Dreptul National Si Dreptul Comunitar In Materia Concurentei

Lucrarea de față are ca obiect o temă extrem de actuală, care a crescut în timp la fel de mult ca și tendința de globalizare a comerțului, economiei în general și prezintă un deosebit interes teoretic și practic. Această actualitate a domeniului concurenței a fost și motivul pentru care am ales această temă. l!^+a? b#%l!^+

Nevoia reglementării concurenței este recunoscută încă din vechime și se cunosc câteva legi care au devenit chiar baza legislației din prezent.

Proprietatea intelectuală, ca domeniu și dreptul la proprietate intelectuală, ca norme și legislație, vine în sprijinul celor care au avut idei și le-au pus in practică împingând astfel economia la cote mai mari. l!^+a? b#%l!^+

Domeniul acesta a avut o evoluție semnificativă mai ales în ultimii ani, când agenții economici au constatat că activele corporale sunt devansate de cele necorporale și intangibile, devenind practic mult mai valoroase. Atât economiștii, cât și întreprinzătorii au înțeles că cine deține asemenea active, deține practic puterea și controlează mai ușor și mai puțin costisitor piața.

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE Concurenta interna si internatională

Una din condițiile de bază pentru existența unei economii de piață funcționale, alături de libertatea de mișcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului, o reprezintă un mediu concurențial nedistorsionat. Astfel, comercianții, fie la nivel național, fie la nivel comunitar, trebuie să interacționeze pe cât posibil în mod liber, fără influențe negative din partea agenților puternici sau aflați în situații privilegiate, asociațiilor de agenți economici sau a statului. Într-o economie de piață funcțională, respectarea normelor privind concurența asigură progresul economic, apărarea interesului consumatorilor și competitivitatea produselor și serviciilor în cadrul economiei respective dar și față de produsele de pe alte piețe.l!^+a? b#%l!^+

Mediul concurențial poate fi afectat negativ de activitățile anticoncurențiale care reprezintă obiectul sau efectul înțelegerilor sau a practicilor concertate între agenții economici, de abuzul de poziție dominantă a unor agenți economici puternici; de asemenea, concurența poate fi distorsionată prin subvențiile acordate de stat unor agenți economici, ceea ce le creează o poziție avantajoasă față de ceilalți concurenți pe piața respectivă. l!^+a? b#%l!^+

În cele ce urmează vor fi, în primul rând, analizate normele adresate comportamentului anticoncurențial al agenților economici.

Termenul de concurență desemnează „relațiile dintre toți cei care acționează pe aceeași piață pentru realizarea propriilor interese în condiții de libertate economică”. În același timp concurența reflectă „rivalitatea, disputa, dintre entitățile economice respective care urmăresc același scop și de aceea interesele lor devin contradictorii”.

Concurența este o condiție fundamentală a economiei de piață, ea fiind considerată cea mai importantă cauză a progresului economic și tehnico-științific.

Într-un sens destul de cuprinzător, concurența este o rivalitate, o luptă dusă cu mijloace economice (reducerea costurilor, lansarea de produse noi, cumpărări de acțiuni) și extraeconomice (spionaj industrial, acțiuni de sabotaj) între producători sau comercianți, monopoluri, țări pentru producerea și desfacerea unor mărfuri acapararea unor piețe și obținerea de profituri mari. l!^+a? b#%l!^+

Politica de concurență are ca scop punerea în practică și prezentarea unui sistem ce permite o concurență fără distorsiuni în interiorul unui spațiu economic. În cadrul teoriei economice liberale, politica de concurență urmărește să realizeze piețe cu o concurență perfectă și să prevină formarea monopolurilor și oligopolurilor care își impun prețurile lor în detrimentul consumatorului. În Uniunea Europeană au existat monopoluri de stat în domenii cum ar fi: transporturile, serviciile poștale și telecomunicațiile.

Trebuie subliniat faptul că în realitate, concurența perfectă nu există, ea fiind o situație ideală spre care se tinde, și că de fapt, forma concretă de manifestare a concurenței este cea imperfectă, în care participanții ce se diferențiază între ei după o serie de criterii, dispun de o forță economică diferită de informații mai restrânse sau mai ample și de o importanță diferită. l!^+a? b#%l!^+

Concurența perfectă presupune o formă de organizare a economiei cu reguli foarte stricte care au drept scop instaurarea unui anumit fel de egalitate a condițiilor pentru toți agenții economici.

Caracteristicile sale sunt următoarele:

Atomicitatea producătorilor și consumatorilor;

Transparența perfectă;

Omogenitatea produsului;

Libertatea de a acționa pe piață;

Fluiditatea perfectă a cererii și ofertei;

Mobilitatea perfectă a factorilor de producție;

Raționalitatea sau eficiența economică.

Politica de concurență urmărește asigurarea cadrului necesar manifestării unei concurențe loiale, adică a unei concurențe care are loc în condițiile respectării de către agenții economici a normelor și mijloacelor considerate corecte și recunoscute ca atare prin reglementările în vigoare din fiecare stat. l!^+a? b#%l!^+

Dacă concurența este neloială (are loc cu mijloace și acțiuni contrare uzanțelor și reglementărilor legale) atunci se ajunge la o distorsiune și o deturnare a concurenței de la scopul sau prin favorizarea unuia sau mai multor agenți economici și prin defavorizarea altora. l!^+a? b#%l!^+

1.1 STADIUL ACTUAL AL CUNOȘTINȚELOR ÎN DOMENIUL ABORDAT

1.1.1 Dreptul national si dreptul comunitar in materia concurentei – prezentare și relație

Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurențial, Constituția prevede că economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență. De asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție. Legislația subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenței nr. 21/1996 și în Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat. Un alt act normativ important pentru această materie este Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială care nu face obiectul prezentului studiu. Trebuie însă precizat că normele Legii 11/1991 nu intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar al concurenței, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de legislația fiecărui stat membru UE, urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de legile 21/1996 și 143/1999 mai sus menționate, și bineînțeles, cu normele dreptului comunitar, astfel cum vom vedea în cele ce urmează. l!^+a? b#%l!^+

Aceste legi sunt puse în aplicare și detaliate prin numeroase regulamente, instrucțiuni și alte acte emise de Consiliul Concurenței, potrivit modelului european, având în vedere transpunerea corectă și completă a acquis-ului comunitar.

În ceea ce privește normele dreptului comunitar, Tratatul stabilind Comunitatea Europeană (TCE) prevede ca activitate esențială a Comunității Europene crearea unui sistem care să asigure un mediu concurențial nedistorsionat în cadrul pieței interne. În acest sens art. 81 și 82 din același Tratat interzic înțelegerile și practicile concertate care au ca obiect sau efect restricționarea sau denaturarea concurenței pe piața comunitară, precum și abuzurile de poziție dominantă. Condiția comună pentru a fi aplicabile aceste norme comunitare este ca activitățile sau inactivitățile respective să afecteze comerțul între statele membre. În cazul în care, spre exemplu, o înțelegere care are ca efect restrângerea concurenței într-un stat membru, dar nu aduce atingere comerțului cu alte state membre, atunci situația respectivă va intra sub incidența reglementărilor naționale în cauză, fără a fi aplicabil art. 81 TCE.l!^+a? b#%l!^+

Articolele 88 și 89 TCE reglementează ajutorul de stat, iar art. 86 prevede norme aplicabile agenților economici cu caracter public (ex. regii autonome, societăți comerciale la care participarea statului este majoritară, etc.), care sunt obligați să respecte regulile specifice mediului concurențial, având în vedere faptul că se află în situații speciale, privilegiate.l!^+a? b#%l!^+

În baza acestor prevederi ale Tratatului, conform art. 83 TCE, Consiliul Uniunii Europene a adoptat legislația secundară în vederea punerii în aplicare a normelor respective. Între cele mai importante se distinge Regulamentul nr. 17/62 pentru aplicarea art. 81 și 82, înlocuit prin Regulamentul nr. 1/2003, în vigoare din mai 2004. Principalele modificări aduse de noul regulament, care va fi prezentat în ultima secțiune, vizează înlocuirea sistemului centralizat, în care rolul cel mai important revenea Comisiei Europene, cu un sistem bazat pe aplicarea descentralizată a normelor privind concurența, competențe esențiale fiind transferate autorităților naționale de concurență, inclusiv instanțelor judecătorești, potrivit normelor procedurale specifice fiecărui stat membru.

În urma prezentării celor două seturi de acte normative, este important să analizăm relația între acestea, pentru a înțelege necesitatea cunoașterii dreptului comunitar, în paralel cu cel național, și mai ales a modului de aplicare a acestuia, în interpretarea instituțiilor comunitare, cu precădere cea stabilită de Curtea Europeană de Justiție.

O caracteristică esențială a dreptului comunitar, astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiție este supremația acestuia. Materia concurenței reprezintă un domeniu în care Comunitatea are „competență exclusivă”. Prin urmare, în domeniul concurenței, statele membre nu pot legifera decât în măsura în care transpun sau aplică dreptul comunitar sau în domeniile încă nereglementate la nivel comunitar (ex. concurența neloială, activități care nu intră sub incidența art. 81-89 TCE). O dată ce Comunitatea, prin instituțiile sale a acționat, reglementând anumite raporturi juridice, statele membre sunt obligate, potrivit Tratatului, pe de o parte să se abțină de la orice acțiune de natură a aduce atingere realizării obiectivelor stabilite de Tratat, iar pe de altă parte să aducă la îndeplinire obligațiile stabilite de acesta. l!^+a? b#%l!^+

În consecință normele de drept național al statelor membre, în materia concurenței, și modul de aplicare a acestora nu trebuie să contravină celor comunitare și felului în care acestea sunt interpretate.l!^+a? b#%l!^+

În ceea ce privește statele candidate, cum este România, până la data aderării, nu au obligația formală de a aplica normele de drept comunitar în mod direct, însă relațiile dintre România, pe de o parte și Comunitatea Europeană pe de altă parte, sunt reglementate în prezent de Acordul de asociere. Acest acord are la bază modelul Tratatului și stabilește pentru România, ca și pentru statele membre UE, obligația de a respecta normele privind libera concurență. În plus, în prezent este deschis pentru negocieri capitolul 6 „Concurența”, pentru închiderea căruia o condiție importantă este capacitatea de a aplica integral acquis-ul comunitar înainte de data aderării. l!^+a? b#%l!^+

În acest context, legislația română menționată transpune aproape integral prevederile acquis-ului comunitar în materia concurenței și ajutorului de stat, însă există obligația pentru autoritățile române să aplice în mod corect aceste prevederi, în spiritul și conform interpretării cristalizate la nivelul Comunității Europene, obligație ce incumbă în mod egal și asupra instanțelor judecătorești, chiar înaintea datei aderării. În practică, aplicarea efectivă întâmpină dificultăți determinate de nivelul reformelor economice și de gradul de dezvoltare insuficient al economiei funcționale, ceea ce face necesară, spre exemplu, acordarea unor ajutoare de stat în sectoarele sensibile ale economiei. Deși acest principiu este acceptat la nivel comunitar, este esențială respectarea strictă a legislației concurențiale și reducerea conformă a excepțiilor.

Trebuie totodată subliniat că legislația majorității statelor membre, la fel ca prevederile legii române, preia integral dispozițiile art. 81 și 82 TCE referitoare la înțelegerile și practicile concertate, respectiv abuzul de poziție dominantă. Armonizarea celor două tipuri de sisteme reprezintă în principiu un aspect pozitiv, simplificând sarcina autorităților comunitare și naționale competente să aplice prevederile în cauză, precum și situația agenților vizați de acestea; nu trebuie omise însă posibilele conflicte de competență între autoritățile comunitare – Comisia Europeană, pe de o parte și autoritățile naționale de concurență. În acest sens, Regulamentul CE 1/2003 cuprinde norme referitoare la stabilirea competenței și colaborarea între autoritățile menționate.l!^+a? b#%l!^+

Înainte însă de a analiza aspectele procedurale privind dreptul concurenței, considerăm necesară o scurtă prezentare a normelor de drept material și a principiilor stabilite în interpretarea acestora la nivel comunitar, în special în jurisprudența Curții Europene de Justiție, interpretare obligatorie și la nivel național. Pentru facilitarea înțelegerii conceptelor respective vom prezenta comparativ normele de drept comunitar și cele naționale.

1.1.2. Înțelegerile între agenții economici și practicile concertate

Incompatibile cu piața internă toate înțelegerile între agenții economici, deciziile asociațiilor agenților economici și toate practicile concertate, susceptibile de a afecta comerțul între statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piața comună. Același articol prevede câteva exemple din tipurile de practici anticoncurențiale cu risc ridicat pentru mediul concurențial: fixarea prețurilor, limitarea sau controlul producției, distribuției, împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare etc. l!^+a? b#%l!^+ Este important de subliniat că acestea sunt doar exemple, autoritățile de concurență având obligația să sancționeze orice practică anticoncurențială, care se încadrează în definiția respectivă și care nu poate fi exceptată. Alin. 3 al art. 81 prevede excepțiile de la interdicțiile stabilite de primul alineat. Astfel, pot fi exceptate practicile care, deși intră sub incidența alin. 1, îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției produselor sau la promovarea progresului tehnic sau economic;

asigură consumatorilor un beneficiu echitabil prin raportare la cel realizat de părțile la înțelegerea, decizia sau practica respectivă;

nu impun agenților economici implicați restricții care nu sunt indispensabile în realizarea obiectivelor respective;

nu elimină concurența de pe o parte substanțială a produselor sau serviciilor la care se referă. l!^+a? b#%l!^+

Prevederile art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 121/2003, sunt similare art. 81 TCE. Principala diferență constă, în afară de condiția restricționării comerțului intracomunitar menționată mai sus, în piața care este protejată prin aceste norme: comunitară sau națională, și bineînțeles în autoritățile competente să aplice dispozițiile în cauză. În plus, legea română dezvoltă cele 4 condiții mai sus menționate, pentru exceptarea practicilor anticoncurențiale, însă în cadrul limitelor stabilite de art. 81. Modul de aplicare, astfel cum am sunt definite în Tratatul stabilind Comunitatea Europeană în art. 81 ca fiind subliniat, trebuie să fie comun.

Fără a insista asupra prezentării amănunțite a acestor reglementări, este însă necesar să subliniem câteva concepte importante cristalizate de aplicarea în timp, în special la nivelul Comunității Europene Art. 81 TCE, respectiv art. 5 din Legea română, poate fi redus schematic la 4 noțiuni esențiale, cumulative: înțelegere între agenți economici care afectează mediul concurențial și comerțul între statele membre (condiție specifică dar necesară numai TCE). l!^+a? b#%l!^+

Conceptul de „agent economic”, sau întreprindere, nu este definit de legiuitor, sarcină care a revenit Comisiei Europene și Curții Europene de Justiție. Astfel, având în vedere importanța aplicării normelor de concurență unei cât mai mari părți a pieței interne, în vederea asigurării climatului concurențial, Curtea a reținut o definiție extinsă a noțiunii de agent economic, incluzând nu numai societăți comerciale ci și comercianți persoane fizice. Un caz interesant este cel al agenților economici între care există legături foarte strânse, ca între o societate și filiala sa, care, chiar dacă formal sunt entități cu personalitate juridică distinctă, unitatea de comportament poate exclude aplicabilitatea art. 81, fiind considerate un singur agent economic – este și cazul grupurilor de agenți economici în cadrul cărora unul dintre aceștia deține controlul asupra celorlalți, ceea ce face ca grupul să acționeze ca un singur agent, fără a fi vorba de o înțelegere sau practică concertată.l!^+a? b#%l!^+

Prin urmare, noțiunea de agent economic nu poate fi limitată la o singură entitate legală; singura condiție este implicarea entității respective în activități economice.

În ceea ce privește noțiunea de „înțelegere”, reprezintă orice acord consemnat în scris, sau oral, între unul sau mai mulți agenți economici, chiar dacă poate fi sau nu executat potrivit legii – nu este necesar ca expresia de voință a părților să constituie un contract valabil sau obligatoriu potrivit dreptului național. Se observă aceeași tendință de a stabili o definiție cât mai cuprinzătoare. Înțelegerile / acordurile pot fi „orizontale” – încheiate între agenți economici aflați la același nivel al circuitului economic, de regulă competitori, sau „verticale” – spre exemplu între un producător și distribuitorul acestuia, între agenți aflați în relație vânzător – cumpărător. Cu toate acestea, înțelegerile orizontale sunt de regulă mai dăunătoare mediului concurențial decât celelalte, având ca efect restrângerea concurenței între agenți competitori în mod normal; cele verticale pot avea efecte pozitive pentru piața respectivă, spre exemplu reducând prețul final; în același timp, de regulă părțile la un astfel de acord nu sunt în poziție de concurență. l!^+a? b#%l!^+

În același timp, unele înțelegeri, pot fi deghizate în forma unui comportament unilateral, spre exemplu în cazul unor agenți independenți care acceptă tacit decizii cu efect anticoncurențial din partea unui partener dominant.

Deciziile asociațiilor agenților economici presupun necesitatea existenței unor forme de organizare, însă nu are importanță felul acestora și nici modul în care sunt luate deciziile – formal sau nu. Acesta interpretare extinsă generează riscul ca membri ai asociațiilor respective să fie atrași în decizii anticoncurențiale; prezumția operând împotriva lor, aceștia trebuie să dovedească neimplicarea – nu au fost prezenți la reuniunile în care au fost luate deciziile respective, s-au opus, etc.

O noțiune interesantă o reprezintă practicile concertate – în primul rând datorită caracterului informal, și apoi datorită dificultății de identificare și probare. Ideea la baza incriminării practicilor concertate constă în faptul că agenții economici trebuie să-și stabilească politicile economice și strategiile de piață în mod independent. În cazul în care încalcă acest principiu și își coordonează acțiunile în mod voit, aducând atingere concurenței, comportamentul lor poate fi sancționat în conformitate cu art. 81 TCE sau art. 5 din Legea 21. Practicile concertate nu trebuie însă confundate cu comportamentele similare (paralele), când, fără a-și coordona acțiunile, mai mulți agenți economici, în funcție de condițiile pieței respective, au aceeași atitudine – spre exemplu creșterea prețului unui produs finit, la date apropiate, cu sume similare, dar ca urmare a creșterii prețului pentru materia primă pe piața mondială. l!^+a? b#%l!^+

Pentru un exemplu de practici concertate, care de regulă reies din poziția celor implicați, este edificatoare cauza „materiilor pentru vopsit” „ICI v. Comisia Europeană” soluționată în 1972 de Curtea Europeană de Justiție.

În ceea ce privește afectarea concurenței și a comerțului între state în afară de cele subliniate anterior, trebuie menționat că nu orice înțelegere, decizie a unei asociații sau practică concertată poate avea efecte negative. Astfel, Comisia Europeană, având în vedere jurisprudența Curții, care a arătat că dacă o practică anticoncurențială are efecte nesemnificative asupra pieței, având în vedere spre exemplu poziția minoră a părților în domeniul respectiv, a emis o notificare numită „de minimis” amendată în mai multe rânduri prin care înțelegerile orizontale sunt acceptate în cazul în care cota de piață a părților nu depășește 5%, iar înțelegerile verticale – 10%, cu condiția suplimentară să nu cuprindă clauze interzise (ex. fixarea prețurilor). l!^+a? b#%l!^+

Este însă de observat că înțelegerile sau practicile care sunt exceptate de la aplicarea art. 81 TCE, pot intra sub incidența dreptului național. În ceea ce privește legea română, dispozițiile Legii 21/1996 nu se aplică agenților economici sau grupărilor agenților economici a căror cifră de afaceri pentru exercițiul financiar precedent practicilor susceptibil anticoncurențiale nu depășește plafonul stabilit anual de Consiliul Concurenței și cota de piață a părților nu depășește 5% pentru înțelegerile dintre agenții economici concurenți (orizontale), iar pentru înțelegerile verticale – 10%.

Fără a insista mai mult asupra modurilor de încălcare a normelor care reglementează mediul concurențial, sancționate potrivit art. 81 TCE și art. 5 Legea 21/1996, subliniem că practicile anticoncurențiale sunt deosebit de variate, fiind exemplificate doar unele din cel mai grave și des întâlnite: înțelegeri sau practici concertate pentru fixarea artificială a costurilor, partajarea piețelor, condiții nejustificate în vederea aprovizionării, etc.. l!^+a? b#%l!^+

Cu toate acestea, atât dreptul comunitar, cât și cel național permit, având în vedere principiul interesului economic general, așa cum am arătat, excepții, în anumite condiții, care, pe scurt pot fi rezumate printr-un test de oportunitate: efectele pozitive depășesc pe cele negative, iar cele negative nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului propus.l!^+a? b#%l!^+

În conformitate cu art. 81 alin. 3 TCE sau art. 5 alin. 2 Legea 21/1996, înțelegerile, deciziile asociațiilor agenților economici și practicile concertate care se încadrează în una din categoriile exceptate, potrivit Regulamentului CE nr. 1/2003 sau, în România, potrivit regulamentelor emise de Consiliul Concurenței, sunt considerate legale, fără obligația notificării sau obținerii unei decizii în acest sens de la Comisia Europeană, respectiv Consiliul Concurenței, cu obligația pentru agenții economici în cauză de a dovedi îndeplinirea condițiilor prevăzute de legislația concurenței.

Excepțiile se încadrează în două categorii, în funcție de modul de reglementare de către autoritățile de concurență: excepții individuale și excepții de grup. Exceptările de grup (așa numitele „block exemptions”) sunt stabilite prin regulamente ale Consiliului UE, Comisiei Europene, sau ale autorităților de concurență din fiecare stat membru pentru statul respectiv. Ele includ anumite categorii de acorduri susceptibile a aduce beneficii superioare efectelor negative reduse pe care le au asupra mediului concurențial și acoperă acorduri pe verticală: acorduri privind distribuția sau furnizarea, transporturile maritime desfacerea de autoturisme, iar pentru acordurile orizontale: acorduri privind transferul tehnologic, acordurile privind cercetarea și dezvoltarea, etc. l!^+a? b#%l!^+

Înțelegerile care nu se încadrează în condițiile stabilite pentru exceptările de grup, atunci poate fi exceptat în mod individual, în urma analizării clauzelor respective, care trebuie să se circumscrie condițiilor stabilite de art. 81 alin. 3 TCE sau art. 5 alin. 2 Legea nr. 21/1996, mai sus menționate. În plus, la aceste exceptări se adaugă acele acorduri care, deși nu se încadrează în condițiile pentru exceptare, nu depășesc pragurile de minimis.

1.1.3. Aplicarea normelor de concurență

Regulamentul Consiliului CE nr. 1/2003 este extrem de important în această materie, întrucât stabilește un nou set de norme pentru aplicarea art. 81 și 82, inclusiv de către autoritățile naționale.l!^+a? b#%l!^+

După cum am subliniat anterior, până la data aderării, România nu aplică Regulamentul respectiv, ci legislația națională, care transpune legislația comunitară. De la data aderării însă, regulamentele, potrivit art. 249 TCE, devin direct aplicabile și obligatorii, producând drepturi și obligații întocmai ca un act normativ de drept intern. Prin urmare, este extrem de importantă cunoașterea acestor acte comunitare încă înainte de data aderării.

În acest context, unul dintre cele mai importante principii stabilite de Regulamentul 1/2003, urmând deciziile anterioare ale Curții Europene de Justiție, este că art. 81 și art. 82 TCE sunt direct aplicabile nu numai de către Comisia Europeană, ci și de către autoritățile naționale de concurență și de instanțele naționale, potrivit prevederilor procedurale interne.l!^+a? b#%l!^+

În ceea ce privește relația dreptului național cu dreptul comunitar, mai ales având în vedere faptul că autoritățile naționale au posibilitatea să aplice și normele de drept comunitar și pe cele interne, Regulamentul stabilește că aplicarea dreptului național nu trebuie să conducă la interzicerea înțelegerilor, deciziilor asociațiilor de agenți economici sau practicilor concertate care nu cad sub incidența art. 81 alin. 1 sau care pot fi exceptate potrivit art. 81 alin. 3. Cu toate acestea, autoritățile naționale pot aplica în statele respective reguli mai stricte care să sancționeze comportamentul unilateral al agenților economici. l!^+a? b#%l!^+

Regulamentul introduce procedura angajamentelor, potrivit căreia în cazul în care Comisia identifică un acord care încalcă art. 81, poate accepta de la agenții economici în cauză angajamente, în vederea eliminării aspectelor anticoncurențiale relevate în evaluarea preliminară a Comisiei. În cazul nerespectării angajamentului, schimbării circumstanțelor, descoperirii altor informații, Comisia poate redeschide procedura. Această procedură nu aduce atingere competențelor autorităților naționale de concurență și instanțelor din statele membre.l!^+a? b#%l!^+

Autoritățile naționale, inclusiv instanțele și Comisia Europeană sunt obligate reciproc să facă schimb de informații, inclusiv confidențiale, cu obligația păstrării acestui caracter și a folosirii exclusiv în scopul în care au fost solicitate. În ceea ce privește instanțele naționale care soluționează cauze de concurență, statele membre sunt obligate să transmită copii ale hotărârilor pronunțate, în urma comunicării acestora către părți. Autoritățile naționale din statele membre, dar și Comisia Europeană, pot transmite opinii scrise și, cu permisiunea instanței, pot interveni oral. De asemenea, instanțele pot solicita informații precum și opinia Comisiei Europene. l!^+a? b#%l!^+

Având în vedere jurisprudența Curții Europene de Justiție, art. 16 din Regulament prevede că instanțele naționale nu pot pronunța, în aplicarea art. 81 și 82 TCE, hotărâri contrare deciziilor Comisiei Europene. În cazul în care investigațiile sunt în desfășurare în cadrul Comisiei, instanțele pot decide să suspende soluționarea unor cauze a căror soluționare ar putea implica riscul pronunțării unor hotărâri contrare. l!^+a? b#%l!^+

În ceea ce privește relația cu autoritățile naționale de concurență, prerogativele Comisiei Europene sunt mai pronunțate. Astfel, autoritățile naționale sunt obligate să informeze Comisia Europeană nu mai târziu de 30 zile înainte de data adoptării unei decizii în aplicarea art. 81 sau 82. Este totodată important de menționat că inițierea de către Comisie a procedurilor în vederea adoptării unei decizii în aplicarea art. 81 sau 82, conduce la pierderea competenței autorităților naționale de a aplica dreptul comunitar în cauza respectivă; în cazul în care cauza este pe rolul autorităților naționale, Comisia poate prelua cazul numai în urma consultării autorităților respective.l!^+a? b#%l!^+

Rezumându-ne la prezentarea acestor aspecte esențiale ale Regulamentului nr. 1/2003, trebuie subliniat că toate aceste prevederi au fost stabilite în vederea asigurării unei interpretări unitare a dreptului comunitar la nivelul UE, având în vedere că, prin normele anterioare Regulamentului, Comisia Europeană deținea monopolul aplicării art. 81 și 82. În plus, l!^+a? b#%l!^+ Comisia Europeană, autoritățile naționale de concurență și instanțele naționale competente formează, potrivit Regulamentului, o rețea europeană pentru aplicarea dreptului concurenței, care trebuie să funcționeze unitar, pentru a crea un mediu concurențial și o piață internă competitivă, potrivit obiectivelor prevăzute și asumate prin Tratatul CE. l!^+a? b#%l!^+

1.2. POLITICA DE CONCURENȚĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Una din cheile succesului integrării economice europene a constituit-o existența, încă de la începutul l!^+a? b#%l!^+construcției comunitare a unei politici comune în domeniul concurenței. După 40 de ani de funcționare, această politică continuă să fie o condiție necesară pentru existența Pieței Interne Unice ce asigură libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor.

În ultimă instanță, principalul beneficiar al unei politici a liberei concurențe este cetățeanul, în tripla sa calitate:

de consumator (concurența liberă conduce la o diversificare a ofertei și la o reducere a prețului de vânzare);

de participant pe piața forței de muncă (libera concurență obligă la un proces continuu de inovație atât a produsului realizat, cât și a procesului de producție);

de acționar (libera concurență conduce la creșterea eficienței și la realizarea de profituri ridicate). l!^+a? b#%l!^+

Libera concurență între firme favorizează inovația, reduce costurile de producție, crește eficiența economică și, în consecință, ridică nivelul de competitivitate al economiei europene. Stimulate de mediul concurențial, firmele oferă, astfel produse și servicii competitive din punct de vedere al calității și prețului. l!^+a? b#%l!^+

Politica de concurență în UE, la fel ca și în celelalte mari puteri economice mondiale, se bazează pe concepția că piețele unei concurențe pure și perfecte sunt cele mai potrivite, în stare să asigure bunăstarea populației. În consecință, politica de concurență vizează limitarea, controlarea, chiar interzicerea comportamentelor întreprinderilor care aduc atingere concurenței perfecte.

Totuși mulți economiști recunosc că pot exista în anumite condiții așa numitele „eșecuri ale pieței” care să justifice atunci nerespectarea regulilor liberei concurențe între întreprinderi, sau intervenția directă a statului pentru corectarea acestor efecte. Aceste eșecuri pot, de exemplu, să țină de existența efectelor externe pieței considerate (activitatea de cercetare dezvoltare realizată de o mare întreprindere poate crea un mediu sau genera o serie de cunoștințe ce sunt utile și altor întreprinderi fără ca acestea din urmă să fi suportat costul lor) sau de randamentele de scară în creștere. În acest caz, eficiența întreprinderilor crește în funcție de dimensiunea lor și poate fi de dorit, în anumite condiții, pentru ansamblul societății, ca piețele să nu fie „atomistice”, adică constituite dintr-un număr mare de mici întreprinderi, ca în modelul de referință al concurenței pure și perfecte.

Monopolurile sau întreprinderile având comportamente de monopol (de exemplu, cele care se înțeleg asupra prețului sau își împart piața) sunt primele vizate prin politica de concurență.

Termenul l!^+a? b#%l!^+de politică concurențială este destul de general, referindu-se în linii mari la anumite legi și acțiuni întreprinse de guvern, sau în cazul de față, de Uniune, în ansamblul său (ce acționează prin intermediul Comisiei Europene), destinate a elimina, sau cel puțin, a descuraja practicile comerciale restrictive cum ar fi carteluri, monopoluri sau alte bariere netarifare care ar avea ca efect, în termenii Tratatului „prevenirea, restrângerea sau distorsionarea concurentei”.

Politica în domeniul concurenței interzice practici ca:

acordarea de ajutoare publice care creează distorsiuni în relațiile de concurență dintre agenții economici; l!^+a? b#%l!^+

stabilirea prețurilor prin înțelegeri prealabile între producători sau furnizori;

crearea de carteluri care să-și împartă piața, astfel încât să nu concureze între ele;

abuzul de poziție dominantă pe piață;

realizarea de fuziuni care distorsionează libera concurență.

Politica de concurență în UE are următoarele caracteristici esențiale:

marile principii ale politicii de concurență sunt fixate prin tratate;

în Tratatul de la Roma se arată că în domeniul concurenței (comunitatea trebuie să stabilească un regim care să asigure ca în Piața comună concurentă nu este denaturată);

există numeroase reglementări care precizează punerea în aplicare a principiilor politicii de concurență;

Comisia Europeană este însărcinată cu aplicarea corectă a dreptului și dispozițiilor comunitare;

Curtea de Justiție arbitrează litigiile și fixează jurisprudența.

1.3. COMPONENTELE POLITICII CONCURENȚEI

Sunt considerate incompatibile cu piața comună acordurile care:

Fixează direct sau indirect prețul de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de comercializare;

Limitează sau controlează producția, piețele, dezvoltarea tehnică sau investițiile;

Divizează piețele sau sursele de aprovizionare;

Aplică condiții diferite la tranzacții similare efectuate cu anumiți parteneri comerciali, cărora le creează astfel un dezavantaj competitiv;

Stabilesc condiții suplimentare care trebuie să fie acceptate de către părți, condiții care, potrivit naturii lor sau conform practicii comerciale, nu au nici o legătură cu obiectul unor asemenea contracte.

Art. 82 al Tratatului CE precizează: „orice abuz al unuia sau mai multor întreprinderi cu o poziție dominantă în cadrul pieței comune sau în cadrul unei părți importante va fi interzis, ca fiind incompatibil cu piața comună în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre”. l!^+a? b#%l!^+

Abuzul de poziție dominantă se concretizează în:

limitarea producției,

stabilirea de prețuri discriminatorii,

vânzări condiționate

alte practici comerciale care nu se bazează pe principiul eficienței economice

Concentrarea excesivă a puterii economice a firmelor este considerată o amenințare pentru concurența liberă și echitabilă pe piețele Comunității, deoarece poate să conducă la crearea sau întărirea poziției dominante.

Comisia Europeană are jurisdicție exclusivă asupra fuziunilor care au dimensiune comunitară. l!^+a? b#%l!^+

1.4. REFORMA POLITICII CONCURENȚEI

Există trei domenii privind concurența:

Înlocuirea Regulamentului nr. 17 din 1962 cu un nou Regulament al Consiliului privind aplicarea articolelor 81 și 82 ale Tratatului CE, care se referă la acordurile anticoncurențiale, practicile concertate și abuzul de poziție dominantă

Revizuirea Regulamentului fuziunilor adoptat în 1989 care reglementează controlul operațiunilor de concentrare economică;

Modernizarea politicii de control al ajutoarelor de stat.

Din punct de vedere al structurilor competitive, piața Uniunii Europene îmbracă forma pieței cu concurență monopolistică, iar politica privind concurența are în vedere aceste caracteristici.

Trăsăturile politicii privind concurența în UE sunt:

Baza solidă conferită prin tratate;

Nu a înlocuit politicile privind concurența din statele membre

Joacă un rol central în programul de construcție a Pieței Unice trasând regulile competiției și urmărind aplicarea lor l!^+a? b#%l!^+

Creșterea firmelor mixte, restructurarea industriilor, apariția unor noi industrii și impactul globalizării au creat un număr mare de situații noi

1.5. LEGISLAȚIE

Deși politica UE în domeniul concurenței este tot mai mult determinată de considerente economice, constrângerile la care este supusă sunt, în principal, de ordin juridic. Baza legală (juridică) a politicii de concurență este oferită, în primul rând, de prevederile incluse în Tratatul UE, respectiv art. 81, privind practicile restrictive, art. 82, privind poziția dominantă pe piață, art. 86, privind întreprinderile publice și art. 87-89, privind ajutorul de stat. l!^+a? b#%l!^+

Referiri la politica de concurență se găsesc și în legislația secundară, adoptată de Consiliul UE și de Comisia Europeană, sub forma Regulamentelor și Directivelor – Regulamentul Consiliului 17/1962, Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, amendat prin Regulamentul 1310/1997 și Regulamentele și directivele privind exceptările în bloc, acordate în cazul unor acorduri care privesc situații precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea și dezvoltarea, distribuția autovehiculelor etc.

Un număr în creștere de instrucțiuni, care nu sunt în mod formal obligatorii, oferă informații esențiale menite să arate cum pot fi interpretate regulile obligatorii sau în ce mod va acționa Comisia în acest domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia caută să crească gradul de predictibilitate al acțiunilor sale. Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curții Europene de Justiție și ale Tribunalului de Primă Instanță. Nu în ultimul rând, trebuie menționate și acordurile internaționale în care se fac referiri exprese la situații specifice privind concurența. l!^+a? b#%l!^+

2. FORME DE ACTIVITATE ÎN CONTRAFACERE ÎN ECONOMIA

2.1. Impactul contrafacerii asupra mediului industrial și strategiile anti-contrafacere

„Problema contrafacerii constituie o amenințare reală la adresa comerțului, a dezvoltării economiei, a sănătății și siguranței consumatorilor și, în contextul actual, este principala direcție către care se reorientează crima organizată, avand în vedere aspectul că pedepsele la care se expun sunt inferioare celor pentru infracțiunile săvârsite de regulă de grupările de crimă organizată, însă profiturile sunt similare celor din zona traficului de droguri și de persoane”.

Acțiunile de combatere a importurilor, distribuției și comerțului cu bunuri contrafăcute, desfășurate la nivel național, ar trebui să constituie o prioritate, natura transnațională a acestei probleme necesită o abordare la toate nivelurile zonelor publice cu atribuțiuni în domeniu cât și a celor private, titulari ai drepturilor de proprietate industrială, în paralel cu dezvoltarea standardelor și a programelor naționale și internaționale, la care România este parte, cunoscut fiind faptul ca promovarea si protejarea drepturilor de proprietate industrială reprezintă un element cheie al stabilității economice.

Potrivit unui sondaj de opinie realizat de INSOMAR pe tema contrafacerilor, 48% din cei intervievați au spus că primul argument care îi determină pe producători să recurgă la contrafaceri sunt veniturile mari, 33% au identificat sărăcia oamenilor, 11% neaplicarea legii, iar 7% corupția organelor de control.

Mai interesantă este percepția românilor asupra prezenței fizice a falsurilor: 35% din respondenții sondajului INSOMAR au constatat, din proprie experiență, că falsurile se găsesc în toate tipurile de magazine, în timp ce doar 33% au spus că ele se vând doar la tarabă. Numai în anul 2014, pierderile companiilor de renume din cauza falsificărilor s-au cifrat în România la circa 300 de milioane de dolari. Asta înseamnă, însă, că o sumă aproape la fel de mare a intrat în buzunarele altora. Căci de aici căștigă producătorii, fie ei externi sau interni, transportatorii, distribuitorii și comercianții en detail ai produselor contrafăcute.

În contextul actual, așa cum precizează prof. univ. dr. Răducanu Ileana, contrafacerea mărfurilor industriale prezintă o particularitate deosebită față de cea realizată până acum. Aceasta se manifestă prin coexistența mai multor tipuri de contrafacere a unui produs în funcție de calitatea execuției acesteia și anume: contrafacerea artizanală, contrafacere de proastă calitate și contrafacere de înaltă performanță.

Contrafacerea artizanală, tradițională se bazează pe îndemânarea unui specialist în producerea de falsuri. Acest tip de contrafacere este întâlnit de regulă în domeniul artelor, antichităților ș.a. Falsificatorul posedă alături de specialitatea sa și alte tehnici cu ajutorul cărora creează o reproducere precisă cu o aură de vechime (patină). Uneori reușesc să transforme creații deteriorate sau obiecte de artă obișnuite în opere perfect reproduse dând impresia de autentic.

Contrafacerea de slabă calitate folosește materii prime, materiale și tehnologii mai puțin valoroase. Această formă de contrafacere este cea mai comună, cea mai întâlnită și se referă la aproape toate grupele și subgrupele de mărfuri industriale. Acest tip de contrafacere folosește tehnici care nu necesită o prea mare îndemânare dar implică o finanțare considerabilă și abilități organizaționale deoarece depinde de nivelul economiei la scară mondială. Falsificatorii operează adesea la nivel internațional și pot produce sau cumpăra componente din multe țări, pot să le asambleze, ambaleze și eticheteze în altă țară și totuși să le vândă în cu totul alte țări.

Tehnici care abordează acest tip de falsificare implică copierea corectă cu ajutorul unor dispozitive de copiat foarte ieftine, pentru care nivelul de îndemânare necesar este minim. Astfel de domenii includ copierea unor programe de calculator și a unor casete audio neprotejate. Deși mediul respectiv poate fi considerat ca fiind falsificare de înaltă performanță, tehnologia a venit în sprijinul falsificatorului prin faptul că i-a furnizat acestuia instrumentele necesare pentru a face copiile. Dispozitivele de copiere color avansate reprezintă un alt exemplu major de tehnologie nouă care a fost utilizată de către falsificatori pentru a produce acte justificative, bancnote și o serie întreagă de alte documente de valoare. Dispozitivele de scanat, de imprimat și computerele ieftine sunt de asemenea folosite de către o generație nouă de falsificatori amatori pentru a realiza copii cât mai aproape de cele originale după documentele de valoare.

Contrafacerea de înaltă performanță necesită, în general, abilități considerabile pentru a realiza produse foarte apropiate cu originalul. Putem da exemple de falsificări de produse electronice cum ar fi circuite imprimate care conțin software pentru jocuri pe computer. Tehnicile implică stimularea plăcuței originale prin analizarea componentelor și încercarea de a creea același rezultat folosind alte componente. Alte produse care au fost atacate de falsificatorii de înaltă performanță sunt: valuta, cărțile de credit, cartelele telefonice, decodoarele pentru sateliți, produsele farmaceutice etc.

În condițiile vieții economice moderne a noului mileniu, contrafacerea mărfurilor industriale cunoaște o situație înfloritoare, fără precedent datorită unor numeroși factori, sistematizați în׃ factori fizico-geografici, tehnici, economici, socio-economici și politici. Acești factori generali se intercondiționează cu un număr mare de factori specifici fiecărei grupe având în vedere gradul înalt de tehnicitate al acestora.

Factorii generali fizico-geografici sunt legați de zona sau regiunea în care este situată o țară și de țările vecine. În cadrul unei țări prezintă importanță regiunea și localitatea societății comerciale, respectiv denumirea de origine. Înregistrarea unei denumiri de origine trebuie să respecte anumite prevederi de protecție conform Legii nr. 84/1998 pentru a nu induce în eroare pe consumator cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului. Factorii tehnici au rolul cel mai important în amploarea fenomenului contrafacerii deoarece progresul tehnic și științific din toate domeniile de activitate favorizează realizarea de materii prime noi, de sinteză sau înlocuitori care imită foarte bine produsele naturale și care cu greu pot fi identificați de consumatori și uneori chiar de specialiști.

De asemenea perfecționarea tehnicilor de realizare a contrafacerii conduce la posibilități reduse de depistare a acestuia. Consumatorul își dă seama că produsul este contrafăcut în special după prețul redus. Metodele cele mai concludente de depistare a falsului sunt metodele fizico-chimice de laborator însă acestea necesită aparatură modernă, sofisticată, foarte scumpă, specialiști în domeniu și uneori analize de durată îndelungată. Aceasta se aplică la obiecte de artă, de lux, cosmetice,detergenți ș.a.

Factorii economici constituie o grupă importantă de factori deparece sunt legați de prețuri și de venituri. Întrucât producători, comercianți, distribuitori doresc un profit cât mai mare prin comercializarea unor produse contrafăcute sau folosirea unor ambalaje ale unor firme de prestigiu pentru mărfuri neconforme sau periculoase.

2.1.1. Impactul contrafacerii

Pierderile datorate contrafacerii nu afectează doar mediul industrial, producătorii produselor originale, fenomenul în sine implică și costuri sociale importante. Consumatorii sunt ultimele victime ale concurenței neloiale și a contrafacerii. Statele pierd importante sume de bani reprezentând taxe neîncasate și, de asemenea, costuri ridicate pentru protejarea drepturilor de proprietate industrială. Nu în ultimul rând, trebuie să menționăm și faptul că fenomenul contrafacerii se află în strânsă legătură cu celelalte activități infracționale, cum ar fi traficul de droguri, spălare de bani sau terorism.

În sfera mediului de afaceri, contrafacererile își fac simțită prezența în special, dar nu limitativ in:

pierderi materiale și costuri suplimentare pentru titularii drepturilor de proprietate industrială;

costuri pentru țările în care se săvârșesc aceste fapte penale;

prejudicii pentru țările în care se comercializează bunurile contrafăcute;

pierderi pentru consumatorii bunurilor contrafăcute.

1. Titularii drepturilor de proprietate industrială sunt în primul rând cei mai expuși fenomenului contrafacerii. Astfel, investițiile majore pentru înregistrarea și promovarea propriilor produse sau servicii, protejate de drepturile de proprietate industrială, nu vor avea rezultatele scontate datorită scăderilor directe a vânzărilor, produsele originale aflându-se în concurență directă cu cele contrafăcute. Cele din urmă, mult mai ieftine, dar de o calitate îndoielnică vor fi comercializate către publicul consumator, care va considera, fără just temei că au achiziționat un produs original.

„Consumatorii, nemulțumiți de calitatea produsului contrafăcut, dar asociat cu cel original, își vor pierde încrederea în produsele și serviciile titularului de drept, pe viitor reorientându-se către alt producător”.

Astfel, titularii drepturilor de proprietate industrială ale căror produse au fost contrafăcute, pentru a-și apăra renumele acestora și a contracara fenomenul și urmările contrafacerii, vor efectua cheltuieli suplimentare protejării drepturilor de proprietate industrială. Aceasta este și cauza pentru care, marii titulari de drepturi industriale stabilesc la începutul exercițiilor financiare, bugete speciale protejării acestora, așa numitul “enforcement”.

2. Statele cunoscute ca având un grad ridicat al nivelului contrafacerilor, vor fi evitate de către marii titulari de drepturi de proprietate industrială, în sensul că aceștia din urmă nu vor efectua investiții în producerea și promovarea propriilor produse. O consecință directă va fi aceea a reducerii taxelor și impozitelor colectate de aceste state, iar ca efect indirect vor fi afectate prin reducerea numărului locurilor de muncă, a nivelului de trai, precum și a nivelului general de dezvoltare.

Nu vom putea vorbi niciodată de beneficiile rezultate prin producerea de bunuri contrafăcute, respectiv de crearea de noi locuri de muncă sau de creșterea taxelor și a impozitelor datorate statelor unde își produc efectele, deoarece este cunoscut faptul că persoanele folosite la producerea bunurilor contrafăcute nu au încheiate forme legale de muncă, drepturile salariale se situează mult sub un nivel decent iar produsele respective sunt fabricate prin acte de evaziune fiscală și exportate ilegal în alte state.

3. Statele în care se comercializează bunurile contrafăcute se confruntă cu probleme similare: scăderea locurilor de muncă, reducerea taxelor și a impozitelor incasate, creșterea deficitului bugetar, etc. Adesea rețelele de comercializare a bunurilor contrafăcute sunt însoțite de acte de corupție, sau alte infracțiuni specifice crimei organizate.

Toate aceste efecte negative vor avea ca rezultat și creșterea cheltuielilor cu forțele de poliție, instanțe de judecată, penitenciare, autorități vamale, etc.

4. În cele din urmă, însă nu în ultimul rând, consumatorii finali ai bunurilor contrafăcute vor suporta propriile costuri, sau vor risca vătămarea sănătății și integrității corporale, sau chiar viața, dacă ne gândim că adesea sunt contrafăcute produse folosite în domeniul farmaceutic, medical, aviație sau în celelalte tipuri de transporuri.

În concluzie, fenomenul contrafacerii are un impact direct asupra titularilor de drepturi de proprietate industrială, în special asupra celor notorii, drepturi care sunt cel mai adesea încălcate, pentru care au fost cheltuite cele mai importante sume de bani.

În mod firesc, interesul unui astfel de titular de drepturi, care a realizat investiții imense în înregistrarea, promovarea și protejarea acestora, este acela de a-și regăsi aceste investiții în cifra de afaceri, dar actul contrafacerii nu face altceva decât să deturneze aceste fonduri în folosul personal al persoanelor care savârsesc acest gen de fapte penale.

2.1.2. Strategiile Anti-contrafacere

Pe fondul creșterii contrafacerilor, titularii drepturilor de proprietate industrială au un rol însemnat în contracararea acestui fenomen. Dacă privim realist această problemă, conștientizăm faptul că fenomenul în sine nu va putea fi eradicat, însă mediul industrial are în perspectivă propriile strategii pentru diminuarea pe cât posibil a efectectelor nocive.

Strategiile nu pot fi eficiente decât dacă sunt corelate cu piața, a carei caracteristică principală în contextul actual este globalizarea, deci doar acele strategii pe termen lung, cu cooptarea tuturor factorilor implicați și la nivel internațional, vor avea cele mai bune rezultate.

„Din 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, spațiul comercial denumit anterior „piață internă” și-a pierdut treptat din însemnătate, datorită caracteristicii acesteia de a fi limitată de granițele interne ale țării, granițe care în acest context practic nu mai există. În prezent, locul pieței interne a fost luat de cel comunitar, care la rândul său este foarte deschis și interferat cu piața globală”.

Din acest motiv, titularii drepturilor de proprietate industrială cu protecție și în țara noastră se subscriu strategiilor anticoncuranțiale internaționale, din care amintim:

autoevaluarea propriilor sisteme, analizarea factorilor care favorizează contrafacerea propriilor produse, așa numita strategie de tip “due diligence”;

crearea propriilor tehnologii anti-contrafacere;

parteneriatele public-privat, implicarea în educarea consumatorului, loializarea publicului țintă, etc.

2.1.3. Strategia de tip “due diligence”

Prin analizarea propriilor sisteme de producție, autoevaluarea angajaților, identificarea propriilor măsuri anticontrafacere, titularii drepturilor de proprietate industrială se asigură că au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a evita contrafacerea propriilor produse sau servicii.

În această etapă sunt analizate cu atenție și sunt autoevaluate propriile sisteme de securitate, pentru a se evita scurgerea de informații referitoare la procesele de producție, ingrediente, materiale, etc., către concurență.

Din ansamblul procedurilor denumite generic “due diligence”, reprezentate de măsuri concrete menite să contracareze sau să reducă efectele negative ale contrafacerii propriilor produse/servicii, amintim: folosirea unor rețete/tehnologii/procedee de fabricare complexe, greu de reprodus, folosirea unor materiale noi sau care nu se regăsesc în piața, folosirea unor tehnici de producție care nu pot fi realizate decât cu echipamente scumpe sau cu investiții majore, realizarea de traininguri pentru angajați, fidelizarea acestora pentru a transmite secretele industriale către terți, certificarea calității propriilor produse, etc. Toate aceste măsuri interne au rolul de a asigura propriilor produse o calitate și durabilitate superioară, necesare câștigării încrederii consumatorilor și, totodată, reducerii riscului contrafacerii.

2.1.4. Tehnologiile anti-contrafacere

Mai multe tehnologii, precum hologramele, cardurile inteligente, cerneluri și elemente de siguranță speciale, etc. pot fi folositoare pentru a identifica autenticitatea propriilor produse. Aceste “dispozitive” pot varia considerabil în functie de cât sunt de sofisticate sau de preț.

Caracteristicile principale ale acestor dispozitive sunt legate de costul relativ redus, compatibile cu tehnica producătorilor și distribuitorilor și, nu în ultimul rând, durabile. Un aspect negativ al folosirii acestor dispozitive este acela că este limitată în timp, cunoscută fiind inventivitatea infractorilor.

Aceste dispozitive variază de la simple imprimeuri de valoare redusă, la tehnologii complexe optice, biotehnologice, chimice sau electronice, determinate de natura produsului pe care sunt aplicate. De asemenea, se folosesc și combinații ale acestor dispozitive pentru a avea un efect garantat, dispozitive care sunt fie “la vedere” fie “ascunse”.

Dispozitivele optice implică folosirea luminii și a proprietăților acesteia. Dintre acestea amintim hologramele, care sunt dispozitive des întâlnite, realizate prin înregistrarea pe o suprafață plană a amprentei unei raze laser, care la “citire” evidențiază o proiecție a unei imagini și sau tridimensionale, recunoscută drept autentică. Folosirea hologramelor se datorează caracteristicilor acestora de a avea un impact vizual puternic, greu de reprodus, sau care poate fi reprodus însă cu echipamente sofisticate, scumpe.

Dispozitivele electronice sunt, de asemenea, de mai multe feluri. Dintre acestea benzile magnetice (întâlnite deseori pe carduri sau cartele), sunt cele mai răspândite. Caracteristica principală rezidă în faptul că pot stoca importante cantități de informații, codificate, care pot fi “citite” cu scanerul. Cardurile “inteligente” sunt alte dispozitive întâlnite, fiind foarte eficiente întrucât înglobează un “cip” electronic echivalent cu o memorie electronică de mici dimensiuni care permite înregistrarea și redarea informațiilor, cu diferite grade de securizare.

Dispozitivele care folosesc diferite biotehnologii, sunt cele mai sofisticate și scumpe instrumente, fiind bazate pe evidențierea caracteristicilor unice ale proteinelor biologice, precum enzimele, ADN. Aceste dispozitive identifică și exploatează structura moleculară a diferitelor compoziții chimice, și au calitatea de a înregistra anumite reacții chimice, unice. Acest fapt a dus la folosirea lor pe o scare din ce în ce mai largă. În acest sens menționăm acele “TEST KIT”-uri, capabile de a detecta anumite substante sau compuși chimici. Totodată, menționăm și “marker”-ele folosite în identificarea unor anumite tipuri de documente, cum ar fi facturile sau chitanțele fiscale.

Dispozitivele chimice. Menționăm în această categorie cernelurile care reacționează la lumină sau la căldură. Aceste dispozitive aplicate pe ambalajele produselor originale, pot fi “citite” expunând produsul anumitor tipuri de lumină sau la căldură. De asemenea, menționăm cernelurile invizibile dar care expuse unor scanere speciale evidențiază informațiile conținute.

2.2 Contrabanda – Concept și definire

„Având în vedere rolul fundamental pe care comerțul mondial îl joacă în cadrul unei economii naționale este de dorit ca statul prin instituțiile și pârghiile sale să dețină controlul asupra acestuia, pe care să îl exercite atunci când situațiile de natură politică, socială, economică, administrativă etc. de la un moment dat îl cer”. Ca atare, este necesar ca actele de comerț să se desfășoare în mod vizibil, în totală legalitate, pentru ca fiecare stat să le cunoască în deplinătatea lor, cu scopul de a putea interveni în cunoștință de cauză în economia sa.

Cu toate acestea, segmente din ce în ce mai numeroase ale comerțului mondial scapă, prin formele pe care le îmbracă, controlului statului, producând consecințe, uneori ireparabile, în economia acestuia. O astfel de formă o constituie contrabanda ce vizează derularea unui comerț mondial ascuns, ilicit, neperceput de state, dar conștientizat și resimțit de către acestea în viața lor economică.

Pe lângă efectele proprii pe care fiecare tip de taxă le poate produce, mai există un efect pe care îl produc toate deopotrivă, împreună și cu alte taxe și impozite și anume presiunea fiscală, contrabanda putând apărea în condițiile unei presiuni fiscale exercitată prin

intermediul unui regim vamal exagerat, ea reprezentând un mijloc de a fugi din fața unei presiuni fiscale excesive.

Existența unei presiuni fiscale anormale îndreaptă agenții economici spre zone „off shore” sau „paradisuri fiscale” ce pot asigura o protecție a banilor dobândiți, evitarea taxării și păstarea confidențialității asupra operațiunilor comerciale desfășurate.

„Caracteristici similare, însă cu un accent mai pregnant pe circulația mărfurilor, prezintă „zona liberă” ce constituie o parte din teritoriul unui stat în care mărfurile ce se introduc se consideră ca nefiind în teritoriul vamal și nu sunt supuse regimului ori controlului vamal”.

Dacă la cele expuse mai adăugăm și dezvoltarea tehnologiei prin care s-a facilitat accesul la teritoriile off shore și nu numai, cu tot ce presupun acestea, este de înțeles de ce ele s-au dezvoltat ca o adevărată industrie ce a acaparat jumătate din tranzacțiile financiare ale lumii, unde se regăsesc peste 3000 de miliarde de dolari din averile personale, ceea ce reprezintă 19% din produsul mondial brut.

Apariția și manifestarea fenomenului de contrabandă este favorizată de calitatea mediului legislativ caracterizat fie prin lipsa actelor normative care să reglementeze bunul mers al activităților economice, fie prin existența unor acte normative care creează ambiguități în aplicarea lor corectă.

În condițiile unei astfel de conjuncturi legislative își fac simțită prezența anumiți indivizi care au o anumită înclinație spre infracțiuni, acte antisociale și adeziuni la criminalitate economică.

Păstrându-ne pe aceeași ordine de idei, putem arăta că contrabanda este înlesnită de un alt fenomen ilicit, la fel sau poate mult mai grav, și anume corupția, apreciată ca fiind abuzul puterii publice în vederea obținerii de profit individual.

De parcă efectele negative ale globalizării nu ar fi fost de ajuns, asistăm în zilele de azi la apariția unui sistem economic modern, ca rezultat al dezvoltării unei noi tehnologii. Altfel spus, o nouă economie își face apariția (economia electronică), iar fundamentul acesteia îl reprezintă informatica și rețelele de calculatoare.

2.2.2 Formele principale de manifestare

Pentru a da un cât mai bun contur temei abordate menționăm câteva dintre cazurile reprezentative descoperite de către organele abilitate a unor state ținând în același timp seama de sortimentele de mărfuri traficate.

Contrabanda cu țigări

Unul dintre cazuri se referă la aceea că în cursul lunii iulie 2003 inspectorii vamali din orașul Burgas, Bulgaria, situat pe coasta Mării Negre au reținut 20 de milioane de țigări de contrabandă cu o valoare totală de 1,4 milioane de leva, reprezentând cea mai mare captură de țigări de contrabandă din ultimii ani. Țigările aveau destinația Regatul Unit al Marii Britanii, unde aveau să fie vândute pentru 4 milioane de lire sterline. Cele patru containere cu țigări Winston și Superkings au ajuns în portul Burgas din Dubai (Emiratele Arabe Unite). Expeditor este o companie din Emiratele Arabe Unite. Actele de la vamă indicau că în containere erau transportate cuptoare electrice.

Contrabanda cu animale sau produse de origine animală

În ianuarie 1993, urmare unor informații furnizate de către Secretariatul convenției privind comerțul internațional cu specii pe cale de dispariție (CITES) ofițerii vamali din Montevideo, Uruguay, au reușit să confiște un transport de 29.000 de piei de caiman ce se aflau încărcate într-un container în Columbia. Aceste piei urmau să fie trimise în Singapore via Curaçao și Aruba (teritorii dependente de Olanda, dar neacoperite de Convenție).

Contrabanda cu produse radioactive

Un celebru caz ne arată că în luna august 1994, în Germania, poliția a confiscat o valiză de oțel care conținea 560 de grame de pudră radioactivă de culoare gri închis, după ce un zbor Lufthansa de la Moscova a aterizat pe aeroportul Munchen. Pudra conținea 363 grame de plutoniu, din care 87% era plutoniu 239 – substanță clasa arme și provenea din Rusia, dar din motive legale nu s-a putut dezvălui identitatea laboratorului.

Contrabanda cu produse petroliere

Referitor la ponderea produselor petroliere de contrabandă în totalul petrolului comercializat în Republica Moldova s-a stabilit că acestea ar reprezenta un procent între 10% și 30-40 %. Chiar dacă s-ar evalua contrabanda cu produse petroliere la nivelul de 10% din importurile legale, acestea reprezintă cantități în valoare de circa 16 milioane USD pentru anul 2003 (valoare în vamă). Spre exemplificare s-a stabilit că la cantitățile de circa 22,5 mii tone de benzină și 31,6 mii tone de motorină importate ilicit (presupunând că acestea reprezintă 10% din cantitatea importată totală – legală și ilegală), doar pentru accize și TVA puteau să fie încasate în bugetul statului circa 88 milioane lei (fără a se lua în considerație încasările din impozite pe venit și alte taxe și plăți).

Contrabanda cu diverse produse

În Columbia anului 2000 mărfurile de contrabandă făceau parte din peisajul multor piețe, comerțul ilegal cuprindea totul începând de la lichiorul și țigările cu etichetă străină până la televizoare, computere, echipamente stereo și aparate mari cum sunt frigiderele. Vama națională columbiană a apreciat valoarea mărfurilor de contrabandă traficate la 1 miliard USD, însă alte surse estimează că cifra totală este mai apropiată de 5 miliarde USD.

2.2.3 Măsuri de combatere a contrabandei

Pe plan național contrabanda este o fraudă care afectează grav raporturile sociale din domeniul regimului vamal sau care interesează acest regim în legislațiile statelor lumii ea se găsește incriminată ca infracțiune pasibilă de pedeapsă, pe cale de consecință un prim aspect ce ar trebui a fi avut în vedere de către fiecare stat în parte se referă la optimizarea legislației în ansamblu și perfecționarea aceleia ce vizează în mod particular contrabanda, respectiv, aceea din domeniul vamal.

În plan economic s-ar impune luarea unor măsuri de stopare a inflației, asigurarea stabilității monetare și a cursului de schimb, diminuarea presiunii fiscale, scăderea ratei șomajului, efectuarea controalelor tematice.

Din punct de vedere administrativ ar fi utilă perfecționarea organelor cu atribuții în combaterea acestor fenomene, ridicarea prestigiului și a nivelului de calificare a funcționarilor unor asemenea organe, extinderea mecanismelor de control social prin atragerea tuturor celor interesați în acțiuni de prevenire și combatere a faptelor de contrabandă prin derularea unor programe naționale în cadrul cărora să le fie explicate resortisanților unui stat consecințele de amploare ce se pot produce prin săvârșirea acestor fapte, de natură a induce o atitudine negativă față de ele.

„În plan internațional, ca urmare a semnării în 1992 a Tratatului de la Maastricht și apoi a celui din 1997 de la Amsterdam, Uniunea Europeană vizează și o cooperare în domeniul justiției și al afacerilor interne ce presupune păstrarea și extinderea zonei de libertate, securitate și justiție raportate la problemele legate de controlul la frontieră, migrație, combaterea traficului de orice natură, combaterea fraudei, a spălării banilor, crimei organizate și a corupției etc”. Pentru a da efect acestor orientări s-a acordat o atenție sporită fraudei în dauna intereselor financiare comunitare care a fost incriminată, devenind infracțiune. Totodată prin Recomandarea R (81) 12/25.062982 a Consiliului Europei a fost concepută o listă a activităților ilegale circumscrise fenomenului criminalității în afaceri unde au fost incluse și infracțiunile la regimul vamal.

Aceste reglementări europene sunt aduse la îndeplinire de anumite instituții și organisme ce au fost create în acest scop, printre care amintim GAFI, OLAF, Europol-ul etc.

La nivel mondial între multe state s-au încheiat tratate, cum este Convenția de la Haga din 1912 sau cele trei protocoale internaționale privind combaterea traficului de arme, persoane și contrabanda cu emigranți, ultimele adoptate în cadrul celui de al X-lea congres al ONU ce a avut loc la Viena în 2001, care a avut ca obiectiv prevenirea și combaterea crimei organizate, însă se pare că acestea sunt insuficiente ori prea puțin cuprinzătoare față de problemele pe care le ridică combaterea acestor fenomene de la un asemenea nivel, motiv pentru care ar fi necesar ca administrațiile naționale, dar și băncile să țină o evidență riguroasă a circulației internaționale de numerar în orice monedă, pentru a avea o situație a surselor de proveniență din afara granițelor, organisme cum sunt Interpolul și Organizația Internațională a Vămilor ar trebui să aibă atribuții de colectare a informațiilor, de prelucrare și apoi de răspândire a lor către autoritățile statelor, conceperea și întărirea asistenței bilaterale între diverse state, instituirea unor sau unei autorități multinaționale în materie, armonizarea legislațiilor statelor în materia extrădării, dezvoltarea unei cooperări tehnice.

2.4. Comerțul cu produse contrafăcute – definirea conceptului

Când un comerciant va fabrica un produs sau îl va supune vânzării, va transmite odată cu el o serie de activități ce s-au desfășurat în legătură cu acel produs, toată creația intelectuală ce a avut loc pentru ca acel produs să apară, să aibă o anumită formă, anumite calități, să fie prezentat într-un anumit fel, să fie cunoscut pe piață etc. Mai mult, aceste semne distinctive pe care un produs le reprezintă, au nu numai menirea de a identifica pe producător, ci și pe aceea de a identifica proveniența bunului, de a garanta calitatea acestuia și de a-i asigura publicitatea.

„Dintre elementele creației intelectuale amintim câteva în strânsă legătură cu tema abordată, și anume: invențiile, mărcile de produs sau de servicii, desenele sau modelele industriale, indicațiile geografice și denumirea de origine. Toate au menirea de a individualiza un produs existent pe piață de alte produse similare, însă așa cum vom vedea în cele ce urmează, nu se rezumă numai la acest aspect”.

Pentru a avea reprezentarea dimensiunii reale a ceea ce reprezintă marca astăzi, trebuie arătat că dacă în 1967 numărul mărcilor înregistrate în 1520 de țări era de 400.000, în 1992 acestea au ajuns la 1.200.000 și se estimează ca în 2017 acestea vor ajunge la 3.600.000. Mai mult, valoarea încorporată într-o marcă ajunge uneori la dimensiuni uriașe astfel, spre exemplu în anul 1905 marca americană „Royal Banking Powder” era estimată la 5.000.000 de dolari, iar în anul 1924, când uzinele Dodge s-au vândut cu suma de 146 milioane de dolari, 74 milioane de dolari a reprezentat numai valoarea mărcii.

„În comerț marca apare ca un simbol complex, ca o sumă imaterială a atributelor produsului, a numelui acestuia, ambalajului, istoria, reputația, felul în care a fost promovat, impresiile consumatorilor în legătură cu produsul, motiv pentru care este foarte important păstrarea acestor caracteristici intrinseci și desfășurarea unor acțiuni pe toate planurile pentru a împiedica comercializarea unor produse ce apar ca identice, însă în realitate nu este așa”.

Fenomenul prin intermediul căruia se realizează acest lucru poartă denumirea de contrafacere, iar definițiile în legătură cu aceasta, precum și explicațiile noțiunii sunt destul de diverse.

Înainte de a da o definiție contrafacerii, trebuie arătat că aceasta se distinge de acte asimilate contrafacerii: imitarea, folosirea fără drept a mărcii altuia, concurența neloială, confuzia, denigrarea, plagiatul, pirateria etc.

„Prin urmare contrafacerea înseamnă orice manoperă frauduloasă prin care sunt imitate, falsificate, denaturate, reproduse orice element de identificare al vreunui produs care conferă comerciantului drepturi exclusive asupra acestuia, în vederea creării unei aparențe de veridicitate, autenticitate”.

2.4.1 Dimensiunea contrafacerii, tipuri și modalități

Potrivit unor estimări vânzările la nivel mondial de produse contrafăcute se cifrează la aproximativ 650 miliarde dolari pe an, raportat la anul 2006, de asemenea aceeași sursă arată că Serviciul Vamal al S.U.A. a calculat pierderea în veniturile întreprinderilor de aici la 250 – 300 miliarde dolari în anul 2005, pentru ca acestea să se cifreze la 200 miliarde dolari în 2006. Aceste estimări au ca punct de plecare date reale, respectiv interceptările sau capturile de mărfuri contrafăcute raportate la valoarea pieței interne, astfel dacă în anul 2001 au existat în S.U.A. 3586 de capturi, în anul 2005 aceste capturi au ajuns la 8022, iar valoare pieței interne a S.U.A. era de 93 milioane de dolari.

Există mai mulți autori care în funcție de diverse criterii clasifică fie contrafacerea, fie produsele contrafăcute în anumite categorii, însă aruncând o privire comparativă asupra unui produs autentic și a unui produs contrafăcut din punct de vedere al calității, constatăm că pot fi întâlnite trei situații: prima este aceea în care produsul contrafăcut este inferior produsului autentic și este specific acelor cazuri când are loc o imitare a unor produse fără ca falsificatorul să fie în prezența tuturor elementelor de „know – how”; în a doua calitatea produsului contrafăcut poate fi egală cu a celui autentic atunci când contrafacerea are la bază „o prelungire” ilegală a dreptului de producere; în fine, există și o situație inedită când produsul contrafăcut este superior calitativ celui autentic, iar acest lucru are la bază „furtul” produsului autentic și reproducerea acestora cu o tehnologie mult mai avansată.

2.4.2. Principalele categorii de produse supuse contrafacerii

Dacă în trecut produsele contrafăcute vizau bunurile de lux cum ar fi ceasuri sau îmbrăcăminte, în prezent contrafacerea vizează categorii foarte diverse de produse cum sunt cele” farmaceutice, echipamente medicale, alimente, componente electrice sau electrotehnice, piese de autovehicule și aeronave, filme etc., respectiv orice produs care poartă un nume și pe care consumatorii l-ar putea recunoaște ușor”. Astfel, orice companie ce realizează un produs sub un brand sau marcă cunoscută poate descoperi că există și o versiune contrafăcută a acestuia.

2.4.3. Metode de identificare a produselor contrafăcute

Raportat la exemplele date în legătură cu contrafacerea unor produse, cu varietățile în care acestea există și modalitățile în care ele se pot realiza, s-ar putea identifica câteva metode prin care să se poată stabili dacă un anumit produs este contrafăcut sau este autentic. O primă astfel de metodă ar fi locația vânzătorului (ex. în piețe la tarabe), urmează prețul ce trebuie să fie corect raportat la produsul care se vinde și calitatea acestuia, calitatea materialelor folosite pentru confecționarea sa, defectele produsului și nu în ultimul rând durata de viață a acestuia.

2.4.4. Împrejurări care determină și favorizează contrafacerea

În circuitul produselor contrafăcute există două repere și anume: producătorul lor și cumpărătorul, astfel că atât timp cât vor exista cumpărători care vor achiziționa produse contrafăcute ce au în majoritatea covârșitoare a cazurilor un preț mai mic decât produsul similar original care, în linii generale, răspund exigențelor de calitate, autorii contrafacerilor își vor vinde produsele și vor înregistra venituri consistente, prin urmare am putea spune că contrafacerea există pentru că este profitabilă.

Dacă la aspectele legate de producător și cumpărător mai adăugăm dificultatea autentificării sau nu a unui produs contrafăcut, lipsa cooperării între diversele companii afectate, fermitatea scăzută a autorităților, progresul tehnologic, internetul, comerțul electronic, avem reprezentarea oportunităților deschise în calea comerțului cu produse contrafăcute.

2.5. Consecințe ale contrafacerii

Un prim plan în cadrul căruia contrafacerea și comerțul cu produse contrafăcute cauzează consecințe este cel al vieții și sănătății umane, al integrității bunurilor, iar cercetările întreprinse de către Food and Drugs Anticounterfeiting (U.S. F.D.A.) în cursul anului 2007, au reliefat că în cazul administrării unor medicamente în 300 de cazuri s-au înregistrat reacții adverse, precum și patru decese,din cauză că erau contrafăcute.

În plan economic, efectele pe care comerțul cu produse contrafăcute le cauzează îl vizează atât pe consumatorul de bună-credință, care achiziționează un produs contrafăcut considerând că este original, deci își consumă veniturile pentru produse care nu-i satisfac cerințele, ceea ce înseamnă pierderi din punct de vedere al veniturilor sale, cât și pe fabricanții de produse originale, autentice, care înregistrează un declin sub aspectul vânzărilor, pierderi, putând ajunge la încetarea activității.

Un studiu efectuat în acest sens în Statele Unite a arătat că prin comerțul cu produse contrafăcute în anul 2005 s-au pierdut circa 750.000 de locuri de muncă, iar dacă, spre exemplu, contrafacerea în domeniul software s-ar reduce cu 10%, acest lucru ar avea ca efect crearea a 2,4 milioane de locuri de muncă și o creștere economică la nivel mondial de 400 miliarde de dolari.

2.6. Măsuri și metode pentru combaterea contrafacerii și a comerțului cu produse contrafăcute

Producătorii originali pot adopta măsuri cum ar fi: să furnizeze către consumatori mostre din produsul său, să ofere consumatorului produsul pentru utilizare o perioadă de timp, să-i scadă prețul, să mai ofere consumatorului ceva în plus, să se orienteze spre un model de afacere diferită, să se implice în programe prin intermediul cărora să schimbe mentalitatea consumatorilor, să deruleze o ofensivă împotriva acelora care produc și comercializează produs contrafăcute etc.

„Măsurile pe care statele le pot lua constau în: monitorizarea acestui fenomen, coerciția, impunitatea penală, utilizarea pârghiilor sale de natură economică, ridicarea unor bariere tarifare, cooperarea internațională etc”.

Este de semnalat totodată efortul unor cercetători de a găsi acele tehnologii care odată puse în aplicare au furnizat instrumente de detectare a produselor contrafăcute cum ar fi coduri de bară, etichete bazate pe unde radio, inscripționări, cerneluri fluorescente, holograme etc.