de Asociere, ale cărui atribuție au fost descrise mai sus. Consiliul de Asociere va decide pe marginea creării unor organe specifice, necesare pentru implementarea prevederilor AA, stabilind componența, sarcinile și funcționarea acestora. De asemenea, Acordul prevede constituirea Comitetului de Asociere din reprezentanții părților, care vor prezida lucră- rile în alternanță, avînd misiunea să ofere asistență Consiliului 34Prevederile Acordului de Asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană. Ghid de Asociere în exercitarea atribuțiilor sale. În acest sens, Consiliul de Asociere va stabili, în regulamentul său de procedură, sarcinile și atribuțiile Comitetului de Asociere, inclusiv pregă- tirea reuniunilor Consiliului de Asociere și preluarea, prin delegare, a oricăror dintre competențele Consiliului cu dreptul de a adopta decizii obligatorii prin acordul părților, atît în domeniile de competență ale Comitetului, cît și în cele delegate de Consiliu. Comitetul de Asociere se va întruni cel puțin o dată pe an într-o configurație specifică tematicii examinate în conformitate cu prevederile Titlului V (Comerțul și aspectele legate de comerț), referitoare la Zona de Liber Schimb. Republica Moldova și UE vor menține și consolida dialogul și cooperarea în domeniile: ocuparea forței de muncă; sănătate și siguranță la locul de muncă împotriva factorilor nocivi; dialogul social dintre angajatori, angajați și autorități; protecția socială; incluziunea socială, egalitatea dintre genuri și antidiscriminarea socială. Scopul urmărit este de a contribui la promovarea unui număr mai mare de locuri de muncă mai bine plătite, reducerea sărăciei, consolidarea coeziunii sociale, dezvoltarea durabilă și îmbunătățirea calității vieții. În acest sens, părțile se vor ocupa de promovarea responsabilității și răspunderii corporative și sociale și vor încuraja practicile de afaceri responsabile. Republica Moldova și UE vor coopera pentru a asigura un nivel înalt de protecție a consumatorilor și atinge compatibilitatea dintre sistemele lor de protecție a consumatorilor. În acest sens, Republica Moldova va întreprinde următoarele acțiuni:
• va armoniza legislația cu privire la consumatori cu cea a UE, eliminînd barierele din calea comerțului, pentru a asigura consumatorilor posibilități reale de a alege produsele cele mai bune; • va asigura schimbul de informații cu privire la sistemele de protecție a consumatorilor, aplicarea legislației privind produsele de consum, supravegherea pieței;
• va informa consumatorii, educîndu-i și responsabilizîndu-i, asigurîndu-le despăgubiri în caz de încălcare a drepturilor consumatorilor;
• va instrui funcționarii din administrație și alți reprezentanți ai intereselor consumatorilor;
• va încuraja dezvoltarea asociațiilor de consumatori independente.( http://www.e-democracy.md/files/ghid-acord-asociere-igor-botan.pdf )
Republica Moldova va dezvolta un sistem modern, transparent, responsabil și eficient de management al finanțelor publice, compatibil cu principiile UE, care va cuprinde: politica bugetară, care va asimila practica UE de dezvoltare continuă a planificării bugetare multianuale; controlul intern prin intermediul auditului intern în instituțiile administrației centrale și locale; inspecția financiară, complementată de auditul intern pentru asigurarea controlului veniturilor și cheltuielilor guvernului și pentru combaterea fraudelor financiare și a corupției; auditul extern, în conformitate cu principiile Organizației Instituțiilor Supreme de Audit. Înafară de cele menționate anterior, Republica Moldova va mai coopera și în domeniul industriei și întreprinderilor, agriculturii și dezvoltării rurale, domeniul energetic, transportul, protecțiaa mediului înconjurător, societatea informațională, turismul, sănătatea publică, dezvoltarea regională, educaie și instruire, cercetare și dezvoltare, protecția drepturilor copilului etc.
de modernizare a țării, inclusiv prin armonizarea legislației cu cea europeană, adică prin asimilarea rapidă și adecvată a acquis-ului comunitar. În aceste scop, va fi menținut un dialog permanet cu UE, care va evalua procesul de armonizare. În acest sens, la cererea UE și în scopul desfășurării unor discuții eficiente pe această temă, Republica Moldova va prezenta Comisiei de Asociere pentru Comerț sau unuia din subcomitetele acesteia, după caz, informația în formă scrisă cu privire la progresul realizat în armonizarea și implementarea efectivă și aplicarea legislației naționale armonizate cu cea a UE. În plus, ca parte a procesului de armonizare, RepublicaMoldova va retrage prevederile din legislația sa națională sau va abroga practicile naționale care sînt incompatibile cu legislația UE sau cu legislația sa națională armonizată la legislația Uniunii în domeniile legate de comerț reglementate în Titlul V al Acordului de Asociere. UE va evalua nu doar armonizarea legislației naționale cu cea europeană de către Republica Moldova, dar și gradul de implementare și aplicarea adecvată și efectivă a legislației. Evoluția procesului de armonizare a legislației RM la cea a UE va include: • implementarea de către Republica Moldova a legislației naționale, armonizată cu cea europeană, referitoare la comerț; • Republica Moldova se va abține de la orice acțiune care ar submina obiectivul sau rezultatul ajustării la legislația UE în temeiul Titlului V al Acordului de Asociere; • UE va informa Republica Moldova despre orice propuneri finale ale Comisiei de a adopta sau modifica legislația 72Prevederile Acordului de Asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană. Ghid UE, relevantă cu obligațiile de armonizare care îi revin Republicii Moldova; • Republica Moldova va informa Uniunea Europeană despre propunerile și măsurile legislative, inclusiv despre practicile interne care pot afecta realizarea obiectivelor sale etc.[30]
Acordul de asociere este unul din cele mai importante documente semnate vreodată de Republica Moldova și presupune implementarea unor politici destul de vaste în decursul a 10-15 ani precum și asimilarea acquis-ului comunitar în proporție de ¾. Acest lucru necesită un efort destul de mare din partea țării noastre chiar dacă în ultimii ani s-a străduit să satisfacă standardele internaționale prin ajustarea legislației naționale la cea internațională.
Încheiere
Lucrarea respectivă a avut ca obiectiv primordial studierea Uniunii Europene în toată complexitatea sa. Studiind sursele enumerate am identificat elementele cheie ale temei lucrării și anume “Dreptul Uniunii Europene: instrument și conținut” sistematizînd toată informația în trei capitole. Pentru realizarea acestei acțiuni am studiat textele originale ale Tratatelor constitutive și a celorlalte tratate pentru a vedea cum a evoluat Uniunea Europeană de la primele concepte de unire a resurselor de cărbune și oțel pînă în prezent. Am analizat minuțios toate atribuțile instituțiilor europene care stau la baza Uniunii. Ulterior am analizat legislația Uniunii Europene pentru a constata că cuprinde foarte multe acte, tratate, acorduri care o ajută să-și realizeze scopurile și obiectivele. Activitatea Uniunii Europene se axează pe cîteva obiective importante: progresul economic și social, afirmarea identității sale pe scena internațională, instituirea cetățeniei europene, dezvoltarea unei zone de libertate, securitate și justiție precum și consolidarea Uniunii Europene prin prisma dreptului comunitar. Cu referire la cele enunțate mai sus putem formula următoarele concluzii:
Uniunea Europeană este organizația cu cea mai mare rezonanță în prezent. Ea are în componența sa 28 de state bine dezvoltate și care împreună formează o putere mondială.
Cele șapte instituții comunitare sunt atît de bine organizate încît Uniunea Europeană funcționează ca un mecanism natural garantînd statelor membre un amalgam de drepturi.
Uniunea Europeană garantează stabilitate economică, politică, precum și securitate tuturor celor din componența sa.
Acquis-ul comunitar ca instrument de realizare a obiectivelor UE dă dovadă de o efiacitate sporită deoarece înainte de aderare toate statele membre sunt obligate să ajusteze legislația națională la cea europeană.
Tratatul de la Lisabona este ultimul și cel mai valoros tratat adoptat care cuprinde o serie de inovații necesare instituțiilor europene precum și cetățenilor europeni.
Republica Moldova se îndreaptă cu pași siguri spre integrarea europeană semnînd Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană și inițiind procesului de armonizare a legislațiilor
Pe baza acestor cocluzii putem formula și cîteva recomandări:
Implicarea activă a acetățenilor Republicii Moldova în viitorul țării, optînd pentru vectorul european. Doar așa cei de la guvernare vor începe să implementeze și să realizeze dorințele populației.
Studierea disciplinei Dreptul Uniunii Europene în toate Instituțiile de învățmînt superior ca tînăra generație să afla din prima sursă care sunt avantajele unei eventuale integrări, cum se desfășoară acest proces și care sunt cerințele față de țara ce dorește să adere la UE.
Mediatizarea mai insistentă a informațiilor despre Uniunea Europeană
Simplificarea procesului de Aderare la Uniunea Europeană
Implementarea posibilității organizării unui referendum al populației cu punerea la vot a întrebării dacă se dorește sau nu Integrarea Europeană și obligarea guvernării să se supună rezultatelor.
Bibliografie
Acte legislative și normative
LEGE Nr. 112 din 02.07.2014 pentru ratificarea Acordului de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte Publicat : 18.07.2014 în Monitorul Oficial Nr. 185-199
HOTĂRÎRE Nr. 1524 din 29.12.2007 pentru aprobarea Strategiei de comunicare cu privire la integrarea europeană a Republicii Moldova, publicată : 18.01.2008 în Monitorul Oficial Nr. 11-12
Hot. Parl. nr.627-XIII din 03.11.95 ACORD DE PARTENERIAT ȘI COOPERARE DINTRE COMUNITĂȚILE EUROPENE ȘI STATELE LOR MEMBRE, PE DE O PARTE, ȘI REPUBLICA MOLDOVA, PE DE ALTĂ PARTE din 28.11.94, Publicat în ediția oficială "Tratate internaționale", 1999, În vigoare pentru Republica Moldova din 1 iulie 1998
Manuale, monografii și lucrări didactice
Balan Oleg, Gîrlea Radomir, Denisenco Ludmila, Chișinău, Editura ELENA-V.I. , 2005, 224 p.
Barbăroșie Arcadie, Gheorghiu Valeriu, Moldova și Integrarea Europeană, Chișinău, Ed. Prut Internațional, 2001, 256 p.
Cairns Walter, Introducere în Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi, 2001, 406 p.
Ciochină-Barbu Ioan, Drept instituțional al Uniunii Europene, București, Wolters Kluwer, 2010, 208 p.
Constantin Valentin, Documente de bază ale comunității și Uniunii Europene, Iași, Ed. Polirom, 1999,536 p.
Craig Paul, Dreptul Uniunii Europene: comentarii, jurisprudență și doctrină, București, Editura Hamangiu, 2009,1544 p.
Dacian Cosmin Dragoș, Ununea Europeană: instituții, mecanisme, Ed. A 3-a, București, Editura C.H.Beck, 2007, 151 p.
Demerji Ilie, Demerji Maria, Drept comunitar al afacerilor, Chișinău, Asem 2013.
Dubois Louis, Blumann Claude, Drept comunitar material, traducere din limba franceză, Chișinău USM , 2002 ,516 p.
Fuerera Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, București, Editura ALL BECK, 2003, 312 p.
Fuerera Augustin, Manualul Uniunii Europene, București, Universul Juridic, 2006, 430 p.
Gyula Fabian, Nicolae Mihu, Emod Veress, Parlamentul European, București,Wolters Kluwer, 2007, 455 p.
Jinga Ion, Uniunea Europeană în căutarea viitorului: studii europene, București, Ed. C.H.Beck, 2008, 176 p.
Lefter Cornelia, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică, 2003, 246 p.
Manolache Octavian, Tratatul de la Nisa, București, Ed. ALL BECK, 2002, 114 p.
Manolache Octavian, Tratat de drept comunitar, Ed a 5-a, București, Editura C. H. Beck, 2006, 944 p.
Manolache Octavian, Drept Comunitar, Ediția a 3-a, București, Ed. ALLBECK, 2001, 712 p.
Marcu Viorel, Drept Instituțional Comunitar, Ed a II-a revăzută și adăugită, Editura Lumina-Lex, 2001,303 p.
Munteanu Ștefan, Integrarea Europeană: o perpectivă juridico-filosofică,București, Ed. C.H.Beck, 2006, 207 p.
Rusu Ioana Eleonora, Gornig Gilbert, Dreptul Uniunii Europene, Ed. A 3-a, rev., București, Ed. C.H.Beck, 2009, 406 p.
Spence David, Edwards Geoffrey, Comisia Europeană, Ed. A 3-a, București, MO.R.A., 2008, 592 p.
Thatham Allan, Osmochescu Eugen, Dreptul Uniunii Europene, Chișinău, Ed. Arc, 2003, 508 p.
Site-ografia
.http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_singleact_ro.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_singleact_ro.htm
http://eur-lex.europa.eu/collection/eu-law/inter-agree.html
http://eurlex.europa.eu/legalcontent/RO/TXT/PDF/?uri=OJ:C:2007:306:FULL&from=O
http://www.e-democracy.md/files/ghid-acord-asociere-igor-botan.pdf
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_30.pdf
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_process/ai0034_ro.htm
Bibliografie
Acte legislative și normative
LEGE Nr. 112 din 02.07.2014 pentru ratificarea Acordului de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte Publicat : 18.07.2014 în Monitorul Oficial Nr. 185-199
HOTĂRÎRE Nr. 1524 din 29.12.2007 pentru aprobarea Strategiei de comunicare cu privire la integrarea europeană a Republicii Moldova, publicată : 18.01.2008 în Monitorul Oficial Nr. 11-12
Hot. Parl. nr.627-XIII din 03.11.95 ACORD DE PARTENERIAT ȘI COOPERARE DINTRE COMUNITĂȚILE EUROPENE ȘI STATELE LOR MEMBRE, PE DE O PARTE, ȘI REPUBLICA MOLDOVA, PE DE ALTĂ PARTE din 28.11.94, Publicat în ediția oficială "Tratate internaționale", 1999, În vigoare pentru Republica Moldova din 1 iulie 1998
Manuale, monografii și lucrări didactice
Balan Oleg, Gîrlea Radomir, Denisenco Ludmila, Chișinău, Editura ELENA-V.I. , 2005, 224 p.
Barbăroșie Arcadie, Gheorghiu Valeriu, Moldova și Integrarea Europeană, Chișinău, Ed. Prut Internațional, 2001, 256 p.
Cairns Walter, Introducere în Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi, 2001, 406 p.
Ciochină-Barbu Ioan, Drept instituțional al Uniunii Europene, București, Wolters Kluwer, 2010, 208 p.
Constantin Valentin, Documente de bază ale comunității și Uniunii Europene, Iași, Ed. Polirom, 1999,536 p.
Craig Paul, Dreptul Uniunii Europene: comentarii, jurisprudență și doctrină, București, Editura Hamangiu, 2009,1544 p.
Dacian Cosmin Dragoș, Ununea Europeană: instituții, mecanisme, Ed. A 3-a, București, Editura C.H.Beck, 2007, 151 p.
Demerji Ilie, Demerji Maria, Drept comunitar al afacerilor, Chișinău, Asem 2013.
Dubois Louis, Blumann Claude, Drept comunitar material, traducere din limba franceză, Chișinău USM , 2002 ,516 p.
Fuerera Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, București, Editura ALL BECK, 2003, 312 p.
Fuerera Augustin, Manualul Uniunii Europene, București, Universul Juridic, 2006, 430 p.
Gyula Fabian, Nicolae Mihu, Emod Veress, Parlamentul European, București,Wolters Kluwer, 2007, 455 p.
Jinga Ion, Uniunea Europeană în căutarea viitorului: studii europene, București, Ed. C.H.Beck, 2008, 176 p.
Lefter Cornelia, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică, 2003, 246 p.
Manolache Octavian, Tratatul de la Nisa, București, Ed. ALL BECK, 2002, 114 p.
Manolache Octavian, Tratat de drept comunitar, Ed a 5-a, București, Editura C. H. Beck, 2006, 944 p.
Manolache Octavian, Drept Comunitar, Ediția a 3-a, București, Ed. ALLBECK, 2001, 712 p.
Marcu Viorel, Drept Instituțional Comunitar, Ed a II-a revăzută și adăugită, Editura Lumina-Lex, 2001,303 p.
Munteanu Ștefan, Integrarea Europeană: o perpectivă juridico-filosofică,București, Ed. C.H.Beck, 2006, 207 p.
Rusu Ioana Eleonora, Gornig Gilbert, Dreptul Uniunii Europene, Ed. A 3-a, rev., București, Ed. C.H.Beck, 2009, 406 p.
Spence David, Edwards Geoffrey, Comisia Europeană, Ed. A 3-a, București, MO.R.A., 2008, 592 p.
Thatham Allan, Osmochescu Eugen, Dreptul Uniunii Europene, Chișinău, Ed. Arc, 2003, 508 p.
Site-ografia
.http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_singleact_ro.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_singleact_ro.htm
http://eur-lex.europa.eu/collection/eu-law/inter-agree.html
http://eurlex.europa.eu/legalcontent/RO/TXT/PDF/?uri=OJ:C:2007:306:FULL&from=O
http://www.e-democracy.md/files/ghid-acord-asociere-igor-botan.pdf
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_30.pdf
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_process/ai0034_ro.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul Uniunii Europene Instrument Si Continut (ID: 127586)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.