Dreptul Proprietatii Intelectuale

INTRODUCERE

Izvoarele Dreptului Proprietății Intelectuale au apărut mai târziu decât în celelalte ramuri . Drepturile Intelectuale s-au născut și s-au dezvoltat prin acțiunea conjugală a revoluției tehnologice, a unei revoluții culturale, a unei revoluții filozofico-politice și a unei revoluții economice.

În ceea ce privește protecția drepturilor intelectuale pe plan internațional există două sisteme juridice ;

cel european, privind drepturile morale și materiale ale creatorilor;

cel American de copyright care are un caracter preponderant economic, axat în mod exclusiv pe circulația operelor.

Ideea unei reglementări și Uniuni Internaționale în domeniul creației

Industriale a fost discutată la Congresul de la Viena din 1973, Congresul de la Trocadreo din 1878 și Conferința Internațională de la Paris din 1980 .

Pe plan internațional, Protecția Proprietății Intelectuale este asigurată de dispozițiile Convenției de la Paris pentru Protecția Proprietății Industriale din 1883 și Convenției de la Berna pentru Protecția Operelor Literare și Artistice din 1886, inclusiv Actele Revizuite și Convenției de la Stockholm din 1967 cu care se constituie ORGANIZAȚIA MONDIALĂ A PROPRIETĂȚII INTELECTUALE (O.M.P.I.) .

După îndelungate discuții pregătitoare, care au durat aproape 25 de ani, la 9 septembrie 1886 s-a încheiat Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice . Convenția a intrat în vigoare la 5 decembrie 1887.

Ulterior, Convenția a fost amendată și completată printr-un Act aditional și o Declarație interpretativă, semnate la , la 4 mai 1896 .

Convenția de la Berna a fost așteptată de 9 state, în calitate de membre fondatoare .

Țările contractante sunt constituite în Uniunea pentru protecția drepturilor autorilor asupra operelor literare și artistice .

România a aderat la Convenția de la Berna, în forma revizuită la , prin Legea nr. 152, promulgată prin Decretul nr.1, 312 din 24 martie 1926, cu efecte de la 1 ianuarie 1927.

Convenția de Uniune este deschisă oricărui alt stat .

La 1 ianuarie 2000 erau membre ale Uniunii de la Berna 138 de state .

În dorința de a contribui la o mai bună înțelegere și colaborare între state , în beneficiul reciproc și pe baza respectului suveranității și egalității, dorind, în scopul stimulării activității creatoare, să promoveze, pe plan mondial, protecția proprietății intelectuale, dorind să modernizeze și să facă eficiente administrațiile Uniunilor înființate în domeniul protecției proprietății industriale și protecției operelor literare și artistice, și respectând în același timp autonomia fiecărei Uniuni, părțile contractante au convenit cele ce urmează :

– prin prezenta Convenție de la Stockholm, se constituie Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale ;

– Organizația are drept scop, să promoveze protecția proprietății intelectuale pe plan mondial, prin cooperarea între state și în colaborare, dacă este cazul, cu orice altă organizație internțională ; să asigure cooperarea administrativă între Uniuni .

Organizația prin organele sale competente și sub rezerva exercitării atribuțiilor fiecărei Uniuni :

se angajează să promoveze adoptarea de măsuri destinate să amelioreze protecția proprietății intelectuale pe plan mondial și să armonizeze legislațiile naționale în acest domeniu ;

asigură serviciile administrative ale Uniunii de la Paris, ale Uniunilor speciale stabilite prin relația cu această Uniune și cu Uniunea de la Berna;

poate accepta să-și asume administrația, fapt care implică punerea în

practică a oricărui alt angajament internațional care tinde să promoveze;

protecția proprietății intelectuale,sau să participe la îndeplinirea sarcinilor administrative .

Dreptul comparat se justifică prin aceea că el contribuie la a da științei juridice dimensiunea universalului .

Dreptul în sine, dreptul unei țări sau unei regiuni, este în esență un fenomen provincial . Pe bună dreptate Pascal putea să spună: "Adevăr, dincoace de Pirinei, minciună dincolo de ei".

O frontieră arbitrar trasată poate face anumite reguli obligatorii pe un teritoriu și altele, poate opuse, pe cel învecinat .

Istoria dreptului arată că în toate timpurile dreptul a tânzit către universal, a manifestat cu alte cuvinte o aspirație de a-și depăși condiția națională, spre a deveni un fenomen universal .

Un astfel de drept a fost dreptul roman, care s-a aplicat unui număr mare de popoare nu numaidecât "rationae imperii" ci și " imperio rations", datorită valențelor sale de logică și echitate .

Desigur, comunismul supraviețuiește în țări cum ar fi China, Vietnamul, Coreea de Nord, dar chiar în unele dintre acestea așa numita " economie socialistă de piață " a alterat considerabil principiile sistemului, iar măsura în care sistemul

" clasic" a rămas în vigoare – probabil în Coreea de Nord – nu ne este cunoscută .

Întrucât teoria comparării drepturilor și primele cercetări de drept comparat au fost făcute în materia dreptului privat se poate spune că dreptul privat a fost leagănul dreptului comparat .

Am ales această temă, deoarece nici un sistem de drept nu poate să funcționeze fără un sistem legislativ, coerent și echilibrat.

Îmi propun să prezint istoria și evoluția Izvoarelor Dreptului Proprietății Intelectuale atât în Europa cât și în România, propunere de imbunătățire a acesteia .

CAPITOLUL 1

CONCEPTUL PROPRIETǍȚII INTELECTUALE

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

DREPTUL PROPRIETǍȚII INTELECTUALE

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Epoca renascentistă europeană a marcat profund relațiile socio-economice din acea perioadă de sfarșit a evului mediu.

Secolele XVI-XVII reprezintă etapa de modificare a instituțiilor juridice de inspirație canonică și dezvoltarea accelerată a instituțiilor juridice civile de inspiratie romană.

Autorii operelor artistice și literare își intensifică eforturile pentru recunoașterea drepturilor morale si patrimoniale de către statele din vestul Europei

Secolele XVIII – XIX aduc odată cu revoluția industrială, primele forme instituționalizate de recunoaștere a paternității creațiilor culturale și acelor cu aplicație industrială la nivel național iar mai apoi internațional.

Această internaționalizare s-a manifestat și prin încheierea unor Convenții cele mai importante fiind: “CONVENȚIA DE LA BERNA” din 1886 Internaționale, sau “CONVENȚIA DE LA STOCKHOLM” din 1967 cu care se constituie “ORGANIZAȚIA MONDIALǍ A PROPRIETǍȚII INTELECTUALE”.

Asistăm la dezvoltarea unei industrii culturale determinate de creșterea prețului volumului, de creșterea volumului investiției și de dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă (radio, TV, internet).

Există două sisteme în protecția drepturilor creatorilor:

– sistemul continental sau european, care pune accent pe drepturile personale nepatrimoniale ale creatorului ;

– sistemul american de copiere care pune accent pe latura patrimonială .

Dreptul Proprietății Intelectuale are ca obiect recunoașterea și protejarea drepturilor recunoscute de lege care rezultă din activitatea de creație intelectuală în sfera știintifică, literară și artistică.

Toate statele lumii dețin un sistem de protecție al cărui scop este să confere expresia legală, drepturilor economice și morale ale creatorilor de valori artistice, științifice sau industriale prin garantarea de către stat al unui drept moral perpetu și al unui drept perpetu exclusiv al folosirii creației pe perioada determinată de timp.

1.2. IMPORTANȚA DREPTULUI PROPRIETǍȚII

INTELECTUALE

Opera literară, artistică, științifică sau de altă natură este importantă nu doar prin conținutul său, ci și prin faptul că este expresia personalității creatorului.

Când vorbesc despre proprietate intelectuală juriștii Europeni Continentali, se gândesc la Autor și la drepturile sale, având ca inspirație conceptul Francez .

Toate legislațiile care au la bază, conceptul Francez, sunt de acord că Autorul este persoana căreia Legea îi conferă, anumite drepturi ce sunt consecințe a unei creații ce îi este atribuită.

Proprietatea intelectuală, în sens foarte larg, cuprinde drepturile legale ce

rezultă din activitatea intelectuală în domeniile : industrial, științific, literar sau

artistic.

Statele au instituit legi care să protejeze proprietatea intelectuale din două

motive speciale .

Primul: pentru a da o expresie statutară drepturilor morale și economice ale

creatorilor asupra creațiilor lor, precum și drepturilor publicului de a avea acces la

aceste creații .

Al doilea motiv: pentru a promova, prin politica guvernamentală,

creativitatea, propagarea și aplicarea rezultatelor acesteia și încurajarea unui

comerț corect,ceea ce ar contribui la dezvoltarea economică și socială.

Creațiile intelectuale, cum ar fi o idee de invenție, o piesă muzicală, o

marcă și indicație geografică nu pot fi protejate prin simpla posesie, ca in cazul

bunurilor materiale,împotriva utilizării lor de către alte persoane .

De îndată ce creația intelectuală este pusă la dispoziția publicului, creatorul

acesteia nu mai poate să-și exercite controlul asupra utilizării creației .

În general, legea proprietății intelectuale are drept scop apărarea creatorilor

și a altor producători de bunuri și servicii intelectuale prin cesionarea, pe durată

limitată, a dreptului de control asupra utilizării acestor opere, bunuri sau servicii.

Aceste drepturi nu se aplică obiectului material în care poate fi înglobată

creația, ci creației intelectuale ca atare .

Proprietatea intelectuală se împarte în două ramuri:

proprietatea industrială ;

dreptul de autor .

Proprietatea industrială este o ramură a proprietății intelectuale și, prin

urmare, se referă la creațiile minții umane .

Aceste creații sunt, de obicei, invențiile, desenele și modelele industriale.

Dreptul de autor înglobează Normele Juridice care reglementează relațiile sociale și economice ce decurg din crearea intelectuală.

Dreptul de autor poate fi considerat, ca un pachet de drepturi reunite într-unul complex cu natură juridică proprie și dublă calitate patrimonială și nepatrimonială.

1.3. ISTORICUL PROPRIETǍȚII

INTELECTUALE

Recunoașterea și protecția dreptului autorilor asupra operelor lor este o cucerire târzie.

Este incontestabil astăzi că nici grecii și nici romanii nu au cunoscut o asemenea protecție .

Surprinși de această constatare, numeroși erudiți au procedat la o analiză minuțioasă a Digestelor, fără însă să poată descoperi, în acest izvor care părea atotcuprinzător, vreo referire oarecare la drepturile autorilor .

Dar dacă izvoarele legislative ignoră drepturile autorilor, alte surse semnalizează, existența unui comerț cu manuscrisele operelor diferiților autori .

Copiile după manuscrisul original erau executate in multe exemplare și difuzate până în mari depărtări.

În Epigrame, Martial, menționează că operele sale au ajuns până în “deșertul Geților” și sunt citite de bretoni.

Situația este, în linii mari, aceiași și în Evul mediu; în această perioadă, cărțile erau și mai scumpe decât în antichitate.

Este, de altfel, momentul în care începe să apară dreptul exclusiv de transcriere a manuscriselor, iar industria copiștilor ia o amploare deosebită.

Copierea manuscriselor a fost, într-o primă perioadă, un monopol al călugărilor, pentru a deveni apoi o industrie în mâna Universităților .

La sfârșitul secolului al XVII-lea își face loc idea unei Proprietăți

Intelectuale, iar la începutul secolului al XVII-lea apar cele dintâi preocupări

teoretice de drept de autor propriu-zis .

Deși se întâlnește calificarea de furt, dată utilizării fără drept a unei opere

străine nu este vorba decât de condamnare morală.

Ideea că opera ca atare rămâne un bun al autorului, chiar după vânzarea unor

exemplare, își face însă loc din acest moment .

Ducele Milanului la 1481, iar apoi de Republica Venețiană lui Sebellius pentru tupărirea și vânzarea "istoriei Veneției" .

În ceea ce privește formele incipiente de protejare a proprietății industriale, acestea au apărut în Veneția secolului al XV-lea, când prin legea cunoscută sub numele de "Parte Venețiană" au fost enunțate principiile drepturilor proprietății industriale (dreptului inventatorului asupra creației sale, încurajarea activităților de acest fel, compensarea cheltuielilor făcute de anteprenor, utilizarea socială a inventiei) și condițiile de acordare a unui privilegiu (noutatea, ingeniozitatea și caracterul industrial al invenției) .

La vremea respectivă nu se făcea distincție între drepturile autorilor și proprietatea industrială în mod cert.

Apariția tiparului în același secol a atras după sine dezvoltarea ulterioară a conceptului de drept de autor.

Drepturile de autor se protejau prin privilegii acordate ulterior de casele regale în Franța (primul cunoscut este acordat la 1500) și statele germane.

Interesant este faptul că în ceea ce privește statele germane, situația autorilor a fost realmente dificilă până în secolul al XIX –lea, datorită fărămițării politice.

Este de notorietate faptul că Goethe, a fost nevoit să-și protejeze colecția de opera prin care nu mai puțin de 39 de privilegii.

Cele mai avansate legislații în materie de pe teritoriul actualei Germaniei au aparținut Prusiei (prin legile din 1773 și 1794) și Electoratul din Saxonia.

Marea Britanie a fost zona unde și-a pus amprenta celei mai multe dispute politice în materie a drepturilor de autor, aceasta datorită conflictelor legate de monopolul importului cărților sau pirateriei.

Între 1483, când a fost promulgată o lege statutară de către Richard al III-lea și 1640 cănd Parlamentul a preluat controlul acordării privilegiilor pentru o scurtă perioadă de timp, regii Angliei acordau licențe (privilegii) pentru importul sau reproducerea textelor după necesitățile financiare sau în funcție de interesele politice .

Primul act normativ mai detaliat în material dreptului de autor a fost legea reginei Ana "The Act of Anne" la 1709 unde s-a consacrat principiul potrivit căruia autorii operelor literare sunt și proprietarii lor având simultan și calitatea de cedenți cu privire la dreptul lor exclusive de a reproduce lucrarea care la aparține, pe o perioadă de 14 ani de la data care a fost publicității lucrarea pentru prima dată.

Această lege a fost o piatră de temelie pentru sistemul common law, deoarece disensiunile majore între catolici și protestanți care se rasfrângeau asupra autenticității bibliilor traduse sau importante, au atras ulterior acestei legi pe perioada a trei secole restricții asupra importului, reproducerii, difuzării sau masuri de cenzură drastice . În Statele Unite, prima lege privind drepturile de autor datează din 1791 "Federal Copyright Act" influiențată de legea reginei Ana din Marea Britanie. În Franța, apare brevetul de invenție în sens juridic la 1791, iar dreptul de autor în sens contemporan prin legea promulgată la 1793, care recunoștea dreptul de proprietate pe toată perioada vieții, dreptul de paternitate al operei nelimitat și dreptul de uzufruct al moștenitorilor pe o perioadă de zece ani de la decesul autorului.

Cea dintâi lege care a reglementat în România drepturile autorilor de opere literare și artistice a fost "Legea presei din 13 aprilie 1862" .

Votată și promulgată pe timpul lui Cuza-Vodă, legea presei recunoștea scriitorilor, compozitorilor și creatorilor de operă artistică dreptul de a reproduce, de a vinde sau de a ceda operele lor .

La 28 iunie 1923, intră în vigoare o lege specială consacrată dreptului de autor, "Legea Proprietății literare și artistice" .

Legea din 1923 consacra o soluție interesantă cu privire la operele nepublicate în timpul vieții autorului, recunoscând acestuia dreptul de a interzice prin testament publicarea lor, dar numai pentru o perioadă de 30 de ani, din momentul morții sale (art. 8).

Legea din 1923 a fost completată în 1946, la 24 iulie, printr – o lege privind contractul de editare și dreptul autorului asupra operelor literare . La 16 februarie 1951 intră în vigoare Decretul nr. 19 privind dreptul de autor asupra operelor susceptibile de a fi tipărite, decret care a fost ulterior modificat prin Decretul nr. 428 din 13 noiembrie 1952.

În țara noastră, cele dintâi lucrări consacrate dreptului de autor au apărut în 19069, anul în care avea loc în România primul Congres Internațional, Congres consacrat proprietății literare și artistice.

Sinteza problemelor discutate în cadrul Congresului o constituie expunerea pe care o face A. D. Xenopol în ședința Academiei Române din 23 septembrie 1906.

Nu numai mare istoric, dar și mare jurist, el prezenta membrilor Academiei lucrările Congresului, arătând că acest eveniment pe care îl numește “unul din cele mai fericite “ , va însemna o eră nouă în viața noastră civilizată, dată cea dintîi în Europa încununată cu razele ei artistice, științifice și literare, vine la noi, la noi care până acum eram obișnuiți a merge întotdeauna la dânsa .

Deschizând lucrările Congresului, Xenopol se adresează participanților și, mulțumind pentru cinstea ce s-a făcut astfel țării, continuă cu aceste emoționante cuvinte : “Poate că ea nu va răspunde în totul așteptărilor dumneavoastră, căci mișcarea civilizatoare abia a atins-o cu puternica-I aripă”, dar totuși, o priveliște

plină de renaștere, care face toate sforțările spre a ajunge națiunile mari ce l-au

precedat cu atâta vreme în calea culturii .

La data Congresului era în vigoare în România cea dintâi lege care reglementa (într-un singur capitol) drepturile creatorilor de opera literare și artistice : Legea presei din 13 aprilie 1862, votată și promulgată, pe timpul lui Cuza Vodă, “ acel domnitor care s-a gândit aproape la tote nevoile poporului român “ .

Va mai trece mult de la data Congresului până când, la 23 iunie 1923, o lege asupra proprietății literare și artstice să înlocuiască legea din 1862, înlocuire a cărei necesitate era semnalată în cuvântarea lui Xenopol .

Este însă neândoielnic că organizarea și ținerea Congresului de la București a contribuit mult la creșterea interesului pentru problemele dezbătute, influențând, prin studiile publicate cu acest prilej, evoluția și soluțiile legislative.

Xenopol relevă controversele de care a fost legată trecerea la o protecție juridică a drepturilor intelectuale, argumentele juridice și de oportunitate împotriva unei asemenea protecții :

“ ca argument juridic, s-a căutat să se aducă împrejurarea că omul, pentru a da ființă unei plăsmuiri intelectuale, trebuie să lucreze cu elemente obștești, cu limba, ideile și procedurile cunoscute tuturor “ . S-a mai invocat, pentru a susține neoportunitatea protecției “ că o asemenea restrângere în folosință de lucrările intelectuale ar dăuna civilizației care are nevoie de o cât mai mare împrăștiere de idei “.

Respingând aceste obiecții, Xenopol sublinia faptul că, trebuie să facă deosebire între difuzarea ideilor și folosul material ce se poate trage din această difuzare, și care este drept să revină autorului.

Partea cea mai interesantă a acestei expuneri este aceea că se referă la necesitatea, odată admis principiul protecției, de a se stabili sfera și limitele dreptului de autor.

Cele cinci probleme semnalate:

“ Pasurile iscodite de o dănțuitoare sau modul de declamare al unui actor sau de cântare al unui cântăreț “, se întrebă Xenopol, constituie oare dreptul de proprietate, și drept urmare, imitarea lor, o încălcare a drepturilor de autor?

“ Ideile curate “, continuă Xenopol, “bunăoară ideea arhitectului (…) caruia i-a venit pentru întâia oară în minte să facă, să dea tote camerele

unui apartament în o singură sală de intrare “, poate sau nu să fie imitată ?

Xenopol ridică, în realitate, prin această întrebare ,două probleme distincte: aceea a vocației oprei de arhitectură la protecția în cadrul dreptului de autor, problemă rezolvată pozitiv în majoritatea legislațiilor moderne, și aceea a protecției ideilor “curate“, independent de forma lor concretă de exprimare, problemă rezolvată negativ în virtutea logicii interne a sistemului de protecție a dreptului de autor ;

Deosebit de interesantă este problema asupra căreia Xenopol se oprește

mai mult și care, rezolvată astăzi în toate legislațiile, în considerarea

interesului social, constituie un caz de licență legală, (de permisiune pe

care legea o acordă de a folosi o operă străină fără consimțământul

autorului și, uneori, și fără plata unei remunerații :

“ Fi-va învoit – întreba Xenopol – un autor de manuale didactice să întrebuințeze, pentu o carte de citire , poezii sau bucăți de proză din deosebiții autori?” ;

Xenopol atinge două probleme deopotrivă vechi și noi, aceea a plagiatului

și a dreptului de citare .

Este interesant de relevant discernământul juridic care îi permite să

distingă două probleme, acolo unde și astăzi unii juriști nu văd decât una singură .

Punând problema plagiatului, el se întrebă dacă este îngăduit sau nu a împrumuta “ numai idea obștească , tema sau teza unei piese “ , îmbrăcând-o într-o altă formă ;

Problema mult discutată a limitelor dreptului de citare (citarea constituind

și ea, în legislațiile moderne, un caz de licență legală) este expusă în termenii următori : “ când se critică o lucrare, până la ce grad e învoit să se reproducă locuri din ea, pentru a nu face abuz și sub pretext de critică, să se reproducă lucrări întregi în chip nelegal?" .

Jurisprudența și unele legi au răspuns astăzi la această întrebare, stabilind

că citatul trebuie să fie nu numai justificat, dar și scurt .

O altă problemă de care s-a ocupat Congresul a fost aceea a duratei

dreptului de autor, post mortem auctoris .

Înlăturând ideea unei transmisiuni succesorale nelimitate în timp, Xenopol arată că: “s-a găsit de cuviință a se mărgini în timp durata dreptului de proprietatea , drept ce în vremile noastre mai cu seamă , unde noul și neașteptatul lovește mințile, nici nu ar mai înfățișa veșnic pentru producători sau acei ce-i urmează în bucurarea de roadele muncii …”, iar pe de altă parte opera, “ ar cădea așa de mult în domeniul public, prin însușirea ideilor și a formelor, încât ea nu ar mai aparține individualității care ar fi produs-o” .

În materia mărcilor comerciale, prima lege română datează din 1879 .

Ulterior legea mărcilor nr.28/1967 lărgește sfera mărcilor, acestea fiind clasificate în : mărci de comerț, de fabrică și de serviciu .

Legea este abrogată în 1998, odată cu intrarea în vigoare a legii 84.

Revenirea la modelul capitalist, dezvoltarea accentuată a serviciilor în ultimii ani la nivelul mondial, precum și punerea bazelor societății informationale, au determinat Parlamentul României să adopte un pachet de legi care reașează proprietatea intelectuală în matca ei firească și extend sfera ei de aplicare în numeroase domenii noi .

În istoria evoluției brevetelor de invenție se remarcă trei perioade importante :

Perioada privilegiilor situată între secolul XV și secolul XVIII, în care

suveranul acordă monopolul doar acolo unde I se pare nimerit ;

Perioada brevetelor naționale ( 1790 – 1883 ) în care fiecare inventator

avea dreptul să ceară obținerea unui brevet, a cărui acordare depindea

exclusiv de factori obiectivi ;

– Perioada internaționalizării brevetelor de invenție care a început în 1883

și continuă până în zilele noastre, în cadrul căreia protecția invențiilor

în afara țării de origine s-a dezvoltat în paralel cu comerțul internațional.

CAPITOLUL 2

DREPTUL ROMAN COMPARAT CU DIN EUROPA

2.1. DREPT COMPARAT

În Statele Unite, spre deosebire de legislația privind dreptul de autor (copyright), care este reglementat exclusiv de norme federale, brevetele de invenție (patente) și mărcile comerciale are dublă reglementare: federală și statală .

Cea federală având forță juridică superioară .

Această situație se datorează competenței limitate acordate Congresului pentru reglementare în materia patentelor și mărcilor comerciale,deoarece prin interpretarea dată Constituției de Curtea Supremă se permite o astfel de competență numai pentru menținerea libertății comerciale absolute între state .

În consecință, când o marcă comercială sau un patent servește comerțului dintre statele componente ale federației, titularul ei poate apela la legislația federală pentru înregistrarea și protejarea acesteia prin intermediul Oficiului Statelor Unite pentru Mărci Comerciale .

În situația în care un serviciu sau un produs purtând un semn distinctive nu va depăși granițele unui anumit stat, titularul mărcii are la îndemână legislația statului respectiv pentru protejarea mărcii precum și normele de drept comun

(common law). Actul normativ federal care reglementează regimul juridic al mărcilor este Legea Lanhram, care reglementează modul de înregistrare al mărcilor la Oficiul Statelor Unite pentru Mărci și prin care se conferă avantaje substanțiale titularului mărcii înregistrate . Astfel:

certificatul de înregistrare reprezintă un mijloc de probă incontestabil privind validitatea înregistrării și proprietatea mărcii ;

înregistrarea are drept consecință stabilirea competenței materiale a instanței federale jurisdicționale, indiferent de cetățenia titularului sau pretențiile ce formează obiectul litigiului ;

o copie după certificate poate fi folosită drept notificare pentru atenționarea unui terț asupra încălcării drepturilor titularului ;

în cazul unei continue folosințe a mărcii de către titular, timp de 5 ani după înregistrare, legea conferă caracterul de titular incontestabil celui care a înregistrat marca ;

titularul / proprietarul mărcii, în baza unui certificat de înregistrare, poate solicita daune – interese, onorariu de avocat și alte despăgubiri într-o acțiune de răspundere civilă ;

titularul poate solicita direct autorităților vamale să blocheze importul de produse care violează legislația privind mărcile comerciale .

Înregistrarea unei mărci la nivel federal se poate realiza prin completarea

unei cereri specifice și depunerea ei la Oficiul Federal anterior menționat .

Odată depusă cererea, aceasta este analizată de un examinator specialist care verifică:

– marca să nu fie înșelătoare pentru consumator cu privire la produsele și

serviciile la care se referă ;

– marca să nu fie similară sau identică cu alte mărci înregistrate ;

– marca nu este pur descriptivă cu privire la produse / servicii sau înșelătoare

în ceea ce privește elementele descriptive care se asociază cu produsele .

De asemenea, marca nu poate avea caracter primordial descriptiv geografic sau să fie formată primordial dintr-un nume de familie .

În completarea legislației privind mărcile, legislația statală reglementează domenii subsecvente înregistrării mărcilor comerciale, anume domeniul concurenței neloiale .

Astfel, violarea regimului juridic federal al mărcilor comerciale permite intentarea unei acțiuni în concurență neloială conform legii statului unde a avut loc încălcarea unui drep, având ca obiect folosirea neautorizată a mărcii, falsa reprezentare și reclama falsă .

Totodată, partea vătămată are la dispoziție jurisprudența statală și federală pentru răspunderea civilă delictuală, precum și răspunderea pentru folosirea neautorizată a unui nume sau imagini unei persoane în scopuri comerciale, corespunzătoare dreptului la intimitate, recunoscut de instanțele americane .

2.2 ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

În Statele Unite, legea din 1976 (The copyright Act) referitoare la drepturile

de autor, a dezvoltat teoriile specifice americane privind scopul protejării drepturilor patrimoniale ale autorului și modalitățile de transmitere .

Legislația abordează diferit problematica drepturilor autorului, unde nu exista distincția doctrinară și legală între drepturi morale și patrimoniale, nu sunt protejate și reglementate de legea din 1976, ci de normele de drept comun

Ceea ce numim noi drepturi personale nepatrimoniale, sunt în viziunea , o formă a unui drept de proprietate intangibil și neesibil, numit drept de publicitate .

Prin însăși esența sa copyright-ul este o instituție cu un pronunțat accent economic.

Termenul copyright are un caracter impersonal, detașat de ideea de autor .

Denotă un drept negativ, dreptul proprietarului / titularului – care poate sau nu poate fi autorul – de a preveni copierea lucrării sale .

Filosofia generală în sistemul common law a "dreptului de a copia / reproduce" se bazează pe ideea de investiție de timp, muncă și capitol în producția lucrării unui autor, indiferent dacă autorul este o persoană fizică sau o entitate corporatistă .

Protecția titularului unei creații înseamnă în mod fundamental un mijloc de promovare a unei bunăstări și securități generale .

Prin comparație, țările din spațiul Droit D'auteur considera că în mod fundamental este protejată personalitatea autorului, dreptul său moral de a decide

cu privire la creația sa , iar ca o consecință , reflexul patrimonial al acestei decizii,

anume pachetul de drepturi cu privire la exploatarea operei .

Cu toate acestea, atât în Marea Britanie cât șiîn Statele Unite se manifestă o convergență spre sistemul de tip European continental, în primul caz dorită integrării britanice în Uniunea Europeană iar în al doilea caz, datorită dezvoltării unui nou concept, acela de "drepturi morale ale autorilor" foarte similare drepturilor morale de tip European, mai întâi prin jurisprudență, apoi printr-un act normativ din 1990 care poartă asupra creatorilor de lucrări audio-vizuale .

Corespondența Legii privind dreptul de autor și drepturile conexe din România și din alte state europene, este în Statele Unite o nouă lege în vigoare din 1976, așa numita "Lege privind dreptul de a copia / reproduce" .

În cel mai autentic stil american, legea este concepută într-un mod foarte liberal, lăsând loc pentru a fi interpretată cât mai extensive de instanțele statale și federale cu privire la obiectul acesteia .

Astfel, rationae materia legii poartă asupra :

a) lucrărilor literare ;

b) lucrărilor muzicale ;

c) lucrărilor dramatice ;

d) lucrărilor coregrafice și de pantomimă ;

e) lucrări de sculptură , grafică și pictografie ;

f) lucrări audiovizuale și cinematografice ;

h) lucrări de arhitectură .

Secțiunea 106 din respectiva lege enumerează cinci drepturi exclusive ale autorului :

drepturile de reproducere ;

adaptare ale lucrării ;

dreptul de a distribui ;

dreptul de a executa / interpreta ;

dreptul de a expune / prezenta în public .

În ceea ce privește aplicabilitatea legii, aceasta capătă un caracter

extrateritorial cu privire la sancțiunile aplicabile în cazul violării prevederilor legate de exclusivitatea drepturilor anterior menționate, prin amendamentul din 1990 adus secțiunii 511 .

O altă caracteristică a acestei legi o constituie obligativitatea ei la nivel federal, o schimbare majoră de optică a legislativului american, având în vedere faptul că legea anterioară din 1909 lasă o largă autonomie statelor membre ale federației americane cu privire la procedurile de înregistrare, sancțiunile și mijloacele de punere în aplicare a acelei legi .

În viziunea dreptul de publicitate, este formă a unui drept de proprietate, ce numim noi drepturi personale nepatrimoniale .

Acest drept este un derivat dezvoltat al dreptului de intimitate, tot o expresie a dreptului de proprietate, anume proprietatea unei persoane fizice asupra propriei ființe .

În esență, dreptul la intimidate permite unei persoane fizice a cărui nume sau imagine a fost folosit fără acordul său să solicite instanței, în calitate de reclamant, obligarea pârâtei la încetarea utilizării numelui sau imaginii sale, precum și daune interese compensatorii în completare .

Este un drept corespunzător dreptului la reputație, renume sau imagine publică, recunoscut de legislația română .

Legea din 1976 consacră o proprietate temporară a autorului asupra lucrării sale, proprietate care este divizibilă, fiind permis proprietarului să dispună liber de dreptul de a copia, prin licențiere sau prin cesiunea parțială sau integrală a pachetului de drepturi ce îl compun .

Norma reglementează obținerea unei licențe obligatorii din partea unei instanțe speciale pentru transmisiunile TV prin cablu, înregistrări mecanice, emisiuni radiofonice publice și transmisiuni prin satelit pentru consumatorii casnici .

Respectiva instanță specială are rolul de garant al statului pentru legalitatea contractelor de licență încheiate între proprietarul / titularul dreptului de autor și utilizatori .

Preocuparea susținută din țările vest-europene de a reglementa creația intelectuală, s-a concretizat în elaborarea, în multe cazuri, a unor coduri ale proprietății intelectuale .

Astfel, în Franța în 1957, a fost adoptată legea privind proprietatea literară și artistică, lege ce a fost ulterior abrogată prin Legea nr. 92-597 din 1992, ale cărei dispoziții anexă constituie cadrul proprietății intelectuale .

Prima lege cu privire la dreptul de autor a fost adoptată în Belgia în anul 1886, care a fost de mai multe ori modificată până în anul 1994 când a fost abrogată .

În același an a fost adoptată o nouă lege a dreptului de autor și a drepturilor anexe, iar în luna iulie 1994 a fost elaborată pentru prima dată și o lege privind protecția programelor pentru calculator .

În Anglia este în prezent în vigoare legea Dreptului de autor, a desenelor industriale și a brevetelor de invenții adoptată în 1989, care conține dispoziții interesante referitoare la constatarea expresă a dreptului moral al autorului, la licențele legale de educație și învățământ, protejarea operelor folclorice și altele .

De asemenea, în există un tribunal special pentru judecarea cazurilor cu privire la proprietatea intelectuală .

În Germania, legea aplicabilă în domeniu este Legea privind drepturile de autor și cele conexe (adoptată în 1965 și modificată în 1995), iar în 1990 a mai fost adoptată Legea privind protecția proprietății intelectuale și suprimarea contrafacerii produselor .

În Portugalia a fost adoptat, în 1985, Codul proprietății intelectuale, considerat una dintre cele mai cuprinzătoare reglementări în materie .

Aceasta conține dispoziții cu privire la operele protejate, utilizarea lor, drepturile conexe, apărarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe și înregistrarea acestora .

În țările est-europene se manifestă un interes deosebit în vedrea autorizării legislațiilor naționale cu reglementările internaționale și cu cerințele actuale ale societății .

Astfel în Polonia a fost adoptată în 1994 o nouă lege privind drepturile de autor și drepturile conexe ce cuprinde dispoziții referitoare la obiectul dreptului de autor, subiectul și conținutul acestora, durata acestuia, utilizările libere de opere protejate .

În Rusia în 1993 s-a adoptat Legea privind dreptul de autor, în septembrie 1992 o lege privind protecția programelor pe calculator, iar în iulie 1993 o lege privind copyrightul și drepturile conexe .

Motivația prezentării succinte a acestor elemente pornește de la faptul unanim acceptat că, dreptul comparat începe să aibă din ce în ce un rol tot mai însemnat și în perfecționarea legislațiilor naționale .

Nu putem decât să regretăm și noi alături de alți autori , care prin lucrările lor de referință din dreptul privat comparat constată că, România spre deosebire de cele mai multe țări europene nu are încă instituit un sistem de drept comparat care să fie la curent cu modificările legislative din alte state .

2.2.1. DREPTUL ITALIAN, SPANIOL ȘI

PORTUGHEZ

În legislația comercială italiană, trebuie menționată introducerea, în timpul dominației napoleoniene, a codului comercial francez, cod care a fost înlăturat însă în 1882, fiind înlocuit cu un alt cod elaborat de juriștii italieni .

Pentru noi el reprezintă însă o importanță deosebită, deoarece în anul 1887, a fost receptat în noastră, devenind codul român de comerț, aflat și astăzi în vigoare .

Deși influiențat atât de puternic de dreptul francez, dreptul comercial spaniol cunoaște și domenii originale, cum ar fi dreptul maritim, care își găsește sorgintea în Ordonanța de la Bilbae din 1937, considerată drept unul din cele mai reușite acte normative în materie comercială a timpului .

Primul cod portughez de comerț a fost adoptat în anul 1833 și este datorat lui Ferreira Borges, cod inspirat atât din codul comercial francez, cât și din cel italian și spaniol în ceea ce aveau acestea ca specific .

Acest cod a fost înlocuit în 1885 cu un nou cod, concis și modern, fruct al unor serioase cercetări comparatiste .

2.2.2. DREPTUL ROMÂNESC

"Sistemul mondial socialist" a dispărut ca urmare a profundelor transformări revoluționare petrecute în țările de Est și odată cu aceasta a dispărut și "marele sistem de drept al statelor socialiste" .

Sistemele naționale ale acestor țări și-au reluat – cu transformări specifice, de la țară la țară – locul în cadrul marelui sistem de drept romano-germanic .

Receptarea dreptului francez în Principatele Române nu s-a făcut pe un loc gol . Dimitrie Cantemir, spunea în Discriptio Moldaviae : " prefăcută în

provincia romană fu răsădită cu sămânță romană și primii de la coloniștii

romani și legile romane" .

Anul 1838 poate fi considerat ca începutul adevărat al epocii introducerii legislatiei franceze în Principatele Române .

În anul 1830 a fost tradus în românește și adoptat ca lege națională în Muntenia, Codul comercial francez .

În Țara Românească, Codul comercial francez, a fost adoptat în anul 1840.

În , deși nu a fost adoptat oficial ca lege, el a fost tradus în limba română și aplicat în practica judiciară .

Codificarea materiei comerciale a avut loc, cu mai bine de două decenii înaintea celei civile .

Primele dispoziții specifice vizând relațiile comerciale pot fi întâlnite în Regulamentul organic al Munteniei, intrat în vigoare în 1831 .

Aceasta reglementa înființarea a două judecătorii comerciale, la București și și definea faptele de comerț .

Regulamentul mai prevedea că "pricinile de comerciu se vor judeca după condica de comerciu a Franței, care se va traduce în limba românească, luându-se dintr-ânsa câte se vor potrivi cu starea țării".

Executarea acestei dispoziții are loc deabia în 1840, când se pune în aplicare în Muntenia traducerea codului comercial francez din 1807, cu modificările pe care acesta le suferise după adoptarea Regulamentului organic .

În , deși în actul constituțional era cuprinsă o dispozițire asemănătoare, traducerea codului francez nu s-a făcut .

Din acest motiv, după unirea Principatelor din 1864, codul de comerț din Muntenia devine "Condica de comerciu a Principatelor Române".

Această condică a rămas în vigoare până la 1 septembrie 1887, când a fost adoptat un nou cod comercial .

Noua reglementare și-a luat drept model codul comercial Italian, codificare de mare prestigiu în viața juridică a timpului, care rezultă dintr-o izbutită amalgamare a prevederilor codului comercial francez cu legea comercială germană – de unde a luat reglementarea actului abstract, a materiei cambiale – și cu legislația societăților comerciale din Belgia .

Acest cod comercial este și astăzi în vigoare în noastră și în condițiile dezvoltării economiei României odată cu extinderea privatizării, el și-a reluat din plin sfera de aplicare inițială, completat cu dispozițiile unor legi speciale adoptate după revoluție .

În același timp, întreaga materie a persoanelor a fost scoasă de sub incidența Codului civil prin decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice .

Intreprinderile de stat , desfășurând o activitate planificată , au ieșit în raza de aplicare a dreptului comercial, raporturile dintre ele fiind reglementate de o legislație specială, care a fost botezată în aceeași mentalitate a automatizării unor ramuri de drept "dreptul economic".

Toate acestea au înregistrat continuu sfera de aplicare a dreptului comercial .

Rămas în vigoare, Codul comercial nu mai servea aproape la nimic altceva decât la a desemna – și aceasta doar teoretic – dreptul românesc aplicabil în relațiile de comerț exterior .

Codul comercial, scăpat ca prin minune de la abrogare a căpătat o nouă

viață .

El a fost modificat printr-o serie de legi comerciale, care au creat un fond legislative adecvat pentru dezvoltarea economiei de piață .

2.2.3. DREPTUL POLONEZ

Dreptul Polonez trebuie considerat a se fi reântors în sânul marii familii romano-germanice .

Partea din teoriile poloneze aflate în estul regatului polonez, sub ocupație rusă, erau guvernate de Zvod Zakonov țarskoi Rosii (Culegere de legi a imperiului rus) .

La rândul său, dreptul comercial, introdus pe teritoriile poloneze cu aceiași ocazie a împărțirii țării, era și el de origine străină .

Astfel erau aplicabile în diferite regiuni ale Poloniei, codurile de comerț francez, austriac și german, precum și legislația comercială rusă .

A fost adoptat un cod al obligațiilor și un cod de comerț, precum și o serie de legi asupra cambiei, cecului și proprietății intelectuale .

Îndată după terminarea războiului și instaurarea regimului de tip comunist

s-a trecut și în Polonia la realizarea unificării legislative și la eliminarea vechii legislații .

Cu toate acestea, codul obligațiilor și codul comercial, adoptate în perioada dintre cele două războaie, nu au fost abrogate .

CONVENȚIA DE LA BERNA PENTRU

PROTECȚIA OPERELOR LITERARE

ȘI ARTISTICE

După îndelungate discuții pregătitoare, care au durat aproape 25 de ani, la 9 septembrie 1886 s-a încheiat Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice .

Convenția a intrat în vigoare la 5 decembrie 1887.

Ulterior, Convenția a fost amendată și completată printr-un Act aditional și o Declarație interpretativă, semnate la , la 4 mai 1896 .

Convenția de la Berna a fost așteptată de 9 state, în calitate de membre fondatoare 19 .

Țările contractante sunt constituite în Uniunea pentru protecția drepturilor autorilor asupra operelor lor literare și artistice .

Convenția de Uniune este deschisă oricărui alt stat .

La 1 ianuarie 2000 erau membre ale Uniunii de la Berna 138 de state .

În vederea introducerii de ameliorări de natură să perfecționeze sistemul Uniunii, Convenția a fost supusă unei revizuiri succesive .

Revizuirea dispozițiilor Convenției s-a realizat prin următoarele modificări :

– Actul de la Berlin, din 13 noiembrie 1908, intrat în vigoare la 9 septembrie

1910 și completat la Berna, la 30 martie 1914;

– Actul de la Roma, din 2 iunie 1928, intrat în vigoare la 1 august 1931;

– Actul de la Bruxelles, din 26 iunie 1948, intrat în vigoare la 1 august 1951;

– Actul de la Stockholm din 14 iulie 1947, intrat în vigoare exclusiv pentru

articolele 22-30, la 1 ianuarie 1970;

– Actul de la Paris, din 24 iulie 1971, intrat în vigoare la10 octombrie 1974

și modificat la 28 septembrie 1979 .

Cu toate că majoritatea statelor membre au aderat la Actul de la Paris din 1971, 10 state aplică forma revizuită de la Bruxelles 20, iar 7 state aplică forma revizuită la Roma 21 .

România a aderat la Convenția de la Berna, în forma revizuită la , prin Legea nr. 152, promulgată prin Decretul nr.1. 312 din 24 martie 1926, cu efecte de la 1 ianuarie 1927 .

Forma revizuită de la Roma22 a fost ratificată prin Decretul nr. 1471 din 31 martie 1935, cu efecte de la 6 august 1936, revizuită de la Stockholm23 a fost ratificată prin Decretul nr. 549 din 31 iulie 1969 .

Prin Legea nr. 77 din 8 aprilie 1998, tara noastră a aderat la Convenție, în forma revizuită la , din 1971 și modificată în 1979 .

Structura organizatorică a Uniunii de la Berna, este formata din Adunarea Comitetului Executiv și Biroul International .

______________________

20 Aceste state sunt :Africa de Sud , Argentina , Bahamas , Belgia , Ciad , Fidji , Irlanda , Israel , Liechtenstein , si

;

21 Aceste state sunt :Islanda , , , , , si Zimbabuwe ;

22 Forma revizuita de la Roma a fost ratificata cu renuntarea la rezerva formulate anterior , referitor la articolele de

ziare , asupra protectiei acordate ;

23 Forma revizuita de la a fost ratificata cu rezerva dispozitiilor art. 33 , alin. 1 privind

competenta in litigii avand ca obiect interpretarea si aplicarea Conventiei .

Adunarea constituie organul de conducere al Uniunii de la Berna, fiind alcatuită din țările membre .

Principalele atribuții ale Adunării constau în următoarele:

– stabilirea directivelor referitoare la pregătirea conferințelor de revizuire;

– examinarea si aprobarea rapoartelor si a activității Directorului General;

– alegerea membrilor Comitetului executiv al Adunării ;

– examinarea și aprobarea rapoartelor, precum și stabilirea obiectivelor

Comitetului executiv;

– aprobarea bugetului și adoptarea regulamentului financiar ;

– crearea de comitete de experți și grupuri de lucru necesare realizării

obiectivelor Uniunii ;

– adoptarea modificărilor privind clauzele administrative ;

– orice alte acțiuni sau sarcini legate de activitatea Uniunii .

Convenția de la Berna este încheiată pe o perioadă nelimitată .

Orice țară poate să denunțe Convenția printr-o notificare adresată Directorului General (art. 35).

2.4. CONVENȚIA DE LA

În dorința de a contribui la o mai bună înțelegere și colaborare între state, în beneficiul reciproc și pe baza respectului suveranității și egalității, dorind, în scopul stimulării activității creatoare, să promoveze, pe plan mondial, protecția proprietății intelectuale, dorind să modernizeze și să facă eficiente administrațiile Uniunilor înființate în domeniul protecției proprietății industriale și protecției operelor literare și artistice, și respectând în același timp autonomia fiecărei Uniuni, părțile contractante au convenit cele ce urmează :

– prin prezenta Convenție se constituie Organizația Mondială a Proprietății

Intelectuale ;

– Organizația are drept scop, să promoveze protecția proprietății intelectuale

pe plan mondial, prin cooperarea între state și în colaborare, dacă este cazul,

cu orice altă organizație internțională ; să asigure cooperarea administrativă

între Uniuni .

Organizația prin organele sale competente și sub rezerva exercitării atribuțiilor fiecărei Uniuni:

se angajează să promoveze adoptarea de măsuri destinate să amelioreze protecția proprietății intelectuale pe plan mondial și să armonizeze legislațiile naționale în acest domeniu ;

asigură serviciile administrative ale Uniunii de la Paris , ale Uniunilor speciale stabilite prin relația cu această Uniune și cu Uniunea de la Berna.

poate accepta să-și asume administrația, fapt care implică punerea în practică a oricărui alt angajament internațional care tinde să promoveze protecția proprietății intelectuale, sau să participe la îndeplinirea sarcinilor

administrative ;

încurajează încheierea oricărui angajament internațional care tinde să promoveze protecția proprietății industriale ;

se oferă să coopereze cu Statele care îi solicită asistența tehnico-juridică în domeniul proprietății intelectuale ;

adună și difuzează orice informatii referitoare la protecția proprietății intelectuale, efectuează și încurajează efectuarea de studii în acest domeniu, și publică rezultatele acestora ;

asigură servicii care facilitează protecția internațională a proprietății intelectuale și, dacă este cazul, efectuează înregistrări în domeniu și publică indicații referitoare la aceste înregistrări ;

ia orice alte măsuri adecvate .

Se stabilește o Adunare generală care cuprinde Statele părți la prezenta Convenție24 și care sunt membre ale cel puțin uneia dintre Uniuni .

Guvernul fiecărui Stat membru este reprezentat de un delegat care poate fi asistat de supleanți, de consilieri și de experți .

_____________________

24 Prin Convenția de la din 1967 se constituie Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale.

Adunarea Generală, numește directorul general, la recomandarea Comitetului de coordonare ; examinează și aprobă rapoartele Directorului General, referitoare la Organizație, și îi dă acestuia toate indicațiile necesare ; adoptă bugetul trienal al cheltuielilor comune ale Uniunilor ; adoptă regulamentul financiar al Organizației .

Se stabilește să aibă loc o Conferință la care să ia parte Statele părți la prezenta Convenție, fie că sunt sau nu membre ale uneia dintre Uniuni .

Guvernul fiecărui stat este reprezentat de către un delegat care pote fi asistat de supleanți, de consilieri și de experți .

În cadrul Conferinței se discută probleme de interes general din domeniul proprietății intelectuale și poate adopta recomandări referitoare la aceste probleme, respectând competența și autonomia Uniunilor; adoptă bugetul trienal al Conferinței; stabilește în limitele acestui buget, programul trienal de asistență tehnico-juridică; adoptă modificări la prezenta Convenție; hotărăște care sunt Statele membre ale Organizației și care sunt Organizațiile interguvernamentale și internaționale nonguvernamentale care pot fi admise la întrunirile sale, în calitate de observatori .

În cadrul Conferinței, fiecare stat membru dispune de un vot .

Conferința se întrunește în sesiune ordinară, la convocarea Directorului general, la cererea majorității Statelor .

Sediul Organizației s-a stabilit la .

Organizația are două bugete distincte: bugetul cheltuielilor comune ale Uniunilor și bugetul Conferinței .

Bugetul cheltuielilor comune ale Uniunii conține prevederi ale cheltuielilor

care reprezintă interes pentru mai multe Uniuni .

Acest buget este finanțat din următoarele resurse :

contribuțiile Uniunilor;

donațiile, legatele și subvențiile de care beneficiază Organizația ;

produsul vânzării publicațiilor Biroului Internațional, care nu se referă direct la vreuna dintre Uniuni, și drepturi aferente acestor publicații .

Bugetul Conferinței conține prevederile cheltuielilor necesare pentru desfășurarea sesiunilor Conferinței și pentru programul de asistență tehnico-juridică .

Acest buget este finanțat din următoarele resurse:

contribuțiile Statelor părți la prezenta Convenție și care nu sunt membre ale vreuneia dintre Uniuni;

sumele percepute pentru serviciile prestate de Biroul Internațional în domeniul asistenței tehnico-juridice;

Contribuțiile se achită la data de 1 ianuarie a fiecărui an .

Pe teritoriul fiecărui Stat membru, conform legislației acestuia, Organizația se bucură de puterea juridică necesară pentru a-și atinge scopul sau și pentru a-și exercita funcțiile .

Dacă Organizația consideră oportun, ea stabilește relații de lucru și cooperează cu alte organizații interguvernamentale .

Atunci când toate Statele membre ale Uniunii de la Paris devin membre ale Organizației, drepturile, obligațiile și bunurile Biroului acestei Uniuni revin Biroului Internațional al Organizației .

CAPITOLUL 3

IZVOARELE DREPTULUI DE AUTOR

3.1 NOȚIUNI INRODUCTIVE

Dreptul de proprietate intelectuală are două categorii de izvoare: interne și internaționale .

Protecția creației intelectuale este asigurată pe plan internațional de

dispozițiile Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 1883 și Convenției de la Berna pentru protectia operelor literare si artistice din 1886, inclusiv Actele revizuite și Convenția de la Stockholm din 1967 cu care se constituie Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale ( O.M.P.I ) .

Conventiile cuprind reguli aplicabile prin intermediul legilor nationale ale tarilor membre, precum si reguli uniforme aplicabile pe teritoriul Uniunii de la Paris si Uniunii de la Berna .

Cu privire la izvoarele interne, în prezent există următoarele izvoare ale Dreptului Proprietății Intelectuale .

a) În domeniul numelui comercial:

– Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societățile comerciale

republicată în 1998 ;

– Legea nr. 26 din 5 noiembrie 1990 privind Registrul Comerțului,

republicată în 1998 ;

b) În domeniul concurenței neloiale:

– Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenței

neloiale ;

Legea nr. 15 din 8 august 1990 privind reorganizarea unităților

economice de stat în regii autonome și societăți comerciale.

3.2. IZVOARELE INTERNAȚIONALE ALE

DREPTULUI PROPRIETĂȚII

INTELECTUALE

Începând cu secolul al XIX-lea, vocația internațională a drepturilor de

proprietate intelectuală a determinat includerea în convențiile comerciale

bilaterale brevetări referitoare la proprietatea industrială ¹ .

Datorită dezvoltării comerțului internațional și avantajului progresului tehnic, sistemul convențiilor bilaterale a devenit necorespunzător .

Necesitatea protecției creației intelectuale a impus noi forme de cooperare, prin care să se realizeze o uniformizare legislativă.

3.2.1. Convenția de la Paris pentru protecția

proprietății industriale

Ideea unei reglementări și Uniuni Internaționale în domeniul creației industriale a fost discutată la Congresul de la Viena din 1873, Congresul de la Trocadero din 1878 și Conferința Internațională de la Paris din 1880 .

Acest punct s-a concretizat la cea de a doua Conferință Internațională de la Paris, prin încheierea Convenției pentru protecția proprietății industriale din 20 martie 1883 .

Prin aceiași Convenție, a fost create și Uniunea Internațională pentru

protecția proprietății cu sediul inițial la Berna, iar din 1960 la .

În vederea facilității obținerii de protecție a drepturilor de proprietate

_______________________ 1Marcel Plaisant, Troité de conventionnel international concernent la propriété industrielle,(Tratatul dreptului convențional privind Proprietatea Industrială) Siry, Paris1949p.5 ;

industrială și în străinătate, în afara țării de origine, în anul 1883, unsprezece țări

au semnat Convenția de la Paris pentru Protecția Proprietății Industriale .

Numărul țărilor membre a crescut continu ajungând în prezent la 97 .

În Convenție au fost inserate în mod treptat noi dispoziții în ceea ce privește proprietatea industrială, aceeași protecție resortisanților celorlalte țări membre ca și resortisanților proprii.

Resortisanții țărilor care nu au aderat la Convenție sunt protejați în mod egal de aceasta dacă domiciliază sau posedă un edificiu comercial sau industrial efectiv și serios într-o membră a Convenției .

Aceste dispoziții garantează nu numai faptul că străinii vor fi protejați ci și că ei nu vor face obiectul niciunei discriminări.

Concomitent cu tratamentul național, Convenția Uniunii de la Paris consfințește resortisanților tratamentul unionist, ceea ce înseamnă că sunt recunoscute și o serie de drepturi speciale conferite de această Convenție .

Convenția prevede totodată un drept de prioritate pentru brevetele de invenție, certificatele de autor al invenției, mărcile și indicațiile geografice pentru desenele și modelele industriale .

Convenția de la și-a fixat drept scop extinderea cooperării între state suverane în domeniul proprietății industriale.

Obiectul concret urmărit este ca protecția să fie la îndemână, facilă pentru a fi obținută și odată obținută, respectată în mod efectiv .

Potrivit Convenției de la Paris, protecția proprietății industriale nu constituie un scop în sine, ea este un mijloc destinat a încuraja industrializarea, invențiile și comerțul onest .

Toate acestea trebuie să contribuie la un plus de securitate și de confort la mai puțină sărăcie și mai multă frumusețe în viața omului2.

Principalele revizuiri ale Convenției de la Paris s-au efectuat la Bruxelles în 1900, la Washington în 1911, la Haga în 1925, la Londra în 1934, la Lisabona în 1958, și la Stockholm în 1967 . Dispozițiile de bază ale Convenției de la Paris pot

_______________________

2 Ion Macovei "Dreptul Proprietății Intelectuale" , Editura Universității " Alexandru Ioan Cuza " Iași 2002, p. 24;

fi divizate în trei principale :

a) – tratamentul național ;

b) – dreptul de prioritate ;

c) – reguli generale .

În virtutea dispozițiilor privind tratamentul național Convenția prevede că fiecare stat membru acordă :

condițiile de formă pentru invocarea dreptului de prioritate sunt :

depunerea unei declarații indicând data și depozitului și eventual o

copie a cererii și un certificat emanând de la administrația țării primului

depozit ;

termenul de prioritate de 12 luni curge din ziua depozitului primei cereri,

fără ca această zi să fie cuprinsă în calcul, iar dacă ultima zi este

nelucrătoare, termenul expiră în prima zi lucrătoare care urmează .

Din analiza textului Convenției de la Paris, rezultă totodată că simpla

efectuare a unui prim depozit într-o a Uniunii nu asigură apărarea invenției în celelalte țări membre . Ceea ce îi asigură deptul de prioritate este o situație privilegiată de imunitate sau un mijloc legal de apărare împotriva anteriorităților,

care îi permite obținerea protecției în oricare a Uniunii, dar pe baza unei noi cereri și la data depunerii acestuia din urmă .

ISTORIA ȘI EVOLUȚIA IZVOARELOR DE

PROPRIETATE INTELECTUALĂ CU

PRIVIRE LA DREPTUL DE AUTOR

Ideea protecției dreptului de autor a început să apară odată cu inventarea tiparului, care a facut posibilă multiplicarea lucrărilor literare prin procese

mecanice în locul copierii manuale .

Aceasta a dus la apariția unui negoț-acela al tipografilor și al vânzătorilor de cărți desemnați în Marea Britanie prin termenul de “stationers” (papetari) .

Acești interprinzători au investit sume importante în cumpărarea de hârtie, în

achiziționarea sau construcția preselor și în angajarea de personal, toate acestea reprezentând cheltuieli recuperabile într-o perioadă ce putea aduce totodată și anumite venituri3.

În această situație, în lipsa oricărei forme de protecție împotriva vânzării de copii neautorizate, investiția în tipărirea și vânzarea cărților era o acțiune riscantă; mulți interprinzători au fost astfel ruinați .

Aceasta a dus la creșterea presiunii pentru obținerea protecției; aceasta a apărut sub forma privilegiilor acordate de diverse autorități; în Anglia și în Franța, de regi ; în Germania, de Principii diferitelor state .

Privilegiile confereau titularilor drepturi exclusive de reproducere și distribuire pentru perioade limitate de timp, punând la dispoziție sancțiuni pentru a influența respectarea lor precum amenzile, confiscarea copiilor ilegale și eventuale despăgubiri .

La sfârșitul secolului al XVII-lea sistemul privilegiilor din – acordarea drepturilor exclusive de către Coroană – era din ce in ce mai criticat, iar vocile autorilor care își revendicau drepturile se auzeau tot mai des .

Aceasta a dus la adoptarea în 1709 a ceea ce este cunoscut ca fiind prima lege pentru dreptul de autor – Statutul Reginei Anne .

Obiectul acestei legi, exprimat în titlul lung al actului, era încurajarea învățării și asigurarea posesiunii copiilor cărților de către deținătorii de drept .

Principalul efect al legii a fost acordarea pentru autorul unei cărți al dreptului unic de a o tipări sau publica timp de 14 ani de la data primei publicări; evident autorul putea vinde acest drept unei edituri, așa după cum se proceda cel mai frecvent4 .

Legea prevedea, de asemenea ca la sfârșitul perioadei de 14 ani începea o

nouă perioadă de protecție, ce aparținea inițial autorului, dacă mai era inițial în viată; astfel perioada de protecție era de 28 de ani de la data primei publicări .

În cazul lucrărilor deja publicate la data adoptării legii se aplica o perioadă

_______________

3 Owen Lynette, Tranzacția Drepturilor de Autor: Ghid practic pentru editorii din România , 1996, p. 54;

4 Dreptul de Proprietate Intelectuală, România Liberă, nr. 4545/23 februarie 2005, supliment Ediție de Dobrogea,

p. 25, (2005/02/23);

unică de protecție împotriva copierii neautorizate a lucrărilor publicate și avea, în practică, drept principali beneficiari, editorii și vânzătorii de cărți .

Legea a impus și condiția înregistrării și a predării unor exemplare; înregistrarea lucrărilor publicate se făcea la Oficiul Papetarilor, iar copiile trebuiau

donate pentru uzul universităților și al bibliotecilor .

În secolul al XVIII –lea a avut loc o dispută la relatia dintre dreptul de autor conform dreptului comun și abordarea acestui drept în Statutul Reginei Anne .

Acestei situații i-a pus capăt Camera Lorzilor în 1774 odată cu cazul Donaldsan V. Beckett, cand s-a hotărât ca dreptul comun oferă autorului dreptul exclusiv de a-și publica lucrările dar, din momentul în care o carte a fost tiparită, drepturile asupra acesteia sunt reglementate în exclusivitate de Statutul Reginei Anne .

În Franta, evoluția de la sistemul privilegiilor la cel al dreptului de autor a făcut parte din schimbările generale din aceasta determinate de Revolutie, care a abolit privilegiile de toate categoriile, exclusiv pe cele ale editorilor .

În 1791 și 1793, Adunarea Constituenta a adoptat două decrete ce au format temelia dreptului francez al dreptului de autor.

Decretul din 1791 acorda autorului – pe toată perioada vieții – dreptul de a-și reprezenta în public opera iar moștenitorilor și cesionarilor autorului – 5 ani după decesul acestuia .

Decretul din 1793 acorda autorului – pe timpul vieții – dreptul exclusiv de a reproduce opera sa, iar moștenitorilor și cesionarilor – același drept timp de 10 ani după decesul autorului.

În Franta aceste drepturi sunt concepute ca drepturi ale autorului de care acesta se bucură toată viața și a căror existență nu este condiționată de publicarea lucrării sau de conformitatea cu anumite formalități, cum ar fi cele de înregistrare.

Cu toate acestea, atât în cât și în Franța aceste drepturi erau concepute ca drepturi de proprietate ce asigura autorului, mostenitorului sau cesionarului acestuia valoarea economică a operei protejate . Transformările dreptului de autor în ultimii ani au fost, poate, cele mai profunde din câte au cunoscut, în aceiași perioadă, celelalte drepturi internaționale .

Nu este vorba atât de evoluția sa spre un drept European și de efectele importante ale aderării Statelor Unite la Convenția de la Berna, cât de evoluția, în mare măsura previzibilă a noilor tehnici de comunicare și difuzare, ale căror efecte sunt atât de tulburătoare încât, un relativ recent colocviu al societății Internaționale de Drept de Autor (integru) a putut avea ca temă “Un drept de autor, fară autor”5.

Specialistul, A Kéréver, a trasat cadrul evoluției problemelor în comunicarea prezentată la Congresul de la Bruxelles 6 .

Viitorul dreptului european de autor este analizat sub patru aspecte :

“ mediu ambiant “ creat de revoluția tehnologică din a doua jumătate a secolului

nostru și consecințele acesteia, necesitatea adoptării dreptului de autor la

consecințele acestei revoluții și obstacolele țn calea acestei adoptări .

A.Kéréver amintește, într-o formă sintetică, că dreptul de Autor s-a născut prin acțiunea conjugală a unei soluții tehnologice (apariția tiparului), a unei revoluții culturale (apariția unui public consumator de cultură), a unei revoluții filozofico-politice (conștiința drepturilor individului, ideologia libertății și a egalității juridice), precum și a unei revoluții economice (apariția capitalismului

cu economie de piață)7 .

În prezent se pune din nou problema asimilării unei revoluții tehnologice, aceea din a doua jumătate a secolului XX .

Procesul de asimilare se izbește de dificultăți care, după părerea sa, sunt rezultatul unei anumite “ specificități “ și deosebiri față de procesul anterior .

O primă deosebire rezultă din faptul că activitățile culturale au devenit

“ industrii “ culturale .

O importanță esentială în aceste transformări o are și creșterea prețului investițiilor necesare creării și difuzării operelor.

Un alt fenomen subliniat de A. Kéréver este faptul că aportul autorului individual este “ mai puțin aparent “ în măsura în care operele sunt realizate

_________________

5 Author`s “ Rights withou Author ? “ Bruxelles 21-23 septembrie 1989 / 1993 ;

6 “ Le droit d`auteur , un acquis et une condition pour la developpement et la culture juridique européene “ .

7 Congresul de la Bruxelles , Proceedings of the interntional Colloqvium Author`s “Rights without author” ,

publicate de INTERG U ` Bruxelles , 1993 , p.25.

adesea de “grupuri” de persoane, lucrând în anumite interprinderi, iar personalitatea autorilor se “ estompează “, pe prim plan trecând patronul sau

interprinderea care a efectuat comanda .

Rezultatul este deplasarea pentru legiuitorul național, “ a controlului de gravitate “ de la autorul-creator, spre industriașul producător sau difuzor .

Un alt fenomen având un impact important în domeniul dreptului de autor este notificarea procesului de comunicare a operelor, prin anumite tehnici care impun prezența unui intermediar .

În țara noastră creația intelectuală atrage necesitatea recunoașterii și garantării prin lege a unui drept legat de persoana autorului care comportă două atribute: unul moral și altul patrimonial .

Este o îndatorire morală, protejarea legală a actului de creație, a oricărei societăți, indiferent dacă rezultatul creației a fost sau nu, adus la cunoștința publicului .

În domeniul dreptului de autor, principalele izvoare interne sunt:

Legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe;

H.G. nr. 60 din 18 martie 1997 pentru aprobarea Regulamentului de

organizare și funcționare a Oficiului Român pentru Drepturile de autor și a

corpului de arbitri .

Există mai multe drepturi patrimoniale și nepatrimoniale ale autorului, precum și eventual al altora care vor apare în viitor într-o categorie genetică: dreptul de autor.

Dreptul de autor ca instituție juridică, înglobează totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale și economice ce decurg din crearea și valorificarea operelor științifice, literare și artistice .

De-a lungul timpului au existat două curente majore de opinie .

Primul, consideră că dreptul de autor este un drept moral, care comportă și consecințe de ordin patrimonial, iar a doua teză, socotește că dreptul de autor este un drept complex care cuprinde drepturi morale și patrimoniale, fără ca unele

dintre ele să predomine față de celelalte 8.

Ambele teorii au un punct comun, faptul că atât drepturile morale cât și

cele patrimoniale se nasc simultan la momentul finalizării actului de creație al operei .

Deosebirea constă în faptul că prima teză ca două drepturi patrimoniale sunt eventuale, deși, se nasc simultan cu cele morale și devin efective doar în momentul în care se exercită dreptul moral de a aduce la cunoștința publică opera sa .

Dreptul de autor este considerat ca un pachet de drepturi reunite într-un

complex cu natură juridică proprie și dublă calitate patrimonială și nepatrimonială .

Drepturile patrimoniale cesibile sunt asemănătoare uzufructului, dezmemrământ al dreptului de proprietate care poate fi constituit pe baze convenționale și în condiții de exclusivitate, având majoritatea caracteristicilor

uzufructului :

– este un drept temporar ;

– nu este cesibil unui terț ;

– este un drept real, erga omes (opozabil tuturor) .

“Uzufructul se constituie direct atunci când proprietarul înstrăinează unei persoane atributele de posesie și folosință, pastrând pentru sine, pe toata durata uzufructului doar atributul de dispozitie sau nuda proprietate “9 .

Drepturile cesibile patrimoniale sunt de esență drepturi de creanță care cuprind folosința operei și obținerea de beneficii din folosința operei de către cesionar .

Drepturile conexe de autor, drepturile artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme precum și a organismelor de radiodifuziune și televiziune, acestea sunt atât personale (morale) nepatrimoniale, similare elementelor de identificare din sfera proprietății industriale, cât și drepturi

patrimoniale exclusive de creanță .

_________________

8 Nicolae Pușcaș , Petrica Trușcă , Dreptul Proprietății Intelectuale; Note de curs, Editura Alimarom 1996,

Râmnicul Vâlcea, p. 22-28;

9Liviu Pop ; Drept Civil – Drepturile reale principale ; Editura Cordial – Cluj , 1993 , pag. 128 ;

Condițiile dreptului de autor și ale altor drepturi conexe:

să fie rezultatul unui act de creație intelectuală ;

să fie originar sau să conțină elemente de originalitate ;

să existe pe un suport material pentru a putea fi probat ;

– să fie o creație din sfera artistică, literară sau științifică .

Constituie obiect al dreptului de autor, operele originare și operele derivate de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de creație și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt 10 :

– scrierile literare și publicistice ;

operele științifice, scrise sau orale ;

– compozițiile muzicale cu sau fără text ;

operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantonimele;

– operele cinematografice ;

operele de artă plastică ;

operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce

formează lucrările de arhitectură ;

– lucrările plastice, hârtiile și desenele din domeniul topografiei .

Operele derivate au fost create plecând de la una sau mai multe opere

preexistente, fără însă a se putea aduce în vreun fel atingere drepturilor de autor constituite pe baza operelor originale :

– traducerile, adnotările, adaptările, lucrările documentare, aranjamentele

muzicale și orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau

științifice care reprezintă o muncă intelectuală de creație ;

culegerile de opere literare, artistice sau științifice, cum ar fi : enciclopediile și antologiile, colecțiile sau compilațiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creații intelectuale .

_____________________________

10 Ordonanța de Urgență, nr. 123/1 septembrie 2005 pentru modificarea și completarea Legii nr.8/1996 privind

Dreptul de Autor și Drepturi Conexe, Publicată în M.Of. nr.843/19 septembrie 2005;

Nu pot constitui sub nici o formă obiect al dreptului de autor urmatoarele11:

ideile, teoriile, conceptele, descoperirile si inventiile, constituite intr-o opera, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicatie sau exprimare;

textele oficiale de natura politica, legislative, administrativa, judiciara si

traducerile oficiale ale acestora ;

simbolurile oficiale ale statului, ale autoritatilor publice si ale organizatiilor cum ar fi : stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul si medalia ;

– mijloacele de plată ;

știrile și informațiile de presă ;

simplele fapte și date ;

fotografiile unor scisori, acte, documente de orice tip, desene tehnice .

ISTORIA ȘI EVOLUȚIA IZVOARELOR DE

PROPRIETATE INTELECTUALĂ CU PRIVIRE

LA MĂRCI ȘI INDICAȚII GEOGRAFICE

Mărcile și indicațiile geografice existau deja în lumea antică .

Chiar și în timpurile în care oamenii își pregăteau singuri lucrurile de care aveau nevoie sau, de obicei, achiziționau de la meșteșugarii locali aceste lucruri existau deja anteprenori creativi care își comercializau bunurile în afara localitaților și uneori la distanțe considerabile .

Încă de acum 3000 de ani, meșteșugarii indieni obișnuiau să-și graveze semnăturile pe creațiile lor artistice înainte de a le expedia în .

______________________________

11 Art . 9 , Legea 8 / 1996 ;

Meșteșugarii chinezi vindeau bunurile purtând marca lor în zona Mării Mediterane încă de acum 2000 de ani, la un moment dat fiind în folosință aproape o mie de mărci distincte de ceramică romană, inclusive marca FORTIS , care a devenit atât de renumită, încât a fost copiată și contrafăcută . Odată cu înflorirea comerțului din Evul Mediu, utilizarea semnelor pentru a distinge bunurile

comercianților și producătorilor s-a extins cu mai multe secole în urmă;

importanța economică a acestora era încă limitată .

Macovei “originea mărcilor se confundă cu semnele de proprietate și cu semnele folosite de păstori pentru a-și marca turmele. Trecerea de la semnele de proprietate la cele figurative se pare că o constituie semnele de pe vasele egiptene ''12.

Dezvoltarea mărcilor este legată de activitatea corporațiilor.

Semnele grafice distinctive se aplică pe numeroase produse, fabricate sau naturale, iar emblemele cu funcție ornamentală ale editorilor se transformă și ele în semne distinctive .

Corporațiile reglementând riguros exercitarea profesiei, au făcut din marcă instituția cu funcțiile care s-au transmis până în zilele noastre .

În evul mediu, alături de mărcile folosite pentru produsele corporației au apărut și mărcile de comerț ale distribuitorilor de produse .

Statutele din Padova din 1236 ori cele din Monza din 1331 prevedeau obligația de marcare a produselor, iar registrele de comerț de la Danzing și Frankfurt, din Amsterdam și Anrers, din Genova și Veneția din aceeași perioadă cuprind mențiuni despre mărcile de comerț .

În această perioadă sunt cunoscute două categorii de mărci:

I ) marca individuală aplicată pe obiectele produse de un meșteșugar și care

permitea, în cadrul corporației, individualizarea produselor sale ;

II ) marca corporativă ( colectivă ) folosită de corporație și având și funcția de

certificare a calității produsului .

Important sub aspectul consecințelor, este faptul că atât marca individuală,

____________________________

12 I . Macovei , Protecția creației Industriale , , 1984 , p. 193 ;

căt și cea corporativă devin obligatorii, obligativitate înscrisă în statutele unor corporații . În același timp folosirea mărcilor era și un” privilegiu“ acordat de rege, care permitea să se asigure poliția în cadrul corporației și într-o oarecare măsură protecția clientelei împotriva falsurilor grosiere .

În acest fel, începe să se cristalizeze regimul juridic al mărcilor.

Astfel se consacră regula că o marcă, imprimată de un meșteșugar pe produsele sale, nu poate fi însușită sau uzurpată de o altă persoană și că acela care

a folosit primul semn trebuie să fie menținut în posesia mărcii pentru că așa cerea

utilitatea publică.

În Franța, o ordonanță a regelui Francisc, din 1534 a stabilit că mărcile

trebuie să fie diferite unele de altele, iar printr-un edict al lui Carol Quintul din 16 mai 1544 falsificatorul mărcii unui terț se pedepsea cu tăierea mâinii .

Mai târziu, pedeapsa a fost înlocuită cu amenda, iar în caz de recidivă cu munca la galere . Dar neajunsul reglementărilor, atâtea câte au fost până la Revoluția franceză, l-a constituit lipsa vocației generale, aplicarea lor doar la corporații sau corpuri de meserii determinate .

La 4 august 1789, în Franța privilegiile au fost abolite, iar corporațiile au fost desființate și s-a proclamat libertatea comerțului și industriei, dar aceste măsuri au avut și efecte nedorite, păgubitoare pentru comerț și comercianți .

Pentru a pune stavilă actelor de concurența sălbatică și haosului ce au urmat, a fost însă necesară revigorarea mărcii și plasarea ei sub un regim uniform, regim

consacrat printr-o lege din 1803 .

Legea franceză din 1803 a introdus impozitul mărcilor și a prevăzut că marca este de aplicație generală, indiferent de natura industriei care le folosește, iar contrafacerea mărcilor individuale se pedepsea la fel ca falsul în acte private și dă dreptul la o acțiune, în daune, dispoziție care a fost preluată și în codul penal francez din 1860 . Severitatea exagerată a legii, urmărind să intimideze Franța,

nu a făcut decât să o încurajeze .

Legea din 1803 a fost amendată în 1824, reducându-se uzurparea de nume de fabricant sau de localitate la proporțiile unui simplu delict pedepsit contravențional, ceea ce a făcut represiunea posibilă și eficace.

A doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a caracterizat printr-o notă de liberalism economic și odată cu aceasta o mișcare pentru reglementarea mărcilor

s-a făcut simțită în mai multe țări.

La 23 iunie 1857 în Franța a fost adoptată o nouă lege a mărcilor și din acest moment “dreptul mărcilor face parte din condițiile generale ale vieții econmice”13

Momentul care a marcat intrarea mărcii și sub aspect normativ, în era modernă, a fost precedat de un altul, nu mai puțin important pentru comerț în

general: la 1 iulie 1836 cotidianul francez “La Presse”se lansează în publicitate .

Abonamentul este fixat la 40 de franci, sumă care reprezintă jumătate din tariful practicat de alte ziare, dar o parte a veniturilor se realizează din vânzarea a ¾ din ziar pentru publicitate .

Conform legii franceze din 1857, dreptul de marcă se naște din prima folosință, dar spre a fi opozabilă terților marca trebuia înregistrată.

Chiar neînregistrată, ea era protejată ca orice proprietate .

În afară de prima folosință, dreptul asupra mărcii se năștea prin înregistarea la grefa tribunalului de comerț sau a tribunalului de mare instanță de la domiciliul

deponentului14 . Depozitul oferea protecție pe durata a 15 ani, iar acesta putea fi reânnoit .

Exceptând Statele Unite ale Americii, unde o lege a mărcilor a fost adoptată în 1845, în majoritatea țărilor au fost adoptate legi în acest domeniu, doar în a doua jumătate a secolului XIX .

Legea franceză a fost sursă de inspirație pentru legile adoptate în Belgia, Olanda, Elveția, Spania și Italia, dar în Anglia și Germania legile adoptate au fost relativ diferite .

În Anglia dreptul la marcă a fost inițial protejat printr-o acțiune de drept comun” passing off “, asimilată unei acțiuni în concurență neloială pentru confuzie în spiritul consumatorilor.

____________________

13 A. Françon , cours de propriété litteraire , artistique et industrielle 1996/1997 , p. 98 ;

14 Roș Viorel, "Mărcile și Indicațiile Geografice", Editura All Beck, 2003, p. 372;

Legea din 1875 TRADE MARK a completat protecția de drept comun, printr-o protecție mai eficientă recunoscută în cadrul mărcilor înregistrate.

Dar înregistrarea mărcii care era în majoritatea țărilor o simplă formalitate administrativă, făcea în obiectul unui examen aprofundat.

Statele Unite s-au inspirat din dreptul englez pentru reglementarea protecției mărcilor, dar o dispoziție din Constituția acestei țări conferă reglementării unele particularități . Astfel potrivit art.1 din Secțiunea a VIII-a din Constituția Americană s-a dat Congresului “puterea de a adopta legi pentru a proteja drepturile de inventator și autor“, fără a menționa însă și mărcile.

De aceea, mult timp s-a considerat că regimul mărcilor trebuie reglementat de fiecare stat membru a federației .

Prima lege în acest domeniu a fost adoptată de statul în anul 1845 .

Primele legi federale asupra mărcilor nu priveau decât protecția mărcilor folosite în comerțul dintre state .

O altă lege a fost adoptată în 1881 (modificată substanțial în 1905), în vigoare până în 1946, când a fost adoptată o nouă lege LANHAM ACT, cu numeroase trimiteri la dreptul comun sau la dreptul statelor federației .

În Germania, legea din 1874 se caracteriza prin faptul că instituia un regim strict de înregistrare. O marcă germană care nu a fost înregistrată nu se bucura de nici o protecție. Legea germană din 1994 a urmărit alinierea la Directiva europeană din 1998 și potrivit sistemului adoptat, dreptul la marcă se naște din înregistrare, precum și în condițiile prevăzute în Convenția de la Paris .

În România, prima “Lege asupra mărcilor de fabrică și de comerciu“ se datorează din 15 aprilie 1879, dar adoptarea ei, așa cum rezultă din expunerea de motive, s-a făcut pentru îndeplinirea unor obligații asumate printr-o Convenție comercială încheiată cu Austro-Ungaria în 1875 : aceea de a asigura printr-o lege protecția mărcilor comercianților austro-ungari .

La 30 mai 1879 a fost adoptat și Regulamentul asupra mărcilor de fabrică și de comerciu, conținând dispoziții relative la competența și modul de constituire a depozitului mărcilor .

Legea din 1879 consacra caracterul facultativ al mărcilor, exceptând mărcile pentru '' productele farmaceutice și acele care interesează mai de aproape igiena și salubritatea publică''pentru care'' guvernul va putea declara marca și indicațiile geografice obligatorie și chiar semnificativă, printr-un decret dat în formă de regulament de administrație publică'' .

Potrivit acestei legi, erau considerate mărci ''diferitele forme întrebuințate pentru a face să se deosebească productele unui industriaș; astfel sunt:

numele sub o formă deosebită, denumirile, întipăririle, ( empreintes ), timbrurile sigilurile, reliefurile, vignetele, cifrele, copertele ori alte asemenea'' .

Marca adoptată de un comerciant sau fabricant nu se putea întrebuința de un alt comerciant sau fabricant și nimeni nu avea dreptul de a-și însuși marca adoptată de un alt comerciant sau industriaș. Legea recunoștea comerciantului sau industriașului care a depus marca la grefa tribunalului de comerț, un drept de proprietate exclusivă asupra acestora, pe timp de 15 ani, termen care se putea prelungi prin constituirea unui nou depozit .

Articolele 10 și 11 conțineau dispoziții referitoare la străini, cărora li se recunoșteau aceleași drepturi, sub condiția îndeplinirii formalităților stabilite de

legea română . Legea conținea și dispoziții penale, încriminând ca infracțiuni contrafacerea unei mărci, fabricarea unei mărci contrafăcute sau false, imitarea unei mărci care înșeală cumpărătorul, folosirea unei astfel de mărci, vânzarea de produse nemarcate, dacă marcarea era obligatorie .

În afara pedepselor penale, instanța putea dispune privarea de dreptul de a lua parte la alegerile pentru camerele de comerț, afișarea hotărârii, confiscarea produselor, a instrumentelor și uneltelor folosite pentru săvârșirea faptelor, despăgubirea părții vătămate . Acțiunile civile referitoare la mărci erau date în competența tribunalelor de comerț .

Legea din 1879 a fost abrogată prin Legea asupra mărcilor de fabrică, de comerț și de servicii nr.28/196715.

Această lege a extins sfera mărcilor și la semnele sonore (în legea anterioara

_________________

15 Legea nr . 28/1967 , publicată în B. Of . nr. 114 din 29 decembrie 1967 ;

singurele semne admise ca marcă fiind cele grafice) . În același timp, legea din 1967 consacră regula dobândirii dreptului la marcă prin prioritatea de înregistrare .

Numeroasele lacune din această lege, formalitățile complicate prevăzute pentru înregistrare și soluționarea unor căi de atac, nevoia de uniformizare a legislației, dar și a armonizării acesteia în perspectiva aderării țării noastre la

Uniunea Europeană, au făcut necesară adoptarea unei noi legi .

În noua lege – nr. 84/1998 16 – se reglementează, pentru prima dată în dreptul

nostru, și regimul indicațiilor geografice .

Pentru vin și alte produse pe bază de must și de vin, denumirile de origine și modul în care se acordă dreptul de folosire a acestora sunt reglementate de Legea nr. 67/1997 17 , a viei și vinului .

La 27 octombrie 1994, la Conferința Diplomatică ținută la Genova a fost adoptat TRATATUL PRIVIND DREPTUL MĂRCILOR ȘI INDICAȚIILOR GEOGRAFICE 18 .

Scopul acestui tratat este de a simplifica și a armoniza procedurile

administrative cu privire la cererile naționale și protecția mărcilor .

Țările pot deveni parte la tratat la fel, ca de altfel și organizațiile internaționale

care întrețin un oficiu pentru înregistrarea mărcilor și indicațiilor geografice – cu efecte pe teritoriul statelor sale membre, precum Uniunea Europeană (EU) și Organizația Africană pentru Proprietate Intelectuală ( O.A.P.I. ) .

Potrivit articolului 2, tratatul se aplică mărcilor pentru bunuri și servicii .

Nu toate țările înregistrează curent mărcile de serviciu, iar un efect al aderării

unei țări la tratat este acela că respectivă va fi obligată să înregistreze și aceste

mărci . În plus, țara respectivă va fi, de asemenea, obligată, conform Articolului 16, să aplice prevederile Convenției de la Paris, care privește mărcile și indicațiile geografice, precum și mărcile de serviciu .

Articolul 4 al tratatului permite unei Părți Contractante să impună ca

_________________

16 Legea nr. 84/1998, publicată în M . Of . nr. 161 din 23 aprilie 1998;

17 Legea nr. 67/1997, publicată în M. Of. nr. 81 din 5 mai 1997;

18 TRATATUL privind dreptul mărcilor de fabrică și de comerț, Internațional Bureau of WIPO, Trade Mark

Law Treaty and Regulations, WIPO, pub. no. 225, 1994 .

reprezentantul unui solicitant sau al unui titular să fie reprezentant autorizat să acționeze pe lângă oficiul său și ca o persoană care nu are nici domiciliul și nici

amplasamentul industrial sau comercial real și efectiv pe teritoriul său să fie obligatoriu reprezentată de un reprezentant .

Puterea reprezentantului legal poate fi legată de mai multe cereri sau înregistrări existente sau viitoare .

În domeniul mărci și indicații geografice pricipalele izvoare interne sunt :

– Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile și indicațiile geografice;

H.G.nr. 883 din 19 noiembrie 1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a legii nr. 84 din 1998 privind mărcile și indicațiile geografice;

'' Marca și indicația geografică este orice semn care individualizează bunurile unei anumite întreprinderi și le distinge pe acestea de bunurile concurenților săi '' .

Această definiție cuprinde două aspecte, numite uneori funcțiile diferite ale mărcii și indicații geografice, dar care sunt totuși interdependente și ar trebui privite unitar în toate aspectele practice .

Pentru a individualiza un produs pentru consumator, mărcile și indicațiile geografice trebuie să indice sursa .

Funcția de indicare a originii, presupune faptul că marca și indicațiile geografice face distincție între bunurile întreprinderii date și cele ale altor întreprinderi; mărcile și indicațiile geografice își pot îndeplini această funcție de

indicare a originii doar în cazul în care îi permite consumatorului să diferențieze

un produs vândut sub aceasta de bunurile aflate pe piață ale altor întreprinderi 19.

Funcția de diferențiere și cea de indicare a originii nu pot fi separate.

În scopuri practice, oricine se poate baza pe funcția de diferențiere a mărcii și indicațiilor geografice și o definește astfel: ''Un semn care servește la diferențierea bunurilor unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi'' .

Consumatorii se confruntă nu numai cu o gamă vastă de bunuri de toate categoriile, dar și cu o varietate în continuă creștere a serviciilor care tind din ce în

___________________

19 Roș Viorel, op. cit. p. 380 ;

ce mai mult să fie oferite pe scară națională și chiar internațională .

Există nevoia de semne care să permită consumatorilor să facă distincție între diferitele servicii, cum ar fi companiile de asigurări, firmele de închiriere, linii aeriene etc. Aceste semne sunt definite mărci de serviciu și îndeplinesc, în esență, aceleași funcții de indicare a originii și de diferențiere a serviciilor, ca în cazul

mărcilor si indicațiilor geografice pentru bunuri .

Mărcile de serviciu pot fi înregistrate, reânoite și radiate în același mod ca și mărcile și indicațiile geografice. Din scopul mărcii și indicațiilor geografice, rezultă că poate constitui marcă și indicație geografică orice semn care poate servi la diferențierea unor bunuri de altele 20.

Legile privind mărcile și indicațiile geografice nu trebuie să încerce să explice o listă exhaustivă a semnelor ce pot fi admise pentru înregistrare .

Dacă sunt date exemple, acestea trebuie să fie o ilustrare practică a ceea ce poate fi înregistrat, fără a fi exhaustive. Dacă există limitări acestea trebuie să se bazeze numai pe considerente practice, cum ar fi necesitatea unui registru funcțional și necesitatea publicării mărcii și indicașiilor geografice înregistrate .

Dacă se aderă strict la principiul conform căruia semnul trebuie să servească la diferențierea bunurilor unei anumite întreprinderi de cele ale alteia, pot fi imaginate următoarele tipuri și categorii de semne :

( i ) Cuvinte

Această categorie cuprinde nume de companie, nume de familie, prenume, denumiri geografice și orice alte cuvinte sau grupări de cuvinte, inventate sau nu,

și slogane .

( ii ) Litere și cifre

Exemple ar putea constitui una sau mai multe litere, una sau mai multe cifre sau orice combinație a acestora .

( iii ) Scheme

Categoria aceasta cuprinde scheme fanteziste, desene și simboluri și, de asemenea, reprezentări bidimensionale ale bunurilor sau recipientelor .

__________________

20 Enache Ion, op. cit. p. 112 ;

( iV ) Combinații între entitățile enumerate la ( i ) ( ii ) și ( iii ), inclusiv logotipuri și etichete .

( V ) Mărci colorate

Această categorie cuprinde cuvinte, scheme și orice combinație ale acestora în culori, precum și combinații de culori și culoarea ca atare .

( Vi ) Semne tridimensionale

O categorie tipică de semne tridimensionale o constituie forma produselor sau ambalarea acestora .

Pot servi drept marcă și indicație geografică și alte semne tridimensionale, cum ar fi steaua în trei colțuri a companiei Mercedes .

( Vii ) Semne sonore ( Mărci sonore )

Se poate distinge două categorii tipice de mărci sonore, și anume acelea care pot fi transpuse pe note muzicale (de exemplu strigătul unui animal) .

( Viii ) Mărci olfactive ( mărci de miros )

Să ne imaginăm că o companie își vinde bunurile (de exemplu hârtie de scris) cu un anumit parfum, iar consumatorul se obișnuiește să recunoască bunurile după mirosul acestora .

Marca este un simbol al economiei moderne, dar ea nu are doar valoare economică și socială, ci este, în același timp, și un fenomen psihologic .

Sunt însă și țări în care se manifestă o exigență sporită față de marcă și produsele sau serviciile marcate, cum este Germania, în care termenul '' articol de marcă '' într-un material publicitar este rezervat numai produselor lansate, care au dobândit o anumită notorietate în rândul consumatorilor, în temeiul unei ridicate și constante calități .

CAPITOLUL 4

IZVOARELE DREPTULUI INDUSTRIAL

4.1. ISTORIA ȘI EVOLUȚIA IZVOARELOR

DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ CU

PRIVIRE LA BREVETELE DE INVENȚIE

În istoria evoluției brevetelor de invenție se remarcă trei perioade importante:

– Perioada privilegiilor situată între secolul XV și secolul XVIII în care

Suveranul acordă monopolul doar acolo unde I se pare nimerit; conceptul

de utilitate și uneori cel de favoritism joacă un rol important .

– Perioada brevetelor naționale (1790-1883) în care fiecare inventator avea

dreptul să ceară obținerea unui brevet, a cărui acordare depindea exclusiv

de factori obiectivi; protecția invențiilor indigene în stăinătate nu era

asigurată .

– Perioada internaționalizării brevetelor de invenție care a început în 1883 și

continuă până în zilele noastre, în cadrul căreia protecția invențiilor în

afara țării de origine s-a dezvoltat în paralel cu comerțul internațional ;

convențiile internaționale sau regionale au contribuit la această dezvoltare .

a) – Privilegiile

Privilegiile sunt instrumente prin care suveranul putea oferi un drept special unui individ . Aceste privilegii vizau categorii de drepturi foarte diferite pentru beneficiari, în special eliberarea de sub regulile breslei, scutirea de taxe, acordarea de pământ, acordarea de împrumuturi fără dobândă, acordarea cetățeniei sau chiar a unor titluri nobiliare . Motivele pentru care se acordau aceste drepturi erau și ele foarte variate. Privilegiile acordate pentru lucrările legate de exploatările miniere sunt considerate predecesoarele privilegiilor industriale . Primele privilegii acordate pentru descoperirile tehnice nu făceau distincția între inventator în sensul modern al cuvântului și persoana care doar introducea în o descoperire făcută în străinătate1 . Interesul monarhului era ca inovația să înlocuiască importurile cu o ramură nouă a industriei autohtone.

Republica Venețiană a fost prima care a adoptat o lege ce reglementa această formă de privilegiu și anume ''Parte Veneziana'' din 1474.

Această lege stabilea deja principiile pe care s-au dezvoltat în zilele noastre brevetele de invenție: importanța invențiilor pentru stat, drepturile exclusive ale primului inventator pentru o perioadă limitată de timp, sancționarea încălcării acestor drepturi.

Practica transferului de tehnologie și a înființării de noi ramuri industriale a început să capete amploare în secolul al XII-lea în Anglia, unde, în secolul al

XIV-lea, Coroana acordă privilegii speciale pentru protejarea indivizilor care înființau noi ramuri industriale ce se bazau pe importul de tehnologie.

Protecția a luat forma acordării celui ce a introdus o nouă tehnologie a dreptului unic de a folosi pe o perioadă suficient de lungă pentru a o implementa și pentru a-I instrui pe alții să o folosească 2.

Acest drept unic îl proteja pe cel ce introducea o nouă tehnologie în anii dificili de formare, aducându-I avantaje drept recompensă pentru dotarea statului cu o nouă ramură industrială, fapt care îi conferea o mai mare independență.

Asemenea drepturi temporare erau deseori acordate prin scrisori deschise

Letters Patent – numite astfel deoarece aveau sigiliul în partea de jos, adică invers față de închiderea prin sigilare.Acestea erau de fapt o avizare oficială a publicului cu privire la drepturile acordate .

Deși inițial sistemul a fost conceput pentru încurajarea noilor industrii, cu timpul s-a abuzat de sistemul acordării acestor drepturi în sensul măririi veniturilor regale.

În urma plângerilor făcute de Parlament, Coroana a promis că acordarea brevetelor va face obiectul hotărârilor judecătorești date în baza legii.

_________________

1 Ouakrim Cristiana, Dreptul proprietății Intelectuale, Ed. Fundației "Andrei Șaguna" Constanța 2000, p. 83;

2 Macovei, op. cit. p. 204 ;

Unul dintre cele mai renumite procese de acest tip este cel al croitorilor din din 1615, în timpul căruia s-a decis:

'' Dacă o persoană aduce o invenție și dezvoltă un nou comerț în interiorul regatului punându-și în pericol viața, consumând din averea sau din lucrurile sale

etc. sau dacă o persoană face o nouă descoperire, Regele, prin grația și bunăvoința sa, poate să-I acorde, ca recompensă pentru muncă și cheltuielile depuse, un privilegiu prin care, anumită perioadă de timp, doar acea persoană poate să practice acel negoț sau comerț, pentru că la început locuitorii Regatului sunt neștiutori și nu au cunoștințele și îndemânarea spre a-l face . Însă, în momentul când privilegiul expiră, Regele nu va putea acorda un altul pentru aceiași invenție ''.

Abuzurile în acordarea drepturilor speciale au continuat până în 1628 când a fost adoptată Legea Monopolurilor .

Aceasta prevedea că toate monopolurile, dispozițiile și acordările de drepturi neavenite , cu excepția :

'' oricărei scrisori deschise și oricărei acordări de privilegii pe termen de cel

mult 14 ani ce se vor da de acum înainte primilor și realilor inventatori

pentru unica folosire sau producere în Regat a produselor noi, pe care alții,

simultan cu acordarea scisorilor deschise și a drepturilor, nu le vor folosi ''.

Sistemul privilegiilor s-a dezvoltat în Anglia, prin acțiunea tribunalelor, către un sistem de acordare bazat exclusiv pe condiții procedurale, din care unele, precum depunerea unui '' deviz '' detaliat, cerut în 1711, au făcut din acest sistem un precursor al brevetelor de invenție de astăzi .

Începând din 1760, numărul brevetelor acordate în a crescut rapid, în legătură directă cu revoluția industrială .

Totuși, în țările în care revoluția a început mai târziu, numărul brevetelor a rămas modest; în Franța, neâncrederea generală, exprimată prin piedicile puse în calea libertății producției și a comerțului, ca și rezultatele slabe obținute în general de deținătorii '' scrisorilor deschise '', l-au determinat pe monarh să ia decizia ca beneficiarii privilegiilor să-și piardă toate drepturile dacă nu-și pun invenția în practică în termen de un an Proclamația din 1762 și să respingă un mare număr de cereri de privilegii .

b) Brevetele naționale

Aproape simultan, Statele Unite (1790) și Franța (1791) au adoptat legi privind brevetele de invenții ce se bazau pe ideea acordării lor tuturor inventatorilor dacă erau întrunite anumite condiții obiective .

Articolul 1 al legii franceze din 7 ianuarie 1791 era foarte semnificativ:

'' Orice descoperire sau invenție nouă , în toate domeniile industriale, este

proprietatea autorului ei; în consecință , legea îi garantează autorului întreaga și totala posesiune asupra invenției sale , în condițiile și pentru durata prevăzute de

lege'' . Cu toate acestea, legiuitorul a exprimat și preocupări naționaliste : un amendament din 1793 al legii americane prevedea acordarea brevetelor doar pentru cetățenii americani; în Franța, persoana care introducea procedee provenite dintr-o altă țară beneficia de un tratament echivalent cu acela de care se bucura inventatorul efectiv3 un inventator care obținea un brevet pentru invenția sa în afara statului francez, după obținerea brevetului francez, pierdea dreptul de a beneficia de brevetul obținut în străinătate .

Noul sistem s-a extins la începutul secolului al XIX-lea mai ales ca urmare a aplicării legii franceze în țările cucerite de Napoleon.

Aceste monarhii, atât cele menținute cât și cele restaurate după 1815, au continuat principiul privilegiilor dar, în practică, dreptul la brevete era recunoscut peste tot .

Deoarece revoluția industrială s-a extins în țările mai îndepărtate, numărul brevetelor de invenție a cunoscut o reală explozie :

– Între anii 1815 și 1820 Statele Unite, Franța și Marea Britanie erau singurele țări în care s-au acordat mai mult de 100 de brevete pe an .

– Între anii 1850 și 1854, în fiecare dintre aceste țări s-au acordat peste 1000, iar în alte țări, câteva sute.

În paralel cu această dezvoltare cantitativă, au apărut și îmbunătățiri

_________________

3 Popescu Tiberiu, "Protecția Brevetelor de Invenție", Editura All Beck , 2003, p. 79 ;

calitative . Simplii importatori de tehnică au încetat să fie tratați la fel ca inventatorii, iar acest concept nou a dezvoltat și a dus la revenirea și în unele cazuri la simplificarea formalităților.

Pretutindeni predomină sistemul înregistrărilor, cu excepția Statelor Unite, unde examinarea individuală s-a introdus în 1835.

Deși în general străinii puteau să obțină brevete autohtone, situația ca o invenție să fie brevetată în mai multe țări a rămas destul de rară, pe de o parte datorită faptului că o asemenea necesitate nu apăruse încă, iar pe de altă parte datorită complexității procedurilor care făceau protecția multiplă foarte complicată și de o eficacitate îndoielnică .

Cu toate acestea, existența brevetelor a fost resimțită ca o piedică pentru comerțul internațional .

În statele membre ale Zollverein-ului, Uniunea Vamală a Statelor Germane înainte de constituirea imperiului unit din secolul al XIX-lea, posesorul unui brevet își pierdea dreptul de a se opune importului bunurilor protejate de brevet în locul unde a fost produse în alte state ale Zollverein-ului .

Datorită succesului comerțului liber, al cărui exemplu îl dăduse , sistemul brevetelor părea că va fi abandonat odată cu renunțarea la barierele vamale. Totusi inventatorii și asociații acestora, industriași din cele mai dezvoltate țări din punct de vedere tehnic, au reacționat și au lansat ideea protecției internaționale a invențiilor. În cadrul Expoziției Universale de la Viena din 1873, Congresul pentru brevete de invenție a avansat diverse idei cu privire la acest subiect . În același timp, criza economică a dus la retragerea încrederii în eficiența comerțului liber și orice tentativă de abolire a brevetelor a fost respinsă .

În cadrul Expozișiei Universale următoare, desfășurate la un congres internașional a început să schițeze o soluție pentru protecția internațională a proprietății industriale .

Evoluțiile din 1880 și o conferință diplomatică au condus în final la semnarea, la 20 martie 1883 a convenției ce a înființat Uniunea pentru Protecția Proprietății Industriale .

c) Internaționalizarea

Odată cu semnarea Convenției de la Paris, a început perioada internaționalizării proprietății industriale și, în special, a sistemului de brevetare .

Uniunea de la Paris a stabilit cadrul în care s-a realizat progresul ulterior, prin revizuirea periodică a convenției transmițându-se mai ușor și mai eficient protecția invențiilor provenite dintr-o membră a Uniunii în alte țări membre . În cadrul

Conferinței Diplomatice de la Stockholm din 1967, s-a încheiat acordul pentru înființarea Organizației Mondiale a Proprietății Industriale (OMPI), (care a devenit o agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite), fiind prevăzute uniunile pentru proprietate industrială și drept de autor cu structuri permanente 4.

Necesitățile specifice și obiectivele țărilor în curs de dezvoltare au reprezentat preocupări majore ale activității O.M.P.I .

Convenția de la Paris a prevăzut , chiar de la crearea sa , posibilitatea ca statele membre să încheie ''acorduri speciale'' între ele cu privire la proprietatea industrială . Această posibilitate a fost folosită pe larg, mai ales pentru încheierea Tratatului de Cooperare în domeniul Brevetelor de Invenție și a Convenției Europene pentru Brevetele de Invenție .

Aceste acorduri speciale fac posibilă obținerea unor progrese într-un cadru restrâns, în care nu toate statele membre ale Convenției de la Paris simt nevoia să își sporească implicarea internațională; cu excepția cazurilor în care aceste acorduri au rațiuni de ordin geographic, ele sunt deschise tuturor Statelor membre Uniunii 5.

Drepturile asupra unei invenții sunt recunoscute și apărate pe teritoriul României prin acordarea unui brevet de invenție de către Oficiul de Stat pentru

Invenții și Mărci, în condițiile prevăzute de lege; sunt, de asemenea, recunoscute și apărate drepturile decurgând din brevetul European 6.

_________________

4 D. Vincent,The Role and Function of Patents, Industrial Desings and Utility Models as Tools of Technology

Transfer,TMP/KL/9 (Rolul și funcțiile patentelor, Desenelor Industriale și Utilizarea Modelelor în transferul

Tehnologic);

5 Y.Plasseraud, Historial Insights into Industrial Property Rights, (Privire Istorică asupra Drepturilor de Proprietate

Industrială)WIPO-CEIP/IP/SB/93/1;

6 Legea nr.64/1991,art.1,2, privind Brevetele de Invenție, publicată în M.O.al României,partea I,nr.752/15.10.2002;

c) În domeniul invențiilor principalele izvoare interne sunt:

– Legea nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenție;

– H.G. nr. 12 din 27 martie 1992 pentru aprobarea Regulamentului de

aplicare a legii nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenție;

– Legea nr. 93 din 20 mai 1998 privind protecția tranzitorie a brevetelor de

invenție;

– Normele Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci nr. 211 din 22

septembrie 1998 de aplicare a Legii nr. 93 din 1998 privind protecția

tranzitorie a brevetelor de invenție ;

– Normele Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci nr.242 din 18 februarie

1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invențiilor românești

notificate și completate prin Normele nr. 318 din 4 ianuarie 2000 ;

– O.G nr. 41 din 30 ianuarie 1998 privind taxele în domeniul protecției

proprietății industriale și regimul de utilizare ale acestora ;

– H.G nr. 573 din 7 septembrie 1998 privind organizarea și funcționarea

Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci ;

Invenția este în esența sa o activitate creatoare menită să aducă o soluție nouă la o problemă tehnică care are aplicabilitate economică .

Activitatea creatoare inventivă constă în originalitatea soluționării unei probleme tehnologice care anterior nu era cunoscută .

Legea română nu recunoaște ca fiind invenții: ideile, descoperirile, teoriile științifice, metodele matematice, programele de calculator .

Obiectul protecției legii este invenția brevetabilă .

Brevetul este un titlu de protecție care conferă titularului său un drept exclusiv de exploatere pe toată durata de valabilitate a acestuia .

Obiectul invenției brevetebile, pote fi un produs, un procedeu sau o metodă – când este vorba de o realizare tehnică; sau pote fi un nou soi de plante, un hibrid sau o nouă rasă de animale – când realizarea cade în sfera geneticii 7.

___________________

7 Art. 7, alin. 2,3 din Legea nr. 64/1991 ;

ISTORIA ȘI EVOLUȚIA IZVOARELOR DE

PROPRIETATE INTELECTUALĂ CU PRIVIRE

LA PROTECȚIA DESENELOR ȘI MODELELOR

INDUSTRIALE

Dezvoltarea intensivă a relațiilor de producție industrială și concurența crescândă din ultimile două secole, pentru penetrarea și controlarea piețelor de desfacere a determinat producătorii să caute noi forme de atragere a consumatorilor prin argumente estetice, pe lângă cele tehnice și de calitate tradiționale .

În aceste circumstanțe și-au făcut apariția creațiile de forma8 menite să individualizeze prin elemente estetice produsele industriale .

Având caracterul unei opere de creație intelectuală, desenele și modelele industriale se circumscriu celorlalte rezultate ale creativității umane, având împreună cu acestea vocație la protecția juridică .

Deși din punct de vedere a destinației, drepturile relative la desenele și modelele industriale fac parte din categoria așa numitei proprietăți industriale, deși ele prezintă unele particularități care le situează la interferența dintre drepturile de autor și drepturile de proprietate industrială9 .

Acest fapt se datorează naturii efortului efortului creator care a stat la baza creației lor, anume creația estetică10 .

Unii autori consideră că desenele și modelele industriale formează o categorie aparte de creații intelectuale, pe lângă cele tradiționale corespondente drepturilor de autor și drepturilor de proprietate industrială .

_______________________

8 Yolanda Eminescu, ''Protecția desenelor și modelelor industriale'', Ed. Lumina Lex, 1993, p.5 ;

9 Marie-Angel Perot-Morel, ''Les principe de la protection des dessins et modeles dans les pays du

commun, (Principiul de protecție a desenelor și modelelor în țările cu piețe comune) Paris-La Haye,Ed.

Mouton,1988,p.16;

10 Costel Geambazu, ''Estetica industrială în Revista Română de proprietate industrială'' nr.3/1997,p.5-7 ;

Această nouă categorie o formează creațiile artistice sau ornamentele destinate industriei, concretizate într-un obiect cu character utilitar, dar care spre deosebire de creația tehnică nu trebuie să aibă caracter de noutate, acest gen de creații artistice sau ornamentale fiind relevate printr-o creație estetică care individualizează produsul11 .

Prin adoptarea Legii dreptului de autor din 1978 se asigură protecția operelor de artă aplicată, precum și a desenelor și modelelor tehnice .

În legătură cu acestea din urmă sunt puse două condiții:

caracterul original al acestora;

aspectul separabil al aspectelor juridice.

Pentru a fi protejat în cadrul dreptului de autor modelul sau desenul industrial trebuie să poarte amprenta personală a autorului .

În Anglia s-a aplicat inițial în materie Legea Dreptului de Autor din 1956, iar în anul 1988 a fost aprobată, o nouă lege prin care se realiza protecția desenelor și modelelor industriale în cadrul dreptului de autor .

În ansamblu, desenele și modelele industriale reprezintă aspectul cu caracter de noutate al unor produse care prezintă funcție utilitară .

În opinia D-nei Yolanda Eminescu, există o distincție clară între ele : desenul reprezintă ''un ansamblu de linii sau de culori care produc efectul decorativ nou'' iar modelul industrial este ''forma plastică care conferă unui obiect industrial o configurare distinctă , o fizionomie originală'' 12 . În perioada secolului al XIX-lea, Instanțele Franceze au recunoscut că ''arta aplicată industriei'' este asimilată artei din materia dreptului de autor și prin urmare se aplică reglementările din această materie13 .Francezii încercau să stabilească o linie clară de demarcație între desenele industriale care puteau fi protejate ca ''arta pură'' prin prisma legii dreptului de autor din 1973 și acele desene industriale care se supuneau

_______________________

11 Paul Rubier, ''Le Droit de la Propriete Industriale, (Dreptul Proprietății Industriale) vol.11,Sirey,1954, pag.

382-384.

12 Yolanda Eminescu, opera citată , pag. 9 ;

13 Finniss, The theory of '' Unity of Art '' and the protection of Designs and Models in French Law, (Teoria Unității

artei și protecția desenelor și modelelor în Legislația franceză) 46, I. Pat. Off . Soc'y ; 1964 ; p.615 , 618-619.

reglementărilor dintr-o lege specială din perioada napoleoniană (adoptată la 1806), până la 1902, Franța a experimentat diverse criterii de distincție între formele de artă :

metoda de reproducere ;

scopul final al utilizării desenului ;

caracterul secundar sau accesoriu al elementelor estetice ;

statutul creatorului ;

valoarea estetică relativă a desenului .

La începutul secolului, ca urmare a dificultăților în aplicarea sistemelor de identificare, numeroase decizii arbitrare au creat premisele apariției unei noi teorii a lui Pouillet, numită teoria ''unității artei'' . Conform acestei teorii, nu poate fi acceptată o discriminare între protecția acordată lucrărilor artistice, în funcție de gradul lor și de valoarea estetică . În 1902, legea drepturilor de autor din Franța a extins protecția sa și asupra ''creatorilor de ornament , oricare ar fi scopul lucrării lor'' . Astfel, decoratorii, sculptorii, creatorii de modă și pictorii aveau același statut juridic din punct de vedere al protecției creației lor .În 1909 este adoptată o nouă lege privind protecția desenelor și modelelor industriale, în vigoare și astăzi, care punea accentul pe titlul creatorului, transferul acestuia și combaterea concurenței neloiale .Consecința pe termen lung a fost aceea că a apărut un fenomen de integrare a reglementării desenelor industriale în legislația dreptului de autor, numit ''regimul cumulării totale'' . Deși recunoscut de statele semnatare ale Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 1883, această doctrină avea să producă scindări în orientarea legislativă a altor state, deoarece protecția acordată devenise exagerată, creatorii având la dispoziție două reglementări diferite pentru protejarea lor, indiferent de natura, valoarea economică sau culturală a creației, fapt care a atras critici virulente chiar din partea artiștilor privind calitatea creațiilor. Astfel, Italia14 și Germania15 s-au distanțat de

_____________________

14 În dreptul Italian desenele și modelele industriale nu pot face obiect de protecție juridică decât în cadrul unor

reglementări speciale.Acest lucru s-a realizat printr-un Decret elaborat în 1940,care ulterior a fost modificat de

mai multe ori ;

15 În Germania legea în vigoare,în materie,este Legea pentru protecția desenelor industriale din 1988 ;

teoria franceză, făcând distincție în legislația lor între arta aplicată, pe de o parte și desenele industriale nesusceptibile de reglementarea specifică dreptului de autor și a drepturilor conexe.

Germanii au limitat protecția specifică dreptului de autor la anumite desene industriale de valoare excepțională, lăsând restul desenelor și modelelor industriale obiectul unei reglementări mai clare separate, în virtutea unui criteriu subiectiv privind ''gradul valorii sau intensității artistice'' 16 .

În Statele Unite, desenele și modelele industriale au făcut obiectul reglementării potențelor, alături de invenții, ceea ce a diminuat considerabil confuziile .

Lucrările de artă aplicată nu au putut fi incluse în nici o categorie pentru multă vreme, mai exact până la crearea precedentului Mazer V. Stein în 1954 de catre Curtea Supremă a Statelor Unite, când acestea au fost considerate

susceptibile protecției acordate autorului de opere literare și artistice .

În domeniul desenelor și modelelor industriale principalele izvoare interne sunt :

Legea nr. 129 din 29 decembrie 1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale ;

Instrucțiunile Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci din 30 martie 1993 privind condițiile pentru depunerea și eliberarea certificatelor de desene și modele industriale .

În Legea nr. 129/1992 17, desenul industrial este definit ca fiind aspect exterior a unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în două dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură și/sau materiale și/sau ornamentația produsului în sine .

În aceiași lege este definit și modelul industrial, ca fiind aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia redat în trei dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori,

____________________

16 I.H. Reichmann ;Duke Law Journal ;vol.1983/1143; p.1154-1161 .

17 Legea nr.129/1992, modificată, completată și republicată în M. Of. al României, partea I, nr.193/26.III.2003,

art.2,3,9,p.1-2;

formă, textură și/sau ornamentația produsului în sine . În articolul 9 se prevede că ''Obiectul cererii'' poate fi înregistrat în măsura în care constituie un desen sau un model industrial, în sensul articolului 2, este nou și are un character individual .

Se consideră desen sau model industrial creat în mod independent sau modelul industrial care nu a fost realizat ca urmare a unor contracte cu misiune creativă sau de către salariați, în cadrul atribuțiilor de serviciu . Dacă mai multe persoane au creat același model sau desen industrial, independent una de alta, dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare la O.S.I.M. sau, dacă o prioritate a fost recunoscută, aceleia a cărei cerere are cea mai veche dată de prioritate; până la proba contrară, solicitantul este prezumat a avea dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare a desenului sau modelului industrial .

În cazul în care desenul sau modelul industrial este rezultatul unui contract cu misiune creativă, dreptul la certificatul de înregistrare aparține persoanei care a comandat realizarea desenului sau modelului industrial, cu excepția unor prevederi contractuale creative; dacă modelul sau desenul industrial este realizat de către un salariat în cadrul atribuțiilor sale de serviciu, încredințate explicit, dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparține unor prevederi contractuale contrare .

Cererea de înregistrare a unui desen sau model industrial trebuie să cuprindă:

solicitarea de înregistrare a desenului sau modelului industrial;

datele de identificare a solicitantului;

numărul de desene sau modele industriale pentru care se solicită protecție;

indicarea produselor în care este incorporate desenul sau modelul industrial, dacă este cazul;

descrierea elementelor noi, caracteristice desenului sau modelului industrial pentru care se solicită protecția, așa cum apar în reprezentările grafice depuse ;

numele autorilor sau o declarație pe răspunderea solicitantului, că autorii au renunțat la dreptul de a fi menționați în cerere și/sau în publicațiile desenului sau modelului industrial;

reprezentările grafice ale desenului sau modelului industrial, în 3 exemplare.

Cererea de înregistrare și descrierea prezentată mai sus, sunt redactate în limba română, însoțite de reprezentările grafice ale desenului sau modelului industrial ori, după caz, de specimene, se depun la O.S.I.M. și constituie depozitul național reglementar.

Eliberarea certificatelor de înregistrare de desene sau modele industriale de către O.S.I.M. se face în temeiul hotărârilor de admitere rămase definitive, în termen de 30 de zile de la data la care hotărârea de admitere a rămas definitivă .

ISTORIA ȘI EVOLUȚIA IZVOARELOR DE

PROPRIETATE INTELECTUALĂ CU PRIVIRE

LA TOPOGRAFIA CIRCUITELOR INTEGRATE

Noile dimensiuni ale tehnologiei contemporane au determinat dezvoltarea și rafinarea fără precedent a dreptului de proprietate industrială în sfere de activitate economică ce erau necunoscute cu numai câteva decenii în urmă .

Un astfel de domeniu este cel al microelectronicii, care a cunoscut un ritm de dezvoltare exploziv în multe state .

În scopul apărării intereselor economice naționale, precum și a creatorilor de circuite integrate, a apărut necesitatea creării unui cadru juridic național și internațional . Pe plan internaținal, un rol important îl au:

Tratatul de la Washington privind proprietatea intelectuală în material de circuite integrate, încheiat în luna mai 1989;

Acordul de la Marra Kech privind constituirea Organizației Mondiale de Comerț-Anexa 1C;

Acordul privind aspectele comerciale ale dreptului de proprietate intelectuală (T.R.I.P.S.-Trade Related Aspects of Intelectual Property Right) încheiat la 15 aprilie 199418 .

Pe baza acestor tratate și acorduri internaționale, în majoritatea țărilor lumii

au fost adoptate legi speciale privind protejarea circuitelor integrate .

Ca și în alte țări în curs de dezvoltare care urmăresc racordarea la sistemul

de valori economice specific statelor industrializate și având în vedere dezvoltarea continuă a industriei electronice la noi în țară, legiuitorul român a adoptat după 1989 un set de măsuri ce au ca scop protejarea creațiilor tehnice din acest domeniu de activitate .

Promulgarea în martie 1995 a Legii nr . 16 privind protecția topografiei

circuitelor integrate a însemnat racordarea României la tendințele juridico-economice contemporane de tip occidental19 .

Această lege pune bazele unei noi instituții din cadrul subramurii dreptului industrial .

Potrivit legii, prin circuit integrat se înțelege un produs, sub forma sa finală sau sub formă intermediară, alcătuit dintr-un ansamblu de componente active și pasive, inclusiv interconexiunile, care fac parte în totalitate sau parțial din corpul sau suprafața unei piese materiale, produs care este destinat să îndeplinească o funcție electronică20 .

Prin topografie a unui circuit integrat se înțelege, dispunerea tridimensională-oricare ar fi expresia sa- a unor elemente ale unui circuit integrat, din care cel puțin unul este un element activ, și a tuturor interconexiunilor sau a

unei părți din interconexiunile circuitului integrat sau o astfel de dispunere tridimensională pregătită pentru fabricarea circuitului integrat .

Obiectul protecției legii îl constituie topografiile originale .

____________________

18 România a ratificat acest Acord prin Legea nr.33/1994,publicată în M.Of.nr.360/27decembrie 1994 ;

19 Legea nr.16/1995 elaborată pe baza Directivei Consiliului Comunității Europene nr.87/54 din 16 decembrie 1986

privind protecția topografiei circuitelor integrate, publicată în M.Of. nr.45 din 9 martie 1995 ;

20 Art. 2 alin.1 din Legea nr.16/1995 .

Drepturile asupra unei topografii protejate nu se aplică proiectelor, procedeelor și mijloacelor tehnologice, utilizate pentru realizarea topografiei sau a unui circuit integrat, nici informațiilor stocate în circuitul integrat .

Principalul izvor intern în domeniul topografiei de circuite integrate este:

H.G. nr. 535 din 1 august 1996 pentru aprobarea Regulamentului privind

înregistrarea topografiilor circuitelor integrate;

Conform Legii 16/1995, pot beneficia de protecția unei topografii, persoanele fizice și juridice române, precum și persoanele fizice stăine cu domiciliul în România și persoanele juridice stăine care au filiale sau sucursale în România, înregistrarea unei topografii de circuit integrat este condiționată de constituirea, la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, a unui depozit reglementar al cererii de înregistrare .

O cerere de înregistrare poate avea ca obiect o singură topografie, iar o topografie poate fi înregistrată numai o singură dată .

Depozitul cererii de înregistrare a unei topografii este reglementar constituit, dacă se depun următoarele:

o cerere scrisă prin care se solicită înregistrarea topografiei și care trebuie

să evidențieze cel puțin:

numele, prenumele și domiciliul creatorului (creatorilor) topografiei;

numele și prenumele sau denumirea și adresa solicitantului, dacă acesta este altul decât creatorul topografiei;

indicații privind dreptul solicitantului de a înregistra topografia;

denumirea și destinația circuitului integrat realizabil pe baza topografiei;

data creării sau a primei codări a topografiei;

data primei exploatări comerciale a topografiei, când este cazul;

numele și prenumele sau denumirea și adresa mandatarului, când este cazul;

semnătura solicitantului sau, după caz a mandatarului .

o documentație tehnică, constituită din materiale grafice și terțe, care să conțină informatii suficiente pentru a permite identificarea topografiei și pentru a evidenția funcțiunea electronică a circuitului integrat care încorporează topografia;

două exemplare ale circuitului integrat, dacă acesta a fost realizat și exploatat comercial;

împuternicirea de reprezentare a mandatarului (când este cazul);

dovada de plată a taxelor .

Toate documentele menționate mai sus se depun dactilografiate în limba română .

Data oficială a depozitului reglementar este data înregistrării cererii de protecție . Înregistrarea topografiilor se publică în Buletinul Oficial al Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, în termen de două luni de la data eliberării certificatului de înregistrare .

Titularul este oblgat să comunice în cel mai scurt termen Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci orice modificări survenite în ceea ce privește numele sau denumirea titularului sau a mandatarului acestuia . Oficiul operează modificări în Registrul național al topografiilor și face publicările corespunzătoare în termen de

trei luni de la primirea comunicării . După publicarea înregistrării, documentația din depozitul reglementar al topografiilor poate fi consultată la sediul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci de către persoanele interesate .

Nu pot fi consultate documentele din depozitul reglementar, care conțin informații declarate de solicitantul protecției ca fiind secrete comerciale .

Dacă o topografie a fost exploatată comercial, în țară sau în străinătate, topografia poate beneficia de protecție, în condițiile legii, numai dacă cererea de înregistrare a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci în termen de 2 ani de la data primei exploatări comerciale .

În situația în care o topografie nu a fost exploatată comercial timp de 15 ani de la data la care a fost creată sau codată pentru prima oară, la împlinirea acestui termen dreptul la protecție încetează după cum urmează :

dacă topografia nu a fost înregistrată, ea nu poate face obiectul unei cereri de înregistrare;

dacă topografia a fost înregistrată, drepturile conferite prin înregistrare se sting .

Titularul are dreptul să marcheze circuitele integrate fabricate pe baza topografiei protejate, cu majuscule ''T'' (dreptul de marcare).

Titularul unei topografii înregistrate are, pe toată durata protecției, dreptul de a exploata topografia, precum și dreptul de a permite sau interzice altor persoane să exploateze topografia (dreptul de exploatare) .

Încetarea drepturilor asupra topografiei se produce în trei moduri:

Expirarea perioadei de protecție . Drepturile conferite titularului prin înregistrarea topografiei se sting la data expirării perioadei de protecție, dată la care topografia intră în domeniul public, putând fi exploatată de orice persoană fără nici o restricție . Drepturile titularului se sting înainte de expirarea duratei de protecție, dacă topografia nu este exploatată comercial timp de 15 ani21 .

2. Renunțarea la drept. Titularul poate renunța la protecția unei topografii

înregistrate oricând în cursul duratei de protecție ; renunțarea are ca efect

stingerea drepturilor titularului, topografia intrând în domeniul public

începând de la data înregistrării la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a cererii sau a declarației de renunțare.

Radierea . Înregistrarea unei topografii în Registrul național al topografiilor poate fi radiată, integral sau parțial, la cererea unei persoane interesate, în cazul în care se constată că nu au fost îndeplinite condițiile legale pentru acordarea protecției . Cererea de radiere se poate face în tot cursul perioadei de protecție a topografiei și se soluționează de către Tribunalul Municipiului

București . Radierea are ca efect anularea drepturilor asupra topografiei

sau, după caz, asupra părții de topografie care a făcut obiectul radierii,

retroactiv începând din prima zi a protecției conferite prin înregistrare .

____________________

21 Art.11 , lit. b . din Legea nr. 16/1995 ;

CAPITOLUL 5

CORECTAREA UNEI CARENȚE DIN

LEGISLAȚIA ACTUALĂ PRIN ACȚIUNI

DE DREPT COMPARAT

5.1. ORGANIZAȚIA MONDIALĂ A PROPRIETĂȚII

INTELECTUALE

Instrumentul juridic destinat să reglementze această cooperare este Convenția semnată în 1967 la Stockholm intitulată "Convenția de instituire a Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale", care a intrat în vigoare în anul 1970 . Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) a obținut statutul de instituție specializată a O.N.U. în 1974 și are următoarele obiective:

să promoveze protecția proprietății intelectuale în lume prin cooperarea dintre state, în colaborare, dacă aceasta are loc, cu oricare altă organizație internațională;

să asigure cooperarea administrativă între Uniunile de proprietate intelectuală.

Organizația Mondială a Proprieietății Intelectuale, favorizează încheterea

de noi tratate internaționale, precum și armonizarea legislațiilor naționale, oferă asistență tehnică și juridică țărilor în curs de dezvoltare, culege și transmite informații și asigură servicii de înregistrare internațională, facilitează o cooperare administrativă amplă între statele membre. În ceea ce privește cooperarea administrativă între Uniunile de proprietate intelectuală, O.M.P.I. centralizează administrarea acestora în cadrul Biroului Internațional din Geneva care este secretariatul, și controlează activitatea lor prin diversele sale organe .

Din punct de vedere economic centralizarea este avantajoasă atât pentru statele membre cât și pentru sectorul privat interesat în proprietatea intelectuală .

Uniunile de proprietate intelectuală a căror activitate de cooperare administrativă este asigurată de O.M.P.I sunt următoarele:

Uniunea de la privind protecția proprietății industriale;

Aranjamentul de la Madrid pentru reprimarea indicațiilor de proveniență false sau înșelătoare asupra produselor;

Uniunea de la Madrid pentru înregistrarea internațională a mărcilor;

Uniunea de la Haga pentru depunerea internațională a desenelor și modelelor industriale;

Uniunea de la Nisa pentru clasificarea internațională a produselor și serviciilor în scopul înregistrării mărcilor;

Uniunea de la , care instituie o clasificare internațională pentru desene și modele industriale;

Uniunea de la I.P.C., care stabilește o uniformizare a clasificării brevetelor pe plan mondial;

Uniunea P.C.T. privind depunerea, cercetarea și examinarea "cererilor internaționale" pentru orice invenție a cărei protecție este cerută în diverse țări;

Uniunea de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice;

Convenția de la Roma asupra protecției artiștilor interpreți sau executanți, al producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune;

Convenția de la Geneva, pentru protecția producătorilor de fonograme contra reproducției neautorizate.

O activitate importantă desfășurată de O.M.P.I. este cea legată de acordarea de asistență țărilor în curs de dezvoltare, în domeniul proprietății industriale, în cadrul unui program tehnico-juridic permanent, care prevede consultații privind legislațiile de brevete, contractele de legislații de brevete, contracte de licență, studiul informării tehnice din documentațiile de brevete,

întărirea infrastructurii naționale și regionale în materie de proprietate industrială

cooperarea între țările în curs de dezvoltare .

În calitatea sa de instituție specializată a O.N.U., are noi responsabilități.

O.M.P.I. este recunoscută ca fiind o instituție specializată investită cu responsabilitatea de a lua măsurile corespunzătoare conform statutului său de bază și a tratatelor și acordurilor pe care le administrează, în scopul promovării activității de creație intelectuală și facilitează transferuri spre țările în curs de dezvoltare a tehnicilor și tehnologiilor conform normelor proprietății industriale în vederea accelerării dezvoltării economice, sociale și culturale .

Planificând și exersând activitățile sale în beneficial țărilor în curs de dezvoltare, O.M.P.I. se ghidează după obiectivele cooperării internționale pentru dezvoltare cu atenție specială pentru promovarea activității de creație intelectuală și pentru măsurile permițând facilitatea accesului la informațiile tehnice sau științifice și la operele literare și artistice de toate genurile precum și alegerea, adoptarea și utilizarea lor .

Aceste activități vizează în principal consolidarea infrastructurilor naționale în țările în curs de dezvoltare .

Poate deveni membru a O.M.P.I orice stat care este membru al oricăreia din Uniunile menționate, precum și oricare alt stat care îndeplinește una din condițiile care urmează :

să fie membru al Organizației Națiunilor Unite, al uneia din instituțiile sale specializate, sau al Agenției Internaționale pentru Energia Atomică;

să fie parte la Statutul Curții Internaționale de Justiție;

să fi fost invitat de Adunarea Generală a O.M.P.I. ca să devină parte a Convenției .

În scopul obținerii calității de membru, un stat trebuie să depună la Directorul General al O.M.P.I. la Geneva, un instrument de ratificare (dacă a semnat Convenția O.M.P.I.) sau de adeziune (dacă nu a semnat Convenția) .

Statele părți ale Convențiilor de la Paris sau de la Berna pot deveni membre

ale O.M.P.I. numai dacă ele sunt legate cel puțin prin dispozițiunile administrative ale Actelor de la (1967) de aceste Convenții, sau dacă ele ratifică simultan aceste dispoziții sau aderă la ele .

În ceea ce privește Convenția de la Berna, acceptarea Actului de la Paris (1971) are efect .

PRINCIPALELE UNIUNII DE PROPRIETATE

INTELECTUALĂ

CONVENȚIA UNIUNII DE LA ,

PENTRU PROTECȚIA PROPRIETĂȚII

INDUSTRIALE

În vederea facilității obținerii de protecție a drepturilor de proprietate industrială și în străinătate, în afara țării de origină, în anul 1883, unsprezece țări au semnat Convenția de la Paris pentru Protecția Proprietății Industriale; Numărul țărilor membre au crescut continu .

Convenția de la Paris a fost revizuită în numeroase rânduri, iar între unele dintre statele membre au fost semnate o serie de aranjamente adiționale pe diverse probleme .

În Convenție au fost înserate în mod treptat noi dispoziții în ceea ce privește proprietatea industrială, aceiași protecție resortisanților celorlante țări membre ca și resortanților proprii .

Resortanții țărilor care nu au aderat la Convenție sunt protejați în mod egal de aceasta dacă domiciliază sau posedă un edificiu commercial sau industrial efectiv și serios într-o membră a Convenției.

Convenția prevede un drept de prioritate pentru brevetele de invenție, certificatele de autor al invenției, mărcile și indicațiile geografice și pentru desenele și modelele industriale .

Acest drept semnifică faptul că pe baza unei prime cereri de brevet de invenție sau înregistrări de marcă, depuse de regulă în una din țările Uniunii, solicitantul dispune de un anumit termen (6 sau 12 luni) pentru efectuarea demersurilor necesare în vederea obținerii protecției în toate celelalte țări ale Uniunii; ca urmare acestei cereri ulterioare vor fi considerate ca fiind depuse la data depunerii primei cereri .

Recunoașterea unui drept de prioritate în favoarea resortisanților Uniunii, care au depus în una din țările membre o cerere de protecție reprezintă de fapt principalul concept al sistemului Convenției de la Paris .

Pentru a da naștere unui drept de prioritate, primul depozit trebuie să fie în concepția Convenției un depozit național reglementar, care altfel spus, îndeplinește condițiile cerute de legea națională a țării în care este efectuat sau condițiile prevăzute de Convențiile Internaționale, bilaterale sau multilaterale incheiate între țările Uniunii .

Ceea ce îi asigură dreptul de prioritate este o situație privilegiată de imunitate sau un mijloc legal de apărare împotriva anteriorităților, care îi permite obținerea protecției în oricare a Uniunii, dar pe baza unei noi cereri și de la data depunerii acesteia sin urmă .

5.2.2. ARANJAMENTUL DE LA MADRID PRIVIND

REPRIMAREA INDICAȚIILOR DE PROVENIENȚĂ

FALSĂ SAU ÎNȘELĂTOARE ASUPRA PRODUSELOR

Statele părți la Aranjamentul de la Madrid, în număr de 32, au convenit să ia în comun o serie de măsuri care să interzică importul unor produse care poartă

indicații false sau înșelătoare prin care una din țările care au un loc situate în

acestea sunt direct sau indirect denumite ca țări de origine .

În cazul realizării unor astfel de importuri, țările membre ale Aranjamentului de la Madrid se obligă să le aplice sancțiuni .

Aranjamentul precizează în care cazuri si în ce manieră poate fi cerută sau aplicată interdicția respectivă .

El interzice totodată vânzarea, expunerea sau oferirea produselor care poartă indicații de natură publicitară, susceptibile să înșele publicul asupra provenienței lor .Tribunalele din țările membre urmează să decidă care sunt denumirile care, ca urmare a caracterului lor generic, nu intră în cadrul dispozițiilor Aranjamentului. Denumirile regionale de proveniență a produselor vinicole nu sunt cuprinse în această rezervă .

Aranjamentul de la Madrid a fost revizuit la în 1911, Haga în 1925, Londra în 1934, Lisabona în 1958 și în 1967 .

UNIUNEA DE LA MADRID PRIVIND

ÎNREGISTRAREA INTERNAȚIONALĂ A MĂRCILOR

Acest instrument juridic internațional se referă la înregistrarea mărcilor la Biroul Internațional (O.M.P.I.) de la Geneva .

Pentru a se beneficia de avantajele Aranjamentului, dispunătorul trebuie să fie resortisant al unuia din statele membre, să domicilieze sau să aibă un edificiu industrial sau commercial în unul dintre acestea.

Mai întâi el trebuie să efectueze înregistrarea mărcii sale la Administrația națională a statului respectiv .

Demersurile necesare pentru obținerea înregistrării internaționale pot fi făcute prin intermediul Administrației naționale în cauză .

După efectuarea înregistrării internaționale, aceasta este publicată de Biroul Internațional și comunicată statelor membre în care depunătorul cere protecție.

Înregistrarea interntională prezintă numeroase avantaje pentru titularul mărcii . După înregistrarea mărcii în de origină, titularul nu-i rămâne decăt să efectueze o cerere și să plătească taxele cerute la un singur birou (Biroul Internațional), limba folosită fiind una singură (franceza) .

Astfel, ar fi fost necesară depunerea unei cereri separate la Administrațiile naționale ale diferitelor state, în limbile respective și să plătească separat, taxele.

Aceleași avantaje există și în cazul reânoirii înregistrării (la 20 de ani) .

Înregistrarea internațională a mărcii prezintă deasemenea, avantaje și pentru Administrațiile naționale prin diminuarea volumului de muncă pe care trebuie să le efectueze, în lipsa acesteia .

5.2.4. UNIUNEA DE LA HAGA PRIVIND DEPUNEREA

INTERNAȚIONALĂ DE DESENE ȘI MODELE

INDUSTRIALE

Aranjamentul de la Haga a fost revizuit la Londra în 1934 și din nou la Haga în 1960 .

El s-a completat printr-un Act adițional semnat la Monaco în 1961, printr-un Act complementar stabilit la Stockholm în 1967 și prin protocolul de la Geneva în 1975 .

În cadrul membrilor Aranjamentului de la Haga se pot distinge două categorii de state, conform dispozițiilor pe care se aplică .

Astfel, în relațiile dintre Germania, Egipt, Franța, Indonezia, Liechtenstein, Maroc, Monaco, Sfântul Scaun, Elveția, Surinam, Tunisia, Vietnam, se aplică următorul regim : resortisanții unuia din aceste state precum și persoanele care nu au calitatea respectivă dar domiciliază sau posedă un edificiu industrial sau comercial efectiv și serios în unul din ele pot să-și asigure în toate țările membre protecția desenelor și modelelor lor industriale printr-o depunere internațională efectuată direct la Biroul Intrenațional (O.M.P.I.), adică fără a face mai întâi o înregistrare a desenului sau modelului industrial la un Oficiu național și fără a fi nevoie a face depunerea prin intermediul unui astfel de Oficiu .

În relațiile dintre , Luxemburg, Olanda, , se aplică următorul regim : depunerea ce urmează a fi efectuată la Biroul Internațional (O.M.P.I.) se poate realiza fie direct, fie prin intermediul Oficiului național al țării de origină, conform prevederilor legislației acesteia .

Durata protecției nu poate fi sub cinci ani sau 10 ani, în cazul reânnoirii în cursul ultimului an al acestei perioade cu condiția ca legislația națională să nu stipuleze o durată de protecție mai lungă .

Instrumentele de adeziune la toate Actele Aranjamentului de la Haga, trebuie să fie depuse la Guvernul Confederației Elvețiene, în timp ce instrumentele de ratificare sau adeziune relative la Actul complementar sus menționat, este necesar a fi depuse la Directorul General al O.M.P.I. .

UNIUNEA DE LA NISA PRIVIND

CLASIFICAREA INTERNAȚIONALĂ A

PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR ÎN SCOPUL

ÎNREGISTRĂRII MĂRCILOR

Aranjamentul de la Nisa reglementează cooperarea statelor membre în clasificările produselor și serviciilor, ce urmează a fi folosite pentru înregistrările internaționale conform aranjamentului de la , precum și pentru înregistrările naționale în țările contractante .

În prezent Aranjamentul de la Nisa cuprinde un număr de 32 de state.

Clasificarea stabilită prin Aranjamentul de la Nisa cuprinde o listă de clase (34 pentru produse și 8 pentru servicii) și o listă alfabetică a produselor și serviciilor .

Acestea din urmă constau în 20 000 articole .

Listele sunt modificate periodic de un Comitet de experți, în care sunt reprezentate toate statele contractante .

Aranjamentul de la Nisa a fost revizuit la în 1967 și la în 1977 . Revizuirea de la Geneva se referă în special la procedura de adoptare a schimbărilor clasificării internaționale și la limba acestei clasificări .

Totuși aceasta nu a intrat în vigoare. Instrumentul de ratificare sau adeziunea trebuie depuse la Directorul General al O.M.P.I. .

5.2.6. ARANJAMENTUL DE LA

PRIVIND INSTITUIREA UNEI CLASIFICĂRI INTERNAȚIONALE PENTRU DESENELE ȘI MODELELE INDUSTRIALE

Conform acestui Aranjament încheiat, Administrațiile naționale competente ale fiecărui stat membru trebuie să aplice în titlurile oficiale ale depozitelor sau înregistrărilor de desene și modele industriale, simbolurile corespunzând clasificării internaționale.

Această dispoziție se aplică și tuturor publicațiilor referitoare la depozitele sau înregistrările efectuate de aceste Administrații .

Un Comitet de experți, instituit prin Aranjamentul de la este însărcinat cu revizuirea periodică a clasificării internaționale.

Clasificarea cuprinde 31 de clase și 261 subclase, cuprinzând totodată o listă alfabetică a produselor cu indicații atât asupra claselor cât și subclaselor în care sunt categorisite .

Circa 7000 de indicații de acest tip, referitoare la diferite tipuri de produse figurează în această listă .

Instrumentele de ratificare sau de adeziune trebuie să fie depuse la Directorul General al O.M.P.I.

ARANJAMENTUL PRIVIND CLASIFICAREA

INTERNAȚIONALĂ A BREVETELOR –I.P.C.

Clasificarea internațională stabilită prin aranjament împarte tehnologia în 8 sectoare principale .

Numărul subdiviziunilor este situate în jurul a 51 000. Simbolurile clasificării trebuie să figureze pe documentele de brevete șă altele asemenea, care sunt eliberate într-un număr de circa un milion anual .

Aceste simboluri sunt indicate de către administrațiile însărcinate cu eliberarea brevetelor care sunt în general Oficiile naționale de brevete .

Clasificarea este indispensabilă pentru cercetarea documentelor de brevete în vederea studierii stadiului tehnicii .

O astfel de cercetare trebuie efectuată pentru administrațiile însărcinate cu eliberarea de brevete, inventatorii, serviciile de cercetare și dezvoltare și alte persoane sau organisme care se ocupă cu aplicarea și dezvoltarea tehnologiilor.

Uniformitatea clasificării pe plan mondial facilitează sensibil cercetarea documentațiilor, iar clasificarea internațională menționață, utilizată deja de oficiile de brevete din aproape 40 de țări, are ca obiectiv asigurarea acestei uniformități.

Instrumentele de ratificare sau adeziune trebuie depuse la Directorul General al O.M.P.I. .

5.2.8. TRATATUL DE COOPRARE (P.C.T.-PATENT

COOPERATION TREATY)

Țările urmărite de acest tratat care sunt reflectate în preambulul lui sunt următoarele:

să contribuie la dezvoltarea științei și tehnologiei;

să perfecționeze protecția juridică a invențiilor;

să favorizeze accesul la informațiile tehnice cuprinse în descrierile invențiilor;

să simplifice procedura de obținere a protecției invențiilor în mai multe țări;

să stimuleze si să accelereze progresul economic al țărilor în curs de dezvoltare .

Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor prevede că statele contractante s-au constituit în Uniunea pentru cooperarea în domeniul depozitului, documentării și examinării cererilor de protecție a invențiilor, precum și al prestării de servicii speciale, denumită pe scurt "Uniunea Internațională de Cooperare în Domeniul Brevetelor" sau "Uniunea de la Washington" sau "Uniunea P.C.T." .

Tratatul prevede pentru toate invențiile a căror protecție este cerută în mai multe țări, depunerea unei "cereri internționale" la un oficiu receptor prin care se înțelege Oficiul național al unai țări membre a Uniunii P.C.T., sau o organizație interguvernamentală .

Tratatul cere o cooperare strânsă a oficiilor naționale în domeniul documentației științifice, în scopul promovării indistrualizării țărilor în curs de dezvoltare prin folosirea documentației științifice .

Tratatul de la Washington instituie un mecanism special și prevede modalitățile unei cooperări cu organele Națiunilor Unite specializate prin asistență tehnică .

În această direcție, tratatul prezintă un interes deosebit pentru țările în curs de dezvoltare . Instrumentele de ratificare sau de adeziune trebuie să fie depuse la Directorul General al O.M.P.I..

5.2.9. CONVENȚIA DE LA BERNA PENTRU

PROTECȚIA OPERELOR LITERARE

ȘI ARTISTICE

Țările în care se aplică Convenția menționată s-au constituit în "Uniunea Internațională", denumită pe scurt "Uniunea de la Berna" sau "Uniunea pentru Drepturile de Autor" .

Convenția, încheiată la 9 septembrie 1886 a fost revizuită în 1908 la Berlin, în 1928 la Roma, la Bruxelles în 1948, la Stockholm în 1967 și la Paris în 1971 . Ea este deschisă tuturor statelor .

Instrumentele de ratificare sau de adeziune trebuie să fie depuse la Directorul General al O.M.P.I. .

Convenția de la Berna se bazează pe trei principii fundamentale și conține o serie de dispoziții asupra minimului de protecție care trebuie acordată și de dispoziții speciale pentru țările în curs de dezvoltare .

Cele trei principii fundamentale ale Convenției de la Berna sunt următoarele :

Oprele care au de origină una din cele membre trebuie să beneficieze în fiecare din celelalte țări membre de aceeași protecție ca și cea acordată operelor propriilor cetățeni;

Protecția acordată nu trebuie să fie subordonată îndeplinirii niciunei formalități (principiul protecției automate);

Protecția este independentă de existența ei în de origină a operei (principiul independenței protecției).

5.2.10. CONVENȚIA DE LA ROMA ASUPRA

PROTECȚIEI ARTIȘTILOR INTERPREȚI

SAU EXECUTANȚI , A PRODUCĂTORILOR

DE FONOGRAME ȘI A ORGANISMELOR DE

RADIODIFUZIUNE

Convenția de la Roma are drept obiectiv instituirea unei protecții internaționale în favoarea celor trei categorii de auxiliari ai creației literare și artistice menționate în titlu, după cum urmează:

Artiștii interpreți sau executanți sunt protejați împotriva anumitor acte pentru care ei nu au acordat autorizație.

Aceste acte sunt:

difuzarea prin radio sau comunicare în public a execuției directe;

reproducerea unei asfel de fixări ca și când ea ar fi fost originală, fără consimțământul autorului .

Producătorii de fonograme au dreptul de a autoriza sau a interzice reproducerea directă sau indirectă a acestor tipuri de opera .

Originalele de radiodifuziune au dreptul de a autoriza sau de a interzice anumite operații:

– retransmiterea emisiunilor lor;

– fixarea pe un suport material a emisiunilor lor;

– reproducerea astfel de fixări;

– comunicarea la public a emisiunilor lor de televiziune atunci când este

făcută în locuri accesibile si susceptibile unei taxe de intrare .

5.2.11. CONVENȚIA DE LA PENTRU

PROTECȚIA PRODUCĂTORILOR DE

FONOGRAME ȘI CONTRA REPRODUCERII

NEAUTORIZATE A FONOGRAMELOR

Convenția de la Geneva are drept obiectiv împiedicarea și reprimarea fabricării și vânzării de discuri contrafăcute – așa – zisele discuri pirat – prin punerea în vânzare fără consimțământul producătorilor înregistrărilor originale și potrivit legislațiilor naționale, fără consimțământul autorilor sau compozitorilor operelor înregistrate sau al artiștilor interpreți sau executanți .

Acceptând Conveția de la Geneva, fiecare stat se angajează să protejeze producătorii de fonograme contra reproducției, importului sau distribuirii la public neautoritate de fonograme .

Alegerea mijloacelor juridice pentru a asigura această protecție este lăsată la discreția statelor contractante .

Toate statele membre ale Națiunilor Unite sau ale unei organizații aparținând sistemului Națiunilor Unite pot valorifica Convenția de la Geneva sau să adere la aceasta . Instrumentele de ratificare sau aderare trebuie să fie depuse la Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite la .

5.3. BREVETUL EUROPEAN

Brevetul European și cererile de brevet european care desemnează România sunt guvernate de prezenta lege și de Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție .

În cazul conflictului între prevederile Convenției și cele a prezentei

legi sau ale Legii nr.64/1991 cu modificările și completările ulterioare prevederile Convenției pledează .

Cererile de brevet european, cu excepția cererilor divizionare, pot fi depuse la oficiu în orice limbă admisibilă.

Cererea de brevet European care desemnaeză România, căreia I s-a acordat odată de depozit este echivalentă cu o cerere având depozit național reglementar, beneficiind, dacă este cazul de prioritatea revendicată pentru cererea de brevet European, oricare ar fi rezultatul acesteia, totodată această cerere conferă protecția prevăzută de Legea 64/1991 de la data la care o traduce în limba română a revendicărilor acelei cereri a fost publicată din oficiu .

Brevetul European care desemnează România, conferă de la data publcării mențiunii eliberării sale de către Oficiul European de Brevete aceleași drepturi ca și brevet acordat de oficiu.

În termen de 3 luni de la data care a fost publicată în Buletinul European de brevete, mențiunea eliberării brevetului european titularului brevetului va transmite la oficiu acestuia și va plăti taxa de publicare conform legii.

Dacă traducerea descrierii brevetului european în limba română nu este depusă în termenul prevăzut de lege, titularul brevetului european poate să o depună la oficiu într-un termen de încă 3 luni, cu condiția plății unei taxe suplimentare – în cazul în care nu sunt îndeplinite aceste cerințe, brevetul european este considerat nul ab initio .

Dacă însă o traducere conferă o protecție mai restrânsă decât cea conferită de cererea de brevet european sau de brevetul european în limba de procedură, respectiva traducere este considerată text autentic, cu excepția procedurii de anulare.

Solicitantul sau titularul brevetului European poate depune oricând o traducere corectă, aceasta producând efecte numai după ce a fost făcută publică de către oficiu.

Persoana care, cu bună – credință, folosește invenția sau a făcut pregătiri, efective și serioase pentru folosirea invenției și fără ca acestă folosire să constituie o încălcare a cererii sau a brevetului în traducerea inițială, poate, după ce traducerea corectată produce efecte, să continue folosirea invenției în întreprinderea sa sau pentru necesitățile acesteia, fără plată.

Taxele anuale pentru brevetele europene sunt plătite la oficiu pentru fiecare an care urmează anului în care s-a publicat mențiunea eliberării brevetului European de Oficiul European de Brevete, taxele de menținere în vigoare vor fi plătite la oficiu înainte de data aniversară a depozitului cererii.

După expirarea termenului de 3 luni taxa poate fi plătită până la împlinirea termenului de 6 luni de la data aniversară a depozitului cererii, cu o majorare de 50% . Oficiul v-a intra în contului Oficiului European de Brevete cota – parte din taxele anuale de menținere în vigoare încasate, în procentul stabilit . O cerere de brevet european care desemnează România poate fi transformată, la cerea solicitantului, într-o cerere de brevet național; în cazul în care în care cerea de brevet european este considerată retrasă din convenție sau din cauza faptului că traducerea cererii, nu a fost depusă în termen .

Dacă cererea de transformare a fost transmisă oficiului, acesta va invita solicitantul să depună, într-o perioadă de două luni de la dată înregistrării la oficiu a cererii de transformare, traducerea în limba română a cererii de brevet European. Transmiterea de drepturi înscrisă în Registrul European de Brevete produce efecte în România numai după publicarea traducerii fascicului de brevet European și în condițiile prevăzute de normele de aplicare a prezentei legi.

În cazul în care un brevet European desemnează România și un brevet național care are aceeași dată de deposit sau aceeași dată de prioritate au fost acordate aceleași persoane sau succesorului în drepturi, brevetul național nu produce efecte în măsura în care el acoperă aceeași invenție ca și brevetul European, de la data la care termenul pentru depunerea unei opoziții la brevetul European a expirat, fără să se fi depus o opoziție, sau de la data la care procedura s-a finalizat printr-o hotărâre definitivă de menținere a brevetului european.

5.4.CATEGORII DE OBIECTE ALE DREPTULUI

DE AUTOR REGLEMENTATE DE LEGEA

ROMÂNĂ ȘI TENDINȚELE CE SE MANIFESTĂ

ÎN ACEASTĂ SFERĂ LA NIVEL EUROPEAN

Legea nr.8/1996 aduce numeroase clarificări și extinderi ale aplicabilității dreptului de autor; prin prezenta lege se instituie protecția juridică asupra programelor de calculator, care nu era expres prevăzută în legea anterioară.

Programul e conceput pentru a fi reprodus la scară industrială, iar aplicabilitatea sa e cel mai adesea de domeniul relaîiilor comerciale, nu al celor cultural-artistice. Clasificarea drepturilor izvorâte din creația unui program informatic, ca fiind drepturi de autor,e însă făcută de lege, prin includerea în corpul său a acestei categorii de lege, prin includerea în corpul său a acestei categorii de creații și supunerea recunoașterii sale la procedurile specifice instituite de organisme de gestiune colectivă, cu aprobarea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

Drepturile de proprietate industrială sunt supuse direct regimului de licență și brevetare a Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, fără gestionare de către organisme de gestiune colectivă. O altă noutate a Legii 8/1996 o constituie reglementarea drepturilor producătorilor de fonograme și a producătorilor de emisiuni radio-tv, precum și definirea unor activități comerciale din sfera audio-vizualului care nu existau în urmă cu un deceniu pe teritoriul României: comunicarea publică prin satelit și retransmiterea programelor video prin cablu .

Referitor la tendințele din Uniunea Europeană în domeniul Drepturilor de Autor și a Drepturilor Conexe, ne vom opri puțin asupra planurilor de acțiune aflate în atenția specialiștilor în materie.

În 1988, Comisia Europeană a efectuat un studio intitulat "Cartea Verde a dreptului de autor și provocarea tehnologiei" , în care se făcea o analiză economică și juridică a ultimilor evoluții tehnologice în sfera audio-vizualului și a tehnologiei informației, interferențele tot mai pronunțate dintre aceste domenii, ce se constituie ca piatră de temelie pentru societatea informațională spre care se îndreaptă rapid lumea contemporană.

În anul 1994, Consiliul Comunicațiilor adoptă un plan de acțiune pe această temă, și este de presupus ca în viitorul aprupiat, statele membre vor accentua programele de armonizare a legislației naționale cu cea comunitară în materie.

Cartea Verde nu este un document cu valoare juridică, ci un studiu care pune în lumina impactului pe care îl au tehnologiile contemporane din sfera informațiilor asupra societății și conotațiile juridice care le comportă în viitorul apropiat.

Seviciile disponibile într-o societate informatică sunt localizate la intersecția drumurilor dintre dezvoltarea tehnologiei informației, telecomunicații și televiziunea .

Numitorul lor comun este degitizarea. Aceste servicii permit stocarea unui volum de lucrări și date, precum și succesarea lor din opere și lucrări convenționale, care fac obiectul tradițional al protecției intelectuale, dar și din produse multimedia, care presupun combinarea informațiilor, lucrărilor și operelor din diferite sfere, cum ar fi imaginile cuplate cu texte, muzica și programe informatice.

Aceste servicii sunt interconectate printr-un factor comun: conceptul de interactivitate, care va permite utilizatorului să schimbe conținutul și forma produsului după bunuri sau plac. Spre deosebire de serviciile de televiziune tradiționale (punct emisie – masa de consumatori), în care consumatorii au un rol pasiv, serviciile noi (punct emisie – consumator individual interactiv), va presupune ca acești consumatori individuali își pot constitui, utilize și modifica progamul TV după bunul plac.

Aceste noi sisteme informaționale, oferă o gamă largă de servicii la mare distanță, cum ar fi:

munca la distanță prin intermadiul sistemelor informaționale (teleworking);

activitățile bancare digitale (teleshopping);

ziarele electronice;

servicii distractive (jocuri virtuale la care concurenții aflați la distanțe mari, fără să se cunoască participă și chiar pot modifica și îmbunătăți regulile de joc).

Este suficient să ne imaginăm implicațiile pe care le au adoptarea sau modificarea creativă a unui joc interactiv televizat în domeniul propărietății intelectuale.

Toate aceste concepte devin realitate pe zi ce trece iar legislația în materie trebuie să capete forme flexibile, care să permită adaptarea și aplicarea normelor în fiecare domeniu și în fiecare situație particulară, cu o precizie și rapiditate incomparabile față de modul de aplicare tradițional și care vor marca puternic principiile clasice de drept civil, precum și procedurile de adoptare și promulgare a actelor normative sau competentele legislative în această materie.

Este evident că alunecarea dreptului de autor din sfera civilă în cea comercială devine tot mai puternică.

Este de anticipat că în viitorul nu prea îndepărtat, dreptul de autor va deveni o ramură de drept vasta, care va impune redefinirea unor principii de drept și consacrarea altora noi .

Pe plan internțional, protecția invențiilor și a drepturilor inventatorilor se realizează prin Convenția de la Paris din 1883 , intrată în vigoare la 6 iulie 1884 care pune bazele Uniunii Internaționale pentru protecția proprietății industriale .

Convenția a fost modificată la Bruxelles în 1900, la Washington în 1911, la Praga în 1925, la Londra în 1934 și la Lisabona în 1958. România a aderat la această Convenție prin Decretul nr. 427 din 1963.

ATRIBUȚIILE OFICIULUI DE STAT

PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI PRIVIND

INVENȚIILE

Organul guvernamental de specialitate care reprezintă autoritatea unică în domeniul protecției proprietății industriale în conformitate cu legea română și convențiile la care România este parte este Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, cu personalitate juridică.

În materia invențiilor, O.S.I.M. are următoarele atribuții:

înregistrează, publică și examinează cererile de brevet de invenție și acordă protecție prin eliberarea brevetului;

este depozitarul Registrului Național al cererilor de brevet depuse și al Registrului național de brevete în care se înscriu toate cererile de brevet și brevetele eliberate;

administrează, dezvoltă și conservă prin schimburi internaționale, colecția națională de descrieri de invenții și realizează baza de date informatice în domeniul invențiilor;

efectuează, la cerere, servicii de informare tehnic, din descrierile de invenții românești și străine și din publicațiile oficiale de proprietate industrială;

întreține relații cu organizațiile guvernamentale similare și cu organizațiile internționale la care România este parte;

acordă la cerere, asistența în domeniul proprietății industriale și organizează cursuri de instruire pentru specialiști în acest domeniu;

editează și publică periodic în Buletinul oficial de proprietate industrială al României date privitoare la cererile de brevet de invenție și brevetele de invenție.

Este de menționat că printer atribuțiile O.S.I.M. se se înscriu nu numai

cele rezultate din legislația internă, ci și cele care îi revin din convențiile Internaționale în domeniul proprietății industriale .

Printre organismele internționale investite cu asemenea atribuții cele mai

importante sunt :

Organizația Mondială a proprietății intelectuale, urmărește promovarea protecției intelectuale în lume și asigură cooperarea internațională;

Oficiul European de brevete, instituit de Convenția privind brevetul european – atribuția principală fiind eliberarea brevetului European.

În doctrina juridică actuală unii autori sesizează o inconsecvență a legiuitorului în temeiul logic pe care o folosește în raport cu alte texte de lege, după cum urmează :

ceea ce este îndreptățit și obligat să facă O.S.I.M. este să-și exercite atribuțiile de administrație națională în domeniul proprietății industriale, fiind incompatibilă activitatea sa de a acorda o asemenea activitate în

domeniul proprietății industriale.

CONCLUZII

Drepturile Intelectuale s-au născut și s-au dezvoltat prin acțiunea conjugată a revoluției tehnologice, a unei revoluții culturale, a unei revoluții filozofoco-politice și a unei revoluții economice .

În ceea ce privește aplicabilitatea legii, aceasta capătă un caracter

extrateritorial cu privire la sancțiunile aplicabile în cazul violării prevederilor legate de exclusivitatea drepturilor anterior menționate, prin amendamentul din 1990 adus secțiunii 511 .

Corespondența Legii privind dreptul de autor și drepturile conexe din România și din alte state europene, este în Statele Unite o nouă lege în vigoare din 1976, așa numita "Lege privind dreptul de a copia / reproduce" .

O altă caracteristică a acestei legi o constituie obligativitatea ei la nivel federal, o schimbare majoră de optică a legislativului american, având în vedere faptul că legea anterioară din 1909 lasă o largă autonomie statelor membre ale federației americane cu privire la procedurile de înregistrare, sancțiunile și mijloacele de punere în aplicare a acelei legi .

Ideea protecției dreptului de autor a început să apară odată cu inventarea tiparului, care a facut posibilă multiplicarea lucrărilor literare prin procese mecanice în locul copierii manuale.

Un alt fenomen având un impact important în domeniul dreptului de autor este notificarea procesului de comunicare a operelor, prin anumite tehnici care impun prezența unui intermediar .

Mărcile și indicațiile geografice existau deja în lumea antică .

Chiar și în timpurile în care oamenii își pregăteau singuri lucrurile de care aveau nevoie sau, de obicei, achiziționau de la meșteșugarii locali aceste lucruri existau deja anteprenori creativi care își comercializau bunurile în afara localitaților și uneori la distanțe considerabile .

Conform legii franceze din 1857, dreptul de marcă se naște din prima folosință, dar spre a fi opozabilă terților marca trebuia înregistrată.

În istoria evoluției brevetelor de invenție se remarcă trei perioade importante:

– Perioada privilegiilor situată între secolul XV și secolul XVIII în care

Suveranul acordă monopolul doar acolo unde I se pare nimerit conceptul

de utilitate și uneori cel de favoritism joacă un rol important .

– Perioada brevetelor naționale ( 1790-1883 ) în care fiecare inventator avea

dreptul să ceară obținerea unui brevet, a cărui acordare depindea exclusiv

de factori obiectivi; protecția invențiilor indigene în stăinătate nu era

asigurată .

– Perioada internaționalizării brevetelor de invenție care a început în 1883

și continuă până în zilele noastre, în cadrul căreia protecția invențiilor

în afara țării de origine s-a dezvoltat în paralel cu comerțul internațional;

convențiile internaționale sau regionale au contribuit la această dezvoltare .

Având caracterul unei opere de creație intelectuală, desenele și modelele industriale se circumscriu celorlalte rezultate ale creativității umane, având împreună cu acestea vocație la protecția juridică .

Noile dimensiuni ale tehnologiei contemporane au determinat dezvoltarea și rafinarea fără precedent a dreptului de proprietate industrială în sfere de activitate economică ce erau necunoscute cu numai câteva decenii în urmă .

Promulgarea în martie 1995 a Legii nr . 16 privind protecția

topografiei circuitelor integrate a însemnat racordarea României la tendințele juridico-economice contemporane de tip occidental .

Referitor la tendințele din Uniunea Europeană în domeniul Drepturilor de Autor și a Drepturilor Conexe, ne vom opri puțin asupra planurilor de acțiune aflate în atenția specialiștilor în materie.

În 1988, Comisia Europeană a efectuat un studio intitulat "Cartea Verde a dreptului de autor și provocarea tehnologiei", în care se făcea o analiză economică și juridică a ultimilor evoluții tehnologice în sfera audio-vizualului și a tehnologiei informației, interferențele tot mai pronunțate dintre aceste domenii, ce se constituie ca piatră de temelie pentru societatea informațională spre care se îndreaptă rapid lumea contemporană.

Această lege pune bazele unei noi instituții din cadrul subramurii dreptului industrial .

Pentru optimizarea legislației formulăm o propunere de Lege Ferenda .

Propun ca și la noi să apară un cod al Proprietății Intelectuale ca în Europa.

Avantajele codului:

s-ar regăsi toate legile materiale in același loc;

s-ar elimina suprapunerile de reglementări în ceea ce privește infracțiunile și alte aspecte.

***

BIBLIOGRAFIE

I. LEGISLAȚIA INTERNĂ

1. CONSTITUȚIA ROMÂNIEI 2003 este forma republicată a CONSTITUȚIEI ROMÂNIEI 1991, cu actualizarea denumirilor și renumerotarea articolelor, revizuită prin legea nr.429/2003, aprobate prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin HOTĂRÂREA CURȚII CONSTITUȚIONALE, nr.3 din 22 octombrie 2003 M. O. 767/31 oct. 2003;

2. Legea nr. 28/1967, publicată în B. Of. nr. 114 din 29 decembrie 1967;

3. Legea nr. 64/1991, art. 1, 2 , publicată în M. Of. al României, partea I,

nr.752/15.10.2002;

4. Legea nr. 129/1992, modificată, completată și republicată în M. Of. al

României, partea I, nr. 193/26.III.2003, art. 2, 3, 9, p. 1-2;

5. Legea nr. 16/1995 privind protecția topografiei circuitelor integrate,

publicată în M.Of. nr. 45 din 9 martie 1995;

6. Legea nr. 8/1996 privind Dreptul de Autor și Drepturi Conexe, Publicată în

M.Of. nr. 843/19 septembrie 2005, modificată și completată prin O.U. nr.

123/1 septembrie 2005 ;

7. Legea nr. 67/1997, publicată în M. Of. nr. 81 din 5 mai 1997;

8. Legea nr. 84/1998, publicată în M. Of. nr. 161 din 23 aprilie 1998; 9. Legea nr 611 din 13 noiembrie 2002 privind aderarea României laConvenția

privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen la 5 octombrie

1973, precum și Actul de revizuire a acestuia, adoptat la Munchen la

29 noiembrie 2000, Publicat în M. Of. nr. 844 din 22 noiembrie 2002;

II LEGISLAȚIA INTERNAȚIONALĂ

1. CONVENȚII

2. Convenția de la Berna pentru Protecția Operelor Literare și Artistice

încheiate în 1886 ;

3. Uniunea de la Madrid privind Internaționala a Mărcilor la 1 aprilie 1891;

4. Aranjamentul de la Haga privind Depunerea Internațională de Desene

și Modele Industriale încheiat la 6 noiembrie 1925;

5. Uniunea de la Nisa privind Clasificarea Internațională a Produselor și

Serviciilor în scopul Înregistrării Mărcilor încheiat la 15 iunie 1957;

6. Convenția de la Roma asupra Protecției Artiștilor Interpreți sau Executanți,

a Producătorilor de Fonograme și a Organismelor de Radiodifuziune, încheiat

în anul 1961;

7. Convenția de Constituire a Organizației Mondiale a Proprietății

Intelectuale semnată la Stockholm, la 14 iunie 1967;

8. Aranjamentul de la Locarno privind Instituirea uneiClasificăriInternaționale

pentru Desenele și Modelele Industriale, încheiat la 8 octombrie 1968;

9. Aranjamentul privind Clasificarea Internațională a Brevetelor – I.P.C.

încheiat în anul 1971;

10. Convenția de la Geneva pentru Protecția Producătorilor de Fonograme și

Contra Reproducerii Neautorizate a Fonogramelor încheiat la 29 octombrie

1971;

11. Aranjamentul de la Madrid privind Reprimarea Indicațiilor de Proveniență

Falsă sau Înșelătoare asupra Produselor, la 14 aprilie 1981;

III DOCTRINĂ

1. TRATATE

1.1. Băicoianu Al. TRATAT DE DREPT CIVIL ROMÂN, vol. 2, București,

Editura Națională, Ciornei S.;

1.2. Nicolau Al. "TRATAT DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ", vol. 3,

Editura București, 1920;

1.3. TRATATUL DE COOPERARE în domeniul BREVETELOR încheiat în

anul 1970;

1.4. Plaisant Marcel, Troité de droit conventionnel international concernent

la propriété industrielle, (Tratat de drept convențional internațional

privind proprietatea industrială) Siry, 1949;

1.5. TRATATUL privind dreptul mărcilor de fabrică și de comerț ,

International Bureau of WIPO, Trade Mark Law Treaty and Regulation,

WIPO, pub. no. 225, 1994;

2. CURSURI

2.1. Pușcaș Nicolae, Trușcă Petrică, "Dreptul Proprietății Intelectuale"

Note de curs, Ed. Alimarom 1996, Râmnicul Vâlcea;

2.2. A. Françon, Cours de propriété litteraire, artistique et industrielle

(Cursuri de proprietate literară, artistică și industrială) 1996/1997;

3. MANUALE

3.1. Bucșă Gheorghe, "Introducere în Proprietatea Intelectuală", Ed.

Lumina Lex, 1997;

3.2. , Brevetarea Invențiilor în străinătate Ed. All Beck, 1993;

3.3. Enache Ion, "Apărarea Dreptului de Proprietate Intelectuală în

practica Internațională ", Editura București 1991;

3.4. Eminescu Yolanda, "Dreptul de Autor", Ed. Lumina Lex, București,

1996;

3.5. Eminescu Yolanda, "Protecția Desenelor și Modelelor Industriale"

Ed. Lumina Lex, 1993;

3.6. Eminescu Yolanda, Protecția Mărcilor și Invențiilor, Editura Lumina

Lex, 1996;

3.7. Geambazu Costel, "Estetica Industrială în Revista Română de

proprietate industrială" nr. 3 / 1997;

3.8. Lazăr Valerică, "Infracțiuni contra Drepturilor de Proprietate

Intelectuală", Ed. All Beck, București, 1993;

3.9. Macovei Ion, Protecția Creației Industriale, , 1984;

3.10. Macovei Ion , "Dreptul Proprietății Intelectuale", Ed. Universității

"Alexandru Ioan Cuza", Iași 2002;

3.11. Nicolau Al., L' état actuel de la doctrine de la legislation et de la

jurisprudence en ce qui concerne la propriété littéraire en Roumanie,

(Actualul stat de la doctrină , legislație și jurisprudență în ceea ce

privește proprietatea literară în România)București 1906;

3.12. Ouakrim Cristiana, Dreptul proprietății Intelectuale, Ed. Fundației

"Andrei Șaguna" Constanța 2000;

3.13. Pop Liviu; Drept Civil – Drepturile reale principale; Ed. Cordial – Cluj,

1993;

3.14. Popescu Tiberiu, "Protecția Brevetelor de Invenție", Ed. All Beck 2003;

3.15. Roș Viorel, "Mărcile și Indicațiile Geografice", Ed. All Beck, 2003;

3.16. Ulmer Eugen, Urheber und 1980;

3.17. Xenopol A.D., Analele Academiei Române, vol.XXIX, Memoriile

Secției de Istorie;

3.18. Zlătescu Victor Dan, Drept Privat Comparat, Editura Oscar Print,

București, 1997;

3.19. Angel-Marie, Perat-Marel, "Les principe de la protection des dessins et

modeles dans les pays du commun", (Principiul de protecție a

desenelor și modelelor în țările cu piețe comun – La Haye, Ed.

Mouton, 1988;

Breulier Adophe, Du droit de perpetuité de la Proprieté Intellectuelle,

(Dreptul perpetuării de proprietate intelectuală) Paris, Durand Libraire,

1885;

3.21. Beier F.K. & Schriker G. Copyright and Industrial Property ,( Copyright –

ul și proprietatea industrială ) Editura Martinus Nijhoff – Dolbrecht,

, Laccaster, 1993, vol. 14, cap. 2;

3.22. The Copyright Act, 1976;

3.23. Finniss, The theory of "Unity of Art" and the protection of Designs and

Models in French Law, (Teoria Unității artei și protecția desenelor și

modelelor în legislația franceză) 46, (Pat. Off. Soc'y), 1964;

Joyce C., Patry W., Leaffer M., Jaszi P., Copyright Law, Cases and

materials ( Legea Copyright-ului , Cazuri și Documente ); Mathew

Bender, 1991;

3.25. Lynette Owen, Tranzacția Drepturilor de Autor: Ghid practic pentru

editorii din România, 1996;

Proceedings of the International Colloqvium Authour's "Rights withou

author",() Congresul de la Bruxelles, publicate de INTEGRU' Bruxelles,

1993;

3.27. Plasserand Y., Historial Insights into Industrial Property Rights,

(Privire Istorică asupra Drepturilor de Proprietate Industrială) WIPO

CEIP/IP/SB/93/1;

Plaisant Marcel, Troité de conventionnel international concernent

la propriété industrielle,(Tratatul dreptului convențional privind

Proprietatea Industrială Siry, Paris1949;

3.29. Rubier Paul, Le Droit de la Propriete Industriale, (Dreptul Proprietății

Industriale vol II, Sirey, 1954;

3.30. Vincent D., "The Role and Function of Patents , Industrial Desings and

Utility Models as Tools of Tehnology Transfer", ( Rolul și funcțiile

patentelor, desenele industriale și utilizarea modelelor în transferul

tehnologic) TMP/KL/9;

4. ARTICOLE PERIODICE

4.1. *** Dreptul de Proprietate Intelectuală, România Liberă, nr. 4545 / 23

februarie 2005, supliment Ediție de Dobrogea (2005/02/23);

BIBLIOGRAFIE

I. LEGISLAȚIA INTERNĂ

1. CONSTITUȚIA ROMÂNIEI 2003 este forma republicată a CONSTITUȚIEI ROMÂNIEI 1991, cu actualizarea denumirilor și renumerotarea articolelor, revizuită prin legea nr.429/2003, aprobate prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin HOTĂRÂREA CURȚII CONSTITUȚIONALE, nr.3 din 22 octombrie 2003 M. O. 767/31 oct. 2003;

2. Legea nr. 28/1967, publicată în B. Of. nr. 114 din 29 decembrie 1967;

3. Legea nr. 64/1991, art. 1, 2 , publicată în M. Of. al României, partea I,

nr.752/15.10.2002;

4. Legea nr. 129/1992, modificată, completată și republicată în M. Of. al

României, partea I, nr. 193/26.III.2003, art. 2, 3, 9, p. 1-2;

5. Legea nr. 16/1995 privind protecția topografiei circuitelor integrate,

publicată în M.Of. nr. 45 din 9 martie 1995;

6. Legea nr. 8/1996 privind Dreptul de Autor și Drepturi Conexe, Publicată în

M.Of. nr. 843/19 septembrie 2005, modificată și completată prin O.U. nr.

123/1 septembrie 2005 ;

7. Legea nr. 67/1997, publicată în M. Of. nr. 81 din 5 mai 1997;

8. Legea nr. 84/1998, publicată în M. Of. nr. 161 din 23 aprilie 1998; 9. Legea nr 611 din 13 noiembrie 2002 privind aderarea României laConvenția

privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen la 5 octombrie

1973, precum și Actul de revizuire a acestuia, adoptat la Munchen la

29 noiembrie 2000, Publicat în M. Of. nr. 844 din 22 noiembrie 2002;

II LEGISLAȚIA INTERNAȚIONALĂ

1. CONVENȚII

2. Convenția de la Berna pentru Protecția Operelor Literare și Artistice

încheiate în 1886 ;

3. Uniunea de la Madrid privind Internaționala a Mărcilor la 1 aprilie 1891;

4. Aranjamentul de la Haga privind Depunerea Internațională de Desene

și Modele Industriale încheiat la 6 noiembrie 1925;

5. Uniunea de la Nisa privind Clasificarea Internațională a Produselor și

Serviciilor în scopul Înregistrării Mărcilor încheiat la 15 iunie 1957;

6. Convenția de la Roma asupra Protecției Artiștilor Interpreți sau Executanți,

a Producătorilor de Fonograme și a Organismelor de Radiodifuziune, încheiat

în anul 1961;

7. Convenția de Constituire a Organizației Mondiale a Proprietății

Intelectuale semnată la Stockholm, la 14 iunie 1967;

8. Aranjamentul de la Locarno privind Instituirea uneiClasificăriInternaționale

pentru Desenele și Modelele Industriale, încheiat la 8 octombrie 1968;

9. Aranjamentul privind Clasificarea Internațională a Brevetelor – I.P.C.

încheiat în anul 1971;

10. Convenția de la Geneva pentru Protecția Producătorilor de Fonograme și

Contra Reproducerii Neautorizate a Fonogramelor încheiat la 29 octombrie

1971;

11. Aranjamentul de la Madrid privind Reprimarea Indicațiilor de Proveniență

Falsă sau Înșelătoare asupra Produselor, la 14 aprilie 1981;

III DOCTRINĂ

1. TRATATE

1.1. Băicoianu Al. TRATAT DE DREPT CIVIL ROMÂN, vol. 2, București,

Editura Națională, Ciornei S.;

1.2. Nicolau Al. "TRATAT DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ", vol. 3,

Editura București, 1920;

1.3. TRATATUL DE COOPERARE în domeniul BREVETELOR încheiat în

anul 1970;

1.4. Plaisant Marcel, Troité de droit conventionnel international concernent

la propriété industrielle, (Tratat de drept convențional internațional

privind proprietatea industrială) Siry, 1949;

1.5. TRATATUL privind dreptul mărcilor de fabrică și de comerț ,

International Bureau of WIPO, Trade Mark Law Treaty and Regulation,

WIPO, pub. no. 225, 1994;

2. CURSURI

2.1. Pușcaș Nicolae, Trușcă Petrică, "Dreptul Proprietății Intelectuale"

Note de curs, Ed. Alimarom 1996, Râmnicul Vâlcea;

2.2. A. Françon, Cours de propriété litteraire, artistique et industrielle

(Cursuri de proprietate literară, artistică și industrială) 1996/1997;

3. MANUALE

3.1. Bucșă Gheorghe, "Introducere în Proprietatea Intelectuală", Ed.

Lumina Lex, 1997;

3.2. , Brevetarea Invențiilor în străinătate Ed. All Beck, 1993;

3.3. Enache Ion, "Apărarea Dreptului de Proprietate Intelectuală în

practica Internațională ", Editura București 1991;

3.4. Eminescu Yolanda, "Dreptul de Autor", Ed. Lumina Lex, București,

1996;

3.5. Eminescu Yolanda, "Protecția Desenelor și Modelelor Industriale"

Ed. Lumina Lex, 1993;

3.6. Eminescu Yolanda, Protecția Mărcilor și Invențiilor, Editura Lumina

Lex, 1996;

3.7. Geambazu Costel, "Estetica Industrială în Revista Română de

proprietate industrială" nr. 3 / 1997;

3.8. Lazăr Valerică, "Infracțiuni contra Drepturilor de Proprietate

Intelectuală", Ed. All Beck, București, 1993;

3.9. Macovei Ion, Protecția Creației Industriale, , 1984;

3.10. Macovei Ion , "Dreptul Proprietății Intelectuale", Ed. Universității

"Alexandru Ioan Cuza", Iași 2002;

3.11. Nicolau Al., L' état actuel de la doctrine de la legislation et de la

jurisprudence en ce qui concerne la propriété littéraire en Roumanie,

(Actualul stat de la doctrină , legislație și jurisprudență în ceea ce

privește proprietatea literară în România)București 1906;

3.12. Ouakrim Cristiana, Dreptul proprietății Intelectuale, Ed. Fundației

"Andrei Șaguna" Constanța 2000;

3.13. Pop Liviu; Drept Civil – Drepturile reale principale; Ed. Cordial – Cluj,

1993;

3.14. Popescu Tiberiu, "Protecția Brevetelor de Invenție", Ed. All Beck 2003;

3.15. Roș Viorel, "Mărcile și Indicațiile Geografice", Ed. All Beck, 2003;

3.16. Ulmer Eugen, Urheber und 1980;

3.17. Xenopol A.D., Analele Academiei Române, vol.XXIX, Memoriile

Secției de Istorie;

3.18. Zlătescu Victor Dan, Drept Privat Comparat, Editura Oscar Print,

București, 1997;

3.19. Angel-Marie, Perat-Marel, "Les principe de la protection des dessins et

modeles dans les pays du commun", (Principiul de protecție a

desenelor și modelelor în țările cu piețe comun – La Haye, Ed.

Mouton, 1988;

Breulier Adophe, Du droit de perpetuité de la Proprieté Intellectuelle,

(Dreptul perpetuării de proprietate intelectuală) Paris, Durand Libraire,

1885;

3.21. Beier F.K. & Schriker G. Copyright and Industrial Property ,( Copyright –

ul și proprietatea industrială ) Editura Martinus Nijhoff – Dolbrecht,

, Laccaster, 1993, vol. 14, cap. 2;

3.22. The Copyright Act, 1976;

3.23. Finniss, The theory of "Unity of Art" and the protection of Designs and

Models in French Law, (Teoria Unității artei și protecția desenelor și

modelelor în legislația franceză) 46, (Pat. Off. Soc'y), 1964;

Joyce C., Patry W., Leaffer M., Jaszi P., Copyright Law, Cases and

materials ( Legea Copyright-ului , Cazuri și Documente ); Mathew

Bender, 1991;

3.25. Lynette Owen, Tranzacția Drepturilor de Autor: Ghid practic pentru

editorii din România, 1996;

Proceedings of the International Colloqvium Authour's "Rights withou

author",() Congresul de la Bruxelles, publicate de INTEGRU' Bruxelles,

1993;

3.27. Plasserand Y., Historial Insights into Industrial Property Rights,

(Privire Istorică asupra Drepturilor de Proprietate Industrială) WIPO

CEIP/IP/SB/93/1;

Plaisant Marcel, Troité de conventionnel international concernent

la propriété industrielle,(Tratatul dreptului convențional privind

Proprietatea Industrială Siry, Paris1949;

3.29. Rubier Paul, Le Droit de la Propriete Industriale, (Dreptul Proprietății

Industriale vol II, Sirey, 1954;

3.30. Vincent D., "The Role and Function of Patents , Industrial Desings and

Utility Models as Tools of Tehnology Transfer", ( Rolul și funcțiile

patentelor, desenele industriale și utilizarea modelelor în transferul

tehnologic) TMP/KL/9;

4. ARTICOLE PERIODICE

4.1. *** Dreptul de Proprietate Intelectuală, România Liberă, nr. 4545 / 23

februarie 2005, supliment Ediție de Dobrogea (2005/02/23);