Dreptul Persoanei Fizice LA Viată, Sănătate Si Integritate DIN Perspectiva Dreptului Civil
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE
PUBLICĂ BUCUREȘTI
LUCRARE DE LICENȚĂ
DREPTUL PERSOANEI FIZICE LA VIAȚĂ, SĂNĂTATE ȘI INTEGRITATE DIN PERSPECTIVA DREPTULUI CIVIL
Coordonator:
Conf. Univ. Dr. Diana Artene
Absolvent:
Rus Ciprian
București, 2016
DREPTUL PERSOANEI FIZICE LA VIAȚĂ, SĂNĂTATE ȘI INTEGRITATE DIN PERSPECTIVA DREPTULUI CIVIL
Introducere……………………………………………………………..………………… 5
Capitolul 1
Considerații generale cu privire la persoana fizică …………………………………….. 6
1.1. Persoana fizică –noțiune……………………………………………….……………… 6
1.2. Persoana fizică – subiect de drept ……………………………………….…………….. 7
1.3. Reglementarea juridică a persoanei fizice…………………………………………….. 10
1.4. Capacitatea civilă a persoanei fizice………………………………………………….. 17
Capitolul 2
Dreptul la viață a persoanei fizice în doctrina juridică românească………………….. 21
2.1. Definiții generale privind dreptul la viață………………………….…………………. 21
2.2. Conținutul și delimitările……………………………………………………………… 22
2.3. Reflectarea conceptului de drept la viață în constituții și legislații…………………… 23
2.4. Dreptul la viața privată în Codul civil…………………………………………………. 26
Capitolul 3
Dreptul persoanei fizice la sănătate și integritate potrivit dreptului civil…………….. 31
3.1. Protecția corpului uman prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și
prin prevederile noului Cod civil…………………………………………………………… 31
3.2. Prelevarea de organe, țesuturi și celule de la o persoană în viață……………………… 32
3.3. Prelevarea de organe, țesuturi și celule de la o persoană decedată……………………. 36
3.4. Transplantul de organe, țesuturi și celule umane……………………………………… 39
3.5. Daunele corporale (prejudiciul corporal)……………………………………………… 39
3.6. Persoana fizică și procrearea medical asistată………………………………………… 41
Concluzii…………………………………………………………….…………………….. 48
Bibliografie……………………………………………………………………………….. 50
Listă de abrevieri
art. articol
alin. alineat
DL Decret Lege
Ed. Editura
H.G. Hotarare de Guvern
Jud. județ
lit. literă
M. Of. Monitorul Oficial
nr. număr
op.cit. operă citată
O.U.G Ordonanța de Urgență a Guvernului
p. pagină
Trib. Tribunal
U.E. Uniunea Europeană
Vol. volum
Introducere
Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „DREPTUL PERSOANEI FIZICE LA VIAȚĂ, SĂNĂTATE ȘI INTEGRITATE DIN PERSPECTIVA DREPTULUI CIVIL”, fiind o temă cu un subiect complex și cu ridicată responsabilitate socială.
În primul capitol am făcut referire la „Considerații generale cu privire la persoana fizică” abordând astfel, noțiunea de persoană fizică, persoana fizică – subiect de drept, reglementarea juridică precum și capacitatea civilă.
Al doilea capitol vizează „Dreptul la viață a persoanei fizice în doctrina juridică românească” prin care se prezintă definiții generale privind dreptul la viață, conținutul și delimitările, reflectarea conceptului de drept la viață în constituții și legislații și dreptul la viața privată în Codul civil.
Capitolul al treilea evidențiază „Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil” începând prin ocrotirea minorului oferită prin ocrotirea părintească, tutela minorului și curatela minorului, continuând cu ocrotirea persoanei fizice cu capacitate deplina de exercițiu aflata în situații deosebite. În această categorie intră curatela persoanei fizice cu capacitate deplina de exercițiu aflata in situații speciale și asistarea anumitor persoane fizice cu capacitate deplina de exercițiu la încheierea anumitor acte juridice.
Întreaga lucrare de licență este realizată având la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu și după legislația relevantă cu privire la subiectul abordat.
Capitolul 1
Considerații generale referitoare la persoana fizică
1.1. Noțiunea de persoană fizică
Datele biologice ne oferă trei ordini ale vieții: vegetalul, animalul și umanul. Dar numai oamenilor le este recunoscută calitatea de subiect de drept, calitatea de persoane. Așadar, persoanele sau ființele umane sunt subiecte de drept (expresia echivalentă a persoanei este subiect de drept).
Subiect de drept civil este persoana care participă individual sau colectiv la raporturile juridice civile; ea este titulară de drepturi și obligații civile. Persoana este motorul vieții juridice. Persoana fizică este, așa cum stabilește noul Cod civil în art. 25 alin. (2) „omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile".
Subiectele dreptului civil se împart în două mari categorii, și anume: persoanele fizice și persoanele juridice. În adevăr, dreptul civil recunoaște ca subiect de drept pe fiecare individ (ca persoană fizică), dar, de asemenea, recunoaște această calitate și anumitor grupări (societăți comerciale, asociații, sindicate etc). Există astfel în lumea juridică cele două categorii de persoane pe care le-am enunțat: persoana fizică și persoana juridică.
În înțelesul curent persoana este un individ al speciei umane, omul considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice. S-a spus într-o conotație astăzi depășită că dreptul, în general, nu studiază persoana omenească în toată integritatea sa; el nu-i consideră pe oameni decât din punctul de vedere al rolului pe care îl joacă în societate. Știința dreptului nu se ocupă de persoane decât numai cu privire la reglementarea raporturilor reciproce infinit de variate ce se nasc între ele. Aceasta era concepția clasică care se ocupa de individ numai fragmentar: numele, domiciliul, actele de stare civilă. Astăzi însă dreptul civil studiază corpul uman, organele și țesuturile detașate de el și chiar durerea fizică sau psihică.
Cuvântul persoană (etimologic derivă din latinescul persona care înseamnă masca actorului antic) exprimă această viziune, și anume că pentru drept, într-o alegorie, oamenii sunt priviți ca actori ai vieții sociale. De la acest cuvânt derivă termenul de personalitate care îi permite fiecărui om să participe deplin la demnitatea umană și să acceadă prin puterea spiritului său la cunoașterea științifică a naturii; personalitatea este cea care permite reunirea corpului și a spiritului.
Persoana nu se confundă cu personajul. Personajele, bunăoară, sunt persoanele care figurează într-o operă literară, artistică, cinematografică sau plastică. Uneori este denumit personaj și acela care deține o funcție importantă în viața publică. Personalitatea (fr. personnalite, germ. Personalități în limbajul comun desemnează ceea ce este propriu, caracteristic, fiecărei persoane și o distinge ca individualitate; se folosește însă și în sensul de mari oameni de știință sau de conducători renumiți. Termenul se regăsește și în drepturile personalității, pentru a desemna acele drepturi inerente persoanei umane (înnăscute și inalienabile) pentru ocrotirea intereselor sale primordiale. Noțiunea de personalitate este multisemantică și polimorfă; se poate vorbi, deci, de personalitate fizică, personalitate afectivă, personalitate socială și personalitate economică.
Trebuie subliniat că atunci când se foloseste cuvântul persoană singur în limbajul juridic curent se face refere în primul rând la persoana fizică.
1.2. Persoana fizică – subiect de drept
Orice ființă umană este subiect de drept. Noțiunea de subiect de drept a suferit de-a lungul istoriei modificări semnificative având în vedere că în societatea romană nu oricărui om i se recunoștea această calitate. Astfel, pentru ca cineva să poată participa la un raport juridic (deci să fie o „persoană") trebuia să aibă capacitate juridică, adică aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații. Or, în dreptul roman, capacitatea nu era o calitate cu care omul se năștea; bunăoară, sclavii nu erau subiecte de drept, fiind socotiți lucruri (res) sau unelte grăitoare (instrumenta vocalia.) La Roma, deși sclavul era un obiect al dreptului, natura sa umană nu era cu totul ignorată. Bunăoară, atunci când își revendica libertatea, sclavul dispunea de un reprezentant însărcinat să-i apere interesele în justiție; tot astfel, în epoca împăratului Claudius, uciderea unui sclav nevinovat era sancționată.
Oricum, este meritul dreptului roman de a fi făcut distincția fundamentală între personae și res. Aceste două noțiuni servesc ca mijloace de ancorare în drept, iar evoluția ulterioară a Romei este marcată de apariția noțiunii de persoană umană în sensul modern al cuvântului, pornind de la tradiția creștină. Creștinismul, deși a relevat și a exaltat importanța sufletului, a stabilit totodată și legătura dintre conceptul de persoană și cel de conștiință morală. Conceptul nostru de persoană umană este încă în mod fundamental conceptul creștin; el se află în special la originea principiului demnității.
Totuși, dreptul persoanelor a fost dominat, o perioadă îndelungată, de inegalitate și dependență. Sclavia negrilor a fost abolită abia la mijlocul secolului al XlX-lea; ei, de asemenea nu erau considerați subiecte de drept decât în anumite condiții. Prohibirea sclavajului este astăzi, internațională: „Nimeni nu va fi ținut în sclavie sau în robie; sclavia și comerțul cu sclavi sunt interzise sub orice formă" (Declarația Universală a Drepturilor Omului, 1948).
O altă privare de a fi subiect de drept și care a fost abolită și ea la jumătatea secolului al XlX-lea a fost moartea civilă (capitis deminutio). Ea rezulta, de regulă, dintr-o condamnare penală (închisoare pe viață) sau, în mod voluntar, din professio religiosa. Morții civili, ființe vii, erau moarte pentru lume; nu mai erau subiecte de drept. Cel condamnat la muncă silnică sau cel care îmbrățișa viața monahală era considerat mort și, drept urmare, i se deschidea succesiunea, căsătoria era desfăcută și pierdea orice drept civil sau politic. Deși Codul Napoleon conținea dispoziții privind moartea civilă, legiuitorul român de la 1864 nu le-a mai preluat. Astfel, moartea naturală rămâne singura cauză de încetare a personalității.
Trebuie subliniat că evoluția dreptului persoanelor a fost profund influențată în secolul al XX-lea de curentele filozofice, sociologice, psihologice și psihanalitice, care au îmbogățit conceptele de persoană fizică și persoană juridică. Un salt cu adevărat semnificativ a avut loc prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, când individului abstract i s-a opus persoana ca o realitate concretă, atât carnală, cât și spirituală. Acest reviriment a fost resimțit în abordarea persoanei fizice care tratează existența persoanei, drepturile sale și identificarea sa.
Prin subiect de drept se înțelege acela care se poate prevala de multiple prerogative și, în special, de drepturi subiective. Subiectul de drept nu este altceva decât persoana înfățișată în funcția sa juridică; sau, cum s-a mai spus, subiectul. S-a mai învederat că sintagma subiect de drept desemnează în egală măsură atât participantul la raporturile juridice, titularul de drepturi și obligații cât și vocația unui atare titular de a participa la asemenea raporturi, concretizată în aptitudinea de a-și pune în valoare drepturile și obligațiile ce-i sunt recunoscute, respectiv impuse. Individul uman nu este în mod necesar subiect de drept; el devine astfel numai dacă dreptul pozitiv îi atribuie această calitate.
Personalitatea juridică este inerentă ființei umane. Ea este atribuită, fără excepție, omului de la naștere și este păstrată până la moarte. Personalitatea juridică este o aptitudine, o virtualitate a ființei umane. Potențial, ea există în fiecare individ; este vocația de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective. Apoi, ea este de o generalitate absolută și permanentă. Toate ființele umane au dreptul la personalitate juridică. „Fiecare are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică oriunde s-ar afla”.
Personalitatea juridică este aptitudinea generală și abstractă de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective; altfel spus, ea este vocația de a participa la viața juridică (a fi proprietar, creditor, a încheia o căsătorie, a vota la alegerile politice, a plăti impozite, a suporta o servitute.
O precizare este necesară: personalitatea juridică nu asigură în mod concret tuturor satisfacția efectivă a acelorași avantaje economice și a acelorași poziții sociale; deci, nu orice individ (subiect de drept) va fi în fapt proprietar, creditor, căsătorit etc. și nu oricare va trebui să suporte o servitute de trecere etc, ci el va putea eventual să dețină aceste prerogative sau să fie supus la obligații. Nu trebuie să se confunde personalitatea juridică cu capacitatea juridică.
Personalitatea juridică este legată direct de corpul omului, și nu de conștiința sau voința sa. De aceea, copilul de vârstă fragedă sau alienatul mintal sunt juridic persoane, în ciuda imaturității sau deficiențelor lor psihice; ei sunt asimilați sub acest aspect cu adultul care are o judecată deplină. Personalitatea este atribuită ca o prerogativă de ordine publică, independent de voința individuală; nimeni nu poate renunța la personalitatea sa; ea nu poate fi îngrădită și nici nu se divide. Fiind consacrată omului, personalitatea juridică nu este subordonată decât unei singure condiții: ca ființa umană să se nască vie.
1.3. Reglementarea juridică a persoanei fizice
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile. Persoana juridică iși are reglementarea în Noul Cod Civil și în Consituția României.
Conform articolului 58 din noul Cod Civil orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la onoare și reputație, dreptul la respectarea vieții private, precum și dreptul la propria imagine, aceste drepturi nefiind transmisibile.
Viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a oricărei persoane sunt garantate și ocrotite în mod egal de lege.
Corpul uman este inviolabil.
Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică și psihică. Nu se poate aduce atingere integrității ființei umane, decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.
Interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei. Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane, de aceea este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecției persoanelor.
Sunt interzise orice intervenții medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor care privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice.
Este interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau moarte, precum și crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.
Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.
Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare științifică, efectuate în condițiile legii.
Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare științifică, efectuate în condițiile legii.
Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege .
Nicio persoană nu poate fi supusă experiențelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare științifică, decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.
Conform articolului 68 din noul Cod Civil, prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatori în viață se face exclusiv în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil și expres al acestora și numai după ce au fost informați, în prealabil, asupra riscurilor intervenției. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în momentul prelevării. Se interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori, precum și de la persoanele aflate în viață, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.
Potrivit articolului 69 din Cod Civil, la cererea persoanei interesate, instanța poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrității corpului uman.
Conform articolului 60 din Cod Civil, persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Orice persoana are dreptul la:
– libera exprimare,
– respectarea vieții private,
– respectarea demnității sale,
– la propria imagine.
Nu constituie o încălcare a acestor drepturi atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și de pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Existența persoanei fizice este condiționată de existența corpului uman și a vieții umane. Acestea sunt componentele biologice ale persoanei.
Încă din antichitate, corpului uman i s-a acordat o mare importanță. Bunăoară, civilizația greacă l-a înfățișat atât în opere artistice, cât mai ales în exercițiul fizic. Mai târziu, creștinismul a subliniat și exaltat importanța sufletului.
Cu toate că, începând din această epocă, corpul uman a fost considerat o componentă a persoanei umane, dreptul se va ocupa cu adevărat de ocrotirea lui abia după două milenii. Două au fost forțele care de-a lungul istoriei au respins corpul: una de origine religioasă, alta de origine filozofică. Deși creștinismul asigură corpului uman un loc deosebit, este tot atât de adevărat că în această tradiție păcatul originar domină destinul uman și că trupul păcătos este un semn de slăbiciune. De aceea, s-a dezvoltat un puternic curent care tinde să exalte mortificarea, flagelarea și asceza. Cealaltă, influența filozofică: Descartes spunea: „Gândesc, deci exist". Eul cartezian este sufletul și el este în întregime distinct de corp. Așadar, în cartezianism, dar și în alte curente filozofice idealiste, omul este amputat de o dimensiune fundamentală care este organică și biologică; corpul uman nu este decât materie, el nu este decât o „mașină".
Din aceste cauze a existat o disociere între persoană și corpul uman. Mai mult chiar, în acest fel s-a favorizat apartenența corpului uman la sfera lucrurilor și dreptul persoanei asupra corpului său.
Timpul prezent este timpul emancipării corpului și, dacă se va ajunge la armonia corpului cu sufletul, atunci s-ar realiza unul dintre cele mai vechi visuri ale omului.
Astăzi dreptul trebuie să regândească puterea pe care omul o are asupra propriului corp și totodată protecția cu care acest corp trebuie înconjurat față de primejdiile exterioare. Dar, este de principiu că dreptul nu acceptă un raport al persoanei fizice cu ea însăși: eu nu sunt proprietarul corpului meu din moment ce corpul meu sunt eu; adică eu în calitate de subiect de drept. „Corpul uman este substratul persoanei; el face persoana".
Într-o opinie, s-a spus despre corpul uman că poate și chiar trebuie să fie considerat un lucru; dar nu un lucru oarecare, la fel cu celelalte. S-au mai invocat texte ale Codului civil conform cărora numai lucrurile care sunt în comerț pot face obiectul convențiilor. Altfel spus, dacă corpul uman nu poate face obiectul convențiilor, aceasta s-ar datora faptului că el ar fi un lucru în afara comerțului; dar totuși un lucru.
Această argumentare nu convinge. În adevăr, dacă lucrurile în afara comerțului nu pot face obiectul convențiilor, cu atât mai mult este astfel pentru tot ceea ce nu poate fi considerat un lucru, adică corpul uman care este o componentă a persoanei umane.
Așadar întrebarea: este persoana proprietara corpului său sau un simplu uzufructuar și riscă să amestece două ordini și să introducă abuziv în discuție terminologia patrimoniului. în Corpul uman nu este un lucru, este persoana însăși; este vorba de a fi, nu de a-l avea. Persoana este fizică, iar corpul este persoana în carne și oase, persoana încarnată. A recunoaște individului un drept de proprietate asupra corpului său înseamnă că ar trebui să considerăm valabile toate actele sale de dispoziție care îl privesc. A considera corpul uman un lucru când de fapt este persoana însăși înseamnă a confunda subiectul cu obiectul. Opinia majoritară vede asupra propriului corp un drept al personalității, unul dintre drepturile primordiale ale individului. Nu se poate vorbi despre un drept subiectiv oarecare pentru a califica raportul persoanei cu corpul său: mai mult decât atât ar fi vorba despre o libertate, de una dintre expresiile libertății fizice.
Respectul corpului uman vizează, în primul rând, persoana umană și apoi corpul însuși. Acest respect este datorat indiferent dacă este vorba despre un corp sănătos sau de unul cu o sănătate precară.
Persoana nu este mai întâi spirit, voință, judecată, consimțământ; persoana nu este spirit sau voință pură. Specific ei este de a fi, în mod inseparabil, carne și voință. Suportul necesar persoanei este corpul care este de bază. în adevăr, corpul există înainte ca voința să se consolideze și el rămâne chiar dacă voința s-ar altera. El, corpul, cere protecție atunci când voința nu-l ajută să se apere (este cazul copilului de vârstă fragedă sau al debililor mintali). Se poate spune: corpul este persoana prin destinație.
Corpul uman este compus din organe, țesuturi, sânge (acesta din urmă constituind elementul pilot). Trebuie să se distingă între corpul uman considerat ca un ansamblu de organe, pe de o parte, și, pe de altă parte, elementele (organe, țesuturi) și produsele corpului uman (sânge, lapte de mamă, spermă etc); în funcție de progresele științei, acestea din urmă pot fi detașate de corp și pot dobândi caracterul de lucruri, care însă nu pot face obiectul unui drept patrimonial. Acestea, chiar desprinse, nu devin bunuri patrimoniale. Ele, chiar separate de corp, cer un respect comparabil cu cel datorat corpului uman; ele poartă amprenta umanității lor. Nu trebuie uitat însă că corpul uman este mai mult decât suma elementelor care îl compun.
Este apoi necesar să se precizeze că, alături de corpul uman, cealaltă componentă esențială a persoanei este viața. Corpul uman neanimat nu este o persoană; atunci când viața a părăsit-o, o persoană a încetat să mai fie persoană. Chiar impregnat de personalitatea celui care a fost, un cadavru este totuși un lucru. Aceasta nu înseamnă că cadavrul nu cere o protecție specială. Dar noțiunea de inviolabilitate nu are același sens în cazul în care este vorba despre o persoană în viață sau de un mort.
Fiecare individ este într-o mare măsură stăpânul corpului său; dar această putere este totuși limitată, în general, de ordinea publică și de bunele moravuri. Libertatea naturală a omului asupra propriului corp este măsurată prin lege (de exemplu, sterilitatea ireversibilă, mutilările voluntare pentru a încasa o indemnizație de asigurare ori a eluda serviciul militar etc.).
Noul Cod civil în art. 60 care poartă titlul marginal Dreptul de a dispune de sine însuși statuează (în premieră) că persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Așadar, în virtutea acestui principiu, persoana fizică poate să-și dea acordul pentru unele intervenții medicale constând în experimente, teste, prelevări, tratamente în scop terapeutic sau în scop de cercetare științifică, efectuate în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.
Unii autori împart actele juridice privind corpul uman în: acte de conservare asupra corpului uman (de pildă, contractele de furnizare a serviciilor medicale pentru „întreținerea" și „repararea" corpului uman, inclusiv serviciile de chirurgie esetetică și tatuajul); acte de administrare asupra corpului uman (în primul rând contractul individual de muncă sub forma unei munci fizice sau intelectuale); acestea ar fi actele de gestiune normală asupra corpului uman pe care persoana le încheie în scopul valorificării potențialului corpului; acte de dispoziție asupra corpului uman care sunt de o gravitate deosebită deoarece poartă asupra întregului corp uman ori numai asupra organelor și produselor sale; prin ele persoana poate să dispună de propriul corp pentru a se salva pe sine (de exemplu, extirparea unui sân, amputarea unui picior etc, desigur, în cadrul unor proceduri chirurgicale) sau pentru a salva viața sau sănătatea altuia prin acte de altruism (bunăoară, prelevarea și transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană, utilizarea tehnicilor de reproducere umană etc), inclusiv sterilizarea, schimbarea de sex, automutilarea și chiar suicidul.
Statutul civil al corpului uman este reglementat prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, îndeosebi prin Titlul VI: „Efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic" (anterior era în vigoare Legea nr. 2/1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane, modificată prin Legea nr. 39/2003) și, evident, de prevederile noului Cod civil (art. 60-69).
Acest statut este complex. Complexitatea sa derivă din aceea că el nu se mulțumește, ca în abordarea clasică, să protejeze corpul uman în întregul său, ci protecția merge până la detaliu. Corpul uman este descompus în elementele sale, adică țesuturi și organe pe care, de asemenea, le ocrotește.
Faptul determinant al intervenției legiuitorului este posibilitatea tot mai mare de transfer în interesul sănătății unei ființe umane de organe, țesuturi, celule ale corpului altei ființe umane, vii sau moarte, lată că dreptul reacționează la performanțele științei medicale. Totuși, s-au formulat destule obiecții care susțineau că medicul nu are dreptul de a-l imita pe Demiurg, ci trebuie să lase natura să-și urmeze cursul, așa cum a hotărât Creatorul.
Dacă corpului uman i se aplică principiul nepatrimonialității, același principiu operează și pentru elementele sale chiar separate de corp (organe, țesuturi și celule). Astfel, legea statuează că prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule umane se va face în scop umanitar, are un caracter altruist și nu constituie obiectul unor acte și fapte juridice în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură.
Deși legea exclude ca individul să dispună cu titlu oneros de elementele și produsele corpului, îi acordă totuși acestuia posibilitatea de a dispune de ele cu titlu gratuit; aceasta înseamnă că elementele corpului uman nu sunt cu totul indisponibile.
1.4. Capacitatea civilă a persoanei fizice
În noul Cod civil, capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu a persoanei fizice sunt reglementate în Titlul II, „Persoana fizică", Capitolul I, „Capacitatea civilă a persoanei fizice" (art. 34-48).
Foarte general, capacitatea juridică este aptitudinea de a deveni titular de drepturi și obligații și de a le exercita.
Capacitatea civilă este o parte a capacității juridice care constă în aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile civile și de a-și asuma obligații civile, prin încheierea de acte juridice. „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”.
Calitatea de subiect de drept a persoanelor fizice și juridice se exprimă în capacitatea lor civilă. Ea se împarte în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.
Este evident că între capacitatea juridică și personalitatea juridică există mai multe puncte comune; deși, uneori, distincția este subtilă, ele totuși nu se confundă. Astfel, în timp ce personalitatea juridică este o aptitudine generală de a participa la viața juridică, capacitatea precizează pentru fiecare persoană condițiile acestei participări. Bunăoară, capacitatea deplină este recunoscută, în principiu, tuturor persoanelor majore și le abilitează să dobândească și să exercite toate drepturile lor civile.
Apoi, personalitatea juridică abilitează participarea persoanei nu numai la raporturile juridice civile, ci și la raporturi juridice de altă natură, conferindu-i acesteia nu numai calitatea de subiect de drept civil, ci și pe aceea de subiect de dreptul muncii, drept administrativ, drept financiar etc.
Capacitatea juridică se divide în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu, diviziune care este străină personalității juridice; ea nu întreține aceleași raporturi cu fiecare dintre ele.
De altă parte, noțiunile de personalitate juridică și capacitate juridică de folosință nu se suprapun. În adevăr, capacitatea de folosință presupune compartimentări; ea distinge între capacitatea politică și capacitatea civilă care sunt independente una de alta. Deci, și capacitatea de folosință este divizibilă. Personalitatea juridică este în mod obligatoriu indivizibilă.
Desigur, dezvoltându-se în același plan, ele se întâlnesc în mod necesar. De pildă, absența personalității juridice s-ar defini ca o incapacitate generală de folosință, ceea ce ar fi de neconceput. De altă parte, incapacitățile speciale de folosință constituie atingeri aduse personalității juridice. Dar personalitatea juridică există chiar și în absența capacității de exercițiu.
Capacitatea civilă cuprinde două grade: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Individul are de la naștere (uneori chiar înainte de naștere) capacitate de folosință, adică el are drepturi și obligații. Orice persoană, oricare i-ar fi vârsta, sexul, starea civilă etc. are folosința drepturilor civile; ea are personalitate juridică.
Dar această capacitate de folosință nu este totuși suficientă pentru ca persoana să încheie acte juridice valabile. Legea consideră că, pentru încheierea acestora, persoana fizică trebuie să fi ajuns la o maturitate psihică pentru că numai așa ea este conștientă și responsabilă pentru actele sale. Mai concret, legiuitorul leagă îndeplinirea valabilă a actelor juridice de o voință conștientă și de un discernământ necesar pentru a conștientiza însemnătatea și consecințele lor. Numai voința rațională trebuie să creeze consecințe juridice.
Discernământul constituie fundamentul, suportul, capacității de exercițiu a omului. Așadar, dacă capacitatea de folosință reprezintă prima condiție a existenței capacității de exercițiu, a doua condiție o constituie discernământul.
Dacă capacitate de folosință are orice persoană fizică, capacitate de exercițiu (deplină) au numai persoanele cu discernământ.
Fără îndoială, discernământul este o chestiune care ține de înaintarea în vârstă și de sănătatea psihică, de la individ la individ. La unii minori discernământul apare la o vârstă mai fragedă, de „12-14 ani, la alții mai târziu, la 14-18 ani, iar la alții niciodată". Sunt deci copii care „nu știu ce fac" și „copii care știu"; sau sunt copii care înțeleg importanța și semnificația comportamentului lor și copii care nu înțeleg acest lucru.
Dar legiuitorul a fost nevoit să delimiteze existența discernământului și calitatea acestuia, statuând că au capacitate de exercițiu deplină persoanele majore și normale din punct de vedere psihic în timp ce minorii și majorii care suferă de o boală psihică gravă și sunt puși sub interdicție sunt lipsiți sau restrânși în capacitatea lor de exercițiu.
La Roma nu aveau capacitate de exercițiu: impuberii (cei care nu împliniseră o anumită vârstă), femeile, risipitorii (prodigii) și nebunii (furioși). Totuși dreptul roman îl considera complet incapabil pe copilul în vârstă de până la 7 ani (infantes) în timp ce copilul între 7 și 14 ani (infantae proximi sau pubertatis proximus) era capabil, dar numai în privința actelor ce îi sporea patrimoniul; de la vârsta de 14 ani dreptul roman primitiv cunoștea capacitatea deplină.
Experiența a dovedit că acest majorat timpuriu nu era în interesul copilului și de aceea prin Legea Praetoria minoritatea a fost prelungită până la 25 de ani (legitima actas). Până la majorat acești minori puteau contracta, dar numai asistați de un curator. Dacă actul juridic încheiat nu era asistat de curator și producea minorului un prejudiciu, el putea fi anulat printr-o restitutio in integrum. Treptat, curatorii au fost asimilați cu tutorii.
Așadar, în rezumat, incapacitatea minorului în primii ani ai copilăriei era radicală; apoi, după pubertate minorului nu-i mai sunt interzise decât actele care îi aduc o leziune.
Pravila lui Matei Basarab, Codui Caragea și Codul Calimah stabileau și ele vârsta majoratului la 25 de ani.
Codul nostru civil de la 1864 a coborât vârsta majoratului la 21 de ani. În schimb, a eliminat perioada de tranziție între incapacitatea totală și deplina capacitate; deci, în mod brusc, prin împlinirea vârstei de 21 de ani persoana se bucura de capacitate de exercițiu deplină.
Acest sistem a fost, pe drept cuvânt, criticat deoarece fără o perioadă de acomodare juridică fostul minor, neavând o experiență, era expus să contracteze obligații oneroase și riscante (acest pericol la care ei erau expuși se numea la romani circumscriptio adolescentinne). Dar incapacitatea minorului sub imperiul Codului civil nu era absolută. Emanciparea minorului însemna desființarea puterii părintești sau a tutelei și atribuirea unei capacități restrânse minorului. Emanciparea era de două feluri: expresă când părinții minorului care avea 18 ani împliniți declarau emanciparea în fața tribunalului și tacită când emanciparea opera de drept prin căsătorie.
Actualmente sediul materiei îl constituie secțiunea a 2-a, Titlul II – „Persoana fizică" – din noul Cod civil care reglementează capacitatea de exercițiu a persoanei fizice (art. 37-48).
Potrivit definiției legale: „Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile" [art. 37 C. civ.].
Un inventar al acestor caractere cuprinde: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea și egalitatea.
Legalitatea capacității de exercițiu înseamnă că legea constituie unicul izvor al acestei capacități, ea neputând fi creată prin voința individuală. Așadar, legea este cea care stabilește elementele și condițiile capacității, începutul și încetarea ei etc, iar normele care reglementează această materie sunt imperative (deci de la ele nu se poate deroga).
Generalitatea exprimă ideea că orice persoană fizică care are capacitate de exercițiu are aptitudinea de a încheia orice fel de acte juridice civile (bineînțeles, licite); așadar, acest caracter se referă la conținutul capacității de exercițiu. Apoi, generalitatea nu trebuie înțeleasă în mod absolut deoarece există capacitate de exercițiu deplină și capacitate de exercițiu restrânsă.
Inalienabilitatea. Articolul 29 alin. (2) C. civ. [vechiul art. 6 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954] dispune: „Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu". Rezultă deci că, asemenea capacității de folosință, capacitatea de exercițiu nu poate fi înstrăinată prin acte juridice și nu este admisibilă renunțarea la ea.
Intangibilitatea capacității de exercițiu este exprimată în art. 29 alin. (1) C. civ. care stabilește că: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege". Aceasta înseamnă că, de regulă, nu este îngăduită lipsirea totală sau parțială a unei persoane de capacitate de exercițiu și că numai legea poate stabili derogări de la această regulă.
Egalitatea capacității de exercițiu este consacrată în art. 30 C. civ.: „Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile". Așadar, textul citat vorbind despre „capacitate civilă", rezultă că sub acest aspect egalitatea se referă deopotrivă atât la capacitatea de folosință, cât și la cea de exercițiu.
Așa cum s-a subliniat, această reglementare este o reflectare a principiului egalității tuturor cetățenilor, principiu consfințit de Constituție. Dar egalitatea capacității în general este reiterată deseori în convențiile și pactele internaționale.
Capitolul 2
Dreptul la viață a persoanei fizice în doctrina juridică românească
2.1. Definiții generale privind dreptul la viață
Viziunea autorilor români asupra acestui drept s-a reflectat în clasificările pe care le-au propus. De regulă, dreptul la viață este inclus în aceeași categoric cu dreptul la integritate fizică și psihică (alături de care este și consacrat în Constituție). Aceste drepturi au fost considerate drepturi care ocrotesc ființa umană ca „entitate biologică”, pornind de la „triada structurii umane”, anume ființa umană ca ființă biopsiho-socială. O caracteristică a acestei categorii o constituie faptul că ele pot fi exercitate independent de un raport social, în cadrul căruia alți cetățeni să fie implicați printr-o atitudine participativă.
Dreptul la viață a fost calificat în doctrina românească ca fiind „cel mai natural drept al omului”, „cel dintâi și cel mai firesc drept al ființei umane”. Considerându-se că viața este valoarea supremă, esențială a ființei umane, acest drept reprezintă izvorul tuturor celorlalte drepturi fundamentale.”
Dreptul la viață nu a fost expres consacrat până în 1991, dar protecția acestuia era asigurată prin întregul ansamblu de drepturi cuprinse în legile fundamentale ce s-au succedat până atunci. Această caracteristică a istoriei constituționale românești, o plasează în rândul țărilor care au considerat că nu este necesară o formulare expresă, datorită caracterului implicit al acestuia. Odată cu Constituția din 1991 însă, Adunarea Constituantă a elaborat o Constituție modernă, care a valorificat tradiția impusă în ultima jumătate a secolului trecut, de principalele instrumente internaționale, în ceea ce privește recunoașterea expresă a dreptului la viață.
Individul se bucură de acest drept prin simplul fapt că s-a născut fără să fie necesar concursul altor cetățeni.
Drepturile care ocrotesc ființa umană ca entitate biologică au fost considerate „universale, absolute și perene”, protecția acestor drepturi justificând fără niciun fel de condiții prealabile solidaritatea internațională și concertarea acțiunilor internaționale alături de cele interne. Dreptul la viață este recunoscut individului, indiferent de statutul său juridic, de cetățean, străin sau apatrid.
2.2. Conținutul și delimitările
Doctrina românească a purtat propriile dezbateri cu privire la conținutul acestui drept, confruntându-se două curente principale, cei care îl înțeleg în sens restrâns și cei care îi recunosc un sens larg.
Primul curent ar fi cel mai bine reprezentat de Ioan Muraru, care își bazează concluziile pe sensul consacrat de art. 22 din Constituția României din 1991. Constituția a înțeles să garanteze inviolabilitatea vieții fizice a individului, abordare considerată cea mai eficientă din punct de vedere juridic. Ințelegerea dreptului la viață stricto senso, ar fi și în spiritul Convenției europene, la oare România este parte și care are o deosebită influență asupra regimului drepturilor omului în statele care sunt părți. Totuși, se adaugă faptul că dreptul la viață în sensul său larg poate fi considerai asigurat prin întreg sistemul constituțional actual.
In ceea ce privește sensul larg al dreptului la viață, unii autori consideră că importanța de necontestat a acestuia, îi explică virtutea de a îngloba unele din drepturile susceptibile de exercitare colectivă sau așa-zisele drepturi din a „treia generație”, ca dreptul la pace, la dezvoltare, la protecția mediului ambiant.
Unii autori, deși nu înțeleg să dea dreptului la viața un sens larg, totuși susțin ca se află în strânsă legătură cu drepturi ca cel al persoanei de a dispune de ea însăși, sau dreptul de a întemeia o familie. Modul în care este prezentată această opinie riscă însă să dea naștere unor confuzii cu privire la conținutul dreptului la viață și cel de a procreea sau al dreptului la viață privată. De asemenea se poate spune că practic toate celelalte drepturi reprezintă un „corolar" al acestui drept esențial și nu numai acestea.
2.3. Reflectarea conceptului de drept la viață în constituții și legislații
Indiferent de consacrarea expresă sau implicită a dreptului la viață, toți legiuitorii naționali au trebuit să se pronunțe asupra momentului din care este recunoscut acest drept, atunci când au reglementat avortul. Opiniile sunt împărțite, dar în prezent majoritatea statelor admit sub o formă sau alta, această practică.
In dreptul constituțional comparat, se admite faptul că în general dreptul la viață este consacrat expres doar stricto senso, ca un drept al individului de a cere protecția de către stat a inviolabilității vieții sale, împotriva oricărei atingeri ilicite comise de alte persoane, indiferent de statutul legal al acestora și de interesul privat sau public, pe care aceștia îl reprezintă.
Explicația pentru omisiunea acestui drept în textele Constituțiilor anterioare celor contemporane, ține poate tocmai de caracterul său fundamental, fără de care niciun alt drept nu este imaginabil, de aceea consacrarea sa nu era resimțită ca o necesitate. De-a lungul timpului însă, odată cu nesocotirea dreptului la viață al unor persoane considerate a fi „neînsemnate” sau a unor întregi grupuri rasiale, etnice sau religioase, s-a impus în mod imperativ formularea expresă a acestui drept în legile fundamentale ale statelor.
Printre statele care interzic avortul voluntar cu desăvârșire și acceptă recurgerea la această procedură doar în cazuri extreme se numără Irlanda și Mexicul. In cazul Irlandei, protecția vieții încă din momentul concepției este înscrisă în Constituție.
Avortul este legal doar în caz de pericol grav pentru sănătatea mamei, ipoteză în care se încadrează și posibilitatea sinuciderii ca urmare a unui viol. In urma jurisprudenței Curții Europene, care a condamnat Irlanda pentru legislația foarte rigidă, care restricționa până și accesul la informații cu privire la avort, Constituția a fost modificată și prevede expres dreptul la informare cu privire la astfel de probleme. In cazul Mexicului, deși legislația incriminează avortul, datorită condițiilor economice, aceste fapte sunt rareori urmărite penal.
Cu privire la o legislație atât de rigidă, instanța supremă canadiană a arătat că „a forța o femeie să ducă la termen o sarcină, sub amenințarea unei dispoziții de drept penal, când aceasta nu dorește, este o ingerință profundă asupra corpului său și deci o atingere adusă securității și libertății vieții private, care garantează o largă autonomie asupra deciziilor importante privind intimitatea vieții sale.
Alte instanțe naționale au ales o cale de mijloc. Tribunalul Constituțional spaniol a recunoscut dreptul la viață din momentul concepției, dar s-a stabilit că trebuie să existe un echilibru între interesele râtului și cele ale mamei. O soluție asemănătoare a dat și Tribunalul constituțional german, susținând că dispoziția „orice persoană" din Constituție trebuie interpretată în sensul că înglobează și ființele ce se vor naște, dar a admis avortul în anumite limite de timp și condiții.
Curtea supremă norvegiană a subliniat că în această problemă trebuie să decidem asupra protecției eventuale a fătului de către art. 2 al Convenției europene, pe baza unui echilibru adaptat la gradul de maturitate biologică a fătului și la elementele care militează pentru autorizarea femeii de a întrerupe sarcina.
Cazul Franței ne oferă o perspectivă interesantă asupra conceptului de drept la viață, printr-o jurisprudența bogată însă, deseori, plină de contradicții. Consiliul Constituțional a admis în 1993 dezincriminarea autoprovocării avortului, apreciind că, în cazul embrionului uman, nu este protejat atât un drept la viață cât un interes al statului legat de o persoană potențială. Conform legii din 1975 privind întreruperile voluntare de sarcină, aceasta garantează respectul oricărei persoane, de la începutul vieții. Acestui principiu nu i se va aduce atingere decât în caz de necesitate și conform limitelor și condițiilor definite de lege.
Problema protecției fătului se complică atunci când vorbim despre statutul său de subiect pasiv al infracțiunilor de omucidere. În această materie există multe decizii ce indică o practică neunitară.
Astfel, întâlnim cazuri în care medicul a fost condamnai pentru ucidere din culpă în cazul aplicării incorecte a forcepsului asupra unui copil ce era pe punctul de a se naște, încă neseparat de mamă.
Dacă în acest caz, perioada de timp ce separa acel copil de momentul primei respirații, era relativ scurtă, alte decizii au fost în același sens, deși sarcina era încă departe de termen. S-a reținut drept criteriu de viabilitate posibilitatea ca fătul să se nască viabil, iar moartea să se datoreze exclusiv faptei unui terț. O altă instanță a respins însă o asemenea acuzație pe motiv că în a șasea lună de naștere, nu putea fi sigur faptul că acel copil s-ar fi născut viu.
Spania și unele state ale Statelor Unite ale Americii au recunoscut copilului încă nenăscut, calitatea de subiect pasiv al infracțiunilor contra persoanei. Legislatorul californian a amendat Codul penal pentru a include și uciderea unui făt în definiția omorului, exceptând avortul voluntar. Ulterior s-a precizat că nu se cere condiția viabilității pentru a fi subiect pasiv al infracțiunii de omor. Cu privire la acest element se diferențiază jurisprudența americană, față de cea franceză, care încă mai caută un criteriu definitiv al viabilității fătului.
In final, contradicția poale fi explicată, în opinia unui autor, prin aceea că embrionul este protejat ca o ființă umană, atât timp cât nu intră în opoziție cu drepturile fundamentale ale mamei, moment în care acestea devin prioritare.
Cu privire la obligațiile ce trebuie îndeplinite de stat pentru protecția vieții, statele s-au confruntat cu diferite probleme. O hotărâre deosebit de interesantă a unei instanțe naționale cu privire la dreptul la viață în lumina obligațiilor impuse stalului de art. 2 al Convenției europene este cea a Curții Constituționale germane. In această speță, s-a susținut de către reclamant că art. 2 obligă statul să răspundă pozitiv cerințelor unor teroriști pentru a salva viața ostaticilor (în speță era vorba despre eliberarea unor teroriști condamnați). Curtea a considerat că refuzul nu reprezintă o încălcare a dreptului la viață.
In ceea ce privește excepțiile de la dreptul la viață. Curtea Constituțională austriacă a considerat că acest drept nu a fost încălcat atunci când forțele de ordine au recurs la arme împotriva unui infractor periculos care nu a răspuns somației. In același sens s-au pronunțat și instanțe belgiene, toate considerând că recurgerea la forță a fost proporțională cu pericolul prezentai de situație, iar moartea individului a fost consecința involuntară a acțiunilor absolut necesare ale forțelor de ordine.
Una din dilemele etice, dar și juridice ale acestui secol ține de reglementarea intervențiilor științifice asupra embrionului. în această problemă legiuitorul din majoritatea țărilor lumii a fost în urma progresului și a aplicațiilor medicale. Acest lucru a condus la un vid legislativ considerat în prezent ca nepermis atunci când miza este însăși identitatea genetică a ființei umane. La nivel european s-a simțit nevoia stabilirii unor principii de bază pentru acest domeniu.
Așa cum se declară și în textul Convenției europene privind drepturile omului și biomedicina, demnitatea și identitatea genetică a ființei umane trebuie protejate împotriva derapajelor științei.
O problemă cu care se confruntă toți cei care abordează acest domeniu este cea a definirii noțiunii de «ființă umana înainte de naștere». Convenția europeană privind drepturile omului și biomedicina vorbește despre „ființe umane", „embrioni" și „viitorul copil", dar nu oferă o definiție pentru niciunul dintre acești termeni. Atunci când este vorba despre manipularea ființei umane în formă embrionară, este esențial să încercăm să delimităm momentele evoluției acesteia, în funcție de care să putem vorbi despre o protecție adecvată, dacă nu chiar de drepturi. Diversitatea legislațiilor privind cercetarea științifică asupra embrionilor se reflectă asupra definiției acestora.
Astfel, în majoritatea legislațiilor nu este oferită nicio definiție, cum este cazul Belgiei, Danemarcei, Finlandei sau Franței. Legislațiile care oferă o definiție se axează pe criteriile biologice ale embrionului sau fătului, ale căror nuanțări vor rămâne probabil în sarcina instanțelor naționale.
2.4. Dreptul la viața privată în Codul civil
Protecția vieții private în formele actuale este un fenomen relativ recent deoarece în ultimii ani viața privată a devenit, dacă nu o valoare, cel puțin o caracteristică a civilizației contemporane. Nu avem o definiție normativă a acestui drept.
Noul Cod civil în art. 71 reglementează dreptul la viața privată în următorii termeni: „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. (2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75. (3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75". De altă parte, atingerea vieții private, în anumite condiții, constituie infracțiune de „Violare a vieții private", potrivit art. 226 din noul Cod penal. Apoi, art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului dispune: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și al corespondenței sale". De asemenea, hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului (care au o mare influență în acest domeniu) jalonează conținutul acestui drept. Din aceste puține repere putem totuși contura unele particularități ale dreptului la viața privată, și anume: este o noțiune relativă (care include viața intimă, de familie, sănătatea etc); este o noțiune evolutivă (într-un context temporar și spațial); este o noțiune subiectivă (se apreciază de la caz la caz).
Având un obiect care corespunde unor noțiuni generice, dreptul la viața privată (la fel ca și celelalte drepturi ale personalității) nu se lasă ușor definit; în orice caz, așa cum rezultă din Constituție și din Codul civil, în conținutul său trebuie să se cuprindă viața intimă, personală, familială, locuința, corespondența etc.
Într-o formulare negativă, respectul acestui drept înseamnă o datorie de absten-țiune pe toată zona vieții private: „a rămâne necunoscut (dreptul la anonimat), a nu fi pândit, urmărit, solicitat, chestionat, descris; apoi, a nu i se pronunța persoanei numele în public, a nu i se divulga biografia sau genealogia, starea averii sau a datoriilor; a nu contabiliza actele cotidiene ale celuilalt"2. într-o altă definiție, viața privată presupune prezența unei sfere de autodeterminare, pe de o parte, și de excludere, pe de altă parte.
Demnitatea, onoarea, reputația și viața privată sunt în același timp concepte autonome, dar și strâns legate. Protecția demnității, onoarei, reputației și vieții private nu au același fundament și, deci, nu au aceeași finalitate. Dreptul la viața privată tinde să protejeze pacea și liniștea vieții personale și rezultă din noțiunea de libertate, de unde și dificultatea de a-i determina câmpul de aplicare.
Într-o societate democratică, fiecare persoană are două vieți: viața sa publică și viața sa privată. în ce privește viața privată, art. 26 din Constituția noastră statuează: „Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri". „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie" stabilește art. 8 din Convenția europeană privind drepturile omului. Menționăm că la scurt timp de la accidentul în care și-a pierdut viața Prințesa de Wales, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o rezoluție (rezoluția nr. 1165-1998), prin care s-a urmărit o întărire a protecției vieții private împotriva ingerințelor persoanelor fizice și a instituțiilor private, inclusiv a mijloacelor de comunicare în masă.
După cum foarte exact s-a arătat, dreptul la respectarea vieții private aparține patrimoniului moral al persoanei fizice și constituie o prelungire a personalității acesteia. Este necesar să se acorde persoanei o sferă secretă a vieții dinlăuntrul căreia ea să aibă puterea să-i îndepărteze pe terți. Dreptul trebuie să recunoască indivizilor caracterul privat al vieții și respectarea acestuia. într-un anumit sens respectul vieții private înseamnă, așa cum s-a spus, dreptul de a fi lăsat în pace, dreptul de a fi singur.
Acest drept are un conținut complex: viața personală, viața de familie, viața sentimentală, starea materială, starea de sănătate, protecția împotriva violențelor sexuale etc. Respectul vieții private trebuie să conțină, așa cum s-a spus, într-o anumită măsură dreptul individului de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi. Mai mult, o persoană (victimă) se poate opune zelului indiscret al binefacerii; astfel ea poate să interzică să fie deschisă o subscripție publică în beneficiul său. Sau, o persoană se poate opune ca viața sa intimă să fie, chiar cu schimbarea numelor, romanțată de către un scriitor într-o manieră transparentă.
În prezent, noțiunea de viață privată, în sensul art. 8 al Convenției, a fost extinsă de instanța europeană. Astfel, ea cuprinde dreptul persoanei la viața privată intimă, personală, dreptul acesteia la viața privată socială și dreptul persoanei la un mediu înconjurător sănătos.
Atunci când se acordă protecție vieții private, trebuie să se delimiteze de viața publică. Dar a stabili între ele o graniță exactă nu este un lucru lipsit de dificultate. Vedetele ecranului, oameni politici, artiști etc, dincolo de viața lor publică au o viață privată la care, în mod firesc, țin. Unii indiscreți consideră că în cazul lor nu ar trebui să se facă o disociere între aceste două moduri de viață, că viața privată contribuie la explicarea vieții publice, mai mult chiar, că cel care a urmărit cucerirea celebrității a renunțat prin aceasta la sfera sa de intimitate.
Ocrotirea drepturilor personalității vine adesea în coliziune cu libertatea presei și cu dreptul la informare a opiniei publice.
Jurnaliștii nu se vor putea disculpa de răspundere juridică decât dacă:
a) au acționat cu bună-credință;
b) dacă au efectuat o anchetă cu adevărat serioasă;
c) au dat dovadă de circumspecție și au respectat etica jurnalistică. Informația – așa cum s-a subliniat în pct. 8 din Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003 din 1993 cu privire la etica ziaristică -trebuie transmisă fără nicio intervenție exterioară, fie din partea autorităților publice, fie din partea mediului privat. Buna-credință presupune: legitimitatea scopului urmărit, absența animozității personale, obiectivitate, măsură și decență în expresie, respectarea principiului nevinovăției. Dezbaterilor politice le este totuși admisă o polemică mai animată (mai dură); în acest caz obligația de prudență este atenuată (nu însă suprimată), iar atacurile nu trebuie să depășească un anumit prag.
Așa cum a statuat și Comisia Europeană a Drepturilor Omului, întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai redusă dacă persoana pune în contact viața sa privată cu viața sa publică. Dar viața privată trebuie protejată chiar și în locurile publice.
Se poate reține din cele înfățișate că este dificilă concilierea respectării vieții private cu dreptul la informare. Dar o informație devine legitimă, chiar dacă poartă asupra vieții private, dacă ea este utilă interesului general, cu condiția de a nu aduce atingere demnității umane. Aceasta înseamnă că întotdeauna o informație este ilicită când ea nu este justificată de un interes general.
Pot fi considerate atingeri aduse vieții private, potrivit noii reglementări:
a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuință sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane, aflată într-un spațiu privat, fără acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise sau audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;
h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu altă persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele. Aceste împrejurări vor fi considerate atingeri aduse vieții private sub rezerva aplicării art. 75 din același Cod.
Capitolul 3
Dreptul persoanei fizice la sănătate și integritate potrivit dreptului civil
3.1. Protecția corpului uman prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și prin prevederile noului Cod civil
Corpul uman este un sanctuar inviolabil. Orice atingere a corpului este o atingere a persoanei. Protecția persoanei depinde deci de protecția primordială a corpului uman. Principiul inviolabilității persoanei și, deci, a corpului uman, a existat din cele mai vechi timpuri (bunăoară, legea penală care incrimina atingerile aduse corpului uman).
Principiul inviolabilității care se degajă din lege este fundamental, deoarece niciun individ nu poate fi constrâns să suporte o atingere adusă corpului său, chiar când ea se justifică prin interesul legitim al altui individ. Aceasta este regula dreptului privat, deoarece conflictul are loc între două interese particulare din care niciunul nu este a priori superior celuilalt. Dar, spre deosebire de dreptul privat, în dreptul public interesul statului face licită constrângerea corporală (de pildă, arestarea inculpatului sau vaccinarea obligatorie); sau, în cazul legitimei apărări, când victima unei agresiuni ripostează, iar responsabilitatea penală este înlăturată. Unii autori consideră ca atingeri legitime ale corpului circumcizia și corecția părintească. Alți autori adaugă și excizia care, acolo unde este acceptată, ar avea menirea de a fixa o ființă ambivalență și puțin diferențiată în sexul său. La unele populații există credința că o femeie care nu este excizată nu poate, în mod tradițional, să-și găsească un soț (pentru o mamă efectuarea acestei practici este o dovadă de dragoste).
Reglementările relativ recente recunosc valoarea și protecția corpului uman prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată și completată, (Titlul VI) privind prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule umane. Coordonarea, supravegherea, aprobarea și implementarea oricăror dispoziții privind activitatea de transplant revin Agenției Naționale de Transplant și prin dispozițiile noului Cod civil.
Principiile protecției corpului uman. Prin prisma noii reglementări -dar și a celorlalte dispoziții legale în materie se desprind cel puțin trei principii, și anume: 1) Fiecare individ are dreptul la respectul corpului său; 2) Corpul uman este inviolabil; în adevăr, art. 64 C. civ. statuează:
(1) Corpul uman este inviolabil.
(2) Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică și psihică. Nu se poate aduce atingere integrității ființei umane decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege; se subliniază însă că de la acest principiu pot exista unele excepții strict stabilite de lege.
3) Corpul uman și elementele sale (organe, țesuturi și celule) nu pot face obiectul unui drept patrimonial; principiul nepatrimonialității corpului uman este enunțat în art. 66 C.civ. La acestea noul Cod civil pare a adăuga încă unul și anume acela că interesul și binelui ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau științei. El nu este un principiu egoist ci un „barometru" care trebuie să asigure măsura atingerilor legale aduse.
Puțin mai concret, o analiză a dispozițiilor invocate presupune, pe de o parte, prelevarea de organe, țesuturi și celule de la o persoană în viață sau decedată și, pe de altă parte, transplantul acestora.
3.2. Prelevarea de organe, țesuturi și celule de la o persoană în viață
În această materie, alături de principiul inviolabilității și intangibilității corpului uman, funcționează și regula majoră potrivit căreia în orice intervenție medicală ceea ce se salvează trebuie să fie mai important decât ceea ce se pierde.
Prin prelevare, în sensul legii, se înțelege recoltarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană sănătoase morfologic și funcțional, în vederea efectuării unor proceduri de transplant. De altă parte, prin transplant se are în vedere acea activitate medicală prin care, în scop terapeutic, în organismul unui pacient, denumit primitor, este implantat sau grefat un organ, țesut ori o celulă prelevat/prelevată de la o altă persoană, numită donator. De regulă, aceste componente dovedite a fi sănătoase înlocuiesc structuri similare compromise. Noua lege, spre deosebire de cea din 1998, menționează expres că reglementările ei se adresează inclusiv tehnicilor de fertilizare in vitro (FIV).
Articolul 68 C. civ. „Prelevarea și transplantul de la persoanele în viață" reglementează această instituție pornind de la Convenția europeană din 4 aprilie 1997 pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, Convenția privind drepturile omului și biomedicina, ratificată prin Legea nr. 17/2001. Art. 19 din Convenția sus-citată dispune: „Prelevarea de organe sau țesuturi de ia o persoană în viață în scopul transplantării se poate face numai în interesul terapeutic al primitorului și numai atunci când nu există țesuturi sau organe adecvate disponibile de la o persoană decedată și nici altă metodă terapeutică alternativă de o eficacitate comparabilă".
Țesuturile și celulele de origine umană prelevate pot fi utilizate imediat pentru transplant sau pot fi procesate sau depozitate în băncile de țesuturi și celule, acreditate sau agreate de Agenția Națională de Transplant. Transplantul de țesuturi sau celule se efectuează numai din aceste bănci.
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (Titlul VI) autorizează asemenea practici, dar le subordonează unor condiții restrictive. Astfel, asupra unei persoane în viață prelevarea nu este posibilă decât de !a o persoană majoră (cu capacitate de exercițiu deplină) și cu consimțământul scris, liber, prealabil și expres, conform modelului cuprins în anexa nr. 1 a legii (este vorba despre așa-numitul consimțământ informat). Per a contrario, adică dacă consimțământul nu a fost scris, a fost dat ulterior prelevării sau a fost viciat, prelevarea va fi ilicită; această faptă constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea între 5 și 7 ani (art. 155). Este de menționat că consimțământul poate fi revocat până în ultimul moment. Legea, de regulă, solemnizează consimțământul și consensualizează revocarea acestui consimțământ.
Pentru a-l preveni pe donator de gravitatea operației, legea cere ca consimțământul să fie dat numai după ce în prealabil donatorui a fost informat de medic, asistentul social sau persoanele cu pregătire de specialitate asupra eventualelor riscuri și consecințe pe plan fizic, psihic, familial și profesional rezultate din faptul prelevării. Așadar, se consideră prezența unui consimțământ special care, dacă nu va fi precedat de această informare, nu va fi valabil.
Aici, orice reticență va trebui privită ca un viciu de consimțământ. Medicul specialist nu va putea eluda această informare, argumentând că în astfel de prelevări riscurile obișnuite sunt minime. Tot prealabil și obligatoriu este controlul clinic și de laborator al donatorului.
De altă parte, prelevarea nu va putea fi privită ca licită decât în vederea unei grefe care are un interes terapeutic pentru primitor. Așadar, prelevarea de organe, țesuturi și celule nu poate avea decât o afectațiune specială: în scop terapeutic, deci nici măcar pentru cercetare științifică. Singura cauză legitimă a „convenției”2 își găsește justificarea într-un scop nobil, acela de a ajuta o altă ființă umană. Este vorba de un serviciu civic, căci uneori donația de organe sau țesuturi vizează supraviețuirea primitorului.
O altă condiție pentru ca prelevarea să fie licită este aceea ca ea să nu pună în pericol viața donatorului. Evident că nepericulozitatea prelevării pentru viața donatorului se va aprecia in concreta de specialist. În orice caz, donația nu poate avea ca obiect organe vitale sau unice; acest lucru nu este prevăzut în lege, dar se înțelege de la sine. Prelevarea de organe unice se va putea face numai de la cadavre. Apoi, potrivit noii reglementări, prelevarea, de la donatorii vii de sânge, piele, spermă, cap femural, placentă, sânge din cordonul ombilical, membrane amniotice, ce vor fi utilizate în scop terapeutic, se face cu respectarea regulilor de bioetică cuprinse în regulamentul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu, fără a fi necesar avizul comisiei.
De altă parte, legea interzice prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule umane de la potențiali donatori minori, precum și de la persoanele lipsite de discernământ. Deci, legea exclude total prelevările de țesuturi și organe de la o persoană minoră sau de la un debil mintal. Art. 68 alin. (2) C. civ. stabilește: „Se interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori, precum și de la persoanele aflate în viață, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege”. Nu trebuie să existe pentru persoanele lipsite de discernământ o interdicție judecătorească. Testarea discernământului, precum și stabilirea motivației donării se va face de comisia de avizare printr-un examen psihologic și/sau psihiatric atât donatorului, cât și primitorului.
Totuși, prelevarea de măduvă osoasă (celule stern hematopoietice medulare) care medical este privită ca organ poate fi efectuată și de la un minor, dar numai înanumite condiții, și anume: a) prelevarea se face numai cu consimțământul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani și acordul scris al ocrotitorului legal (părinți, tutore sau curator). Dacă minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, prelevarea se poate face cu acordul ocrotitorului legal; b) consimțământul scris sau verbal al minorului care a împlinit 14 ani se exprimă în fața președintelui tribunalului, după efectuarea unei anchete de către autoritatea tutelară competentă. Ancheta socială este obligatorie și trebuie să preceadă darea consimțământului. Dacă minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă refuză prelevarea (în scris sau verbal), aceasta nu poate avea loc chiar dacă părinții sau reprezentantul legal ar consimți la ea. Consimțământul trebuie să se ia de la fiecare dintre titularii autorității părintești sau, după caz, de la reprezentantul legal. Dacă minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, prelevarea se poate face cu acordul ocrotitorului legal, dar așa cum s-a subliniat și cu audierea obligatorie a minorului care a împlinit 10 ani.
De altă parte, legea asigură respectarea principiilor protecției corpului uman deoarece incriminează determinarea cu rea-credință sau constrângerea (de natură fizică sau morală) unei persoane să doneze organe și/sau țesuturi și/sau celule umane, indiferent sub ce formă, pedeapsa fiind închisoarea de la 3 la 10 ani; sau constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 5 ani fapta persoanei de a dona țesuturi și/sau organe și/sau celule umane, în scopul obținerii unor foloase materiale sau de altă natură. De asemenea, legea pedepsește publicarea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule în scopul obținerii unor avantaje materiale; infracțiunea de trafic de organe și/sau țesuturi cu închisoarea de la 3 la 10 ani; la fel, cumpărarea de organe și/sau țesuturi în scopul revânzării.
3.3. Prelevarea de organe, țesuturi și celule de la o persoană decedată
Noua reglementare în materie permite ca, după constatarea morții, să se efectueze prelevări de organe, țesuturi și celule asupra cadavrului unei persoane care a consimțit personal la un asemenea demers (în timpul vieții) sau, în absența unui asemenea consimțământ, a acordului rudelor (consimțământul familial).
Desigur, în astfel de situații, asupra corpului neînsuflețit nu există riscuri. Este de observat că reglementarea statuată în noul Cod civil este diferită de cea existentă în multe state europene care permit realizarea prelevării (după constatarea morții) pe baza unui consimțământ prezumat dacă înainte de moarte persoana nu a exprimat un refuz în acest sens; noul Cod civil a instituit regula consimțământului expres.
Pentru a pune în concordanță prevederile noului Cod civil cu Legea nr. 95/2006, legea de punere în aplicare a Codului civil nr. 71/2011 a modificat punctul 4 al art. 147 în următorul sens: „în lipsa acordului exprimat în timpul vieții potrivit art. 311 alin. (2) lit. c), prelevarea de organe, țesuturi și/sau celule de la persoanele decedate se face numai cu consimțământul scris al cel puțin unuia dintre membri majori ai familiei sau al rudelor, în ordinea prevăzută la art. 81 din Codul civil”.
Prin O.U.G. nr. 35/2012 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul sanitar, acest punct a fost modificat, astfel: „prelevarea de organe, țesuturi și/sau celule de la persoanele decedate se face numai cu consimțământul scris al cel puțin unuia dintre membri majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: soț supraviețuitor, părinți, descendenți, frate/soră, altă rudă în linie colaterală până la gradul al IV-iea inclusiv, conform modelului prevăzut în anexa nr. 4".
Așadar, familia poate să refuze darea consimțământului, și acest lucru are loc destul de frecvent, nu neapărat dintr-o lipsă de spirit civic cât mai degrabă dintr-un respect religios pentru cadavru. Dacă persoana decedată a exprimat în scris în timpul vieții că nu dorește să doneze țesuturi și organe umane când nu va mai fi, această operațiune nu va putea fi efectuată chiar dacă familia, rudele ori persoana autorizată ar consimți (legea spune „prelevarea nu se poate face sub nicio formă"). Puterea omului asupra corpului său se întinde și asupra timpului când nu va mai fi. Este un drept natural de a dispune de rămășițele pământești. Corpul uman neînsuflețit este într-un fel o prelungire a personalității celui care a fost. Dacă este așa, atunci cu atât mai mult voința exprimată înaintea morții sale de către de cujus trebuie să prevaleze asupra „voinței familiale" care s-ar manifesta după moartea persoanei. Acest refuz ar trebui să poată fi exprimat prin orice mijloc (bunăoară un testament olograf). Dar noua lege cere totuși (surprinzător) un act de refuz al donării avizat de medicul de familie sau înscrierea în Registrul național al celor care refuză să doneze organe, țesuturi și celule. Actul de refuz avizat de medicul de familie va fi prezentat de către aparținători coordonatorului de transplant. Justificarea acestei soluții absurde pare a sta în necesitatea tot mai mare a recoltării de organe ca mod de a salva vieți omenești, și nu neapărat în generozitatea omului de astăzi. În orice caz, limitând modul de exprimare al actului de refuz la cele două forme amintite, ni se pare că se aduce atingere libertății individuale și chiar memoriei defunctului.
În cazul în care persoana nu și-a dat consimțământul expres la prelevare, dar nici nu și-a exprimat refuzul, acordul îl poate da numai: soțul supraviețuitor, părinții, descendenții ori rudele în linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv. Noul Cod civil în art. 81 stabilește: „Prelevarea de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieții, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil și expres dat, în ordine, de soțul supraviețuitor, de părinți, de descendenți ori de rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv". Ordinea prevăzută în acest text trebuie respectată astfel că dacă soțul supraviețuitor va refuza această prelevare, voința exprimată de rudele defunctului pentru prelevare nu va mai avea valoare. După cum dispune art. 15 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, dispozițiile art. 81 sunt aplicabile și persoanelor decedate anterior datei intrării în vigoare a Codului civil. De altă parte, vom mai reține că este suficientă obținerea consimțământului unei singure persoane care face parte din aceeași categorie, eventualele opoziții nemaifiind relevante.
Evident, dacă persoana decedată a exprimat în scris în timpul vieții dorința de a dona organe, țesuturi sau celule (post mortem), nu va mai fi necesar consimțământul familiei, rudelor ori persoanei autorizate în mod legal. Acest consimțământ trebuie dat printr-un act notarial de consimțământ și înscrierea în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule. Pentru cazul revenirii asupra hotărârii luate în aceste forme, anexa nr. 5 (care se numește Declarație-decizie) cere ca actul scris de revenire să fie semnat și de doi martori.
Chiar dacă nu este reglementat în mod expres, legea permite prelevările de organe nu numai de la persoana majoră decedată, ci și de la minorul decedat. Dacă donatorul decedat este minor, prelevarea de organe și țesuturi se poate face numai cu consimțământul scris al părinților sau al reprezentantului legal. Pentru aceleași rațiuni, în prezența unui refuz categoric de a preleva produse umane (exprimat în timpul vieții), prelevarea nu poate avea loc de pe cadavrul unui minor; copilul, în raport cu majorul, nu este mai puțin stăpânul corpului său.
De la principiul inviolabilității corpului uman, chiar și după moarte există o singură excepție când nu este necesară autorizația prealabilă; aceasta este autopsia cadavrului când prelevarea se face în scopul descoperirii cauzelor decesului. Art. 148 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 stabilește că, după prelevarea de pe un cadavru, medicii vor asigura restaurarea sa, în scopul obținerii unei înfățișări demne a corpului defunctului. Prelevarea de țesuturi și organe nu se poate efectua dacă prin actul prelevării se compromite o autopsie medico-legală care a fost solicitată în condițiile legii (art. 156); ignorarea acestei prevederi constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 3 ani.
Legea interzice divulgarea oricărei informații privind identitatea donatorului cadavru, precum și a primitorului; este excepție cazul în care familia donatorului, respectiv primitorul sunt de acord, precum și cazurile în care declararea identității este obligatorie prin lege.
Legea stabilește că repartiția organelor, țesuturilor și celulelor de origine umană prelevate la nivel național se face de către Agenția Națională de Transplant, în funcție de regulile stabilite de aceasta privind alocarea acestora în cadrul sistemului de transplant din România. în cazul în care pe teritoriul național nu există niciun primitor compatibil cu elementele disponibile, acestea pot fi alocate în rețeaua internațională de transplant; aceasta se va face numai pe baza unei autorizații speciale emise de Agenția Națională de Transplant, în caz contrar fapta constituind infracțiune.
3.4. Transplantul de organe, țesuturi și celule umane
Această operațiune se poate efectua numai în scop terapeutic. Transplantul poate fi licit efectuat chiar dacă viața primitorului nu este în pericol. Legea nu cere expressis verbis ca transplantul să fie nepericulos pentru viața primitorului, dar acest lucru se subînțelege; desigur, riscul există, dar acesta trebuie să fie cel dictat de bunul simț și de deontologia profesională.
Transplantul nu poate fi efectuat împotriva voinței primitorului. Acesta trebuie să consimtă la el numai după o prealabilă informare privind eventualele riscuri care pot rezulta; suntem din nou în prezența unui consimțământ special. Informarea se va face, după caz, direct primitorului sau părinților ori reprezentantului legal. Consimțământul primitorului trebuie exprimat în scris, în prezența medicului-șef al secției respective și totodată în prezența a doi martori.
În ipoteza în care primitorul este în imposibilitate de a-și exprima consimțământul, acesta poate fi dat, tot în scris, de unul dintre membrii familiei sau de reprezentantul legal.
În mod excepțional, transplantul poate avea loc și fără consimțământul cerut de lege, dar numai dacă primitorul se află în imposibilitatea de a consimți și datorită unor împrejurări obiective legătura cu familia ori cu reprezentanții legali nu se poate lua în mod util, iar întârzierea ar conduce inevitabil la moartea acestuia. Aceste împrejurări vor fi consemnate de medicul-șef și de medicul curant. Aceasta este intervenția de urgență care se apreciază în interesul terapeutic al pacientului; ea este o excepție de la regula consimțământului când medicul trebuie să ia o decizie promptă pentru salvarea vieții primitorului1. în cazul minorilor sau persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, consimțământul va fi dat de părinți sau de persoanele care au calitatea de ocrotitor legal al acestora, după caz.
Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană se efectuează de către medici de specialitate numai în unitățile sanitare publice sau private autorizate de Ministerul sănătății și acreditate la propunerea Agenției Naționale de Transplant.
3.5. Daunele corporale (prejudiciul corporal)
De la renașterea dreptului roman, texte ale Digestelor preluate apoi de Marea Glosă socoteau că corpul uman liber nu poate fi estimat în bani (liber homo non recipit aestimationem); aceasta deoarece fiind persoana însăși, el nu putea fi tratat ca un lucru. Actualmente, daunele corporale sunt susceptibile de evaluare și reparație în bani.
Sancțiunea nerespectării principiului inviolabilității, respectiv în caz de vătămare corporală sau a sănătății, constă în aceea că persoana căreia i s-a adus o atingere corpului său este îndreptățită la o indemnizație pecuniară pentru repararea prejudiciului suportat, în baza art. 1349 C. civ. (art. 998 C. civ. 1864).
Noțiunea de daune corporale include două feluri de daune: o daună materială care în actuala reglementarea presupune o despăgubire ce trebuie să cuprindă (în condițiile art. 1387-1389 C. civ.), după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. Deosebit de această despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit și orice alte prejudicii materiale.
Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținându-se seama de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații bănești periodice dacă prejudiciul are un caracter de continuitate. La cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale; pentru prejudiciul viitor despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau sistată dacă după stabilirea ei prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat. De altă parte, o daună morală (sau un prejudiciu nepatrimonial), a cărei estimare este în mod obligatoriu arbitrară; de pildă, durerea fizică suferită de victimă în urma unei agresiuni sau suferința psihică pe care ea o resimte în urma unui accident văzându-se mutilată.
În acest sens, art. 1391 C. civ. statuează: „(1) în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. (2) Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri descendenților, ascendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu. (3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacție sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă (prevedere destul de inutilă în acest context). (4) Dreptul la despăgubire recunoscut potrivit dispozițiilor prezentului articol, nu trece la moștenitori. Aceștia îl pot însă exercita, dacă acțiunea a fost pornită de defunct".
Noul Cod civil stabilește de asemenea că: „La cererea persoanei interesate, instanța poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrității corpului uman, precum și pentru a dispune repararea, în condițiile prevăzute de art. 252-256, a daunelor materiale și morale suferite" (art. 69).
Așadar, practicarea prelevării și transplantului de țesuturi și organe umane în afara condițiilor prevăzute de lege și malpraxisul în general poate angaja răspunderea civilă a personalului medical, deosebit de cea disciplinară, materială, contravențională sau penală, după caz.
3.6. Persoana fizică și procrearea medical asistată
Existența ființei umane (a persoanei fizice) pune în discuție și statutul juridic al embrionilor umani. Natura lor a alimentat, mai ales în ultimul timp, vii controverse. Progresele biologiei au pus în evidență o parte din tainele plămădirii vieții: fecundarea artificială prin întâlnirea gameților (adică a spermatozoidului și a ovulului). Oamenii de știință sunt de acord că din chiar acest moment toate componentele ființei umane se află în embrion. Știința nu se lasă ținută pe loc. lată că miracolului clasic al procreării i se adaugă astăzi miracolul procreării artificiale.
Procrearea medical asistată (sau reproducerea umană asistată medical – RUAM) a stârnit în lume nu numai entuziasmul și satisfacția față de progresele medicale care au oferit o rezolvare sterilității și infertilității, dar și destule angoase, deoarece s-ar putea pierde controlul asupra unui proces atât de grav și complex. De altă parte, în anii 70-80 cele mai multe legislații au fost surprinse de această „aventură a geneticii", neexistând reglementări în materie. Apoi, unele instituții tradiționale au fost profund afectate: familia, filiația, adopția; au fost perturbate conceptele de generație, vârstă, geamăn etc.
Majoritatea țărilor europene au reglementări speciale în acest domeniu: Franța (1994), Anglia (1990), Germania (1990), Elveția (1992), Spania (1988), Austria (1992) etc. în prezent, o parte a acestei problematici este reglementată prin Legea nr. 95/2006 – Titlul VI – care statuează că acest titlu care se referă la prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule umane se aplică și tehnicilor de fertilizare In vitro [art. 142 lit. t) din lege].
De altă parte, art. 441-447 C. civ. reglementează în mod expres consecințele reproducerii uman asistate medical cu un terț donator (regimul filiației, consimțământul, contestarea filiației, răspunderea tatălui, confidențialitatea informațiilor, raporturile dintre tată și copil etc.) și recent s-a emis Ordinul nr. 765 din 27 mai 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru realizarea și raportarea activităților specifice în cadrul subprogramului de fertilizare in vitro și embriotransfer.
Realizarea procreării artificiale se efectuează în trei etape: ovocitele sunt prelevate prin edioscopie; puse într-un incubator (eprubetă) urmează fecundarea prin spermatozoizii (soțului, concubinului sau ai unui terț); apoi, câteva zile mai târziu embrionul este introdus în uter pentru a se relua cursul firesc al naturii. Aceasta este fecundarea numită in vitro. Astfel, s-a născut în 1979 în Anglia Luise Brown (primul „bebeluș-eprubetă"), apoi Amandine în 1982 în Franța. în sfârșit, fecundarea in vitro s-a dezvoltat; la noi în țară există centre de fertilizare in vitro la Timișoara și București.
Procrearea medical asistată se face: numai dacă există un cuplu (bărbat și femeie până la o anumită vârstă); numai dacă cuplul respectiv este infertil; se apelează la donator numai dacă există o imposibilitate de procreare medical asistată în interiorul cuplului; donatorul trebuie să fie anonim, iar actul de donație gratuit; un consimțământ scris atât din partea cuplului (soți sau concubini), cât și din partea donatorului. Criticile privind utilizarea acestor tehnologii au fost uneori virulente: s-a spus că suprastimularea hormonală a activității ovariene în scopul obținerii de mai multe ovule prezintă riscuri; de asemenea, probabilitatea apariției unor sarcini multiple ce prezintă riscuri medicale semnificative atât pentru mamă, cât și pentru copil; posibilitatea apariției unei „rejecții psihologice" atât a copilului de către cuplu, cât și a părinților de către copilul astfel conceput; potențialitatea unor tulburări psihologice ale copiilor ce se nasc astfel din femei necăsătorite sau din cupluri de lesbiene; posibilitatea selectării donatorilor de gârneți poate conduce la un „derapaj eugenie" (adevărate „bănci ale elitelor") etc.
Ministerul Sănătății a emis Ordinul nr. 765 din 27 mai 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru realizarea subprogramului de fertilizare in vitro și embriotransfer, în scopul îmbunătățirii reproducerii. Așa cum prevede art. 2 din acest act normativ, obiectul subprogramului (denumit FIV/ET) constă în tratamentul infertilității de cuplu prin aplicarea procedurii de fertilizare in vitro și embriotransfer la un număr limitat de cupluri selectate pe baza unor criterii care trebuie îndeplinite cumulativ [lit. a)-i)]; de exemplu, cuplul trebuie să fie căsătorit de cel puțin doi ani, să fie steril, niciunul dintre membrii cuplului să nu aibă copil în viață, cuplu antolog (se exclude donarea de ovocite, de spermă sau mamă surogat), vârsta femeii cuprinsă între 24 și 40 de ani etc.
Activitățile specifice acestui subprogram sunt: a) prelevarea ovocitelor prin puncție foliculară; b) recoltarea spermei și procesarea acesteia; c) inseminarea ovocitelor; d) transferul embrionar; e) monitorizarea evoluției cazului până în săptămâna a 13-a inclusiv.
Subprogramul FIV/ET se derulează prin instituții sanitare publice sau private care trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute expres în art. 6 iit. a)-g); el este finanțat din bugetul Ministerului Sănătății. Decizia de includere a cuplurilor solicitante în acest program este adoptată de către o comisie a Ministerului Sănătății. Această comisie aprobă dosarele1 care îndeplinesc condițiile de legalitate, în ordinea cronologică a înregistrării lor la Ministerul Sănătății și în limita fondurilor stabilite lunar cu această destinație. Pe durata derulării multianuale a subprogramului, fiecare cuplu selectat nu poate beneficia decât o singură dată de procedura FIV/ET a cărei contravaloare se finanțează din bugetul Ministerului Sănătății.
Noul Cod civil reglementează în art. 441 regimul filiației în cazul reproducerii umane asistate medical cu un terț donator. Astfel, alin. (1) prevede: „Reproducerea umană asistată medical cu terț donator nu determină nicio legătură de filiație între copil și donator. (2) în acest caz, nicio acțiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului. (3) Părinți, în sensul dat de prezenta secțiune, nu pot fi decât un bărbat și o femeie sau o femeie singură".
Desigur că reproducerea umană asistată medical cu terț donator ridică serioase probleme juridice privitoare la regimul juridic, asigurarea confidențialității informațiilor care țin de aceasta, modul de transmitere al lor; acestea, ne spune noul Cod civil, vor fi stabilite prin lege specială.
Totuși, cu valoare de principiu, noul Cod civil statuează confidențialitatea informațiilor privind reproducerea umană asistată medical. Ca excepții de la această regulă, alin. (2) al aceluiași articol prevede că în cazul în care, în lipsa unor astfel de informații, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenților acesteia, instanța poate autoriza transmiterea lor, în mod confidențial, medicului sau autorităților competente. De asemenea, alin. (3) stabilește că oricare dintre descendenții persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informațiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată.
În mod normal, părinții care doresc să recurgă la procedeul reproducerii umane asistate cu un terț donator, trebuie să își dea consimțământul în prealabil. Acest consimțământ trebuie dat în fața unui notar public, în condiții care să asigure deplina confidențialitate. Notarul public are obligația de a explica părinților, în mod expres, consecințele actului lor cu privire la filiație.
Acest consimțământ rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorț sau al separației în fapt, survenite anterior momentului concepțiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical.
De asemenea, acest consimțământ poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fața medicului chemat să asigure asistența pentru reproducerea cu terț donator. Art. 444 C. civ. mai stabilește că cel care, după ce a consimțit la reproducerea asistată medical cu terț donator, nu recunoaște copilul astfel născut în afara căsătoriei răspunde față de mamă și față de copil, iar paternitatea copilului va fi stabilită pe cale judecătorească. în mod firesc, soțul mamei poate tăgădui paternitatea copilului dacă nu a consimțit la reproducerea umană asistată cu ajutorul unui terț donator.
Frecvența tehnicilor de procreare medical asistată a făcut necesară stocarea și conservarea prin congelare (la -196 C în azot lichid) a embrionilor de aceeași proveniență. Această problemă s-a pus mai ales la embrioni calificați ca supranumerari, adică la cei lăsați în afara fecundării in vitro. Ce soartă vor avea aceștia? Pot fi ei suprimați? Pot fi considerați o ființă umană sau un lucru animat?
De altă parte, Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) dispune în art. 3 că „orice individ are dreptul la viață, la libertate și siguranța persoanei sale", iar Convenția europeană a drepturilor omului că „dreptul oricărei persoane la viață este ocrotit de lege" (art. 21). Apoi, Pactul internațional al Națiunilor Unite cu privire la drepturile civile și politice în art. 6 stabilește: „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie să fie ocrotit de lege. Nimeni nu poate să fie lipsit în mod arbitrar de viață".
Adoptând o concepție restrictivă, un prim răspuns dat în 1979 de Comisia europeană a drepturilor omului era că termenul de „persoană" nu acoperă copilul conceput, ci numai copilul născut. Așadar, în această opinie momentul venirii pe lume rămâne fundamental.
S-a susținut că embrionul nu poate fi considerat un lucru, ci o persoană actuală (se poate spune că, la început, noi cu toții, am fost un embrion?). Așa fiind, în cazul în care embrionii nu ar mai fi conservați și, deci, distruși, s-ar aduce atingere dreptului la viață al acestora care posedă de la data concepției toate atributele persoanei umane.
În căutarea unei soluții mai nuanțate s-a afirmat că „embrionul sau fetusul trebuie să fie recunoscuți ca o persoană umană potențială care este sau a fost vie și a cărei respectare se impune tuturor".
Această opinie a fost criticată deoarece conceptul de persoană umană potențială este ambiguu: o persoană există sau nu există; și de fapt, ce poate să semnifice această potențialitate pentru un embrion care este lăsat la discreția unui avort? Uneori, în cadrul acestei polemici, s-au avut în vedere derularea sarcinii și deosebirea dintre embrion (care se formează, de regulă, în primele trei luni de sarcină) și fetus, susținându-se că numai acesta din urmă este o persoană umană.
După multe căutări și ezitări soluția actuală, cel puțin în literatura juridică de limbă franceză este că principiul respectării oricărei ființe umane din momentul începerii vieții sale nu este aplicabil embrionilor fecundați in vitro; se poate, așadar, să fii ființă umană fără să existe încă persoana umană. Iar în ceea ce privește soarta embrionilor supranumerari, Legea nr. 152-5 din Franța a statuat că dacă primirea lor este imposibilă și dacă durata conservării lor este de cel puțin 5 ani, se pune capăt acestei conservări. Consiliul Constituțional pare a admite că embrionul neimplantat (s.n.) nu este subiect, ci obiect al dreptului.
În orice caz embrionul este o ființă care aparține genului uman al cărui respect este garantat încă din momentul concepției; ființa umană este umană încă de la concepție nu numai de la naștere pentru că nu nașterea aduce umanitatea; de aceea, respectul datorat embrionului și fetusului face ca acestea să aparțină mai mult regulilor care guvernează dreptul persoanelor. Dar oricum asupra amândurora există încă o mare ambiguitate.
De asemenea, art. 63 C. civ. stabilește: „(1) Sunt interzise orice intervenții medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor care privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice. (2) Este interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau moarte, precum și crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare. (3) Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia". Astfel de procedee sunt periculoase pentru individ și pentru specia umană. Dar din interpretarea acestor texte mai rezultă că sunt permise intervențiile medicale asupra caracterelor genetice prin care se modifică descendența persoanelor dacă acestea privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice și, de asemenea, este permisă utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical pentru alegerea sexului viitorului copil dacă scopul urmărit constă în evitarea unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.
Procrearea medical asistată se deosebește de donare care înseamnă realizarea unor indivizi identici pe cale asexuală, dintr-un ascendent unic. Asemenea practici sunt interzise, noul nostru Cod civil condamnând practicile eugenice. Astfel, nimeni nu poate aduce atingere speciei umane, orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecției persoanelor fiind interzisă.
Marea majoritate a țărilor interzic donarea ca fiind un procedeu de multiplicare a indivizilor împotriva firii; ea poate altera într-un mod îngrijorător caracterele speciei umane; este interzisă atât în cazul în care se urmărește donarea unei ființe umane în viață sau a uneia moarte. Această dedublare ar împărți lumea în creatori de oameni și oameni creați; s-ar șterge astfel limitele constitutive ale ființei umane, iar locul lui Dumnezeu ar fi luat de unii indivizi. Fiecare ființă umană este un unicat. „Fiecare om rostește lumii adevărul său biologic, fiecare îmbogățește inegalabila diversitate a constelației umane prin distinsa sa valoare de unicat biologic".
Concluzii
Ca o concluzie la cele arătate în lucrarea de licență, se poate spune că fiecare persoană, încă de la concepție are drepturi și trebuie să se bucure de ele de-a lungul vieții prin activitățile intreprinse. Astfel, persoana fizică se bucură de anumite drepturi general acceptate în toata lumea, printre care dreptul la viață, la sănătate și la integritate fizică.
Dreptul la viață este recunoscut ca unul din drepturile fundamentale ale omului, izvorul tuturor celorlalte drepturi și libertăți ale ființei umane, fără de care acestea din urmă n-ar putea fi concepute.
Abordarea științifică a momentelor de apariție a drepturilor omului și implicit a dreptului la viață, trebuie să plece de la două premise: una – de la constatarea sociabilității naturale a ființei umane, alta – de la constatarea că puterea este inerentă oricărei formațiuni sociale, indiferent de tipul de organizare.
Într-un context generalizat, dreptul la viață cuprinde în structura sa totalitatea celorlalte drepturi dar și îndatoriri recunoscute omului. După cum afirma Nietzche în „Dincolo de bine și de rău”: „A te abține reciproc de la practica ofensivei, a violenței, a jafului, a recunoaște voința semenului ca fiind egală cu a ta, iată doar câteva manifestări ale esenței vieții, ale voinței și dreptului de a trăi”.
Dreptul la viață este înfățișat ca având două dimensiuni: un conținut minimal și un conținut maximal.
Stricto sensu, dreptul la viață protejează ființa umană contra atingerilor aduse integrității sale corporale din partea unei alte persoane, fiind deci în principal o interdicție de a ucide o altă ființă. Lato sensu, dreptul la viață reprezintă o expresie care desemnează ansamblul drepturilor care sunt atribuite ființelor vii în general și oamenilor în particular.
Atingerile aduse dreptului la viață pot privi acțiunile prin care se pune capăt vieții, moartea – concepută într-un sens general: pedeapsa cu moartea, întreruperea voluntară a sarcinii, eutanasierea, eugenismul, războiul și sinuciderea.
Cele mai cunoscute accepțiuni ale dreptului la viață sunt cele oferite de instrumentele juridice care definesc și apără dreptul la viață.
Dreptul la viață este proclamat de articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, care prevede că: „Fiecare are dreptul la viață, libertate și securitatea persoanei”, ca și de articolul 6 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice.
Spre deosebire de articolul 3 al Declarației Universale, articolul 6 al pactului amintit detaliază conținutul acestui drept. La prima vedere, reglementarea articolului 6 pare ceva mai restrictivă decât prevederea din Declarația Universală, în sensul că recunoscându-se că fiecare ființă umană are, în mod necesar, un drept la viață, se prevede că există totuși anumite limitări în exercitarea acestui drept, impuse însă în concordanță cu legea.
Prevăzând necesitatea ca nimeni să nu fie în mod arbitrar privat de viața sa, documentele adoptate la nivel european la care ne-am referit precizează că în acele țări în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, condamnarea la moarte poate fi pronunțată numai pentru crime extrem de grave și numai în concordanță cu prevederile legii.
Și drepturile la sănătate și la integritate ale persoanei fizice sunt reglementate și ocrotite atât la nivel național cât și internațional iar pentru ca aceștia să se bucure pe deplin este necesar ca ocrotirea persoanei fizice să intervină încă de la naștere prin protecția conferită de reprezentanții legali.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Anitei Nadia Cerasela, Dreptul familiei –conform noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
Andone R.-O., Drept civil. Persoanele (în reglementarea Noului Cod Civil), suport de curs în format electronic, Iași, 2012.
Anghel Ion, Tratatul internațional și dreptul intern, Editura Lumina Lex, București, 2011.
Avram Marieta, Andrei Laura Marina, Instituția familiei in Noul Cod Civil, Proiect finanțat de Uniunea Europeană, București, 2010.
Bucaci Alexandru, Dreptul familiei, Ediția a 7-a, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Boroi Gabriel, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală (conform Noului Cod Civil), Ed. Hamangiu, București, 2011.
Boroi G., L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil. Partea generală, drepturi reale, obligații, contracte, succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2012.
Boroi G., C. Al. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală (conform Noului Cod civil), Ed. Hamangiu, București, 2011.
Boroi G., Drept Civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, ediția a III-a revizuită și adăugită, 2008.
Beleiu Grigore, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Universul Juridic, București, 2010.
Beleiu Gh., Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul juridic, București, 2007.
Duculescu Georgeta, Drept constitutional comparat, Editia a IV a, Vol I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2010.
Miga – Besteliu Raluca, Brumar Catrinel, Protectia internationala a drepturilor omului – note de curs, Editura: Universul Juridic, 2007.
Moloman Bogdan Dumitru, Elemente de dreptul familiei si de procedura civila. Note de curs – Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Universul juridic, București, 2010.
Muraru Ioan, Drept constitutional și institutii politice. Volumul I – Editia 14, Editura C.H. Beck, București, 2011.
Moca Gheorghe, Drept internațional public, UNEX-AZ, Universitatea Română de Științe și Arte, București, 1992.
Negoiță, Alexandru, Contenciosului administrativ, Editura Lumina Lex, București,2007.
Nicolae Pavel, Drept constitutional si institutii politice, vol. I, Teoria generala, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2004.
Nasty Marian Vladoiu, Protectia constitutionala a vietii, integritatii fizice si a integritatii psihice, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006.
Pop Liviu, Tratat de drept civil, Obligațiile. Volum II. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Pavel Nicolae, Simina Tanaseascu, Actele constitutionale ale Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2003.
Ungureanu O., C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2011.
Ungureanu Ovidiu, Jugastru Calina, Drept civil, Persoanele, Editia a 2-a, revazuta, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2014.
Ungureanu T., Drept Civil. Partea generală. Persoanele (în reglementarea Noului Cod Civil), Ed. Hamangiu, București, 2012.
Ungureanu O., C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2011.
II. Articole și reviste de specialitate
Chintă R., Dreptul constituțional la viață și dreptul penal, în Studii Universitatis Babeș Bolyai nr. 2/2001.
III. Legislație
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului publicată în M. Of. nr. 557/2004 modificată prin Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Legii nr. 287/2009 a Codului civil publicată în M. Of. nr. 489/2011.
Cu titlu de exemplu, amintim: Legea nr. 19/1990 pentru aderarea României la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.
Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului, republicată; Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției.
Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice publicată în M. Of. nr. 104/2000 republicată în M. Of. nr. 157/2007 modificată prin O.U.G. nr. 45/2010 publicată în M. Of. nr. 316/2010.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul Persoanei Fizice LA Viată, Sănătate Si Integritate DIN Perspectiva Dreptului Civil (ID: 114425)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.