Dreptul Mediului In Epoca Integrarii Si Globalizarii
CAPITOLUL I
DREPTUL PROTECȚEI MEDIULUI DIN CADRUL UNIUNII
EUROPENE
Dreptul Uniunii Europene, dreptul internațional, dreptul intern
Dreptul Uniunii Europene este constituit dintr-un tot de reguli care determină organizarea, competențele și funcționarea Uniunii. A fost CJUE care a declarat că acest drept reprezintă un sistem juridic propriu, diferit atât de cel național cât și de cel internațional. Dreptul UE se diferențiază de sistemul juridic internațional în două puncte esențiale:
Sistemul juridic internațional se bazează fundamental pe ideea cooperării, în timp ce al doilea sistem are la baza procesul de integrare.
Dreptul internațional este esențialmente un drept convențional. Dreptul UE, deși are la origine tratatele fondatoare, a evoluat prin intermediul instituțiilor create prin tratate, acestea dispunând de o adevărată putere normativă, generatoare de așa numitul drept derivat.
Pe de altă parte, dreptul Uniunii se distinge și de dreptul intern al SM. În acest sens, autonomia dreptului unional în relație cu dreptul intern, este rezultatul transferului de competențe consimțit de SM în favoarea instituțiilor UE.
Caracteristicile dreptului unional
În jurisprudența CJUE se consideră drept principale caracteristici ale dreptului UE:
Supremația, potrivit căreia, norma unională are întâietate asupra oricărei norme naționale (supremația trebuie asigurată de jurisdicțiile naționale așa cum se deduce din hotărârea CJUE din 9 martie 1978 (Simmenttal) „fiecare judecător competent într-o materie determinată, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar, protejând drepturile pe care acesta le conferă particularilor, lăsând fără aplicare orice dispoziție legală națională anterioară sau posterioară care este contrară normei comunitare”);
Aplicabilitatea directă, conform căreia, dreptul UE face parte în mod automat din dreptul intern al SM; respectivele norme de drept conțin dispoziții direct aplicabile subiecților de drept din SM.
Efectul direct se referă la posibilitatea unei norme unionale de a fi invocată de persoane de drept privat, atunci când conține drepturi și obligații pentru aceștia (începând cu hotărârea din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos, efectul direct apare ca un principiu potrivit căruia, oricare subiect de drept al SM poate invoca în fața instanțelor naționale anumite norme ale dreptului unional).În concluzie, se oferă posibilitatea persoanelor de drept privat de a invoca în fața instanțelor naționale o dispoziție conținută într-o normă a dreptului UE, putându-se invoca responsabilitatea SM în cazul încălcării dreptului Uniunii.
Constituirea și dezvoltarea unei noi ramuri de drept, dreptul mediului a fost determinată de necesitatea reglementării din punct de vedere juridic a relațiilor dintre om – natură, în vederea asigurării calității vieții și a promovării protecției, conservării și dezvoltării durabile a resurselor naturale. Michel Prieur arată că mediul este expresia interacțiunii și a relațiilor dintre viețuitoare, între acestea și mediul lor, astfel încât dreptul mediului dobândește atât un caracter orizontal, acoperind sectoarele clasice ale dreptului (privat, public și internațional), cât și un caracter de interacțiune care penetrează toate sectoarele dreptului pentru a introduce
ideea de înconjurător. Mircea Duțu definește dreptul mediului ca fiind ansamblul regulilor și instituțiilor stabilite în vederea protecției, conservării și ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă a societății. Așadar, dreptul mediului este constituit din „ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relațiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor față de mediu – ca element vital și suport al vieții – în procesul folosirii în scopuri economice, sociale și culturale a componentelor sale – naturale și artificiale – precum și relațiile legate de protecția, conservarea și dezvoltarea lor durabilă” Vorbim de o ramură de drept aparte care prezintă trăsături comune, prin care se reglementează o categorie distinctă de relații sociale născute în contextul prevenirii poluării, refacerii mediului poluat, dezvoltării condițiilor de mediu, sancționării faptelor de poluare și de încălcare a normelor dreptului mediului .
După cum se poate observa, pentru desemnarea acestei ramuri de drept s-au folosit și se folosesc diverse denumiri: „dreptul mediului”, „drept ambiental”, „drept ecologic”, „dreptul protecției mediului”. După cum subliniază E. Lupan , având în vedere că normele acestei ramuri de drept urmăresc protecția mediului natural și artificial, cea mai potrivită denumire a acestei ramuri ar fi dreptul protecției mediului. Conceptul de dreptul mediului bazat pe legislația mediului este mult mai larg decât dreptul protecției mediului ,,care se rezumă doar la legislația care reglementează relațiile sociale de protecție a mediului, căutând să urmărească funcționarea sistemelor protejate în complexitatea lor, dar fără să se refere și la alte aspecte ale existenței mediului, la regimul său în general” . Același autor definește dreptul protecției mediului ca fiind acea ramură care înmănunchează normele juridice ce reglementează relațiile sociale dintre subiectele de drept în legăură cu protecția și dezvoltarea durabilă a mediului .
Caracterul interdisciplinar al acestei ramuri de drept, îi determină pe unii autori să considere că dreptul protecției mediului nu aparține exclusiv dreptului public. Totuși, se consideră că dreptul protecției mediului face parte din dreptul public, întreaga activitate de
protecție a mediului fiind realizată de persoane și organe competente în vederea ocrotirii unui interes public major (și numai în cadrul acestuia a unui interes privat), care determină caracterul imperativ al normelor juridice care reglementează tot ceea ce presupune protecția, conservarea și dezvoltarea durabilă a mediului în ansamblul său. De asemenea, persoanele fizice/juridice se află într-un raport de subordonare față de autoritățile publice. Această subordonare nu se confundă cu cea existentă în dreptul administrativ, pentru că în primul caz, scopul fiecărei persoane este îmbunătățirea calității mediului, scop comun pentru societate.
După cum precizam anterior, dreptul protecției mediului are un caracter interdisciplinar, utilizând o serie de principii din alte ramuri de drept: civil, administrativ, dreptul agrar etc. Dreptul protecției mediului se apropie cel mai mult de dreptul administrativ datorită, în principiu, rolului statului în acest sector. Spre deosebire de dreptul administrativ, în dreptul protecției mediului nu întotdeauna una dintre părți este un organ al administrației de stat. Dreptul mediului unional și dreptul administrativ intern reprezintă două ramuri care sunt „condamnate” să coabiteze, dat fiind faptul că primul nu poate fi transpus în viața reală, în afara contextului general oferit de cel de al doilea. Aplicarea și executarea dreptului Uniunii
este responsabilitatea SM, este competența structurilor politice și administrative naționale, în acord cu repartizarea internă a puterilor. Dintre activitățile administrației naționale în domeniul aplicării/executării dreptului unional al mediului menționăm: aplicarea/executarea imediată și obligatorie a regulamentelor, transpunerea în termenul stabilit a directivelor, comunicarea către Comisie a normelor interne stabilite pentru transpunerea directivelor, aplicarea și executarea efectivă a obiectivelor, obligațiilor asumate prin directivă, stabilirea de programe, planuri, organisme specifice pentru aplicarea efectivă a directivei, trimiterea de informații cu privire la aplicarea reală a diverselor directive de mediu, în condițiile stabilite de acestea. Interferențele dintre dreptul protecției mediului și cel civil se regăsesc în materia exercitării dreptului de proprietate și a dezmembrămintelor sale asupra factorilor de mediu. Răspunderea pentru daune aduse mediului are ca fundament răspunderea civilă delictuală, regulile din dreptul civil se aplică ori de câte ori în dreptul protecției mediului nu se găsesc norme specifice și dacă, bineînțeles nu contravin principiilor specifice ramurii de drept. Dintre deosebiri menționăm faptul că, conținutul raportului juridic civil este stabilit prin voința părților, iar raportul de dreptul protecției mediului este determinat prin lege. În raportul de drept civil subiectul pasiv este de cele mai multe ori nedeterminat, în dreptul mediului este determinat prin stabilirea obligației de „a face” sau „a nu face” ceva în materia protecției mediului.
1.2 Raportul juridic de dreptul protecției mediului, obiectul, subiectele
Raportul juridic de drept poate fi definit ca o relație socială, cu caracter volițional, fiind stabilit în limitele normelor juridice și garantat prin forța coercitivă a statului. Raportul juridic de dreptul protecției mediului constă în relația socială care ia naștere între persoane în legătură cu prevenirea, combaterea poluării, protecția, conservarea și dezvoltarea durabilă a mediului, relații care sunt reglementate de normele dreptului protecției mediului.
Raportul de drept al mediului pe lângă trăsăturile comune raporturilor juridice, prezintă câteva elemente proprii :
Ia naștere între persoane numai în legătură cu protecția, conservarea și dezvoltarea mediului;
Pot fi subiect activ/pasiv al raportului juridic de drept al mediului atât statul, prin organele sale, cât și alte persoane juridice și fizice;
Subiectele raportului juridic se află pe poziție de subordonare;
Raporturile de dreptul mediului se nasc, în general, prin voința statului exprimată prin lege, fără manifestarea de voință făcută în acest sens de către subiectele de drept. Cu titlu de excepție, uneori, aceste raporturi juridice pot lua naștere și prin voința participanților combinat cu voința statului;
Normele acestei ramuri dau naștere la drepturi subiective și obligații corelative pentru toate persoanele fizice și juridice subiecte ale acestor raporturi juridice.
Prin obiect al dreptului, se înțeleg realațiile sociale la care participă subiectele de drept în condițiile legii. Obiectul dreptului protecției mediuluieste reprezentat de relațiile sociale privind activitatea de protecție a mediului și de dezvoltarea durabilă, formate, în condițiile legii, între subiectele dreptului protecției mediului.
Subiectele raportului de dreptul protecției mediului: atât subiectul pasiv, cât și cel activ poate fi alcătuit dintr-o singură sau mai multe persoane, din care una este o autoritate de mediu. Există situații în care ambele subiecte sunt autorități competente pentru protecția mediului, alteori un subiect aparține sistemului autorității competente pentru protecția mediului, iar celălalt subiect este o persoană fizică sau juridică din afara sistemului respectiv.
1.3. Izvoarele dreptului protecției mediului
Izvoarele dreptului protecției mediului reprezintă forme specifice de exprimare a normelor juridice care reglementează relații sociale de protecție a mediului și care sunt reguli de conduită generale și impersonale, de aplicabilitate repetată ce privesc comportamentul persoanelor participante, ca părți la raporturile de protecția mediului. Izvoarele dreptului protecției mediului la nivel național constau în: Constituție, coduri, legi, hotărâri și ordonanțe de guvern, ordine ale miniștrilor, acte ale autorităților publice, tratate și convenții internaționale.
Izvoarele dreptului UE: Există o serie de opinii cu privire la clasificarea acestor izvoare. Etienne Cerexhe vorbește: de izvoarele obligatorii – tratate, dreptul derivat, actele convenționale și principiile generale – izvoarele neobligatorii, izvoarele sui generis și izvoarele complementare. Carlos Molina de Pozo urmărește schema lui Cerexhe privind izvoarele dreptului unional: izvoare obligatorii, neobligatorii, acte sui generis și complementare. Drept urmare ne vom referi la:
A. IZVOARE OBLIGATORII: dreptul dreptul originar, dreptul derivat, acte convenționale, principiile generale ale dreptului unional, jurisprudența CJUE.
DREPTUL ORIGINAR este constituit din cele trei Tratate fondatoare, precum și din alte Tratate care le-au modificat și completat (exemplu tratatele prin care au devenit valide diferitele extinderi ale Comunității – Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Portugalia, Spania, Finlanda, Austria, Suedia etc. –, Actul Unic European, Tratatul Uniunii Europene, care au adus modificări substanțiale Tratatelor originare, Tratatul de la Lisabona).
DREPTUL DERIVAT se individualizează în funcție de fiecare Tratat fundamental: decizii generale, recomandări și decizii individuale în cadrul TCECO, regulamente, directive, decizii în cadrul TCE (TFUE) și TCEEA.
ACTELE CONVENȚIONALE se materializează în patru tipuri:
Convențiile încheiate de SM în vederea aplicării dispozițiilor Tratatelor
Convențiile încheiate de SM, neprevăzute în Tratate, dar a căror obiect apare în strânsă legătură cu executarea acestora
Deciziile reprezentanților de Guvern din fiecare SM reuniți în sânul Consiliului
Acorduri încheiate de Comunitatea Europeană cu terțe state.
d.În cadrul izvoarelor obligatorii au fost incluse și: PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT, JURISPRUDENȚA CJUE.
B. IZVOARE NEOBLIGATORII: sunt reprezentate de o serie de acte emanate de la Consiliu, Comisie, care pot prezenta un caracter general sau individual. Este vorba de: avize, recomandări.
C. ACTE SUI GENERIS: în cadrul acestei grupe întâlnim atât acte obligatorii: regulamente de regim intern, decizii fără destinatar, cât și acte neobligatorii: rezoluții, rapoarte, declarații, programe de acțiune. În ambele cazuri este vorba de dispoziții cu natura juridică imprecisă, care constituie o parte importantă din acquis-ul UE.
D. IZVOARE COMPLEMENTARE: în această categorie intră: dreptul supletoriu constituit din dreptul internațional public și dreptul național al statelor membre, principiile generale de drept, cutuma, doctrina autorilor.
A. IZVOARE OBLIGATORII
a) DREPTUL ORIGINAR
Tratatele originare= Tratatele fondatoare
Comunitățile Europene au avut la bază trei tratate fondatoare: Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 (a intrat în vigoare la 18 aprilie 1952), care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Tratatele de la Roma din 25 martie 1957 care au creat Comunitatea
Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM sau CEEA) și care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Esența politicii promovate prin TCEEA se referea la folosirea produselor nucleare doar în scopurile stabilite de Comunitate, toate acestea în vederea menținerii stabilității și păcii. EURATOM avea ca obiectiv realizarea Pieței
Comune în domeniul nuclear. Nu trebuie să uităm că proprietatea industriilor atomice se preconiza să rămână cu caracter național. Tratat CEEA a fost un tratat mixt (pe de o parte un tratat lege, iar pe de altă parte un tratat cadru).
Semnarea TCEE a marcat sfârșitul etapelor premergătoare integrării și începutul extinderii și consolidării în trei etape succesive: Uniune vamală, Uniune economică și Uniune politică. Tratatul CECO a fost un tratat-lege, adică cuprindea dispoziții materiale, ce formau un tot complet și coerent. În alte cuvinte, modalitățile de integrare a industriilor de cărbune și oțel se regăseau direct în tratat. Acesta a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, astfel că, din 2002 nu mai vorbim despre CECO ca despre o comunitate funcțională. Este un tratat-cadru, adică fixează obiectivele, în timp ce modalitățile de realizare a acestora trebuie precizate prin acte concrete ale instituțiilor comunitare. Este vorba de un tratat redactat în termeni ampli. Tratatul CEE a devenit ulterior Tratatul CE, iar din 2009 a intrat în vigoare Tratatul de funcționare a Uniunii Europene care a eliminat structura pe piloni, în consecință nu mai există Comunități.
b) DREPTUL DERIVAT: este vorba de un tot de norme juridice, care în baza Tratatelor originare, sunt emise de instituțiile înzestrate cu competența de a le emite. Tocmai conținutul Tratatelor este acela care oferă posibilitatea Consiliului, Comisiei, PE împreună cu Consiliul, de a elabora dispoziții pertinente pentru a obține succesul integrării SM.
Au un scop general, sunt obligatorii în toate elementele, având aplicabilitate imediată în fiecare stat membru.
Regulamentele pot, inclusiv, să modifice conținutul normelor în vigoare în sistemul juridic național, datorită faptului că, niciodată o normă de caracter intern, nu poate contrazice conținutul unei dispoziții unionale (supremația dreptului UE). Odată ce este notificată statelor destinatare, se deschide un termen variabil, pentru stabilirea la nivel intern a măsurilor necesare în vederea aplicării actului normativ al Uniunii.
c) ACTE CONVENȚIONALE
1) Convențiile încheiate între statele membre privind aplicarea dispozițiilor Tratatelor
Există o polemică privind apartenența acestei grupe la dreptul UE.
Autori ca E. Cerexhe, C. Molina del Pozo au stabilit câteva argumente în favoarea și în contra acestei includeri.
Argumente pro:
Aceste convenții își au izvorul primar în tratatele europene;
Existența unei legături strânse între aceste convenții și anumite obiective ale UE;
Acordurile deja încheiate sunt pregătite și semnate în sânul Consiliului, adică de o instituție unională, modalitățile de intrare în vigoare, funcționare, revizuire sunt operate în cadrul instituțiilor UE.
Argumente contra:
Forța obligatorie a acestor convenții se regăsește în faptul că sunt semnate de reprezentanții statelor membre, iar ratificarea este dusă la bun sfârșit de către autoritățile naționale competente, nefiind acesta cazul dreptului derivat, care are ca bază un act al instituțiilor UE;
Izvoarele de drept unional au fost enumerate cu caracter limitativ în art. 288 TFUE;
Apartenența la dreptul unional implică posibilitatea de a se adresa CJUE, prin intermediul procedurii de interpretare (art. 267 TFUE). Interpretarea acestor convenții nu poate fi supusă CJUE.
S-a considerat că motivele invocate în favoarea apartenenței acestei categorii la dreptul unional sunt mai importante. Există numeroase dispoziții ale tratatelor care conferă statelor membre posibilitatea de a încheia convenții între ele. Acestea au ca scop soluționarea diverselor probleme legate în mod direct de funcționarea UE.
2) Convențiile încheiate de state, neprevăzute în Tratate, dar al căror obiectiv se găsește în strânsă legătură cu executarea acestor tratate Este vorba de convenții internaționale la care s-au asociat autoritățile UE, în privința elaborării, intrării în vigoare și funcționării lor.
3) Deciziile reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți în cadrul Consiliului Fără necesitatea de a fi supuse ratificării, statele membre ajung să încheie acorduri autentice, urmând o formulă relativ simplificată. Respectivele acorduri iau forma unor decizii a reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți în sânul Consiliului de Miniștri. Este vorba de acorduri internaționale încheiate după o procedură particulară. Aceste modalități specifice presupun o participare a instituțiilor UE atât în elaborare, cât și în executarea respectivelor acorduri. Miniștrii adoptă aceste decizii în calitate de reprezentanți ai propriilor guverne și nu ca membri ai Consiliului.
Argumentul decisiv pentru a considera aceste acte ca parte a dreptului convențional unional se regăsește în conținutul art. 3 al Actului de Aderarea a Portugaliei și Spaniei, care stabilește că noile state membre vor adera, ca urmare a Actului semnat, a deciziilor și acordurilor adoptate de reprezentanții guvernelor statelor membre reuniți în sânul
Consiliului.
4) Acordurile încheiate între UE și terțe state. Sunt multiple prevederile UE care se referă la competența externă a Uniunii de a încheia acorduri cu terțe țări și cu organizații internaționale. UE prin intermediul acestor convenții își stabilește relațiile externe, în virtutea competenței atribuite de CJUE. Aceste convenții și acorduri reprezintă o parte integrantă a organizării juridice unionale, fapt stabilit de CJUE. O problemă distinctă care se ridică este aceea de a se stabili dacă aceste acorduri sunt susceptibile de a produce efecte directe, adică dacă cetățenii UE pot invoca dispoziții cuprinse în astfel de acorduri. CJUE a exclus într-un prim moment această posibilitate, după care s-a manifestat în mod afirmativ, când s-a pronunțat asupra art. 2, al. 1 al Convenției de la Yoaunde, Camerun (sentința nr. 87/75, 5 februarie, 1976).
d) PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI UE: CJUE a recunoscut drept principii generale ale dreptului unional: principiul proporționalității, al preferinței comunitare din cadrul schimburilor internaționale, cel al nediscriminării pe motiv de naționalitate, principiul echilibrului instituțional în cadrul repartiției de competențe, etc.
JURISPRUDENȚA CJUE: doctrina exprimată de CEJUE, în sentințele sale, este lipsită de obligativitate formală, posedând doar o obligativitate morală în ceea ce privește modul de interpretare al dreptului Uniunii. Jurisprudența CJUE reprezintă un izvor esențial de drept, datorită faptului că în numeroase ocazii, această instituție, prin intermediul hotărârilor sale, completează și dă precizie dispozițiilor din tratatele fondatoare. Prin intermediul altor funcții specifice asigură respectarea tratatelor amintite. CJUE își manifestă opiniile privind diverse teme uzând de posibilitatea de a emite avize.
B. IZVOARE NEOBLIGATORII
a) DREPTUL DERIVAT: Este vorba de acte care nu posedă forța necesară pentru a fi impuse SM. Sunt acte care emană de la Consiliu, de la Comisie, putând prezenta fie un caracter general, fie individual, după cum se adresează statelor sau particularilor (persoane fizice/juridice). Ele nu sunt obligatorii.
C. ACTE SUI GNERIS
a) ACTE OBLIGATORII:
Regulamente de regim intern: aceste acte, în ciuda denumirii, nu au nimic de a face cu dispozițiile de drept derivat care formează parte din cadrul izvoarelor obligatorii. Este vorba de regulamente de regim intern, prevăzute în tratate privind organizarea și funcționarea diverselor instituții ale UE. Nu prezintă un caracter general, destinatarii fiind însăși instituțiile unionale care le adoptă.
Deciziile: nu prezintă nicio legătură cu deciziile analizate anterior. Aceste decizii nu au destinatari, recurgerea la acest tip de acte este utilizată de instituțiile UE cu scopul de a duce la bun sfârșit anumite obiective cu caracter funcțional, fiind instrumentul utilizat de instituții pentru a crea organisme subsidiare.
b) ACTE NEOBLIGATORII: se configurează ca noi compromisuri politice. În ele se definesc obiectivele, care ulterior se vor traduce în măsuri concrete. Rezoluțiile, declarațiile, deliberările, programele de acțiune, rapoarte sunt manifestări de intenție prin care se exprimă voința politică a UE, constituind simple documente preparatorii a ceea ce in viitor vor fi acte
obligatorii.
D. IZVOARE COMPLEMENTARE. Așa cum reiese din denumire, aceste izvoare au ca finaliatate completarea blocului juridic care formează organizarea unională: dreptul supletoriu, principiile generale de drept, cutuma, doctrina științifică.
a) Dreptul supletoriu: Dreptul UE nu reprezintă un sistem juridic finalizat. Când dreptul unional este lacunar, în diferite ocazii se apelează la două sisteme juridice care au stat la baza construcției UE: dreptul internațional public și dreptul intern al statelor membre.
b) Principiile generale de drept: CJUE a recunoscut drept aplicabile în sistemul juridic unional, principiile generale de drept, adică norme cu un înalt grad de generalitate acceptate de sistemele juridice ale națiunilor civilizate. E. Cerexhe face diferență între două grupuri de principii generale de drept: principiile generale de drept, comune statelor membre (exemplul
principiului îmbogățirii fără justă cauză) și principiile generale de drept universal recunoscute și acceptate în oricare dintre statele civilizate (exemplul principiului bunei-credințe).
c) Cutuma: este prea puțin de spus referitor la cutumă, ea fiind aproape inexistentă în CE. O mare parte a doctrinei nici măcar nu o menționează printre izvoarele de drept ale UE. Viața relativ scurtă a UE nu permite să se vorbească de o adevărată cutumă.
d) Doctrina științifică: cărți, tratate, toate publicațiile cu caracter științific.
CAPITOLUL II
PROTECȚIA JURIDICĂ A MEDIULUI ÎN EPOCA INTEGRĂRII ȘI GLOBALIZĂRII
Indiferent că ne referim la protecția mediului natural sau artificial, dispoziții legale de reglementare găsim atât în O.U.G. nr. 195/2005 cu modificări și completări, cât și în legi sectoriale sau în Constituție. Alături de cadrul legal național vom evidenția principalele acte normative ale Uniunii Europene, în special directive, dar și tratate internaționale care se
referă la diverse aspecte legate de protecția mediului.
În cadrul Protecției mediului natural ar trebui abordate aspectele juridice legate de protecția apei, a atmosferei, a pădurilor și a vegetației forestiere, a ariilor naturale protejate și a monumentelor naturii, a faunei și florei terestre și acvatice. În cele ce urmează vom aborda doar chestiunile referitoare la protecția juridică a:. Apei, Atmosferei, Pădurilor și vegetației forestiere, Faunei și florei terestre și acvatice.
2.1. Protecția mediului natural
2.1.1. Protecția juridică a apei
Importanța apei este vizibilă nu doar în procesele geochimice și geofizice, dar și în plan economic. De exemplu, la nivel mondial, unul dintre criteriile după care se apreciază gradul de civilizație al unei țări este consumul de apă pe cap de locuitor. Relația apă-om este foarte strănsă. Producerea hranei totalizează, sub o formă sau alta, în jur de 2000 l apă/zi – adică de 500 de ori mai mult. Specialiștii apreciază global că 70% din consumul de apă este destinat agriculturii, 20% este utilizat în industrie, iar 10% consumului din gospodării. Oamenii de știință se întreabă când scăderea rezervelor de apă se va transforma în penurie de
hrană? La cea de a doua Conferință a Națiunilor Unite, pe tema „Așezările umane” (Habitat II, Istanbul, 1996) a fost evidențiată necesitatea de a avea informații precise cu privire la disponibilitatea, calitatea și modul de 180 gospodărire a resurselor de apă pentru orașe, unde în secolul al XXI-lea vor locui aproximativ ½ din populația globului. Un rol important l-a avut lansarea Programului de Evaluare Completă a Resurselor de Apă a Terrei (sesiunea specială a ONU din 1997, Agenda 21 a Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare). S-a stabilit că din cantitățile prelevate pentru consum, 88% este dirijat spre zonele urbane, creionându-se dezechilibre între acestea și zonele rurale care se confruntă cu o criză acută de apă .
România este înzestrată cu toate tipurile de resurse de apă dulce (râuri, lacuri naturale și artificiale, fluviul Dunărea și apele subterane). Cea mai importantă resursă de apă dulce o constituie fluviul Dunărea și alte râuri. Volumul resurselor de apă utilizabile este de 2.660 m3
/locuitor/an, în comparație cu media europeană de 4.000 m3/locuitor/an. Aceasta se datorează în principal contaminării resurselor; dacă sunt luate în considerare numai resursele de suprafață, acestea sunt de circa 1.770 m3/locuitor/an, ceea ce plasează România printre statele cu resurse de apă relativ scăzute, situându-se pe locul nouă.
Situația apelor uzate: În conformitate cu obligațiile asumate în procesul de negociere, România trebuie să se conformeze cu prevederile Directivei nr. 91/271/CE privind
epurarea apelor uzate urbane până în anul 2018, iar costurile estimate pentru implementare sunt de circa 9,5 miliarde euro pentru investiții, din care 5,7 miliarde euro pentru stațiile de epurare și 3,8 miliarde euro pentru sistemele de canalizare. Ținând cont de aspectele privind protecția mediului și de așezarea sa geografică în bazinul Dunării și Mării Negre, România a declarat prin H.G. nr. 352/2005 întregul său teritoriu drept zonă sensibilă, acest aspect presupunând obligația ca toate aglomerările umane cu mai mult de 10.000 locuitori echivalenți să fie prevăzute cu stații de epurare cu nivel avansat de epurare, respectiv treaptă
terțiară (eliminarea azotului și fosforului). În anul 2005, în jur de 79% din apele uzate, provenite de la principalele surse de poluare, au ajuns în receptorii naturali, în special râuri, neepurate sau insuficient epurate. Situația critică a stațiilor de epurare este generată de vechimea rețelelor de canalizare și a instalațiilor de epurare, de modificarea capacității de epurare, fără adaptarea acesteia la parametrii constructivi, de slaba capacitate managerială și de situația financiară precară a operatorilor de utilități publice.
Calitatea serviciilor de alimentare cu apă și canalizare: În ultimii 25 de ani în România s-a realizat o creștere a numărului de utilizatori racordați la rețele de apă curentă de la 29% din populația țării la 65%, în condițiile în care în același interval de timp s-au produs mutații majore și în raportul dintre populația urbană și cea rurală. Doar 73% din lungimea totală a străzilor sunt dotate cu rețele de canalizare în mediul urban. Populația care beneficiază de serviciul de canalizare este de aproximativ 11,5 milioane de locuitori, din care 10,3 milioane trăiesc în mediul urban (reprezentând 90% din populația urbană), respectiv 1,15 milioane de locuitori în mediul rural (10% din populația rurală).
Regimul juridic al apelor în România: Prima lege dedicată protecției apelor a fost adoptată în iunie 1924, Legea regimului apelor, potrivit căreia toate apele care produceau forță motrică, ca și cele ce puteau fi folosite în interes obștesc deveneau bunuri publice. După cel de al doilea război mondial regimul juridic al apelor a fost reglementat prin Legea apelor nr. 8/1974, Decretul nr. 39/1956 pentru reglementarea apelor teritoriale, Legea nr. 5/1989 privind gospodărirea rațională, protecția și asigurarea calității apelor, Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue ale României etc.
Art. 136, al. 3 din Constituție stabilește că „Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte
bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”. O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului dedică Capitolul IX Protecției apelor și a ecosistemelor acvatice. Art. 55, menționează că protecția apelor de suprafață și subterane și a ecosistemelor acvatice are ca obiect menținerea și îmbunătățirea calității și productivității biologice ale acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătății umane și bunurilor materiale, iar conservarea, protecția și îmbunătățirea calității apelor costiere și maritime urmărește reducerea progresivă a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritare/prioritar periculoase în scopul atingerii obiectivelor de calitate stipulate în Convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării. Art. 58 cuprinde obligațiile persoanelor fizice/juridice în acest domeniu:
să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice și de ameliorare a calității apei, prevăzute cu termen în avizul sau autorizația de gospodărire a apelor, precum și în autorizația de mediu, și să monitorizeze zona de impact;
să se doteze, în cazul deținerii de nave, platforme plutitoare sau de foraje marine, cu instalații de stocare sau de tratare a deșeurilor, instalații de epurare a apelor uzate și racorduri de descărcare a acestora în instalații de mal sau plutitoare;
să amenajeze porturile cu instalații de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a deșeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale și maritime, și să constituie echipe de intervenție în caz de poluare accidentală a apelor și a zonelor de coastă;
să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale și să nu arunce de pe acestea niciun fel de deșeuri;
să nu spele obiecte, produse, ambalaje, materiale care pot produce impurificarea apelor de suprafață;
să nu deverseze în apele de suprafață, subterane și maritime ape uzate, substanțe petroliere, substanțe prioritare/prioritar periculoase;
să nu arunce și să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor și în zonele umede și de coastă deșeuri de orice fel și să nu introducă în ape substanțe explozive, tensiune electrică, narcotice, substanțe prioritare/prioritar periculoase.
În prezent, regimul apelor este reglementat de Legea nr. 107/1996, modificată și completată prin Legea nr. 310/2004 și Legea nr. 112/2006 și prin O.U.G. nr. 3/2010 aprobată prin Legea 146/2010. Art.1, lit.1-5 din Legea nr. 107/1996, modificată în 2010 stabilește că:
1) Apele reprezintă o sursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, element indispensabil pentru viață și pentru societate, materie primă pentru activități productive, sursa de energie și cale de transport, factor determinant în menținerea echilibrului ecologic.
(11) Apa nu este un produs comercial oarecare, ci este un patrimoniu natural care trebuie protejat, tratat și apărat ca atare (art. 80, al. 1: Apa constituie o resursă naturală cu valoare economică în toate formele sale de utilizare. Conservarea, refolosirea și economisirea apei sunt încurajate prin aplicarea de stimuli economici, inclusiv pentru cei ce manifestă o preocupare constantă în protejarea cantității și calității apei, precum și prin aplicarea de penalități celor care risipesc sau poluează resursele de apa, în art. 12 se prevede că până în anul 2010 se va promova o politică de recuperare a costurilor în domeniul apei care să stimuleze folosințele și să utilizeze în mod eficient resursele de apă. Al. 2 menționează că mecanismul economic specific domeniului gospodăririi cantitative și calitative a resurselor de apă include sistemul de contribuții, plăți, bonificații și penalități ca parte a modului de finanțare a dezvoltării domeniului și de asigurare a funcționării Administrației Naționale „Apele Române”).
(2) Apele fac parte din domeniul public al statului. Cunoașterea, protecția, punerea în valoare și utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt acțiuni de interes general.
(3) Dreptul de folosință, cât și obligațiile corespunzătoare rezultate din protecția și conservarea resurselor de apă vor fi exercitate în conformitate cu prevederile prezentei legi, cu excepția apelor geotermale pentru care se vor adopta reglementări specifice.
(4) Apele, malurile și albiile acestora, indiferent de persoana fizică sau juridică care le administrează, sunt supuse dispozițiilor prezentei legi, precum și prevederilor din convențiile internaționale la care România este parte.
(5) Sunt, de asemenea, supuse dispozițiilor prezentei legi lucrările care se construiesc pe ape sau care au legătură cu apele și prin care, direct ori indirect, se produc modificări temporare sau definitive asupra calității apelor ori regimului de curgere a acestora.
(6) Conservarea, protecția și îmbunătățirea mediului acvatic, în condițiile utilizării durabile a resurselor de apă, au la bază principiile precauției, prevenirii, evitării daunelor la sursă și poluatorul plătește și trebuie să țină seama de vulnerabilitatea ecosistemelor acvatice situate în Delta Dunării și în Marea Neagră, deoarece echilibrul acestora este strâns influențat de calitatea apelor interioare care se varsă în acestea.
Prevederile legii apelor au ca scop:
a) conservarea, dezvoltarea și protecția resurselor de apă, precum și asigurarea unei curgeri libere a apelor;
b) protecția împotriva oricărei forme de poluare și de modificare a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor și albiilor sau cuvetelor acestora;
c) refacerea calității apelor de suprafață și subterane;
d) conservarea și protejarea ecosistemelor acvatice;
e) asigurarea alimentării cu apă potabilă a populației și a salubrității publice;
f) gospodărirea durabilă a apei și repartiția rațională și echilibrată a acestei resurse, cu menținerea și cu ameliorarea calității și regenerării naturale a apelor;
g) apărarea împotriva inundațiilor și oricăror alte fenomene hidrometeorologice periculoase;
h) satisfacerea cerințelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului și sporturilor nautice, ca și ale oricăror alte activități umane;
i) integrarea aspectelor cantitative și calitative atât pentru apele de suprafață, cât și pentru apele subterane care aparțin aceluiași sistem ecologic, hidrologic și hidrogeologic;
j) asigurarea protecției ecosistemelor acvatice situate în imediata vecinătate a coastelor, în golfuri sau aflate în Marea Neagră;
k) promovarea utilizării durabile a apelor pe baza protecției pe termen lung a resurselor disponibile de apă;
l) conservarea, protecția și îmbunătățirea mediului acvatic prin măsuri specifice pentru reducerea progresivă a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritare și încetarea sau eliminarea treptată a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritar periculoase;
m) reducerea progresivă a poluării apelor subterane și prevenirea poluării ulterioare;
n) atingerea obiectivelor Convenției pentru protecția Mării Negre împotriva poluării în ceea ce privește încetarea sau eliminarea etapizată a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritare pentru atingerea în mediul marin a concentrațiilor acestor substanțe aproape de valorile fondului natural și aproape de valoarea zero pentru substanțele de sinteză; o) prevenirea deteriorării ulterioare, protecția și îmbunătățirea stării ecosistemelor acvatice și, în ceea ce privește cerințele de apă, a ecosistemelor terestre și a zonelor umede ce depind în mod direct de ecosistemele acvatice.
Proprietatea asupra apelor: Art. 136, al. 3 din Constituție stabilește că „Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”. Conform art. 136, al. 1 proprietatea este publică sau privată. Aceste bunuri pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică. În completarea textului constituțional, art. 3, al.1 din Legea nr. 107/1996 modificată și completată stabilește că: Aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km2, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil,
marea teritorială și fundul apelor maritime. Codul civil în art. 579, menționează că „cel ce are un izvor pe proprietatea sa poate face orice întrebuințare cu dânsul, fără însă a vătăma dreptul ce proprietarul fondului inferior are dobândit sau prin vreun titlu sau prin prescripție asupra acelui izvor”. Cu alte cuvinte, proprietarul terenului este și proprietarul izvorului, acesta fiind parte integrantă din fond. Cu toate acestea, art. 4 din Legea nr. 107/1996 impune ca resursele de apă, de suprafață și subterane sunt monopol natural de interes strategic, iar stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor.
Regimul de folosire a apelor: Dreptul de folosință a apelor de suprafață sau subterane, inclusiv a celor arteziene, se stabilește prin autorizația de gospodărire a apelor și se exercită potrivit prevederilor legale. Acest drept include și evacuarea, în resursele de apă, de ape uzate, ape din desecări ori drenaje, ape meteorice, ape de mină sau de zăcământ, după utilizare. Apele de suprafață sau subterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare și de protecție a calității apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat și alte trebuințe gospodărești, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalații sau se folosesc instalații de capacitate mică de până la 0,2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii necesităților gospodăriilor proprii. Orice persoană fizică, pe propria răspundere, poate utiliza liber pentru îmbăiere apele marine și apele interioare din afara zonelor de restricție. Utilizarea apelor subterane se face pe baza rezervelor determinate prin studii hidrogeologice. Art. 15 din legea apelor interzice poluarea în orice mod a resurselor de apă. Normele de calitate a resurselor de apă legate de funcțiunile apei se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității publice centrale din domeniul apelor.
Preocupările pentru protecția apelor a devenit o constantă la nivel european, fapt relevat de numărul mare al convențiilor, tratatelor și declarațiilor internaționale din acest sector. Amintim câteva dintre acestea:
Convenția asupra mării teritoriale și a zonei contigue, semnată la Geneva în 1958.
Declarația Adunării Generale ONU asupra principiilor privind fundul mărilor și oceanelor și subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicției naționale, 1971.
Convenția referitoare la prevenirea poluării marine cauzate de operațiuni de imersare efectuate de nave și aeronave, Oslo, 1972.
Convenția internațională privind prevenirea poluării de către nave, adoptată în cadrul Conferinței internaționale privind poluarea marină, convocată de Organizația Maritimă Internațională la Londra, în 1973, care a fost amendată printr-un protocol din 1978.
Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, Montego Bay (Jamaica), 1982.
Convenția între Guvernul României, Guvernul Republicii Cehia, Guvernul R.R.S. Iugoslavia, Guvernul URSS și Guvernul Republicii Ungare privind protecția apelor râului Tisa și a afluenților ei împotriva poluării, Szeged, 1986.
Convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării, semnată la București în data de 21 aprilie 1992.
Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Convenția pentru protecția fluviului Dunărea), semnată la Sofia în data de 29 iunie 1994.
Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontalieră și a lacurilor internaționale, Helsinki, 1992.
Protocolul Apă și Sănătate la Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontalieră și a lacurilor internaționale, Londra, 17 iunie 1999.
Declarația privind protecția apelor, semnată la București de 16 tări riverane Dunării și Mării Negre la 23 februarie 2007.
Mențiuni: Proiectul Regional privind Dunărea (DPR) elaborat de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD/GEF) are ca obiectiv îmbunătățirea calității mediului din bazinul Dunării prin protejarea apelor și gospodărirea durabilă a resurselor naturale. DRP acordă sprijin tehnic și 187 financiar pe baza parteneriatelor încheiate cu guvernele, patronatele, societatea civilă și comunitățile locale din regiune.
Comisia internațională pentru protejarea Dunării (CIPD) este o organizație internațională cu 13 state membre, la care s-a alăturat și Uniunea Europeană. A fost înființată în 1998, devenind una dintre cele mai mari și mai active organisme internaționale angajate în managementul bazinelor râurilor din Europa. Activitatea sa nu se rezumă doar la Dunăre și la
afluenții acesteia, dar și la apele de suprafață din întregul bazin dunărean. Cel mai important obiectiv al CIPD este acela de a pune în practică prevederile Convenției pentru protejarea Dunării prin promovarea și coordonarea gospodăririi apelor într-un mod durabil și echitabil.
Strategia UE pentru regiunea Dunării este un proiect regional de cooperare care a fost promovat la nivelul UE de către România și Austria, începând cu anul 2008. Comisia Europeană fost invitată de Consiliul European din 18-19 iunie 2009 să elaboreze până la sfârșitul anului 2010 o „Strategie a UE pentru Regiunea Dunării”. În acest sens, a propus lansarea și organizarea unei consultări publice pe parcursul căreia au fost organizate, în toate statele riverane, conferințe, seminarii și mese rotunde. Rezultatul acestor consultări constă în elaborarea de către Comisie și prezentarea, în parteneriat cu statele riverane, a unei Comunicări pe tema Strategiei UE pentru regiunea Dunării, precum și a unui Plan de Acțiune. Strategia va fi implementată începând din prima jumătate a anului 2011, fiind structurată pe axele prioritare: conectivitatea (transport durabil și rețele de energie),protecția resurselor de apă și managementul riscurilor, dezvoltarea socioeconomică (cultură, educație, cercetare, turism, dezvoltare rurală, piața internă) și îmbunătățirea sistemului de guvernare (capacitate instituțională și securitate internă) . La 8 noiembrie 2010 a avut loc, la București, summit-ul Dunării, unde au fost dezbătute aspecte legate de orientările mari de care se va ține cont în structurarea Strategiei UE pentru regiunea Dunării.
Comisia Mării Negre: în anul 1992, șase țări (Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia și Ucraina) au semnat la București Convenția pentru protejarea Mării Negre împotriva poluării. Comisia Mării Negre este organismul responsabil de implementarea prevederilor Convenției care este cadrul legal în baza căruia are loc cooperarea regională menită să reducă
poluarea și să protejeze ecosistemul marin. Comisia joacă un rol important în promovarea colaborării dintre diferiții parteneri care activează în domeniul protecției Mării Negre, în mod special guvernele, organizațiile neguvernamentale, dar și alte organisme și programe regionale.
2.1.2. Protecția juridică a atmosferei
Calitatea atmosferei este esențială pentru viața și sănătatea umană, precum și pentru existența ecosistemelor. În România, principalul act normativ dedicat protecției atmosferei este O.U.G. nr. 243 din 28 noiembrie 2000 privind protecția atmosferei, aprobată prin Legea nr. 655/2001 (M. Of. nr. 773/04.12.2001), modificată prin O.U.G. nr. 12/2007. Ordonanța are ca scop stabilirea cadrului juridic privind prevenirea, limitarea deteriorării și ameliorarea calității atmosferei, în scopul evitării efectelor negative asupra sănătății omului și asupra mediului ca întreg, asigurându-se astfel, alinierea la normele juridice internaționale și la reglementările Uniunii. Asigurarea dreptului fiecărei persoane la un mediu de calitate se realizează prin reglementarea activităților care afectează sau care pot afecta calitatea atmosferei, direct sau indirect, desfășurate de persoane fizice și juridice, și prin strategia națională în domeniu.
Protecția aerului reprezintă acțiunea complexă de prevenire a poluării atmosferei sau de înlăturare a efectelor ei deja produse prin măsuri și instrumente de acțiune premergătoare asupra tehnologiilor poluante . Scara de manifestare a efectelor poluării atmosferice a condus la diferențierea nivelurilor politice de acțiune:
nivelul național, care include interesele populației și mediului, în general;
nivelul internațional, care cuprinde responsabilitatea față de țările învecinate, față de continent și față de planetă.
Politica protecției atmosferei și managementul aerului trebuie să ia în considerare natura diferită a celor două niveluri, cu metode și instrumente manageriale deosebite.
În țara noastră a fost elaborată Strategia Națională privind Protecția Atmosferei (SNPA), aprobată prin H.G. nr. 731/2004 care a fost structurată în două etape: 2004-2006, pentru perioada de preaderare a României și 2007-2013, când România a devenit stat membru al UE. Liniile directoare pentru această ultimă fază se referă la: evaluarea și gestionarea integrată a calității aerului; implementarea cerințelor de prevenire și control integrat al poluării (IPPC); implementarea cerințelor de limitare a emisiilor de poluanți în aer proveniți de la instalații mari de ardere; implementarea cerințelor de eliminare a substanțelor care distrug stratul de ozon; respectarea prevederilor naționale în domeniul schimbărilor climatice, etc. Planul Național de Acțiune pentru Protecția Atmosferei, ca parte a SNPA, stabilește metodele prin care vor fi duse la bun sfârșit obiectivele prevăzute în Strategie
Principalele obiective ale SNPA sunt:
a) menținerea calității aerului în zonele care se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
b) îmbunătățirea calității aerului în zonele care nu se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
c) adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminare a efectelor negative asupra mediului, în context transfrontalier;
d) îndeplinirea obligațiilor asumate prin acordurile și tratatele internaționale la care România este parte și participarea la cooperarea internațională în domeniu.
Ordinul MMGA nr. 35 din 2007 stabilește metodologia de elaborare și punere în aplicare a planurilor și programelor de gestionare a calității aerului.
Planul de gestionare/planul integral de gestionare și programul integrat de gestionare a calității aerului constituie instrumente pentru realizarea măsurilor și acțiunilor din Planul Național de Acțiune în domeniul protecției atmosferei aprobat de H.G. nr. 738/2004 și atingerea obiectivelor din Strategia Națională privind Protecția Atmosferei aprobată de H.G. nr. 738/2004. Inițierea planurilor și programelor de gestionare a calității aerului de către autoritățile publice teritoriale de protecția mediului se face pe baza datelor privind calitatea aerului provenite din Sistemul Național de Evaluare și Gestionare Integrată a Calității Aerului.
Etapele necesare elaborării programului de gestionare a calității aerului sunt:
a) Întocmirea protocoalelor de colaborare cu autoritățile ce au responsabilități în elaborarea planului de gestionare, conform prevederilor H.G. nr. 543/2004, inclusiv cu Administrația Națională de Meteorologie, pentru stabilirea fluxului de informații și a persoanelor/direcțiilor responsabile în vederea aplicării măsurilor/acțiunilor prevăzute în plan.
b) În baza protocolului întocmit, autoritățile județene pentru protecția mediului inițiază un plan cadru de gestionare a calității aerului care se utilizează pentru întocmirea planului de gestionare propriu-zis, prin completarea acestuia, după caz.
c) Conform H.G. nr. 543/2004, în cazul apariției unei depășiri ale valorilor limită și/sau ale valorilor țintă la unul și/sau mai mulți poluanți în aer, se întocmește programul de gestionare/programul integrat de gestionare. Acesta cuprinde măsurile/acțiunile ce se desfașoară pe o durată de maxim cinci ani. Programul de gestionare se aprobă prin hotărâre a consiliului local sau județean (după cum programul privește una sau mai multe localități ori
întreg județul) în termen de 90 de zile de la finalizarea lui.
Conținutul programului de gestionare a calității aerului este descris în același ordin.
Evaluarea calității aerului înconjurător (art. 16-22 din O.U.G. nr. 243/2000 modificată și completată) este obligatorie pentru toate aglomerările și zonele de pe teritoriul României. Modul de evaluare se stabilește în funcție de nivelul poluanților relevanți în aer. Evaluarea calității aerului se realizează prin metode și procedee stabilite prin hotărâre a Guvernului, iar rezultatele evaluării calității aerului sunt aduse la cunoștința publicului și se raportează Comisiei Europene de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului. Poluanții de referință care se monitorizează pentru evaluarea calității aerului, valorile limită, pragurile de alertă, valorile țintă și marjele de toleranță privind nivelul de poluare a aerului, precum și criteriile de selectare a acestor poluanți se stabilesc în acord cu standardele comunitare prin hotărâre a Guvernului. Pe baza datelor obținute prin evaluarea calității aerului autoritatea competentă de mediu elaborează și promovează planuri de acțiune pentru calitatea aerului. Planurile de acțiune pentru calitatea aerului precizează măsuri concrete de reducere, limitare și prevenire a poluării, după caz, în vederea încadrării în normele de calitate a aerului într-o perioadă dată. Planurile și programele sunt aduse la cunoștința publicului. Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului monitorizează progresul și încadrarea în planurile și
programele de gestionare a calității aerului. Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului informează Comisia Europeană cu privire la autoritățile, laboratoarele și organismele responsabile la nivel național cu:
a) implementarea prezentei O.U.G.;
b) evaluarea calității aerului;
c) metodele utilizate pentru evaluarea preliminară a calității aerului;
d) aprobarea sistemelor de măsurare;
e) asigurarea acurateței măsurătorilor prin instrumente de măsurare și verificarea menținerii acesteia, prin controale interne de calitate, efectuate în conformitate cu cerințele standardelor europene de asigurare a calității;
f) analiza metodelor de evaluare;
g) coordonarea programelor comunitare de asigurare a calității, organizate de către Comisia Europeană.
Sistemul Național de Evaluare și Gestionare Integrată a Calității Aerului (SNEGICA) aprobat prin H.G. nr. 586/2004, are ca scop asigurarea cadrului organizatoric, instituțional și legal de cooperare a autorităților și instituțiilor publice cu competențe în domeniul protecției atmosferei și al evaluării și gestionării calității aerului pe teritoriul României. SNEGICA cuprinde ca părți integrante, două sisteme: Sistemul național de monitorizare a calității aerului (SNMCA) și Sistemul național de inventariere a emisiilor de poluanți atmosferici (SNIEPA). Informațiile furnizate de cele două subsisteme SNMCA și SNIEPA sunt integrate de Centrul de Evaluare a Calității Aerului (CECA) în conformitate cu cerințele naționale și internaționale în domeniul evaluării și gestionării calității aerului. RNMCA (Rețeaua Națională de Monitorizare a Calității Aerului) cuprinde 41 de centre locale, care colectează și transmit panourilor de informare a publicului datele furnizate de stații, iar după validarea primară le transmit spre certificare Laboratorului Național de Referință din București (LNR). În prezent sunt amplasate 142 stații de monitorizare continuă a calității aerului, dotate cu echipamente automate pentru măsurarea concentrațiilor principalilor poluanți atmosferici
Dispoziții cu privire la atmosferă întâlnim și în alte acte normative: art. 136, al. 3 din Constituție: „Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”. Capitolul X, din Legea mediului, este dedicat protecției atmosferei, schimbărilor climatice și gestionării zgomotului ambiental. Art. 59 stabilește printre atribuțiile autorității publice centrale pentru protecția mediului elaborarea, promovarea și actualizarea Strategiei Naționale în domeniul Protecției Atmosferei și Planul Național de Acțiune în domeniul Protecției Atmosferei; elaborarea, promovarea și, după caz, actualizarea Programul Național de reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot și pulberi provenite din instalații mari de ardere; coordonarea elaborării Programului Național de reducere progresivă a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot, compuși organici volatili și amoniac; organizarea activității de monitoring privind calitatea aerului la nivelul întregii țări; stabilirea, după caz, prin actele de reglementare, valori limită de emisie mai restrictive și măsurile necesare în vederea respectării plafoanelor naționale de emisii, respectiv a încărcărilor și nivelelor critice.
În cadrul Programului de guvernare, 2009-2012, în capitolul 18 – „Protecția mediului înconjurător”, se stabilește că, în vederea îmbunătățirii calității aerului, se vor urmări: operaționalizarea și extinderea Sistemului Național de Monitorizare a Calității Aerului și Sistemului Național de Monitorizare a Radioactivității, implementarea Planurilor de reducere a emisiilor de poluanți în atmosferă, implementarea sistemelor de management pentru fluidizarea traficului în mediul urban.
Dintre manifestările internaționale care au abordat protecția atmosferei menționăm
Declarația de principiu asupra luptei împotriva poluării, adoptată de Consiliul Europei, 1968.
Convenția de la Geneva asupra Poluării Atmosferice Transfrontaliere pe distanțe lungi, 1979.
Convenția de la Viena privind Protecția Stratului de Ozon, 1985.
Protocolul de la Montreal privind Substanțele care epuizează stratul de Ozon, 1987.
Convenția Cadru a ONU asupra Schimbărilor Climatice de la Rio de Janeiro, 1992.
Protocolul de la Kyoto din cadrul Convenției cadru asupra Schimbărilor Climatice, 1997.
Convenția cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (UNFCCC), Copenhaga, 2003.
Cea de a 13-a Conferință ONU asupra schimbării climatice, Bali, 2007.
Conferința Națiunilor Unite pe tema schimbărilor climatice de la Poznań, Polonia, 2008.
Conferința Națiunilor Unite despre schimbările climatice de la Copenhaga 2009.
Conferința Națiunilor Unite despre schimbările climatice de la Cancun, 2010. Între 29 noiembrie și 10 decembrie 2010, în cadrul conferinței de la Cancun, au continuat negocierile ONU care vizează elaborarea unui sistem mondial de combatere a schimbărilor climatice pentru perioada de după 2012, când expiră principalele dispoziții ale Protocolului de la Kyoto.
Scurtă prezentare a Protocolului de la Kyoto: Protocolul de la Kyoto este un acord internațional privind mediul care a fost negociat în decembrie 1997 de 160 de state. UE a depus instrumentele de ratificare a Protocolului la 31 mai 2002. Pentru a intra în vigoare, protocolul trebuia ratificat de cel puțin 55 de națiuni, condiție ce a fost îndeplinită. Printre statele care nu ratificaseră acest acord se numărau SUA și Australia, responsabile de ¼ din emisiile cu efect de seră. Uniunea Europeană s-a angajat să reducă emisiile sale de GES cu 8% în perioada 2008-2012 (reducerile de GES se vor măsura comparativ cu anul de bază 1990). Premierul australian, ales la finele anului 2007, Kevin Rudd, a semnat la începutul lunii decembrie 2007 toate documentele necesare ratificării de către Parlamentul australian a Protocolului de la Kyoto. Astfel, SUA sunt singurele care mai trebuie să ratifice Protocolul. În martie 2000, Comisia Europeană a lansat un Program european privind schimbările climatice, ca bază pentru viitoarele directive în materie. De asemenea, la 7 mai 2001 a fost adoptat proiectul Aer pur pentru Europa, care a avut ca scop stabilirea, unei strategii integrate în lupta contra poluării atmosferice. Cel de-al 6-lea Program de acțiune comunitară pentru mediu (PAM 6) plasează problema schimbărilor climatice printre cele patru priorități de mediu ale UE în acest deceniu. „Cei 15” au ratificat Protocolul de la Kyoto la 31 mai 2002, iar celelalte 10 state, care au aderat la UE la 1 mai 2004, l-au ratificat anterior acestei date, în condițiile în care acestea și-au impus o reducere a emisiilor de GES variind între 6 și 8%, în perioada 2008-2012. Anul 2005 marchează o schimbare fundamentală privind Protocolul de de la Kyoto: la 16 februarie acesta a intrat în vigoare, prin ratificarea sa de către Federația Rusă (responsabilă de 17,4 din emisiile de GES). Tot la începutul lui 2005 a intrat în vigoare schema de comerț cu emisii în UE în care prețurile au crescut de la 5-7 euro/tonă CO2, în primele trei luni, la valori de maximum 29,5 euro, oscilând în prezent între 18-26. În decembrie 205 2005, la Montréal a avut loc a XI-a Conferință a Părților la Convenția Națiunilor Unite pentru Schimbări Climatice și prima întâlnire a părților la Protocolul de la Kyoto.
Mecanismele Protocolului de la Kyoto: Mecanismele Flexibile ale Protocolului de la Kyoto au fost create pentru a ajuta țările industrializate să își îndeplinească obligațiile de reducere a emisiilor de carbon convenite prin Protocol, convenție care este o parte a unei rețele mult mai vaste de inițiative internaționale, naționale și locale ce au scopul de a combate
schimbările climatice. Protocolul de la Kyoto a definit trei mecanisme flexibile inovative pentru a reduce costurile totale legate de atingerea obiectivelor reducerilor de emisii. În cadrul acestui sistem, volumul de emisii (volum numit „cantitate desemnată”) pe care Părțile Anexei I trebuie să le reducă în decursul primei perioade de angajament de 5 ani, este divizat în unități echivalente cu o tonă de bioxid e carbon. Aceste unități ale cantității desemnate, precum și alte unități definite în cadrul Protocolului contribuie la implementarea mecanismelor Kyoto prin oferirea posibilității unei Părți de a aduna credite generate din acțiunile luate de alte Părți ale Protocolului.
a) Mecanismul Protocolului de la Kyoto cunoscut ca Implementare în Comun (JI – Joint Implementation) este un mecanism de piață prin care o țară dezvoltată obține drepturi asupra Unităților de Reducere a Emisiilor (ERUs) în schimbul finanțării proiectelor ce reduc emisiile de gaze cu efect de seră dintr-o altă țară dezvoltată. ERUs pot fi folosite pentru îndeplinirea obligațiilor privind reducerile de emisii asumate prin Protocolul de la Kyoto și deci sunt „o marfă” cu valoare. Pentru un dezvoltator de proiect, mecanismul Implementare în Comun reprezintă o nouă sursă de capital pentru proiectele sale de protecție a mediului.
Printre proiectele care se califică ca și Implementare în Comun se numără:
Schimbări tehnologice ce reduc sau evită emisiile proceselor industriale (dioxid de azot – N2O, hexafluorură de sulf – SF6);
Reducerea emisiilor de gaz metan (CH4) din minele de cărbune;
Captarea biogazului din depozitele de deșeuri;
Surse de energie regenerabilă (biomasă, biogaz, hidro, energie solară, eoliană și geotermală);
Trecerea la alți combustibili pentru centralele electrice precum și cogenerarea;
Măsuri de eficientizare în industrie și la nivel municipal;
Măsuri de eficiență energetică și trecerea la alți combustibili în centralele termice de termoficare.
b) Comercializarea Internațională a Emisiilor (IET- International Emission Trading) permite unei țări industrializate ce are un exces de unități de emisii, rezultate din reducerea acestora sub nivelul obligațiilor asumate, să vândă acest surplus către o altă țară care nu este în măsură a se conforma angajamentelor prin eforturi proprii. Comercializarea emisiilor este probabil cel mai eficient instrument dintre toate mecanismele flexibile menționate în
Protocolul de la Kyoto. Deja câteva țări au făcut primii pași în acest domeniu – Slovacia sprijină companiile ce implementează proiecte de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră prin atribuirea de Unități ale Cantității Atribuite (AAUs – Assigned Amount Units) pe care acestea le pot comercializa pe piața internațională a emisiilor.
c) Mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM – Clean Development Mechanism) permite guvernelor sau societăților comerciale private din țările industrializate să implementeze proiecte de reducere a emisiilor în țări în curs de dezvoltare în vederea atingerii propriilor obiective privind emisiile de gaze cu efect de seră. Națiunile industrializate sunt remunerate pentru participarea la aceste proiecte sub formă de „reduceri de emisii certificate“,
CERs (Certified Emisions Reductions). Pachetul legislativ al UE privind schimbările climatice cuprinde: Directiva nr. 2003/87/CE – transpusă prin H.G. nr. 780/2006, privind stabilirea schemei de comercializare a emisiilor de gaze cu efect de seră, completată prin H.G. nr. 133/2010, Directiva nr. 2009/29/CE – directiva pentru modificarea Directivei nr. 2003/87/CE în vederea îmbunătățirii și extinderii schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, Decizia nr. 2009/406/CE, privind efortul SM de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră, astfel încât să se respecte angajamentele UE de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră până în anul 2020, Directiva nr. 2009/28/CE, privind promovarea utilizării surselor regenerabile de energie; Directiva nr. 2009/31/CE, privind captarea și stocarea geologică a dioxidului de carbon. Comisia Europeană a lansat, în noiembrie 2010, prima cerere de propuneri pentru cel mai mare program de investiții din lume vizând proiecte demonstrative în domeniul tehnologiilor cu emisii reduse de dioxid de carbon și al energiei produse din surse regenerabile. Inițiativa, cunoscută sub denumirea de NER300, va oferi sprijin financiar substanțial pentru cel puțin opt proiecte privind tehnologiile de captare și stocare a dioxidului de carbon (CSC), precum și pentru cel puțin 34 de proiecte privind tehnologiile inovatoare din domeniul energiei produse din surse regenerabile. Banca Europeană de Investiții colaborează cu instituția Comisiei în vederea implementării programului. Societățile care doresc să prezinte propuneri au la dispoziție 3 luni pentru a depune ofertele la nivel național (poate fi acordată finanțare pentru minimum un proiect și maximum trei proiecte pe stat membru). Potrivit Comisiei, programul va favoriza realizarea unor investiții de peste 9 miliarde de euro, având în vedere faptul că inițiativa NER300 va finanța până la 50% din costurile de construire și funcționare aferente proiectelor CSC și a celor din domeniul energiei produse din surse regenerabile. Restul fondurilor vor fi furnizate de sponsorii proiectelor și de statele membre. Finanțarea NER300 poate fi combinată cu finanțări din cadrul altor instrumente ale UE, precum fondurile structurale, fondul de coeziune și Programul Energetic European pentru Redresare (PEER)
Situația din România: Cu toate că România a fost prima țară din Anexa I a Protocolului de la Kyoto care a ratificat Protocolul, prin Legea nr. 3/2001, nu s-au luat măsuri de implementare a acestuia în economie până în 2005, cu excepția unei atitudini pasive, de așteptare a propunerilor de proiecte de joint implementation (JI), elaborate de firme străine în diverse sectoare economice. În Romînia, proiectele de tip Implementare în Comun (JI) se realizează respectând prevederile: OM nr. 1122/2006 pentru aprobarea Ghidului privind utilizarea mecanismului „implementare în comun (JI)” pe baza modului II; OM nr. 297/2008 privind aprobarea Procedurii naționale privind utilizarea mecanismului JI pe baza modulului I.
Obligațiile și participarea benevolă a României în cadrul mecanismelor flexibile stabilite prin Protocolul de la Kyoto, ca Parte din Anexa I sunt:
Cantitatea maximă de emisii de GES pe care România le poate emite în perioada de angajament 2008-2012 în vederea conformării la valoarea țintă de emisie este cunoscută sub numele de cantitate desemnată Părții. Valoarea țintă este egală cu de cinci ori emisiile din anul de bază înmulțit cu 92%;
România își poate în mod benevol compensa emisiile prin creșterea cantității de gaze cu efect de seră pe care reușește să le elimine din atmosferă cu ajutorul așa numitelor „bazine de absorbție” a carbonului în sectorul privind folosința terenurilor, schimbarea folosinței terenurilor și silvicultură. Totuși numai unele dintre activitățile din acest sector sunt eligibile;
România trebuie să prezinte un inventar național anual al emisiilor de GES și la intervale regulate, comunicări naționale conform UNFCCC și Protocolului de la Kyoto;
România trebuie să stabilească și să mențină un registru național de urmărire și înregistrare a tranzacțiilor în cadrul mecanismelor flexibile și să demonstreze conformarea cu angajamentele de la Kyoto.
Comisia Europeană a adoptat în 2007 deciziile privind planurile naționale de alocare de certificate de emisii de dioxid de carbon (CO2) propuse de România pentru 2007 și pentru perioada 2008-2012, în cadrul schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră a UE (EU ETS). Stat membru al Uniunii Europene începând cu 2007, România a avut obligația întocmirii unui plan de alocare pentru 2007 – ultimul an din cadrul primei perioade de comercializare – în plus față de planul corespunzător celei de-a doua perioade de comercializare din cadrul schemei UE de comercializare a emisiilor de gaze cu efect de seră. Comisia a aprobat, pentru perioada 2008-2012, alocarea a 75,9 milioane de tone de emisii de CO2, adică cu 20,7% mai puțin decât cantitatea propusă de România. Plafonul european pentru perioada cuprinsă între 2008 și 2012 a fost stabilit la 2,08 miliarde tone de emisii anual, ceea ce reprezintă o scădere cu 10% a numărului de certificate de emisii alocate în prima perioadă. Planurile naționale de alocare stabilesc, pentru fiecare stat membru, „plafonul” sau limita din cantitatea totală de CO2 pe care instalațiile care intră sub incidența schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră le pot emite, precizând numărul exact de certificate de emisii pe care le primește fiecare dintre acestea. Comisia este responsabilă de evaluarea planurilor naționale de alocare propuse de statele membre, examinând compatibilitatea acestora cu 12 criterii, enumerate în directiva privind comercializarea emisiilor. Comisia poate accepta planurile naționale de alocare integral sau parțial.
Criteriile de evaluare urmăresc, printre altele, să garanteze că planurile de alocare sunt compatibile cu: (a) posibilitatea îndeplinirii de către UE și statele membre a angajamentelor asumate la Kyoto; (b) datele, verificate de un organism independent, cu privire la cantitatea de emisii înregistrate în rapoartele anuale ale Comisiei asupra progreselor înregistrate și (c) potențialul tehnologic de reducere a emisiilor. Alte criterii de evaluare privesc nediscriminarea, normele UE în materie de concurență și de ajutoare de stat, precum și anumite aspecte tehnice. În acest scop, Comisia a solicitat modificarea planului național de alocare al României pentru perioada 2008-2012 :
Nu se pot aloca mai mult de 75,9 milioane de certificate anual.
Cantitatea totală de certificate trebuie să includă o rezervă pentru creditele care urmează să fie eliberate pentru proiecte care vizează reducerea emisiilor în instalațiile românești care intră sub incidența schemei de comercializare a emisiilor, derulate în temeiul mecanismului de implementare în comun prevăzut de Protocolul de la Kyoto. Certificatele alocate instalațiilor care desfășoară activitățile în cauză trebuie reduse în mod corespunzător.
Trebuie eliminate anumite ajustări ex-post prevăzute.
Planul Național de alocare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 60/2008, fiind elaborat pentru perioada 2007-2012, perioadă de timp în care operatorii au obligația să monitorizeze și să raporteze emisiile de gaze cu efect de seră în conformitate cu ghidurile Comisiei Europene privind cerințele de monitorizare și raportare a emisiilor.
2.1.3 Protecția juridică a pădurilor și a vegetației forestiere
Reglementările legale cu incidență în materie silvică reglementează relațiile sociale care se nasc în legătură cu crearea, îngrijirea, recoltarea și valorificarea fondului forestier, precum și relațiile care privesc organizarea și funcționarea aparatului silvic. Protecția juridică a fondului forestier este asigurată în principal de Codul Silvic al Romaniei (Legea nr. 46/2008, modificat prin Legea nr. 95/2010), Legea nr. 100/2010 privind împădurirea terenurilor degradate, Legea nr. 56/2010 privind accesibilizarea fondului forestier național, Ordinul MAPDR nr. 198/2009 pentru aprobarea Procedurii privind constituirea și autorizarea ocoalelor silvice și atribuțiile acestora, modelul documentelor de constituire, organizare și funcționare, precum și conținutul Registrului național al administratorilor de păduri și al ocoalelor silvice, Ordinul MAPDR nr. 25/2009 pentru aprobarea Metodologiei de stabilire a echivalenței valorice a terenurilor și de calcul al obligaților bănești pentru scoaterea definitivă sau ocuparea temporară a terenurilor din fondul forestier național, Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare (modificată în 2000, 2002, 2004, 2005, 2009, 2010), Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere (ultima modificare în 2010), Lege nr. 18/1991- Legea fondului funciar (cu ultimele modificări din 2010), O.U.G.195/2005 privind protecția mediulu, cu modificări și completări. Fondul forestier național, bun de interes național, ce se poate afla în proprietate publică sau privată, cuprinde, potrivit art. 1, al. 1 din Codul silvic, totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinație forestieră și
neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condițiile legii. Sunt considerate păduri, în sensul codului, și sunt incluse în fondul forestier național terenurile cu o suprafață de cel puțin 0,25 ha, acoperite cu arbori care trebuie să atingă o înălțime minimă de 5 m la maturitate în condiții normale de vegetație. Întrucât elementul de bază al fondului forestier este pădurea, se impune, să ne oprim asupra acestui termen. El include:
a) pădurile cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990, precum și cele incluse ulterior în acestea, în condițiile legii;
b) perdelele forestiere de protecție;
c) jnepenișurile;
d) pășunile împădurite cu consistență mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafața ocupată efectiv de vegetația forestieră.
Administrarea fondului forestier (totalitatea activităților cu caracter tehnic, economic și juridic desfășurate de ocoalele silvice, de structurile de rang superior sau de Regia Națională a Pădurilor Romsilva în scopul asigurării gestionării durabile a pădurilor, cu respectarea regimului silvic) este reglementată în Titlul II al Condului silvic. O atenție deosebită este acordată dezvoltării durabile a pădurilor. Printre principiile care stau la baza gestionării durabile a pădurilor, se numără, conform art. 5 din cod, și: majorarea suprafeței terenurilor ocupate cu păduri, asigurarea nivelului adecvat de continuitate juridică, instituțională și operațională în gestionarea pădurilor; primordialitatea obiectivelor ecologice ale silviculturii; creșterea rolului silviculturii în dezvoltarea rurală; promovarea tipului natural
fundamental de pădure și asigurarea diversității biologice a pădurii; sprijinirea proprietarilor de păduri și stimularea asocierii acestora; prevenirea degradării ireversibile a pădurilor, ca urmare a acțiunilor umane și a factorilor de mediu destabilizatori. Conservarea biodiversității
ecosistemelor forestiere implică măsuri de gestionare durabilă, prin aplicarea de tratamente intensive, care promovează regenerarea naturală a speciilor din tipul natural fundamental de pădure și prin conservarea pădurilor virgine și cvasivirgine. Ocolul silvic care administrează pădurile situate în interiorul unui parc natural sau parc național are prioritate în dobândirea dreptului de a administra ariile naturale protejate respective, în condițiile legii, dacă suprafața pădurilor reprezintă mai mult de 50% din suprafața acestora.
Reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor se realizează în concordanță cu prevederile amenajamentelor silvice și/sau ale studiilor de specialitate, studii fundamentate în conformitate cu normele tehnice specifice (art. 28 din Cod). Lucrările de reîmpădurire și de completare a regenerărilor naturale se execută în termen de cel mult două
sezoane de vegetație de la tăiere. Dezvoltarea fondului forestier și extinderea suprafețelor de pădure constituie o obligație și o prioritate națională, în vederea asigurării echilibrului ecologic la nivel local, național și global și se realizează prin Programul național de împădurire. Capitolul IX – Protecția solului, subsolului și a ecositemelor terestre, din O.U.G. nr. 195/2005, stabilește la art. 69: Deținătorii cu orice titlu ai fondului forestier, ai vegetației forestiere din afara fondului forestier și ai pajiștilor, precum și orice persoană fizică sau juridică care desfășoară o activitate pe un astfel de teren, fără a avea un titlu juridic, au următoarele obligații:
a) să mențină suprafața împădurită a fondului forestier, a vegetației forestiere din afara fondului forestier, inclusiv a jnepenișurilor, tufișurilor și pajiștilor existente, fiind interzisă reducerea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege;
b) să exploateze masa lemnoasă în condițiile legii precum și să ia măsuri de reîmpădurire și, respectiv de completare a regenerărilor naturale;
c) să gestioneze corespunzător deșeurile de exploatare rezultate, în condițiile prevăzute de lege;
d) să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare și transport tehnologic al lemnului, stabilite conform legii, în scopul menținerii biodiversității pădurilor și a echilibrului ecologic;
e) să respecte regimul silvic în conformitate cu prevederile legislației în domeniul silviculturii și protecției mediului;
f) să asigure aplicarea măsurilor specifice de conservare pentru pădurile cu funcții speciale de protecție, situate pe terenuri cu pante foarte mari, cu procese de alunecare și eroziune, pe grohotișuri, stâncării, la limita superioară de altitudine a vegetației forestiere, precum și pentru alte asemenea păduri;
g) să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetației lemnoase de pe pășunile împădurite care îndeplinesc funcții de protecție a solului și a resurselor de apă;
h) să asigure exploatarea rațională, organizarea și amenajarea pajiștilor, în funcție de capacitatea de refacere a acestora;
i) să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic și piscicol, potrivit prevederilor legale în domeniu;
j) să exploateze pajiștile, în limitele bonității, cu numărul și speciile de animale și în perioada stabilită, în baza studiilor de specialitate și a prevederilor legale specifice;
k) să protejeze patrimoniul forestier, cinegetic, piscicol și al pajiștilor din cadrul ariilor naturale protejate, în termenii stabiliți prin planurile de management și regulamentele specifice;
l) să sesizeze autoritățile pentru protecția mediului despre accidente sau activități care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme terestre.
Protecția juridică a faunei și a florei terestre și acvatice
Termenul de faună definește totalitatea viețuitoarelor din regnul animal care trăiesc într-o anumită regiune sau areal geografic. Normele juridice prin care se ocrotește fauna terestă și acvatică pot fi grupate în câteva categorii.
a) Norme privind protecția animalelor în general: reglementarea cadru este oferită de Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor (modificată și completată prin Legea nr. 9/2008), la care se adaugă normele legislației sanitar-veterinare (Ordonanță nr. 42/2004 privind organizarea activității veterinare cu modificări și completări din 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010, Legea nr. 127/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 88/2004 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor). Amintita lege reglementează măsurile necesare pentru asigurarea condițiilor de viață și bunăstare ale animalelor cu sau fără deținător. În sensul prezentei legi, art. 2, prin deținător de animale se înțelege proprietarul,persoana care deține cu orice titlu valabil, precum și orice persoană fizică sau juridică în îngrijirea căreia se află animalul.
Deținătorii de animale au obligația de a avea un comportament lipsit de brutalitate față de acestea, de a asigura condițiile elementare necesare scopului pentru care sunt crescute, de a nu le abandona și/sau izgoni.
Deținătorilor de animale le este interzis să aplice rele tratamente și cruzimi. Legea cuprinde dispoziții legale privind condițiile pentru deținerea animalelor, condițiile privind comerțul cu animale, transportul animalelor, precum și folosirea acestora în scop publicitar, în spectacole, expoziții, competiții și manifestări similare, intervențiile chirurgicale, tăierea sau
uciderea animalelor, folosirea animalelor în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale.
b) Norme referitoare la protecția animalelor de interes cinegetic: regimul juridic al vânătorii și protecției fondului cinegetic este cuprinsă în legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 (cu modificări și completări din 2007, 2008, 2010). Potrivit art. 2 din legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic fauna de interes cinegetic este resursă naturală regenerabilă, bun public de interes național și internațional. Exercitarea vânătorii se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calității populațiilor faunei de interes cinegetic, cercetării științifice, precum și în scop didactic sau recreativ-sportiv. Practic, legea stabilește o serie de măsuri ce vizeză administrarea și gestionarea durabilă a faunei cinegetice, protecția faunei de interes cinegetic (de exemplu, în scopul gestionării durabile a faunei de interes cinegetic, se interzic: popularea fondurilor de vânătoare cu exemplare bolnave, degenerate sau provenind din crescătoriile de vânat destinate altor scopuri; pășunatul în păduri; hrănirea complementară a vânatului, cu încălcarea reglementărilor în vigoare; mutarea de către personal neautorizat a hranei destinate vânatului; deteriorarea cuiburilor sau culegerea ouălor păsărilor sălbatice etc), obligațiile ce le revin deținătorilor de terenuri pe care se arondează fonduri de vânătoare, exercitarea vânătorii, regimul sancționator.
c) Dipoziții legale privind animalele din captivitate, în grădini zoologice și acvarii publice: legea grădinilor zoologice și acvariilor publice nr. 191/2002 (modificată în 2007) are ca obiect protejarea faunei sălbatice și conservarea biodiversității prin prevederea de măsuri pentru organizarea autorizării și inspectării grădinilor zoologice, sporind astfel rolul acestora în conservarea biodiversității. În sensul legii, grădinile zoologice reprezintă acele unități permanente care dețin animale din speciile sălbatice, în scopul prezentării lor publicului o perioada de minimum 7 zile pe an. Sunt incluse: grădini zoologice propriu-zise, grădini cu păsări, voliere, delfinarii, terarii, acvarii. Fac excepție: circurile, magazinele de animale de companie și unitățile care nu expun publicului un număr semnificativ de animale și specii. Conform art. 3 din lege, grădinile zoologice se pot înființa de către persoane fizice sau juridice, în baza acordului și a autorizației de mediu, precum și a autorizației sanitare veterinare, eliberate de autoritățile teritoriale pentru protecția mediului și de autoritățile teritoriale sanitare veterinare, conform legislației în vigoare. Dacă nu se eliberează autorizație,
grădina zoologică sau o parte a acesteia se închide, până la îndeplinirea cerințelor de autorizare. Obligațiile și răspunderea privind conservarea vieții sălbatice sunt cuprinse în capitolul III din lege. De exemplu, aministratorii sunt obligați să pună în aplicare dispoziții de conservare, amintim câteva: participarea la activități de cercetare care sporesc beneficiile pentru conservarea speciilor și/sau de formare a cunoștințelor de conservare relevante, precum și/sau schimburi de informații referitoare la conservarea speciilor și/sau, acolo unde este cazul, la înmulțirea în captivitate, repopularea ori reintroducerea speciilor în mediul salbatic natural; adăpostirea animalelor în condiții care să răspundă cerințelor biologice și de conservare pentru speciile individuale; prevenirea evadării animalelor, pentru a se evita posibilele pericole ecologice pentru speciile indigene, și prevenirea pătrunderii din exterior a dăunătorilor și epidemiilor.
d) Reglementări referitoare la animalele domestice: măsuri de protecție a animalelor domestice găsim în diverse acte normative cum ar fi Legea nr. 60/1974 – Legea sanitară veterinară (modificată prin Legea nr. 580/2003, abrogată prin O.U.G. nr. 42/2004), Legea nr. 72/2002- legea zootehniei (cu modificări din 2003, 2006, 2007), Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor (modificată și completată prin Legea nr. 9/2008), Legea nr. 60 din 24 martie 2004 privind ratificarea Convenției europene pentru protecția animalelor de companie, semnată la Strasbourg la 23 iunie 2003. Aceste acte normative cuprind dispoziții privind atribuțiile referitoare la creșterea și exploatarea animalelor, nutriția, ameliorarea, reproducția și protecția acestora, răspunderile medicilor veterinari, obligațiile deținătorilor de animale și ale unităților care prelucrează, depozitează, transportă și valorifică produse de origine animală, prevenirea și combaterea bolilor transmisibile la animale, asigurarea salubrității produselor de origine animală, organizarea și funcționarea serviciilor sanitare veterinare, regimuri sancționatoare etc. Practic, apărarea sănătății animalelor și prevenirea transmiterii de boli de la animale la om este o problemă de stat și constituie o sarcină permanentă pentru toate unitățile, precum și o îndatorire pentru toți locuitorii țării.
e) Norme privind protejarea animalelor folosite în scopuri științifice și experimentale: reglementarea de bază este oferită de Ordonanța nr. 37/2002 pentru protecția animalelor folosite în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale (aprobată prin Legea nr. 471/200, modificată prin O.U.G. nr. 12 din 28 februarie 2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative care transpun acquis-ul în domeniul protecției mediului). Ordonanța (art. 4) interzice folosirea în scop experimental a unor animalelor sălbatice cuprinse în convenții internaționale ratificate de România, cum ar fi Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, Convenția privind comerțul internațional cu specii sălbatice de faună și floră pe cale de dispariție, Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, cu excepția cazurilor în care experimentele au ca obiectiv:
a) cercetarea în scopul stabilirii măsurilor adecvate pentru conservarea acestor specii;
b) cercetări biomedicale foarte importante, în care speciile respective se dovedesc a fi singurele care corespund acelor scopuri experimentale. Capitolul III este dedicat măsurilor de protecție a animalelor folosite în experimente. Astfel, toate experimentele trebuie realizate sub anestezie locală sau generală, cu excepția cazului când de exemplu, anestezia este considerată mai traumatizantă pentru animal decât experimentul în sine, anestezia este incompatibilă cu scopul experimentului.
După finalizarea oricărui experiment trebuie să se decidă dacă animalul folosit va fi lăsat în viață sau va fi sacrificat, după o metodă care să nu producă alte suferințe, în cazul în care starea sa de sănătate nu va mai reveni la normal. Dispozițiile privind unitățile de creștere, de furnizare, de folosire și de organizare a experimentelor, le regăsim în capitolul IV, iar regimul sancționator este stabilit în capitolul V.
f) Reglementări privind acvacultura și protecția fondului piscicol: O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura, aprobată prin Legea nr. 317/2009 (a abrogat Legea nr.192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura, a fost modificată prin Legea nr. 369 din 26 noiembrie 2009 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2009 privind unele măsuri pentru accelerarea absorbției sumelor alocate prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală și prin Fondul European pentru Pescuit și Legea nr. 152 din 12 iulie 2010 pentru completarea art. 47 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura) este rezultatul necesității adoptării rapide a unui cadru juridic în conformitate cu reglementările Uniunii Europene, util administrării sectorului pescăresc, prin conservarea și exploatarea durabilă a resurselor piscicole în conformitate cu politica UE în domeniul pescuitului. Ea reprezintă cadrul general de reglementare, pe baza căruia se emite legislația secundară pentru sectorul pescăresc. Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 23/2008, prin acest act normativ se reglementează conservarea, administrarea și exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură, procesarea și comercializarea produselor obținute din pescuit și acvacultură, când aceste activități se realizează:
a) pe teritoriul României;
b) în apele ce se află sub jurisdicția națională a României de către nave sub pavilion român sau sub pavilionul altor state. Ordonanța de urgență stabilește măsurile privind: organizarea și administrarea sectorului pescăresc; conservarea și exploatarea resurselor acvatice vii; politica structurală; administrarea capacității flotei de pescuit; acvacultura; procesarea produselor obținute din pescuit și acvacultură; organizarea pieței produselor pescărești; cercetarea științifică în domeniul pescăresc; controlul și respectarea legislației în domeniu; relațiile internaționale; răspunderi și sancțiuni.
2.1.5 Protecția juridică a florei
Flora poate fi definită ca totalitatea plantelor care trăiesc într-o anumită regiune a globului, într-o anumită perioadă geologică sau într-un anumit mediu. Cadrul legal este asigurat de O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice (modificată prin O.U.G. nr.154/2008 și Legea nr. 329/2009), Legea nr. 389/2006 pentru ratificarea Convenției-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, adoptată la Kiev la 22 mai 2003, Codul silvic, Ordinul nr. 255/2007 privind unele măsuri pentru aplicarea regulamentelor Uniunii Europene privind comerțul cu specii sălbatice de faună și floră, Ordinul nr. 1223/2009 privind Procedura de stabilire a derogărilor de la măsurile de protecție a speciilor de floră și de faună sălbatice, H.G. nr. 1586/2006 privind încadrarea unor arii naturale protejate în categoria zonelor umede de importanță internațională, H.G. nr. 1529/2006 pentru modificarea anexei nr. 1 la H.G. nr. 230/2003 privind delimitarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale și constituirea administrațiilor acestora, Ordinul nr. 203/2009 privind Procedura de stabilire a derogărilor de la măsurile de protecție a speciilor de floră și de faună sălbatice etc. O.U.G. nr. 195/2005 cuprinde și ea, dispoziții privind protecția faunei și florei terestre și acvatice. În capitolul IX al O.U.G nr. 195/2005 găsim reglementări privind protecția apelor și a ecosistemelor acvatice. Protecția apelor de suprafață și subterane și a ecosistemelor acvatice are ca obiect menținerea și îmbunătățirea calității și productivității biologice ale acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătății umane și bunurilor materiale. Potrivit art. 53, al. 4 din O.U.G. nr. 195/2005, activitățile de recoltare, capturare și/sau de achiziție și comercializare pe piața internă a plantelor și animalelor din flora și fauna sălbatică, terestră și acvatică, sau a unor părți ori produse ale acestora, în stare vie, proaspătă ori semiprelucrată, se pot organiza și desfășura numai de persoane fizice sau juridice autorizate de autoritățile publice județene pentru protecția mediului. În capitolul XI al O.U.G. nr. 195/2005 sunt stabilite dispoziții legale privind protecția solului, subsolului și a ecosistemelor terestre. Conform art. 65 din ordonanță, protecția solului, a subsolului și a ecosistemelor terestre, prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și amenajare a teritoriului, este obligatorie pentru toți deținătorii, cu titlu sau fără titlu (Pentru alte detalii a se vedea Strategia pentru diversitate biologică, capitolul III).
Pe plan internațional, au fost încheiate o serie de Convenții internaționale care vizează protecția juridică a faunei și a florei terestre și acvatice (ele fiind ratificate și de România):
– Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, adoptată de Conferința Generala a UNESCO la 16 noiembrie 1972;
– Convenția privind comerțul internațional cu specii periclitate de faună și floră sălbatică (CITES), Washington, 1973;
– Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, Bonn, 23 iunie 1979;
– Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, Berna, 19 septembrie 1979,
– Convenția privind protecția zonelor umede de importanță internatională (RAMSAR), Iran, 1979;
– Acordul privind protecția mediului la tratatul asupra Antarcticii, Madrid, 4 octombrie 1991;
– Acordul privind conservarea liliecilor în Europa, Londra, 4 decembrie 1991;
– Convenția privind diversitatea biologică, Nairobi, 22 mai 1992;
– Convenția privind diversitatea biologică, Rio de Janaeiro, 5 iunie 1992;
– Acordul privind conservarea păsărilor de apă migratoare africaneurasiatice, Haga, 16 iunie1995;
– Acordul privind conservarea cetaceelor din Marea Neagră, Marea Mediterană și din zona contiguă a Atlanticului, Monaco, 24 noiembrie 1996;
– Convenția internațională pentru protecție fitosanitară, Roma, 1997;
– Convenția Europeană privind peisajele, Florența, 20 octombrie 2000;
– Convenția-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților (Convenția Carpatica), Kiev, 22 mai 2003.
La nivelul Uniunii Europene, amintim câteva dintre actele de referință în domeniu: Directivele Consiliului nr. 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice (Directiva „Păsări”) și 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice (numită și Directiva „Habitate”), Directiva Consiliului nr. 99/22/CE privind 225 grădinile zoologice, Planurile de acțiune pentru biodiversitate (pentru detalii a se vedea Strategia pentru diversitate biologică, capitolul III). Directiva nr. 98/58/CE privind protecția animalelor de fermă a fost emisă în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață a animalelor din cadrul fermelor.
Dispozițiile sale nu se aplică animalelor care trăiesc în mediul sălbatic, animalelor destinate experimentelor sau altor activități de laborator, celor care participă la concursuri, expoziții sau la alte activități culturale sau sportive și nici animalelor nevertebrate. Satele membre au obligația de a adopta dispoziții pentru ca proprietarii sau deținătorii să ia toate măsurile necesare pentru a garanta bunăstarea animalelor și pentru a se asigura că un suportă dureri, suferințe sau vătămări inutile.
O noutate o reprezintă Directiva nr. 2010/63/UE privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice care completează Directiva nr. 86/609/CEE a Consiliului din 24 noiembrie 1986 având în vedere discrepanțele accentuate existente între state cu privire la adoptarea măsurilor naționale de punere în aplicare a măsurilor de protecție a animalelor utilizate în scopuri științifice. Directiva nr. 2010/63/UE, care trebuie transpusă la nivel național până în noiembrie 2012, prevede norme mai detaliate pentru reducerea acestor diferențe prin apropierea normelor aplicabile în acest domeniu și pentru a asigura funcționarea adecvată a pieței interne. Directiva instituie măsuri de protecție a animalelor utilizate în scopuri științifice sau educative. În acest scop, se stabilesc, în art. 1, norme privind:
(a) înlocuirea și reducerea utilizării animalelor în proceduri și îmbunătățirea metodelor de creștere, adăpostire, îngrijire și utilizare a animalelor în proceduri;
(b) originea, reproducerea, marcarea, îngrijirea și adăpostirea, precum și uciderea animalelor;
(c) operațiunile crescătorilor, furnizorilor și utilizatorilor;
(d) evaluarea și autorizarea proiectelor ce implică utilizarea animalelor în proceduri.
Procedura înseamnă (art. 3, al. 1 din directivă) orice utilizare, invazivă sau neinvazivă, a animalului în scopuri experimentale sau în alte scopuri științifice, cu rezultate cunoscute sau necunoscute, sau în scopuri educative care pot provoca animalului un anumit nivel de durere, suferință, stres sau vătămări de durată echivalente sau chiar mai puternice decât cele provocate de introducerea unui ac în conformitate cu bunele practici veterinare. Se include orice acțiune care urmărește sau care ar putea să aibă ca rezultat nașterea sau eclozarea unui animal sau crearea și menținerea unei linii de animale modificate genetic în oricare dintre aceste condiții, însă este exclusă uciderea animalelor în scopul exclusiv al utilizării organelor sau țesuturilor acestora.
Protecția juridică a faunei și a florei terestre și acvatice
Termenul de faună definește totalitatea viețuitoarelor din regnul animal care trăiesc într-o anumită regiune sau areal geografic. Normele juridice prin care se ocrotește fauna terestă și acvatică pot fi grupate în câteva categorii:
a) Norme privind protecția animalelor în general: reglementarea cadru este oferită de Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor (modificată și completată prin Legea nr. 9/2008), la care se adugă normele legislației sanitar-veterinare (Ordonanță nr. 42/2004 privind organizarea activității veterinare cu modificări și completări din 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010, Legea nr. 127/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 88/2004 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor). Amintita lege reglementează măsurile necesare pentru asigurarea condițiilor de viață și bunăstare ale animalelor cu sau fără deținător. În sensul prezentei legi, art. 2, prin deținător de animale se înțelege proprietarul,persoana care deține cu orice titlu valabil, precum și orice persoană fizică sau juridică în îngrijirea căreia se află animalul.
Deținătorii de animale au obligația de a avea un comportament lipsit de brutalitate față de acestea, de a asigura condițiile elementare necesare scopului pentru care sunt crescute, de a nu le abandona și/sau izgoni.
Deținătorilor de animale le este interzis să aplice rele tratamente și cruzimi. Legea cuprinde dispoziții legale privind condițiile pentru deținerea animalelor, condițiile privind comerțul cu animale, transportul animalelor, precum și folosirea acestora în scop publicitar, în spectacole, expoziții, competiții și manifestări similare, intervențiile chirurgicale, tăierea sau
uciderea animalelor, folosirea animalelor în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale.
b) Norme referitoare la protecția animalelor de interes cinegetic: regimul juridic al vânătorii și protecției fondului cinegetic este cuprinsă în legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 (cu modificări și completări din 2007, 2008, 2010). Potrivit art. 2 din legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic fauna de interes cinegetic este resursă naturală regenerabilă, bun public de interes național și internațional. Exercitarea vânătorii se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calității populațiilor faunei de interes cinegetic, cercetării științifice, precum și în scop didactic sau recreativ-sportiv. Practic, legea stabilește o serie de măsuri ce vizeză administrarea și gestionarea durabilă a faunei cinegetice, protecția faunei de interes cinegetic (de exemplu, în scopul gestionării durabile a faunei de interes cinegetic, se interzic: popularea fondurilor de vânătoare cu exemplare bolnave, degenerate sau provenind din crescătoriile de vânat destinate altor scopuri; pășunatul în păduri; hrănirea complementară a vânatului, cu încălcarea reglementărilor în vigoare; mutarea de către personal neautorizat a hranei destinate vânatului; deteriorarea cuiburilor sau culegerea ouălor păsărilor sălbatice etc), obligațiile ce le revin deținătorilor de terenuri pe care se arondează fonduri de vânătoare, exercitarea vânătorii, regimul sancționator.
c) Dipoziții legale privind animalele din captivitate, în grădini zoologice și acvarii publice: legea grădinilor zoologice și acvariilor publice nr. 191/2002 (modificată în 2007) are ca obiect protejarea faunei sălbatice și conservarea biodiversității prin prevederea de măsuri pentru organizarea autorizării și inspectării grădinilor zoologice, sporind astfel rolul acestora în conservarea biodiversității. În sensul legii, grădinile zoologice reprezintă acele unități permanente care dețin animale din speciile sălbatice, în scopul prezentării lor publicului o perioada de minimum 7 zile pe an. Sunt incluse: grădini zoologice propriu-zise, grădini cu păsări, voliere, delfinarii, terarii, acvarii. Fac excepție: circurile, magazinele de animale de companie și unitățile care nu expun publicului un număr semnificativ de animale și specii. Conform art. 3 din lege, grădinile zoologice se pot înființa de către persoane fizice sau juridice, în baza acordului și a autorizației de mediu, precum și a autorizației sanitare veterinare, eliberate de autoritățile teritoriale pentru protecția mediului și de autoritățile teritoriale sanitare veterinare, conform legislației în vigoare. Dacă nu se eliberează autorizație,
grădina zoologică sau o parte a acesteia se închide, până la îndeplinirea cerințelor de autorizare. Obligațiile și răspunderea privind conservarea vieții sălbatice sunt cuprinse în capitolul III din lege. De exemplu, aministratorii sunt obligați să pună în aplicare dispoziții de conservare, amintim câteva: participarea la activități de cercetare care sporesc beneficiile pentru conservarea speciilor și/sau de formare a cunoștințelor de conservare relevante, precum și/sau schimburi de informații referitoare la conservarea speciilor și/sau, acolo unde este cazul, la înmulțirea în captivitate, repopularea ori reintroducerea speciilor în mediul salbatic natural; adăpostirea animalelor în condiții care să răspundă cerințelor biologice și de conservare pentru speciile individuale; prevenirea evadării animalelor, pentru a se evita posibilele pericole ecologice pentru speciile indigene, și prevenirea pătrunderii din exterior a dăunătorilor și epidemiilor.
d) Reglementări referitoare la animalele domestice: măsuri de protecție a animalelor domestice găsim în diverse acte normative cum ar fi Legea nr. 60/1974 – Legea sanitară veterinară (modificată prin Legea nr. 580/2003, abrogată prin O.U.G. nr. 42/2004), Legea nr. 72/2002- legea zootehniei (cu modificări din 2003, 2006, 2007), Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor (modificată și completată prin Legea nr. 9/2008), Legea nr. 60 din 24 martie 2004 privind ratificarea Convenției europene pentru protecția animalelor de companie, semnată la Strasbourg la 23 iunie 2003. Aceste acte normative cuprind dispoziții privind atribuțiile referitoare la creșterea și exploatarea animalelor, nutriția, ameliorarea, reproducția și protecția acestora, răspunderile medicilor veterinari, obligațiile deținătorilor de animale și ale unităților care prelucrează, depozitează, transportă și valorifică produse de origine animală, prevenirea și combaterea bolilor transmisibile la animale, asigurarea salubrității produselor de origine animală, organizarea și funcționarea serviciilor sanitare veterinare, regimuri sancționatoare etc. Practic, apărarea sănătății animalelor și prevenirea transmiterii de boli de la animale la om este o problemă de stat și constituie o sarcină permanentă pentru toate unitățile, precum și o îndatorire pentru toți locuitorii țării.
e) Norme privind protejarea animalelor folosite în scopuri științifice și experimentale: reglementarea de bază este oferită de Ordonanța nr. 37/2002 pentru protecția animalelor folosite în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale (aprobată prin Legea nr. 471/200, modificată prin O.U.G. nr. 12 din 28 februarie 2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative care transpun acquis-ul în domeniul protecției mediului).Ordonanța (art. 4) interzice folosirea în scop experimental a unor animalelor sălbatice cuprinse în convenții internaționale ratificate de România, cum ar fi Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, Convenția privind comerțul internațional cu specii sălbatice de faună și floră pe cale de dispariție, Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, cu excepția cazurilor în care experimentele au ca obiectiv:
a) cercetarea în scopul stabilirii măsurilor adecvate pentru conservarea acestor specii;
b) cercetări biomedicale foarte importante, în care speciile respective se dovedesc a fi singurele care corespund acelor scopuri experimentale. Capitolul III este dedicat măsurilor de protecție a animalelor folosite în experimente. Astfel, toate experimentele trebuie realizate sub anestezie locală sau generală, cu excepția cazului când de exemplu, anestezia este considerată mai traumatizantă pentru animal decât experimentul în sine, anestezia este incompatibilă cu scopul experimentului.
După finalizarea oricărui experiment trebuie să se decidă dacă animalul folosit va fi lăsat în viață sau va fi sacrificat, după o metodă care să nu producă alte suferințe, în cazul în care starea sa de sănătate nu va mai reveni la normal. Dispozițiile privind unitățile de creștere, de furnizare, de folosire și de organizare a experimentelor, le regăsim în capitolul IV, iar regimul sancționator este stabilit în capitolul V.
f) Reglementări privind acvacultura și protecția fondului piscicol: O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura, aprobată prin Legea nr. 317/2009 (a abrogat Legea nr.192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura, a fost modificată prin Legea nr. 369 din 26 noiembrie 2009 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2009 privind unele măsuri pentru accelerarea absorbției sumelor alocate prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală și prin Fondul European pentru Pescuit și Legea nr. 152 din 12 iulie 2010 pentru completarea art. 47 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura) este rezultatul necesității adoptării rapide a unui cadru juridic în conformitate cu reglementările Uniunii Europene, util administrării sectorului pescăresc, prin conservarea și exploatarea durabilă a resurselor piscicole în conformitate cu politica UE în domeniul pescuitului. Ea reprezintă cadrul general de reglementare, pe baza căruia se emite legislația secundară pentru sectorul pescăresc. Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 23/2008, prin acest act normativ se reglementează conservarea, administrarea și exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură, procesarea și comercializarea produselor obținute din pescuit și acvacultură, când aceste activități se realizează:
a) pe teritoriul României;
b) în apele ce se află sub jurisdicția națională a României de către nave sub pavilion român sau sub pavilionul altor state. Ordonanța de urgență stabilește măsurile privind: organizarea și administrarea sectorului pescăresc; conservarea și exploatarea resurselor acvatice vii; politica structurală; administrarea capacității flotei de pescuit; acvacultura; procesarea produselor obținute din pescuit și acvacultură; organizarea pieței produselor pescărești; cercetarea științifică în domeniul pescăresc; controlul și respectarea legislației în domeniu; relațiile internaționale; răspunderi și sancțiuni.
2.1.5 Protecția juridică a florei
Flora poate fi definită ca totalitatea plantelor care trăiesc într-o anumită regiune a globului, într-o anumită perioadă geologică sau într-un anumit mediu. Cadrul legal este asigurat de O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice (modificată prin O.U.G. nr.154/2008 și Legea nr. 329/2009), Legea nr. 389/2006 pentru ratificarea Convenției-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, adoptată la Kiev la 22 mai 2003, Codul silvic, Ordinul nr. 255/2007 privind unele măsuri pentru aplicarea regulamentelor Uniunii Europene privind comerțul cu specii sălbatice de faună și floră, Ordinul nr. 1223/2009 privind Procedura de stabilire a derogărilor de la măsurile de protecție a speciilor de floră și de faună sălbatice, H.G. nr. 1586/2006 privind încadrarea unor arii naturale protejate în categoria zonelor umede de importanță internațională, H.G. nr. 1529/2006 pentru modificarea anexei nr. 1 la H.G. nr. 230/2003 privind delimitarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale și constituirea administrațiilor acestora, Ordinul nr. 203/2009 privind Procedura de stabilire a derogărilor de la măsurile de protecție a speciilor de floră și de faună sălbatice etc. O.U.G. nr. 195/2005 cuprinde și ea, dispoziții privind protecția faunei și florei terestre și acvatice. În capitolul IX al O.U.G nr. 195/2005 găsim reglementări privind protecția apelor și a ecosistemelor acvatice. Protecția apelor de suprafață și subterane și a ecosistemelor acvatice are ca obiect menținerea și îmbunătățirea calității și productivității biologice ale acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătății umane și bunurilor materiale. Potrivit art. 53, al. 4 din O.U.G. nr. 195/2005, activitățile de recoltare, capturare și/sau de achiziție și comercializare pe piața internă a plantelor și animalelor din flora și fauna sălbatică, terestră și acvatică, sau a unor părți ori produse ale acestora, în stare vie, proaspătă ori semiprelucrată, se pot organiza și desfășura numai de persoane fizice sau juridice autorizate de autoritățile publice județene pentru protecția mediului. În capitolul XI al O.U.G. nr. 195/2005 sunt stabilite dispoziții legale privind protecția solului, subsolului și a ecosistemelor terestre. Conform art. 65 din ordonanță, protecția solului, a subsolului și a ecosistemelor terestre, prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și amenajare a teritoriului, este obligatorie pentru toți deținătorii, cu titlu sau fără titlu (Pentru alte detalii a se vedea Strategia pentru diversitate biologică, capitolul III).
Pe plan internațional, au fost încheiate o serie de Convenții internaționale care vizează protecția juridică a faunei și a florei terestre și acvatice (ele fiind ratificate și de România):
– Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, adoptată de Conferința Generala a UNESCO la 16 noiembrie 1972;
– Convenția privind comerțul internațional cu specii periclitate de faună și floră sălbatică (CITES), Washington, 1973;
– Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, Bonn, 23 iunie 1979;
– Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, Berna, 19 septembrie 1979,
– Convenția privind protecția zonelor umede de importanță internatională (RAMSAR), Iran, 1979;
– Acordul privind protecția mediului la tratatul asupra Antarcticii, Madrid, 4 octombrie 1991;
– Acordul privind conservarea liliecilor în Europa, Londra, 4 decembrie 1991;
– Convenția privind diversitatea biologică, Nairobi, 22 mai 1992;
– Convenția privind diversitatea biologică, Rio de Janaeiro, 5 iunie 1992;
– Acordul privind conservarea păsărilor de apă migratoare africaneurasiatice, Haga, 16 iunie1995;
– Acordul privind conservarea cetaceelor din Marea Neagră, Marea Mediterană și din zona contiguă a Atlanticului, Monaco, 24 noiembrie 1996;
– Convenția internațională pentru protecție fitosanitară, Roma, 1997;
– Convenția Europeană privind peisajele, Florența, 20 octombrie 2000;
– Convenția-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților (Convenția Carpatica), Kiev, 22 mai 2003.
La nivelul Uniunii Europene, amintim câteva dintre actele de referință în domeniu: Directivele Consiliului nr. 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice (Directiva „Păsări”) și 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice (numită și Directiva „Habitate”), Directiva Consiliului nr. 99/22/CE privind 225 grădinile zoologice, Planurile de acțiune pentru biodiversitate (pentru detalii a se vedea Strategia pentru diversitate biologică, capitolul III). Directiva nr. 98/58/CE privind protecția animalelor de fermă a fost emisă în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață a animalelor din cadrul fermelor.
Dispozițiile sale nu se aplică animalelor care trăiesc în mediul sălbatic, animalelor destinate experimentelor sau altor activități de laborator, celor care participă la concursuri, expoziții sau la alte activități culturale sau sportive și nici animalelor nevertebrate. Satele membre au obligația de a adopta dispoziții pentru ca proprietarii sau deținătorii să ia toate măsurile necesare pentru a garanta bunăstarea animalelor și pentru a se asigura că un suportă dureri, suferințe sau vătămări inutile.
O noutate o reprezintă Directiva nr. 2010/63/UE privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice care completează Directiva nr. 86/609/CEE a Consiliului din 24 noiembrie 1986 având în vedere discrepanțele accentuate existente între state cu privire la adoptarea măsurilor naționale de punere în aplicare a măsurilor de protecție a animalelor utilizate în scopuri științifice. Directiva nr. 2010/63/UE, care trebuie transpusă la nivel național până în noiembrie 2012, prevede norme mai detaliate pentru reducerea acestor diferențe prin apropierea normelor aplicabile în acest domeniu și pentru a asigura funcționarea adecvată a pieței interne. Directiva instituie măsuri de protecție a animalelor utilizate în scopuri științifice sau educative. În acest scop, se stabilesc, în art. 1, norme privind:
(a) înlocuirea și reducerea utilizării animalelor în proceduri și îmbunătățirea metodelor de creștere, adăpostire, îngrijire și utilizare a animalelor în proceduri;
(b) originea, reproducerea, marcarea, îngrijirea și adăpostirea, precum și uciderea animalelor;
(c) operațiunile crescătorilor, furnizorilor și utilizatorilor;
(d) evaluarea și autorizarea proiectelor ce implică utilizarea animalelor în proceduri.
Procedura înseamnă (art. 3, al. 1 din directivă) orice utilizare, invazivă sau neinvazivă, a animalului în scopuri experimentale sau în alte scopuri științifice, cu rezultate cunoscute sau necunoscute, sau în scopuri educative care pot provoca animalului un anumit nivel de durere, suferință, stres sau vătămări de durată echivalente sau chiar mai puternice decât cele provocate de introducerea unui ac în conformitate cu bunele practici veterinare. Se include orice acțiune care urmărește sau care ar putea să aibă ca rezultat nașterea sau eclozarea unui animal sau crearea și menținerea unei linii de animale modificate genetic în oricare dintre aceste condiții, însă este exclusă uciderea animalelor în scopul exclusiv al utilizării organelor sau țesuturilor acestora.
2.2 6.2. Protecției mediului artificial
Mediu artificial sau mediul antropic este cel creat de mintea și mâna omului. Dacă construcțiile de orice fel se găsesc în interiorul locului unde locuiesc oameni vorbim de așezări umane (unitățile administrativ-teritoriale: sate, comune, orașe etc), dacă se găsesc în afara acestor perimetre le numim convențional obiective artificiale din afara așezărilor umane (căi de comunicație, baraje, monumente istorice etc)
În anul 1976, a avut loc la Vancouver prima conferință a Națiunilor Unite asupra Așezărilor Umane (Habitat I). Printre principiile generale ale declarației adoptate se menționează că îmbunătățirea calității vieții oamenilor este primul obiectiv și cel mai important din fiecare politică referitoare la așezările umane. Aceste politici trebuie să faciliteze îmbunătățirea rapidă și continuă a calității vieții tuturor, începând cu satisfacerea nevoilor de bază privind hrana, adăpostul, apa curată, ocuparea forței de muncă, sănătatea, educația, formarea profesională, securitatea socială, fără nicio discriminare pe bază de rasă, culoare, sex, limbă, religie, ideologie, origine națională sau socială etc, într-un cadru de libertate, demnitate și justiției socială. Se recomandă ca fiecare politică privind așezările umane să urmărescă integrarea armonioasă sau coordonarea a unei mari varietăți de elemente, inclusiv, de exemplu, creșterea și distribuția populației, ocuparea forței de muncă, utilizarea terenurilor, infrastructură și servicii.
Conferința Habitat II (Istanbul, 1996) a urmărit promovarea unei „viziuni pozitive” asupra așezărilor umane durabile ale secolului XXI, punând accentul pe rolul autorităților locale și al descentralizării acțiunilor. Au fost adoptate două documente: Declarația de la Istanbul care 227 promovează solidaritatea între popoare în scopul realizării dreptului la locuință și eliminării discriminărilor și Planul mondial de acțiune care cuprinde un ansamblu de linii directoare și programe de acțiune cu angajamentul guvernelor de a facilita accesul persoanelor la locuință. Cu aceeași ocazie a luat ființă Comisia Națiunilor Unite asupra Așezărilor Umane (CNUAU) alcătuită din reprezentanți ai colectivităților locale și ai societății civile. Practic, prin toate textele adoptate în cadrul întâlnirilor internaționale se au în vedere măsuri menite să asigure gestionarea durabilă a tuturor localităților urbane, mai ales în țările în dezvoltare, în scopul de a spori capacitatea lor de a îmbunătăți condițiile de trai ale locuitorilor, în special cei marginalizați și defavorizati, contribuind astfel la realizarea obiectivelor de dezvoltare economică națională. Declarația de la Istanbul vine în sprijinul principiilor și a măsurilor stabilite în Agenda 21 (capitolul 7: Promovarea dezvoltării durabile a așezărilor umane). Punerea în aplicare a Agendei 21 a fost destinată să implice o acțiune la nivel internațional, național, regional și local. Unele guverne naționale au legiferat sau au recomandat ca autoritățile locale să ia măsuri pentru punerea în aplicare a planului la nivel local, așa cum se recomandă în capitolul 28 din Agenda 21.
În România, implementarea Agendei 21 Locală se realizează cu sprijinul PNUD. Prin implementarea Agendei 21 Locale se urmărește integrarea problemelor de protecție a mediului în procesul de luare a deciziei în sectoarele social și economic, formându-se astfel un parteneriat strategic.
Agenda Locală 21 are o structură complexă fiind alcătuită din 3 părți: Strategia Locală pentru Dezvoltare Durabilă, Planul Local de Acțiune și Portfoliul de Proiecte. Strategia cuprinde o analiză a situației actuale a orașului, privită din cele trei domenii fundamentale ale dezvoltării durabile: social, economic și de mediu. Această analiză, care evidențiază atât aspectele pozitive cât și pe cele negative, constituie baza pentru formularea obiectivelor și scenariilor de dezvoltare pe termen mediu și lung. Planul Local de Acțiune, pe termen mediu-scurt, reprezintă materializarea obiectivelor și a scenariilor prin stabilirea priorităților și a pașilor de urmat, evaluarea financiară a acțiunilor, identificarea resurselor financiare și a modalităților de accesare a acestora. Portofoliul de proiecte prioritare cuprinde proiectele majore, considerate de către întreaga comunitate ca priorități pentru realizarea dezvoltării durabile a localității.
La nivel european, dimensiunile dezvoltării durabile au fost abordate și din perspectivă spațială, iar abordarea diferitelor probleme economice, sociale și ecologice s-a focalizat pe regiunile urbane.
În „Acordul de la Bristol”, din 2005, sunt prezentate opt caracteristici pe care ar trebui să le îndeplinească o comunitate pentru a fi considerată durabilă:
– Active, cuprinzătoare și sigure: cinstea, toleranța și coeziunea sunt atribute ale comunității, păstrându-se cultura locală și activitățile specifice acesteia;
– Bine administrate: participarea, reprezentarea și conducerea sunt bazate pe principiile eficienței și incluziunii;
– Bine conectate: rețelele de transport și de comunicație asigură accesul la locurile de muncă, centrele de educație și formare, centrele sanitare și la alte servicii;
– Cu servicii publice dezvoltate: servicii publice și private care satisfac necesitățile publicului și sunt accesibile tuturor;
– Cu o conștiință ecologică dezvoltată: asigurarea că spațiile destinate locuirii respectă normele de protecție a mediului;
– Înfloritoare: economia locală este în plin avânt, diversificată și bazată pe inovații;
-Bine proiectate și construite: cadru natural și construit de bună calitate;
– Echitabile pentru toți: incluziunea celor din alte comunități, atât în prezent, cât și în viitor.
Așadar comunitățile durabile, au fost definite la Bristol ca fiind regiuni în care locuitorii acestora doresc să trăiască și să lucreze, atât în prezent, cât și în viitor. Amintim câteva dintre documentele UE și cele internaționale care reglementează aspecte legate de protecția mediului artificial: Carta europeană a amenajării teritoriului (Torremolinos, Spania, 1983), Declarația de la Rio și Agenda 21 – ONU, Rio de Janeiro, iunie 1992, angajamentele comunitare decurgând din aderarea la Convenția-cadru privind schimbările climatice (1992) și Protocolul de la Kyoto (1997) privind reducerea gazelor cu efect de seră, cu impact direct asupra activităților urbane; Tratatul de la Amsterdam (1999) care stabilește dezvoltarea durabilă ca un scop al Uniunii Europene și consolidează probleme legate de integrarea politicilor urbane naționale în strategia comunitară, Convenția europeană a peisajului (Florența, octombrie 2000), Declarația Mileniului (ONU, New York, iunie 2001), Declarația privind Dezvoltarea Durabilă (ONU, Johannesburg, august 2002), Strategia tematică pentru mediul urban.
Acordul de la Bristol din decembrie 2005 asupra comunităților durabile, Comunicarea Comisiei „Politica de coeziune și orașele: contribuția orașelor și aglomerărilor urbane la creșterea economică și la ocuparea forței de 229 muncă în cadrul regiunilor”, Carta de la Leipzig privind dezvoltarea durabilă a orașelor, 24-25 mai 2007.
Pentru menținerea unui mediu de viață sănătos, autoritățile administrației publice locale, precum și, după caz, persoanele fizice și juridice au următoarele obligații (art. 70, O.U.G. nr. 195/2005):
a) să îmbunătățească microclimatul urban, prin amenajarea și întreținerea izvoarelor și a luciilor de apă din interiorul localităților și din zonele limitrofe acestora, să înfrumusețeze și să protejeze peisajul, să mențină curățenia stradală;
b)să prevadă, la elaborarea planurilor de urbanism și amenajarea teritoriului, măsuri de menținere și ameliorare a fondului peisagistic natural și antropic al fiecărei zone și localități, condiții de refacere peisagistică și ecologică a zonelor deteriorate, măsuri de protecție sanitară a captărilor de apă potabilă și lucrări de apărare împotriva
inundațiilor;
c) să respecte prevederile din planurile de urbanism și amenajarea teritoriului privind amplasarea obiectivelor industriale, a căilor și mijloacelor de transport, a rețelelor de canalizare, a stațiilor de epurare, a depozitelor de deșeuri menajere, stradale și industriale și a altor obiective și activități, fără a prejudicia ambientul, spațiile de odihnă, tratament și recreere, starea de sănătate și de confort a populației;
d) să informeze publicul asupra riscurilor generate de funcționarea sau existența obiectivelor cu risc pentru sănătatea populației și mediu;
e) să respecte regimul de protecție specială a localităților balneoclimaterice, a zonelor de interes turistic și de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate și a monumentelor naturii; sunt interzise amplasarea de obiective și desfășurarea unor activități cu efecte dăunătoare în perimetrul și în zonele de protecție a acestora;
f) să adopte elemente arhitecturale adecvate, să optimizeze densitatea de locuire, concomitent cu menținerea, întreținerea și dezvoltarea spațiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori și a perdelelor de protecție stradală, a amenajamentelor peisagistice cu funcție ecologică, estetică și recreativă;
g) să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, accesul anumitor tipuri de autovehicule sau desfășurarea unor activități generatoare de disconfort pentru populație în anumite zone ale localităților, cu predominanță în spațiile destinate locuințelor, în zonele destinate tratamentului, odihnei, recreerii și agrementului;
h) să nu degradeze mediul natural sau amenajat, prin depozitări necontrolate de deșeuri de orice fel;
i) să adopte măsuri obligatorii, pentru persoanele fizice și juridice, cu privire la întreținerea și înfrumusețarea, după caz, a clădirilor, curților și împrejurimilor acestora, a spațiilor verzi din curți și dintre clădiri, a arborilor și arbuștilor decorativi;
j) să inițieze, pe plan local, proiecte de amenajare, de întreținere și dezvoltare a canalizării.
În aceeași direcție a menținerii unui mediu de viață sănătos al populației din așezările umane, au fost elaboarte o serie de norme de igienă privind aprovizionarea cu apă potabilă a localităților, referitoare la colectarea, îndepărtarea și neutralizarea deșeurilor solide, pentru transportul de persoane, privind înhumarea, transportul și deshumarea cadvrelor etc.
Obiectivele artificiale, din afara așezărilor umane, cuprind tot ceea ce este creat de om și așezat în mijlocul naturii, între diferitele așezări umane (drumurile care fac parte din sistemul național de transport, căile ferate, în sens larg, monumentele istorice etc). Multe dintre aceste bunuri sunt identice sau se aseamănă cu cele din interiorul așezărilor umane, dar
protecția lor juridică se realizeză de cele mai multe ori prin alte mijloace de reglementare.
Legislația specifică acestor obiective stabilesc măsuri tehnice de supraveghere, întreținere, exploatare etc.
În concluzie, la nivel național protecția mediului artificial este reglementată sub aspect global de Constituție și de O.U.G. nr. 195/2005 (capitolul XII), precum și prin acte normative speciale: Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor cu modificări și completări, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul (modificată și completată în 2004, 2006, 2007, 2008, 2009), Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții (modificată în 2001, 2002, 2007), Legea nr. 442/2001 privind protejarea monumentelor istorice (modificată în 2006), Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilități publice (modificată în 2009), Legea nr. 24/2007
privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane (modificată în 2009) etc.
CAPITOLUL III RĂSPUNDERIEA JURIDICĂ ÎN DREPTUL PROTECȚIEI MEDIULUI
Pentru a ne referi la răspunderea juridică față de mediu trebuie clarificate noțiuni ca răspunderea juridică sau prejudiciul. Așadar, răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe, care potrivit legii, se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale
Definită astfel, răspunderea juridică nu se reduce la noțiunea de sancțiune juridică. Aplicarea sancțiunilor juridice este doar o consecință finală a antrenării răspunderii juridice. Bineînțeles că, răspunderea este consacrată legislativ în cadrul diferitelor ramuri de drept: civil, penal, administrativ etc. Răspunderea juridică pentru încălcarea normelor de drept al mediului diferă, în principiu, în funcție de gradul de periculozitate socială a faptei săvârșite, putându-se vorbi de răspundere penală sau contravențională .
3.1 Răspunderea penală
Răspunderea penală se înscrie în sfera răspunderii infracționale pentru încălcarea unor norme de drept. Pentru ca fapta săvârșită să poată fi considerată infracțiune trebuie să aibă un grad de pericol social ridicat, astfel încât să prezinte o serioasă amenințare față de interesele societății, să fie săvârșită cu vinovăție și să fie prevăzută de legea penală. În consecință, nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social și care este săvârșită cu vinovăție, ci mai trebuie ca această faptă să fie considerată infracțiune și să fie sancționată ca atare. La nivel național răspunderea penală este reglementată atât prin actul normativ cadru O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului (art. 98), cât și prin legi speciale.
La nivelul Uniunii, Comisia a adoptat, în 2001, o propunere de directivă privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal. În 2003, Consiliul a adoptat decizia-cadru nr. 2003/80/JAI bazat pe dispozițiile Tratatului UE privind cooperarea între statele membre în materie penală, decizie anulată în 2005 de către Tribunalul de Justiție, deoarece baza legală nu fusese corectă. În februarie 2007, Comisia a adoptat o nouă propunere care s-a finalizat un an mai târziu.
Așadar, în anul 2008, a fost publicată Directiva nr. 2008/99/CE a PE și a Consiliului privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal, ca o consecință a nevoii de a răspunde adecvat, la nivel unional, la numărul crescând al infracțiunilor împotriva mediului care se extind din ce în ce mai mult în afara granițelor statelor în care acestea sunt comise. SM sunt obligate să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative, necesare pentru a se conforma prezentei directive, înainte de 26 decembrie 2010.
Potrivit art. 1 din directivă, este necesar să se stabilească măsuri de natură penală pentru a asigura o protecție mai eficace a mediului. Directiva obligă statele membre să prevadă în legislația lor națională sancțiuni penale pentru încălcări grave ale dispozițiilor din dreptul UE privind protecția mediului. Având în vedere că prezenta directivă prevede standarde minime, statele membre pot adopta sau menține măsuri mai stricte de protecție eficientă a mediului prin intermediul dreptului penal. Art. 3 este cel care stabilește faptele considerate infracțiuni, indiferent că sunt săvârșite cu intenție sau din culpă gravă:
(a) deversarea, emiterea sau introducerea unei cantități de materii sau de radiații ionizante în aer, sol sau apă, care provoacă sau este probabil să provoace decesul sau vătămarea gravă a unei persoane sau daune semnificative calității aerului, calității solului sau calității apei ori animalelor sau plantelor;
(b) colectarea, transportul, valorificarea sau eliminarea de deșeuri, inclusiv controlul acestor operațiuni și întreținerea ulterioară a spațiilor de eliminare și inclusiv acțiunile întreprinse de comercianți sau intermediari (gestionarea deșeurilor), care provocă sau este probabil să provoace decesul sau vătămarea gravă a unei persoane sau daune semnificative calității aerului, calității solului sau calității apei ori animalelor sau plantelor;
(c) transportul de deșeuri, în cazul în care respectiva activitate intră în domeniul de aplicare a articolului 2, alineatul 35 din Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2006 privind transferurile de deșeuri și se efectuează într-o cantitate care nu poate fi neglijată, fie că se realizează printr-un singur transport, fie prin mai multe transporturi aparent legate între ele;
(d) exploatarea unei uzine în care se desfășoară o activitate periculoasă sau în care sunt depozitate sau utilizate substanțe sau preparate periculoase și care, în exteriorul uzinei, provoacă sau este probabil să provoace decesul sau vătămarea gravă a unei persoane sau daune semnificative calității aerului, calității solului sau calității apei ori animalelor sau plantelor;
(e) producția, procesarea, manipularea, folosirea, deținerea, depozitarea, transportul, importul, exportul sau eliminarea de materiale nucleare sau de alte substanțe radioactive periculoase, care provoacă sau este probabil să provoace decesul sau vătămarea gravă a oricărei persoane sau daune calității aerului, calității solului sau calității apei ori animalelor sau plantelor;
(f) uciderea, distrugerea, posesia sau obținerea de specimene din speciile de faună sau floră sălbatică protejate, cu excepția cazurilor în care fapta afectează o cantitate neglijabilă de astfel de specimene și are un impact neglijabil asupra stării de conservare a speciilor;
(g) comerțul cu specimene din speciile de faună sau floră sălbatică protejate sau cu părți ori derivate ale acestora, cu excepția cazurilor în care actul afectează o cantitate neglijabilă de astfel de specimene și are un impact neglijabil asupra stării de conservare a speciilor;
(h) orice act care provoacă deteriorarea semnificativă a unui habitat din cadrul unui sit protejat;
(i) producția, importul, exportul, introducerea pe piață sau folosirea de substanțe care epuizează stratul de ozon.
La inițiativa Ministerului Mediului și Pădurilor, Guvernul României a adoptat în ședința din 6 octombrie 2010, proiectul de Lege privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal. Actul normativ completează legislația internă privind protecția mediului, asigurând alinierea la standardele europene în materie și îndeplinirea obligațiilor României ca stat membru al Uniunii Europene. Infracțiunile cuprinse în Legea privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal se alătură celor deja existente în diferite reglementări speciale, dintre care și Legea nr. 111/1996 privind desfășurarea în siguranță, reglementarea, autorizarea și controlul activităților nucleare, O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, O.U.G. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, Legea nr. 107/1996 – Legea apelor, precum și în Codul penal .
3.2 Răspunderea contravențională
Răspunderea contravențională este acea formă a răspunderii juridice care constă în aplicarea unor sancțiuni contravenționale persoanelor vinovate de comiterea unor fapte încadrate de legiuitor în categoria contravențiilor. Contravenția este o faptă care prezintă pericol social mai redus decât infracțiunea și care este săvărșită cu vinovăție. Contravenția este definită în art. 1 din O.U.G. nr. 2/2001 aprobată prin Legea nr. 180/2002 (modificată prin Legea nr. 293/2009): Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a
consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București.
Potrivit art. 5 sancțiunile contravenționale sunt principale și complementare. Sanctiunile contravenționale principale sunt: avertismentul, amenda contravențională, prestarea unei activități în folosul comunității, iar sancțiunile contravenționale complementare cuprind: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții, suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități, închiderea unității, blocarea contului bancar, suspendarea activității agentului economic, retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv, desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.
Răspunderea contravențională este reglementată atât prin actul normativ cadru O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului (art. 96), cât și prin legi speciale privind protecția diferitelor elemente ale mediului sau în reglementări cuprinse în acte normative al căror obiect îl constituie alte raporturi juridice decât cele de protecție a mediului, dar care privesc tangențial și aceste din urmă raporturi.
3.3 Răspunderea civilă
Ne vom îndrepta atenția, în cele ce urmează, asupra câtorva aspecte privind răspunderea civilă, iar în cadrul acesteia ne vom referi la răspunderea civilă delictuală, forma cea mai des întâlnită în materie de mediu. Pentru o înțelegere completă menționăm că răspunderea civilă delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată să răspundă. Cealaltă formă a răspunderii civile, răspunderea contractuală, este îndatorirea debitorului unei obligații născută printr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a prestației datorate. În stabilirea regimului răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului, în majoritatea legislațiilor, s-a pornit tot de la răspunderea civilă delictuală. Codul civil (www.coduri.cjo.ro/codul-civil/), Cartea a III-a, Titlul III, Capitolul V –
Despre delicte și cvasi-delicte, reprezintă cadrul general de reglementare al răspunderii civile delictuale. Pentru a putea vorbi despre răspunderea civilă delictuală de drept comun este obligatoriu să ne raportăm la patru elemente constitutive:
1. Fapta cauzatoare de prejudicii;
2. Existența unui prejudiciu (care poate fi material sau moral);
3. Legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu;
4.Vinovăția persoanei responsabile de producerea faptei.
Cu alte cuvinte, răspunderea civilă are la bază, ca regulă generală, vinovăția făptuitorului. Ca atare, persoana vătămată trebuie să dovedească în fața instanței de judecată vinovăția persoanei responsabile de producerea prejudiciului. În aplicarea răspunderii civile delictuale subiective, nu se făcea distincție între prejudiciiul cauzat persoanei și prejudiciul cauzat mediului.
În cadrul răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului s-a constatat că este foarte greu de stabilit și dovedit vinovăția persoanei responsabile, întrucât activitatea desfășurată de aceasta este o activitate legală, utilă din punct de vedere social. În acest sens, a fost necesară dezvoltarea principiului „poluatorul plătește”, conform căruia persoana care desfășoară o activitate care cauzează prejudicii asupra mediului are obligația de a repara prejudiciul cauzat. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală de drept comun, răspunderea pentru prejudicii cauzate mediului se bazează, ca regulă generală, pe risc și anume riscul pe care activitatea sa îl reprezintă pentru mediu. Așadar, persoana care desfășoară o activitate care produce un prejudiciu asupra mediului răspunde indiferent de vinovăția sa, adică indiferent dacă a acționat cu intenție sau culpă.
Art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, ridică la rang de principiu caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudicii aduse mediului. Art. 95 stabilește că: „ (1) Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralității autorilor, răspunderea este solidară. (2) În mod excepțional, răspunderea poate fi și subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate și habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice. (3) Prevenirea și repararea prejudiciului adus mediului se realizează conform prevederilor prezentei ordonanțe de urgență și a reglementărilor specifice”.
În aceste condiții elementele sale constitutive sunt:
– o faptă cauzatoare de prejudicii;
– existența unui prejudiciu;
– legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
3.3.1. Reglementări cu caracter special în dreptul mediului privind răspunderea civilă delictuală
Răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare: În țara noastră, răspunderea pentru daunele nucleare a fost reglementată pentru prima dată de Legea nr. 61/1974 cu privire la desfășurarea activităților în domeniul nuclear care stabilea măsuri, atribuții și obligații pentru prevenirea accidentelor nucleare, iar în cazul producerii acestora, pentru limitarea consecințelor. Legea nr. 703/2001 (modificată și completată prin Legea nr. 470/2004 și Legea nr. 115/2007) privind răspunderea civilă pentru daune nucleare reglementează regimul juridic general al răspunderii civile pentru repararea daunelor rezultate din activitățile de utilizare a energiei nucleare în scopuri pașnice. Prin acestă lege s-au preluat principiile instituite prin Convenția de la Viena privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, convenție la care România a aderat prin Legea nr. 106/1992, precum și principiile Protocolului de amendare a Convenției de la Viena, adoptat la Viena la 12 septembrie 1997 și ratificat de România prin Legea nr. 203/1998. Răspunderea civilă pentru daune nucleare reglementată prin Legea nr. 703/2001 beneficiază de un regim juridic propriu, cu importante particularități, în doctrină afirmându-se că ne găsim în prezența unei ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală.
Caracterul special al acestei răspunderi rezultă din următoarele elemente:
a) Este o răspundere care se angajează numai pentru daunele nucleare, așa cum sunt acestea definite la art. 3, lit. d din Legea nr. 703 /2001,. Convenția de la Viena precizează la art. 1, lit. k, că prin daună nucleară se întelege „decesul sau vătămarea corporală a unei persoane, precum și orice deteriorare a bunurilor, care provin sau rezultă din proprietățile radioactive ori dintr-o combinare a acestor proprietăți și a proprietăților toxice, explozive sau a altor proprietăți periculoase ale unui combustibil nuclear, ale produselor sau deșeurilor radioactive care se află într-o instalație nucleară ori ale materialelor nucleare care provin dintr-o instalație nucleară, sunt produse în această instalație ori sunt transmise la aceasta, orice altă pierdere sau daună astfel provocate în cazul și în măsura în care prevede legea tribunalului competent, dacă legea statului pe teritoriul căruia se află instalația prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a bunurilor, care provin ori rezultă din orice radiație ionizantaă emisă de orice altă sursă de radiații, aflată într-o instalație nucleară”.
b) Daunele nucleare trebuie să se dovedească că au fost cauzate de un accident nuclear, după cum acesta este definit la art. 3, lit. 1 din Legea nr. 703 /2001. În sensul Convenției, prin accident nuclear se întelege „orice fapt sau succesiune de fapte care având aceeași origine, cauzează o daună nucleară”.
c) Operatorul unei instalații nucleare este ținut să răspundă exclusiv pentru orice daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear survenit la instalația sa, ori implicând un material nuclear care provine din aceasta instalație sau este trimis către ea. În cazul unui accident nuclear survenit în timpul transportului de materiale nucleare, răspunderea civilă pentru daune nucleare revine în întregime transportatorului, care va fi considerat operator. În cazul în care o daună nucleară antrenează răspunderea mai multor operatori, ei răspund pentru daună solidar și integral, în măsura în care este imposibil să se determine cu certitudine care este partea din daune imputabilă fiecăruia. Când mai multe instalații nucleare aparținând aceluiași operator sunt implicate într-un accident nuclear, acest operator este răspunzator pentru fiecare instalație nucleară implicată.
Dacă operatorul face dovada că dauna nucleară a rezultat, în totalitate sau în parte, dintr-o neglijență gravă a persoanei care a suferit-o ori că acea persoana a acționat sau a omis să acționeze, cu intenția de a cauza o daună, instanța competentă poate să îl exonereze pe operator, în totalitate sau în parte, de obligația reparării daunei suferite de această persoană. Operatorul este exonerat de răspundere dacă acesta face dovada că dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecțtie sau ostilitate. Când o daună nucleară și o daună nenucleară sunt cauzate de un accident nuclear sau, conjugat, de un accident nuclear și de unul sau mai multe evenimente diferite, dauna nenucleară, în măsura în
care nu poate fi separată cu certitudine de cea nucleară, este considerată în sensul prezentei legi ca o daună nucleară cauzată de accidentul nuclear.
Operatorul nu răspunde pentru dauna nucleară cauzată instalației nucleare propriu-zise, oricărei alte instalații nucleare, inclusiv aflate în construcție, situată pe amplasamentul instalației propriu-zise, și nici pentru bunurile aflate pe amplasamentul acestei instalații nucleare, care sunt ori trebuie să fie utilizate în raport cu ea. Persoana fizică care a cauzat o daună nucleară printr-o acțiune sau omisiune săvârșită cu intenția de a cauza o daună nucleară și pentru care operatorul nu este răspunzător, răspunde pentru dauna nucleară produsă.
d) Răspunderea pentru daunele nucleare este o răspundere obiectivă. Potrivit art. 4, alin.1 din lege, răspunderea pentru daunele nucleare este de natură obiectivă, adica fără culpă, de plin drept.
Fundamentul acestei răspunderi rezidă din obligația de garanție pe care o are operatorul, care este titularul autorizației pentru desfășurarea activității nucleare.
e) Sistemul de despăgubire este reglementat la art. 8 din lege. De exemplu, la al. 1 se menționează că răspunderea operatorului este limitată pentru fiecare accident nuclear la cel puțin echivalentul în lei a 300 milioane DST (DST sau internațional XDR – Drepturi Speciale de Tragere sunt moneda virtuală a Fondului Monetar Internațional, conceput ca înlocuitor al standardului aurului și se utilizează ca: etalon monetar, instrument de rezervă, mijloc de plată pentru anumite operațiuni între FMI și membrii săi, mijloc de procurare de monede naționale convertibile. Valoarea sa se calculează în funcție de dolarul american (44%), euro (34%), yenul japonez (11%), lira sterlină britanică (11%), conform cotațiilor de la bursa londoneză).
f) Acțiunea în despăgubire este prescriptibilă: dreptul la despăgubire împotriva operatorului se prescrie dacă o acțiune nu este intentată în decurs de: 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acțiunea este legată de deces sau rănire; 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acțiunea este legată de celelalte daune. Dreptul la despăgubire împotriva operatorului se stinge dacă o acțiune nu este intentată pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data la care victima daunei nucleare a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna și identitatea operatorului responsabil de ea, fără ca termenele de prescripție să fie depășite.
Răspunderea pentru produsele defectuoase sau periculoase constituie o nouă formă de răspundere civilă cu conținut specific, de natură obiectivă, care are la bază riscul de activitate,
potrivit căruia cel care pune în circulație un produs defectuos sau periculos trebuie să aibă obligația de a repara paguba pricinuită de extinderea propriei activități prin întrebuințarea produsului respectiv.
La nivelul Uniunii, problema răspunderii producătorului pentru produse defectuoase este reglementată prin Directiva nr. 85/374/ EEC, modificată și completată prin Directiva nr. 1999/34/CE, directivă transpusă la nivel național prin adoptarea OG nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase. Neatingându-și scopul pentru care fusese emisă, ordonanța menționată a fost abrogată, impunânduse reglementarea acestei probleme prin intermediul unui nou act normativ, care a modificat OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, respectiv Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, republicată în 2008. Legea nr. 240/2004 reglementează raporturile juridice dintre producători și persoanele vătămate ori prejudiciate de produsele cu defecte puse în circulație, răspunderea civilă pentru pagubele generate de aceste produse, precum și dreptul la acțiune pentru repararea pagubelor. Potrivit art. 2 din lege, poate fi considerat producător, și în consecință răspunzător pentru prejudiciul actual și pentru cel viitor, cauzat de defectul produsului: fabricantul produsului finit al unei materii prime sau părți componente ale produsului; orice persoană care se prezintă ca producător, prin faptul că își înscrie pe produs numele, marca sau alt semn distinctiv; orice altă persoană, care importă un produs în România în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activității proprii de comercializare în cadrul societății, este considerată producător al acestuia și răspunde în aceeași măsură ca și producătorul; orice altă persoană, care importă un produs din UE în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activității proprii de comercializare în cadrul societății, este considerată producător al acestuia și răspunde în aceeași măsură ca și producătorul; dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat, fiecare furnizor al produsului respectiv va fi tratat drept producător, dacă el nu comunică consumatorului prejudiciat, într-un interval de timp rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul; această dispoziție este valabilă și pentru un produs importat, în cazul în care produsul nu indică identitatea importatorului, chiar dacă este precizat numele producătorului.
Pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada pagubei, a defectului și a raportului de cauzalitate dintre defect și pagubă. Art. 7 din lege enumeră situațiile în care producătorul poate fi exonerat de răspundere (de exemplu, când defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulație sau a apărut ulterior punerii în circulație a produsului, din cauze neimputabile lui). Dreptul la acțiune pentru repararea pagubelor se prescrie în 3 ani de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de existența pagubei, a defectului și a identității producătorului, iar acțiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulație.
Acțiunea pentru repararea pagubelor produse este de competența instanței de judecată în a cărei raza teritorială s-a produs paguba, se află sediul sau, dupa caz, domiciliul pârâtului.
Sintetizând, regulile derogatorii de la dreptul comun, se concretizează în:
– producătorul este răspunzător atât pentru prejudiciul actual, cât și pentru cel viitor cauzat de produsul defect;
– răspunderea producătorului nu este limitată în situația în care paguba este determinată, cumulativ, de defectul produsului și de acțiunea
sau omisiunea unei terțe persoane;
– dacă mai multe persoane sunt răspunzatoare pentru pagubă, ele răspund solidar;
– este indiferent dacă produsele respective sunt sau nu periculoase, pentru că s-a constatat că și produsele considerate nepericuloase pot produce, în anumite condiții, rezultate păgubitoare; este vorba, deci, de orice produs față de care consumatorul a avut încredere și l-a cumpărat
Bibliografie
I Tratate, Cursuri universitare, Reviste
A. Angelescu, S. Vișan, Protecția mediului ambiant, Editura ASE, București, 2006
B. Stugren, B., Bazele ecologiei generale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
C. Ionescu, Curs: Elemente de legislația mediului, 2003, Catedra de Hidraulică și Mașini Hidraulice, anul V, Specializarea „Ingineria mediului”2003.
D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București., 2007
D. Teodorescu, Resurse de apă. Legislație europeană, Editura H.G.A, București, 2002
E. Lupan, Tratat de dreptul protecției mediului, Editura C.H.Beck, București, 2009
E. Lupan, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, București,2001
E. Lupan, Unele considerații privind protecția mediului înconjurător, In: Studia Universitatis Babeș-Bolyai, nr. 2, Cluj-Napoca, 1991
F. Bran, I. Ion, Ecosferă și politici ecologice, ediția a II-a, Editura ASE, București 2002
F. Bran, R. F. Crețu, Probleme economice și ecologice ale Dunării și Mării Negre, ediția a II-a, Editura ASE, București, 2005
Gh. I. Oroian, Protecția plantelor în acte normative, Editura Academic Pres, Cluj-Napoca, 2005
I. Haiduc, V.Bocoș-Bințințan.,C. Roba, Monitorizarea calității mediului, In: Environment & Progress nr. 7, EFES,Cluj-Napoca, 2006
I.Haiduc, L. Boboș, Chimia mediului și poluanții chimici, EFES, Cluj Napoca, 2005
Pascal, M Vlad., Șt. Deaconu, C. Vrabie, C., Protecția mediului înconjurător, elaborată în cadrul proiectului „Campanie de informare a funcționarilor publici privind conținutul acquis-ului comunitar”, Editura Dacris, București, 2004
Puia, V. Soran, I. Rotar, I., Agroecologie, Ecologism, Ecologizare, Editura Genesis, Cluj-Napoca, 1998
L. Brown, Planul B 2-0, Salvarea unei planete sub presiune și a unei civilizații în impas, Editura Tehnică, București 2006
M. Duțu, Dreptul mediului, vol. II, Editura Economică, București, 1998.
M. Duțu, Dreptul internațional al mediului, Editura Economică, București, 2004.
P. Șerban, P., Aspecte privind implementarea în România a directivelor europene în domeniul apei, curs postuniversitar: Managementul integrat al resurselor de apă, Timișoara, 2004
II Acte normative
Apă
Directive nr. 91/271/CEE du Conseil, du 21 mai 1991, relative au traitement des eaux urbaines résiduaires, Journal officiel n° L 135 du 30/05/1991.
Directive nr. 2000/60/EC of the European Parliament and of the Council of 23 October 2000 establishing a framework for Community action in the field of water policy, Of. J. of the European Communities L 327/1, 22.12.2000
Implementarea noii directive cadru a apei în bazine pilot (WAFDIP), EuropeAid/114902/D/SV/RO, RO. 0107.15.02.01, TR-4.
Legea nr. 146/2010 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 3/2010 pentru modificarea și completarea Legii apelor nr. 107/1996, publicată în M. Of., Partea I, nr.497 din 19 iulie 2010.
Lege nr. 112/2006, publicată în M. Of. Partea I nr. 413 din 12/05/2006 pentru modificarea și completarea Legii apelor nr. 107/1996.
Legea nr. 310/2004 pentru modificarea și completarea Legii apelor nr. 107/1996, publicată în M. Of. nr. 584 din data de 30 iunie 2004.
Legea apelor nr. 107/1996, publicată în M.Of. nr. 244 din 8 octombrie 1996.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 3 din 5 februarie 2010 pentru modificarea și completarea Legii apelor nr. 107/1996, publicată în M. Of. nr. 114 din 19 feb. 2010.
H.G. nr. 352/2005 privind modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 188/2002 pentru aprobarea unor norme privind condițiile de descărcare în mediul acvatic a apelor uzate, publicată în M. Of. nr. 398 din 11 mai 2005
Aer
Directiva nr. 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa, publicată în J. Of al UE nr. L 152/1 din 11.6.2008.Comisia Europeană, (2007), Comercializarea de certificate de emisie de gaze cu efect de seră: Comisia aprobă planurile naționale de alocare ale României pentru anul 2007 și pentru perioada 2008-2012,IP/07/1612, Bruxelles, 26 octombrie 2007.
Commission Decision nr. 2004/224/EC laying down arrangements for the submission of information on plans or programmes required under
Council Directive 96/62/EC in relation to limit values for certain pollutants in ambient air (Text with EEA relevance) (notified under document number C(2004) 491).
Council Directive nr. 96/61/EC of 24 September 1996 concerning integrated pollution prevention and contro, Of. J L 257, 10/10/199, p. 0026 – 0040.
Ministerul Mediului și Pădurilor, Direcția de Comunicare, 2010, Informare de presă privind adoptarea Legii privind Calitatea Aerului din 20.10.2010, (www.mmediu.ro/…2010/20.10.2010_Aprobare-Lege-calitateaaerului-inconjurator.pdf)
Guvernul României, Program de Guvernare 2009-2012, (www.cdep.ro/pdfs/guv200912/ProgramGuvernare.pdf)
Legea nr. 161/2007 privind aprobarea O.U.G. nr. 12/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecției mediului, publicată în M. Of. Partea I, nr. 153 din 2 martie 2007.
Legea nr. 3/2001 pentru ratificarea Protocolului de la Kyoto la Convenția-cadru a națiunilor Unite privind Schimbările Climatice, publicată în M. Of. nr. 81 din 16.02.2001.
Legea nr. 24/1994 pentru ratificarea Convenției-cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice, publicată în M.Of. 112 din 12.05.1994.
O.U.G. nr. 12/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecției mediului, publicată în M. Of. nr. 153/2 martie 2007 (aprobată prin Legea nr. 161/2007).
O.U.G. nr. 234/2002 privind prevenirea, reducerea și controlul poluării (M.O. nr. 223/3.04.2002) aprobată prin Legea nr. 645/2002 (M. Of. nr. 901/12.12.2002), abrogată prin O.U.G. nr. 152/2005 privind prevenirea, reducerea și controlul poluării, aprobată prin Legea nr. 84/2006.245
O.U.G. nr. 243 din 28 noiembrie 2000 privind protecția atmosferei, publicată în M. Of. nr. 633 din 6 decembrie 2000.
H.G. nr. 133/2010 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, publicată în M. Of. nr. 155 din 10 martie 2010.
H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, publicată în M. Of. nr. 554/27.06.2006.
H.G. nr. 645/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale a României (Strategia Națională a României privind schimbările climatice 2005-2007), publicată în M. Of. nr. 670 din 27.07.2005.
H.G. nr. 1877/2005 pentru aprobarea Planului Național de Acțiune privind Schimbările Climatice (PNASC), publicată în M.Of. nr.110/6.02.2006.
H.G. nr. 731/2004 pentru aprobarea Strategiei naționale privind protecția atmosferei, publicată în M.Of. nr. 496/2 iun. 2004
Ordinul nr. 35/2007 al Ministrului mediului și gospodăririi apelor privind aprobarea Metodologiei de elaborare și punere în aplicare a planurilor și programelor de gestionare a calității aerului, publicată în M. Of. nr. 56/24 ianuarie 2007.
Ordinul nr. 1474/2007 al MMDD, pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea și operarea registrului național al emisiilor de gaze cu efect de seră, publicată în M.Of. 680 din 5.10.2007.
Ordinul nr. 1175/2006 al Ministrului mediului și gospodăririi apelor pentru aprobarea Ghidului privind monitorizarea și raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră, publicată în M.Of. nr. 926/15.11.2006.
Ordinul MAPM nr. 37/2003 pentru aprobarea Documentului de referință pentru cele mai bune tehnici disponibile pentru industria de celuloză și hârtie, publicată în M.Of. nr. 247/10.04.2003
Ordinul MAPM nr. 860/2002 pentru înființarea Serviciului de Control al Poluării Industriale, publicată în M. Of. nr. 52 din 30 ianuarie 2003.
Păduri și vegetație forestieră
Codul Silvic al Romaniei, Legea nr. 46/2008, publicat în M. Of., Partea I, nr. 238/27 martie 2008.
Legea nr. 160/2010 pentru completarea art. 23 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în M.Of. nr. 497/19 iulie 2010.
Legea nr. 100/2010 privind împădurirea terenurilor degradate, publicată în M. Of., Partea I nr. 376 din 7 iunie 2010.
Legea nr. 95/2010 pentru modificarea alin. (1) al art. 10 din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, publicată în M. Of. nr.350 din 27 mai 2010.
Legea nr. 56/2010 privind accesibilizarea fondului forestier național, publicată în M. Of., Partea I nr. 183 din 23 martie 2010.
Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 și ale Legii nr.169/1997, publicată în M. Of. nr. 8/12 ian. 2000
Legea nr. 7/1996 cadastrului și a publicității imobiliare, publicată în M. Of. nr. 61/26 mar. 1996, republicare în M. Of. nr. 201/3 mar. 2006.
Legea nr. 18/1991 – Legea fondului funciar – publicată în M. Of. nr. 37/20 feb. 1991, republicată în M. Of. nr. 1/5 ian. 1998 (ultimele modificări prin legea nr.67/2010, Legea nr.71/2010, Legea nr.158/2010).
Ordinul MAPDR nr. 198/2009 pentru aprobarea Procedurii privind constituirea și autorizarea ocoalelor silvice și atribuțiile acestora, modelul documentelor de constituire, organizare și funcționare, precum și conținutul
Registrului național al administratorilor de păduri și al ocoalelor silvice,publicat în M. Of., Partea I, nr. 234, din 9 aprilie 2009.
Ordinul MAPDR nr. 25/2009 pentru aprobarea Metodologiei de stabilire a echivalenței valorice a terenurilor și de calcul al obligaților bănești pentru scoaterea definitivă sau ocuparea temporară a terenurilor din fondul forestier național publicat în M. Of., Partea I, nr. 100 din 19.02.2009.
Fauna și flora terestră și acvatică
Directiva nr. 2010/63/UE privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice, publicată în J. Of. al UE nr. L 276/33 din 19 octombrie 2010.
Council Directive nr. 98/58/EC of 20 July 1998 concerning the protection of animals kept for farming purposes, Off. J. nr. L 221, 8.8.1998, p. 23–27.
Council of Europe, European Convention for the protection of animals kept for farming purposes, Off. J. nr. L 323, 17/11/1978 p. 0014 – 0022.
Legea nr. 80/2010 pentru modificarea pct. 3 al lit. B "Păsări" din anexa nr. 1 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în M. Of. nr. 300/10 mai 2010.
Legea nr. 215/2008 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în M. Of. nr. 757/10 noi. 2008.
Legea nr. 9/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 205/2004 privind protecția animalelor, publicată în M. Of. nr. 29/15 ian. 2008.
Legea nr. 197/2007 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în M. Of. nr. 472/13 iul. 2007.
Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, publicată în M. Of. nr. 944/22 noi. 2006.
Legea nr.127/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 88/2004 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, publicată în M. Of. nr. 420/18 mai 2005.
Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor, publicată în M. Of. nr. 531/14 iunie 2004.
Legea nr. 60/2004 privind ratificarea Convenției europene pentru protecția animalelor de companie, semnată la Strasbourg la 23 iunie 2003, publicată în M. Of., Partea I nr. 400 din 5 mai 2004.
Legea nr.191/2002 a grădinilor zoologice și acvariilor publice,publicată în M. Of. nr. 271/23 apr. 2002.
Legea nr. 72/2002 – Legea zootehniei, publicată în M. Of. nr. 72/31 ian. 2002.
Legea nr. 60 /1974 – Legea sanitară veterinară (modificată prin Legea nr.580/2003, abrogată prin O.U.G. nr. 42/2004), publicată în B. Of. nr. 136/2 noi. 1974 , republicată în M.Of. nr. 266/30 dec. 1991, M. Of. nr. 626/2 sep. 2003.
O.U.G. nr. 154/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice și a Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în M. Of. nr. 787/25 noi. 2008.
O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura, aprobată prin Legea nr. 317/2009, publicată în M. Of. nr. 180/10 mar. 2008 (a abrogat Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura, a fost modificată prin Legea nr. 369/2009 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2009 privind unele măsuri pentru accelerarea absorbției sumelor alocate prin O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, modificată prin O.U.G. nr.154/2008 și Legea nr. 329/2009, publicată în M. Of. nr. 442/29 iun. 2007, prin Legea nr. 152/2010 pentru completarea art. 47 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura, publicată în M.Of. nr. 483/14 iul. 2010).
O.U.G. nr. 12/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecției mediului, publicată în M. Of. nr. 153/2 mar. 2007 (aprobată prin Legea nr. 161 din 6 iunie 2007, M. Of. nr. 395/12 iun. 2007).
Ordonanță nr. 42/2004 din 29/01/2004 privind organizarea activității veterinare și pentru siguranța alimentelor, publicată în M.Of. nr. 94/31 ian. 2004.
Ordonanța nr. 37/2002 pentru protecția animalelor folosite în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale, publicată în M. Of. nr. 95/2002 (aprobată prin Legea nr. 471/200, modificată prin O.U.G. nr.12/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecției mediului).
III Articole accesate online
www.mae.ro/strategia-dunarii
www.euractiv.ro/uniuneaeuropeana/articles|displayArticle/articleID_21416/CE-a-lansat-cel-maimare-program-din-lume-pentru-investitii-in-tehnologii-cu-emisii-reduse-deCO2.html
www.calitateaer.ro/
www.lefo.ro/carmensylva
www.ara.ro/apa%20curata/GHID.pdf
www.mmediu.ro/integrare/comp2/pdf_planuri_implementare_etapa2/epurar
e_ape_uzate.pdf
www.mmediu.ro/integrare/comp2/pdf
www.mmediu.ro/ape/directiva_cadru/Aspecte%20privind%20implementare
a%20DCA%20in%20Romania.pdf
www.vertisfinance.com/index.php?page=284&l=7
www.vertisfinance.com – Politica schimbărilor climatice
www.eu-ets.ro/?m=pg&a=show&id=10
www.anif.ro/strategie/
www.mapam.ro/pages/page.php?catid=22&lang=2 249
www.mmediu.ro/integrare/integrare.htm
www.mmediu.ro/dep_mediu/biodiversitate/Strategie_Biodiversitate_2000_Ro.pdf
www.pronatura.ro (Strategia Națională de Conservare a Biodiversității)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul Mediului In Epoca Integrarii Si Globalizarii (ID: 127566)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.