Dreptul Social European
CUPRINS
Actualitatea temei investigate.
Principiile dreptului sunt permanențe ale dreptului, de aceea, reprezintă o preocupare constantă a doctrinarilor, axul în jurul căruia gravitează legiuitorul și obiectivul major al aplicantului dreptului.
În condițiile globalizării dreptului pozitiv, odată cu multiplicarea impunătoare a componentelor sistemice: norme, instituții, ramuri, destinatarul dreptului riscă să-și piardă orientarea în spațiul normativ-juridic. De aceea, calea destinatarului dreptului, indiferent de poziția acestuia, legiuitor, aplicant, fie destinatar ordinar al dreptului pozitiv, este luminată de principiile dreptului. Principiile dreptului dotează cu imuabilitate dreptul, indiferent de aici și acum, în afara tendințelor expansioniste ale dreptului pozitiv.
Alături de ordinea juridică internă, ordinea juridică internațională este condiționată și substanțializată de principiile generale de drept recunoscut de membrele societății internaționale. Sistemul dreptului internațional contemporan sensibilizează opinia națiunilor civilizate asupra valorilor universale neperene: egalitatea statelor, libertatea popoarelor, unitatea și responsabilitatea statelor pentru viitorul omenirii, dreptatea (justiția) între popoare etc.
Conștiința juridică internațională este profund marcată de principiile generale ale dreptului, preexistente principiilor fundamentale ale dreptului internațional public. În jurul preceptelor călăuzitoare ale dreptului se dezvoltă viața juridică internă și internațională.
Spre deosebire de Curtea Internațională de Justiție care în statutul său (art. 38 paragraful 1 lit. c) este abilitată să aplice „principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”, Curtea Europeană de Justiție nu dispune de o prevedere asemănătoare în tratatele constitutive sau în protocoalele relative la statutul său.
Totuși, Curtea a recurs și recurge frecvent la principii generale sau fundamentale pe care ea le desemnează ca principii de drept comunitar și pe care — cu acest titlu — le impune în exercitarea misiunii care îi incumbă potrivit tratatului, misiunea asigurării respectării dreptului. Acest demers al Curții, care s-a amplificat și îmbogățit în cursul timpului, a suscitat întrebări ținând de justificarea lui și de originea principiilor astfel consacrate.
De ce este necesară recurgerea la principiile generale? Justificarea se găsește în anumite caracteristici ale construcției juridice comunitare care, la rândul său, comandă în parte geneza unor astfel de principii. Construcția juridică comunitară este astfel concepută încât nu se poate limita la dispozițiile de drept scris pe care se fundamentează.
Dreptul comunitar(originar ori derivat) este conceput pentru realizarea unor scopuri economice determinate, fiind – de aceea – departe de a reglementa toate problemele pe care ordinea juridică le poate ridica.
Pentru a răspunde acestei necesități, Curtea nu putea face apel decât la principii generale. Metodele de interpretare pe care ea le folosește au jucat un rol deosebit în dezvoltarea dreptului comunitar, dar interpretarea surselor scrise nu putea acoperi întreaga nevoie de reglementare. În acest context, în hotărârile Curții au apărut din ce în ce mai frecvent referiri la „principiile generale comune drepturilor statelor membre”.
Scopul și obiectivele tezei. Domeniu constant al preocupărilor științifice, principiile dreptului implică totuși viziuni originale, descoperiri ce rezultă din obiective limpede trasate.
Argumentele invocate în favoarea importanței și actualității obiectului cercetărilor ne angajează a formula finalitățile studiului întreprins.
Scopul major al cercetărilor efectuate este de a ordona și de a cizela, din dubla perspectivă teoretico-practică, domeniul incert și controversat al principiilor dreptului comunitar. Scopul trasat se dimensionează într-un șir de obiective de realizare consecventă și consecutivă:
definirea noțiunii de principii generale și speciale ale dreptului social comunitar;
ierarhizarea principiilor dreptului în cadrul sistemului juridic comunitar;
formularea criteriilor de clasificare a și sistematizarea principiilor dreptului;
analiza legislației comunitare privind principiile generale și speciale ale dreptului social european;
caracterizarea principiilor fundamentale ale dreptului comunitar;
raportarea principiilor specifice dreptului social european la principiile generale ale dreptului comunitar.
Suportul metodologic și teoretico-științific al investigațiilor.
În vederea cercetării cât mai complete a obiectului investigațiilor, urmărind cu perseverență atingerea graduală a obiectivelor enunțate, am selectat metodele adecvate de cercetare științifică a principiilor dreptului. Baza metodologică a investigațiilor se compune din:
metoda logică (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare, diviziune, clasificare, definiții etc.), utilizată constant pe toată lungimea tezei;
metoda istorică, folosită pentru cercetarea originii principilor dreptului comunitar;
metoda sistematică, indispensabilă pentru cercetarea sistemului principiilor dreptului, actelor normative care exprimă principiile dreptului, etc.;
metoda observației, pertinentă pentru evidențierea valorii și evaluarea funcției principiilor dreptului social european.
Suportul teoretico-științific al investigațiilor a fost determinat de realizările doctrinare din țară și de peste hotare. în mod special, evidențiem doctrina juridică din România, Franța, Federația Rusă, Republica Moldova privind materia dreptului comunitar.
Noutatea științifică a lucrării. Elementele de noutate științifică ale tezei le rezumăm astfel:
Abordarea interdisciplinară a principiilor dreptului: la granița dreptului comunitar și științelor juridice particulare (ramurale).
Definirea principiilor fundamentale și specifice dreptului social comunitar.
Enunțarea principiilor generale ale dreptului care determină esența dreptului: libertate, egalitate, justiție, responsabilitate, unitate și ierarhie.
Abordarea sistemică a principiilor dreptului și stabilirea ierarhiei principiilor dreptului comunitar.
Determinarea locului și rolului principiilor dreptului social comunitar în cadrul sistemului dreptului comunitar.
Structura tezei. Teza este structurată în două capitole succedate logic și organic; introducere ca inițiere în studiu; încheiere ce inserează concluzii și recomandări; bibliografie în funcție de suport documentar și doctrinar al lucrării.
CAPITOLUL I. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI SOCIAL EUROPEAN
§1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PRINCIPIILE DREPTULUI
Termenul de principiu își are originea în grecescul arhe care desemnează acțiunea de a conduce, dar și mișcarea de a începe. Substantivul arhon înseamnă ceea ce stă de conducător, de căpetenie, pe când arheic este începutul, temei logic al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca veche verbul arhe cu principium, ceea ce înseamnă început, prim (ar), temei. Din latină principium își păstrează intact rădăcina în română (principiu, principie), franceză (principe), italiană (principio), engleză (principle), rusă (npинцun) etc.
Potrivit DEX-ului, principiu este elementul fundamental, ideea, legea de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.; la plural – totalitatea legilor și a noțiunilor de bază ale unei științe.
Orice știință contemporană conține anumite principii (legi, idei) care reflectă raporturi necesare, stabile, generale, esențiale, repetabile dintre fenomenele pe care le studiază. Cu referință la știința dreptului, principiile reflectă raporturile necesare, stabile, generale, esențiale, repetabile în cadrul realității juridice a societății sau dintre fenomenul juridic și alte fenomene sociale.
Doctrina juridică înregistrează o definiție-tip a noțiunii „principiile dreptului”, dată și acceptată în mare măsură de teoreticienii din țară si de peste hotare, cu unele accente, nuanțări juridice făcute de diferiți autori. Astfel, conform doctrinarilor Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Viorel Daghie, Dumitru Baltag ș.a., principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o țară, orientând reglementările juridice și aplicarea dreptului.
Gheorghe Avornic și Gheorghe Lupu completează definiția principiilor dreptului, accentuând că principiile dreptului sunt determinate de relațiile sociale, fiind expresia valorilor promovate și apărate de drept și că sunt idei ale conținutului tuturor normelor juridice. Gh. Avornic și Gh. Lupu astfel nu înrămează principiile dreptului într-un cadru național.
Dumitru Mazilu și Victor Dan Zlătescu completează fondul definiției principiilor dreptului cu caracterul fundamental al acestora, considerând că ele cuprind cerințele obiective ale societății în procesul creării dreptului și realizării dreptului, sunt produsul observației nevoilor societății
Gheorghe Boboș și Boris Negru înțeleg principiile dreptului atât în funcție de fundament al sistemului de drept, cât și în funcție de modalitate de coordonare a normelor juridice în cadrul sistemului, în jurul unei idei călăuzitoare
După Nicolae Popa, principiile dreptului sunt acele idei conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice. Indiferent de spațiul-timp al lor de existență, – precizare adusă de autorii Gheorghe Mihai și Radu Motică, – ceea ce ne permite să decidem că un sistem de drept este mai aproape sau mai departe de ele, aceste principii. Aceiași doctrinari susțin că principiile dreptului constituie esența lui și reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept, de aceea, se regăsesc în acestea. în măsura în care sunt cunoscute, recunoscute de către autoritatea legiuitoare și consacrate de ea, principiile dreptului dau sistemului de drept validitate și stabilitate
Spre deosebire de Curtea Internațională de Justiție care în statutul său (art. 38 paragraful 1 lit. c) este abilitată să aplice „principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”, Curtea Europeană de Justiție nu dispune de o prevedere asemănătoare în tratatele constitutive sau în protocoalele relative la statutul său.
Totuși, Curtea a recurs și recurge frecvent la principii generale sau fundamentale pe care ea le desemnează ca principii de drept comunitar și pe care — cu acest titlu — le impune în exercitarea misiunii care îi incumbă potrivit tratatului, misiunea asigurării respectării dreptului. Acest demers al Curții, care s-a amplificat și îmbogățit în cursul timpului, a suscitat întrebări ținând de justificarea lui și de originea principiilor astfel consacrate.
De ce este necesară recurgerea la principiile generale? Justificarea se găsește în anumite caracteristici ale construcției juridice comunitare care, la rândul său, comandă în parte geneza unor astfel de principii. Construcția juridică comunitară este astfel concepută încât nu se poate limita la dispozițiile de drept scris pe care se fundamentează.
Dreptul comunitar(originar ori derivat) este conceput pentru realizarea unor scopuri economice determinate, fiind – de aceea – departe de a reglementa toate problemele pe care ordinea juridică le poate ridica.
Pentru a răspunde acestei necesități, Curtea nu putea face apel decât la principii generale. Metodele de interpretare pe care ea le folosește au jucat un rol deosebit în dezvoltarea dreptului comunitar, dar interpretarea surselor scrise nu putea acoperi întreaga nevoie de reglementare. În acest context, în hotărârile Curții au apărut din ce în ce mai frecvent referiri la „principiile generale comune drepturilor statelor membre”.
În ce privește originea principiilor astfel consacrate, ea este diversă, o enumerare neputându-se face în absența unei clasificări. În doctrină au fost evidențiate clasificări diferite, una din cele mai des folosite fiind cea tripartită, în:
principii inerente oricărui sistem juridic organizat;
principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre; și
principii deduse din natura Comunităților Europene.
Examenul conținutului principiilor generale comportă două aspecte: cel al înțelesului principiului și acela al modalităților concrete de punere a sa în practică.
Păstrând delimitarea între principiile generale de drept (cele inerente oricărui sistem juridic organizat și cele comune sistemelor juridice ale statelor membre) și principiile deduse din natura comunităților, putem enumera ca făcând parte din prima categorie principiul securității juridice, cel al protecției încrederii legitime, principiile care derivă din exigențele statului de drept.
În ce privește categoria principiilor generale deduse din natura comunităților,ea este formată din ansamblul regulilor pe care judecătorul comunitar le degajă din dispozițiile tratatelor, cărora el le atribuie o valoare fundamentală. Se remarcă în sânul acestei categorii o diviziune între principiile generale cu caracter instituțional și principiile generale deduse din noțiunea de Piață comună.
Principii generale cu caracter instituțional sunt aplicabilitatea directă a dreptului comunitar și preeminența sa dar și acela al solidarității, legat de noțiunea însăși de comunitate, solidaritatea impunându-se statelor membre atât în relațiile lor reciproce cât și în ce privește atitudinea pe care ele trebuie să o adopte în cadrul unor structuri externe cărora le aparțin. Un alt principiu din această categorie este cel al echilibrului instituțional, reprezentat — potrivit jurisprudenței Curții — de un echilibru al puterilor, adică de o repartiție a funcțiilor și atribuțiilor între cele trei instituții comunitare. Curtea vede în echilibrul instituțional un principiu cu caracter constituțional, care trebuie aplicat mai ales relațiilor interinstituționale.
Principiile generale deduse din noțiunea de Piață comună sunt cele enunțate de dispozițiile tratatelor ca inerente creării și funcționării unei piețe comune și sunt reluate în dispozițiile proprii domeniilor diferite reglementate de aceste tratate.
Caracterul jurisprudențial al principiilor generale le conferă acestora o autoritate care este aceeași cu cea de care dispune judecătorul comunitar în exercitarea puterilor cu care el este investit. În alți termeni, aceste principii au o autoritate care le plasează pe același rang cu tratatele în ierarhia regulilor dreptului comunitar.
Respectarea lor se impune astfel instituțiilor, condiționând legalitatea actelor adoptate de ele. Parte integrantă a sistemului dreptului comunitar, principiile împrumută de la acest drept calitățile sale în raport cu dreptul național. Ele se impun astfel ca atare autorităților statelor membre în exercitarea puterilor de care acestea dispun în domeniile reglementate de dreptul comunitar.
În ipoteza în care în aceeași situație mai multe principii ar apărea concurente, chiar opuse, îi aparține judecătorului comunitar să îl determine pe acela care se aplică făcând să prevaleze principiul care în opinia sa trebuie să se impună.
Recurgerea la principiile generale ale dreptului ca izvoare juridice se impune în mod deosebit datorită caracterului de noutate a dreptului comunitar care se află încă în etapa consolidării sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaște o lungă perioadă în care ea s-a sedimentat.
S-ar putea distinge trei categorii de principii:
principii juridice obligatorii care sunt o moștenire juridică ce este comună vestului Europei ca o formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;
reguli de reglementare comune legislației statelor membre, cu sau fără elemente de echitate și imparțialitate; ele își au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor și în nivelul lor de dezvoltare economică, socială și cultuală sensibil egal (o astfel de situație este, în fapt, o condiție a dobândirii calității e membru al Uniunii Europene);
reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate independent de ordinea juridică națională; ele sunt o creație a instituțiilor comunitare ă Curții de Justiție) ca urmare a interpretărilor și motivărilor legale, care sunt repetabile, pot lua conturul unor principii generale.
În aprecierea importanței și eficienței acestor principii, trebuie observat că prima categorie de principii este prioritară, dacă tratatele comunitare nu cuprind prevederi exprese în sensul dorit. Dacă un asemenea principiu se regăsește în reguli de reglementare comune, distincția față de acestea nu mai poate fi deosebit de clară.
Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresă în tratatele comunitare. Astfel, în ce privește răspunderea contractuală a instituțiilor și angajaților Comunității în executarea obligațiilor, conform art. 288 alin. 2 CE, Comunitatea va compensa orice daună cauzată în acest mod, potrivit principiilor generale comune legislațiilor statelor membre, care includ atât principiile juridice obligatorii, cât și regulile de reglementare comune legislațiilor. Relativ la alegerile pentru Parlamentul European, in. 190 CE prevede că acesta urmează să elaboreze o propunere pentru alegeri prin vot universal direct potrivit cu o procedură uniformă în toate statele membre sau conform unor principii comune tuturor statelor membre. Tot astfel, atunci când se stabilește competența Curții de justiție prin art. 173 [230] alin. 2 CE, se face referire la acțiuni introduse pe temeiul încălcării unei reguli de drept privitoare la aplicarea Tratatului, noțiunea de „reguli de drept” putând să includă și principiile generale ale dreptului, așa cum au fost formulate mai sus. S-a subliniat că, întrucât Tratatul nu cuprinde nici o regulă în mod expres și specific care să cârmuiască consecințele încălcării dreptului comunitar de către statele membre, incumbă Curții, în realizarea sarcinii ce îi este atribuită prin art. 164 [220 alin. 2] CE, de a asigura că, în interpretarea și aplicarea Tratatului, legea este respectată, de a decide asupra unei astfel de probleme potrivit metodelor de interpretare general acceptate, în special prin referire la principiile fundamentale ale sistemului juridic comunitar și, dacă este necesar, la principiile general comune sistemelor juridice ale statelor membre.
Dacă în tratatele comunitare nu se face referire expresă la principii de drept obligatorii, ele se vor putea aplica fără reținere atunci când nu sunt în contradicție cu vreo prevedere a Tratatelor.
Dacă există, însă, divergențe, vor fi aplicabile prevederile cuprinse în Tratate.
Atunci când nici o prevedere contrară nu este cuprinsă în Tratate, evident, se vor aplica principiile generale ca parte a ordinii juridice comunitare. Astfel vor fi înlăturate lacunele din dreptul comunitar. Aceeași eficiență o vor avea și referirile din Tratate privind aplicarea regulilor comune sau regulilor de drept.
Principiile general obligatorii trebuie să fie general acceptate în ordinea juridică națională a statelor membre în scopul de a constitui principii generale de drept comunitar. Nu este necesar, însă, ca ele să fie expres enunțate, ci numai să fie acceptate chiar în diverse forme, precum în cazul încorporării în legea fundamentală națională, în legi ordinare, în practica jurisdicțională etc. Desigur, un principiu care este propriu unui sistem național de drept și, deci, nu are extensiunea necesară, astfel încât să se regăsească sub o formă sau alta în sistemele din alte state membre, nu va putea fi invocat în fața Curții de Justiție ca fiind un principiu de drept comunitar.
Dacă un principiu de drept obligatoriu trebuie să îndeplinească o condiție de generalitate prin raportare la statele membre, o regulă de reglementare comună nu trebuie ca, în mod necesar, să privească toate statele, fiind suficient ca ea să fie întâlnită doar în câteva dintre ele, unde există un interes deosebit în rezolvarea unor situații bine definite. Per a contrario, dacă soluțiile oferite, spre exemplu, de două sisteme sunt vădit diferite, fără vreo posibilitate de apropiere, nu mai intră în discuție o reglementare comună.
Principiile generale de drept pot fi invocate atunci când organele comunitare de jurisdicție vor face un control de legalitate a actelor emise de instituțiile comunitare.
În cazurile de competența instanțelor comunitare s-a făcut referire la o serie de astfel de principii.
§2. PROTECȚIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI
În fața Curții de Justiție au fost puse în discuție probleme privind protecția drepturilor fundamentale ale omului în legătură cu care nici unul dintre tratatele comunitare de bază adoptate nu a cuprins prevederi exprese sau cu caracter general. Numai TMs. prevede în art. 6 că Uniunea (Europeană – n.n.) se întemeiază pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale (s. n.), precum și al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre, și respectă drepturile fundamentale așa cum sunt ele garantate prin Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, și așa cum ele rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre. Prin TA au fost introduse în TMs. noi dispoziții în această materie – art. FI, devenit art. 7 și modificat prin Tratatul de la Nisa, în următorul sens: „Pe baza unei propuneri motivate din partea unei treimi dintre statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei, Consiliul, acționând cu o majoritate de patru cincimi dintre membrii săi după obținerea avizului conform al Parlamentului European, poate să constate că există un risc clar al unei încălcări grave de către un stat membru a principiilor menționate în art. 6 (1) și să adreseze recomandări corespunzătoare acestui stat. Înainte de a face o asemenea constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză și, acționând cu aceeași procedură, poate să apeleze la persoane independente pentru a prezenta într-un termen rezonabil un raport asupra situației statului membru în cauză” (parag. 1); „Consiliul, întrunit la nivelul șefilor de stat sau de guvern și acționând în unanimitate pe baza unei propuneri din partea unei treimi dintre statele membre sau din partea Comisiei și după ce se va fi obținut avizul conform al Parlamentului European, poate să constate existența unei încălcări grave și persistente de către un stat membru a principiilor menționate în art. 6 (1), după ce se va fi invitat guvernul statului membru în cauză să-și prezinte observațiile sale” (parag. 2); „Atunci când este făcută o asemenea constatare, Consiliul, statuând cu majoritate calificată, poate să decidă suspendarea unora dintre drepturile ce decurg din aplicarea acestui Tratat statului membru în cauză, inclusiv drepturile de vot ale reprezentanților acestui stat membru în Consiliu. Procedând în acest mod, Consiliul urmează să ia în considerare consecințele posibile ale unei asemenea suspendări asupra drepturilor și obligațiilor persoanelor fizice și juridice. Obligațiile statului membru respectiv, asumate în virtutea acestui Tratat, continuă în orice caz să îi incumbe acestui stat” (parag. 3).
Această problemă a fost amplificată în lumina regulilor mai stricte prevăzute în legislația Germaniei privind protecția drepturilor omului, ca principii generale ale dreptului comunitar. Astfel, în unele cazuri aflate atât în fața Curții de Justiție, cât și în fața tribunalelor naționale germane s-a pretins că unele acte comunitare erau nule având în vedere prevederile lor fundamentale care încălcau Legea fundamentală germană. Curtea de Justiție a precizat, însă, că validitatea măsurilor adoptate de instituțiile comunitare poate fi apreciată numai în lumina dreptului comunitar și ea nu poate fi pusă în discuție prin afirmațiile că măsurile contravin, fie drepturilor fundamentale așa cum sunt formulate de constituția acelui stat, fie principiilor sale constituționale.
Respectarea acestor drepturi formează o parte integrantă a principiilor generale de drept protejate de Curtea de Justiție. Până în 1974, Curtea de Justiție a evitat să facă referire la vreun instrument internațional pentru protecția drepturilor fundamentale ale omului. Însă, începând din acest an, ea a admis că tratatele internaționale privind drepturile omului pot să ofere orientări care să fie urmate în cadrul dreptului comunitar, recunoscând, astfel, Convenția de la Roma ca principală sursă a drepturilor omului legal protejate și, de asemenea, a hotărât că măsurile care sunt incompatibile cu respectarea drepturilor omului astfel recunoscute și garantate nu pot fi acceptate de către Comunitate. Protecția acestor drepturi, cât timp sunt inspirate de tradiții constituționale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul structurii și obiectivelor Comunității. Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de drept a căror respectare o asigură organele comunitare de jurisdicție și, în acest sens, Curtea de Justiție și Curtea de Primă Instanță se inspiră din tradițiile menționate și din orientările oferite de tratatele internaționale pentru protecția drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau pe care le-au semnat, Convenția Europeană a Drepturilor Omului având o semnificație specială în aceste sens.
La Consiliul European de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene și Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului care a fost elaborată de o convenție compusă din 30 reprezentanți ai parlamentelor naționale, 16 reprezentanți ai Parlamentului European, 15 reprezentanți personali ai șefilor de stat sau de guvern și un comisar reprezentând Comisia. S-a relevat că, prin această proclamare, protecția drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii va fi mai vizibilă și mai transparentă pentru cetățean și că, în viitor, Curtea de Justiție va putea, de asemenea, să se refere la Cartă când se va examina compatibilitatea unui act specific cu drepturile fundamentale, astfel atribuind Cartei rangul unei interpretări autentice a principiilor juridice menționate în art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, cu atât mai mult cu cât ea a fost aprobată de toate guvernele și parlamentele. Carta este însoțită de explicații care ar trebui să ajute la interpretarea unui text elaborat sintetic. Ea nu a fost avută în vedere, sub aspectul conținutului, în Tratatul de la Nisa. Se face numai o trimitere la ea în Declarația privind viitorul Uniunii adoptată de comun acord de Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre întrunită pentru modificarea Tratatelor (TMs., CE. Euratom și CECO) și a unor acte conexe (ce a dus la adoptarea Tratatului de la Nisa și a altor documente), în sensul includerii Cartei respective în procesul de dezbatere ce ar urma să fie declanșat în legătură cu viitorul Uniunii.
Nu s-a putut stabili o demarcație netă între drepturile fundamentale ale omului și alte principii de drept. Ele pot fi aplicate până la confuziune. O serie de astfel de principii au fost recunoscute de Curtea de Justiție, dar ele pot intra și în categoria drepturilor omului.
Astfel, s-a acceptat dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului ca un principiu comun tuturor sistemelor juridice ale statelor membre, dar protecția activităților private ale oricărei persoane, fizice sau juridice, trebuie să fie recunoscută și ca un principiu general de drept comunitar, deoarece în toate aceste sisteme orice intervenție din partea autorităților publice trebuie să aibă o bază legală și să fie justificată pe motivele stabilite prin lege și, în consecință, sistemele în cauză prevăd, deși în forme diferite, protecția contra intervenției arbitrare și disproporționate.
De asemenea, a fost afirmat dreptul de a forma sindicate, nici un fel de restricții în interesul securității și siguranței publice, altele decât cele care sunt necesare pentru protejarea acelor interese într-o societate democratică, neputând să afecteze drepturile asigurate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1950, de la Roma, și prin Protocoalele sale.
Curtea a mai statuat în sensul că atunci când un stat membru invocă dispozițiile combinate ale art. 56 și art. 66 [46 și 55] din Tratat pentru a justifica, prin rațiuni de ordine publică, de securitate publică ori sănătate publică, o reglementare care este de natură să împiedice exercitarea liberei prestări a serviciilor, această justificare, prevăzută de dreptul comunitar, trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale de drept și, în special, a drepturilor fundamentale. Reglementarea respectivă nu va putea, astfel, să beneficieze de excepțiile prevăzute în acele dispoziții decât dacă ea este conformă drepturilor fundamentale a căror respectare o asigură Curtea.
Principiul democrației a fost luat în considerare atunci când s-a decis că trebuie să fie satisfăcută cerința consultării Parlamentului, impusă de art. 43 [37] alin. 2 CE, ca un mijloc prin care acesta ia parte la procesul legislativ comunitar și ca un factor esențial în echilibrul instituțional urmărit de Tratat, fiind astfel reflectată necesitatea participării cetățenilor la exercitarea puterii prin intermediul adunării reprezentative. Neobservarea unei astfel de formalități esențiale va putea să atragă nulitatea eventualei măsuri luate de organul în cauză (în speță, Consiliul).
O aplicație a principiului democrației în planul legislației comunitare a fost consacrată prin modificările introduse de TMs. în Tratatul CE (noua Parte a II-a intitulată „Cetățenia Uniunii”). Instituindu-se cetățenia Uniunii pentru orice persoană care are naționalitatea unui stat membru (ea completând, dar neînlocuind cetățenia națională), cetățenii în cauză beneficiază, potrivit art. 8 [17] CE, de drepturi și acceptă obligațiile prevăzute prin Tratat. Unul dintre aceste drepturi astfel asigurate, este dreptul oricărui cetățean care își are reședința într-un stat membru de a alege și de a fi ales în alegerile locale din acest stat, chiar dacă nu este resortisantul său, în aceleași condiții ca resortisanții acestui stat. Acest drept urmează să fie exercitat, conform art. 8 B [19] parag. 1, sub rezerva modalităților ce trebuie hotărâte de către Consiliu, care va statua în unanimitate la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului. Aceste modalități pot să includă dispoziții derogatorii când probleme specifice unui stat membru justifică acest lucru. în acest sens a fost adoptată Directiva Nr. 94/80 din 19 decembrie 1994.
Sub rezerva art. 138 [190] parag. 4 și a dispozițiilor de aplicare a sa, dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European va putea fi exercitat în condiții identice celor de mai sus, modalitățile de exercitare urmând să fie hotărâte de către Consiliu – art. 8 [17] parag. 2.
S-a relevat că această cetățenie a Uniunii este destinată a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre, care le dă posibilitatea celor aflați ei înșiși în aceeași situație de a beneficia de același tratament în drept, indiferent de naționalitatea (cetățenia) lor, sub rezerva unor excepții care sunt expres prevăzute. în consecință, un cetățean al Uniunii, rezident în mod legal pe teritoriul unui stat membru-gazdă, poate să invoce art. 6 [22] CE în toate situațiile care intră în domeniul de aplicare ratione materiae a dreptului comunitar; aceste situații le includ pe cele ce implică exercitarea libertăților fundamentale garantate de Tratat și pe cele relative la exercitarea dreptului de a circula și de a avea reședința în mod liber în alt stat membru.
În legătură cu dreptul la respectarea vieții private, care este cuprins în art. 8 al Convenției Europene asupra Drepturilor Omului și care deriva din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, Curtea a precizat că acesta este unul dintre drepturile fundamentale protejate de ordinea juridică comunitară, el incluzând în special, dreptul persoanei de a se păstra secretă starea sa de sănătate. Asupra acestor drepturi astfel protejate pot fi impuse restricții cu condiția ca ele în fapt să corespundă obiectivelor de interes public general și să nu constituie cu privire la scopul urmărit, o interferență disproporționată și intolerabilă prin care se încalcă însăși esența dreptului protejat. În cauză s-a subliniat că dreptul la respectarea vieții private impune respectarea în totalitate a refuzului celui interesat de a se supune unui test de depistare (SIDA), dar acest refuz poate să justifice un refuz de angajare dacă testul este realmente necesar pentru a se evalua aptitudinea angajatului.
În aceeași privință, s-a reținut că, în timp ce simpla înregistrare de către un angajator a datelor nominative privind remunerația plătită angajaților săi nu poate să constituie o interferență cu viața privată, comunicarea acestor date terților, de exemplu unei autorități publice, încalcă dreptul persoanelor respective la respectarea vieții private, indiferent de folosirea ulterioară a datelor astfel comunicate, și constituie o interferență în înțelesul aceluiași art. 8; pentru stabilirea unei asemenea interferențe nu are importanță dacă informațiile comunicate au caracter sensibil sau dacă persoanele în cauză au fost supuse unor inconveniente în orice mod, fiind suficient ca datele privind remunerarea primită de un angajat sau pensionar să fi fost comunicate de angajator unui terț.
În ceea ce privește dreptul tuturor persoanelor, în proceduri contradictorii, la un proces corect, s-a arătat că art. 6(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se opune faptului Curții de Justiție de a refuza o cerere pentru permisiunea de a se prezenta observații scrise ca răspuns la opinia avocatului general. Aceasta pentru că, mai întâi, în cadrul sistemului judecătoresc stabilit de Tratat și de Statutul Curții și cum este prevăzut în detaliu în Regulile de Procedură ale Curții, opinia avocatului general – în contrast cu opiniile adresate judecătorilor sau părților care provin de la o autoritate din afara Curții – constituie opinia individuală motivată, exprimată în ședință publică, a unui membru al Curții de Justiție însăși, care ia parte public și individual la procesul prin care Curtea ajunge la hotărârea sa, și în consecință la realizarea funcției judiciare încredințate Curții; în al doilea rând, având în vedere scopul procedurii contradictorii, care este de împiedicare a Curții de a fi influențată prin argumente pe care părțile au fost în imposibilitate de a le discuta, Curtea poate, din proprie inițiativă, la propunerea avocatului general, să redeschidă procedura orală, în conformitate cu Regulile de Procedură, dacă ea consideră că lipsesc informațiile suficiente sau că trebuie să existe discuții pe baza unui argument care nu a fost dezbătut între părți.
Drepturile fundamentale care sunt o parte a principiilor generale ale dreptului comunitar – a mai arătat Curtea – nu sunt absolute, ci trebuie să fie avute în vedere în relație cu funcția lor socială și, în consecință, exercitarea dreptului de proprietate și a libertății de a desfășura un comerț sau o profesie poate fi restrânsă, în special în contextul unei organizări comune a pieței, cu condiția ca aceste restrângeri în fapt să corespundă obiectivelor de interes general urmărite de Comunitate și să nu constituie în relație cu scopul urmărit o interferență disproporționată și intolerabilă, care să afecteze substanța drepturilor astfel garantate.
§3. PRINCIPIUL EGALITĂȚII
Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului comunitar presupune, în primul rând, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părților în situații identice și comparabile. El este prevăzut, prin aplicații, în chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, art. 141 CE interzice discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile și bărbații trebuie să primească plată egală pentru muncă egală, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe motive de naționalitate (parag. 1), Consiliul putând să adopte conform procedurii prevăzute de art. 251 CE reguli în scopul interzicerii unei astfel de discriminări (parag. 2) și, conform art. 13 CE, sub rezerva dispozițiilor Tratatului și, în limitele competențelor conferite de acesta Comunității, să ia măsuri corespunzătoare, statuând în unanimitate pe baza unei propuneri din partea Comisiei și după consultarea Parlamentului, pentru combaterea discriminării bazate pe sex, origine etnică ori rasială, religie ori credință, handicap, vârstă sau orientarea sexuală. Articolul 40 [34] alin. 3 fraza a doua CE exclude orice discriminare între producători și consumatori în cadrul Comunității în organizarea comună a piețelor agricole. Alte dispoziții interzic discriminarea în materia liberei circulații a mărfurilor, persoanelor și capitalului. În practică s-a statuat că posibilele divergențe între legislațiile naționale, pot crea obstacole la libera circulație a produselor, dar acestea trebuie acceptate numai în măsura în care sunt recunoscute a fi necesare în scopul satisfacerii cerințelor obligatorii privind, în special, eficacitatea supravegherii fiscale, protecția sănătății publice, corectitudinea tranzacțiilor comerciale și apărarea consumatorului, adică trebuie să existe un interes general4'. Discriminarea trebuie să fie justificată suficient și obiectiv, și nu arbitrar. Pe de altă parte, diferențele în situație, care sunt datorate fenomenelor naturale nu pot să fie descrise ca fiind discriminare în înțelesul Tratatului. „Aceasta din urmă privește doar diferențele în tratament care apar în activitatea umană și, în special, din măsurile luate de autoritățile publice, ca discriminare. Comunitatea nu are nici o obligație de a lua măsuri de înlăturare a diferențelor care sunt consecința inegalităților naturale”.
Conceptul de discriminare nu acoperă (ea fiind interzisă prin art. 7, ulterior art. 6 [12] CE) acele situații în care tratamentul inegal al resortisanților diferitelor state este datorat diferențelor între legislațiile statelor membre. El ar deveni aplicabil numai dacă acest tratament poate să fie imputat unui subiect de drept – instituții comunitare, state, organele lor, întreprinderi etc. în măsura în care aceste diferențe afectează toate persoanele supuse lor, potrivit unui criteriu obiectiv și fără a avea în vedere naționalitatea lor, astfel că, spre exemplu, nu se pot aduce obiecții privind taxele diferite pe venit stabilite potrivit legilor naționale.
Tot astfel, s-a apreciat că acordarea dreptului exclusiv de a transmite semnale de televiziune nu constituie o încălcare a obligației de nediscriminare menționată, dar discriminarea din partea întreprinderilor care beneficiază de astfel de drepturi exclusive față de naționalii statelor membre pe motiv de naționalitate este incompatibilă cu prevederile art. 7 (ulterior art. 6 [12]).
În materia dreptului de autor, s-a statuat, că interzicerea discriminării prevăzute în parag. 1 din art. 6 [12] CE se circumscrie și situației în care termenul de protecție acordat de legislația unui stat membru pentru lucrările unui autor care este cetățean al unui alt stat membru este mai scurt decât termenul acordat pentru lucrările cetățenilor proprii; interzicând „orice discriminare pe motive de naționalitate”, această prevedere impune fiecărui stat membru să asigure situarea pe picior de egalitate a cetățenilor din celelalte state membre într-un caz cârmuit de dreptul comunitar, cu cetățenii săi proprii.
Principiul nediscriminării se aplică tuturor relațiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde își produc efectele. O regulă de procedură civilă internă a unui stat membru cerând naționalilor și persoanelor juridice dintr-un alt stat membru, chiar nerezidente, de a furniza o garanție pentru cheltuieli când ele doresc să introducă proceduri legale, contra unui național al primului stat menționat ori unei companii stabilită aici – a arătat Curtea de Justiție – intră în domeniul de aplicare a Tratatului CE. în înțelesul primului paragraf al art. 6 [72] al acestuia, și este supusă principiului general al nediscriminării de domeniul acestui articol, în măsura în care ea are un efect, chiar dacă indirect, asupra comerțului cu mărfuri și servicii între statele membre, care este susceptibil să se producă în special dacă garanția pentru cheltuieli este cerută când sunt introduse proceduri în vederea obținerii plății pentru furnizarea de mărfuri. Primul paragraf al art. 6 [22] împiedică un stat membru să ceară unei persoane juridice stabilite într-un alt stat membru, care a introdus înaintea unuia dintre tribunalele sale proprii o acțiune contra unuia dintre propriii săi naționali sau unei companii stabilite pe propriul său teritoriu, să depună o garanție pentru cheltuielile acelor proceduri când nici o astfel de cerință nu poate fi impusă persoanelor juridice stabilite în cel dintâi stat menționat și dacă acțiunea este privitoare la libertățile fundamentale garantate de dreptul comunitar.
Aplicarea, pe bază unilaterală, de către un grup care pune la dispoziția funcționalilor CE servicii de îngrijire a sănătății, situat într-un stat membru, a unei scări de cheltuieli pentru îngrijire medicală și de maternitate spitalicească care este mai mare decât aceea aplicabilă rezidenților afiliați la schema națională de securitate socială din acel stat constituie discriminare pe motiv de naționalitate interzisă de parag. 1 din art. 6 [72] CE, în absența justificării obiective în această privință. Nu mai puțin, chiar criteriul afilierii la o asemenea schemă, pe care se întemeiază diferențele de cheltuieli pentru îngrijirea medicală și spitalicească, constituie discriminare indirectă pe același motiv.
În aceeași direcție s-a mai statuat că dreptul comunitar împiedică un stat membru să solicite naționalilor altor state membre, autorizați să-și aibă reședința pe teritoriul lui, prezentarea unui permis de ședere emis de autoritățile naționale, în scopul de a primi o alocație de creștere a copiilor, în timp ce propriilor resortisanți ai statului membru nu le este pretins să fie rezidenți în mod permanent sau obișnuit în acest stat. Așa fiind, în scopul acordării beneficiului în cauză, posedarea unui permis de ședere nu poate fi constitutiv de drept la beneficiu când, în scopul recunoașterii dreptului de ședere, el are numai forță declarativă și probantă.
Tot astfel, s-a constatat că un stat membru nu își îndeplinește obligațiile sale conform art. 6 [72] CE atunci când, în scopul recunoașterii personalității juridice a unei asociații, pretinde ca unul dintre membrii administrației asociației să posede cetățenia acestui stat sau ca un număr de membri – majoritatea – să aibă această cetățenie. Acest reguli care reglementează dreptul de a forma asociații cu personalitate juridică, aplicabile cetățenilor celorlalte state membre, afectează una dintre libertățile fundamentale garantate de Tratat și, în consecință, încalcă art. 6 [72] din acesta prin impunerea unei cerințe discriminatorii privind cetățenia.
În materie penală s-a admis că drepturile conferite de regulile naționale de a avea o procedură penală condusă într-o altă limbă decât limba principală a statului respectiv intră în domeniul Tratatului și trebuie să fie satisfăcute prevederile art. 6 [12] ale acestuia. în această privință, deși, în general vorbind, legislația penală și regulile de procedură penală sunt domenii pentru care statele membre sunt răspunzătoare, dreptul comunitar stabilește limite puterilor în acest sens. Aceste prevederi legislative nu pot să discrimineze față de persoanele cărora dreptul comunitar le dă dreptul la tratament egal sau să restrângă libertățile fundamentale garantate de dreptul comunitar. Așa fiind, s-a decis că art. 6 [12] se opune regulilor naționale care, în privința unei limbi specifice, alta decât limba principală din statul în cauză, conferă cetățenilor a căror limbă este această limbă specifică și care sunt rezidenți într-o zonă definită, dreptul de a cere ca procedurile penale să fie conduse în această limbă, fără a se conferi același drept cetățenilor altor state membre, care călătoresc sau locuiesc în acea zonă și a căror limbă este identică.
Principiul egalității s-a afirmat și în materie contravențională atunci când s-a decis că „un stat membru care menține în vigoare o diferență disproporționată în tratamentul între contravenienți întemeiată pe locul înregistrării vehiculelor lor, prevăzând că, atunci când există o încălcare a codului rutier, săvârșită cu un vehicul înmatriculat în acest stat membru, contravenientul are la dispoziție 60 de zile de la înregistrarea sau de la notificarea contravenției în care să plătească suma minimă prevăzută sau de a introduce un apel dacă el nu a plătit deja suma minimă, în timp ce. atunci când o încălcare este săvârșită cu un vehicul înmatriculat în alt stat membru trebuie fie să plătească imediat suma minimă prevăzută, fie, dacă intenționează să conteste încălcarea constatată, să furnizeze o garanție egală cu de două ori suma minimă, sub pedeapsa de a i se reține permisul de conducere ori de a i se bloca vehiculul, nu și-a respectat obligațiile sale potrivit art. 6 [12] CE”.
Poate exista însă și o discriminare inversă, în sensul că un stat comunitar acordă un statut privilegiat, mai favorabil resortisanților altor state comunitare decât propriilor săi resortisanți, și, în consecință, un tratament discriminatoriu față de aceștia din urmă. Curtea de Justiție nu a obiectat asupra acestei categorii de discriminări, dar nu a exclus și posibilitatea interzicerii acestora. Astfel, s-a decis că regulile Tratatului nu ar putea să fie pe deplin înfăptuite dacă statul membru ar fi în poziția de a refuza să acorde beneficiul prevederilor dreptului comunitar acelora dintre resortisanții săi care au profitat de facilitățile existente în materie de libertate de circulație și de stabilire și care au dobândit, în virtutea unor asemenea facilități, calificările comerciale avute în vedere de Directiva Nr. 64/427 din 7 iulie 1964 a Consiliului privind activitățile independente în industriile de producție și de prelucrare, într-un alt stat membru decât cel a cărui naționalitate o posedă.
§4. PRINCIPIUL RESPECTĂRII DREPTULUI LA APĂRARE
Un alt principiu care trebuie să fie observat în procesul aplicării dreptului comunitar este principiul dreptului la apărare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptului de a fi audiat, trebuie subliniat că respectarea principiului se impune atât în privința audierii în procedurile în care pot fi impuse sancțiuni, chiar în procedurile administrative, cât și în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută. în prima situație, măsura impusă cu ignorarea principiului, poate fi anulată sau atenuată precum în cauzele privind personalul Comunității și concurența – art. 85-86 [81-82] CE – în acest din urmă caz observarea principiului cerând ca întreprinderilor în cauză să li se permită posibilitatea de a-și face cunoscute punctele lor de vedere asupra adevărului și relevanței faptelor și împrejurărilor invocate și asupra documentelor folosite de Comisie în sprijinul afirmației ei, că există o încălcare a legii. În a doua situație, nu trebuie refuzată cererea de audiere a martorilor care au fost solicitați sau să fie împiedicată asistarea la audierea lor.
Totuși, dreptul de a fi audiat într-o procedură administrativă împotriva unei persoane determinate care trebuie să fie respectat, chiar în absența oricăror reguli care cârmuiesc procedura, nu poate fi transpus la procedură legislativă care duce la adoptarea unei măsuri de aplicare generală, iar faptul că un operator economic este privit direct și individual de regulamentul contestat nu modifică această constatare.
S-a mai decis în sensul că trebuie să fie anulată, pentru încălcarea principiului audi alteram partem, o decizie a Comisiei bazată pe rezultatul unei anchete rezumată într-un raport al unei vizite de inspecție prin care se refuză definitiv punerea în sarcina FEOGA a unor cheltuieli făcute de un stat membru, când raportul în cauză a ajuns la autoritățile statului membru respectiv (care nu a avut cunoștință de raport înainte de a fi distribuit) numai după ce decizia contestată a fost adoptată, astfel încât statul membru nu a avut posibilitatea de a discuta rezultatul investigării înainte de decizia finală. Principiul dreptului la audiere trebuie să se aplice în orice procedură care poate să aibă ca rezultat o decizie a unei instituții comunitare afectând apreciabil interesele unei persoane, în acest sens reținându-se că, deși adoptarea și publicarea rapoartelor Curții de Conturi nu sunt decizii care să afecteze direct drepturile persoanelor menționate în cuprinsul lor, ele sunt susceptibile de a avea consecințe asupra acestor persoane astfel încât celor în cauză trebuie să le fie dată posibilitatea de a face observații asupra acelor probleme din rapoarte care se referă la ei nominal, înainte ca aceste rapoarte să fie redactate.
În conexiune cu dreptul de a fi audiat se află și dreptul de a obține informații, de exemplu despre documente care determină Comisia să hotărască asupra faptului dacă un acord a încălcat art. 85 [81], cu respectarea confidențialității în cazul secretului profesional, față de terții interesați.
Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat și în privința dreptului de asistență din partea autorităților naționale și a dreptului de asistență și reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional legal5'. Acest privilegiu se întemeiază pe eliminarea riscului ca scrisorile ce emana de la persoanele care au nevoie de un sprijin juridic de la un jurist să nu fie urmărite și folosite împotriva lor cât timp se află în mâinile acestuia, iar dacă se află și în mâinile acelor persoane, numai dacă sunt îndeplinite condițiile în sensul că privilegiul nu se extinde dincolo de corespondența privind dreptul de apărare al clientului și ca el să se limiteze la corespondența cu juriști independenți.
Nu mai puțin, principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească procedura în fața organelor comunitare de justiție.
§5. PRINCIPIUL AUTORITĂȚII DE LUCRU JUDECAT
Principiul autorității de lucru judecat – un principiu larg acceptat – înseamnă că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată – non bis in idem. In practică, însă, dacă o sancțiune este aplicată de două ori pentru același act, într-o procedură diferită, dar potrivit unor reguli având în întregime scopuri diferite, se consideră că principiul este respectat.
Întrebarea care s-a formulat pentru darea unei hotărâri preliminare în sensul dacă pot să fie acceptate două proceduri paralele, una a Comunității și alta națională, astfel ca să se impună o dublă sancțiune în materie de carteluri, a primit răspuns pozitiv. Astfel, s-a arătat că posibilitatea sancțiunilor concurente nu înseamnă în mod necesar că posibilitatea a două proceduri paralele urmărind scopuri diferite este inacceptabilă. „… Acceptabilitatea unei proceduri duale de acest fel reiese din sistemul special de împărțire a jurisdicției între Comunitate și statele membre cu privire la carteluri. Dacă, totuși, posibilitatea a două proceduri care să fie urmate separat ar duce la impunerea de sancțiuni consecutive, o cerință generală de justiție naturală, precum aceea care era prevăzută la sfârșitul parag. 2 al art. 90 CECO, reclamă ca orice decizie anterioară sancționatoare să fie luată în calcul în determinarea oricărei sancțiuni care urmează să fie impusă. în orice caz, în măsura în care nu a fost elaborat vreun regulament potrivit art. 87 [83] alin. 2 lit. e CE, nici un mijloc de evitare a unei astfel de posibilități nu urmează a fi aflat în principiile generale de drept comunitar…”
Rezultă din acest caz că este necesar ca faptele incriminate să se fi produs pe teritoriul comunitar și procedurile respective să fie introduse în fața instanțelor aflate în cadrul acestuia.
În materia în discuție s-a mai decis, că principiul non bis in idem – principiu fundamental de asemenea prevăzut în art. 4 parag. 1 din Protocolul Nr. 7 al Convenției Europene privind Drepturile Omului se opune faptului ca, în materie de concurență, o întreprindere să fie considerată vinovată sau să fie declanșată o procedură contra ei a doua oară pe temeiurile comportamentului anticoncurențial, cu privire la care a fost deja sancționată sau declarată a nu fi răspunzătoare printr-o decizie neapelabilă. Aplicarea acestui principiu presupune, prin urmare, ca o hotărâre să fi fost dată asupra problemei dacă o faptă a fost săvârșită sau legalitatea aprecierii ei a fost revizuită. Astfel – s-a mai relevat – principiul în cauză interzice pur și simplu o nouă evaluare în profunzime a săvârșirii unei fapte care ar avea ca rezultat impunerea fie a unei a doua sancțiuni, în plus față de prima, în cazul în care este stabilită răspunderea pentru a doua oară, sau o primă sancțiune în cazul în care răspunderea nestabilită prin prima decizie este stabilită prin cea de-a doua decizie. Pe de altă parte, însă, nu este împiedicată în sine reluarea procedurilor cu privire la același comportament anticoncurențial când prima decizie a fost anulată pentru motive procedurale fără ca vreo hotărâre să fi fost dată pe fondul faptelor afirmate, întrucât anularea deciziei nu poate fi privită în asemenea împrejurări ca o „achitare” în înțelesul dat acestui cuvânt în materie penală. Așa fiind, sancțiunile impuse prin noua decizie nu sunt adăugate celor impuse prin decizia anulată, ci le înlocuiește.
§6. PRINCIPIUL CERTITUDINII JURIDICE
Principiul certitudinii juridice, care este un principiu fundamental al oricărui sistem juridic, are un rol important în dreptul comunitar. Potrivit lui, aplicarea legii la o situație specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligația ce revine autorităților publice de a asigura ca legea să fie ușor de stabilit de către aceia cărora li se aplică și ca aceștia să poată, nu fără temei, să prevadă existența ei, ca și modul în care ea va fi aplicată și interpretată.
În multe situații organele comunitare de justiție au făcut referire la acest principiu, modelul de inspirație fiind cel german.
În concret, s-a considerat că, de exemplu, în materie de concurență faptul că un acord, o decizie sau o practică concertată poate intra în sfera art. 85 [81] alin. 1, nu este suficient pentru o imediată apreciere în sensul interzicerii ei și al nulității ei automate, potrivit art. 85 [81] alin. 2. „O astfel de concluzie ar fi contrară principiului certitudinii juridice, care, cum a mai considerat Curtea în hotărârea sa în 6 aprilie 1962, este o regulă de drept care trebuie să fie susținută în aplicarea Tratatului, deoarece ea (concluzia – n.n.) ar avea efectul de a interzice și a face imediat nule unele acorduri, chiar înainte să se constate dacă art. 85 [81], ca un întreg, este aplicabil acelor acorduri”.
În aceeași materie, în legătură cu aplicarea Regulamentului Nr. 17 din 6 februarie 1962 – primul regulament de aplicare a art. 85 [81] și 86 [82] ale Tratatului – s-a decis că „ar fi contrar principiului general al certitudinii juridice de a deduce că. deoarece acordurile notificate nu sunt în ultima instanță valabile în măsura în care Comisia nu a luat nici o decizie asupra lor conform art. 85 [82] alin. 3, ele nu ar fi complet eficace. Deși faptul că astfel de acorduri sunt pe deplin valabile poate să dea naștere unor dezavantaje practice, dificultățile care s-ar putea ivi din incertitudinea în relația juridică bazată pe acordul notificat ar fi încă mai dăunătoare”.
Dar s-a considerat că nu se încalcă acest principiu atunci când Comisia adoptă o decizie în domeniul concurenței dând aceeași interpretare unui regulament privind exceptările de grup precum aceea stabilită într-o comunicare care a fost publicată în același moment ca al regulamentului și al cărei înțeles și domeniu de aplicare ea le-a explicat într-o scrisoare trimisă întreprinderilor în cauză anterior acelei decizii.
Principiul că o măsură nu poate fi modificată o dată ce. ea a fost adoptată de autoritățile competente constituie – a arătat Curtea – un factor esențial care contribuie la certitudinea juridică și la stabilitatea situațiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru instituțiile comunitare, cât și pentru persoanele a căror situație juridică și de fapt este afectată printr-o decizie adoptată de aceste instituții. Numai respectarea riguroasă și absolută a acestui principiu poate să garanteze că, ulterior adoptării sale, o măsură poate fi modificată numai în conformitate cu regulile privind competența și procedura și, în consecință, că măsura notificată și publicată constituie o copie exactă a măsurii adoptate, reflectând astfel cu fidelitate intenția autorității competente.
În domeniul aplicării art. 119 [141] CE, Curtea s-a pronunțat în sensul că importante considerații de certitudine juridică afectând toate interesele implicate, atât publice, cât și private, fac, în principiu, imposibilă redeschiderea problemei plății pentru trecut, efectul direct al art. 119 [141], neputând să fie invocat în scopul susținerii reclamațiilor privind perioadele de plată anterioare datei hotărârii Curții, cu excepția acelor lucrători care au introdus deja acțiuni ori au făcut o cerere echivalentă.
Caracterul obligatoriu al acestui principiu a fost, însă, atenuat în concepția Curții, care îl privește mai curând ca un scop dezirabil, potrivit precizărilor sale în sensul că atât timp cât Comisia nu a luat o decizie asupra noilor acorduri notificate, acestea pot fi puse în aplicare pe riscul părților, de unde rezultă că notificarea făcută conform art. 4 alin. 1 din Regulamentul Nr. 17 menționat nu avea efect suspensiv, iar protecția certitudinii juridice nu ar fi fost aplicabilă acestor acorduri încheiate după intrarea în vigoare a Regulamentului.
Se mai impune evocarea și a altei atenuări în aplicarea principiului, atunci când s-a admis că, deși ca regulă generală, acesta împiedică un act comunitar să aibă efect de la o dată anterioară publicării lui, situația poate să fie în mod excepțional diferită când scopul care urmează a fi atins reclamă acest lucru și așteptările legitime ale persoanelor în cauză sunt în mod corespunzător respectate. Prin urmare, aplicarea retroactivă a actelor instituțiilor este admisibilă dacă ea este susceptibilă de a situa persoana respectivă într-o situație mai favorabilă și cu condiția ca așteptările ei legitime să fie respectate.
În scopul asigurării respectării principiilor certitudinii juridice și așteptărilor legitime, regulile materiale de drept comunitar trebuie să fie interpretate ca aplicându-se situațiilor existente anterior intrării lor în vigoare numai în măsura în care rezultă în mod clar din termenii, obiectivele și schema lor generală că trebuie să le fie dat un asemenea efect.
Domeniile în care este necesar ca principiul certitudinii juridice să se impună cu deosebire, privesc termenele și durata prescripției, protecția drepturilor dobândite, neretroactivitatea și imediata aplicare a legii, legitima așteptare (încredere legitimă) față de măsurile legislative, folosirea unei limbi inteligibile, ca și aplicarea principiului patere legem quam ipsefecisti, care înseamnă că fiecare autoritate trebuie să se supună propriilor sale reguli (a se arăta clar regulile în măsura în care au fost elaborate).
§7. PRINCIPIUL PROPORȚIONALITĂȚII
Înainte de a fi încorporat în alin. 3 din art. 3 B [5] CE, acest principiu a fost deja recunoscut prin jurisprudență. El este afirmat în diverse sisteme juridice, cu deosebire în cel german. El presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiției ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli și nu trebuie să depășească, să meargă mai departe decât este necesar să îl atingă și, când există o posibilitate de alegere între măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puțin oneroasă.
S-a observat, în această privință, că odată ce un scop sau un obiectiv al unei măsuri este identificat, o triplă examinare trebuie să fie efectuată: dacă măsura este un mijloc corespunzător sau folositor pentru realizarea obiectivului; dacă măsura este necesară pentru realizarea obiectivului; și dacă există o legătură rezonabilă între măsură și obiectiv.
Totuși, s-a accentuat că, într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o largă libertate de acțiune care corespunde responsabilităților politice ce le revin prin Tratat, numai dacă o măsură este manifest necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi este cerut instituției competente să îl urmărească, legalitatea ei este afectată.
În concret, anterior acestei încorporări în art. 3 B [5] CE menționat, principiul în cauză a cunoscut aplicații în materie de agricultură – organizarea comună de piață lart. 34 parag. 2) – și de concurență – exceptări de la interdicție a acordurilor (art. 81 parag. 3) și ajutoare de stat compatibile cu piața comună (art. 87 parag. 2 și 3).
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorități trebuie să fie proporționale cu scopul lor. Unul din domeniile în care principiul se impune este cel al aplicării unor măsuri administrative sau penale. În acest sens s-a stabilit că orice asemenea măsură care depășește ceea ce este strict necesar pentru scopul de a da posibilitatea statului membru importator de a obține în mod rezonabil informații complete și exacte asupra circulației mărfurilor care aparțin cadrului specific al măsurilor de politică comercială trebuie să fie privită ca o măsură având efect echivalent unei restricții cantitative interzisă de Tratat. Importatorului în cauză i s-a cerut să declare orice altceva, cu privire la originea mărfii, decât cunoștea el sau de la care se aștepta în mod rezonabil să cunoască, putând ca, prin omisiunea sau neclaritatea declarației sale să fie atrase penalizări disproporționate față de natura contravenției de un caracter pur administrativ.
S-a mai statuat că, în scopul de a stabili dacă o prevedere de drept comunitar se conformează principiului proporționalității, este necesară să se constate dacă mijloacele pe care această prevedere le aplică spre a realiza scopul ei corespund importanței acestui scop și dacă ele sunt necesare pentru a-1 realiza; astfel că un termen imperativ atrăgând după sine încetarea completă a unui drept poate fi privită ca fiind compatibil cu principiul în discuție, având în vedere scopul prevederii respective (în prezent abrogat și înlocuit).
În materie de concurență – în contextul aplicării art. 3 din Regulamentul Nr. 17 (în prezent abrogat și înlocuit) – s-a stabilit semnificația principiului în sensul că obligațiile impuse întreprinderilor în scopul de a pune capăt încălcărilor dreptului concurenței nu trebuie să depășească ceea ce este corespunzător și necesar spre a se atinge obiectivul pretins, și anume restabilirea respectării regulilor încălcate. Când legislația comunitară face o distincție între o obligație primară, a cărei îndeplinire este necesară în scopul atingerii obiectivului cerut, și o obligație secundară, în mod esențial de natură administrativă, nu se poate, fără ca să se încalce principiul proporționalității, să se penalizeze neîndeplinirea obligației secundare la fel de sever precum neîndeplinirea obligației primare.
În mod asemănător, s-a precizat că, în absența unor reguli comune privind vânzarea și cumpărarea unor produse, obstacolele la libera circulație a mărfurilor în cadru comunitar rezultând din disparitățile dintre legislațiile naționale trebuie să fie acceptate în măsura în care astfel de reguli, aplicabile produselor naționale ori importate, fără distincție, pot fi recunoscute ca fiind necesare în scopul satisfacerii cerințelor obligatorii privind protecția consumatorilor, dar, în același timp, ele trebuie să fie proporționale cu scopul avut în vedere.
Nu s-a considerat ca o încălcare de către Comisie a principiului proporționalității alegerea sancțiunii de retragere a ajutorului acordat, dintre sancțiunile prevăzute de art. 44 (1) din Regulamentul Nr. 4028/86 privind măsurile comunitare de perfecționare și adaptare a structurilor din sectorul pescuitului și acvaculturii, întreprinderile beneficiare declarând în cererile lor pentru plata ajutorului o sumă nereflectând adevărata poziție și neîndeplinindu-se condițiile impuse primitorului de ajutor financiar.
S-a mai relevat de către Curtea de Justiție că, în timp ce principiul proporționalității, așa cum este stabilit în alin. 3 din art. 3 B [5], constituie un principiu general al sistemului de drept comunitar, Consiliului nu îi poate fi pretins să facă referire expresă la acest principiu în preambulul unui regulament (în speță, antidumping) în scopul de a satisface obligația de declarare a motivelor conform art. 190 [253] CE, întrucât rezultă clar din regulamentul respectiv că măsurile prevăzute sunt necesare în scopul atingerii obiectivelor urmărite, în conformitate cu principiul proporționalității. Cât privește controlul proporționalității în sfera politicii comerciale comune în care instituțiile au o largă libertate de acțiune, s-a considerat că legalitatea unei măsuri poate fi afectată numai dacă măsura este evident neadecvată având în vedere scopul urmărit. Astfel că, atunci când legislativul comunitar este obligat, în legătură cu adoptarea unor reguli, să aprecieze efectul lor viitor, care nu poate fi prevăzut cu precizie, evaluarea lui este deschisă criticii numai dacă apare a fi evident incorectă în lumina informațiilor de care dispune în momentul adoptării acestor reguli. Controlul Curții trebuie să fie limitat în acest mod în special atunci când Consiliul trebuie să reconcilieze interesele divergente și astfel să selecteze opțiuni în contextul opțiunilor de politică aflate în propria sa responsabilitate și, în legătură cu acest lucru, Curtea nu poate să substituie cu aprecierea ei pe aceea a Consiliului în ceea ce privește corectitudinea sau alte elemente relative la măsurile adoptate, dacă aceste măsuri nu s-au dovedit a fi evident necorespunzătoare pentru realizarea obiectivului urmărit.
§8. PRINCIPIUL LOIALITĂȚII
Acest principiu, consacrat de Tratat și promovat, de asemenea, de Curtea de Justiție, denumit și principiul solidarității, este prevăzut la art. 10 CE, care dispune că statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Tratat ori din acțiunea întreprinsă de instituțiile Comunității și că ele facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abține de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.
Principiul în cauză a fost cel mai clar exprimat într-o cauză în care Curtea a considerat că, prin ruperea legăturii dintre avantaje și obligațiile ce rezultă din calitatea de membru CE, un stat membru a primejduit egalitatea dintre statele membre și cetățenii lor și nu a respectat solidaritatea care era cerută statelor membre.
În analiza acestui principiu, considerat și el ca derivând din natura dreptului comunitar, se poate constata că sunt dispuse trei obligații în sarcina statelor membre, două pozitive și una negativă. Obligațiile pozitive nu au o formă concretă, ci mai curând, una generală. O formă concretă a lor va putea fi dobândită, cu toate acestea, în conjuncție cu obligațiile și obiectivele specificate oriunde în Tratat ori care se întemeiază pe acesta.
Prima obligație pozitivă este precizată în partea I a art. 10 alin. 1, în sarcina statelor membre, în sensul de a lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Tratat ori din acțiunea întreprinsă de instituțiile Comunității. În această privință o obligație importantă a statelor membre este aceea de a adapta prevederile și practicile lor naționale la cerințele dreptului comunitar impuse prin tratatele comunitare sau prin actele derivate.
În mod concret, o astfel de obligație a fost dedusă din art. 10 alin. 1, spre exemplu, de Curtea de Justiție atunci când a decis că, în absența unor reguli comunitare care să cârmuiască o anumită materie, sistemul juridic al unui stat membru trebuie să asigure protecția juridică pe care persoanele o obțin din efectul direct al dreptului comunitar. Ca atare, revine acestui sistem juridic rolul de a desemna tribunalele care sunt competente și de a determina condițiile procedurale care cârmuiesc acțiunile juridice destinate să salvgardeze drepturile pe care subiecții le dobândesc din efectul direct al dreptului comunitar, fiind înțeles că astfel de condiții nu pot să fie mai puțin favorabile decât cele pentru acțiuni similare de natură națională, internă, și că sub nici o împrejurare ele nu pot să fie astfel adaptate încât să se facă imposibilă, în practică, exercitarea drepturilor pe care tribunalele sunt obligate să le protejeze.
Într-o altă situație, atunci când un regulament comunitar nu prevede în mod specific vreo sancțiune pentru o nerespectare ori se referă în acest scop la legi, regulamente și prevederi administrative naționale, art. 5 [70] CE impune statelor membre să ia toate măsurile necesare pentru a garanta aplicarea și eficacitatea dreptului comunitar. S-a reținut că, în acest sens, în timp ce alegerea sancțiunilor rămâne la aprecierea lor, ele trebuie să asigure în special faptul că nerespectările sunt sancționate în condiții, atât procedurale, cât și de fond, care sunt asemănătoare cu cele aplicabile încălcărilor dreptului național de natură și importanță similare și care, în orice caz. fac sancțiunea eficace, proporțională și disuasivă.
O obligație specială de acțiune și de abținere a fost impusă, de asemenea, statelor membre, în materie de pescuit într-o situație în care Comisia, în scopul de a satisface nevoile urgente de conservare a resurselor piscicole, a supus Consiliului propuneri care. deși nu au fost adoptate de acesta, reprezintă, totuși, punctul de plecare pentru acțiunea comunitară concertată. Astfel, în acea situație caracterizată prin inacțiunea Consiliului și prin menținerea, în principiu, a măsurilor de conservare în vigoare la expirarea perioadei stabilite în art. 102 al Actului de aderare a Marii Britanii, Decizia din 25 iunie 1979 a Consiliului privind activitățile de pescuit în apele aflate sub suveranitatea ori jurisdicția statelor membre, luată până la adoptarea măsurilor comunitare permanente, și deciziile paralele, precum și cerințele inerente în salvgardarea de către Comunitate a interesului comun și a integrității puterilor sale proprii, au impus statelor membre nu numai o obligație de a întreprinde consultări detaliate cu Comisia și de a solicita aprobarea sa cu bună credință, dar și o obligație de a nu stabili măsuri naționale de conservare în pofida obiecțiilor, rezervelor ori condițiilor care ar putea să fie formulate de Comisie.
Tot astfel, s-a decis că, în timp ce un stat membru poate să invoce absoluta imposibilitate de implementare a unei decizii în mod corespunzător, el va trebui în orice caz să prezinte problemele legate de această implementare, la timpul potrivit, instituției corespunzătoare pentru luarea în considerare, astfel că, în asemenea cazuri, instituția și statele membre trebuie, în virtutea regulii ce impune statelor membre și instituțiilor comunitare o obligație de cooperare sinceră, care își are fundamentul în special în art. 5 [70], să acționeze împreună cu bună credință în scopul depășirii dificultăților pentru realizarea deplină a dispozițiilor Tratatului.
Cea de-a doua obligație pozitivă – prevăzută în partea a doua din alin. 1 al art. 10 – privind facilitarea realizării sarcinilor comunitare ar putea avea în vedere, de exemplu, îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informațiile cerute spre a se verifica dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar, adică legislației primare sau secundare.
Cea de-a treia obligație – negativă – înseamnă, potrivit art. 10 alin. 2, că statele membre trebuie să se abțină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare. Aceste obiective sunt prevăzute la art. 2 CE, dar, acest articol conține și mijloacele de realizare a obiectivelor, prin care, la rândul lor, se face trimitere la activitățile implicate în acest proces, menționate la art. 3 și 4.
În acest sens s-a decis că, deși este adevărat că regulile privind concurența stabilite în art. 85 [81] parag.1, privesc conduita întreprinderilor și nu legislația națională, statele membre nu sunt cu nimic mai puțin obligate, conform alin. 2 al art. 5 [70], de a nu se abate, prin intermediul legislației naționale, de la deplina și uniforma aplicare a dreptului comunitar sau de la eficacitatea măsurilor de aplicare a lui. De asemenea, ele nici nu pot să introducă, nici să mențină în vigoare măsuri, chiar de natură legislativă, care pot face fără efect regulile de concurență aplicabile întreprinderilor.
În domeniul relațiilor externe Comunitatea are capacitatea de a stabili relații contractuale cu terțe țări, fără a deosebi în legătură cu obiectivele definite de Tratat. Această concluzie – a arătat Curtea – se poate deduce nu numai din prevederile exprese ale acestuia, ci și din alte prevederi ale sale și din măsurile adoptate, în cadrul acelor prevederi, de instituțiile comunitare. însă, de fiecare dată când Comunitatea, în vederea aplicării unei politici comune prevăzute de Tratat, stabilește reguli comune indiferent de forma lor, statele membre nu mai au dreptul ca, acționând individual sau chiar colectiv, să-și asume obligații cu țările terțe care afectează acele reguli ori modifică domeniul lor de aplicare. Astfel, în privința negocierilor, statele membre sunt obligate permanent să acționeze împreună în interesele și în numele comunității potrivit obligațiilor prevăzute la art. 5 [70] din Tratat.
Curtea de Justiție are competența, în virtutea art. 164 [220] CE, de a examina, la sesizarea unei instanțe naționale, faptul dacă invocarea de către instituțiile comunitare a Protocolului privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene pentru a refuza cooperarea cu instanțele naționale ce acționează pentru sancționarea nerespectărilor unei reglementări comunitare, este justificată în privința necesității de a evita obstacolele la funcționarea și independența Comunităților Europene. Instituțiile comunitare sunt ținute, așadar, de o obligație de cooperare loială în temeiul art. 5 din Tratat.
O obligație de loialitate rezultă și din dispozițiile art. 11 parag.2 TMs. care prevede că „statele membre sprijină activ și fără rezervă politica externă și de securitate comună într-un spirit de loialitate și de solidaritate reciprocă (…) Ele se abțin de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă de a dăuna eficacității sale.”
CAPITOLUL II. PRINCIPIILE SPECIALE ALE DREPTULUI SOCIAL EUROPEAN
§1. ÎNCADRAREA PRINCIPIILOR SPECIALE ALE DREPTULUI SOCIAL ÎN SFERA PRINCIPIILOR COMUNITARE
Particularitatea protecției sociale în construcția socială a Comunității europene este afirmată în constituția comunitară a drepturilor sociale fundamentale a muncitorilor din 9 decembrie 1989. Articolul 10 stipulează „orice muncitor din Comunitatea europeană are dreptul la o protecție socială adecvată” (articolul 10). Constituția drepturilor fundamentale a Uniunii europene nu se referă decât la temeiurile protecției sociale fără ca cuvântul însuși să fie reluat. Ea afirmă că „Uniunea recunoaște și respectă dreptul de acces la prestările de securitate socială și la serviciile sociale…” (articolul 34) și că „orice persoană are dreptul la prevenție în materie de sănătate și să beneficieze de îngrijirile medicale” (art. 35).
Aceste texte diferite demonstrează că protecția socială relevă despre un specific a faptului ce ține de legătura sa intimă cu persoana umană, căci ea are ca obiect protejarea omului contra întâmplărilor vieții. La fel, regimul aplicabil este dus la concilierea respectului principiilor comunitare cu finalitatea proprie protecției sociale care constă în cercetarea ameliorării condițiilor de viață și de lucru (articolul 136 CE).
Această cercetare este faptul actual al instanțelor politice ale Comunității europene. Dar ea este la fel prezentă în dispozitivul juridic și în modurile de interpretare a textelor dezvoltate de către CJCE.
A. Expresia politică a dimensiunii sociale a Comunității europene
Constatarea carenței sociale a Comunității europene a fost confirmată în considerentele referitoare la Constituția drepturilor sociale fundamentale din 8 februarie 1989: „considerând că ea vizează să afirme într-un mod solemn că punerea în funcție al Actului unic trebuie să ia în considerație pe deplin dimensiunea socială a Comunității”. Sfaturile s-au înțeles să acopere această lacună prin aspecte succesive. Sfatul a emis pe data de 17 decembrie 1999 niște concluzii relative la intensificarea cooperării protecției sociale.
Ulterior, sfatul european din Lisabona a făcut în martie 2000 din dezvoltarea coeziunii sociale a Comunității o axă majoră. Comisia a propus în consecință o agendă pentru politica socială acoperind anii 2000-2005. Două obiective în materie de protecție socială domină. Primul se referă la modernizarea și îmbunătățirea protecției sociale, justificând punerea în valoare a unui comitet de protecție socială. Agenda socială face un loc larg viabilității financiare a pensiilor. Importanța acestui ultim subiect a cauzat admiterea cercetării a unei cooperări intensificate între State în materie de pensie profesională.
Alt obiect se referă la "includerea socială". Această expresie tinde din punct de vedere semantic spre inversarea abordării întrebărilor de excludere socială, având în vedere modurile de reinserare profesională și politicile naționale de îmbunătățire a locuinței.
Sfaturile ulterioare au rămas în sfera acestor două mari tendințe punând accentul pe necesitatea de a lua în considerație îmbătrânirea populației în punerea în funcție a „sistemelor de protecție socială sigure și fiabile”.
Interesul suscitat de protecția socială în alegerile politice comunitare își găsește expresia în interpretarea textelor comunitare.
B. Expresia juridică a dimensiunii sociale a Comunității Europene
Dincolo de competențele comunitare deja evocate în materie de protecție socială jurisprudența a CJCE reflectă admiterea unei dimensiuni sociale a dreptului. Ilustra hotărâre Poucet, Pistre și Cancava din 17 februarie a admis că „casele de maladie și organele care concurează la gestiunea serviciului public al securității sociale completează o funcție exclusiv socială”. La acest capitol, aceste organe nu pot să fie asimilate cu niște întreprinderi și nu sunt supuse la dreptul concurenței.
Această hotărâre, comentată abundent, nu reține aici atenția decât pentru a măsura afirmarea activităților care scapă calificării activității economice chiar dacă acest specific rămâne pentru CJCE de durata limitată și este subordonat existenței unei activități fondate cu titlu principal pe baza principiului de solidaritate națională.
În consecință, putem să ne întrebăm dacă nu apare, în calitate de drept comunitar, un ordin public social fondat pe baza criteriului de utilitate care, în funcție de finalitățile ameliorării protecției sociale, va fi dus spre temperarea efectelor regulilor pieții.
În calitate de drept al muncii; CJCE a admis, de exemplu, că directivele relative la serviciu (slujbă) și la reprezentarea salariaților trebuiau să fie interpretate conform propriilor lor finalități, chiar dacă această interpretare trebuia să ducă la niște concluzii distincte în dreptul social al întreprinderii și în dreptul societăților.
Procesul-verbal nu este încă atât de clar în domeniul protecției sociale. Totuși, aplicarea actuală a articolului 86 aliniatul 2 din tratatul CE este o manifestare. Textul acesta spune că „întreprinderile încărcate de gestiunea serviciului de interes general sunt supuse regulilor prezentului tratat, anume regulilor dreptului concurenței în limitele unde aplicarea acestor reguli nu face eșec desăvârșirii în drept sau în fapt de misiune particulară care le-a fost acordată”. Textul acesta a permis organului CJCE să considere că un fond sectorial de pensiune pentru bătrâni administrat conform principiului capitalizării, vorbește despre calitatea de întreprindere. Dar decizia puterilor publice de a reda obligatoriu afilierea acestui fond era fondată în baza articolului 86 aliniatul 2 din tratatul CE. într-adevăr, CJCE a considerat că fondul nu poate să-și atingă obiectivele sale sociale, conservându-și competitivitatea, decât datorită menținerii obligatorii a afilierii. Afilierea obligatorie devine permisă dacă ea reprezintă o condiție necesară pentru realizarea obiectivului vizat.
Utilitatea socială ar putea justifica o restricție parțială a libertății de alegere a organului asigurat, dacă interesul general o justifică. Durata acestor criterii, vectori ai evoluțiilor importante a protecției sociale, este încă imprecisă din punct de vedere național. Dar ele demonstrează că miza esențială a raporturilor dintre principiile comunitare și protecția socială trece prin prisma dreptului concurenței.
§2. LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ÎN CADRUL U.E.
1. „Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa și de a-și stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor membre“.
2. „Libertatea de circulație și de ședere poate să fie acordată, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetățenilor unor țări terțe care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru.’’
Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunităților Europene a fost definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne.
Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piață internă – ce nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor.
Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condițiile de intrare, deplasare, munca, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.
Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la liberă circulație asupra unor noi categorii de persoane (studenți, persoane ce nu depun activități economice, dar au resurse suficiente de trai).
Conceptul de “cetățenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre și politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe și politica referitoare la imigrație.
Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV – vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor) și a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare și în aceste domenii.
Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate și justiție în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naționalitate. În același timp, se desfășoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce privește controlul la frontierele externe ale Uniunii și politicile de vize, azil și imigrație. Marea Britanie și Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize.
După cum am mai menționat, libera circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor.
Cetățenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa și de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulație a persoanelor trebuie însoțită de un nivel corespunzător de securitate și justiție. La Amsterdam, această dublă cerință a fost înscrisă în Tratat sub forma înființării progresive a unei zone de libertate, securitate și justiție. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenției de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995).
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European și Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaționale, europene și naționale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetățeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbește despre dreptul oricărui cetățean sau cetățene ai Uniunii de a avea libertatea de a caută un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.
Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeana (Acordul European), România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene.
Elementul-cheie al strategiei de aderare îl constituie Parteneriatul de Aderare, semnat de România, enunțând principiile, obiectivele și prioritățile de acționare și mobilizând într-un cadru unic toate formele de asistență comunitară.
În 2000 au început efectiv negocierile de aderare, pe capitole, ale României la Uniunea Europeana. Capitolul referitor la libera circulație a persoanelor a început să fie negociat abia în 2002, la Bruxelles, în cadrul primei Conferințe de Aderare.
Cea mai importantă etapa în evoluția spre o piață internă reală, în care să nu mai existe obstacole în calea liberei circulații a persoanelor, este reprezentată de încheierea celor două acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) și Convenția de Implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995). În prezent Convenția este semnată de 13 state membre; Irlanda și Marea Britanie nu sunt membre ale Convenției, dar au avut posibilitatea să opteze pentru aplicarea anumitor părți ale corpului de legislație Schengen. Din momentul aplicării Convenției pentru Italia și Austria (1 aprilie 1998), au fost eliminate controalele la frontierele interne ale tuturor statelor semnatare, cu excepția Greciei. În plus, Islanda și Norvegia (membre ale Uniunii Pașapoartelor Nordice) au statut de membrii asociați.
Directiva Consiliului din 28 februarie 2002 reglementează cererea Irlandei de a participa la câteva dispoziții ale acquis-ului Schengen, un pas premergător spre adoptarea deplină a aquis-ului Schengen de către acest stat.
Implementarea Convenției Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, incluzând bineînțeles măsuri de întărire a controalelor la frontierele externe. Aceste măsuri implică o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară și polițienească, precum și un schimb eficient de informații. La frontierele externe ale spațiului Schengen, cetățenii UE trebuie doar să prezinte un document de identificare valid, iar cetățenii terțelor țări cuprinse în lista comună a țărilor ai căror cetățeni au nevoie de viză de intrare trebuie doar să posede o viză unică valabilă în întregul spațiu Schengen. Totuși, fiecare stat membru are libertatea de a cere viza în cazul cetățenilor altor terțe țări.
Acquis-ul în domeniul politicii vizelor este reprezentat de art. 9-27 din Convenția de Implementare a Acordului Schengen și de o serie de alte acte normative referitoare la: implementarea acquis-ului Schengen în țările UE, stabilirea unui model tip de viză – Regulamentul Consiliului 334/2002 CE de modificare a Regulamentului 1683/1995 sau stabilirea unui model uniform de formular de cerere de viză, eliberată de statele membre titularilor unui document de călătorie nerecunoscut de statul membru care stabilește formularul – Regulamentul Consiliului 333/2002 CE.
În privința țărilor ai căror cetățeni au nevoie de viză pentru a intra în spațiul comunitar, Regulamentul Consiliului 539/2001 CE fixează lista țărilor terțe ai căror resortisanți sunt supuși obligației de viză pentru a trece frontierele externe ale statelor membre UE. Regulamentul stabilește și lista țărilor ai căror cetățeni sunt exceptați de la această obligație. În prezent lista negativă a UE, cu privire la țările ai căror cetățeni au nevoie de viză pentru a intra în spațiul comunitar, cuprinde un număr de 134 de țări (Anexa I la Regulamentul 539/2001).
Directiva Consiliului 2001/40 CE reglementează cadrul legal privind recunoașterea reciprocă a deciziilor de îndepărtare a rezidenților statelor terțe. Astfel, dacă un stat membru UE ia decizia de îndepărtare a unui cetățean de pe teritoriul său, decizia este valabilă pe întreg spațiul țărilor membre UE.
În perspectiva creării unui spațiu comunitar în care controalele la frontiere vor dispare, iar libera circulație a cetățenilor va fi deplină este nevoie de crearea unei securități a frontierelor externe și de o solidaritate a statelor UE în acest sens.
Forțele de poliție cooperează în depistarea și prevenirea criminalității și au drept de urmărire a criminalilor fugari și a traficanților de droguri pe teritoriul unui stat învecinat din spațiul Schengen. Pentru funcționarea cât mai eficientă a Convenției, a fost introdusă o măsura tehnică compensatorie esențială – Sistemul de Informații Schengen (SIS), sistem ce furnizează informații referitoare la intrarea cetățenilor terțelor țări, problemele legate de vize și de cooperarea polițienească. Reglementarea legală a acestui sistem este dată de art. 92-125 din Convenția de Implementare a Acordului Schengen.
La 7 decembrie 2001 s-a anunțat oficial libera circulație. La Bruxelles, Consiliul Miniștrilor de Justiție și Afaceri interne al Uniunii a decis în unanimitate, ca începând cu 1 ianuarie 2002 să se renunțe la regimul vizelor pentru cetățenii români care călătoresc în spațiul Schengen. Această dispoziție a intrat în vigoare după publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.
În momentul încheierii Tratatului de la Amsterdam a fost adoptat un Protocol de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul UE, „menit să includă anumite acorduri și reguli menționate în cadrul UE”.
Conform art. 73 j Consiliul va adopta:
„(1) Măsuri care, în conformitate cu art. 7a, să asigure absența oricărui control al persoanelor, indiferent dacă aceștia sunt cetățeni ai Uniunii sau ai unor terțe state, atunci când traversează frontierele interioare;
(2) Măsuri privind traversarea frontierelor exterioare, care să stabilească:
a) standarde și proceduri care să fie aplicate statelor membre privind efectuarea controlului persoanelor la respectivele frontiere;
b) reguli de acordare a vizei pentru șederi de cel mult trei luni, cuprinzând:
i) lista statelor terțe ai căror cetățeni trebuie să fie în posesia vizei de traversare a frontierelor exterioare, și ale acelora ai căror cetățeni sunt scutiți de această cerință;
ii) procedurile și condițiile de acordare a vizei de către statele membre;
iii) un format unitar pentru vize;
iv) reguli pentru o viză unitară.”
Articolul 2 din acest Protocol menționează că „de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, acquis-ul Schengen, inclusiv deciziile Comitetului Executiv creat prin Acordurile de la Schengen care au fost adoptate înaintea acestei date vor fi imediat aplicabile celor 13 state membre menționate în articolul 1, fără a încălca prevederile paragrafului 2 al acestui articol. De la această dată, Consiliul se înlocuiește prin Comitetul Executiv menționat”.
Mai mult paragraful următor afirmă clar că „atât timp cât măsurile referitoare la cele de mai sus nu au fost luate și fără încălcarea art. 5(2), prevederile și deciziile care alcătuiesc acquis-ul Schengen vor fi considerate documente bazate pe Titlul VI al Tratatului UE”.
Aceasta înseamnă că atât timp cât UE, pe baza deciziilor Consiliului, va avea propriile reguli și proceduri, prevederile Acordurilor de la Schengen se vor aplica.
Câtă vreme libera circulație este pusă în discuție, referirea la dimensiunile drepturilor omului nu poate fi evitată, căci art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libera circulație și la rezidență în interiorul frontierelor fiecărui stat.
2. Orice persoană are dreptul să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa proprie, și să se întoarcă în țara sa.”
La rândul său, art. 12 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice stabilește că:
„1. Orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat va avea pe acel teritoriu, dreptul la libera circulație și libertatea de a-și alege reședința.
2. Orice persoană va fi liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa.”
Singurele restricții admise în exercitarea acestui drept se referă la protejarea securității naționale, la ordinea publică, la sănătatea și morala publică, la drepturile altor persoane.
Este evident că atunci când este vorba despre libertatea de circulație, aceste documente plasează responsabilitatea respectării acestui drept pe umerii statului în care persoana trăiește deja sau în care își are reședința.
De aceea este foarte dificil a se invoca dimensiunea drepturilor omului atunci când i se cere unei țări să accepte intrarea fără nici o restricție a unei persoane care nu este cetățean al acelei țări sau nu-și are reședința pe acel teritoriu. Desigur, că restricțiile trebuie să fie rezonabile, în caz contrar fiind limitată nu numai exercitarea dreptului, ci dreptul ca atare fiind amenințat.
În același timp, există o tendință generală, mai ales în rândul țărilor prospere, de a limita pe cât posibil, șansa unor persoane din terțe state de a intra pe teritoriul lor, iar mulți consideră că nu este exagerat să se afirme că spațiul Schengen trădează tendința de a deveni o fortăreață Schengen.
Țări care aparțin spațiului Schengen : Germania, Franța, Luxemburg, Olanda, Spania, Austria, Belgia, Portugalia, Grecia, Italia, Elveția, Suedia, Finlanda , Norvegia, Danemarca.
Pentru a putea călători în aceste țări ce aparțin spațiului Schengen sunt necesare următoarele acte:
1. Invitație tradusă în limba română și legalizată sau voucher – pentru destinația finală;
2. Bilet de transport dus – întors sau cartea verde a mașinii cu care se pleacă;
3. Asigurarea medicală – valabilă pentru perioada sejurului.
Suma minimă în valută liber convertibilă trebuie să fie propoțională cu durata sejurului (dar nu mai puțin de 5 zile). Dovada sumei necesare se face prin bani la vedere (cash), cecuri de călătorie sau cărți de credit pentru conturi în valută, precum și prin alte garanții financiare (vaucher, scrisoare de garanție sau angajament de sponsorizare, garanție legală din partea unei bănci sau ordine de plată valabile) → 100 Euro pentru fiecare zi în spațiul Schengen.
În situația în care se constată că nu sunt îndeplinite aceste condiții, șeful punctului vamal român poate dispune întreruperea călătoriei persoanei și nepermiterea ieșirii ei din țară.
Nu trebuie să facă dovada existenței sumei minime în valută (excepții):
Cetățenii români care pleacă în străinătate pentru tratament medical, simpozioane, conferințe, studii, manifestări cultural – sportive, în situația îmbolnăvirii sau a decesului unei rude din străinătate, precum și în alte situații justificate. În ultimul caz se vor prezenta documente justificative din care să rezulte scopul călătoriei și asigurarea financiară a acestuia.
Fac excepție de la obligativitatea deținerii sumei și minorul sub 14 ani, înscris în pașaportul părinților, minorul care se deplasează la părinții aflați în străinătate, cetățenii români cu angajament de muncă în străinătate, indiferent de durata deplasării, precum și cei care merg în statele vecine, în baza permisului de mic de trafic sau de trecere simplificată, eliberat de autoritățile de frontieră.
Părțile Contractante (semnatarii Convenției Schengen) se obligă să asigure examinarea fiecărei cereri de azil depuse de un străin pe teritoriul uneia din ele:
dacă o Parte Contractantă a eliberat solicitantului de azil o viză de orice natură sau un permis de ședere, ea este responsabilă pentru examinarea cererii; dacă viza a fost eliberată cu autorizarea altei Părți Contractante, este responsabilă cea care a acordat autorizația;
dacă mai multe Părți au eliberat solicitantului de azil o viză de orice natură sau un permis de ședere, Partea responsabilă este cea care a eliberat viza sau permisul de ședere care expiră ultimul;
dacă solicitantul de azil este scutit de Părțile Contractante de obligația de a obține viză, este responsabilă Partea prin a cărei frontieră externă a intrat solicitantul de azil;
dacă un străin a cărui cerere de azil este deja în curs de examinare la una din Părțile Contractante introduce o nouă cerere, este responsabilă Partea la care cererea sa află în curs de examinare (art. 30 din Convenția Schengen).
Fiecare Parte transmite celorlalte, la cererea acestora, datele deținute cu privire la un solicitant de azil, care sunt necesare pentru:
determinarea Părții responsabile pentru examinarea cererii de azil;
examinarea cererii de azil.
Aceste date se referă la:
identitate;
documente de identitate și de călătorie;
locurile de ședere și itinerariile călătoriilor;
permisele de ședere sau vizele eliberate de o Parte Contractantă;
locul depunerii cererii de azil (art. 38 din Convenția Schengen).
Prin art. 48 par. 1 (în numerotarea și conținutul precedentului tratat – în prezent art. 39), s-a prevăzut ca libera circulație a lucrătorilor să fie realizată în cadrul Comunității până cel târziu la sfârșitul perioadei de tranziție.
Ea este reglementată prin Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului din 5 octombrie 1968 privind libertatea de circulație pentru lucrători în cadrul Comunității și prin Directiva nr. 68/360 din 15 octombrie 1968 a Consiliului privind abolirea restricțiilor asupra circulației și rezidenței în cadrul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile lor.
Libertatea de circulație implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate între lucrătorii statelor membre în ceea ce privește remunerarea, angajarea și alte condiții de muncă și de angajare.
Libertatea de circulație a lucrătorilor implică, sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, patru coordonate, potrivit art. 39:
acceptarea ofertelor de angajare într-adevăr facute;
deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre pentru acest scop;
șederea într-un stat membru în scopul angajării potrivit prevederilor de angajare a cetățenilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament sau acțiune administrativă;
rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost angajată în acest stat.
Pentru ca membrii de familie să aibă drept de ședere în alt stat, este necesar ca unul dintre soți să-și fi exercitat dreptul său la libera circulație, dreptul acestor membri nefiind un drept propriu, ci unul derivat.
Dispariția frontierelor și libera circulație a persoanelor poate duce la apariția unor probleme legate de migrația clandestină. Art. 3 și 8 din Convenția Schengen reglementează modul de supraveghere și control al frontierelor externe. Pe lângă stabilirea unor liste a țărilor terțe ai căror cetățeni au nevoie de viză sau nu, pentru a intra în spațiul comunitar, au fost luate o serie de măsuri privind controlul și securitatea frontierelor UE în țările ce constituie frontiere externe ale spațiului.
Frontierele interne pot fi trecute prin orice loc, fără efectuarea vreunui control al persoanelor. Totuși, pentru motive de ordine publică sau securitate națională, o Parte Contractantă poate decide, după consultarea celorlalte Părți, ca în cursul unei perioade limitate vor fi efectuate controale naționale la frontierele interne, adaptate la situația apărută.
Frontierele externe pot fi trecute numai la punctele de trecere a frontierei și potrivit orarului de funcționare al acestora (art. 2 și art. 3 din Convenția Schengen).
Intrarea pe teritoriile Părților Contractante pentru o ședere care nu depășește 3 luni poate fi acordată străinului care îndeplinește următoarele condiții:
posedă un document sau documente valabile – stabilite de Comitetul Executiv, care îi permit trecerea frontierei;
este în posesia unei vize valabile, dacă aceasta este cerută;
prezintă, dacă este cazul, documentele care justifică scopul și condițiile șederii planificate și dispune de mijloace de subzistență atât pentru șederea propusă cât și pentru întoarcerea în țara de proveniență sau pentru tranzitul spre un stat terț în care admiterea sa este garantată, sau este în măsură să dobândească în mod legal aceste mijloace;
nu este semnalat ca inadmisibil;
nu este considerat o amenințare pentru ordinea publică, securitatea națională sau relațiile internaționale ale uneia dintre părți.
Intrarea în spațiul Schengen trebuie refuzată străinului ce nu îndeplinește toate aceste condiții, în afară de cazul în care una din Părți consideră că este necesar să se deroge de la acest principiu pentru motive umanitare sau de interes național.
Circulația transfrontalieră la frontierele externe este supusă controlului autorităților competente. Controlul se efectuează potrivit unor principii uniforme, în cadrul competențelor naționale, ținându-se cont de interesele tuturor Părților:
controlul persoanelor cuprinde nu numai verificarea documentelor de călătorie și a celorlalte condiții de intrare, de ședere, de muncă și de ieșire, ci și identificarea și prevenirea amenințărilor la adresa securității naționale și a ordinii publice (terorism, trafic de droguri);
toate persoanele trebuie să fie supuse cel puțin unui control care să permită stabilirea identității pa baza documentelor de călătorie;
la intrare, străinii trebuie să fie supuși unui control amănunțit;
la ieșire, se va proceda la un control impus în interesul Părților Contractante, conform regimului juridic al străinilor (art. 6 din Convenția Schengen).
În vederea creării unui spațiu sigur, cu frontiere sigure, și a combate migrațiile ilegale este nevoie de o cooperare a statelor în acest domeniu. Programe privind cooperarea între administrațiile vamale ale statelor membre sau între serviciile de poliție, precum Europol, ori programe de cooperare în domeniul judiciar, precum Programul Grotius, duc la realizarea unei solidarități între state și la crearea unui spațiu comunitar sigur.
În acest sens au fost adoptate Regulamentul Consiliului 743/ 2002 și Convenția Europeană ce stabilește un cadru general comunitar de activitate, în vederea facilitării cooperării judiciare în materie civilă. La aceeași temă se referă Decizia Consiliului din 28 februarie 2002 privind măsurile de control și sancțiunile penale în domeniul drogurilor.
Una din gravele probleme cu care se confruntă Uniunea Europeană, ca și întreaga comunitate internațională, este amenințarea teroristă. Este, alături de traficul de droguri, una din cele mai negative aspecte ale libertății de circulație.
Terorismul se prezintă ca un fenomen foarte complex, cu manifestări extrem de violente, desfășurate de cele mai multe ori prin surprindere, împotriva unor ținte precise, care, în general, nu se pot apăra.
Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană prin liberalizarea granițelor acționează din păcate ca un factor favorizator a acestor manifestări distructive.
În urma ultimelor atentate ce au atins spațiul Schengen (Madrid, 11 martie 2004) s-a dovedit că această realitate trebuie combătută printr-o strategie comună a Comunității, bazată pe crearea și menținerea unei situații strategice dominate de un sistem coerent și permanent de supraveghere civilă și militară.
§2. PRINCIPIUL EGALITĂȚII DE ȘANSE ȘI TRATAMENT ÎNTRE FEMEI ȘI BĂRBAȚI
“Egalitatea de gen trebuie să constituie un obiectiv central al oricărei democrații care dorește să ia masuri ca opiniile femeilor și bărbaților să se bucure de aceeași greutate și influență. A milita pentru drepturi reale pentru femei înseamnă să tindem către o societate care să dea dovadă de generozitate și de o toleranță care poate crea drepturi cetățenești depline și egale pentru toți.”
Glenys Kinnock – membră a Parlamentului European
Promovarea constantă, sistematică și concertată a principiului egalității de șanse între femei și bărbați, în accepțiunea actuală a noțiunii, constituie o preocupare de dată relativ recentă pentru comunitatea internațională, deși diferite aspecte ale egalității între femei și bărbați au fost evocate prin mai multe declarații sau tratate internaționale, respectiv prin: Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948); Convenția asupra drepturilor politice ale femeii (1952); Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite (1957); Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor (1962); Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (1966); Pactul internațional privind drepturile civile și politice (1966); Declarația privind eliminarea discriminării față de femei (1967).
Se poate spune că recunoașterea legală și încercarea de protejare a drepturilor femeilor la nivel internațional a debutat în anul 1919, o dată cu adoptarea Convenției nr. 3 privind protecția maternității. Prin adoptarea acestei convenții, Organizația Internațională a Muncii a devenit prima instituție internațională care a adoptat norme cu putere juridică în favoarea drepturilor femeilor și, prin aceasta, implicit în favoarea egalității de șanse între femei și bărbați.
Noțiunile de egalitate de șanse și egalitate de tratament au început să fie utilizate în anul 1958, când Organizația Internațională a Muncii a adoptat Convenția nr. 111 privind nediscriminarea în domeniul forței de muncă și exercitării profesiei. Aceste noțiuni au continuat însă să fie utilizate pentru multă vreme doar în domeniul relațiilor de muncă, referindu-se în principal la angajare, condiții de promovare, formare profesională, concediere.
Un nou mod de abordare, la nivel internațional, a egalității de șanse între femei și bărbați a început după ce Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat prima Decadă a femeilor “Egalitate, Dezvoltare, Pace”, în perioada 1975-1985 și în special o dată cu recunoașterea drepturilor femeii ca parte inalienabilă a drepturilor omului, la data de 18 decembrie 1979, când Organizația Națiunilor Unite a adoptat Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare fața de femei (CEDAW).
Ratificarea Convenției, prin care s-au stabilit drepturile sociale, economice și politice ale femeilor, a constituit un prim pas în promovarea efectivă a egalității de șanse între femei și bărbați în toate domeniile de activitate, întrucât statele s-au angajat să elaboreze legi noi și să aplice măsuri și acțiuni speciale care să permită modificarea structurilor sociale și culturale care perpetuează formele de discriminare. Pentru a se evalua progresele realizate, statele prezintă periodic rapoarte structurii specializate din cadrul O.N.U.
Calea deschisă o dată cu declararea primei Decade a femeilor – „Egalitate, Dezvoltare, Pace“, a fost urmată de o serie de acțiuni menite să contribuie la îmbunătățirea continuă a statutului femeilor, astfel încât, într-o perioadă de numai 20 de ani, s-au organizat patru Conferințe mondiale privind condiția femeilor în lume.
La cea mai recentă dintre ele – Conferința de la Beijing, din 1995 – reprezentanții a peste 180 de state au adoptat 2 documente fundamentale: Declarația conținând angajamentele țărilor participante și Platforma pentru Acțiune care au adus în atenția opiniei publice 12 domenii considerate critice pentru condiția femeilor și au propus măsuri concrete, pe plan internațional și național. Guvernele țărilor participante s-au angajat să aplice toate măsurile necesare pentru îmbunătățirea condiției femeilor care să garanteze realizarea egalității de facto între femei și bărbați.
Anul 2000 a constituit un moment de referință în analiza și evaluarea acțiunilor de promovare a egalității între femei și bărbați la nivel mondial, prin organizarea unei sesiuni extraordinare a Adunării Generale a ONU cu tema „Femeile în anul 2000. Egalitate între sexe, dezvoltare și pace pentru secolul XXI“, prilej cu care țările au prezentat rapoartele referitoare la stadiul aplicării Platformei pentru Acțiune, în cadrul sesiunii speciale „Beijing + 5“.
Concluziile acestei importante reuniuni internaționale prevăd consolidarea și continuarea măsurilor aplicate de către statele lumii pentru asigurarea realizării de facto a egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați.
Preocuparea Consiliului Europei „de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, cu scopul de a proteja și promova idealurile și principiile care sunt patrimoniul lor comun și de a favoriza progresul lor economic și social, în special prin apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și libertăților fundamentale“, s-a materializat de-a lungul timpului în numeroase instrumente juridice europene, esențiale pentru promovarea principiului egalității între femei și bărbați fiind: Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (1950) și Protocoalele adiționale; Carta socială europeană (1961); Carta socială europeană revizuită (1996).
Egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați se regăsește și în Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, în vigoare din 1993), în legislația secundară – directivele comunitare cu privire la egalitatea între femei și bărbați -, la care se adaugă jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg.
O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1999), Uniunea Europeană s-a angajat decisiv să promoveze egalitatea între femei și bărbați (gender equality) și să integreze egalitatea de gen la toate nivelurile și în toate activitățile comunitare (gender mainstreaming process). Astfel, promovarea egalității între femei și bărbați se regăsește ca obiectiv specific în cuprinsul Tratatului, fiind prevăzut în Partea 1 – Principii, la articolul 3.2, iar prin articolul 13 se stabilește necesitatea de a se întreprinde acțiuni concrete pentru combaterea discriminării după criteriul de sex.
Statele Membre ale Uniunii Europene au adoptat recent Agenda socială europeană, al cărei obiectiv prioritar îl constituie modernizarea modelului social european. Un element fundamental al acestuia îl constituie promovarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați.
Strategia Comunitară pentru Egalitatea de Gen (2001-2005) urmărește să îmbine integrarea perspectivei de gen în toate politicile și programele Uniunii Europene, concomitent cu promovarea acțiunilor specifice în favoarea femeilor.
Cele 5 obiective majore ale Strategiei se referă la:
1. egalitatea în viața economică;
2. participarea egală la procesul decizional;
3. egalitatea în viața socială;
4. egalitatea în viața civilă;
5. schimbarea rolurilor tradiționale și depășirea stereotipiilor de gen.
Principalele instrumente avute în vedere pentru realizarea obiectivelor menționate sunt: aplicarea planurilor pentru egalitatea de gen; introducerea legislației specifice problematicii egalității de șanse; abordarea integratoare a egalității de gen, cu scopul de a produce schimbări structurale ale societății.
Egalitatea dintre bărbați si femei este un principiu de baza al democrației. Cu toate acestea, inegalitățile continua sa existe, numărul femeilor fiind preponderent in ocuparea locurilor de munca mai puțin avantajoase, precum cele ocazionale sau a celor cu durata fracționata. Pentru a pune în aplicare principiul conform căruia femeile ar trebui sa primească aceeași plata cu barbarii pentru aceeași munca prestata, Comisia a adoptat o serie de masuri, printre care:
a) Masuri ce promovează accesul la munca și învățământ profesional:
stabilirea principiului „plata egala pentru munca egală” prin Directiva nr. 75/117/CEE, suplimentat cu un cod de conduita privind masurile ce trebuie luate pentru a asigura implementarea efectiva a principiului plății egale.
egalitatea de șanse privind accesul la munca, învățământ profesional, avansare în cariera și condiții de munca (Directiva nr. 76/207/CE), prin care se prevede eliminarea discriminărilor (directe sau indirecte), în mod special a celor legate de statutul marital sau familial.
egalitatea de șanse intre bărbații și femeile ce desfășoară activități economice pe cont propriu (Directiva nr. 86/613/CEE), inclusiv activitățile agricole.
b) Masuri de protecție socială:
aplicarea progresiva a tratamentului egal privind regimul legal de securitate socială (Directiva nr. 79/7/CE) privind protecția împotriva riscurilor la îmbolnăviri, invaliditate, bătrânețe, accidente de munca, boli profesionale, șomaj și asistență socială;
aplicarea egalității de tratament privind regimul ocupațional al asigurărilor sociale (Directiva nr. 86/378/CE);
reconcilierea vieții de familie cu a vieții profesionale (concediu parental) (Directiva nr. 96/34/CE, ca si Recomandarea nr. 92/241/CEE privind îngrijirea copiilor);
îmbunătățirea sănătății și securității femeilor însărcinate sau care alăptează (Directiva nr. 92/85/CEE).
c) Masuri privind demnitatea la locul de munca:
Directiva 97/80/CE privind sarcina probatorie in cazurile de discriminare sexuală, potrivit căreia acuzații au sarcina de a demonstra ca nu au violat principiul tratamentului egal.
d) Masuri de combatere a violenței și a exploatării sexuale a femeilor:
Comunicarea Comisiei privind combaterea traficului de ființe umane și combaterea exploatării sexuale a copiilor și pornografiei juvenile, în urma căreia au fost făcute doua propuneri de decizii aflate în prezent în dezbatere. Prima propunere se refera la combaterea traficului de ființe umane, iar cea de-a doua se referă la combaterea exploatării sexuale a copiilor și la pornografie, un accent deosebit punându-se pe folosirea internet-ului (96/700/JHA).
Între statele membre a fost inițiat un program de schimb de informații privind traficul de ființe umane, programul „STOP”, urmat de programul „STOP II” ce a fost finalizat în anul 2002.
Decizia nr. 2000/293/CE privind desfășurarea programului „Daphne”, ce cuprinde masuri de prevenire a violenței împotriva copiilor, a tinerilor și a femeilor, program prevăzut a se desfășura pe perioada 2000-2003.
e) Masuri de promovare a cooperării:
Regulamentul Consiliului nr. 2836/98 referitor la integrarea problemelor de egalitate între sexe în politicile de dezvoltare a cooperării.
Comunicarea Comisiei și Rezoluția Consiliului privind „Femeile și știința” având ca scop dezvoltarea unei strategii care sa tina cont de implicarea femeilor în cercetare (Rezoluția nr. 99/716).
În formularea și implementarea măsurilor, Comisia este ajutata de un Comitet Consultativ pentru șanse egale între bărbați și femei (Directiva nr. 82/43/CEE). La nivelul Consiliului au fost adoptate o serie de recomandări, dintre care se pot menționa cele referitoare la „participarea echilibrată a bărbaților și femeilor în procesul luării deciziilor” (1996) ca și comunicatul privind „Incorporarea șanselor egale în toate politicile și activitățile Comunității”. La nivelul Parlamentului European funcționează, din 1984, Comitetul Parlamentar pentru Drepturile Femeilor.
Promovarea măsurilor specifice privind egalitatea dintre bărbați și femei s-a făcut printr-o serie de programe de acțiune multianuale dezvoltate și implementate cu ajutorul statelor membre. De asemenea, Comisia prezintă rapoarte periodice privind integrarea principiului egalității dintre bărbați și femei în Uniunea Europeana în care sunt prezentate dezvoltările și tendințele politicii în domeniu.
§4. NEÎNGRĂDIREA DREPTULUI LA MUNCĂ ȘI INTERZICEREA MUNCII FORȚATE ÎN SISTEMUL COMUNITAR
Prin muncă forțată se înțelege orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub amenințare sau fără consimțământul acesteia. Cu alte cuvinte, munca forțată pune în pericol libertatea individului de a contracta.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului susținea că elementele necesare pentru „munca forțată sau obligatorie” sunt:
lucrul sau serviciul să fie exercitat de către cineva contra voinței sale;
condițiile/cerințele de îndeplinire a acestui serviciu sau lucru sunt injuste sau opresive sau lucru ca atare implică greutăți insuportabile evitabile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului definește munca forțată pornind de la definiția dată în Convenția OIM nr. 29 privind munca forțată sau obligatorie. Ea distinge două elemente ale fenomenului:
lipsa de consimțământ în exercitarea serviciului sau muncii date;
refuzul îndeplinirii serviciului cerut implică aplicarea penalității (sancțiunii).
Ultimele două formulări sunt, în esență, echivalente. Comisia Europeană a Drepturilor Omului interpretează, însă, cumulativ aceste două elemente sau, altfel spus, mai restrictiv, cerând demonstrarea prezenței simultane a ambelor elemente.
Codul muncii din 28 martie 2003 interzice folosirea sub orice formă a muncii forțate (obligatorii), și anume: ca mijloc de influență politică sau educațională ori în calitate de pedeapsă pentru susținerea sau exprimarea unor opinii politice ori convingeri contrare sistemului politic, social sau economic existent; ca metodă de mobilizare și utilizare a forței de muncă în scopuri economice; ca mijloc de menținere a disciplinei de muncă; ca mijloc de pedeapsă pentru participare la grevă; ca mijloc de discriminare pe criterii de apartenență socială, națională, religioasă sau rasială.
Nu se consideră muncă forțată (obligatorie): serviciul militar sau activitățile desfășurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu îndeplinesc serviciul militar obligatoriu; munca unei persoane condamnate prestată în condiții normale în perioada de detenție sau de liberare condiționată de pedeapsă înainte de termen; prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege.
Litigiile de muncă, ce țin de atragerea neîntemeiată a salariaților la munca forțată, au constituit obiectul mai multor petiții examinate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Discriminarea reprezintă tratamentul diferențiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenței, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social. Discriminarea este o acțiune individuală, dar dacă membrii aceluiași grup sunt tratați sistematic în mod similar, aceasta constituie și un patern social de comportament agregat. În științele sociale, termenul face trimitere, în general, la un tratament prejudiciat, cu efecte negative asupra celui vizat.
Cercetările efectuate au identificat existența mai multor tipuri de discriminare. În gene-ral, este operată distincția între discriminarea directă și cea indirectă. Primul tip apare atunci când tratamentul diferențiat este generat în mod intenționat, în timp ce cel de-al doilea tip apare atunci când acest tratament are la bază o decizie inechitabilă luată anterior. De exemplu, discriminarea directă este prezentă atunci când două persoane, având pregătire egală și o funcție similară, sunt plătite în mod diferențiat datorită faptului că una dintre acestea aparține unui anumit grup etnic. Discriminarea indirectă apare atunci când cele două persoane sunt plătite în mod diferit, deoarece au fost angajate în poziții diferite, deși aveau aceeași pregătire.
Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să asigure egalitatea de șanse în zonele în care au fost în mod sistematic subreprezentate persoanele ce fac parte din grupuri supuse în mod tradițional discriminării. În Statele Unite aceste strategii poartă numele de acțiune afirmativă, în timp ce în Marea Britanie sunt cunoscute sub denumirea de discriminare pozitivă. Aceste strategii nu presupun o „discriminare inversă”, ci au menirea să asigure egalitatea de șanse pentru toți cetățenii, indiferent de grupul căruia îi aparțin. Discriminarea pozitivă și acțiunea afirmativă presupun, pe de o parte, recunoașterea dezavantajelor acumulate de grupurile respective și, pe de altă parte, dezvoltarea de politici și de practici care ajută la depășirea dificultăților.
În conformitate cu prevederile art. 8 din CM, în cadrul raporturilor de muncă acționează principiul egalității în drepturi a tuturor salariaților. Orice discriminare, directă sau indirectă, a salariatului pe criterii de sex, vârstă, rasă, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, domiciliu, handicap, apartenență sau activitate sindicală, precum și pe alte criterii nelegate de calitățile sale profesionale, este interzisă.
În opinia legiuitorului nostru, nu constituie discriminare stabilirea unor diferențieri, excepții, preferințe sau drepturi ale salariaților, care sunt determinate de cerințele specifice unei munci, stabilite de legislația în vigoare, sau de grija deosebită a statului față de persoanele care necesită o protecție socială și juridică sporită.
§4. DIALOGUL SOCIAL ȘI RECUNOAȘTEREA RECIPROCĂ A LEGISLAȚIEI ȚĂRILOR MEMBRE ALE UE
Rolul desemnat partenerilor sociali și dialogului social în jocul Uniunii Europene este clar expus în câteva articole ale tratatului Maasrticht, așa cum a fost menționat de Tratatele de la Amsterdam (1997) si Nisa (2000).
Recunoașterea importantei partenerilor sociali și a dialogului social sunt clar specificate în articolul 138 (1): “ Comisia va avea îndatorirea promulgării consultanței în privința managementului (conducerii) și a forței de muncă la nivelul comunității și să i-a măsuri relevante în facilitarea dialogului lor, asigurând suport egal tuturor părților.” Tipul de “dialog” dintre parteneri la care se refera tratatul este caracterizat de un înalt grad de autonomie. În mod special, articolul 139(1), dezbătând relațiile locale sau inter-industriale arata că “la cererea managementului sau a forței de munca, dialogul dintre ele la nivelul Comunității poate conduce la relații convenționale, incluzând contracte”. Aceasta este de importanta majoră deoarece partenerii sunt explicit îndreptățiți, daca doresc, sa construiască o piață ieftina. Astfel, Tratatul introduce o caracteristica puternică de supra-naționalitate, atâta timp cât partenerii sociali decid autonom să meargă în acea direcție, într-un domeniu în care Uniunea Europeana respectă în mod tradițional “formele diverse ale practicilor naționale, mai ales în domeniul relațiilor contractuale”(articolul 136(1)). În cazul acesta, procesul de integrare al Uniunii este în mâinile partenerilor sociali europeni și a societății civile și nu pornește de sus în jos în deciziile Uniunii Europene.
Cu toate acestea, Tratatul face o legătura puternica între dorința partenerilor sociali de la nivelul Comunității de a negocia contracte la scara europeana și procesul Uniunii Europene de a lua decizii. De asemenea, articolul 139(2) arată că contractele încheiate la nivelul comunității vor fi implementate fie în acord cu procedurile și practicile specifice managementului și forței de munca și de Statele Membre sau, în cazul problemelor dezbătute in articolul 137, la cererea ambelor părți, decizia fiind luata de Consiliu la propunerea Comisiei”. Astfel, un contract încheiat de parteneri sociali, conform regulilor menționate in articolul 139(2) poate fi o decizie finala a Uniunii.
Subiectele principale dezbătute in articolul 137 al tratatului:
a) îmbunătățirea condițiilor de munca pentru protejarea sănătății si siguranței muncitorilor;
b) condițiile de munca;
c) securitatea si protecția muncitorilor;
d) protecția muncitorilor trecuți la șomaj;
e) informarea si consultanta pentru muncitori;
f) reprezentarea și apărarea colectivă a intereselor muncitorilor si angajatorilor, incluzând decizii luate împreună (acest termen nu se aplica salariilor, dreptului de asociere, dreptului la grevă sau la impunerea neprezentării la munca)
g) condiții de angajare pentru cetățeni de alte naționalități care rezidează legal pe teritoriul Comunității;
h) integrarea persoanelor excluse de pe piața muncii;
i) egalitate intre sexe in ceea ce privește oportunitățile pe piața muncii si a modului în care sunt tratați la locul de munca;
j) lupta împotriva excluderii sociale;
k) modernizarea regimurilor sociale de securitate.
Punctele c), d), f), g) necesita decizia unanima a Consiliului.
Acesta este un prim fel prin care rolul partenerilor sociali este magnificat, luând de asemenea în considerare faptul ca deciziile Consiliului trebuiesc făcute după consultarea cu Comitetul Economic si Social European (CESE)
Este foarte evident ca aici subiectele de discuție se refera la regularizarea pieții muncii și a politicii sociale.
Mai exista de asemenea un fel in care partenerii sociali pot afecta conținutul si calitatea deciziilor luate de UE in privința muncii si a politicii sociale: consultanta obligatorie pe care partenerii sociali o primesc de la Comisie si Consiliu asupra unei mari varietăți de probleme. CESE are un rol foarte important aici, acesta fiind ales ca instituție de referință pentru procedurile de consultanta. Câteva dintre domeniile pentru consultanță obligatorie, înainte de decizia Consiliului, sunt:
a) Îndrumări pentru angajare definite de Consiliu (articolul128(2));
b) Stimulări pentru cooperarea intre Statele Membre si suport in eforturile lor in privința angajării;
c) Toate domeniile ei de munca si politicii sociale arătate în articolul 137, de asemenea în concordanta cu cele menționate n articolul 138(2): “înainte de a face propuneri în domeniul politicii sociale, Comisia trebuie sa consulte conducerea și forța de munca în privința direcției acțiunii Comunității”.
În final, scopul normativ al dialogului social dat de Tratat este foarte larg. Atât dialogul social la nivel local cat si cel inter-industrial între parteneri sociali și, în același timp, responsabilitățile lor sunt clar definite în Tratat, dând partenerilor sociali posibilitatea de a construi un teritoriu supranațional al negocierii colective și de a interveni în conținutul deciziilor luate de UE.
Partenerii sociali au înțeles rapid importanța planificării europene și posibilitatea de a adopta noi forme de cooperare între sindicate și organizațiile salariale la nivel european. Trebuie menționat că unele dintre cele mai importante organizații industriale la nivel supranațional s-au născut odată cu Comunitatea Europeană. Este cazul Uniunii Confederațiilor Industriale și Salariale din Europa (UCISE), înființată în 1958, a Centrului European al Întreprinderilor cu Participare Publică( CEIP), activă din 1961, a Secretariatului Sindicatului European(SSE), de asemenea înființat în 1958. Alte asociații importante au fost înființate în 1969, printre ele fiind Confederația Europeană a Sindicatelor Libere (CESL), în 1973 și Confederația Sindicatelor Europene (CSE). În final trebuie menționată înființarea Asociației Europene a Întreprinderilor Mici și Mijlocii (AEIMM) în 1979 și a Confederației Europene a Personalului Executiv și Managerial (CEPEM) în 1989.
Aceste organizații au fost cu siguranță gata să opereze când dialogul social, consultarea și acordurile au început să fie o parte activă a riscurilor europene și a procesului de decizie al Uniunii Europene. În orice caz, ele trebuie de asemenea considerate responsabile de deciziile luate de autoritățile europene, în diferite momente ale ultimelor decade, de mișcare în direcția unei asocieri strânse a partenerilor sociali în procesul cooperării și integrării.
Locul dialogului social la nivel European, menționat în introducere, apare pe două căi: dialogul bipartit și cooperarea. Așa cum am menționat în capitolul anterior, dialogul bipartit poate fi primul pas( mulțumită definiției unei poziții comune a partenerilor sociali într-o anumită problemă) către o implicare mult mai directă și profitabilă a organizațiilor sociale europene în procesul de decizie al Uniunii Europene. Cele două canale principale ale cooperării sociale sunt strâns legate și este dificil, dacă nu chiar imposibil de imaginat un dialog social fără implicații asupra muncii și politicii salariale din UE sau ultima fără o discuție precedentă și amănunțită între partenerii sociali.
La o privire mai atentă, dialogul social bipartit e articulat în trei forme diferite:
a) dialogul inter-industrial;
b) dialogul sectorial;
c) dialogul inter-profesional.
a) Dialogul inter – industrial a fost primul lansat la sfârșitul lui ianuarie 1985 la Summit-ul de la Val Duchesse, cu participarea activă a UCISE, CEIP și CSE și sprijinul lui Jacques Delors, președintele de atunci al Comisiei Europene. De atunci, partenerii sociali au fost capabili să producă un număr de “opinii comune” în sectoarele inter-industriale cum sunt training-ul, motivarea, informarea și consultarea salariaților, strategii de angajare, educația primară, training-ul inițial și cel vocațional pentru adulți, tranzitul de la școală la adult și salariat, noi tehnologii și organizații muncitorești, oportunități egale, sănătate, siguranță, libertate de mișcare, dialogul social în sine. Mult mai important, dialogul între partenerii sociali a fost responsabil pentru includerea în Tratatul de la Maastricht a articolelor 138 și 139 care – după cum am văzut în prima parte – au pregătit terenul pentru recunoașterea oficială a dialogului social și cooperării la nivel european.
Dialogul social inter-industrial s-a intensificat după intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht și, după câțiva ani, a Tratatului de la Amsterdam. Rezultate importante s-au produs în legătura cu noi “opinii comune”: în particular, așa-numitele “înțelegeri cadru”în legătură cu concediul parental, lucrul part-time(1997), cu contractele de angajare cu durată fixă(1999) care au devenit după aceea decizii oficiale ale Consiliului și sunt azi parte a legislației UE(vezi partea a 7-a pentru mai multe detalii).
În retrospectivă, două posibile evaluări pot fi făcute asupra dialogului social de la Val Duchesse. În primul rând, noul fel de dialog a promovat pentru prima dată “o trambulină pentru angajarea în dialog, conducerea către rezultate” (Comisia Europeana, 2000, p.5). În al doilea rând, inițiativele comune derivate din prima întâlnire de la Val Duchesse și din multele dialoguri sociale “au ajutat la făurirea unei culturi europene a relațiilor industriale și au permis partenerilor sociali să testeze la nivel european capacitatea de a negocia strategiile de cooperare economică, training-ul vocațional, rasismul, adaptabilitatea la piața muncii, strategia europeană de angajare și integrarea invalizilor în lumea muncii” (Comisia Europeana, 2000, p.20).
În orice caz, cu toate că importanța pozițiilor comune inter-sectoriale în teme ca strategia generală împotriva șomajului, dezvoltarea unei zone contractuale europene, necesită inevitabil o implicare puternică a partenerilor sociali la mai multe nivele sectoriale. Cu toate acestea, “la nivelul sectorial se manifestă adevăratele probleme sociale și economice, indiferent dacă ele sunt restructurarea industrială, introducerea de noi tehnologii, schimbarea profilelor ocupaționale, schimbarea politicii comunitare or liberalizarea și competiția liberă”. (Comisia Europeana, 2000, p.19)
b) Acestea sunt principalele motive pentru care dialogul sectorial social a devenit în ultimul timp tot mai răspândit la nivel european. Numărul sectoarelor interesate de dialogul între partenerii sociali este în creștere și este acum aproape de treizeci. Un număr semnificant de opinii, rezoluții, declarații, propuneri, recomandări (mai mult de 150), in special in domenii cum ar fi telecomunicațiile, agricultura, aviația, pescuitul au avut loc. Toate acestea reprezintă rezultatul muncii de dialoguri sociale ale unor comitete a căror misiune a fost consolidata datorita sugestiilor conținute de comunicarea din mai 1998 a Comisiei Europene („Adaptarea si promovarea dialogului social”) dedicata in mod special reformei dialogului social.
Cu toate acestea rezultate concrete, înțelegeri acceptate de ambele părți, s-au obținut doar în câteva cazuri, cum ar fi reducerea timpului de munca în agricultura (1997), organizarea timpului de munca în transportul maritim și feroviar (1998), supravegherea în comerț și telecomunicații (2001).
Ceea ce pare a fi relevant aici-daca o apropiata integrare a pieței europene de munca este considerata un obiectiv-este ca partenerii sociali devin din ce in ce mai „conștienți ca Europa este cea mai potrivita arena pentru a avea de a face cu schimbările și pentru a lua masurile necesare” (Comisia Europeana, 2000, p.5). Asta înseamnă ca, ca și în alte numeroase aspecte ale vieții europene, regulile sau sugestiile venite din partea UE sunt menite sa formeze un cadru legislativ pe care statele membre (ca și partenerii sociali naționali) vor fi nevoite sa le respecte.
c) O categorie de dialoguri sociale adesea luata în considerare este cea așa-denumita dialoguri interprofesionale. Așa cum susține Allan Larsson, Director General al Departamentului Angajări și Afaceri Sociale al Comisiei Europene, „dialogul social nu este doar o maniera de a acționa între cele doua părți ale ecuației la locul de munca. Este, de asemenea, o chestiune pentru reprezentanții partenerilor sociali ai aceleași părți, în sectoare variate”. S-a ajuns la câteva înțelegeri co-operații printre organizațiile angajatoare sau asociații ale angajaților. In primul caz, trebuie sa menționam înțelegerea la care s-a ajuns intre UNICE si UEAPME in timp ce in celalalt caz menționam înțelegerea semnata in sectorul personalului din management intre ETUC si Confederația Europeana de Cadre.
Nici nu mai este nevoie sa precizam importanta dialogului profesional la nivel european prin care relațiile industriale pot fi mutate de la simplul nivel național pana la nivelul supranațional.
În sinteza, dialogul social bipartit a devenit – în special în ultimii ani – o față importanta a procesului de integrare europeana. Partenerii sociali sunt acum în stare să-și exprime explicit și în mod regulat opiniile referitoare la cele mai importante probleme sociale și de angajare din agenda UE și, în același timp – împinse de globalizare – să facă o scara europeana referitoare la condițiile de muncă sau egalitate care, până recent, au fost considerate doar cu scop național. Aceasta tendință va câștiga din ce în ce mai mult teren. Noi membrii – atât instituții cât și întreprinzători – ar trebui să fie conștienți de aceste circumstanțe.
Dialogurile sociale tripartite (dialogurile dintre partenerii sociali, Comisie si Consiliu) sunt parte integranta din larga cooperare sociala și asta se întâmplă de la începutul anilor '70 ai secolului trecut. Poate fi considerat, de asemenea, primul tip de dialog social introdus în viața comunității. Astfel, din 1970 noul creat Comitetul Standing pentru Angajare (SCE) reunea in mod regulat reprezentanții Consiliului si ai Comisiei pentru a discuta despre problemele din industrie și piața muncii. Mai recent, aceste proceduri au fost consolidate și de întâlnirile Consiliului European și ale partenerilor sociali cu întâlnirile șefilor de state, guverne și alte instituții europene. Așa numitul „dialog macroeconomic” a fost creat, de asemenea, ca rezultat al summit-ului Cologne 1999 si astfel partenerii sociali pot să-și facă auzite întrebările de politici generale de economie.
Cealaltă parte importanta a cooperării sociale a fost deja menționata înainte. Se refera la procesul de consultare a partenerilor sociali, prin intermediul Comitetului Economic si Social European, impus de Tratatul de la Maastricht (art. 138 si 139) și cu implementarea de legături clare între societățile comerciale fuzionate ale partenerilor sociali și deciziile formale ale UE.
§5. LIBERTATEA DE ASOCIERE ÎN SINDICATE ȘI ÎN ALTE ASOCIAȚII CU CARACTER PROFESIONAL
Dreptul de asociere în sindicate presupune că „orice salariat are dreptul de a întemeia și de a se afilia în sindicate pentru apărarea intereselor sale.”
Sindicatele contribuie la apărarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților.
Dreptul salariaților și angajatorilor la asociere pentru apărarea drepturilor și intereselor lor este consfințit și în Convențiile Organizației Internaționale a Muncii și anume: Convenția nr. 87/1948 privind libertatea asocierii și protecția dreptului la organizație și nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului la organizație și de purtare a tratativelor colective, organizațiile angajaților, precum și organizațiile patronale nu pot fi dizolvate sau temporar interzise în mod administrativ.
Dreptul salariaților la administrarea unității se realizează, ca regulă, prin intermediul organizațiilor reprezentative (organizațiilor sindicale primare) în corespundere cu actele normative, documentele de constituire ale unității și cu contractul colectiv de muncă.
Participarea salariaților la administrarea unității poate fi realizată prin: participarea la elaborarea proiectelor de acte normative la nivel de unitate în domeniul social-economic; solicitarea opiniei reprezentanților salariaților în problemele ce țin de drepturile și interesele colectivului de muncă; colaborarea cu angajatorul în cadrul parteneriatului social; alte forme care nu contravin legislației în vigoare.
Întrucât reglementările naționale cu privire la participarea salariaților în administrarea unității prezintă un caracter novator, considerăm că cunoașterea dispozițiilor în materie din unele state europene prezintă un interes sporit.
În Germania, participarea salariaților este reglementată prin Legile Federale din 21 mai 1951 și 4 mai 1976 referitoare la cogestiunea salariaților în consiliile de supraveghere (Mitbestimmungsgesetz). Aceste legi prevăd posibilitatea prezenței reprezentanților salariaților în consiliile de supraveghere ale întreprinderilor, precum și mecanismul constituirii consiliilor de întreprindere care au importante competențe de codecizie referitoare la structura unității, organizarea activității, angajarea personalului etc. Referindu-ne la structura consiliului de întreprindere, trebuie să menționăm că acesta este constituit numai din reprezentanți ai salariaților, conducătorul nefăcând parte din el. Cogestiunea întreprinderii se manifestă prin dreptul de veto de care dispune consiliul de întreprindere în ceea ce privește deciziile referitoare la angajarea și concedierea salariaților, concedierea colectivă, sistarea activității.
Spre deosebire de Germania, în Belgia, consiliul de întreprindere are un rol consultativ în ceea ce privește luarea deciziilor majore, dar are competențe de decizie în domeniul social. Consiliul se prezintă ca un organism în a cărui competență intră informarea și avizul. Astfel, informațiile ce trebuie prezentate consiliului de întreprindere înainte ca decizia conducătorului întreprinderii să devină publică, se referă la două domenii: situația locurilor de muncă și situația economică și financiară. De asemenea, consiliul de întreprindere are atribuții în domeniul avizării și formulării de sugestii și obiecții cu privire la criteriile generale de angajare și de concediere, chestiunile de ordin economic, condițiile de muncă etc.
CONCLUZII
„Întreg dreptul se năruie și nu mai are înțeles fără imperativele rațiunii,
așa cum se oglindesc la un moment dat în mentalitatea unui popor.”
(Mircea Djuvară)
Procesul cunoașterii și depășirea ignoranței sunt procese incomensurabile. Studiul pe care l-am întreprins, însă, își are lungimea determinată de anumite rigori de fond și de formă. Finalul pretinde a încununa opera, noi, însă nu pretindem să fi consumat subiectul abordat și de a fi exhaustivi în demersul efectuat.
Studierea principiilor dreptului social european este un subiect de maximă importanță, deoarece anume principiile direcționează evoluția oricărei ordini juridice, îndeosebi a celei comunitare.
Dacă Curtea Internațională de Justiție în statutul său (art. 38 paragraful 1 lit. c) este abilitată să aplice „principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”, Curtea Europeană de Justiție nu dispune de o prevedere asemănătoare în tratatele constitutive sau în protocoalele relative la statutul său.
Totuși, Curtea a recurs și recurge frecvent la principii generale sau fundamentale pe care ea le desemnează ca principii de drept comunitar și pe care — cu acest titlu — le impune în exercitarea misiunii care îi incumbă potrivit tratatului, misiunea asigurării respectării dreptului. Acest demers al Curții, care s-a amplificat și îmbogățit în cursul timpului, a suscitat întrebări ținând de justificarea lui și de originea principiilor astfel consacrate.
De ce este necesară recurgerea la principiile generale? Justificarea se găsește în anumite caracteristici ale construcției juridice comunitare care, la rândul său, comandă în parte geneza unor astfel de principii. Construcția juridică comunitară este astfel concepută încât nu se poate limita la dispozițiile de drept scris pe care se fundamentează.
Dreptul comunitar(originar ori derivat) este conceput pentru realizarea unor scopuri economice determinate, fiind – de aceea – departe de a reglementa toate problemele pe care ordinea juridică le poate ridica.
Pentru a răspunde acestei necesități, Curtea nu putea face apel decât la principii generale. Metodele de interpretare pe care ea le folosește au jucat un rol deosebit în dezvoltarea dreptului comunitar, dar interpretarea surselor scrise nu putea acoperi întreaga nevoie de reglementare. În acest context, în hotărârile Curții au apărut din ce în ce mai frecvent referiri la „principiile generale comune drepturilor statelor membre”.
În ce privește originea principiilor astfel consacrate, ea este diversă, o enumerare neputându-se face în absența unei clasificări. În doctrină au fost evidențiate clasificări diferite, una din cele mai des folosite fiind cea tripartită, în:
principii inerente oricărui sistem juridic organizat;
principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre; și
principii deduse din natura Comunităților Europene.
Examenul conținutului principiilor generale comportă două aspecte: cel al înțelesului principiului și acela al modalităților concrete de punere a sa în practică.
Păstrând delimitarea între principiile generale de drept (cele inerente oricărui sistem juridic organizat și cele comune sistemelor juridice ale statelor membre) și principiile deduse din natura comunităților, putem enumera ca făcând parte din prima categorie principiul securității juridice, cel al protecției încrederii legitime, principiile care derivă din exigențele statului de drept.
În ce privește categoria principiilor generale deduse din natura comunităților,ea este formată din ansamblul regulilor pe care judecătorul comunitar le degajă din dispozițiile tratatelor, cărora el le atribuie o valoare fundamentală. Se remarcă în sânul acestei categorii o diviziune între principiile generale cu caracter instituțional și principiile generale deduse din noțiunea de Piață comună.
Principii generale cu caracter instituțional sunt aplicabilitatea directă a dreptului comunitar și preeminența sa dar și acela al solidarității, legat de noțiunea însăși de comunitate, solidaritatea impunându-se statelor membre atât în relațiile lor reciproce cât și în ce privește atitudinea pe care ele trebuie să o adopte în cadrul unor structuri externe cărora le aparțin. Un alt principiu din această categorie este cel al echilibrului instituțional, reprezentat — potrivit jurisprudenței Curții — de un echilibru al puterilor, adică de o repartiție a funcțiilor și atribuțiilor între cele trei instituții comunitare. Curtea vede în echilibrul instituțional un principiu cu caracter constituțional, care trebuie aplicat mai ales relațiilor interinstituționale.
Principiile generale deduse din noțiunea de Piață comună sunt cele enunțate de dispozițiile tratatelor ca inerente creării și funcționării unei piețe comune și sunt reluate în dispozițiile proprii domeniilor diferite reglementate de aceste tratate.
Caracterul jurisprudențial al principiilor generale le conferă acestora o autoritate care este aceeași cu cea de care dispune judecătorul comunitar în exercitarea puterilor cu care el este investit. În alți termeni, aceste principii au o autoritate care le plasează pe același rang cu tratatele în ierarhia regulilor dreptului comunitar.
Respectarea lor se impune astfel instituțiilor, condiționând legalitatea actelor adoptate de ele. Parte integrantă a sistemului dreptului comunitar, principiile împrumută de la acest drept calitățile sale în raport cu dreptul național. Ele se impun astfel ca atare autorităților statelor membre în exercitarea puterilor de care acestea dispun în domeniile reglementate de dreptul comunitar.
În ipoteza în care în aceeași situație mai multe principii ar apărea concurente, chiar opuse, îi aparține judecătorului comunitar să îl determine pe acela care se aplică făcând să prevaleze principiul care în opinia sa trebuie să se impună.
Recurgerea la principiile generale ale dreptului ca izvoare juridice se impune în mod deosebit datorită caracterului de noutate a dreptului comunitar care se află încă în etapa consolidării sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaște o lungă perioadă în care ea s-a sedimentat.
S-ar putea distinge trei categorii de principii:
principii juridice obligatorii care sunt o moștenire juridică ce este comună vestului Europei ca o formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;
reguli de reglementare comune legislației statelor membre, cu sau fără elemente de echitate și imparțialitate; ele își au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor și în nivelul lor de dezvoltare economică, socială și cultuală sensibil egal (o astfel de situație este, în fapt, o condiție a dobândirii calității e membru al Uniunii Europene);
reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate independent de ordinea juridică națională; ele sunt o creație a instituțiilor comunitare ă Curții de Justiție) ca urmare a interpretărilor și motivărilor legale, care sunt repetabile, pot lua conturul unor principii generale.
Importanța lucrării constă în faptul că aici sunt concentrate cele mai reușite definiții, clasificări diverse și opinii interesante ale doctrinarilor francezi, englezi, români, ruși. De asemenea lucrarea ar putea contribui la perfecționarea unor cursuri teoretice și ar putea servi suport în studierea cursului pentru studenți, prezentând o abordare complexă a acestei teme.
La realizarea acestui studiu au fost utilizate lucrărilor următorilor doctrinari remarcabili: Caraiani Gh., Cavins W., Cerna S., Dubois L., Blumann C., Duculescu V., Duculescu Gh., Gaillard J.M., Rowley A., Hassenteufel P., Hennion-Moreau S., Jinga, I., Popescu, A., Leicu C., Leicu I., Osmochescu. E., Tsoukalis L., Tolstopeatenko L., Topornin B., Ăntin L.
Fundamentul teoretico-științific al temei cercetate este determinat de principiile științifice ale teoriei generale a dreptului, dreptului fiscal, dreptului comercial, dreptului comunitar, dreptului muncii și dreptului protecției sociale, iar metodologia folosită se bazează pe metoda comparativă, metoda prezentării grafice, inducție, deducție, analiză, sinteză.
Concluzionând pot menționa că studiul principiilor fundamentale și specifice ale dreptului social europeana, poate sta la baza perfecționării activității legislative în domeniul securității sociale în Republica Moldova și direcționa procesul de cooperare cu Uniunea Europeană, în următoarele segmente:
armonizării legislației naționale conform standardelor europene;
completarea legislației sociale și armonizarea ei cu celelalte ramuri de drept;
cercetarea evoluției acestei materii în practica internațională și încercarea de a culege și transpune în viață la nivel național experiențele pozitive
Datorită problemelor abordate și analizelor întreprinse, teza, sper că, prezintă
un interes deosebit, în special pentru tineretul universitar și pentru toți cei care doresc să investigheze tema „Principiile fundamentale și speciale ale dreptului social european.”
BIBLIOGRAFIA
Acte normative și jurisprudență
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948.//http://legislatie.resurse-pentru-Democratie.org/drepturi_onu.php.
Pactul internațional cu privire la drepturile, economice, sociale și culturale 19 decembrie 1966. // http://www.lado.ngo.md/downloads/pdf/pidsec.pdf
Acord european asupra regimului de circulație a persoanelor între țările membre ale Consiliului Europei (1957) // http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.lista_abc
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – 2007/C 303/01. // http://www.e-juridic.ro/articole/carta-drepturilor-fundamentale-a-uniunii-europene-2060.html.
Carta socială europeană din 18 octombrie 1996. // http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.lista_abc?id=3782
Carta socială europeana (revizuită) din 03 mai 1996. // http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=34454
Codul european de securitate socială (revizuit) din 18 aprilie 2005. // http://www.omfm.ro/docs/codul_de_securitate_sociala.pdf
Codul european de securitate socială din 16 aprilie 1964. // http://www.omfm.ro/docs/codul_de_securitate_sociala.pdf
Convenția europeană de asistență socială și medicală din 11 decembrie 1953. // http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.lista_abc?id=3710
Convenția europeană de securitate socială 14 decembrie 1972. // http://www.cnpas.org/portal/media-type/html/language/ro/user/anon/page/integration.psml/template/generic;jsessionid=1C83426E36021E8452BB90855CB293CC?url=%2Fcontent%2Fcnpas%2Fagreements.html&title=Acorduri+bilaterale.
Convenția europeană referitoare la statutul lucrătorului migrant 24 noiembrie 1977.// http://www.coe.int/t/E/Social_Cohesion/Migration/Documentation/Legal_texts/093%20-%20Romanian%20version.pdf
Convenția europeană relativă la protecția socială agricultorilor 06.05.74. // http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.lista_abc?id=3710
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04 noiembrie 1950 împreună cu protocoalele adiționale. // http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_ce.php.
C. 10/69, Portelange, hot. din 9 iulie 1969, în CML Rep., 1969, 418.
C. 14/68, Walt Wilhelm and others c. Bundeskartellamt, hot. prelim. din 13 febr. 1968, consid. 11, în ECR, 1969,15.
C. 155/79, AM and S, hot. din 18 mai 1982, în CMLR, 1982(2), p. 322-323
C. 209-213/84 (conexate), Lucas Asjes and others, hot. prelim. din 30 aprilie 1986, consid. 63-64, ECR, 1984,1425.
C. 224/00, Comisia c. Italiei, hot. din 19 martie 2002, consid. 16, 29, în ECR, 2002, 3(B)I, 2989-2990.
C. 238, 244, 245, 247, 250, 251, 252, 254/99 P (conexate), Limburgse Vinyl Maatschappij NV (LVM) and others c. Comisiei, hot. din 15 oct. 2002, consid. 59-62, în ECR, 2002, 10(A)I,8625-8653.
C. 308/87, A. Grifoni c. Euratom, hot. din 3 febr. 1994, în ECR, 1994-2.
C. 323/93 P, Automobile Peugeot SA and Peugeot SA c. Comisiei, hot. din 16 aprilie 1994, consid. 13-15, în ECR, 1994-6, p. 2727-2755.
C. 36/75, Roland Rutili c. Minister for Interior, hot. prelim. din 28 oct. 1975.
C. 4/73, Nold c. Comisiei, hot. din 14 mai 1974, în ECR, 1974, 491. A.
C. 411/98, Angelo Ferlini, hot. prelim. din 3 octombrie 2000, consid. 50, 58 și 62, în ECR, 2000,10 (A) (I), 8141, 8143-8144.
C. 46 și 48/93, Brasserie du Pecheur and Queen c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame, hot. prelim. din 5 martie 1996, consid. 27, în ECR, 1996-3 (I).
C. 46/64, Sgarlata, hot. din 1 aprilie 1965, în CML Rep., 1965.
C. 465, 138-139/00, Osterreichischer Rundfunk and others, hot. prelim. din 20 mai 2003, consid. 74-75, în ECR, 2003, 5(B)I, 5043.
C. 48/72, Brasserie de Haecht c. Spouses Wilkin-Jansen, hot. prelim. din 6 febr. 1973, în ECR, 1973, 77.
C. 52/79, J. V. C. Debauve and others c. Procureur du Roi, hot. prelim. din 18 martie 1980, în ECR, 1980, 833.
C. 79/72, Comisia c. Italiei, hot. din 21 iunie 1973, consid. 19-20, în ECR, 1973, 667.
C. 85/76, Hoffmann-La Roche and Co. AG c. Comisiei, hot. din 13 febr. 1979, consid. 9-11, în ECR, 1979, 461; C. 322/81, NV Nederlandsche Banden-Industrie Michelin c. Comisiei, hot. din 9 noiem. 1983, consid. 17-21, ECR, 1983, 3500-3501.
CPI-C. 348/94, Enso Espanol SA c. Comisiei, hot. din 14 mai 1998, în ECR, 1998. 5/6 (B) (II), 1877; CPI-C. 347/94.
Decizia din 27 noiembrie 2000 privind stabilirea unui program de acțiune comunitară pentru combaterea discriminării (2001-2006) – J.Of.L 303/1 din 2 decembrie 2000.
Directiva Nr. 2000/43 din 29 iunie 2000 pentru implementarea principiului tratamentului egal între persoane, indiferent de originea rasială sau etnică – J. Of. L 180/22 din 19 iulie 2000.
Directiva Nr. 2000/78 din 27 noiembrie 2000 privind stabilirea unui cadru general pentru tratamentul egal în folosirea și ocuparea forței de muncă -J.Of.L 303/1 din 2 decembrie 2000.
Directiva Nr. 2004/113 din 13 dec. 2004 -J.Of.L 373/37 din 21 dec. 2004.
Uniunea Europeană și Republica Moldova: Acord de parteneriat și cooperare. Chișinău, 1994.
Literatura de specialitate
Baltag, D. Teoria generală a dreptului și statului: curs introductiv. – Cimișlia: Editura TIPCIM, 1996.
Bercea, R. Drept comunitar. Principii. – București: Editura C. H. Beck, 2007.
Boulouis, J. Droit institutionnel de l’Union europeenne, 5-e ed.- Paris: Montchretien, 2002.
Cairns, W. Introduction to European l’Union Law. – London-Sydney: Cavendish Publishing Limited, 1997.
Cavins, W. Introducere în legislația Uniunii Europene. – București: Universal Dalsi, 2001.
Cerna, S. Unificarea monetară în Europa. – București: Editura Enciclopedică, 1997.
Ceterchi, I.; Craiovan, I. Introducere în teoria generală a dreptului. – București: Editura All, 1998.
Charlesworth A,. Cullen H. European Community Law. – London: Pitman-Blackstone. 1994.
Chircă, S. Mecanismele economice. – București: Editura Economică, 1999.
Ciubotaru, V. Republica Moldova și comunitatea internațională. – Chișinău, 2001.
Daghie, V.; Coman-Kund, F. Elemente de teoria generală a dreptului. – București: Editura Național, 2001.
Delureanu, Ș. Geneza Europei comunitare. – București: Paideea, 1999.
Diaconu, N. Sistemul instituțional al Uniunii Europene. – București: Lumina Lex, 2001.
Doboș, C. Dicționarul Uniunii Europene. – Iași: Polirom, 2002.
Dollat, P. Libre circulation des personnes et citoyennete europeenne: enjeux et perspectives. – Bruxelles: Bruylant, 1998.
Dubois, L., Blumann, C. Drept comunitar material. – Chișinău: Editura CE USM, 2002.
Dubouis,L., Blumann, C. Droit communautaire matériel. – Paris: Montchrestien, 1999.
Duculescu, V., Duculescu, Gh. Justiția europeană: Mecanisme, deziderate și perspective. – București: Lumina Lex, 2002.
Filipescu, I. Drept instituțional comunitar european. – București: Actami, 2000.
Fillipescu I. P., Fuerea A. Drept instituțional comunitar european. – Editura Actami, București, 1994.
Ghimpu, S., Țiclea, A. Dreptul muncii. – București: ALL Beck, 2000.
Ghimpu, S., Țiclea, A., Tufan, C. Dreptul securității sociale. – București: ALL Beck, 1998.
Gîlcă, C. Drept social. Principii. Libera circulație a cetățenilor Vol. I. – București: Editura Hamagiu, 2006.
Gyula, F. Drept instituțional comunitar. – Ed. Sfera-Juridică, Cluj-Napoca, 2006.
Jinga, I., Popescu, A. Integrare europeană: dicționar de termeni comunitari. -București: Lumina Lex, 2000.
Leicu, C., Leicu, I. Instituțiile comunitare. – București: Lumina Lex, 1996.
Lupu, Gh.; Avornic, Gh. Teoria generală a dreptului: manual. Studiu teoretic introductiv. – Chișinău: Editura Lumina, 1997.
Lyon-Caen, G. Droit social international et européen, 8e édition. – Paris: Dalloz,1993.
Manolache, O. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare. vol.II. București : ALL Beck, 1999.
Manolache, O. Drept comunitar. – București: ALL Beck, 1996.
Manolache, O. Justiția comunitară. vol.III. – București: ALL Beck, 1999.
Manolache, O. Tratat de drept comunitar. Ed.5-a. – Editura C.H. Beck, București, 2006.
Marcu, V. Drept comunitar general. – București: Lumina Lex, 2002.
Marcu, V. Drept instituțional comunitar. – București: Lumina Lex, 2001.
Marcu, V., Diaconu, N. Drept comunitar general. București: Lumina Lex, 2002.
Mazilu, D. Integrarea Europeană. Drept comunitar și instituții Europene. – București: Lumina Lex, 2001.
Mihai, Gh; Motică, R. Fundamentele dreptului: teoria și filosofia dreptului. – Bucurști: Editura ALL Beck, 1997.
Munteanu, R. Drept european: Evoluție. Instituții. Ordine juridică. – București: Oscar Print, 1996.
Negru, B. Teoria generală a dreptului și statului. – Chișinău: Secția Editare a Academiei de Administrare Publică pe lângă Guvernul Republicii Moldova, 1999.
Nistor, V. Drept social european. – Galați: Editura Fundației Academice Danubius, 2004.
Odagiu, G. Integrarea economica europeană: curs universitar. – Chișinău, 2001.
Osmochescu. E. Drept comunitar: curs universitar. – Chișinău, 2001.
Osmochescu. E. Dreptul Uniunii Europene. – Chișinău: Arc, 2003.
Pascal I, Deaconu Ș., Vrabie C., Fabian Niculae, Libera circulație a persoanelor. – Centrul de Resurse Juridice, 2002.
Pascariu, G. C. Uniunea Europeană: politici și piețe agricole. – București: Editura Economică, 1999.
Popescu, A. Dreptul internațional al muncii. – București: Holding Reporter, 1998.
Popescu, A., Integrarea europeană: Dicționar de termeni comunitari. – București, 2000.
Profiroiu, A., Profiroiu, M. Introducere în realitățile europene. – București: Editura Economică, 1999.
Railean, V. Integrare economică europeană: curs universitar. – Chișinău, 2001.
Rață, Gh. Integrare europeană: istorie, documente, analize. Curs universitar. – Chișinău, 2001.
Romandaș N., Boișteanu E., Dreptul muncii: manual. – Chișinău: Reclama, 2007.
Romandaș,N. Dreptul european al muncii. – Chișinău : Academia de Administrare Publică pe lîngă Guvernul Republicii Moldova, 1998.
Savu, D. V. Integrare europeană: Dimensiuni și perspective. – București: Editura Didactică și Pedagogică, 1996.
Schermers H.G., Waelhroeck D., Judicial protection in the European Communities, 5-th ed. – Kluwer Law and Taxation Publishers, Deventer-Boston, 1992.
Smochină, C. Drept european: curs universitar. – Chișinău, 2001.
Studionav, C. Integrarea economica europeana: curs universitar. -Chișinău, 2001.
Teyssié, B. Droit européen du travail. – Litec, 2001.
Tsoukalis, L. Noua economie europeană revizuită. – Chișinău: ARC, 2000.
Țincă, O. Drept social comunitar. – București: Lumina Lex, 2002.
Țurcanu, S. Drept comunitar: curs universitar. – Chișinău, 2001.
Ungureanu, O. Integrare europeană: curs universitar. – Chișinău, 2001.
Valticos, N. Droit international du travail. – Paris:Dalloz,1984.
Voicu M., Popoacă M., Dreptul muncii, Vol. 1.- București, Lumina Lex, 2001.
Voicu, C. Teoria generală a dreptului. Ed. a 2-a. – București: All Beck, 2000.
Voiculescu, N. Drept comunitar al muncii. – Editura Rosetti, Bucuresti, 2005.
Voiculescu, N. Dreptul muncii. Reglementari interne si comunitare, – Bucuresti: Editura Wolterskluwer, 2007.
Voiculescu,N. Drept și instituții sociale internaționale. – București:Pan Publishing House,1997.
Wantiez, C. Introduction au droit social, 5E édition. – De Boeck Université, 1999.
Конституции стран Европейского Союза./ Москва: Норма, 1997.
Толстопятенко, Г.П. Европейское налоговое право./ Москва: Норма, 2001.
Топорнин, Б.Н. Европейское право./ Москва: Юристъ, 1997.
Энтин, Л.М. Европейское право: Учебник / Москва, 2000.
Badel M. Droit de la protection sociale et cohesion sociaie. // Union europeenne et cohesion sociale, nr. 1/2006.
Constantinesco V., La Charte des droits fondamenteaux de l'Union europeenne, în SUB-B nr. 1/2002.
Cudrițescu G. A., Unele observații cu privire la reglementarea discriminării după criteriul sexului în legislația română // Dreptul, nr. 10, 2004, p.105.
Hantali N., L'harmonisation des legisiations au service de la cohesion sociale? // Union europeenne et cohesion sociale, nr. 5/2007.
Mertens de Wilmars, J., Steenbergen, J. The Court of justice of the European Communities and governance in an economic crisis, în MLR, vol. 82, nr. 5-6/1984.
Nicoleta, D. Evoluția conceptului de “integrare comunitara”.// Revista de drept comercial , nr.3, 2004, pag. 144-150.
Ștefănescu, I. Dreptul muncii. Realități și perspective. // Revista Dreptul nr. 11 din 2000.
Ținca O., Implicarea salariaților în luarea deciziilor în societățile europene // Dreptul, nr.9/2002, p.199.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul Social European (ID: 127583)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.