Dreptul Succesoral

Introducere

Dreptul la moștenire este garantat de art. 46 din Constituție, iar art. 644 C. civ enumeră succesiunea printre modurile de dobândire și de transmitere a dreptului de proprietate. Precizăm că normele juridice civile care reglementează moștenirea sunt aplicabile numai în cazul încetării din viață a unei persoane fizice.

Este utilizată frecvent și noțiunea de „succesiune” ca sinonim al noțiunii de „moștenire”. Pe lângă accepțiunea restrânsă, cea de sinonim al termenului de „moștenire”, termenul de „succesiune” are în dreptul civil și un alt înțeles, mai larg decât cel de „moștenire” sau „ereditate”. Astfel, potrivit celei de a doua accepțiuni, prin „succesiune” înțelegem orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, fie prin acte între vii, fie pentru cauză de moarte.

Moștenirea sau succesiunea este transmiterea patrimoniului unui defunct unei alte persoane.

Instituția moștenirii este intim legată de instituția proprietății. Astfel, Glasson, celebrul profesor de la Facultatea de drept din Paris, afirma în lucrarea sa „Elėments du droit français considėrė dans ses rapports avec le droit naturel de l’ėconomie politique”, cu referire la moștenire că „succesiunea este de drept natural, economia politică considerând-o unul din cele mai energice stimulente la muncă…, și a suprima dreptul de moștenire ar fi să suprimăm societatea…, iar a suprima succesiunea ar fi să distrugem proprietatea, căci proprietatea vremelnică limitată la viața omului, nu mai este proprietate”.

După cum am arătat, termenul de moștenire mai desemnează și patrimoniul, care se transmite la moartea unei persoane fizice. În limba vorbită, de obicei, prin moștenire, se înțeleg doar anumite bunuri, care au rămas la moartea junei persoane fizice. Astfel, deseori, putem auzi, că cineva a primit „moștenire o casă sau o mașină” etc.

Din punct de vedere al legii, noțiunea de moștenire în accepțiunea de patrimoniu, comportă un alt sens, aceasta desemnând întreaga masă succesorală – totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale a celui care lasă moștenirea și nu bunurile acestuia.

Masa succesorală o constituie ansamblul elementelor (bunuri și alte valori) care, făcând parte din patrimoniul defunctului, pot constitui obiectul împărțelii moștenirii. Fac parte din masa succesorală acele drepturi și obligații patrimoniale pe care le-a avut cel care lasă moștenirea în timpul vieții.

În masa succesorală sunt cuprinse numai acele drepturi și obligații care au un conținut economic (patrimonial), cele personal nepatrimoniale încetând la moartea celui care lasă moștenirea, astfel, fiind intransmisibile.

Masa succesorală este alcătuită din două părți, și anume:

-activul moștenirii este alcătuit din totalitatea drepturilor patrimoniale a celui care lasă moștenirea. Din activul moștenirii fac parte toate drepturile reale și de creanță, precum și bunurile la care acestea se referă, ale celui care lasă moștenirea;

-pasivul moștenirii este o parte componentă a masei succesorale și cuprinde obligațiile și sarcinile cu conținut economic ale moștenirii. Nu vor fi cuprinse în pasivul moștenirii obligațiile intuitu personae, care se sting odată cu încetarea din viață a celui care lasă moștenirea.

Din punct de vedere practic, determinarea exactă a masei succesorale are o importanță deosebită pentru eventualii moștenitori, care sunt puși în situația de a opta între următoarele posibilități: să accepte moștenirea pur și simplu, să accepte moștenirea sub beneficiul de inventar sau să renunțe la moștenire.

În perioada actuală, în sistemele economice ale României, instituția moștenirii a devenit, fără nici o îndoială, consecință remarcabilă a trecerii la economia de piață, una din instituțiile fundamentale ale dreptului civil.

Se pare că succesiunea, nepercepută încă la momentul actual drept o problemă axă a societății, altele fiind preocupările primordiale ale cetățenilor, își va vedea recunoscută în viitorul cel mai apropiat importanța de netăgăduit, iar întrebările cine, în ce mod și de ce patrimoniu dispune li se vor adăuga în curând întrebările cine și în ce mod va putea moșteni patrimoniul succesoral al defunctului.

Persoana care lasă moștenirea este persoana decedată, declarată judecătorește, moartă, al cărei patrimoniu se transmite pe calea succesiunii. Aceasta se mai numește și de cuius, prescurtare a formulei romane is de cuius successione agitur .

Legiuitorul a folosit termenul de defunct și în unele situații în care folosirea acestuia este improprie. De exemplu, art. 655 p.3 din Codul civil. Considerăm, că ar fi mai corect ca, în astfel de situații, să fie utilizate cuvintele „cel care lasă moștenirea” și nu „defunct”.

Cel care lasă moștenirea poate fi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exercițiu a acesteia, de cetățenie.

În cazul moștenirii testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numește testator.

În temeiul legii, cei care primesc în tot sau în parte, patrimoniul celui care a lăsat moștenirea se numesc moștenitori, succesori, erezi sau urmași.Calitatea de moștenitor o poate dobândi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exercițiu, cetățenie. La fel și statul, potrivit legii sau potrivit dispozițiilor testamentare, poate dobândi bunurile lăsate de cel care lasă moștenirea. În calitate de moștenitor pot apărea și persoanele juridice numai în cazul în care există testament în acest sens.

În cazul moștenirii testamentare dobânditorii sunt denumiți legatari. Legatarii pot fi universali, atunci când au vocație la întreg patrimoniu succesoral; cu titlu universal, când cu vocație la o fracțiune din patrimoniul succesoral și cu titlu particular, când au vocație la un bun sau mai multe bunuri determinate.

În dreptul României, după izvorul ei, moștenirea poate fi de două feluri: legală și testamentară.

Moștenirea legală. În conformitate cu art.650 din Codul civil , moștenirea este denumită legală atunci când transmiterea patrimoniului succesoral se înfăptuiește în puterea legii. În literatura de specialitate românească moștenirea legală se mai numește și moștenire ab intestat (moștenire fără testament).

Moștenirea legală intervine în următoarele cazuri:

a. când cel care lasă moștenirea nu a dispus de patrimoniul său, în timpul vieții, prin testament;

b. când legatarul a renunțat la moștenire;

c. când legatarul este înlăturat de la moștenire deoarece este nedemn;

d. când a fost testată doar o parte din bunurile succesorale;

e. când testamentul este nul;

f. când legatarul a decedat înaintea celui care lasă moștenirea.

Moștenirea testamentară. Reprezintă transmiterea patrimoniului succesoral din voința celui care lasă moștenirea, manifestată într-un testament. Astfel, în acest caz, moștenitorii sunt desemnați de către cel care lasă moștenirea.

Persoanele desemnate de testator să culeagă moștenirea se numesc legatari.

Legatarul poate fi: universal (cu vocație la întreg patrimoniu lăsat de defunct), cu titlu universal (cu vocație la o fracțiune din masa succesorală) și cu titlu particular (cu vocație la bunuri singulare, anume determinate).

Capitolul I.

1.1 Scurtă introducere în dreptul succesoral

Omul reprezintă o entitate care își integrează în mod organic și armonios alcătuirea trupească și psihică. El este ceea ce este numai ca o totalitate a acestei miraculoase “alchimii”, dar, în același timp, ca ființă socială, el constituie scopul principal și ultim al dreptului – în unele privințe chiar mai înainte de naștere și uneori chiar și dincolo de moarte, căreia îi supraviețuiește prometeic, prin creație și operă, deși juridicește patrimoniul nu poate să subziste fără persoana căreia îi aparține, considerată ca subiect de drept. De aici nevoia și deopotrivă rațiunea transmisiunii succesorale către moștenitorii celui decedat, care, în această formă, își prelungește ceea ce a mai rămas din personalitatea sa juridică.

Succesiunea se fundamentează pe o idee morală și socială ușor de sesizat, aceea a solidarității între părinți, copii și alte rude, precum și între soți, fiindcă nimeni nu poate să se afle într-o unitate mai trainică decât cu ai săi, iar dreptul succesoral nu face altceva decât să reglementeze deferirea moștenirii către cei îndreptățiți să o primească, contribuind astfel la stabilitatea raporturilor dintre oameni.

Viața este sursa inepuizabilă a dreptului pe care acesta o slujește creator. Nu este vorba la viață în sens biologic, care este o pură eventualitate și nici la moarte, care nici ea nu este o concluzie, ci la tot ceea ce înseamnă relațiile insului social, determinate sau condiționate de cele mai diferite interese și mijlocite în chip superior de normele dreptului, care astfel pătrunde în toate interstițiile vieții umane.

Prin soluțiile sale marcate de moderație și echilibru, dreptul succesoral vădește o capacitate integratoare fără asemănare, deoarece este formulat astfel ca și când ar traduce însăși voința tacită și implicită a destinatarilor săi.

1.2 Considerente generale referitoare la devoluțiunea succesorală legală

Pentru ca o persoană să moștenească, în puterea legii, nu este îndestulător ca ea să fie capabilă de a succeda și să nu fie nedemnă; mai trebuie, pozitiv, să fie chemată de lege la moștenire, cu alte cuvinte, să fie îmbrăcată cu calitatea de succesibil, adică să aibă vocație ereditară și, negativ, să nu fie înlăturată de alt succesibil, preferat de legiuitor.

Determinarea persoanelor care sunt chemate să culeagă patrimoniul unei persoane decedate poartă numele de devoluțiunea succesiunii.

Transmisia are obișnuielnic o puternică înrâurire asupra reglementării acestei materii. Astfel, Codul Napoleon s-a inspirat, cât privește devoluțiunea succesorală, sub rezerva unor împrumuturi făcute dreptului cutumiar, cu deosebire din sistemul de origine romană, urmat în ținuturile de drept scris. Este, fără îndoială, că dreptul revoluționar abrogase o bună parte din normele succesorale anterioare, ca fiind contrare noilor ideale politice. Legiuitorul de la 1804 s-a străduit însă să îndulcească asprimile dreptului intermediar pentru a face și de această dată o operă de sinteză și de conciliere.

Îmbinarea unor tradiții atât de deosebite nu a putut fi înfăptuită fără oarecare complexitate și incoerență, mai accentuate în dreptul nostru care a modificat sistemul francez, fie sub influența literaturii juridice de specialitate, fie sub constrângerea schimbărilor sociale.

Am văzut că instituția moștenirii se întemeiază, în principal, pe de o parte, pe solidaritatea familiei, iar, pe de altă parte, pe voința prezumată a defunctului. Ambele idei conduceau pe legiuitor să defere moștenirea rudelor ale defunctului, adică persoanelor a căror legătură de rudenie izvorăște din căsătorie, fie ele rude în linia directă, ascendentă sau descendentă, dacă ei coboară unii din alții, fie ele rude colaterale, dacă coboară dintr-un autor comun.

De îndată ce moștenirea este o instituție de familie, pare logic ca legea să cheme la moștenire pe cei legați de defunct prin o comunitate de sânge.

Succesiunea însă se reazămă și pe principiul autonomiei de voință. De cujusul putea să dispună de bunurile sale pentru caz de moarte. Dacă nu a făcut-o este fiindcă și-a însușit regulile devoluțiunii legale, care cheamă la moștenire pe apropiatele sale rude legitime, pe considerația că ele ocupă primul loc în afecțiunea defunctului. Cum s-a spus, succesiunea ab intestat este testamentul prezumat al defunctului.

Rudele legitime sunt așadar chemate la moștenire.

Dar întrucât legiuitorul ține seama în devoluțiunea moștenirii de legăturile de sânge și de afecțiunea prezumată, era cu neputință ca rudenia naturală să fie cu totul înlăturată de la succesiune, sau ca soțul supraviețuitor să fie lipsit de orice vocație succesorală.

1.3 Scurt istoric

Subsecțiunea 1. Aplicarea principiilor generaorală, sub rezerva unor împrumuturi făcute dreptului cutumiar, cu deosebire din sistemul de origine romană, urmat în ținuturile de drept scris. Este, fără îndoială, că dreptul revoluționar abrogase o bună parte din normele succesorale anterioare, ca fiind contrare noilor ideale politice. Legiuitorul de la 1804 s-a străduit însă să îndulcească asprimile dreptului intermediar pentru a face și de această dată o operă de sinteză și de conciliere.

Îmbinarea unor tradiții atât de deosebite nu a putut fi înfăptuită fără oarecare complexitate și incoerență, mai accentuate în dreptul nostru care a modificat sistemul francez, fie sub influența literaturii juridice de specialitate, fie sub constrângerea schimbărilor sociale.

Am văzut că instituția moștenirii se întemeiază, în principal, pe de o parte, pe solidaritatea familiei, iar, pe de altă parte, pe voința prezumată a defunctului. Ambele idei conduceau pe legiuitor să defere moștenirea rudelor ale defunctului, adică persoanelor a căror legătură de rudenie izvorăște din căsătorie, fie ele rude în linia directă, ascendentă sau descendentă, dacă ei coboară unii din alții, fie ele rude colaterale, dacă coboară dintr-un autor comun.

De îndată ce moștenirea este o instituție de familie, pare logic ca legea să cheme la moștenire pe cei legați de defunct prin o comunitate de sânge.

Succesiunea însă se reazămă și pe principiul autonomiei de voință. De cujusul putea să dispună de bunurile sale pentru caz de moarte. Dacă nu a făcut-o este fiindcă și-a însușit regulile devoluțiunii legale, care cheamă la moștenire pe apropiatele sale rude legitime, pe considerația că ele ocupă primul loc în afecțiunea defunctului. Cum s-a spus, succesiunea ab intestat este testamentul prezumat al defunctului.

Rudele legitime sunt așadar chemate la moștenire.

Dar întrucât legiuitorul ține seama în devoluțiunea moștenirii de legăturile de sânge și de afecțiunea prezumată, era cu neputință ca rudenia naturală să fie cu totul înlăturată de la succesiune, sau ca soțul supraviețuitor să fie lipsit de orice vocație succesorală.

1.3 Scurt istoric

Subsecțiunea 1. Aplicarea principiilor generale ale devoluțiunii legale a moștenirii în comuna primitivă

În această perioadă a luat naștere o grupare permanentă întemeiată pe rudenie – ginta sau comunitatea gentilică. În funcție de etapele acestei perioade – ginta matriarhală sau patriarhală, rudenia care îi unea pe membrii ginții era fie după mamă, fie după tată. De aici putem trage concluzia că ginta era formată din descendenții unei femei sau unui bărbat.

În comuna primitivă nu exista proprietatea privată, exista doar o stăpânire personală asupra uneltelor de vânat, de pescuit, etc. – aparțineau bărbatului – și asupra uneltelor casnice – ce aparțineau femeii. La moartea bărbatului sau femeii, uneltele se cuveneau ginții, dar, datorită valorii lor neînsemnate, ele se împărțeau între rudele cele mai apropiate în linie maternă ale mortului – în ginta matriarhală, iar în ginta patriarhală între rudele după tată ale mortului, tot după proximitatea rudeniei. S-a decis că în acea perioadă nu se putea vorbi încă despre un drept de moștenire în înțelesul propriu al cuvântului, pe de o parte, din cauza faptului că noțiunile de “drept” și “obligație” nu erau încă formate, și, pe de altă parte, datorită faptului că dreptul nu se poate naște decât odată cu statul.

Dezvoltarea producției a provocat însă înlocuirea gintei matriarhale cu cea patriarhală, și, odată cu aceasta, apariția familiei monogame a dus la transferarea puterii economice bărbatului, ce a avut ca rezultat impunerea ca bunurile să treacă asupra unor urmași ai săi.

Subsecțiunea 2. Aplicarea principiilor generale ale devoluțiunii legale a moștenirii în dreptul roman

În diferitele etape pe care le-a cunoscut dreptul roman, succesiunea ab intestat cunoștea existența claselor de moștenitori – în sistemul Legii celor XII table sui heredes, adgnatus proximus, gentiles, în dreptul pretorian descendenții liberi, agnații, cognații, precum și clasa vir et uxor, iar în dreptul imperial, conform sistemului promovat de Justinian, descendenții, ascendenții și colateralii foarte privilegiați, colateralii privilegiați, precum și ceilalți colaterali (colateralii ordinari – n. n.).

Așa cum observăm din împărțirea diferitelor clase de moștenitori, putem trage concluzia că operează principiul priorității clasei de moștenitori în toate etapele dreptului roman; acest lucru reiese expres și din dispozițiile Legii celor XII table.

Acest fapt a fost evidențiat și de celebrul jurisconsult Gaius – “Intestatorum hereditates, ex lege duodecim tabularum primum ad suos heredes pertinent”. Principiul proximității în grad și excepțiile de la acest principiu rezultă implicit din argumentele aduse, însă într-o formă diferită decât aceea consacrată actualmente. De asemeni, era cunoscut și principiul împărțirii moștenirii în părți egale, principiu ce operează în situația în care vin la moștenire moștenitori din aceeași clasă și care au același grad, precum și în cazul în care cei care vin la moștenire, conform sistemului Legii celor XII table, sunt gentilii.

Fiecare, însă, dintre cele trei etape ale dreptului roman a impregnat o anumită particularitate regulilor aplicabile în materia devoluțiunii legale succesorale. Spre exemplu, în perioada dreptului pretorian, reformele pretorului au intervenit în favoarea unor anumite categorii de persoane defavorizate în materie succesorală.

Reformele pretorului nu au făcut altceva decât să acționeze în direcția ocrotirii rudelor de sânge, precum și pentru consolidarea raporturilor dintre soți în cadrul căsătoriei fără manus, adaptând astfel vechiul sistem succesoral noilor realități.

În dreptul imperial, într-o primă etapă s-au adoptat senatusconsulte prin care s-a extins cercul rudelor de sânge chemate la succesiune. Astfel, prin senatusconsultul Tertullian s-a acordat un drept de succesiune mamei față de copiii rezultați din căsătoria fără manus. Astfel mama își moștenea copiii în calitate de rudă legitimă alături de ceilalți agnați, cu condiția să aibă ius liberorum. Prin senatusconsultul Orfitian, copiii rezultați din căsătoria fără manus vin la succesiunea mamei înaintea agnaților, în cadrul primei categorii de moștenitori.

Justinian a pus capăt sistemului succesoral întemeiat pe rudenia civilă, făcând din rudenia de sânge unicul temei al moștenirii. Sistemul lui Justinian s-a dovedit a fi viabil, fiind preluat, cu unele modificări, în sistemele juridice de mai târziu.

Subsecțiunea 3. Aplicarea principiilor generale ale devoluțiunii legale a moștenirii în perioada obștei sătești

În această perioadă familia a constituit celula de bază a societății, în cadrul ei existând o puternică solidaritate. Tocmai de aceea, în materia dreptului succesoral, descendenții aveau o egală vocație la moștenirea moșiei familiei, conform principiului că în cadrul aceleiași clase, moștenitorii de același grad moșteneau în părți egale; dreptul de moștenire îi era recunoscut și soțului supraviețuitor.

Din textul de mai sus putem să tragem concluzia că în acea perioadă era recunoscut conceptul de ordin succesoral, precum și cel de grad. Aceasta înseamnă că, practic, principiile devoluțiunii legale succesorale erau cunoscute și în sistemul juridic din acea perioadă. Observăm, de asemenea, că și soțul supraviețuitor putea veni la moștenire.

Subsecțiunea 4. Aplicarea principiilor generale ale devoluțiunii legale a moștenirii în Legea Țării

Sub imperiul lui jus valachicum, în ce privește moștenirea legală, copiii legiuiți și cei adoptivi, atât băieți cât și fete, aveau o egală vocație succesorală a bunurilor de baștină – ocine, dedine sau de cumpărătură ale părinților lor decedați, conform principiului că, în cadrul aceleiași clase de moștenitori, moștenitorii de același grad moștenesc în părți egale. Copiii naturali succed numai la moștenirea mamei lor. Se admite reprezentarea succesibililor decedați înainte de deschiderea succesiunii de către urmașii acestora. Copilul vitreg – hiastrul – are aceleași drepturi de moștenire ca și cel legiuit, dar numai la succesiunea părintelui bun.

De aici putem trage concluzia că poate opera excepția de la principiul că în cadrul aceleiași clase, moștenitorii cu același grad moștenesc în părți egale, conform căreia colateralii privilegiați din părinți diferiți nu moștenesc în părți egale.

Au existat însă tendințe conform cărora fetele erau văduvite de egala îndreptățire în concurs cu frații, în Țara Românească, ce își aveau izvorul în privilegiul masculinității, păstrat și în Statutele Țării Făgărașului. Țăranii, însă, au evitat îndepărtarea fetelor de la moștenirea pământului prin procedura înfrățirii, conform căreia, în mod simbolic, fetele erau considerate ca băieții.

Soțului supraviețuitor îi era recunoscut dreptul de moștenire în concurs cu copiii, ipoteză ce face operabilă excepția de la principiul proximității clasei de moștenitori.

Observăm, deci, că sub imperiul Legii Țării, principiile devoluțiunii legale succesorale aveau o formă asemănătoare cu cea cunoscută actualmente, bineînțeles cu unele particularități.

Subsecțiunea 5. Aplicarea principiilor generale ale devoluțiunii legale succesorale a moștenirii în dreptul fanariot

În această perioadă, vocația succesorală era recunoscută celor trei categorii de rude de sânge.

Aceasta înseamnă că dreptul succesoral cunoștea principiile devoluțiunii legale succesorale. Însă, spre deosebire de perioada guvernată de jus valachicum, soțul supraviețuitor nu mai avea aceleași drepturi, prerogativele lui restrângându-se la o parte virilă din uzufruct, dar numai spre folosință, atunci când venea în concurs cu descendenții.

Printre excepțiile de la principiile devoluțiunii legale succesorale, legiuirile din această perioadă o consacra pe aceea a reprezentării succesorale.

Existau însă unele particularități în această materie în Țările Române, în sensul că sub imperiul Codului Calimach, copiii naturali puteau veni la moștenire chiar în concurs cu cei legitimi, situație necunoscută de Codul Caragea, conform căruia ei puteau veni doar la succesiunea mamei.

Subsecțiunea 6. Aplicarea principiilor generale ale devoluțiunii legale a moștenirii în dreptul transilvănean în perioada 1691-1848

În această materie, sistemul de drept din Transilvania cuprindea reglementări diferite în ce-i privește pe nobili, pe clerici și pe orășeni, pe de o parte, și pe iobagi, pe de altă parte.

În ce privește moștenirea terenurilor, existau anumite reguli, conform cărora acestea reveneau, potrivit principiilor masculinității, primului născut bărbat, iar în lipsa descendenților, celei mai apropiate rude de sex masculin, cu condiția ca acesta să figureze în sânul familiei. Femeile veneau la moștenire în lipsa unui bărbat conscris. În aceste condiții, observăm că este vorba de aplicarea principiilor devoluțiunii legale succesorale, însă cu anumite particularități.

Făcând o comparație cu regimul juridic prescris în această materie de către Legea Țării, observăm că aceasta din urmă prescria un regim mai favorabil decât normele juridice transilvănene din perioada analizată.

Capitolul II. Reguli generale privind devoluțiunea legală succesorală

Secțiunea I. Persoanele chemate de lege la moștenire

În principiu, legea cheamă la moștenirea defunctului rudele apropiate ale acestuia, precum și pe soțul supraviețuitor. Precum observăm, temeiul chemării la moștenire constă în rudenie, indiferent de natura ei – din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, cu excepția situației soțului supraviețuitor. În primele două cazuri este vorba despre rudenia firească, iar în ultimul caz despre rudenia civilă.

Rudenia, însă, poate fi în linie dreaptă sau în linie colaterală. Rudenia în linie dreaptă, la rândul ei, poate fi ascendentă sau descendentă.

Chemarea legală la moștenire a rudelor defunctului și a soțului supraviețuitor se întemeiază pe interesul social al conservării bunurilor dobândite de generații succesive în sânul aceleiași familii, precum și pe afecțiunea prezumată a defunctului pentru aceste persoane. Dacă toate rudele defunctului ar fi chemate deodată la moștenire, s-ar ajunge la o fărâmițare excesivă a averilor succesorale, lucru care însă nu este de dorit. Pe acest temei, prin lege, legiuitorul român de la 1864 a instituit o anumită ordine de preferință în care rudele defunctului sunt chemate la moștenire, în funcție de clasa de moștenitori din care fac parte, în primul rând, și în funcție de gradul de rudenie cu acesta, în al doilea rând.

Ce se înțelege însă prin conceptul de clasă sau ordin? Literatura juridică de specialitate a afirmat că prin conceptul de “clasă de moștenitori” înțelegem o anumită categorie de moștenitori, care este chemată la succesiune în lipsa unei alta, după o scară de preferință.

Codul civil român, prin dispozițiile sale, afirmă că "succesiunile sunt deferite copiilor și descendenților defunctului, ascendenților și rudelor sale colaterale", situație ce este prevăzută și de dispozițiile înscrise în Codul civil francez.

Astfel, după cum urmează, cele patru clase de moștenitori sunt:

clasa descendenților în linie dreaptă – este alcătuită din copiii defunctului, nepoții, strănepoții acestuia, etc., fără limită de grad;

b) clasa ascendenților și colateralilor privilegiați – cuprinde părinții defunctului, frații și surorile defunctului, precum și descendenții acestora până la gradul al IV-lea inclusiv;

c) clasa ascendenților ordinari – cuprinde bunicii, străbunicii, etc. defunctului, fără limită de grad;

d) clasa colateralilor ordinari – cuprinde rudele în linie colaterală ale defunctului, altele decât colateralii privilegiați, până la gradul al IV-lea inclusiv, și anume unchii, mătușile, verii primari, frații și surorile bunicilor defunctului. În redactarea originară a Codului civil, rudele colaterale erau chemate la moștenire până la gradul al XII-lea. Această situație a fost modificată prin Legea cu privire la impozitul succesiv pe succesiuni din 1921, care a restrâns vocația succesorală în linie colaterală până la gradul al IV-lea, situație care se păstrează și acum.

Observăm că, spre deosebire de rudele în linie colaterală, care sunt chemate la moștenire până la gradul IV, rudele în linie dreaptă, indiferent dacă linia este suitoare sau coborâtoare, sunt chemate la moștenire în mod infinit prin intermediul legii.

O altă precizare care se impune este aceea că vocația rudelor la moștenire este reciprocă, cu excepția ipotezei în care statul vine la moștenire, această situație avându-și temeiul în principiul reciprocității vocației succesorale, principiu fundamental aplicabil devoluțiunii legale a moștenirii.

Legătura de rudenie poate avea intensități diferite, poate fi mai apropiată sau mai îndepărtată. Distanța între rude se măsoară cu ajutorul gradului de rudenie. Acest grad se stabilește după numărul nașterilor intervenite, adică al generațiilor. Stabilirea gradului de rudenie se face după felul liniei de rudenie. Astfel la rudenia în linie directă, care poate fi ascendentă sau descendentă, gradul de rudenie se socotește după numărul nașterilor prin care se stabilește legătura de sânge între două persoane. În acest sens, fiul și tatăl sunt rude de gradul I, nepotul de fiu cu bunicul sunt rude de gradul II. La rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se socotește după numărul nașterilor, pornind de la una din rudele în linie ascendentă până la autorul comun și apoi de la acesta în linie descendentă până la cealaltă rudă. Prin urmare se numără nașterile intervenite în cele două linii de rudenie de la fiecare din cele două rude, între care avem să stabilim gradul de rudenie până la autorul comun și apoi se adună nașterile pe cele două linii. Astfel, de exemplu, frații sunt rude de gradul II, unchiul și nepotul de frate au gradul III, verii primari au gradul IV. Deci, în linie colaterală nu există rude de gradul întâi.

În ce privește rudenia dobândită prin adopție, asupra gradului de rudenie se adoptă regulile aplicabile pentru rudenia firească.

O dată analizate conceptele de clasă și de ordin vom observa cum operează devoluțiunea legală succesorală după cum este vorba despre filiație din căsătorie, din afara căsătoriei, din căsătorii diferite sau din adopție cu privire în special asupra filiației.

Discuții comportă ipoteza când este vorba despre frați din căsătorii diferite, situație pe care o vom analiza ulterior în mod detaliat, ipoteza filiației din afara căsătoriei, precum și rudenia dobândită prin adopție.

În ce privește rudenia din afara căsătoriei, această instituție juridică a evoluat. Ab initio, prin dispozițiile Codului civil român în redactarea sa originară, recunoștea drepturile succesorale ale copilului natural (din afara căsătoriei – n. n.) la moștenirea mamei, fiind asimilat de dispozițiile de atunci ale Codului civil cu copiii legitimi ai mamei, conform vechii reguli de drept în virtutea căreia nimeni nu poate fi bastard față de mama sa.

Această situație se menținea și în situația în care copiii nelegitimi veneau la moștenirea mamei sau a rudelor acesteia, chiar dacă ar fi fost oprită căsătoria între părinții lor, așa cum rezulta în mod expres din dispozițiile Codului civil, deci chiar în ipoteza în care aceștia ar fi fost adulterini sau incestuoși. Aceste rude, inclusiv mama, pot veni la rândul lor la moștenirea copiilor nelegitimi în virtutea principiului reciprocității vocației succesorale, regulă secifică devoluțiunii legale succesorale.

În ce privește filiația față de tată, inițial, copiii nelegitimi nu puteau veni la moștenirea tatălui, chiar dacă filiația copilului ar fi fost stabilită prin hotărâre judecătorească sau prin recunoaștere voluntară, lucru ce a fost în unanimitate recunoscut și acceptat nu numai de către practica judiciară, ci și de către literatura juridică de specialitate. O dată însă cu tendințele ce au consacrat egalitatea în drepturi a tuturor persoanelor, situația acestora s-a ameliorat, în sensul că acei copii nelegitimi ce fuseseră recunoscuți în mod voluntar de către tatăl lor erau chemați la succesiunea tatălui lor, adoptându-se soluțiile consacrate de dreptul francez. Deși, în principiu, aceștia erau asimilați descendenților legitimi ai tatălui, în concurs cu aceștia sau cu copiii adoptivi puteau culege doar jumătate din cât li s-ar fi cuvenit dacă ar fi fost legitimi. Pe cale de consecință, copiii nelegitimi moșteneau în părți egale atunci când veneau singuri la moștenire sau în concurs cu soțul supraviețuitor.

Această situație nefavorabilă acestora a fost înlăturată prin dispozițiile Codului familiei, care recunoștea copiilor din afara căsătoriei drepturi egale cu cei din căsătorie. Astfel s-a reparat nedreptatea făcută copiilor din afara căsătoriei în situația în care veneau la moștenirea tatălui.

În ce privește adopția, pentru o perioadă legislația noastră a cunoscut două feluri de adopție, și anume: adopția cu efecte restrânse și adopția cu efecte depline. Instituția juridică a adopției cu efecte restrânse, actualmente, este abrogată. Vom menționa în legătură cu adopția cu efecte restrânse că adoptatul și descendenții săi vor avea vocație succesorală atât la succesiunea adoptatorului sau, respectiv, a adoptatorilor, cât și la succesiunea părinților firești. În actualul cadru legislativ, în ce privește adopția cu efecte depline, adoptatul are vocație succesorală numai la moștenirea adoptatorului sau, după caz, a adoptatorilor, deoarece adoptatul este asimilat unei rude a adoptatorului, drepturile și îndatoririle dintre adoptat și părinții și rudele sale firești încetând.

Secțiunea II. Condițiile cerute pentru aplicarea principiilor devoluțiunii legale a moștenirii

Precum s-a evidențiat în literatura juridică de specialitate, prin intermediul instituției juridice a devoluțiunii legale succesorale sunt determinate categoriile de persoane chemate la moștenire. Însă, pentru ca o persoană să poată fi chemată la moștenire ca urmare a aplicării principiilor generale ale devoluțiunii succesorale legale, trebuie să îndeplinească anumite condiții în mod cumulativ, și anume: să aibă capacitate succesorală, să aibă vocație succesorală, să nu fie nedemnă.

În ce privește prima condiție – capacitatea succesorală – aceasta rezultă în mod expres din dispozițiile Codului civil român, așa cum au fost preluate din dreptul francez. Astfel, potrivit art. 654 C. civ., pentru a putea moșteni, persoana care succede trebuie să existe la momentul deschiderii succesiunii. Cu alte cuvinte, pentru a putea succede, o persoană trebuie să se afle în viață în momentul deschiderii succesiunii

Cea de a doua condiție presupune ca persoana care succede, dacă a îndeplinit condiția prevăzută de dispozițiile art. 654 C. civ., să fie chemată la moștenire. Cu alte cuvinte, în cazul moștenirii legale, persoana în cauză trebuie să facă parte dintre persoanele pe care legea le cheamă la moștenire.

Pe lângă aceste două condiții trebuie îndeplinită în mod cumulativ o a treia condiție, de data aceasta negativă – nedemnitatea. Astfel, în virtutea acestei condiții, nu poate veni la moștenire o persoană care s-a făcut vinovată de o faptă gravă față de defunct sau față de memoria acestuia, persoană împotriva căreia s-a invocat aceasta.

Capitolul III. Principiul priorității claslor de moștenitori în ordinea stabilită de lege. Excepții

Secțiunea I. Principiul priorității clasei de moștenitori în ordinea stabilită de lege

În virtutea acestui principiu al devoluțiunii legale succesorale, întrucât rudele sunt chemate la moștenire în ordinea claselor, în prezența fie și a unei singure rude din clasa I, rudele din clasele subsecvente nu mai sunt chemate la moștenirea legală, indiferent de gradul lor de rudenie cu defunctul. În concluzie, rudele din clasa a II-a sunt chemate la moștenire numai dacă nu există rude din clasa I sau cele existente nu pot – din cauza nedemnității – sau nu vor să vină la moștenire, deoarece au renunțat la aceasta. Spre exemplu, dacă la moștenirea lui de cujus vin copiii acestuia și unul dintre părinții săi, părintele va fi înlăturat de la moștenire de către descendenți, deoarece clasa ascendenților și colateralilor privilegiați, din care face parte părintele, este o clasă subsecventă clasei descendenților, din care fac parte copiii defunctului.

Tot astfel, rudele din clasa a III-a vor fi chemate la moștenire numai dacă nu există moștenitori din primele două clase sau cei existenți nu pot sau nu vor să vină la succesiune. Astfel, dacă la moștenirea lui de cujus nu sunt chemați nici descendenții, nici ascendenții sau colateralii privilegiați, vor fi chemați la moștenire bunicii defunctului.

Iar rudele din clasa a IV-a vor fi chemate la moștenire numai în lipsa, refuzul sau "neputința" moștenitorilor din primele trei clase.

Din cele expuse, putem să tragem concluzia că, prin aplicarea acestui principiu, moștenitorii preferați exclud de la moștenire pe moștenitorii subsecvenți, fiind chemați, prin intermediul legii, înaintea acestora.

În ce privește rudele în linie dreaptă nu prezintă importanță dacă acestea sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau chiar din adopție. În ce privește rudele în linie colaterală – descendenții fraților sau surorilor defunctului: doar în ipoteza în care provin din căsătorii diferite se vor aplica alte reguli, pe care le vom trata separat.

În literatura juridică de specialitate s-a subliniat că venirea concomitentă la moștenire a rudelor din două clase diferite este posibilă numai în cazul exheredării prin testament a moștenitorilor dintr-o clasă preferată, dacă aceștia sunt rezervatari – descendenții și ascendenții privilegiați. Astfel, dacă B, descendent al lui A, a fost exheredat prin intermediul testamentului de către A, va putea veni în concurs cu C, ascendent privilegiat, deoarece exheredarea asupra lui A nu își produce efectele decât asupra cotității disponibile din moștenirea lăsată de A, nu și asupra rezervei succesorale, care i se cuvine lui B în situația în care acesta nu a renunțat la moștenire sau nu este nedemn. Aceasta deoarece cunoaștem faptul că descendenții sunt moștenitori rezervatari, lor cuvenindu-li-se de drept o anumită parte a moștenirii – rezerva succesorală, parte care nu poate fi înstrăinată de către defunct nici prin acte juridice inter vivos, nici prin acte juridice mortis causa.

În situația în care, în urma exheredării, descendenții culeg rezerva succesorală, și nu există alți moștenitori legali care să culeagă cotitatea disponibilă, dacă aceasta nu a fost deferită prin testament, aceasta va fi culeasă de către stat, în virtutea legii.

Secțiunea II. Caracterul atipic al clasei ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 671 din Codul civil român, a doua clasă de moștenitori este formată din ascendenții privilegiați – părinții defunctului, precum și din colateralii privilegiați – frații și surorile defunctului, precum și descendenții din frați și surori.

Dar dacă analizăm cu atenție fiecare dintre aceste categorii de moștenitori, observăm că în cazul ascendentilor privilegiați este vorba despre rude de gradul I, iar în cazul fraților și surorilor, precum și a descendenților acestora, este vorba despre rude de gradul II – frații și surorile și de rude de gradul III – descendenții din frați și surori. Pe de altă parte, colateralii și ascendenții, conform literaturii juridicede specialitate și practicii judiciare, s-a considerat că fac parte din clase distincte de moștenitori. Dar, avându-se în vedere aceste argumente invocate, cum pot veni ei la moștenire împreună fără încălcarea principiului proximității? Această situație a fost posibilă datorită voinței legiuitorului de la 1864, care a consacrat în mod expres prin dispozițiile Codului această ipoteză, care a avut drept rezultat tocmai nașterea acestei clase.

Secțiunea III. Excepții

În literatura juridică de specialitate s-a considerat situația când soțul supraviețuitor vine în concurs cu moștenitori din oricare dintre clase ca o excepție de la principiul priorității claselor de moștenitori în ordinea stabilită de lege. Aceasta întrucât în cadrul legii noastre civile actuale, soțul supraviețuitor se bucură de drepturi importante în succesiunea soțului său predecedat, chiar în concurs cu clasa descendenților, precum și cu celelalte clase de moștenitori legali. Dar acesta este rezultatul unei reforme recente, deoarece Codul civil român, în forma sa originară, urmând o îndelungă tradiție, era cu mult mai zgârcit cu soțul rămas în viață.

Această nedreptate făcută soțului supraviețuitor a fost însă îndreptată. Aceasta deoarece, în primul rând, legea firii, deasupra legiuirilor omenești, voiește ca omul să își împartă afecțiunea între descendenții săi și tovarășul cu care a împărțit puținele bucurii și multele necazuri ale existenței, fapt pentru care soțul supraviețuitor trebuie ca, alături de descendenți, să treacă înaintea celorlalte clase de succesibili.

În al doilea rând, averea fiecăruia dintre soți este, de obicei, rodul muncii amândora și chiar dacă averea defunctului se datorește în mod exclusiv muncii sale, se consideră că el nu ar fi putut să o agonisească ori să o păstreze fără spiritul de economie al celuilalt.

În al treilea și nu în ultimul rând, realitățile de atunci – comunitatea internațională aflată în plin război mondial, au constituit temeiul înfăptuirii reformei în această materie pentru a ocroti pe soțul care nu participă la război și pentru a îndrepta nedreptatea făcută soțului supraviețuitor.

Soțul supraviețuitor va putea veni la moștenire numai după ce va îndeplini anumite condiții.

În primul rând, ca orice moștenitor, soțul supraviețuitor va trebui să întrunească cerințele generale pentru a putea moșteni, iar, în al doilea rând, trebuie să aibă calitatea legală de soț a defunctului la data deschiderii succesiunii. Așa cum s-a subliniat în literatura juridică de specialitate, din punctul de vedere al dreptului succesoral, este indiferent cât a durat căsătoria cu defunctul, care este starea materială sau sexul soțului supraviețuitor, dacă soții au avut sau nu copii, dacă trăiau împreună sau dacă erau despărțiți în fapt la data decesului.

Deoarece, spre deosebire de rudenie, care nu poate fi pierdută, calitatea de soț se poate pierde fie prin divorț, fie prin recăsătorirea soțului celui care a fost declarat mort deși ulterior hotărârea judecătorească de declarare a morții a fost anulată sau ca urmare a anulării sau declarării ca fiind nulă a căsătoriei, trebuie făcute anumite observații.

Astfel, în ce privește căsătoria desfăcută prin divorț, dacă nu există o hotărâre irevocabilă în privința divorțului dintre soți și în aceste circumstanțe se produce moartea unuia dintre soți, acesta va avea calitatea de soț supraviețuitor deoarece, la data producerii morții, căsătoria nu fusese desfăcută.

În cazul în care soțul celui care a fost declarat mort se recăsătorește, iar ulterior hotărârea judecătorească declarativă de moarte este anulată, conform dispozițiilor Codului familiei, cea de-a doua căsătorie va rămâne valabilă, iar prima căsătorie va fi desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. De aici tragem concluzia că soțul care se recăsătorește, în aceste circumstanțe, va putea veni doar la moștenirea soțului din cea de-a doua căsătorie, nu și la moștenirea soțului din prima căsătorie.

În ce privește constatarea nulității căsătoriei sau a anulării unei căsătorii, conform regulilor de drept comun, căsătoria va fi desființată cu efect retroactiv. Aceasta înseamnă că, în principiu, dacă în intervalul de timp ce durează de la data încheierii căsătoriei și până la data la care se constată nulitatea acesteia, respectiv până la data anulării căsătoriei, intervine decesul unuia dintre soți, soțul supraviețuitor nu va putea veni la moștenirea defunctului, deoarece el a pierdut în mod retroactiv calitatea de soț. Prin excepție, însă, soțul de bună credință își păstrează situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă până la data când hotărârea de declarare a nulității sau a anulării rămâne irevocabilă. În concluzie, dacă unul dintre soți decedează în intervalul de timp cuprins între data încheierii căsătoriei și până la data la care hotărârea judecătorească prin care se declară nulitatea sau se anulează căsătoria rămâne irevocabilă și celălalt soț este de bună credință, acesta va putea veni la moștenirea defunctului în calitate de soț supraviețuitor.

Capitolul IV. Principiul proximității gradului de rudenie cu defunctul între moștenitorii din aceeași clasă. Excepții

Secțiunea I. Principiul proximității gradului de rudenie cu defunctul între moștenitorii din aceeași clasă

Acest principiu mai este cunoscut în doctrină și sub denumirea de principiul proximității în grad. Conform acestui principiu al devoluțiunii legale succesorale, între moștenitorii din cadrul aceleaiași clase au prioritate la moștenirea defunctului acei moștenitori care sunt în grad de rudenie mai apropiat cu acesta. Astfel, de exemplu, în cadrul primei clase de moștenitori, fiul defunctului, care este rudă de gradul I cu de cujus, va înlătura de la moștenire pe nepoții defunctului, care sunt cu de cujusul rude de gradul al doilea. De asemenea, în clasa colateralilor ordinari, unchii și mătușile, care sunt rude de gradul al treilea, vor înlătura de la moștenire pe verii primari, care sunt cu defunctul rude de gradul al patrulea.

Temeiurile acestor prime două principii ale devoluțiunii legale succesorale au la bază ideea de echitate, făcând astfel o departajare între succesori având drept criterii clasa și gradul de moștenitori, fiind inechitabil ca un moștenitor mai îndepărtat în grad să înlăture pe această cale un moștenitor preferat.

Secțiunea II. Excepții

Subsecțiunea 1. Ascendenții privilegiați nu înlătură de la moștenire pe colateralii privilegiați

O primă excepție consacrată de la principiul proximității este situația clasei a doua de moștenitori – clasa ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați.

În interiorul acestei clase, ascendenții privilegiați – părinții defunctului – nu înlătură de la moștenire pe colateralii privilegiați – frații și surorile defunctului, aceștia din urmă fiind rude de gradul al doilea, spre deosebire de ascendenții privilegiați. Așa cum am menționat anterior, cum ar putea putea fi chemați la moștenirea defunctului rude de grade diferite, numai în cazul în care legiuitorul nu intervine în acest sens, fără a se încălca principiile devoluțiunii legale succesorale?

Subsecțiunea 2. Reprezentarea succesorală

Așa cum rezultă din opiniile emise în literatura juridică de specialitate, reprezentarea succesorală este altă excepție de la principiul proximității în grad.

Prin reprezentare succesorală se înțelege un beneficiu acordat de lege moștenitorilor legali în grad mai apropiat de rudenie cu defunctul de a urca în locul și gradul ascendenților lor decedați anterior deschiderii succesiunii, pentru a culege în locul acestora partea ce li s-ar fi cuvenit din moștenire dacă nu ar fi încetat din viață.

Ascendentul predecedat se numește reprezentat, iar persoana care vine la moștenire prin intermediul instituției juridice a reprezentării poartă denumirea de reprezentant.

Astfel, dacă nu ar fi existat această instituție, în cazul în care A are doi copii – B și C, dintre care unul decedează înaintea sa – , descendenții lui C nu ar putea veni la moștenirea lui A, ceea ce ar duce la comiterea unei nedreptăți față de aceștia.

Pentru a putea însă interveni această instituție juridică trebuie îndeplinite în mod cumulativ anumite condiții, pe care le vom raporta la speța dată.

O primă condiție este ca persoana reprezentată să fie decedată la data deschiderii succesiunii. În conformitate cu dispozițiile art. 668 alin. 1 din Codul civil român, C nu va putea fi reprezentat dacă se află încă în viață. Deci, pentru a putea fi reprezentat, C trebuie să fi decedat la data deschiderii succesiunii lui A. Dacă însă C ar fi decedat după A, nu se mai poate vorbi de reprezentare, deoarece C va veni în nume propriu la moștenirea lui A. Reprezentarea succesorală nu va opera dacă o persoană în viață renunță la moștenire. Astfel, dacă C renunță la moștenire, descendenții săi nu vor putea veni la moștenire prin reprezentare, ci doar în nume propriu, dacă nu există rude de grad mai apropiat sau dacă acestea au renunțat la moștenire. Nu poate fi vorba de intervenția acestei instituții juridice nici în cazul în care C este dispărut și nu a intervenit o hotărâre judecătorească declarativă de moarte. Foarte important este, pentru a putea fi îndeplinită această condiție, să nu opereze o reprezentare per saltum sau omissio medio, adică sărind peste un grad. Absolut necesar este ca reprezentantul să urce din grad în grad.

O a doua condiție ce trebuie îndeplinită de către reprezentant – descendentul de gradul I al lui C – este ca locul persoanei reprezentate, în cazul nostru C, să fie util. Nu este necesar doar ca locul persoanei reprezentate – C – să fie vacant, ca urmare a decesului acestuia, ci trebuie ca reprezentatul – C – să poată întruni, dacă s-ar afla în viață, condițiile pentru a-l putea moșteni pe defunct – A. Așa fiind, persoana care și-a pierdut dreptul la moștenire pentru nevrednicie nu poate fi reprezentată, acest lucru rezultând din dispozițiile art. 664 din Codul civil, conform căruia reprezentanții vin, ca urmare a reprezentării, în locul, gradul și în dreptul reprezentatului. Doctrina a determinat un alt caz în care locul persoanei reprezentate nu este util, și anume ipoteza în care cel reprezentat – C – nu este moștenitor rezervatar al defunctului și a fost exheredat prin testament. S-a mai considerat că nu poate fi vorba de reprezentare succesorală în cazul comorienților.

O a treia condiție ce trebuie întrunită în mod cumulativ este aceea conform căreia reprezentantul sau, după caz, reprezentanții, în cazul nostru copiii lui C, să aibă vocație succesorală proprie la moștenirea defunctului, adică la moștenirea lui A. Fiind chemați la moștenirea lui A, copiii lui C trebuie să îndeplinească cerințele generale pentru a moșteni, nefiind admis ca prin reprezentare una dintre persoanele excluse de lege de la moștenire să poată veni la moștenirea lui A. Aceasta își are temeiul într-un principiu fundamental al dreptului succesoral, și anume cel conform căruia vocația succesorală este reciprocă. Nu prezintă importanță dacă reprezentantul a renunțat la moștenirea reprezentatului sau este nedemn față de reprezentat.

Aceste condiții au fost însă încadrate astfel de doctrină, și anume: condiții privitoare la reprezentant – descendent al reprezentatului; să aibă vocație succesorală proprie la moștenirea defunctului; să nu fi renunțat la moștenire; să nu fi fost exheredat și să nu fie nedemn – , precum și condiții privitoare la reprezentat – locul celui reprezentat să fie util și vacant.

Un alt aspect privind reprezentarea succesorală este că aceasta este admisă în toate cazurile – când vin la moștenire descendenții lui C cu B, dar și în cazul în care ar veni la moștenire descendenții lui C cu cei ai lui B -, este admisă la infinit – pot veni la moștenire nu numai nepoții, dar și strănepoții, etc. – și operează de drept și imperativ.

În cazul în care reprezentarea succesorală este admisă, împărțirea masei succesorale se va face pe tulpini, astfel după cum urmează: moștenirea lui A se împarte în două părți care se vor cuveni lui B și lui C. Dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare pentru ca reprezentarea succesorală să poată opera, partea din moștenirea lui A care i s-ar fi cuvenit lui C dacă s-ar fi aflat în viață va fi împărțită în mod egal între descendenții lui C. Practic, B va culege din moștenire jumătate, iar descendenții lui C – câte un sfert, adică jumătate din partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului lor, care este egală cu partea din moștenire a lui B.

Dacă însă, conform dispozițiilor art. 667 teza a doua din Codul civil român, în cazul în care aceeași tulpină a produs mai multe ramuri și sunt îndeplinite condițiile reprezentării, împărțirea moștenirii se face din nou pe tulpină în fiecare ramură, deci pe subtulpini. În ipoteza noastră, în cazul în care unul din descendenții lui C – D – este predecedat, descendenții lui – F și G – vor putea veni la moștenirea lui A prin intermediul reprezentării succesorale, culegând fiecare a opta parte din moștenirea lui A. Restul de șase optimi se cuvin lui B – patru optimi, adică jumătate din moștenirea lui A – și lui E, descendent al lui C – două optimi, adică jumătate din partea ce i s-ar fi cuvenit lui C dacă s-ar fi aflat în viață.

Capitolul V. Principiul împărțirii moștenirii în părți egale între rudele din aceeași clasă și grad. Excepții

Secțiunea I. Principiul împărțirii moștenirii în părți egale între rudele din aceeași clasă și grad

În conformitate cu acest principiu al devoluțiunii legale succesorale, în cazul în care la moștenirea defunctului vin mai mulți moștenitori din cadrul unei clase și care au același grad de rudenie cu de cujus, moștenirea se va împărți pe capete, adică în atâtea părți egale câți moștenitori sunt. Astfel, dacă la moștenirea defunctului vin doi frați, de altfel singurii săi moștenitori, aceștia vor împărți moștenirea în două părți egale.

Am putea să tragem concluzia că temeiul acestui principiu constă în principiile ordinii clasei de moștenitori și al proximității în grad. Pe de altă parte putem afirma că acest principiu rezultă implicit din principiul conform căruia o clasă de moștenitori exclude o altă clasă de moștenitori, deoarece, în cadrul aceleiași clase, ar fi inechitabil ca moștenitorii din cadrul unei clase, care au același grad, să moștenească în părți inegale, neluându-se însă în calcul excepțiile prevăzute de lege de la acest principiu. Cu alte cuvinte, acest principiu este rezultatul unui silogism, premisele fiind principiile priorității clasei de moștenitori și cel al proximității în grad – astfel, în primul rând se va aplica principiul priorității clasei de moștenitori, iar apoi, în cadrul aceleiași clase de moștenitori, se va aplica principiul proximității în grad.

Secțiunea II. Excepții

Subsecțiunea 1. Reprezentarea succesorală

În literatura de specialitate această situație a fost calificată ca fiind una dintre excepțiile de la acest principiu al devoluțiunii legale succesorale.

Spre exemplu, la succesiunea defunctului A sunt chemați doar colateralii privilegiați B și C, deoarece alți moștenitori nu există; însă B este predecedat și fiind întrunite condițiile necesare pentru a putea opera reprezentarea succesorală, descendenții lui – D și E, care precum știm, fac parte tot din clasa ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați, vor veni prin intermediul reprezentării succesorale în locul, gradul și drepturile lui B. Deci, prin intermediul reprezentării succesorale D și E vor fi considerați ca având același grad cu C. Deși C, D și E fac parte din aceeași clasă de moștenitori, moștenirea lui A nu se va împărți în mod egal între ei, deoarece D și E vor culege câte jumătate din partea care s-ar fi cuvenit părintelui lor dacă s-ar fi aflat în viață, iar C va culege jumătate din moștenirea lui A.

Așa cum am precizat anterior, pentru a putea deveni operativă instituția juridică a reprezentării succesorale trebuie îndeplinite în mod cumulativ anumite condiții.

Prima condiție ce trebuie îndeplinită este aceea ca persoana reprezentată să fie decedată la data deschiderii succesiunii. Astfel B nu va putea fi reprezentat de către D și E dacă s-ar fi aflat încă în viață. Deci, pentru a putea fi reprezentat, B trebuie să fi decedat la data deschiderii succesiunii lui A. Dacă însă B ar fi decedat după A, nu se mai poate vorbi de reprezentare, deoarece B vine în nume propriu la moștenirea lui A. Reprezentarea succesorală nu va putea opera însă în cazul în care, în speță, B renunță la moștenire; astfel, D și E nu vor putea veni la moștenire prin reprezentare, ci doar în nume propriu, dacă nu există rude de grad mai apropiat – în cazul nostru C, sau dacă C a renunțat la moștenire. Nu poate fi vorba de intervenția acestei instituții juridice nici în cazul în care B este dispărut și nu a intervenit o hotărâre judecătorească declarativă de moarte. Atâta timp cât B se află în viață, D și E nu pot veni la moștenirea lui A per saltum.

A doua condiție ce trebuie îndeplinită de către descendenții de gradul I al lui B este ca locul persoanei reprezentate, în speță B, să fie util. Nu este doar necesar ca locul persoanei reprezentate – B – să fie vacant, ca urmare a decesului acestuia, ci trebuie ca reprezentatul – B – să poată întruni, dacă s-ar fi aflat în viață, condițiile pentru a-l putea moșteni pe defunct – A. Așa fiind, persoana care și-a pierdut dreptul la moștenire pentru nevrednicie nu poate fi reprezentată, așa cum reiese din dispozițiile legii, precum nici comorienții.

O a treia condiție ce trebuie întrunită în mod cumulativ este aceea conform căreia reprezentantul sau, după caz, reprezentanții, în speță descendenții de gradul I ai lui B, să aibă vocație succesorală proprie la moștenirea defunctului, adică la moștenirea lui A. Fiind chemați la moștenirea lui A, copiii lui B trebuie să îndeplinească cerințele generale pentru a moșteni, nefiind admis ca prin reprezentare una dintre persoanele excluse de lege de la moștenire să poată veni la moștenirea lui A, conform principiului reciprocității vocației succesorale. Nu prezintă importanță dacă D și E au renunțat la moștenirea reprezentatului sau sunt nedemni față de reprezentat.

Subsecțiunea 2. Situația colateralilor privilegiați din părinți diferiți

Literatura juridică de specialitate cunoaște această excepție și sub denumirea de despicătură sau spărtură – "la fente".

Această regulă, în dreptul românesc, constituie o excepție, care se aplică doar în cazul în care este vorba despre colaterali privilegiați din căsătorii diferite.

Însă ce se va întâmpla dacă aceste deosebite categorii de frați vin deopotrivă la moștenirea fratelui sau surorii lor decedate? Dacă ne aflăm în prezența acestei situații, moștenirea se va împărți în două jumătăți egale, dintre care una se va atribui liniei paterne și cealaltă liniei materne.

Frații și surorile consanguine vor veni la partea din moștenire cuvenită liniei paterne, pe când cei uterini vor veni la partea rezervată liniei materne. Spre deosebire de frații consanguini și cei uterini, frații germani, deoarece provin din același tată și mamă, vor veni la împărțirea moștenirii atât în linie maternă cât și în linie paternă. Dacă, de exemplu, defunctul a lăsat doi frați uterini, trei frați consanguini și un frate german, iar succesiunea este de 120 de milioane de lei, vom prezenta modul în care se realizează împărțirea moștenirii.

Pentru început, moștenirea se va împărți în două părți, fiecare de căte 60 de milioane, una cuvenită liniei paterne, iar cealaltă liniei materne.

În linia paternă, cele 60 de milioane de lei se vor împărți între cei trei frați uterini și fratele german, deoarece ei provin din același tată, fiecare dintre ei luând căte un sfert, adică 15 milioane de lei. În linie maternă, cele 60 de milioane urmează a se împărți între cei doi frați uterini și fratele german, fiecare dintre ei urmând a primi câte 20 de milioane de lei. Observăm că, deși au același grad, fratele german va primi 35 de milioane de lei, spre deosebire de frații consanguini, care vor primi fiecare câte 15 milioane de lei, și de frații uterini, care vor primi fiecare câte 20 de milioane de lei.

Dacă unul dintre frații uterini sau consanguini va fi declarat nedemn sau va renunța la moștenirea defunctului, partea sa va folosi celorlalți frați, indiferent dacă sunt consanguini, uterini sau germani. Astfel, adaptând ipoteza la exemplul anterior, dacă unul dintre frații consanguini și unul dintre frații uterini renunță la moștenire, fratele german va dobândi 50 de milioane de lei – 30 din linia maternă și 20 din linia paternă, fratele uterin dobândind 30 de milioane de lei, iar frații consanguini câte 20 de milioane fiecare.

În doctrina românească s-a discutat dacă regula despicăturii se va putea aplica în cazul fraților și surorilor din căsătorii diferite numai în ipoteza în care ei vin în concurs cu unul sau cu ambii părinți sau și în ipoteza în care ei vin singuri la moștenire.

În favoarea primei opinii s-a arătat că legiuitorul nostru a suprimat articolele de principiu privitoare la această instituție din Codul civil francez, pentru a consacra principiul proximității gradului de rudenie.

În dreptul nostru civil, instituția juridică a despicăturii nu constituie, precum în dreptul civil francez, dreptul comun în materia împărțirii moștenirii cuvenite altor clase de moștenitori decât celei a descendenților în linie dreaptă.

Ea este, dimpotrivă, o excepție de la dreptul comun, care dă preferință, înăuntrul aceleiași clase, rudei de gradul cel mai apropiat, indiferent de linia căreia aparține și, ca orice normă derogatorie, va trebui interpretată restrictiv și aplicată numai atunci când legea prevede aceasta. Dar dispozițiile art 674 din Codul civil român fac referire la despicarea jumătății sau a celor trei sferturi din moștenirea cuvenită fraților, surorilor și descendenților acestora, în ipoteza în care ei se află în concurs cu unul sau cu ambii părinți.

Într-o altă opinie, care s-a impus atât în literatura juridică de specialitate cât și în jurisprudență, s-a afirmat că moștenirea se va împărți pe linii indiferent dacă frații din căsătorii diferite vin sau nu în concurs cu părinții.

Argumentele aduse în sprijinul acestei opinii au fost: în primul rând, fratele german nu va avea o parte mai mare din moștenire când vine în concurs fie cu părinții și frații uterini și consanguini, fie că vine în concurs doar cu frații uterini și consanguini; în al doilea rând, frații germani vin în concurs cu frații uterini și consanguini ca urmare a voinței legiuitorului de la 1864, care a consacrat în mod expres această situație în dispozițiile Codului nostru civil, pentru a îmbunătăți situația fraților vitregi; în al treilea rând, instituția juridică a despicăturii nu constituie în dreptul nostru civil o derogare de la dreptul comun, așa cum am mai amintit, ci singura regulă prevăzută de Codul civil român pentru ipoteza în care vin la moștenire colaterali privilegiați din căsătorii diferite.

Ne raliem la cea de-a doua opinie, deoarece observăm din dispozițiile art. 673 C. civ. coroborate cu cele ale art. 674 din același cod că ascendenții privilegiați pot veni la moștenirea defunctului în concurs cu colateralii privilegiați, întrucât fac parte din cadrul aceleiași clase.

Tot în doctrină a apărut întrebarea cum se va putea împărți moștenirea între descendenții colateralilor privilegiați când aceștia vin la moștenire prin intermediul reprezentării?

Dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a putea opera reprezentarea succesorală, în această ipoteză se va proceda la aplicarea regulii dimidium paternis, dimidium maternis, fiecare dintre cele două linii – paternă și maternă, vor fi împărțite, la rândul lor, în câte două sublinii.

De exemplu, în speță există defunctul A, un frate german – B și unul uterin – C, predecedat care, la rândul său are doi copii, D și E, proveniți din căsătorii diferite, iar moștenirea lăsată de A este de 24 milioane de lei. Moștenirea lui A se va împărți după cum urmează: cele 24 milioane de lei se vor împărți în două părți, fiecare corespunzând celor două linii, paternă și maternă. Fratele său bun – B va veni la moștenire în ambele linii datorită acestei calități a sa, culegând 18 milioane de lei – 12 milioane de lei reprezentând linia paternă și încă 6 milioane de lei reprezentând partea sa din linia maternă. Dacă însă C, fratele uterin, s-ar fi aflat în viață, ar fi cules partea ce i s-ar fi cuvenit din linia maternă, adică 6 milioane de lei. Dar, deoarece nu se află în viață, partea sa va fi culeasă de descendenții săi – D și E prin intermediul instituției juridice a reprezentării succesorale dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de aceasta, substituindu-se în locul lui C, venind astfel în locul, gradul și dreptul lui C, urmând a culege fiecare câte 3 milioane de lei.

Iată astfel cum moștenitori socotiți a avea același grad culeg moștenirea însă în părți diferite.

Subsecțiunea 3. Situația copiilor nelegitimi ce vin la moștenirea tatălui lor

Așa cum anterior am arătat, la un moment dat în literatura juridică de specialitate se arăta că, deși copiii din afara căsătoriei ce fuseseră recunoscuți de către tatăl lor în mod voluntar prin intermediul instituției juridice a recunoașterii voluntare erau asimilați copiilor legitimi ai defunctului, în cazul în care copiii din afara căsătoriei veneau în concurs la moștenirea tatălui lor cu copiii legitimi, ei moșteneau doar jumătate din partea ce li s-ar fi cuvenit dacă ar fi fost legitimi. Spre exemplu, la moștenirea lui A – defunctul, vin în concurs B – copil din căsătorie, C și D – copii din afara căsătoriei, masa succesorală fiind de 12 milioane de lei. Dacă C și D ar fi fost copii legitimi, atât C și D, cât și A, ar fi cules fiecare câte 4 milioane de lei. Dar, deoarece, așa cum am menționat, C și D sunt din afara căsătoriei, moștenesc jumătate din cât li s-ar fi cuvenit dacă ar fi fost din căsătorie, respectiv căte 2 milioane de lei fiecare.

Deci observăm că în această ipoteză – a descendenților din afara căsătoriei, excepția este parțială, deoarece operează doar când descendenții din afara căsătoriei vin în concurs cu cei din căsătorie sau din căsătorii diferite.

Am inclus și această excepție, deși abrogată, printre cele deja recunoscute actualmente de legea civilă în dorința de a realiza o prezentare cât mai complexă a principiilor devoluțiunii legale succesorale, așa cum au fost consacrate prin dispozițiile legislației civile.

Capitolul VI

Aspecte de drept comparat cu legislațiile altor state

În dreptul altor state s-au consacrat soluții diferite în ce privește împărțirea moștenirii. Astfel, alături de sistemul spărturii, care în Franța, în ce privește împărțeala moștenirii ce se cuvine altor clase de moștenitori decât cea a descendenților în linie dreaptă, constituie dreptul comun, pe când în dreptul românesc constituie doar o excepție de la dreptul comun, și de cel al proximității în grad, este cunoscut și sistemul intermediar.

Vom analiza în cele ce urmează trăsăturile sistemului spărturii, așa cum este consacrat de dispozițiile Codului civil francez, precum și sistemul intermediar.

Secțiunea I. Sistemul spărturii

În vechiul drept cutumiar francez exista tendința de a conserva bunurile în familia căreia aparțineau; astfel, bunurile de baștină se transmiteau rudelor din ramura paternă sau maternă din care proveneau, potrivit regulii paterna paternis, materna maternis.

Pentru a se concilia această regulă cu principiul unității moștenirii a rezultat instituția juridică a spărturii, consacrată expres în Codul civil de către legiuitorul francez de la 1804.

Astfel, ori de câte ori nu existau descendenți, succesiunea se cuvenea ascendenților sau colateralilor privilegiați, moștenirea fără distincție după originea bunurilor se despica în două jumătăți egale, dintre care una se cuvenea liniei consanguine, adică rudelor legate de defunct prin tatăl acestuia, iar cealaltă parte rudelor în linie uterină, adică acelora legate de de cujus prin intermediul mamei sale.

Apariția acestei reguli în dreptul civil francez a avut ca urmare înlăturarea principiului că succesiunea este deferită după proximitatea clasei și gradului de rudenie, permițând unor rude ce aparțin unor clase și au grade deosebite să vină împreună la moștenire; însă, principiile proximității în clasă și în grad erau aplicate, în această ipoteză, în cadrul fiecărei linii. Au fost date în doctrină, în acest caz, drept exemple situațiile în care tatăl defunctului putea veni la moștenire în concurs cu o rudă colaterală de gradul al patrulea, în linie uterină sau situația în care un ascendent privilegiat, deci un moștenitor din a doua clasa succesorală, poate să vină în concurs la moștenire cu un ascendent ordinar, deci care face parte din a treia clasă de moștenitori, sau cu un colateral din ultima clasă de moștenitori, cu condiția ca cei ce veneau în concurs să vină fiecare pentru partea lui. Astfel, la moștenirea lui A pot veni în concurs tatăl său – B cu bunicul din partea mamei – C; tatăl lui A va veni la moștenire în linie paternă, iar bunicul lui A din partea mamei, va veni la moștenirea lui A în linie maternă.

Instituția juridică a despicăturii, destinată ab initio să conserve bunurile în familia de origine, a făcut, în reglementarea pe care a primit-o în cadrul Codului Napoleon, obiectul unor critici dure, deoarece sub noua înfățișare ea putea avea ca urmare trecerea bunurilor dintr-o linie în cealaltă. Tocmai de aceea instituția juridică a despicăturii a fost adoptată în Codul civil român numai pentru ipoteza în care moștenirea se cuvine colateralilor privilegiați ai defunctului, în situația în care aceștia provin din căsătorii diferite. În această ipoteză, frații pot fi germani sau frați buni – născuți din același tată și mamă, frați consanguini – născuți din același tată sau frați uterini – născuți din aceeași mamă. Dacă frații sunt fie germani, fie consanguini, fie uterini, moștenirea se va împărți între ei în mod egal, nefiind aplicabilă împărțirea pe linii.

Codul Napoleon, așa cum am mai arătat, s-a îndepărtat de la vechile reguli aplicabile în cazul instituției juridice a spărturii. Prin noua reglementare, s-a înlăturat vechiul principiu paterna paternis, materna maternis , conform căruia propres (bunurile familiei) erau atribuite fie în linie paternă, fie în linie maternă, în funcție de linia căreia aparțineau. Doctrina a ajuns la concluzia că această soluție adoptată de legiuitorul francez nu a fost una fericită, deoarece noul mod de împărțire – dimidium paternis, dimidium maternis, nu este în conformitate nici voinței lui de cujus, nici spiritului echității. Aceasta deoarece s-a considerat că vechea regulă cuprindea, cel puțin, ideea de echitate, precum și dezideratul de a conserva bunurile familiei în forma în care sunt, conform adagiului suum cuique. Or, prin noua regulă, ce fusese inclusă în Codul civil francez de către legiuitorul francez de la 1804, bunurile ce s-ar fi cuvenit unei linii, erau date uneori, chiar parțial, altei linii – a se vedea ipoteza în care vin la moștenirea fratelui defunct frați buni în concurs cu frați unilaterali, după caz consanguini sau uterini.

Nu este tocmai potrivită afirmația conform căreia autorii Codului au avut în vedere elaborarea acestor reguli două principii, și anume: proximitatea ascendenților și conservarea bunurilor în familia din care acestea provin.

Nici unul dintre aceste principii nu a ghidat, însă, pe redactorii Codului, în activitatea pe care au desfășurat-o în acest sens, de vreme ce proximitatea rudelor exclude 3 clase de moștenitori din patru, în acest fel instituția juridică a spărturii ajungând o veritabilă încălcare a regulii conform căreia bunurile trebuiau conservate în cadrul familiei. Conform vechii reguli – paterna paternis, materna maternis – nu ar fi existat nici un mijloc pentru admiterea spărturii, lucru explicat nu prin dorința de a conserva bunurile, ci prin dorința legiuitorului francez de a împărți moștenirile pentru a nivela averea, condiție absolut necesară pentru existența unei societăți democratice. Precum se observă din cele expuse, instituția juridică a spărturii se află la polul opus dorinței de conservare a bunurilor în cadrul aceleiași familii. Spărtura contravine astfel voinței lui de cujus, care se manifestă în mod obișnuit în raport cu rudele în grad mai apropiat, fără a prezenta importanță căreia dintre cele două linii, paternă sau maternă, aparțin.

Or, instituția juridică a spărturii, în forma consacrată în Codul Napoleon, vine pentru a proteja anumite categorii de persoane.

Din punctul de vedere al sferei de aplicare, noua regulă – dimidium paternis, dimidium maternis are o sferă de cuprindere mai largă decât vechea regulă – paterna paternis, materna maternis. S-a afirmat că aceasta nu se aplică decât asupra proprietăților imobiliare, care trebuie păstrate în familie.

Însă distincția dintre propres și bunurile achiziționate a fost abolită. Astfel, în temeiul acestei afirmații, toate bunurile, indiferent de natura lor, mobile sau imobile, precum și indiferent de origine, erau supuse aplicării diviziunii pe linii.

Ca efect al admiterii instituției juridice a spărturii, succesiunea urmează a se împărți pe 2 linii, în părți egale, fără a se ține cont de conceptul de ordin sau de proximitate în grad în ce privește moștenitorii din cadrul unei linii, raportat la moștenitorii din cealaltă linie.

De aici putem trage concluzia că, în interiorul fiecărei linii, un moștenitor dintr-un ordin sau dintr-un grad apropiat îl exclude pe acela mai îndepărtat. Spre exemplu, în linie paternă, părinții îi exclud pe bunici, bunicul în linie paternă îl exclude pe vărul primar în linie paternă. Dacă însă, în interiorul unei linii nu există moștenitori, devoluțiunea succesorală va opera în favoarea celeilalte linii, ai cărei moștenitori vor culege întreaga moștenire. Spre exemplu, dacă în linie maternă nu există moștenitori, întreaga moștenire va fi culeasă de către cea mai apropiată rudă în clasă și în grad în linie paternă; astfel, în condițiile în care cel mai apropiat moștenitor în linie paternă este bunicul defunctului, acesta va culege întreaga moștenire.

Acestei instituții juridice, în dreptul francez, îi sunt consacrate anumite excepții.

O primă excepție de la instituția juridică a spărturii intervine în situația în care vin în concurs la moștenirea defunctului frații și surorile defunctului în concurs cu părinții defunctului, moștenirea, conform dispozițiilor legale, se va împărți în două părți. În concluzie, părinții vor căpăta o jumătate din moștenire, pe când frații vor căpăta pe cealaltă. Însă în situația în care părintele aflat în viață vine în concurs cu frații și surorile defunctului, precum și cu descendenții acestora, părintele va căpăta un sfert din moștenire, iar frații și surorile vor căpăta celelalte trei sferturi.

O a doua excepție de la instituția juridică a spărturii intervine în funcție de calitatea în care frații vin la moștenire, adică după cum aceștia sunt frați consanguini sau frați uterini.

În ce privește sistemul spărturii, se poate întâmpla ca fiecare dintre cele două linii, maternă și paternă, să se împartă fiecare în căte două subdiviziuni, respectiv una maternă și cealaltă paternă. Putem întâlni acestă situație în practică în situația în care la moștenirea defunctului vin frații săi uterini împreună cu unul dintre descendenții fratelui consanguin.

Se pune însă întrebarea de a ști dacă jumătate din moștenirea atribuită uneia dintre cele două linii ale defunctului se poate împărți în două părți egale, respectiv un sfert pentru sublinia maternă și un sfert pentru linia maternă. S-a răspuns pozitiv în acest sens, particularitatea aceasta specifică instituție juridice a despicăturii fiind cunoscută de doctrină sub denumirea de “dublă despicătură”.

Inițial, dubla despicătură era admisibilă din punctul de vedere al câtorva dintre vechile cutume, însă art. 734 C. civ. francez o interzicea. Admițând aceasta trebuia să fim de acord în sensul admiterii unui număr infinit de moștenitori, împărțindu-se astfel în mod exagerat proprietățile și grevând moștenirile cu cheltuieli care depășeau adesea valoarea care ar fi urmat să revină moștenitorilor.

Atribuind jumătate din moștenire liniei paterne și cealaltă jumătate liniei materne, se va atribui moștenirea rudelor mai apropiate în grad de defunct fără a prezenta interes sublinia din care face parte respectiva persoană.

Menționăm că în doctrină au existat opinii în sensul respingerii sistemului despicăturii, promovându-se în schimb sistemul juridic al dublei despicături, soluție care a rămas izolată și care nu a fost acceptată.

Dar, cu toate acestea, dubla despicătură a fost acceptată de către literatura juridică în situația când la moștenirea defunctului vin în concurs frații germani cu frații unilaterali, adică cu frații uterini și/sau frații consanguini, așa cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 734, 743 și 752 din Codul civil francez. În situația în care frații sunt din aceeași căsătorie, moștenirea se va împărți între ei în părți egale, iar dacă sunt din căsătorii diferite, se vor divide liniile, într-o sublinie maternă și una paternă. Spre exemplu, la moștenirea lui A vin frații săi uterini – B și C, precum și cei doi descendenți – E și F – ai fratelui său consanguin predecedat – D.

Secțiunea II. Sistemul proximității

Legislațiile latine ce au urmat Codului civil francez au respins sistemul consacrat de dispozițiile Codului Napoleon. Nu era acceptată diviziunea moștenirii în linii și nici subdiviziunea liniilor în cazul în care veneau în concurs frații buni și unilaterali cu părinții. Succesiunea este deferită atât pentru ascendenții, cât și pentru colateralii mai apropiați în grad; de altfel, rudele care aveau același grad moșteneau în părți egale, partajul făcându-se pe capete. Nu mai era acceptat concursul între clase, și nici ca moștenitorii de grade diferite să vină în concurs la moștenire, ca în dreptul civil francez.

Acest sistem a fost adoptat și de către Codul civil portughez din 1867, în dispozițiile art. 1997, 1998, 2004, dar într-o formă anume, în sensul că împărțirea moștenirii se făcea altfel în cazul în care veneau în concurs la moștenire frații buni cu frații unilaterali – consanguini sau uterini.

Secțiunea III. Sistemul intermediar

Acest sistem a fost cunoscut de vechiul Cod civil italian, și tocmai datorită acestui fapt, ne vom limita doar la a face câteva mențiuni, mai mult cu caracter istoric și informativ cu privire la acest sistem. Această ipoteză a fost adoptată și de Codul civil spaniol din 1889.

Sistemul intermediar se caracteriza prin aceea că admitea atât principiul proximității în grad, cât și sistemul despicăturii în măsura în care la succesiune veneau ascendenții, iar, în cazul în care veneau la moștenire doar colateralii se aplica principiul proximității în grad.

Dacă ascendenții nu aveau același grad, moștenirea era conferită, în conformitate cu principiul proximității în grad, celui mai apropiat ascendent, fără a se ține cont de linie. În cazul în care ascendenții aveau același grad, nu li se aplicau regulile împărțirii succesiunii pe capete, ca în cazul proximității în grad, în schimb ascendenții în linie paternă dobândeau o parte din moștenire, cealaltă parte cuvenindu-se ascendenților în linie maternă, neținându-se seama de originea bunurilor – situație specifică sistemului despicăturii.

În ce privește acest sistem intermediar în comparație cu cel al proximității în grad, s-a evidențiat în doctrină superioritatea acestuia din urmă.

Capitolul VII. Concluzii

După scurta incursiune în materia principiilor aplicabile devoluțiunii legale succesorale putem trage anumite concluzii.

Astfel, așa cum anterior am mai menționat, cele trei principii ale devoluțiunii legale succesorale formează împreună un silogism, fiind deci interdependente, trebuind concertată aplicațiunea lor la situația din speță nu ut singuli, ci împreună.

Atât principiile, privite ca reguli, cât și excepțiile, în condițiile actuale, sunt bine reglementate. Considerăm că în actualul cadru legislativ, cât și pe plan teoretic și practic, în atari circumstanțe, alte soluții nu pot fi valabile, deoarece prin efectul legii, prin voința expresă a legiuitorului nostru, venirea soțului supraviețuitor la moștenire, a ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați, precum și venirea altor categorii de moștenitori la moștenire este legitimă; ar putea fi introduse și alte soluții, dar numai prin voința expresă a legiuitorului, dar cu titlu de excepție. Reglementarea unor alte eventuale excepții la aceste principii, în tăcerea doctrinei și jurisprudenței, ni se pare a fi inutilă. Mai sesizăm, de asemenea, îndreptarea nedreptății ce opera în defavoarea copiilor din afara căsătoriei ai tatălui, ce nu opera în schimb pentru descendenții din afara căsătoriei, în ce o privește pe mamă, fapt ce s-a realizat treptat, la presiunea literaturii juridice de specialitate, ajungând până la urmă la eliminarea inegalităților dintre copiii nelegitimi între ei, pe de o parte, iar, pe de altă parte, între copiii nelegitimi și cei din căsătorie, în temeiul principiului egalității consacrat în statul de drept.

În ce privește dreptul comparat, am făcut mențiune la ipoteza consacrată în vechiul Cod civil italian asupra căreia, formulăm unele rezerve, cu privire la discriminarea ce opera în cazul împărțirii moștenirii la care erau chemați ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați, pe motiv că transmisiunea succesorală este unitară, în sensul că nu pot fi aplicabile reguli diferite asupra unui ansamblu – în cazul nostru, una dintre clasele de moștenitori. Această situație probabil a fost consacrată de realitățile de atunci în cadrul legislației, dar, în comparație cu sistemul consacrat de legislația civilă română și franceză s-a dovedit a fi criticabil.

Nu suntem de acord nici cu principiile formulate în această materie de Codul civil francez, deoarece prin acest sistem al spărturii se poate întâmpla ca în unele situații, așa cum am mai arătat, să culeagă moștenirea în linie maternă o persoană ce poate avea un grad mai apropiat sau mai depărtat decât cea care culege partea de moștenire ce revine liniei paterne, fiind inechitabil ca să vină în acest fel la moștenire rude mai îndepărtate cu rude mai apropiate.

În concluzie, în ce privește analiza comparativă a celor trei sisteme de împărțire a moștenirii pe care le-am analizat, nu ne mai rămâne decât să afirmăm pe această cale superioritatea sistemului proximității, raliindu-ne în acest fel la opinia în acest sens promovată în literatura juridică de specialitate.

Bibliografie

1. *** – "Codul civil român", Ediție îngrijită de Florin Ciutacu, Editura Teora, București, 2000.

2. *** – "Code civil français", Edition Litec, 1994-1995.

3. *** – "Codul familiei", Ediție îngrijită de Florin Ciutacu, Editura Oscar Print, București, 1999.

4. Alexandresco, Dimitrie – ''Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român'', tomul III partea 2, Atelierele Grafice Socec & Co, Societate Anonimă, Bucuresti, 1911.

5. Cărpenaru, Stanciu, D. "Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moștenire", T. U. B., București, 1986.

6. Cernea, Emil, Molcuț, Emil "Istoria statului și dreptului românesc", Casa de Editură și Presă "Șansa" S. R. L., București, 1994.

7. Chirică, Dan "Drept civil. Succesiuni", Editura Lumina Lex, București, 1996.

8. Deak, Francisc "Tratat de drept succesoral", Editura Actami, București, 1999.

9. Deak, Francisc "Moștenirea legală", Editura Actami, București, 1996, pp. 67-69.

10. Dumitrescu, Gh., D. "Despre reprezentare" în "Studii juridice" vol. I, Editura Cartea Românească, Ploiești, 1937.

11. Eliescu, Mihail “Curs de succesiuni”, Editura Humanitas, București, 1998.

12. Eliescu, Mihail “Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R. S. R.”, Editura Academiei, București, 1966.

13. Filipescu, Ion, P. "Tratat de dreptul familiei", Editura ALL, București, 1998.

14. Gorovei, Artur "Legile țării lămurite pentru săteni", Partea I, Tipografia "România Nouă", București, 1924.

15. Hilsenrad, Arthur și colectiv "Principii de drept", Editura Științifică, București, 1959.

16. Ionașcu, Traian "Curs de drept civil. Succesiuni și liberalități", Iași, 1928.

17. Josserand, Louis "Cours de droit civil positif français", Librairie du Recueil Sirey, Paris, p. 417.

18. Macovei, Dumitru "Drept civil. Succesiuni", Editura Fundației "Chemarea" Iași, 1993.

19. Mazeaud Henry, Jean et Leon "Leçons de droit civil", vol. IV, Montchrestien, Paris, 1963.

20. Molcuț, Emil, Oancea, Dan “Drept roman”, Casa de Editură și Presă “Șansa” S. R. L., București, 1993.

21. Teodor Sâmbrian “Drept roman. Principii, instituții și texte celebre”, Casa de Editură și Presă “Șansa” S. R. L., București, 1994.

22. Mourlon, M., Frédéric "Répétitions ecrites sur le Code civil", deuxième volume, Garnier-Frères Librairies-Editeur, Paris, 1881.

23. Popa, Marin “Drept civil. Succesiuni”, Editura Oscar Print, București, 1995.

24. Planiol, Marcel "Traité élémentaire de droit civil", troisième édition, tome troisième, Librairie Cotillon, Paris, 1904.

25. Safta-Romano, Eugeniu "Dreptul de moștenire – Doctrină și jurisprudență", vol. I, Editura Graphix, Iași, 1995.

26. Stănciulescu, Liviu "Dreptul civil. Dreptul de moștenire", Editura Actami, București.

27. Stătescu, Constantin "Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală. Succesiuni", Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967.

28. Tripier, Louis "Codes français", vingt-sixième édition, Cotillon Editeur, L. Larose Librairie, Paris, 1870.

29. Turculeanu, Ion "Drept civil. Contracte speciale și succesiuni", Editura Sitech, Craiova, 1998.

30. Turianu, Corneliu, Turianu, Cristina "Moștenirea și împărțirea ei. Practică judiciară adnotată", Casa de Editură și Presă "Șansa" S.R.L., București, 1998.

31. Zinveliu, I. "Dreptul la moștenire în R. S. R.", Editura Dacia, Cluj Napoca, 1975.

Bibliografie

1. *** – "Codul civil român", Ediție îngrijită de Florin Ciutacu, Editura Teora, București, 2000.

2. *** – "Code civil français", Edition Litec, 1994-1995.

3. *** – "Codul familiei", Ediție îngrijită de Florin Ciutacu, Editura Oscar Print, București, 1999.

4. Alexandresco, Dimitrie – ''Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român'', tomul III partea 2, Atelierele Grafice Socec & Co, Societate Anonimă, Bucuresti, 1911.

5. Cărpenaru, Stanciu, D. "Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moștenire", T. U. B., București, 1986.

6. Cernea, Emil, Molcuț, Emil "Istoria statului și dreptului românesc", Casa de Editură și Presă "Șansa" S. R. L., București, 1994.

7. Chirică, Dan "Drept civil. Succesiuni", Editura Lumina Lex, București, 1996.

8. Deak, Francisc "Tratat de drept succesoral", Editura Actami, București, 1999.

9. Deak, Francisc "Moștenirea legală", Editura Actami, București, 1996, pp. 67-69.

10. Dumitrescu, Gh., D. "Despre reprezentare" în "Studii juridice" vol. I, Editura Cartea Românească, Ploiești, 1937.

11. Eliescu, Mihail “Curs de succesiuni”, Editura Humanitas, București, 1998.

12. Eliescu, Mihail “Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R. S. R.”, Editura Academiei, București, 1966.

13. Filipescu, Ion, P. "Tratat de dreptul familiei", Editura ALL, București, 1998.

14. Gorovei, Artur "Legile țării lămurite pentru săteni", Partea I, Tipografia "România Nouă", București, 1924.

15. Hilsenrad, Arthur și colectiv "Principii de drept", Editura Științifică, București, 1959.

16. Ionașcu, Traian "Curs de drept civil. Succesiuni și liberalități", Iași, 1928.

17. Josserand, Louis "Cours de droit civil positif français", Librairie du Recueil Sirey, Paris, p. 417.

18. Macovei, Dumitru "Drept civil. Succesiuni", Editura Fundației "Chemarea" Iași, 1993.

19. Mazeaud Henry, Jean et Leon "Leçons de droit civil", vol. IV, Montchrestien, Paris, 1963.

20. Molcuț, Emil, Oancea, Dan “Drept roman”, Casa de Editură și Presă “Șansa” S. R. L., București, 1993.

21. Teodor Sâmbrian “Drept roman. Principii, instituții și texte celebre”, Casa de Editură și Presă “Șansa” S. R. L., București, 1994.

22. Mourlon, M., Frédéric "Répétitions ecrites sur le Code civil", deuxième volume, Garnier-Frères Librairies-Editeur, Paris, 1881.

23. Popa, Marin “Drept civil. Succesiuni”, Editura Oscar Print, București, 1995.

24. Planiol, Marcel "Traité élémentaire de droit civil", troisième édition, tome troisième, Librairie Cotillon, Paris, 1904.

25. Safta-Romano, Eugeniu "Dreptul de moștenire – Doctrină și jurisprudență", vol. I, Editura Graphix, Iași, 1995.

26. Stănciulescu, Liviu "Dreptul civil. Dreptul de moștenire", Editura Actami, București.

27. Stătescu, Constantin "Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală. Succesiuni", Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967.

28. Tripier, Louis "Codes français", vingt-sixième édition, Cotillon Editeur, L. Larose Librairie, Paris, 1870.

29. Turculeanu, Ion "Drept civil. Contracte speciale și succesiuni", Editura Sitech, Craiova, 1998.

30. Turianu, Corneliu, Turianu, Cristina "Moștenirea și împărțirea ei. Practică judiciară adnotată", Casa de Editură și Presă "Șansa" S.R.L., București, 1998.

31. Zinveliu, I. "Dreptul la moștenire în R. S. R.", Editura Dacia, Cluj Napoca, 1975.